Strategii didactice folosite în perioada prealfabetară.

Strategia didactică, în sens general se referă la conducerea (managementul) căilor,a

metodelor implicate într-o activitate în vederea atingerii unui scop.
Strategia didactică este modalitatea eficientă prin care profesorul îi ajută pe elevi să
acceadă la cunoaştere şi să-şi dezvolte capacităţile intelectuale, priceperile, deprinderile,
aptitudinile, sentimentele şi emoţiile. Ea se constituie dintr-un ansamblu complex şi circular de
metode, tehnici, mijloace de învăţământ şi forme de organizare a activităţii, complementare,
pe baza cărora profesorul elaborează un plan de lucru cu elevii ,în vederea realizării cu eficienţă
a învăţării.
Folosirea metodelor interactive promovează învăţarea prin cooperare ca formă
superioară de interacţiune psihosocială, bazată pe sprijin reciproc, pe efort susţinut din partea
tuturor elevilor. Interactivitatea presupune atât competiţia definită drept forma motivaţională a
afirmării de sine cât şi cooperarea care este o activitate orientată social , în cadrul căreia
individul colaborează cu ceilalţi pentru atingerea unui ţel comun.
În cadrul activităţii didactice am sesizat şi practicat ceea ce înseamnă pentru elevi
aplicarea metodelor activ-interactive. Acestea îmbină munca individuală cu munca în echipă şi
în colectiv, dezvoltă copiilor o motivaţie intrinsecă, implică întreg colectivul, elevul devine
obiect şi subiect al actului de instruire şi educare, îmbină armonios învăţarea individuală cu
învăţarea socială, stabilesc relaţii de colaborare şi comunicare între membrii unui grup. Dintre
factorii ce îngreunează activitatea de grup se pot aminti opoziţia de scopuri, interese şi
obişnuinţe ale membrilor, dificultăţile de comunicare, de coordonare care cresc pe măsură ce
grupurile sunt mai mari iar dependenţa excesivă de ceilalţi poate fi favorizată de activitatea în
grup.
După funcţia didactică principală, metodele şi tehnicile interactive de grup se pot
clasifica astfel:
♣ metode şi tehnici de predare-învăţare interactivă în grup: metoda predării/ învăţării
reciproce, metoda mozaicului, citirea cuprinzătoare, metoda schimbării perechii, metoda
piramidei, învăţarea dramatizată ,conversaţia euristică, dezbaterea şi discuţia în grup,
problematizarea de grup, jocul didactic, studiul de caz
♣ metode de fixare şi sistematizare a cunoştinţelor şi de verificare evaluare interactivă:
tehnica florii de nufăr, cartonaşele luminoase, portofoliul individual sau de grup, jurnalul
reflexiv, studiul de caz
 ♣ metode şi tehnici de rezolvare de probleme prin stimularea creativităţii: brainstorming,
metoda pălăriilor gânditoare, interviul de grup, tehnica 6/ 3 /5,
♣ metode de cercetare în grup, tema sau proiectul de cercetare în grup, experimentul pe
echipe, portofoliul de grup
Voi prezenta câteva dintre metodele şi tehnicile interactive pe care le-am utilizat în
activitatea instructiv-educativă din ciclul primar:

I.Metoda predării/ învăţării reciproce este o strategie instrucţională de învăţare a tehnicilor

de studiere a unui text. Elevii sunt puşi să joace rolul profesorilor ,instruindu-şi colegii.
Etapele metodei
♦ explicarea scopului şi descrierea metodei şi a celor patru strategii
♦ împărţirea rolurilor elevilor
♦ organizarea pe grupe
♦ lucrul pe text
♦ realizarea învăţării reciproce
♦ aprecieri, completări, comentarii
Exemplu
Am aplicat această metodă la clasa a III-a într-o lecţie de consolidare a textului ”Judecata
vulpii” de Petre Ispirescu. Elevii sunt anunţaţi că vor lucra pe echipe. Fiecare extrage dintr-un
bol un bileţel pe care este scrisă una din literele R, Î, C, P. Cei care au extras aceeaşi literă vor
forma un grup.
Se precizează ce simbolizează literele: R (rezumatorii), Î (întrebătorii), C (clarificatorii), P
(prezicătorii). Explic fiecărui grup ce are de făcut:
1. Rezumatorii vor rezuma textul „Judecata vulpii” de Petre Ispirescu.Fiecare membru al
grupului are de formulat câte două, trei propoziţii ce vor fi ordonate într-o sinteză logică.
2. Întrebătorii formulează întrebări referitoare la conţinutul textului studiat, folosindu-se de
paletele cu întrebări (pe fiecare paletă este scrisă o întrebare Ce? Cine? Când? Cum? De
ce?)
3. Clarificatorii identifică cuvintele şi expresiile literare din text,comportamentele,
atitudinile ce sunt neclare pentru ceilalţi şi găsesc împreună răspunsul corect pentru a
clarifica toate noutăţile
4. Prezicătorii fac predicţii,analizează în grup textul şi prognozează ce se va întâmpla în
continuare exprimând cele mai neaşteptate idei.
 Timpul de lucru acordat elevilor este de 10 minute după care fiecare grupă va interpreta rolul
asumat în faţa clasei.Evaluarea se face în funcţie de obiectivele propuse pentru fiecare
strategie.

II. Tehnica 6/ 3/ 5 este asemănătoare brainstorming-ului ,ideile noi însă se scriu pe foile de
hârtie care circulă între participanţi. Această tehnică se numeşte 6 /3/ 5 pentru că există 6
membri în grupul de lucru care notează pe o foaie de hârtie câte 3 soluţii fiecare, la o problemă
dată, timp de 5 minute.
Etapele metodei
1. Împărţirea clasei în grupe a câte 6 membri
2. Formularea problemei, explicarea modalităţii de lucru şi distribuirea foilor de hârtie care
sunt împărţite în câte 3 coloane
3. Desfăşurarea activităţii: fiecare din cei 6 elevi a unei grupe au de notat în tabel 3 soluţii,
într-un timp maxim de 5 minute. Foile migrează apoi de la stânga la dreapta până ajung la
posesorul iniţial. Cel care a primit foaia citeşte soluţiile notate, încearcă să le modifice în sens
creator, reconstruindu-le continuu.
4. Urmează analiza soluţiilor şi reţinerea celor mai bune.Se centralizează datele obţinute,se
discută şi se apreciază rezultatele.

III. Explozia stelară este o metodă de stimulare a creativităţii, se bazează pe formularea de

întrebări pentru rezolvarea de probleme şi noi descoperiri.
Materialul necesar pentru aplicarea metodei: o stea mare,cinci steluţe mici de culoare galbenă,
cinci săgeţi roşii , jetoane.
Etape
1. Elevii aşezaţi în semicerc propun problema de rezolvat.Pe steaua mare se scrie sau se
desenează ideea centrală.
2. Pe cele cinci steluţe se scrie câte o întrebare de tipul CE? CINE? UNDE? DE CE? CÂND?
,iar cinci elevi din clasă extrag câte o întrebare, după care fiecare îşi va alege câte trei, patru
colegi organizându-se astfel în cinci grupuri.
Pentru elaborarea întrebărilor grupurile cooperează.
3. La expirarea timpului, elevii revin în semicerc în jurul steluţei mari iar fiecare grup prezintă
întrebările elaborate adresându-le celorlalţi. Elevii din celelalte grupe răspund la întrebări sau
formulează întrebări la întrebări.
 Se apreciază efortul acestora de a elabora întrebări corecte precum şi modul de cooperare şi
interacţiune.

IV. Turul galeriei este o metodă activă în care elevii sunt încurajaţi să înveţe prin
colaborare.Poate fi folosită într-un exerciţiu de dezgheţ, combinându-se adeseori cu un
exerciţiu de evaluare.
De exemplu pentru a anunţa subiectul lecţiei noi „Rapsodii de primăvară” de George
Topîrceanu li se poate cere elevilor să realizeze un desen în care să reprezinte anotimpul
primăvara, cerându-le să scrie pe o foaie o definiţie originală a primăverii, o propoziţie despre
acest anotimp sau doar un cuvânt ce le sugerează primăvara.
Produsele sunt expuse în clasă, lipite pe un panou sau pe tablă, alcătuind o galerie.
Grupurile vizitează galeria ,trecând ,pe rând, prin faţa tuturor produselor , făcând observaţii,
comentând ,eventual notând pe o foaie părerile unor colegi. Clasamentul final se stabileşte
prin însumarea punctelor, câştigând produsul care are cel mai mare punctaj.

V. Ciorchinele este o tehnică de predare-învăţare care încurajează elevii să gândească liber şi

deschis.
Etape
1. Se scrie un cuvânt sau o propoziţie nucleu în mijlocul tablei sau a unei foi de exemplu:
părţi de vorbire
2. Elevii vor spune rapid cuvinte legate de tema propusă
3. Învăţătorul va trage linii între cuvintele care derivă unele din altele
4. Se scriu toate cuvintele propuse de elevi fără nicio evaluare a acestora până la expirarea
timpului alocat activităţii sau până la epuizarea ideilor ce apar.

VI.Cubul este o metodă folosită în condiţiile în care se doreşte să se afle cât mai multe
informaţii în legătură cu un eveniment. Ca mijloc de învăţare, cadrul didactic realizează un
cub iar pe fiecare faţă a acestuia notează unul din cuvintele: descrie, compară, analizează,
asociază, aplică, argumentează.
Am aplicat această metodă la povestea „Degeţica” de H. Ch. Andersen. Elevii au fost
împărţiţi în şase grupe ,iar pe rând fiecare grupă a rostogolit cubul. Echipele au examinat tema
din perspectiva cerinţei de pe cub.

Exemplu : Descri-o pe Degeţica!

 Compară acest personaj cu broasca!
Asociază numele fetiţei cu un alt personaj cunoscut de tine!
Povesteşte despre Degeţica!
Analizează faptele ei!
Argumentează pro sau contra de ce a început să plângă fetiţa!

VII.Metoda „Schimbă perechea” are la bază munca elevilor în perechi astfel:

1. Se împarte clasa în două grupe egale,formându-se două cercuri concentrice,elevii fiind faţă
în faţă , pe perechi.
2. Fiecare pereche primeşte o sarcină de lucru sau o întrebare, discută şi apoi comunică ideile.
3. Cercul din exterior se roteşte în sensul acelor de ceasornic,realizându-se astfel schimbarea
partenerilor în pereche.Elevii au posibilitatea de a lucra cu fiecare coleg din clasă.
Jocul se continuă până se ajunge la partenerii iniţiali sau se termină întrebările.
5. Clasa se regrupează şi se analizează ideile emise.

VIII. Metoda Mozaicului

Prin această metodă se promovează învăţarea prin colaborare şi cooperare între
elevi.Fiecare elev are o sarcină de studiu în care trebuie să devină expert.El are în acelaşi timp
şi responsabilitatea transmiterii informaţiilor asimilate, celorlalţi colegi.
Aplicând aceste metode am constatat că munca în grup i-a ajutat pe elevi să participe
activ la propria performanţă, le-a permis să analizeze diferenţele dintre ei şi colegii lor în ceea
ce priveşte dezvoltarea cognitivă şi modul cum învaţă fiecare.
Strategiile didactice interactive care au la bază desfăşurarea învăţării prin cooperare
oferă elevilor ocazia de a-şi concretiza nevoia de a lucra împreună, într-un climat colegial de
întrajutorare şi de sprijin reciproc. Grupul dă posibilitatea testării ideilor, revizuirii opiniilor şi
dezvoltării inteligenţei interpersonale.
Lucrul în echipă acoperă neajunsurile învăţării individualizate, acordând o importanţă
considerabilă dimensiunii sociale, prin desfăşurarea proceselor interpersonale. Cooperarea
asigură o relaţie deschisă între parteneri, dezvoltă atitudini şi comportamente bazate pe
încredere, favorizând formarea atitudinii pozitive faţă de învăţare şi faţă de şcoală. Munca în
echipă are efecte semnificative asupra pesonalităţii elevilor/studenţilor, prezenţa partenerilor
de interacţiune constituind un stimulent intelectual şi un declanşator al schimbului de opinii şi
informaţii. Soluţiile emise pot suferi în cadrul grupului îmbunătăţiri şi ajustări, analiza critică
dezvoltând capacităţile autoevaluative ale participanţilor. Productivitatea sporită pe unitatea de
timp, apreciată prin numărul de dificultăţi rezolvate, şi după gradul lor de complexitate
recomandă folosirea strategiilor de învăţare prin cooperare în clasă.
La acest fapt se adaugă şi calitatea mai bună a răspunsurilor, instalarea unui climat
motivant de lucru, caracterizat printr-o tensiune crescută pentru finalizarea sarcinii comune.
Învăţarea prin cooperare valorizează schimburile intelectuale şi verbale şi mizează pe o logică
a învăţării care ţine cont de opiniile celorlalţi. Învăţarea prin cooperare solicită efort intelectual
şi practic atât din partea elevilor cât şi din partea profesorului care coordonează bunul mers al
activităţii.
Din partea profesorului, metodele didactice interactive necesită poate mai mult decât
alte tipuri, un efort de proiectare şi corelare atentă a resurselor în concordanţă cu metodele,
tehnicile şi forma de organizare grupală a elevilor, pentru a menţine constant şi pentru mai mult
timp interesul elevilor pentru activitate.
În lipsa acestui interes de participare din partea elevilor pentru a colabora şi a lucra
împreună, metodele interactive nu-şi satisfac condiţiile de eficienţă şi de eficacitate dorite.
Predarea limbii române în învăţământul preuniversitar urmăreşte înţelegerea de către
elevi a bogăţiei limbii materne şi folosirea corectă a ei în relaţiile cu oamenii.
Întelegerea limbii este în funcţie de cunoaşterea compartimentelor principale ale ei:
vocabularul, fonetica, ortografia, ortoepia, gramatica.
Studiul limbii române la clasa I se desfăşoară în doua etape:
- etapa prealfabetară
- etapa alfabetară
- (etapa postalfabetară se realizează în clasa a II-a)
Etapa prealfabetară începe la începutul lunii octombrie, când se încheie evaluarea
predictivă şi se finalizează la începerea literelor.
În etapa prealfabetară elevii se pregătesc să abordeze studiul literelor. Pentru aceasta
învăţătorul trebuie să se asigure că ei pronunţă corect cuvintele uzuale şi să sesizeze toate
sunetele dintr-un cuvânt. Pronunţia corectă a cuvintelor asigură formarea deprinderilor de citire
corectă şi de scriere corectă. În general, elevul citeşte un cuvânt aşa cum este obişnuit să-l
pronunţe şi scrie un cuvânt aşa cum şi-l dictează. Înainte de a face exerciţii de corectare a citirii
şi scrierii, învăţătorul trebuie să verifice pronunţia cuvântului.
În perioada prealfabetară se insistă asupra pronunţiei corecte a unor sunete care în
anumite combinaţii sunt susceptibile de a fi pronunţate greşit, cum ar fi: r, l, s, z. Manualele
oferă pagini întregi cu imagini ce trebuie folosite pentru asigurarea pronunţiei corecte a
cuvintelor care conţin aceste sunete.
Ca să se pronunţe corect un cuvânt, elevul trebuie să sesizeze toate sunetele care îl
compun. Acest proces se numeşte formarea auzului fonematic.
Exerciţiile care se desfăşoară pentru formarea auzului fonematic trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
-să ţină seama de particularităţie fonetice ale limbii;
-nu se folosesc cuvinte care se scriu într-un fel şi se pronunţă în alt fel (ex: cuvântul
oala se scrie cu oa şi se pronunţă cu ua sau cuvinte ce conţin sunetul x-cs sau gz);
-să se folosească metoda fonetică, analitico-sintetică, astfel: se porneşte de la
propoziţie, se numără (identifică) cuvintele, se despart cuvintele în silabe şi silabele în sunete.
Cuvintele folosite trebuie cunoscute de elevi, să fie formate din 2-3 silabe , fără aglomerări de
consoane. Elevii sesisează greu sunetele în cuvintele monosilabice.
În perioada prealfabetară nu se rezolvă toate problemele referitoare la formarea
deprinderilor de pronunţie corectă şi a auzului fonematic, aşa că exerciţiile de tipul celor
menţionate mai sus se desfăşoară şi în perioada alfabetară.
Prin aceste exercitii, elevii învaţă să respecte unele reguli care vizează scrierea: poziţia
corectă la scris, mânuirea creionului cu cele trei degete, mişcarea mâinilor din încheietură, nu
cu întreg braţul, evitarea scrierii crispate prin strângerea exagerată a creionului şi mişcarea
întregului corp.
În clasă, preponderentă este activitatea cu diverse materiale şi jucării. Se au în vedere
dezvoltarea perspicacităţii şi a rapidităţii gândirii, a creativităţii, formarea deprinderilor de
activitate în grup şi independent, formarea deprinderilor de a acţiona ordonat.
La sfârşitul etapei prealfabetare, învăţătorii evaluează nivelul realizării următoarelor
obiective:
- să pronunţe corect cuvintele uzuale;
- să sesizeze sunetele din cuvinte cunoscute formate din 2-3 silabe, fără aglomerări de
consoane, fără diftongi sau triftongi;
- să folosească corect instrumentul şi suportul de scris;
- să scrie semnele grafice care compun litere;
- să formuleze propoziţii;
- să susţină un dialog scurt (3-4 replici).
Dacă cei mai mulţi elevi ai clasei realizează aceste obiective, se poate trece la perioada
alfabetară.
 Una din cele mai importante sarcini în perioada prealfabetară este de a-l pregăti pe elev
pentru scris, de a forma deprinderea de a sta corect în bancă, de a ține corect pixul, de a face
mișcările necesare pentru scrierea elementelor grafice ale literelor.
În etapa dinaintea studierii alfabetului, elevul este pregătit şi pentru abordarea scrierii
literelor şi a cuvintelor. El învaţă să mânuiască instrumentul de scris şi să folosească suportul
pe care scrie. De asemenea, elevul scrie elementele componente ale literelor:
• linioare oblice pe un spațiu;
• linia oblică pe două spații;
• alternări de linii oblice;
• cîrligul;
• ovalul;
• semiovalul cu deschizătura spre dreapta și stînga;
• bastonata cu întorsătura în partea de sus;
• bastonata cu întorsătura în partea de jos spre dreapta și stânga;
• nodulețul pe un spațiu și pe două spații;
• bucla deasupra rîndului și bucla sub rînd;
• zaua.
In perioada prealfabetară, eu folosesc la clasă, în predarea noțiunilor , următoarele
metode: conversația, exercițiul și jocul didactic.
Metoda este „un drum spre ceva”, respectiv drumul ce duce la atingerea obiectivelor
operaţionale. Metodele de învăţământ sunt considerate astăzi nu numai căi cu ajutorul cărora
elevii se informează, ci şi căi prin care ei se dezvoltă, cercetează.
Conversaţia este o metodă care se bazează pe valorificarea didactică a întrebărilor şi a
răspunsurilor şi are un rol şi un loc preponderent în practica didactică a studierii limbii şi
literaturii române datorită faptului că înlesneşte antrenarea elevilor în cercetarea faptelor de
limbă, în descoperirea regulilor, le cultivă gândirea logică, posibilităţile de exprimare,
încrederea în capacităţile proprii, punându-i în situaţia de a descoperi ei înşişi cunoştinţele,
priceperea de a folosi dialogul în vederea unei comunicări vii şi clare
În funcţie de valoarea şi rolurile sale, literatura de specialitate evidenţiază mai multe
tipuri de conversaţie:
● conversaţia introductivă folosită în scopul pregătirii psihologice în vederea
transmiterii unor cunoştinţe noi prin reactualizarea noţiunilor necesare, la mobilizarea atenţiei,
la stimularea curiozităţii şi a interesului;
 ● conversaţia de reactualizare şi sistematizare a cunoştinţelor aplicată cu scopul
reluării şi repetării cunoştinţelor, al desprinderii unor concluzii parţiale sau finale;
● conversaţia de fixare şi consolidare a cunoştinţelor vizează integrarea cunoştinţelor
anterioare în structuri logice din ce în ce mai largi;
● conversaţia de verificare şi evaluare a cunoştinţelor prin care se urmăreşte
surprinderea gradului de înţelegere şi a temeiniciei celor predate, a capacităţii de a reproduce,
explica şi aplica cunoştinţele însuşite;
● conversaţia finală utilizată pentru desprinderea concluziilor după efectuarea unor
observaţii independente.
Cea mai utilizată dintre metodele didactice, în orice secvenţă de lecţie, în orice tip de
oră, indiferent de clasă şi de nivelul acesteia, ori de filiera educaţională, conversaţia trebuie să
impună o comunicare autentică, reală între elevi şi profesor, în special la orele de limba şi
literatura română, disciplină care vizează mai mult decât altele dezvoltarea creativităţii copiilor,
dezvoltarea sensibilităţii şi a gândirii elevilor, a abilităţilor de exprimare corectă şi adecvată în
limba română, conştientizarea actului receptării literare prin dialog. Dintr-un monopol al
profesorului, discuţia trebuie transformată într-un mijloc de valorizare a opiniilor elevilor; prin
urmare, este necesar ca profesorul să devină un mediator, un facilitator al discuţiilor dintre
elevi, care să intervină doar la nevoie, pentru a ghida interesul şi atenţia spre anumite aspecte
sau pentru a-şi forma o opinie foarte clară în privinţa evaluării. Distincţia dintre dialogul
tradiţional şi cel actual, modern, purtat între profesor şi elev ar putea fi reprezentată astfel (E.
Ilie, 2008, p. 125):

Dialogul în viziune tradiţională Dialogul în viziune actuală

Cel puţin jumătate din durata discuţiei Profesorul vorbeşte cât mai puţin posibil
aparţine profesorului
Profesorul conduce integral discuţia Profesorul facilitează / structurează discuţia
Majoritatea întrebărilor sunt puse de Majoritatea întrebărilor sunt puse de elevi
profesor
Majoritatea întrebărilor vizează un răspuns Majoritatea întrebărilor sunt
precis problematizante
La întrebările formulate de elevi răspunde în La întrebările formulate de elevi, răspund în
primul rând profesorul primul rând colegii
 Profesorul dă feedback imediat după Feedbackul se dă după consultarea opiniilor
obţinerea răspunsului celorlalţi elevi

O alta metoda destul de importanta este metoda exercitiului. Prin exerciţiu se înţelege
executarea repetată şi conştientă a unei acţiuni, spre a o apropia de un model sau de a îmbunătăţi
performanţele ei.
Este bine cunoscut faptul că în orice situaţie, tiparele comportamentale sunt dobândite
prin exerciţiu şi practică. De exemplu gândirea se dezvoltă prin practică şi exerciţiu permanent,
la fel şi îndemânarea. Tot prin exerciţiu repetat se dezvoltă şi atitudinea şi interesul.
Deci, nu comunicarea verbală este cea care realizează deprinderile motorii (manuale),
ci deprinderile mintale (intelectuale). Elevul trebuie să încerce să rezolve, să repete o acţiune
până se deprinde cu modelul respectiv. Această practică repetată este tocmai exerciţiul care
înseamnă repetiţia execuţiei unei acţiuni, forme comportamentale până la stăpânirea automată
a acestora. (I. Cerghit, 2006, p. 72)
În procesul de învăţământ, exerciţiul este o metodă folosită pe scară largă atât cu
scopul de a consolida cunoştinţele însuşite anterior şi de a forma priceperi şi deprinderi, cât şi
pentru a dezvolta capacităţile creatoare ale elevilor.
Funcţiile exerciţiului sunt următoarele:
- adâncirea înţelegerii noţiunilor, regulilor, prin aplicarea lor la situaţii relativ noi şi cât
mai variate;
- consolidarea cunoştinţelor şi a deprinderilor însuşite;
- dezvoltarea operaţiilor mintale şi constituirea lor în structuri operaţionale;
- sporirea capacităţii operatorii a achiziţiilor teoretice şi practice, oferind posibilităţi noi
de transfer;
- prevenirea uitării şi evitarea tendinţelor de interferenţă;
- dezvoltarea unor capacităţi şi aptitudini intelectuale, a unor calităţi morale, a unor
trăsături de voinţă şi caracter în timpul exerciţiilor;
- învingerea rezistenţei opuse de deprinderile incorect formate anterior.
Rezultatul exerciţiului constă în elaborarea răspunsurilor sigure şi imediate, iar
controlul cunoştinţelor anterioare se face cu uşurinţă prin comparaţie cu modelul de
comportament.
Exerciţiul poate avea şi un caracter productiv, generator de noi forme de acţiune, atunci
când apare ca exersare a unor acţiuni care nu au fost învăţate niciodată în mod direct. Când
exersarea ia forma unor activităţi creatoare, libere, această metodă devine activă, de detaşare a
esenţialului şi ridicare la o înţelegere superioară a materialului de studiat. A exersa înseamnă a
reda intelectului mai multă agerime, a supune la efort repetat anumite funcţii mintale în scopul
dezvoltării şi menţinerii lor în formă.
Ca metodă de învăţământ, învăţarea prin exerciţiu se bazează pe o gamă variată de tipuri
de exerciţii. Astfel, după funcţiile îndeplinite, există o mulţime de exerciţii, şi anume:
introductive, de observaţie, de asociaţie, de bază, de exprimare concretă, de exprimare
abstractă, repetitive, de operaţionalizare, aplicative, de consolidare, de dezvoltare, paralele,
operatorii, structurale, de creaţie, de evaluare, corective.
După aspectul social, se disting următoarele tipuri de exerciţii: individuale, de echipă,
colective, mixte, iar după gradul de determinare a activităţii, exerciţiile pot fi standardizate sau
algoritmizate, semialgoritmice, libere etc.
Obiectivele urmărite de profesor reies din scopul folosirii metodei exerciţiului şi au în
vedere următoarele aspecte:
- înlăturarea confuziilor şi a uitării;
- dezvoltarea deprinderii de muncă independentă, automatizarea unor procese prin
repetări succesive, însă prin conştientizarea faptului că aceste elemente au valoare formativă
pe planul pregătirii elevului;
- fixarea cunoştinţelor teoretice însuşite după parcurgerea unui capitol, a unei categorii
gramaticale etc.;
- crearea abilităţii de transpunere în practică, prin operaţionalizarea informaţiilor,
stimulând capacităţile creative ale elevilor.
Având un grad mai ridicat de complexitate, metoda exerciţiilor solicită asigurarea unor
cerinţe generale şi anume:
- permanenta legătură dintre teorie şi aplicaţiile practice;
- participarea activă şi conştientă a elevilor în efectuarea exerciţiilor indiferent de
dificultatea acestora;
- creşterea treptată a nivelului cerinţelor exerciţiilor propuse elevilor;
- repetarea sub diverse forme a aplicaţiilor cu rol de a duce la automatizarea folosirii
regulilor de exprimare corectă.
Urmărind obiectivele şi cerinţele generale, metoda exerciţiilor are eficienţa maximă,
dacă sunt asigurate următoarele condiţii:
- elevii trebuie să posede un anumit volum de cunoştinţe teoretice, să cunoască relaţiile
dintre diferitele capitole ale vocabularului şi interferenţa noţiunilor de vocabular;
 - având ca suport teoria, elevii trebuie să ştie cum e corect să vorbească sau să scrie şi
de ce o anumită structură este corectă sau incorectă;
- elevii trebuie să conştientizeze rolul exerciţiilor;
- exerciţiile vor respecta sistemul de predare concentric, principiul accesibilităţii,
particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor, nivelul lor de cunoştinţe la nivelul
respectiv.
Eficienţa exerciţiilor se realizează prin respectarea de către profesor a unor cerinţe,
dintre care menţionăm:
- textele să fie selectate judicios;
- să asigure corectitudinea verificării finale a rezolvării exerciţiului;
- exerciţiile trebuie să fie interesante, să stârnească interes, să solicite efort intelectual
eşalonat, de la simplu la complex;
- să fie distribuite gradat după aspectul dificultăţii, individualizat şi diferenţiat;
- fiecare exerciţiu să fie încadrat în timp, să alterneze cu altele;
- exerciţiile să verifice însuşirea terminologiei de specialitate.
În cadrul exerciţiilor, pe care le rezolv la clasă cu elevii, am căutat ca acestea să fie
accesibile nivelului lor de cunoştinţe, să fie formulate corect, să fie atractive. Ele vizează toate
compartimentele limbii (fonetică, vocabular, gramatică).
Principalele exercitii folosite in perioada preabecedara sunt:
− Exercitiile fonetice sunt acelea prin care se realizeaza analiza si sinteza fonetica,
compunerea sunetelor si descompunerea de propozitii, cuvinte, silabe; de identificare a
sunetelor, a silabelor; de rostire (pronuntie) corecta, exercitii de respiratie, de articulare corecta,
framantari de limba.
− Exercitiile lexicale prin care se viseaza intelegerea, insusirea, folosirea corecta a
cuvintelor. Aici se incadreaza exercitiile cu omonime, sinonime, paronime, antonime,
diminutive
− Exercitiile de punctuatie pe baza carora se formeaza deprinderea de a utiliza primul
semn de punctuatie, „punctul”.
− Exercitii motrice prin care se perfecteaza activitatea motrica a mainii, se insuseste
pozitia corecta la scris a corpului, instrumentului de scris, incalzirea mainii pentru scris si
relaxarea muschilor mici ai degetelor dupa o secventa de scriere.
 − Exercitii grafice si pictografice pe baza carora se formeaza gestul grafic, se
realizeaza analiza si sinteza elementelor grafice, dispunerea corecta in coroiaj si in pagina
caietului.
Jocul didactic este „un element activ în structura celorlalte forme de activitate.
Începutul şcolarităţii înseamnă deplasarea treptată a ponderii activităţii de joc spre activitatea
de învăţare. Acesta îşi justifică existenţa nu numai ca mod de adaptare a copiilor la activitatea
şcolară, ci şi ca formă de învăţare”. (Păişi Lăzărescu, 2005, p. 134)
El constă în simularea unor acţiuni, fapte, îmbinând spontanul cu imaginarul,
elementele de joc cu elementele de învăţare, pentru a transpune o activitate reală într-o
activitate destinsă, plăcută.
În eficientizarea jocului didactic sunt necesare anumite etape în organizarea acestuia
(Ezechil, Păişi Lăzărescu, 2002, pp. 152-154), după cum urmează:
- organizarea bazei materiale a jocului;
- precizarea conţinutului şi sarcinilor acestuia;
- stabilirea regulilor jocului, explicarea şi demonstrarea lor;
- controlul rezolvării independente şi corecte a sarcinilor jocului şi a respectării
regulilor de joc;
- aprecierea finală a desfăşurării jocurilor şi a rezultatelor obţinute.
Jocul didactic, pe care îl putem considera atât o metodă tradiţională, cât şi modernă,
oferă foarte multe avantaje, şi anume:
- mobilizarea resurselor psihice şi asigurarea unui cadru prielnic pentru învăţarea activă,
participativă în stimularea creativităţii a elevilor;
- dobândirea unor cunoştinţe noi, dezvoltarea de comportamente, înţelegerea unei
situaţii;
- intensificarea trăirilor afective şi implicarea emoţională a elevilor;
- activizarea întregii clase şi dezvoltarea spiritului de echipă, de întrajutorare,
dezvoltarea deprinderilor practice şi de muncă organizată, a unor trăsături de caracter (spirit
critic, spirit de răspundere, iniţiativă, cinste, respect, stăpânire de sine).
Presupune anumite condiţii de realizare, dintre care sunt de menţionat următoarele:
- subiectul ales trebuie să fie familiar elevilor;
- scenariul de joc va fi spontan, creând premisa unei manifestări sincere, naturale din
partea elevilor;
 - activitatea se desfăşoară pe baza unor reguli de joc care reprezintă obiectivele
didactice convertite în sarcini de învăţare.
Importanţa jocului didactic am pus-o în practică prin diferite exerciţii legate de
consolidarea cunostintelor despre propozitie.

a) Jocul „ Schimbă-mi locul!”

Sarcina didactică este aceea de a schimba ordinea cuvintelor într-o propoziție formată
din două cuvinte. Făcând acest lucru, elevii vor fi conduși să observe că sensul propoziției
rămâne neschimbat: Avionul zboară./ Zboară avionul.
Conducătorul jocului rostește o propoziție. Va răspunde elevul indicat. El va avea grijă
să schimbe ordinea cuvintelor din propoziția spusă de conducător. Elevul respectiv devine apoi
conducător de joc și astfel jocul continuă până la intervenția învățătorului care anunță sfârșitul
jocului.
La început, conducătorul jocului este învățătorul, apoi această sarcină este preluată , pe
rând, de câte un elev.

b) Jocul „ Câte cuvinte a rostit Monica?”

Învaățătorul prezintă copiilor o păpușă simplă care se poate mânui ușor (de genul celor
de la teatrul de păpuși). Aceasta păpușă se numește „Monica”; ea va rosti diverse propoziții,
copiii urmând să precizeze câte cuvinte are fiecare propoziție.
Jocul este condus la început de învățător care, cu o voce puțin schimbată și mânuind cu
dibăcie păpușa, pronunță o propoziție formată din două sau trei cuvinte. Elevii sunt întrebați: „
Câte cuvinte are propoziția rostită de Monica?” răspunde copilul indicat de conducătorul
jocului. Pentru fiecare răspuns bun se acordă o recompensă (o bulină colorată).
Pentru ca jocul să devină mai atractiv și să activeze în mai mare măsură copiii, el poate
căpăta un aspect competitiv prin împărțirea clasei în trei grupe corespunzătoare șirurilor de
bănci din clasă. Șirul care obține mai multe buline colorate este câștigător.
De asemenea „Diagrama Wenn” poate fi folosită cu succes la clasa I, în perioada
prealfabetară, pentru a-i ajuta pe copii să analizeze comportamentul unor personaje din povesti.
Voi exemplifica mai jos cum am utilizat la clasa mea această diagramă.
 „Diagrama Wenn”

Clasa I – perioada prealfabetară

Obiectul: Limba română
Unitatea de învăţare: „Cartea”
Subiectul lecţiei: „În lumea poveştilor”
Obiectivul operaţional: Să analizeze comportamentul personajelor celor două poveşti
Metoda: „Diagrama Wenn”: Este formată din două cercuri care se suprapun parţial. În
intersecţia celor două cercuri se grupează asemănările, iar în spaţiile rămase libere
din cercuri se notează deosebirile dintre două aspecte, idei sau concepte.

Capra cu trei iezi  act justiţiar: Scufiţa roşie

pedepsirea vinovatului
 lupul: personaj
comun celor două
poveşti
 lupul: personaj
negativ
 locul de
desfăşurare: pădurea Personaje:
Personaje: ▪ Scufiţa roşie
▪ capra  personaje pozitive +
personaje negative ▪ bunica
▪ iedul cel mic ▪ vânătorul
▪ iedul mijlociu  autor comun: Ion
Creangă ▪ mama
▪ iedul cel mare
 elemente
supranaturale
 încheiere plăcută

deosebiri asemănări deosebiri