Curs 1

1.1. SISTEME ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Unităţile de măsură ca mijloc de exprimare a mărimilor sunt grupate, respectând o interdependenţă
bine precizată, în cadrul sistemelor de unităţi de măsură. Acestea, la rândul lor, sunt grupate în sisteme
generale de unităţi şi sisteme de unităţi cu întrebuinţare restrânsă la unul sau câteva domenii.
Sistemele generale de unităţi de măsură sunt numeroase, dar toate au la bază câteva mărimi
fundamentale (mărimi exprimate prin unităţi independente) ca de exemplu lungimea, timpul şi masa.
Asemenea sisteme sunt:
 sistemul fizic sau CGS (centimetru, gram, secundă);
 sistemul internaţional SI sau MKS (metru, kilogram, secundă);
Sistemul de unităţi de măsură cu întrebuinţare restrânsă (tolerat temporar) folosit în mecanică, deci şi
în hidraulică, are ca mărimi fundamentale: lungimea, forţa şi timpul şi se numeşte sistemul tehnic sau MKfS
(metru, kilogram forţă, secundă). În ţara noastră este legal obligatorie folosirea sistemului SI.
În tabelul 1.1 sunt prezentate unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale şi ale principalelor
mărimi derivate (mărimi exprimate prin unităţi de măsură ce derivă din unităţile de măsură ale mărimilor
fundamentale pe baza relaţiilor ce există între mărimile în cauză) în cele trei sisteme.
În sistemul CGS unitatea de vâscozitate dinamică se numeşte poise (P) şi este dată de relaţia:

dyn.s 1,02.10 6 kgf .s kgf .s

1P    1,02.10 2 .
cm 2 10 4 m 2 m2

Unitatea de vâscozitate cinematică în sistemul CGS se numeşte stokes (st).

Deoarece unitatea de măsură a presiunii în sistemul CGS (dyn.cm-2) este foarte mică, se foloseşte
adesea barul, care este egal cu 106dyn . cm-2. În tehnică se mai foloseşte şi o altă unitate empirică atmosfera
fizică (atm) care corespunde presiunii unei coloane de mercur de 760 mm la 0oC, măsurată la nivelul mării
(unde acceleraţia gravitaţională este egală cu 9,80665 m . s-2). În mod frecvent se utilizează atmosfera
tehnică: 1 at = 1 kgf . cm-2. În ţara noastră se recomandă ca unitatea pentru presiune 1N . m-2.

Tabelul 1.1. Unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale şi ale principalelor mărimi derivate

Sistemul de unităţi de măsură

Mărimea
CGS SI MKfS
Lungimea, l cm m m
Masa, m g kg Kgf . s2 . m-1
Forţa, F g . cm . s-2=dyn -2
Kg . m . s =N kgf
Timpul, t s s s
Greutatea specifică,  g.cm-2 . s-2=dyn . cm-3 kg . m-2 . s-2 = N . m-3 kgf . m-3
Masa specifică,  g . cm-3 kg . m -3
kgf . s2 . m-4
Energia, E cm2 . g . s-2=erg kg . m2 . s-2=J kgf . m
kgf . m . s-1;
Puterea, N erg . s-1 2 -3 -1
kg . m . s = J . s = W
75 . kgf . m . s-1 = CP
Viteza, v cm.s-1 m.s -1
m . s-1
Vâscozitate dinamică, g . s-1. cm-1 =
kg . s-1 . m-1 = N . s . m-2 kgf .s . m-2
 = dyn . s . cm-2 = P
Vâscozitate
cm2.s-1 = St m2 . s-1 m2.s-1
cinematică, 
g . s-2.cm-1 = kgf . m-2;
Presiunea, p kg . s-2 . m-1
= dyn . cm-2 1 kgf . cm-2 = 1 at

În tabelul 1.2 sunt date diferite unităţi de presiune, precum şi coeficienţii de transformare a acestora.

1
 Tabelul 1.2. Unităţi de măsură pentru presiune

at torr atm bar lb/sq.in

1 at 1 735,56 0,96784 0,980665 14,2233
1000 torr 1,35951 1000 1,31579 1,333224 19,3368
1 atm 1,03523 760 1 1,01325 14,6959
1 bar 1,01972 750,06 0,98692 1 14,5038
1 lb/sq.in 0,70307 517,15 0,68946 0,68948 1

Unitatea de măsură a presiunii numită torr este egală cu presiunea unei coloane de mercur cu
înălţimea de 1 mm.
În tabelul 1.2 s-a introdus şi unitatea engleză livră pe ţol pătrat (lb/sq.in), deoarece aceasta se
utilizează uneori în industria petrolieră.

1.2. NOȚIUNILE FUNDAMENTALE ALE MECANICII FLUIDELOR

1.2.1. Ipoteza continuității. Particula de fluid
Studiul mișcării unui fluid cu considerarea directã a tuturor factorilor ce intervin, inclusiv structura
molecularã - discontinuă a materiei - ar conduce la formulãri matematice foarte complicate ce nu pot fi
operaþionale nici prin recurgerea la cele mai puternice sisteme de calcul automat. Din aceastã cauză,
fenomenele cu caracter macroscopic abordate de mecanica fluidelor sunt studiate pe modele ale fluidelor
care pãstrazã proprietãțile macroscopice reale, analizate anterior, prin considerarea structurii lor moleculare,
astfel încât să permită o simplificare acceptabilă a relațiilor matematice ce le descriu.
Bazat pe observația cã la scarã macroscopică fluidele se comportã ca și când materia ar fi distribuitã
continuu în domeniul din spațiul ocupat, se poate admite ipoteza continuității, conform cãreia un fluid are o
structură continuă în întregul domeniu ocupat, eventual cu excepția unor puncte, curbe sau suprafețe,
denumite de discontinuitate sau de singularitate. Un astfel de model corespunde unui mediu continuu,
deformabil, izotrop în care, în fiecare punct M (r ) și în fiecare moment t, se poate determina o presiune p =
p (r, t ), o densitate  r, t ), o temperatură T (r, t) și o vitezã V = V (r, t) – funcții de punct și de timp,
continue.
În vederea studiului mișcării fluidului prin utilizarea legilor și teoremelor mecanicii generale a
sistemelor de puncte materiale, se consideră că mediul continuu deformabil este constituit din porțiuni de
fluid de formă oarecare și de volum suficient de mic, pentru a îndeplini condițiile aplicãrii calculului
infinitezimal, ale cărui dimensiuni sunt, în acelașii timp, de multe ori mai mari decât distanțele
intermoleculare, pentru a putea neglija influența agitației termice. În continuare, acestea vor fi numite
particule de fluid și vor fi reperate prin poziția centrului lor de masã.
Masa unui fluid în mișcare se consideră compusă dintr-un număr foarte mare de particule fluide a
căror mișcare este studiată ca și mișcarea sistemelor de puncte materiale în mecanica generală.

1.2.2. Caracterizarea mișcării fluidelor

1.2.2.1. SISTEMELE DE REPREZENTARE ALE MIȘCĂRII

Mișcarea sistemului de particule se raportează de obicei la un referențial inerțial cartezian, iar în unele
cazuri în coordonate cilindrice sau sferice, adoptând, în funcție de particularitãțile problemei studiate,
modalitãțile de reprezentare propuse de Lagrange și de Euler.

2
 1.2.2.1.1. Sistemul de reprezentare Lagrange

Sistemul de reprezentare Lagrange urmărește evoliția în timp a fiecărei particule de fluid,

individualizată prin poziția sa inițială și definită de vectorul de poziție al centrului său de masă M în
momentul to (fig. 1.1).

Poziția particulei M într-un moment ulterior t  to este definită de vectorul de poziţie al centrului sãu
de masă:

(1.1.) r = i x + j y + k z = r (r0, t) .

Această relație constituie expresia vectorială a ecuațiilor curbei descrise în intervalul de timp (t – to) de
particula M, care pleacã la timpul to din Mo(a, b, c), curbă numită traiectoria particulei; punctele acestei curbe
satisfac următoarele relații:

z z
z t > to
M1(t)
M2(t)
c V̅o V̅ M1(to)
Mo M3(t)
r̅o(to) M M 2(to)
r̅(ro,t) M 3(to)
k̅
O j̅ b y y O y
i̅
x
x a x

a) b)

Fig. 1.1. Sistemul de reprezentare Lagrange: a) pentru o particulã de fluid; b)traiectoriile unui sistem de
particule.

(1.2.) x = x(a, b, c, t); y = y(a, b, c, t); z = z(a, b, c, t).

Valorile independentero și t, respectiv a, b, c, t se numesc variabile materiale sau variabilele lui

Lagrange.
Fiecărei particule de fluid i se pot asocia funcții scalare sau vectoriale *ro, t) reprezentând
caracteristici ale mișcării. Pentru un observator care se deplasează solidar cu particula de fluid variația în
timp a lui  este datã de:

dΦ * Φ  (r0 , t ) Φ (r0 , t  t )  Φ (r0 , t )

(1.3.) ( )r 0 = lim ,
dt t t 0 t

numită derivata substanțială sau derivată materială a lui . Indicele ro aratã cã ro este presupus constant,
considerându-se astfel o anumită particulă de fluid.
În cazul particular când   r, din (1.3) rezultă viteza centrului de masă al particulei de fluid:

dr (r0 , t ) dx(a, b, c, t ) dy(a, b, c, t ) dz (a, b, c, t )

(1.4.) Vr 0 , t) = = i j k ,
dt dt dt dt

Pentru descrierea mișcării unei mase de fluid care conține n particule se scrie un numãr corespunzãtor
de sisteme de ecuații de tip (1.1), respectiv (1.2), fapt care complică foarte mult studiul. Din acest motiv,
sistemul de reprezentare Lagrange este utilizat doar atunci când este necesar studiul unor particule de fluid
individualizate.
3
 1.2.2.1.2. Sistemul de reprezentare Euler

Analizând variația mărimilor ce caracterizează mișcarea fluidului în fiecare punct al domeniului

ocupat de acesta, sistemul de reprezentare Euler conduce la studiul unor câmpuri scalare și al unor câmpuri
vectoriale.
Întrucât poate beneficia de un aparat matematic binecunoscut - teoria câmpurilor - sistemul de
reprezentare Euler este mai operativ, utilizarea sa fiind practic generalizată în mecanica fluidelor.
Raportând spațiul la un referențial inerțial cartesian triortogonal Oxyz, în sistemul de reprezentare
Euler se definește, pentru fiecare mărime ce caracterizează mișcarea, câte o funcție a cărei valoare depinde
de vectorul de poziție r = x .i + +y .j+ + z . k și de timpul t. Variabilele independente r și t, respectiv
x, y, z și t se numesc variabile spațiale sau variabilele lui Euler.
Într-un astfel de sistem de reprezentare, viteza într-un punct oarecare M (r), în momentul t, este dată
de:

(1.5.) v (r ,t) = u(x, y, z, t) .i + v(x, y, z, t) .j + w(x, y, z, t) .k ,

și reprezintă viteza particulei de fluid al cãrui centru de masă coincide în momentul t cu M (r), (fig. 1.2).

z z
V̅(tn)
z V̅(t3) V̅1(t)
V̅2(t)
V̅(t2) V̅3(t)
r̅ r̅ 1 r̅2 r̅3
V̅(t1) V̅n(t)
k̅ j̅ y r̅ n
O O
x i̅ y y

x x
a) b)

Fig. 1.2. Sistemul de reprezentare Euler: a) variaþia în timp a vitezei într-un punct; b) linia de curent în
momentul t.

Fiind dat un câmp scalar sau vectorial  r ,t), care reprezintã o proprietate a mișcării, pentru un
observator din punctul M (r), variația în timp a lui  este dată de expresia:

 (r , t ) (r , t  t )  (r , t )

(1.6.) ( ) r  lim ,
t t t 0 t

numită derivată locală a lui . Indicele r arată că se consideră un anumit punct al spațiului, astfel încât în
calculul derivatei parțiale r este considerat constant.
Din punctul de vedere al unui observator legat solidar de particula de fluid aflatã în punctul M (r) la
momentul t, variația în timp a funcției  r, t) atașată particulei este egală cu variația în timp a câmpului 
r, t). Întrucât valoarea funcției  r, t), atașată particulei care la momentul t se află în punctul M (r) este
egală cu valoarea câmpului  r, t) în același punct și la același moment:

(1.7.)  r0, t) =  r, t) =  r(r0, t), t 

=  x (a, b, c, t), y (a, b, c, t), z (a, b, c, t), t,

rezultă că derivata substanțială sau derivata materială a câmpului  r, t), notată D r, t) / Dt, se obține
din:
4
 DΦ (r , t ) dΦ  (r0 , t )  Φ r ro , t , t 
   
Dt dt  t ro
 
  Φ x a, b, c, t , y a, b, c, t , z a, b, c t , t ro  ,
(1.8.)  t 
respectiv :
DΦ (r , t ) Φ Φ dx Φ dy Φ dz
  .  .  . .
Dt t x dt y dt z dt

dx dy dz
Întrucât , , reprezintă respectiv componentele u, v, w ale vectorului v(r, t) egal în condițiile de
dt dt dt
mai sus cu vro, t), expresia (1.8) poate fi scrisă astfel:

DΦ (r , t ) Φ Φ Φ Φ Φ
(1.9.)  u.  v.  w.   v .  Φ
Dt t x y z t

în care simbolul  (nabla) reprezintã operatorul lui Hamilton:

       
i .  j .  k . ; v .    u .  v .  w .  .
x y z  x y z 

1.3. APLICAŢII PENTRU UTILIZAREA UNITĂŢILOR DE MĂSURĂ,

PENTRU CALCULUL PRESIUNII, AL FORȚEI DE PRESIUNE ȘI
ARHIMEDICE
1.3.1. Formule de calcul
Ecuaţiile diferenţiale de echilibru a unui fluid (ecuaţiile lui Euler) au forma:

1 p 1 p 1 p
(1.52.) X . ; Y . ; Z . ,
 x  y  z

unde X, Y şi Z reprezintă proiecţiile forţelor masice unitare, pentru o particulă de masă unitară, pe axele
trirectangulare. În cazul echilibrului unui lichid în câmp gravitaţional X = 0, Y = 0, Z = -g (dacă axa Oz are
sensul pozitiv în sus); ecuaţiile (1.1) arată că presiunea nu depinde de x şi de y (planele paralele cu planul
orizontal xOy sunt plane izobare) şi o variaţie liniară a presiunii cu adâncimea de scufundare a punctului
considerat:

(1.53.) p   . z  cont. ; p  po   . h ,

unde: z este cota punctului; h - adâncimea lui de scufundare (măsurată de la suprafaţa liberă); po - presiunea
la suprafaţa liberă. În cazul echilibrului izoterm al unui gaz, ecuaţiile (1.1) indică aceleaşi legi ca la lichide,
cu excepţia direcţiei Oz, pentru care există o lege exponenţială de variaţie a presiunii cu înălţimea de forma:

z  z1

(1.54.) p  p1 . e Ho
,

5
unde p1 este presiunea într-un plan orizontal de referinţă de cotă z1, iar Ho = po/o este înălţimea coloanei de
gaz corespunzătoare presiunii atmosferice la z = 0, adică la p = 1 at, (pentru aer o se consideră 1,286 kgf/m3,
respectiv o = 1,286 kg/m3).
În cazul echilibrului relativ al unui lichid aflat într-un vas ce se deplasează uniform într-o mişcare de
translaţie, sau care se roteşte în jurul unei axe verticale cu o viteză unghiulară constantă , ecuaţiile (1.1)
conduc la următoarele legi de variaţie a presiunii:

(1.55.) p    . a . x  . z c,

 r 2. 2 
(1.56) p   .  zo   z   po .
 2.g 

Forţa de presiune pe o suprafaţă plană are direcţia perpendiculară pe suprafaţă, sensul de la lichid către
suprafaţa considerată, iar mărimea şi punctul de aplicaţie de coordonate xp , yp sunt date de relaţiile:

(1.57.) P  pG . A

I xy IG
(1.58.) xP  ; y P  yG  ,
yG . A yG . A

unde: pG este presiunea în centrul de greutate; yG - ordonata centrului de greutate măsurată în planul
suprafeţei; Ixy - momentul centrifugal faţă de axele x şi y conţinute în planul suprafeţei, dintre care axa x şi
deci originea sunt pe suprafaţa liberă; IG - momentul de inerţie faţă de axa orizontală (paralelă cu axa x) ce
trece prin centrul de greutate al suprafeţei.
În cazul suprafeţelor curbe rezultanta presiunilor se calculează, ca mărime, prin proiecţiile sale pe cele
trei axe carteziene date de relaţiile:

(1.59.) Px  pGx . Ax ; Py = pGy . Ay ; Pz    . V ,

unde: pGx şi respectiv pGy sunt presiunile în centrele de greutate ale proiecţiilor Ax şi Ay ale suprafeţelor curbe
pe planul yOz şi respectiv xOz; V - volumul corpului cuprins între suprafaţa curbă, verticalele duse prin
conturul exterior al suprafeţei curbe şi suprafaţa nivelului liber. Mărimea rezultantei presiunilor, în cazul
când aceasta se poate calcula, va fi:

(1.60.) P  Px2  Py2  Pz2 .

Coordonatele centrului de presiune în acest caz rezultă din intersecţia suportului rezultantei cu suprafaţa
curbă. Componenta verticală Pz are întotdeauna sensul de la lichid către perete, putând fi de jos în sus sau de
sus în jos.
Un corp plutitor (fig. 1.17) înclinat cu unghiul  are centrul de carenă (punctul de aplicaţie al forţei
arhimedice) deplasat din punctul C în C’, iar direcţia forţei arhimedice F intersectează axa de plutire în
punctul M, numit metacentru.
Condiţia de stabilitate a corpului plutitor cere ca distanţa dintre centrul de greutate şi metacentru, denumită
rază metacentrică rm, să respecte relaţia:

I 
(1.61.) rm   o  a   0 ,
V 

6
 rm M

a G
F
C
C’

Fig. 1.17.

unde: Io - momentul de inerţie al suprafeţei de plutire în raport cu axul de oscilaţie; V - volumul carenei; a -
distanţa dintre centrul de carenă şi centrul de greutate. Dacă rm = 0 corpul este în echilibru indiferent, iar
dacă rm  0 corpul este în echilibru labil. În cazul unghiurilor mai mari de 15o stabilitatea corpurilor
plutitoare necesită studii speciale.

1.3.2. Aplicația 1
Să se determine presiunea absolută sporită p care se dezvoltă într-un amplificator hidrostatic al cărui
piston diferenţial are diametrele D = 50 cm şi d = 10 cm (fig. 1.21), ştiind că uleiul trimis sub pistonul mare
are suprapresiunea ps = 5 at, iar randamentul mecanic al transmisiei este  = 0,85.

Rezolvare: S-a notat cu l deplasarea pistonului în mişcarea ascendentă. Se va calcula lucrul mecanic
util cu relaţia:

 .d2
Lu  Fs' . l  ps' . .l .
4

ps
D

Fig. 1.21.

Lucrul mecanic absorbit de amplificator va avea forma:

 . D2
La  Fs . l  ps . .l .
4

Din expresia matematică a randamentul amplificatorului hidrostatic se calculează presiunea sporită p:

Lu ps' . d 2 D2 D2
   ps   . ps . 2 ; p  pat  ps  pat   . ps . 2 .
' '

La ps . D 2 d d

7
 0,5 2
Înlocuind valorile numerice se obţine: p  1  0,85.5.  107 ,25 , [at].
0,12

Datele experimentale se vor trece în tabelul 1.3. Se va calcula presiunea absolută sporită p, [at].

Tabelul 1.3. Calculul presiunii absolute sporite p

Nr. ps D d η p’s pat p

crt. [at] [m] [m] [%] [at] [at] [at]
1 2 0,5 0,1 0,85 1
2 2,4
3 2,8
4 3,2
5 3,6
6 4
7 4,4

Se va face graficul presiunea absolută sporită p în funcție de suprapresiunea ps, p = f(ps) utilizându-se
unul din următoarele programe: Excel, MathLab, Origin.