Economie

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANŢA
FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE
Economie
CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN ECONOMIE........................................................................... 4
1.1. INTRODUCERE ÎN ECONOMIE. DEFINIREA CONCEPTULUI...................................................................4
1.2. SISTEMUL METODOLOGIC AL ECONOMIEI............................................................................................. 5
1.3. CURENTELE DE GÂ NDIRE ECONOMICĂ .................................................................................................. 6
CAPITOLUL II ECONOMIA DE PIAŢĂ. PIAŢA ŞI MECANISMELE EI.................................11
2.1. APARIȚ IA Ș I EVOLUȚ IA ECONOMIEI.................................................................................................... 11
2.2. TIPURI DE ECONOMIE........................................................................................................................... 12
2.3. RAŢIONALITATEA ŞI ECHILIBRUL INDIVIDUAL..................................................................................14
CAPITOLUL III TENSIUNEA NEVOI-RESURSE. RARITATE ŞI ALEGERE........................16
3.1. NEVOILE................................................................................................................................................. 16
3.2. RESURSELE ECONOMICE....................................................................................................................... 17
3.3. RARITATE ŞI ALEGERE.......................................................................................................................... 18
5.1.1. Resursele economice.................................................................................................................... 18
3.4. AGENŢII ECONOMICI............................................................................................................................. 19
3.5. PROBLEMA GENERALĂ A ECONOMIEI................................................................................................. 20
CAPITOLUL IV COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI...............................................21
4.1. CONCEPTUL DE BUN ŞI CLASIFICAREA BUNURILOR............................................................................21
4.2. UTILITATEA BUNURILOR.........................................................................................................................22
4.3. OPTIMUL CONSUMATORULUI. CURBA DE INDIFERENȚ Ă ..................................................................23
CAPITOLUL V COMPORTAMENTUL PRODUCATORULUI. COMBINAREA
FACTORILOR DE PRODUCTIE................................................................................................. 25
5.1. FACTORII DE PRODUCȚ IE..................................................................................................................... 25
5.2. COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE....................................................................................... 27
5.3. PRODUCTIVITATEA MUNCII.................................................................................................................. 28
5.4. RANDAMENTUL CAPITALULUI Ș I CREȘ TEREA PRODUCTIVITĂ Ț II....................................................29
CAPITOLUL VI ............................................................................................................................. 31
6.1. CEREREA DE BUNURI ECONOMICE...................................................................................................... 31
6.2 CURBA CERERII....................................................................................................................................... 31
6.3. FACTORII CARE POT INFLUENȚ A CEREREA........................................................................................ 32
CAPITOLUL VII – OFERTA......................................................................................................... 33
7.1. OFERTA DE BUNURI ECONOMICE........................................................................................................ 33
7.2. LEGEA OFERTEI..................................................................................................................................... 34
7.3. RAPORTUL OFERTĂ -CERERE................................................................................................................ 35
CAPITOLUL VIII PIAŢĂ, CONCURENŢA, ECHILIBRU ECONOMIC....................................36
8.1 CONCURENŢA: CONŢINUT, FORME, FUNCŢII.......................................................................................36
8.2. FORMAREA PREŢURILOR PE DIVERSE TIPURI DE PIEŢE...................................................................37
8.4. PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ SI PREŢURILE............................................................................37
CAPITOLUL IX PIATA CU CONCURENTA IMPERFECTA....................................................40
9.1. PIAŢA CU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ SI PRETURILE........................................................................40
9.2. INTERVENŢIA STATULUI ÎN DOMENIUL PREŢURILOR.......................................................................44
CAPITOLUL X PREȚUL............................................................................................................... 45
10.1. PREȚ UL................................................................................................................................................ 45
10.2. TEORIILE PREȚ ULUI........................................................................................................................... 45
10.3. FUNCȚ IILE PREȚ ULUI......................................................................................................................... 46
CAPITOLUL XI VENITURILE PARTICIPANŢILOR LA VIAŢA ECONOMICĂ....................48
11.1. RECOMPENSAREA FACTORILOR DE PRODUCTIE.............................................................................48
11.2. SALARIUL............................................................................................................................................. 48
11.3. DOBÂ NDA............................................................................................................................................ 52
11.4. RENTA- MECANISMUL FORMĂ RII RENTEI...................................................................................... 54
11.5. PROFITUL............................................................................................................................................. 56
CAPITOLUL XII INFLAȚIA ȘI ȘOMAJUL.................................................................................. 62
12.1. INFLAȚ IA.............................................................................................................................................. 62
12.1.1. Tipuri de inflaţie.......................................................................................................................... 62
12.1.2. Efectele inflației....................................................................................................................... 64
12.1.3. Cauzele inflației....................................................................................................................... 65
12.1.4. Metode de control a inflaţiei............................................................................................. 67
12.2. Ș OMAJUL.............................................................................................................................................. 68
12.2.1. CONŢINUTUL CONCEPTULUI DE ŞOMAJ........................................................................................ 68
12.2.2. ASPECTE CARACTERISTICE ALE ŞOMAJULUI................................................................................70
CAPITOLUL XIII PIAŢA MONETARA ŞI DE CREDIT............................................................76
13.1. FLUXURILE ECONOMICE Ș I BANII...................................................................................................... 76
13.2. SISTEMELE MONETARE...................................................................................................................... 78
13.3. CEREREA ŞI OFERTA DE BANI. ECHILIBRUL MONETAR.................................................................79
CAPITOLUL XIV SISTEMUL BANCAR...................................................................................... 81
14.1. CREDITUL Ș I DOBÂ NDA...................................................................................................................... 81
14.2. BĂ NCILE............................................................................................................................................... 84
Alte bănci şi instituţii de credit specializate..................................................................................87
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................. 89
Capitolul I INTRODUCERE ÎN ECONOMIE
Concepte: economie, macro și micro economie, economie politică, politica economică
1.1. Introducere în economie. Definirea conceptului
Primele preocupări de a înţelege şi a explica economia reală apar din

Antichitate. Aristotel definea economia ca pe un ansamblu de legi după care se
conduce activitatea desfăşurată în gospodărie sau în ferme şi ateliere, în vederea
producerii bunurilor de care oamenii au nevoie. Acesta este sensul etimologic al
termenului de economie, care provine din limba greacă:
• - „oikos” – care înseamnă casă, gospodărie;
• - „nomos” – care reprezenta lege, rânduială;
• - „polis” – cetate, societate.
Ştiinţa economică constă din ansamblul coerent de noţiuni, idei, teorii şi

doctrine prin care sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele şi
comportamentele economice, din judecăţile de valoare asupra acestora, precum
şi din tehnicile, metodele şi procedeele de măsurare, evaluare, gestionare şi de
stimulare a activităţilor economice.
Economia, ca ştiinţă, îndeplineşte trei funcţii:
1. explică fenomene economice - exemplu: formarea preţurilor
2. prognozeaza producerea unor fapte şi fenomene economice - exemplu:
creşterea consumului atunci când cresc veniturile
3. propune căi de influenţare a modului în care se desfăşoară faptele şi
fenomenele economice – exemplu: căi de reducere a costului
Economia politică nu este decât o componentă din sistemul ştiinţelor
economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:
a) ştiinţa economică fundamentală (economia politică, management, marketing,
statistică)
b) ştiinţele economice teoretico-aplicative (contabilitate, finanţe)
c) ştiinţele economice de frontieră (econometria, informatică economică,
matematică economică, sociologia economică, psihologie economică, etc.).
Economia contemporană se autonomizează mai ales prin modul de abordare a
activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile pe care le formulează.
Domeniul ei nu se poate contura prin secţionări verticale sau orizontale în realitatea
economică.
Economia, ca entitate complexă indestructibilă, este abordată şi cercetată din puncte
de vedere diferite.
Microeconomia este o parte a activităţii economice care constă din procesele, faptele,
actele şi comportamentele participanţilor individuali la fluxurile economice (societăţi
comerciale, nefinanciare, bănci şi instituţii financiare, administraţii, menaje etc.). Ea nu se
limitează însă la comportamentele individuale separate, ci se referă şi la interacţiunile între
participanţii la activităţile economice în termeni de echilibru parţial sau de echilibru
general.
Mezoeconomia este acea componentă a activităţilor economice care constă dintr-un
sector de activitate al economiei (primar, secundar, terţiar), o ramură de activitate
(siderurgie, chimie, transport, educaţie, sănătate etc.), o regiune administrativ-teritorială, ca
şi din unele grupuri care formează agregate organizate instituţional (sindicate, partide,
asociaţii, corporaţii etc.).
Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă aceleaşi procese şi
fapte economice de la nivel microeconomic, numai că aceasta se referă la mărimile şi
variabilele agregate (însumate) ale intrărilor şi ieşirilor, variabile degajate de
comportamentele individuale ale participanţilor la economie, văzute în interdependenţa lor.
Variabilele macroeconomice sunt cele referitoare la produs naţional, masă
monetară, rata şomajului ş.a.
Adesea, macroeconomia este identificată cu economia naţională.
Abordarea micro şi macroeconomică este una de abstracţie ştiinţifică şi
vizează numai nivelurile de analiză. Nu poate exista o separare între cele două
abordări, cu alte cuvinte micro- şi macroeconomia sunt inseparabile.
Economia naţională constă din sistemul istoriceşte constituit al activităţilor
economico-sociale, activităţi care se desfăşoară, se întreţin şi se potenţează reciproc în
cadrul unei ţări şi se raportează la posibilităţile şi la interesele ei generale.
Mondoeconomia este o componentă a economiei care structurează procesele,
faptele, actele şi comportamentele agenţilor economici la scară mondială, ale comunităţii
internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre acestea, cât şi ca întreg
considerat la scară planetară sau zonal-internaţională.
Economia contemporană este o economie integratoare a tuturor proceselor,
fenomenelor, faptelor şi comportamentelor. Astfel, probleme prin excelenţă
macroeconomice (inflaţia, şomajul, balanţa de plăţi externe) nu pot exista în afara aceloraşi
probleme privite din unghiul unităţilor individuale.
Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie, cum se prezintă aceasta şi
ceea ce se poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă
se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale
etc.
Economia pozitivă pune diagnosticul la starea economiei şi prognozează
dezvoltarea ei viitoare cu ajutorul unor instrumente ale analizei economice.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile
economice şi ce ar trebui făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze
în normalitate.
Economia normativă apreciază activităţile din perspectiva realizării unei
unităţi benefice între mediul economic şi cel natural, între eficienţa economică şi
echitatea socială, între interesele colectivităţii umane pe termen scurt şi cele pe
termen lung etc..
Prin politica economică se înţelege influenţarea economiei prin măsuri
politice, prin intermediul statului, respectiv a puterii legislative. Politicile economice
exprimă în esenţă ţintele ce trebuie atinse în economie, precum şi mijloacele necesare
realizării lor.
1.2. Sistemul metodologic al economiei

Pe baza unui proces complex, îndelungat, s-a constituit un sistem metodologic
al ştiinţei economice format, în principal, din: unitatea inducţie-deducţie; principiul
“caeteris paribus”; unitatea analiză - sinteză; unitatea dintre metoda istorică şi cea
logică de analiză economică; unitatea analiză calitativă - analiză cantitativă etc.
Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică şi de
expunere a rezultatelor cercetării care implică multe din celelalte tehnici şi
instrumente.
Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte
la generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a
principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, faptelor şi actelor
economice.
Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau
fenomene, plecând de la principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a
cerceta economia trecând de la general la particular.
Trebuie făcută precizarea că nu-i vorba de două metode - una inductivă - şi alta
deductivă - şi cu atât mai puţin se pune problema opoziţiei dintre ele.
Principiul “caeteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei
economice sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a
principiului logicii, conform căruia “interpretarea evoluţiei fenomenului se face prin
recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”. De regulă, sunt considerate stabile acele
elemente care pot fi cuantificate matematic.
Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei. Caracterul
complex al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui cercetător (fie chiar echipe de
cercetare) fac necesară înaintarea în trepte pe drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi
concentrează atenţia, de fiecare dată, asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie
de celelalte aspecte (a căror existenţă îi este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din
laturile realităţii economice se concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un
concept.
Unitatea dintre analiză şi sinteză.
Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului de
cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea, ca părţi
necesare ale întregului.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul întregului
unitar, legat prin resorturi interne (cauzale sau funcţionale).
Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică.
Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi
evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp.
Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la abstract la concret,
preluând din procesul istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi
necesare.
Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi
ruptă de realul economiei.
Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se de la premisa că
realitatea însăşi se caracterizează printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină
seama de conexiunile dintre actele şi faptele economice, de aspectul calitativ al lor,
dar şi de măsura şi intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.
Modelarea matematică (reproducerea schematică a unui proces economic sub
forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a
procesului şi fenomenului real) constituie o treaptă importantă în ridicarea de la
abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei calitative şi cantitative. din
economie.
1.3. Curentele de gândire economică
Cunoaşterea economică specializată constă din reflecţiile efectuate de persoane care
slujesc acest domeniu şi care dispun (gestionează profesional) de instrumente adecvate de
cercetare a problemelor economice şi de expunere a rezultatelor cercetărilor şi descoperirilor lor.
Curentele de gândire economică sunt mai cuprinzătoare decât şcolile
corespunzătoare.
Conturarea unui curent de gândire economică se realizează în funcţie de
capacitatea diferiţilor autori de a percepe problemele majore din timpul lor şi de a le
explica profesional, respectiv după nivelul teoretic al explicaţiilor fundamentate şi
eficienţa practică a propunerilor de politică economică pe care le fac pe această
bază.
Principalele curente de gândire economică
Gândirea economică se înscrie în contextul istoriei economice, reflectând stările
economiei şi dinamica acesteia. Pe de altă parte, economiştii şi curentele de gândire
economică au influenţat realitatea social-economică pe care au reflectat-o şi au căutat să o
impulsioneze spre progres şi prosperitate. Patru au fost principalele curente de gândire
economică: clasicismul, marxismul, neoclasicismul, keynesismul.
a) Clasicii: fondatorii ştiinţei economice.
În cadrul istoric al industrializării, al trecerii la capitalismul industrial, autorii
clasici au cercetat sursele avuţiei în aceste condiţii şi valoarea bunurilor create. Pentru
economiştii clasici, legile economiei de piaţă, ca şi legile fizicii, relevă forţele
naturale reglate de o “mână invizibilă”. Piaţa şi liberul schimb asigură în mod natural
eficacitatea producţiei, satisfacerea nevoilor din ce în ce mai numeroase ale
indivizilor, ca şi dinamica societăţii în ansamblul ei, cu condiţia să nu fie perturbată
de intervenţiile discreţionare ale statului.
Repartiţia avuţiilor, creşterea producţiei şi creşterea demografică se
armonizează prin liberul schimb, ale cărei virtuţi se extind şi la schimburile
internaţionale.
0* Primul dintre marii clasici este Adam Smith (1723 - 1790), economist
scoţian, considerat unanim părintele economiei politice. În anul 1771, el publică opera
Avuţia naţiunilor, natura şi cauzele bogăţiei naţiunilor, în care el analizează, pentru
prima dată în mod ştiinţific revoluţia industrială cu aspectele: organizarea producţiei,
progresul tehnic, dinamica industriei, necesitatea schimbului. Adam Smith vede în
muncă sursa valorii şi în diviziunea muncii un multiplicator al eficienţei.
1* David Ricardo (1772 - 1823), economist englez, în lucrarea sa devenită
clasică Principiile economiei politice şi ale impunerii (1817), analizează repartiţia
veniturilor (salariu, profit, rentă funciară). Contribuţia cea mai importantă a lui D.
Ricardo constă în teoria sa despre avantajele comparative, cheie pentru analiza
liberală în favoarea liberului schimb şi a specializării internaţionale.
2* John Stuart Mill (1806 - 1873), economist englez, autor al lucrării
Principiile economiei politice (1848), în care el dezvoltă teoria schimburilor
internaţionale în spiritul concepţiei lui David Ricardo.
3* Thomas R. Malthus (1766 - 1834), autor englez, a elaborat celebra lucrare
Eseu cu privire la principiul populaţiei (1798), în care el preconizează suprimarea
oricărei forme de ajutor pentru familiile sărace. El a formulat o lege specifică a
populaţiei.
4* Jean Baptiste Say (1767 - 1832), economist francez, autor al Tratatului de
economie politică, s-a pronunţat împotriva oricărui dirijism perturbator al echilibrului
natural al pieţelor. “Legea debuşeelor”, formulată de Say, proclamă că “produsele se
schimbă pe produse” şi că moneda este neutră, având doar o simplă funcţie de
intermediere a schimburilor.
b) Karl Marx şi marxismul
5* Karl Marx (1818 - 1883) şi-a propus nu numai “să interpreteze lumea, ci
şi s-o transforme”. Analizele sale economice se înscriu în contextul unui capitalism
industrial născut şi dezvoltat printr-o exploatare sistematică a forţei de muncă a
salariaţilor muncitori. În concepţia sa, această opresiune nu putea lua sfârşit decât într-
o altă organizare social-economică: societatea comunistă.
Opera sa majoră - Capitalul (patru volume) a început să fie publicată în 1867
(Capitalul, vol. 1). În genere, concepţia sa s-a dovedit a fi şi s-a impus ca “o critică a
economiei politice” clasice.
Trei aporturi principale sunt de reţinut din opera economică a lui K. Marx, şi
anume: cu privire la valoare, referirile la contradicţiile sistemului capitalist, privind
lupta de clasă.
K. Marx reia şi dezvoltă ideile lui Smith şi Ricardo cu privire la muncă ca
origine (sursă) a valorii. Pe de altă parte, el caută să demonstreze că regimul
proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie permite capitaliştilor care le
posedă să confişte valoarea economică creată de muncitori. Plusvaloarea obţinută prin
spolierea proletarilor este profitul întreprinderilor capitaliste.
Pe baza contradicţiilor sistemului capitalist, crizele sunt inevitabile în cadrul
acestui sistem. Muncitorii sunt o povară pentru capitalişti, care tind să le reducă în
permanenţă salariile (teza pauperizării). Dar aceşti muncitori pauperizaţi nu pot să
asigure debuşeele necesare comercializării producţiei. Criza ameninţă în permanenţă.
Ca urmare, concurenţa din ce în ce mai puternică antrenează o “tendinţă permanentă
de scădere a ratei profitului”, de care sistemul nu va putea scăpa decât printr-o “criză
finală”.
Prin relaţiile de producţie capitaliste şi deci de exploatare, societatea este
segmentată în grupări sociale cu interese antagoniste. Cei doi poli principali ai
grupărilor sociale sunt: clasa burgheză exploatatoare şi clasa proletariatului supusă
exploatării. În concepţia sa, doar revoluţia putea pune capăt acestei situaţii.
Prin aportul său teoretic, K. Marx spera să ajute la conştientizarea procesului de
exploatare şi să grăbească astfel revoluţia proletară.
c) Neoclasicii
Denumirea de “neoclasici” atribuită economiştilor ce se înscriu în acest curent
decurge din faptul că ei au reluat ideile esenţiale ale clasicilor şi anume: economia de
piaţă, libera concurenţă şi liberul schimb, intervenţia limitată a statului în economie.
Dar, aportul lor esenţial la dezvoltarea ştiinţei economice constă în aceea că apreciază
fiecare individ ca actor economic de bază, acesta fiind un reputat raţional în căutarea
unei satisfacţii maximale sau a unui profit maximal (Homo oeconomicus rationalis).
Prin jocul liber al fiecărui actor se asigură echilibrul ofertei şi cererii pe
diferitele pieţe şi cea mai bună afectare posibilă a resurselor disponibile. Toate pieţele
fiind interdependente, ofertele şi cererile pe fiecare piaţă participă la realizarea
echilibrului general, adică la realizarea echilibrului de ansamblu al pieţelor. Prin toate
aceste contribuţii teoretico-metodologice, neoclasicii au fundamentat abordarea
individuală în economie, creând astfel microeconomia.
Cele trei lucrări care au marcat apariţia microeconomiei şi au pus bazele
curentului de gândire neoclasic sunt următoarele: Principii de economie politică
(1871), autor Carl Menger (1840 - 1921); Teoria economiei politice (1871),
elaborată de William Stanley Jevons (1835 - 1882); Elemente de economie pură
(1874), de Leon Walras (1834 - 1910).
Această gândire a fost dezvoltată şi perfecţionată de o seamă de alţi economişti
cum sunt:
6* Alfred Marshall (1842 - 1924), în lucrarea sa Principii de economie
politică (1890), el realizează o sinteză sub semnul unităţii de ansamblu între gândirea
clasică şi cea neoclasică marginalistă. El unifică în acest mod gândirea anglo-saxonă
cu cea continentală. Cariera sa de profesor universitar a fost strălucitoare, ceea ce l-a
făcut pe J. M. Keynes să afirme: Noi toţi suntem elevii lui A. Marshall.
7* Friedrich von Wieser (1851 - 1926), în lucrarea sa Theorie der
gesellschaftlichen Wirtschaft, se manifestă în principal ca teoretician marginalist. El
abordează relaţia dintre utilitate, valoare şi raţionalitatea organizării economice.
Marcat de experienţa sa guvernamentală, Wieser acordă prioritate utilităţii sociale,
fiind considerat unul dintre fondatorii economiei publice.
8* Eugen von Böhm - Bawerk (1851 - 1914), în lucrarea Capital şi dobândă,
a elaborat o teorie originală privind repartiţia, plusvaloarea (profitul) fiind redusă la
dobândă. El a introdus factorul timp în analiza economică şi procedează la
actualizarea valorii luând în consideraţie deprecierea viitoare şi luând în calcul
“cotitura producţiei”, care reprezintă capitalul.
9* Vilfredo Frederico Pareto (1848 - 1923), în lucrările Manual de economie
politică (1906) şi Curs de economie politică (1896), fundamentează teoria echilibrului
general, ştiinţa economică a bunăstării şi teoria optimului economic (optimul Pareto).
Toate aceste fundamentări au la bază sistemul de preţuri, prin care se maximizează
satisfacţiile tuturor actorilor economici.
d) John Maynard Keynes (1883 - 1946) şi keynesienii
Publicarea lucrării majore a lui Keynes Teoria generală a ocupării mâinii de
lucru, a dobânzii şi a banilor (1936), scrisă în plină criză economică, marchează
începutul unui nou curent de gândire economică, ce va fi numit “revoluţia
keynesiană”.
Departe de a respinge economia de piaţă, John M. Keynes şi-a propus,
dimpotrivă, să aducă un pic de oxigen şi să salveze cât mai repede o economie în
gravă dificultate.
Am reţinut aici doar câteva din aporturile decisive ale lui Keynes la dezvoltarea
ştiinţei economice.
10* Moneda - susţine el - nu poate fi neutră. Rolul ei nu se reduce la cel de
simplu lubrifiant al schimburilor. Moneda influenţează puternic nivelul preţurilor,
nivelul producţiei şi nivelul ocupării.
11* Actorii economici nu pot fi perfect raţionali, inclusiv în ceea ce
priveşte anticipările lor, deoarece viitorul rămâne totdeauna incert.
12* Funcţionarea economică este animată de o logică proprie care
depăşeşte suma comportamentelor individuale. Această logică poate fi înţeleasă
prin analiza macrocantităţilor (agregatelor) caracteristice unei economii. În acest
sens, J. M. Keynes este considerat drept fondatorul macroeconomiei şi gândirea sa
a fost determinantă în crearea contabilităţii naţionale.
13* Economia de piaţă nu poate asigura echilibrul economic doar prin
virtuţile singulare ale liberalismului. În particular, ocuparea deplină nu poate apare
ca singur rezultat al forţelor pieţei. Intervenţia statului este necesară pentru reglarea
cererii globale şi pentru a o aduce la un nivel compatibil cu ocuparea deplină.
Acest mod de intervenţionism a inspirat cea mai mare parte a politicilor economice
în perioada 1945 - 1970.
Moştenirea lui J. M. Keynes s-a bucurat de o largă difuzare, ceea ce a determinat
pe unii exegeţi ai săi să susţină că, într-un fel sau altul, toţi economiştii din perioada
postbelică au fost şi au rămas keynesieni.
Merită a fi nominalizaţi următorii moştenitori şi continuatori ai lui Keynes:
Henry Roy Harrod (1900 - 1978) şi Nicholas Kaldor (1908 - 1986) pentru crearea şi
propagarea modelelor de creştere pe termen scurt; Michel Kalecki (1899 - 1970)
pentru aportul său la fundamentarea teoriei cererii efective şi a multiplicatorului
investiţiilor; Joan Robinson (1903 - 1983) pentru analiza condiţiilor concurenţei
imperfecte.
Continuitatea în contemporaneitate a curentelor de gândire economică. Aceste
patru tipuri de analiză nu sunt succesive; un anume curent nu apare doar atunci când altul
dispare; ele coabitează parţial. Există în zilele noastre un curent clasic şi unul neoclasic,
mulţi autori se consideră marxişti, iar alţii se încadrează în keynesism. De cele mai multe
ori curentele de gândire respective sunt calificate şi apreciate prin prefixul neo (neokensian,
neomarxist, neoclasic - curent care reia o parte din analiza clasică de la sfârşitul secolului al
XIX-lea -, neoliberal etc.).
Capitolul II ECONOMIA DE PIAŢĂ. PIAŢA ŞI
MECANISMELE EI
2.1. Apariția și evoluția economiei

Societatea omenească în evoluţia ei a cunoscut mai multe forme de organizare
economică, până la forma contemporană – economia de piaţă.
Satisfacerea trebuinţelor (nevoilor) societăţii s-a făcut pe parcursul evoluţiei
umanităţii în două moduri:
a) fie din producţie proprie, prin autoconsum (producătorul îşi producea singur
cele necesare consumului propriu), fenomen cunoscut sub denumirea de
economie naturală;
b) fie prin schimb, prin înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi şi primirea
altor bunuri în compensaţie sau – mai târziu – a unei sume de bani. Acest
mod de satisfacere a nevoilor poartă numele de economie de schimb.
Economia naturală este specifică perioadei primitive, chiar dacă într-o anumită
pondere se mai menţine şi azi, îndeosebi în ţări slab dezvoltate economic, în timp ce
economia de schimb apărută cu câteva mii de ani în urmă este dominantă în economia
modernă, mai ales în ţările dezvoltate din punct de vedere economic; ea este forma
universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea
contemporană.
Apariţia economiei de schimb în perioada de descompunere a societăţii
primitive a fost urmarea a două elemente (condiţii) existente simultan (cumulativ):
a. Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici în anumite
activităţi la scară socială şi care are ca urmare producerea unor anumite bunuri sau
servicii*. Această specializare, atunci când are loc în forme de activitate care nu duc
la un produs finit, ci la componente ale acestuia, implică procesul de cooperare între
agenţii economici. Specializarea a creat o serie de avantaje – sesizate şi de Adam
Smith (vezi caseta 3.1.) - printre care cele mai importante sunt reducerea timpului şi
a cheltuielilor materiale şi de muncă şi, implicit, obţinerea unui venit din vânzarea
bunurilor respective. Deci, originea diviziunii muncii rezidă în dorinţa naturală a
oamenilor de a-şi satisface mai bine trebuinţele, prin specializare şi recurgerea la
schimb, fiecare având posibilitatea de a obţine mai mult faţă de situaţia în care şi-ar
produce singur întreaga gamă de bunuri necesare existenţei.
În literatura economică de specialitate se subliniază că specializarea agenţilor
economici într-un anumit domeniu are la bază interesul economic, materializat în
avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Ei se bazează, conştient sau
intuitiv, pe teoria avantajului relativ (comparativ) fundamentată de D. Ricardo pe
baza ideilor lui Adam Smith, conform căreia un agent economic dispune de un avantaj
comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost de
oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
De pildă, întreprinzătorul care produce aparate electronice şi care optează pentru
producerea de computere, renunţând la televizoare, sau agricultorul care cultivă
legume, renunţând la producerea de cereale.
b. autonomia şi independenţa producătorilor este cea de-a doua condiţie şi
reprezintă dreptul acestora de a dispune de bunurile şi serviciile produse,
posibilitatea de a le înstrăina, pe baza unor criterii economice. Autonomia nu
**
Diviziunea socială a muncii nu trebuie confundată cu diviziunea profesională, care presupune
specializarea indivizilor pe părţi componente sau operaţii în cadrul aceleiaşi unităţi economice.
poate fi concepută în afara proprietăţii, de aceea, ea a apărut odată cu proprietatea
particulară, la sfârşitul comunei primitive.
Cele două condiţii de mai sus (diviziunea socială a muncii şi autonomia
agenţilor economici), apărute cronologic în această ordine, trebuie să existe
concomitent pentru a permite schimbul. Astfel, fără o diversitate de bunuri,
schimbul nu ar avea sens, iar fără autonomie nu ar fi posibilă înstrăinarea (schimbul)
lor contra altor bunuri diferite sau contra bani.
Când sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, bunurile supuse schimbului –
conform teoriei clasice – poartă numele de mărfuri.
c. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei
O componentă intrinsecă şi o trăsătură fundamentală a economiei de schimb
este piaţa, desemnând ansamblul relaţiilor de vânzare-cumparare de mărfuri dintre
agenţii economici, fiecare având interese proprii şi reprezentând centre de decizie şi
acţiune economică. Pe măsura extinderii economiei de schimb, a generalizării
acesteia, piaţa devine sursa principală de informaţii pentru deciziile agenţilor
economici, instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.
Piaţa furnizează informaţii agenţilor economici, sugerează cât şi ce să producă, pune
în contact pe purtătorii cererii şi ofertei, schimbul dintre aceştia fiind modalitatea de
finalizare a intereselor agenţilor economici.
d. Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă, formându-se
astfel fluxurile economice de bunuri economice şi fluxurile financiare.
Tranzacţiile pot fi unilaterale în cazul donaţiilor, plata impozitelor şi taxelor,
subvenţiilor, etc. Tranzacţiile bilaterale sunt generate de interesul economic al
cumpărătorului de a-şi maximiza utilitatea şi al vânzătorului de a-şi maximiza
profitul.
e. Bunurile produse îmbracă forma de marfă
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau consumului în
vederea satisfacerii nevoilor şi este destinat vânzării-cumpărării prin relaţiile
bilaterale de piaţă.
În economia de schimb bunurile economice îmbracă preponderent forma
bunurilor economice comerciale – integral marfare, dar mai distingem bunurile
parţial marfare (preţul acestor bunuri se formează în anumite condiţii impuse, de
exemplu sub incidenţa unor măsuri de protecţie socială) şi bunurile noncomerciale
(nonmarfare, de exemplu acele bunuri care ajung la consumator gratuit, costurile lor
sunt suportate de colectivitatea socială).
f. Monetizarea economiei
Schimbul de bunuri între agenţii economici poate avea loc direct – un bun
contra altui bun (trocul) – sau prin intermediul banilor, monedei. În prezent partea
covârşitoare a schimburilor dintre agenţii economici se realizează prin mijlocirea
banilor, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să funcţioneze ca o
economie monetară. Ansamblul tranzacţiilor între agenţii economici, structura şi
modul de funcţionare a economiei, sunt într-o formă sau alta, influenţate de către bani,
sunt funcţie de monedă.
2.2. Tipuri de economie

În prezent, există mai multe tipuri (forme ) de economie.
Prin formă sau tip de economie se înţelege totalitatea caracteristicilor
specifice unei economii, care o deosebeşte de altele, caracteristici stabilite în
funcţie de o serie de criterii (spaţiu, mod de organizare, volumul resurselor
etc.).
În funcţie de aceste caracteristici există următoarele tipuri de economie:
a) economia liberă, cu piaţă concurenţială, care se caracterizează prin libera
iniţiativă, pluralismul formelor de proprietate în care proprietatea particulară este
dominantă, şi care asigură asistenţa trăsăturilor specifice şi a principiilor enumerate
mai sus etc.;
b) economia controlată, care are la bază proprietatea comună (de stat sau
cooperatistă), activitatea economică desfăşurându-se pe baza unui plan centralizat, în
care libera iniţiativă şi interesul individual sunt excluse şi, ca urmare, eficienţa este
redusă şi nivelul de trai scăzut, deşi scopul declarat al producţiei este asigurarea
bunăstării întregului popor;
c) economia mixtă presupune îmbinarea (coexistenţa) celor două tipuri expuse
mai sus, ponderea elementelor caracteristice economiilor liberale şi controlate fiind
diferite de la o ţară la alta.
Economiile moderne sunt economii mixte de piaţă în care se îmbină elemente
ale economiei libere – care sunt predominante – cu cele ale economiei dirijate, în care
statul exercită un anumit rol. Dar şi între aceste economii există o varietate de forme,
în funcţie de situaţia economică, social – politică, experienţa şi condiţiile istorice în
care au apărut şi s-au dezvoltat diferitele ţări etc.
Elementele care le diferenţiază sunt în general legate de rolul statului, în
mecanismul economiei de piaţă, de doctrinele economice, de politicile economice
adoptate, prin care se urmăresc diverse obiective economice şi sociale. Şi deşi nu
există un punct de vedere unitar între economişti cu privire la modelele contemporane
ale economiei de piaţă, putem considera că punctul de vedere exprimat de Michel
Albert în lucrarea „Capitalism contra capitalism” reprezintă o sinteză apropiată de
realitate.
Ambele modele cultivă valorile economiei de piaţă, se bazează pe aceleaşi
principii fundamentale ale acesteia, dar între ele există şi o serie de deosebiri legate de
modalităţile de punere în practică a acestor principii (locul individului în cadrul
unităţii economice, modul de utilizare a facilităţilor oferite de piaţă etc.).
Din punct de vedere al dezvoltării economice, economiile diverselor ţări se pot
clasifica în:
- economii dezvoltate, caracterizate prin indicatori globali şi pe locuitor foarte
ridicaţi (producţie industrială şi agricolă, servicii, venituri, nivel de trai etc.);
- economii mediu dezvoltate, unde nivelul acestor indicatori este mai scăzut
decât în prima categorie;
- economii slab dezvoltate, de regulă cu o pondere mare a agriculturii şi a
populaţiei agrare, dar cu venituri mici, eficienţă scăzută şi, ca urmare, un nivel de trai
scăzut.
În ultimul deceniu al secolului al XX-lea a apărut o altă categorie de economii în
Europa – cele în curs de tranziţie de la socialism la capitalism, unde s-au înlăturat
majoritatea elementelor specifice economiei planificate şi au apărut cele ale economiei de
piaţă: proprietatea privată, libera iniţiativă etc.
Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă :
a) proprietatea privată - reprezintă dreptul de posesiune, de dispoyitie si de folosinţă
asupra resurselor de productie
b) libertate economică – este dată de dreptul la libera iniţiativă şi dreptul de a alege,
de a adopta decizia optimă pentru propriile interese
c) motivarea participanţilor la viaţa economică – fiecare participant are o motivaţie
proprie, scopul, în esenţă fiind acelaşi : să obţină maximum de avantje posibile
d) concurenţă – impune participanşilor la activitatea economică limite în promovarea
propriilor interese
e) preţuri libere – preţurile se formează în mod liber pe piaţă în funcţie de cerere şi
ofertă
f) intervenţie limitată a statului în economie – statul creeayă cadrul legal în care se
exercită iniţiativel, garantează dreptul la proprietate privată şi la libertate
economică, corectează efectele negative ale economiei de piaţă, intervine pentru a
asigura stabilitatea şi creşterea economică.
2.3. Raţionalitatea şi echilibrul individual

Orice teorie economică modernă porneşte de la ipotezele asupra
comportamentelor individuale. Aceste ipoteze reflectă postulatul fundamental care
pune bazele viziunii economice a omului (homo economicus). Indivizii caută să
utilizeze resursele rare pentru a-şi satisface cerinţele, dar ei nu o fac oricum; ei sunt
raţionali.
Raţionalitatea economică are semnificaţia faptului că indivizii caută maximul
de satisfacţie şi că, prin urmare, ei valorifică întotdeauna o oportunitate ca să-şi
îmbunătăţească situaţia.
Pornind de la postulatul raţionalităţii, se identifică în continuare mijloacele de
care dispun agenţii economici în vederea maximizării satisfacţiei lor (timp, venituri,
factori de producţie, cunoştinţe, preţuri, etc.). Comportamentul uman este aşadar
studiat ca fiind soluţionarea unei probleme de maximizare a unui obiectiv sub
constrângere, ceea ce explică posibilitatea de recurgere intensivă la matematică pentru
a demonstra sau verifica raţionamentul. Soluţia problemei maximizării oferă ceea ce
se numeşte echilibrul individual (echilibrul consumatorului, echilibrul
producătorului...).
Echilibrul reprezintă o astfel de situaţie în care nici o forţă nu se mai
manifestă ca să modifice situaţia într-un sens sau altul.
 Coordonarea şi echilibrul pieţelor
Care este mecanismul de coordonare care face ca milioane de consumatori şi
sute de producători care nu se consultă în mod sistematic, să ia în final decizii
corecte? Această problemă este cea a echilibrului pieţelor.
O piaţă este un loc real (de exemplu Bursa) sau fictiv (de exemplu piaţa
automobilului) în care se confruntă toate ofertele şi toate cererile unui bun sau ale
unui serviciu.
 Echilibrul contabil şi echilibrul economic
Piaţa este un echilibru atunci când oferta este egală cu cererea şi nu mai există
forţe care să acţioneze într-un sens sau altul, pentru a modifica oferta sau cererea. Din
punct de vedere contabil, o piaţă este mereu în echilibru, în sensul că valoarea
vânzărilor este în mod necesar egală cu cea a cumpărărilor. Din punct de vedere
economic, nu există echilibru decât dacă operaţiunile efectiv realizate pe piaţă
corespund planurilor agenţilor economici, adică ceea ce ei doreau să facă înainte ca
schimburile să aibă loc.
 Statica comparativă şi dinamică
Studierea fluctuaţiilor de pe o piaţă foloseşte două tipuri de abordări:
- Abordarea statică comparativă care constă în a descrie care este noul
echilibru pe care trebuie să-l atingă o piaţă în urma unei schimbări oarecare care
afectează echilibrul iniţial. Se compară în acest caz două puncte de echilibru separate
în timp, fără a se manifesta interes pentru procesul prin care piaţa a trecut de la un
punct la altul.
- Abordarea dinamică, ce vizează dimpotrivă să explice mecanismul de
ajustare al pieţei şi desfăşurarea lui în timp.
Statica comparativă este justificată, dacă se consideră că termenele de
ajustare ale pieţelor sunt suficient de scurte pentru a putea fi neglijate, sau dacă se
vrea pur şi simplu să se descrie spre ce tind pieţele pe termen lung.
 Echilibrul parţial şi echilibrul general
Pieţele sunt interdependente şi lucrurile nu rămân niciodată egale pe de altă
parte. Abordarea prin prisma echilibrului general ţine cont tocmai de toate
interacţiunile dintre diferitele pieţe.
 Căutarea optimului
Odată stabilite rezultatele analizei pozitive, şi anume soluţiile de echilibru,
economistul îşi pune cel mai adesea o întrebare aflată la frontiera dintre analiza
pozitivă şi analiza normativă: soluţiile spre care tind indivizii şi pieţele sunt cele mai
eficace, sau măcar eficiente?
Dat fiind postulatul raţionalităţii, este natural să ne întrebăm dacă agenţii obţin
în mod efectiv cel mai bun câştig din resursele disponibile. Pentru a face aceasta,
economiştii au un criteriu de definire a eficienţei economice: optimul lui Vilfredo
Pareto.
O situaţie este optimă în accepţia lui Pareto dacă nu se mai poate îmbunătăţi
satisfacerea unui individ fără a o reduce pe aceea a cel puţin unui alt individ.
 Abordarea “micro” şi “macro” economică
Diferenţa dintre abordarea microeconomică şi abordarea macroeconomică este
dată de deosebirea de puncte de vedere şi de prim-planul intereselor.
Analiza microeconomică se consacră în principal explicării comportamentelor
individuale şi a infracţiunii lor. Nivelul său de cercetare privilegiat este acela al
întreprinderii şi al pieţei unui bun sau unui anumit serviciu. Analiza microeconomică
modernă şi-a început adevărata ei dezvoltare la sfârşitul secolului al XIX-lea cu
economişti neoclasici.
Analiza macroeconomică acordă interes în principal studierii interacţiunilor
dintre variabilele economice agregate la nivelul economiei naţionale. În esenţă, toate
problemele economice sunt macoeconomice (creştere economică, şomaj, inflaţie,
repartiţie, dezvoltare, etc.). Dezvoltarea teoriei macroeconomice moderne provine în
foarte mare măsură din lucrările lui John Maynard Keynes (anii 1920 si 1930) şi din
dezbaterile pe care ele le-au provocat.
Cea mai mare parte a economiştilor contemporani sunt de acord a recunoaşte ca
orice teorie macroeconomică serioasă este fondată, explicit sau implicit, pe o teorie
microeconomică, adică pe ipoteze în ceea ce priveşte comportamentele individuale.
Capitolul III TENSIUNEA NEVOI-RESURSE. RARITATE ŞI
ALEGERE
3.1. Nevoile
Nevoile (trebuinţele) umane constau din doleanţele, resimţirile, aşteptările oamenilor
de a avea, de a fi, de a şti şi a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea devenind
nevoi efective în funcţie de gradul dezvoltării economice la un moment dat, precum şi de
nivelul de cultură şi civilizaţie al popoarelor şi indivizilor.
Multitudinea nevoilor umane şi continua lor diversificare au determinat
ordonarea, clasificarea lor.
Astfel, în funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, nevoile se grupează în:
- fiziologice (somatice),
- psihologice
- raţional-afective.
Nevoile fiziologice sunt primele resimţite de oameni şi sunt inerente fiecăruia
dintre ei.
Nevoile sociale, de grup sunt cele resimţite de oameni, ca membri ai diferitelor
socio-grupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea lor conjugată.
Nevoile raţionale, spiritual-psihologice, decurg din trăsăturile interioare ale
oamenilor şi devin deosebit de importante pe măsura progresului în instrucţie, în
relaţiile morale, ele presupunând raţionalitate, gândire elevată şi viaţă spirituală
superioară.
Pe de altă parte, în funcţie de gradul de complexitate al acestora, nevoile pot fi
de bază sau inferioare (cele fiziologice) şi complexe sau superioare (cele legate de
educaţie, cultură etc.).
Nevoile umane constituie motorul întregii activităţi social-economice. Orice
fiinţă umană, pentru a trăi şi a se dezvolta, împrumută din natură elemente utile pe
care le transformă şi le înmulţeşte. Atât timp cât nevoia nu este satisfăcută, oamenii
reacţionează pentru a asigura satisfacerea ei. Transformate în mobiluri ale activităţii
sociale, nevoile devin interese.
Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese (conştientizate) şi
devenite mobiluri – directe sau indirecte, imediate sau relativ îndepărtate – ale luptei
oamenilor pentru existenţă, ale confruntării şi cooperării lor în vederea dobândirii
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor.
autorealizare
Trebuinţe
de auto-
actualizare
Trebuinţe de stimă şi statut

Trebuinţe
psihologice
Trebuinţe de afiliere
Trebuinţe de securitate Trebuinţe

primare
Trebuinţe fiziologice
Figura nr 1 - Piramida lui Maslow
În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, ca
şi după subiecţii la care se referă, interesele economice se clasifică astfel:
 interese personale - se manifestă la nivelul fiecărui individ şi în raport cu
o anume trebuinţă a lui;
 interese de grup - la nivelul unui socio-grup format ad-hoc sau
instituţionalizat şi pentru mai multe trebuinţe legate între ele la nivelul
arătat (familie, firmă, localităţi etc.);
 interese generale - cele care se referă la cetăţenii unei ţări, ai unei zone şi
chiar la toţi locuitorii planetei noastre. Printre interesele generale care se
manifestă la scară mondială, în ultimele decenii se află menţinerea stării de
sănătate a mediului ambiant. Din păcate, măsurile luate până în prezent pentru
combaterea poluării solului, apei şi aerului sunt încă destul de restrânse. Şi
mai grav este faptul că nu s-a întreprins aproape nimic pentru conştientizarea
oamenilor de pericolul care pândeşte planeta din această cauză. Alături de
poluare există şi alte interese generale la nivelul întregului mapamond:
combaterea inegalităţilor sociale, regionale, a sărăciei, a bolilor incurabile, a
alimentaţiei sănătoase etc.
Interesele mai pot fi clasificate astfel: interese private şi publice; interese
curente şi de perspectivă (pe termen scurt, mediu sau lung); interese permanente şi
accidentale etc.
Nevoile umane, deci şi interesele, se caracterizează prin mai multe
(numeroase) trăsături:
a) Sunt nelimitate ca număr, în sensul că, pe măsura satisfacerii unora apar
alte trebuinţe.
b) Sunt limitate în capacitate. Satisfacerea unei nevoi presupune consumarea
unei cantităţi date dintr-un bun sau serviciu.
c) Sunt concurente. Aceasta presupune că unele nevoi se extind în
detrimentul altora, se înlocuiesc, se substituie între ele.
d) Sunt complementare, adică evoluează în sensuri identice. Aceasta
presupune existenţa unor mijloace care sprijină satisfacerea anumitor nevoi.
e) Se sting momentan prin satisfacere. Numai viciul antrenează noi şi noi
consumuri de bunuri prin satisfacerea lui. Dar, nevoile satisfăcute nu întârzie să
renască în timp, cu periodicităţi diferite; ele se fixează în obiceiuri şi tradiţii de
consum.
3.2. Resursele economice
Nevoile umane sunt satisfăcute prin utilizarea sau consumul unor bunuri sau
servicii. Pentru producerea celor economice, oamenii desfăşoară o serie de activităţi,
consumând resurse materiale şi umane.
Resursele economice constau din totalitatea elementelor, premiselor –
directe sau indirecte – ale acţiunii sociale practice, care sunt utilizabile, pot fi
atrase şi sunt efectiv utilizate la producerea şi obţinerea de bunuri.
Premisa primară a satisfacerii nevoilor umane este natura. Mediul natural este
cel dintâi izvor al resurselor economice şi cadrul existenţei oamenilor şi al activităţii
lor. Natura oferă aproape tot ceea ce este necesar existenţei omului şi progresului
societăţii.
Desprinderea resurselor naturale din mediul lor este rodul activităţii umane, iar
volumul, diversitatea şi calitatea acestei activităţi sunt condiţionate de resursele
umane. Resursele umane, la rândul lor, depind de factori demoeconomici (numărul
populaţiei, a celei apte de muncă, structura pe sexe, vârste, ocuparea acesteia pe
sectoare şi ramuri economice, calitatea, respectiv pregătirea acestor resurse).
Resursele reprezintă premisele activităţii economice şi, din acest punct de
vedere, se clasifică astfel:
a) resurse originare sau primare, care cuprind: resursele naturale (oferite şi
desprinse de om din mediul natural) şi resursele umane;
b) resurse economice derivate, care sunt rezultatul folosirii şi acumulării
resurselor primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor
(stocul de tehnică, tehnologie, de materii prime, de învăţământ şi ştiinţă
etc.).
Clasificarea cea mai generală a resurselor constă în delimitarea lor în materiale
şi umane.
Resursele materiale includ atât resursele primare (pământ, apă, minereuri
etc.), cât şi resursele derivate (echipamente şi tehnologii de fabricaţie, infrastructurile
economice, stocurile de materii prime, baza materială a sectorului prestator de
servicii).
Resursele umane cuprind resursele primare de muncă, ca şi pe cele derivate de acest
gen (stocul de învăţământ, potenţialul inovaţional etc.).
În ansamblul resurselor, cele informaţionale – umane şi materiale – deţin un
loc din ce în ce mai important.
3.3. Raritate şi alegere
5.1.1. Resursele economice
Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman de
care dispune o ţară, o societate la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei
de dezvoltare.
Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele
economice (sau productive): ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi
valorificate în producerea de bunuri materiale şi în prestarea de servicii. Indiferent de
felurile lor şi de modificarea continuă a acestora, resursele pot fi analizate atât ca
stocuri, cât şi ca fluxuri (ca existent la un moment dat şi ca proces de atragere şi
utilizare economică a lor într-o perioadă de timp). Legătura permanentă dintre cele
două stări ale resurselor se realizează prin însuşi procesul economic, proces în care ele
apar atât ca intrări în producţie, cât şi ca ieşiri din aceasta. Producţia însăşi este
apreciată prin soldul resurselor în perioada de referinţă.
După importanţa lor resursele pot fi:
- primare – potenţialul demografic, potenţialul de resurse naturale
- derivate – formate pe baza celor primare. Sunt rezultatul folosirii şi
acumulării resurselor primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor
economice. Ex: maşini, utilaje, cunoştinţe etc.
Cea mai generală clasificare a resurselor economice constă în delimitarea lor
în :
- resurse materiale: include atât resursele naturale primare cât şi cele
derivate: echipamente şi tehnologii în fabricaţie, infrastructuri economice, stocuri de
materii prime
- resurse umane: stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţialul inovaţional
- resurse financiare:
- resurse informaţionale: date, modele, sisteme.
Privite în cadrul unei ţări, resursele stoc se prezintă ca avuţie naţională =
totalitatea resurselor de care dispune un popor (un stat, o naţiune) la un moment dat.
Ea caracterizează starea economică a unei ţări, puterea ei economică şi, în ultimă
instanţă, gradul bunăstării poporului acesteia.
Fiind un indicator sintetic de apreciere a stării tehnico-economice şi culturale a
unei ţări, avuţia naţională este o realitate vie (prin componenta sa umană, dar şi prin
permanentele ei modificări sub incidenţa acţiunii umane).
Potenţialul economic al unei ţări constă din ansamblul elementelor avuţiei
naţionale intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic.
Raritatea resurselor şi bunurilor privită calitativ şi cantitativ reprezintă o
caracteristică generală a economiei.
Omenirea a progresat enorm pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi
resurse în circuitul economic. Privite absolut, resursele au sporit şi s-au diversificat
continuu. În raport de creşterea şi diversificarea nevoilor umane însă, resursele au fost şi
au rămas limitate.
Raritatea resurselor constituie o caracteristică generală a economiei
contemporane şi se manifestă ca o lege obiectivă generală.
Legea rarităţii constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea
resurselor economice şi ale bunurilor se modifică mai încet decât volumul,
structurile şi intensitatea nevoilor umane. Deci, resursele sunt relativ limitate,
rare în raport cu nevoile.
În sens general, alegerea constă în opţiunea, în decizia unui agent economic
(producător, consumator, bancher etc.) de a folosi o alternativă de combinare a
resurselor în detrimentul altora posibile, astfel încât să se obţină o satisfacţie maximă
în condiţiile date.
Unii specialişti consideră modul de soluţionare a legii rarităţii prin eficienţa cu
care sunt folosite resursele, prin cantitatea maximă de bunuri create (abordarea
pozitivă a economiei). Alţii apreciază că cea mai indicată soluţionare a tensiunii
nevoi-resurse este aceea care conduce la satisfacerea optimă a trebuinţelor cu
resursele disponibile, la ceea ce Nicolae Georgescu-Roegen numea „plăcerea de a
trăi”.
În această dublă optică de abordare a rarităţii resurselor îşi găseşte reflectarea
principiul hedonist al comportamentului uman: maximum de efect cu minimum de
efort (maximum de satisfacţie cu minimum de resurse).
3.4. Agenţii economici
Pentru abordarea şi analiza fenomenelor, proceselor şi interdependenţelor
economice în economia reală, este necesară cunoaşterea şi explicarea
comportamentului agenţilor economici generat de tranzacţiile ce rezultă din acţiunile
lor.
Agenţii economici sunt reprezentaţi de persoane sau grupuri de persoane
fizice şi/sau juridice care, în calitate de participanţi la viaţa economică,
îndeplinesc roluri şi au comportamente economice similare. În sens restrâns,
aceştia semnifică şi noţiunea de centru de decizie sau de acţiune, având ca
termeni sinonimi fie unitatea economică, fie întreprinzătorul (întreprinderea).
În economia de piaţă contemporană aceşti agenţi se prezintă într-o mare
diversitate de forme, astfel încât în funcţie de criteriul instituţional – juridic se
autonomizează în şapte grupe:
a) Întreprinderile sau firmele grupează toate unităţile instituţionale având ca
funcţie principală producerea de bunuri materiale şi servicii (nonfinanciare) destinate
pieţei, alcătuind sectorul productiv al economiei de piaţă. Reprezintă principalii
utilizatori de factori de producţie, scopul lor fiind obţinerea profitului;
b) Gospodăriile (menajele) sunt reprezentate de familii, celibatari,
gospodării, diferite comunităţi consumatoare. Veniturile menajelor provin din salariile
persoanelor, din titlurile de proprietate, precum şi din transferurile efectuate de la
celelalte sectoare;
c) Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări (private, publice, mixte)
realizează intermedieri financiare între ceilalţi agenţi economici;
d) Administraţiile publice exercită funcţia de redistribuire a veniturilor pe
baza serviciilor nonmarfare prestate. Veniturile principale ale acestora provin din
vărsăminte obligatorii efectuate de unităţile ce aparţin celorlalte categorii de agenţi
economici, primite direct sau indirect;
e) Administraţiile private grupează organizaţiile private fără scop lucrativ
(organizaţii, asociaţii, fundaţii), veniturile acestora provenind în principal din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri din proprietăţi;
f) Străinătatea sau restul lumii constă din toate categoriile de agenţi din afara
ţării de referinţă, cu care agenţii economici autohtoni fac tranzacţii economice.
Dintre toate aceste categorii de agenţi economici, poziţia cheie în cadrul
afacerilor o deţin firmele (întreprinderile). În cadrul lor se petrece unirea
factorilor de producţie, cu scopul producerii şi desfacerii de bunuri economice
(produse, servicii, informaţii), în structura, cantitatea şi calitatea impuse de
cererea pieţei şi de necesitatea obţinerii profitului.
O uniune de întreprinderi, constituită sub o singură conducere şi gestiune
financiară, este denumită firmă comercială.
Firma comercială cuprinde mai multe unităţi (filiale) care efectuează activităţi
identice localizate în mai multe zone geografice sau filiale care fac afaceri de diferite
genuri în aceeaşi zonă.
Grupurile de întreprinderi se formează prin achiziţii şi fuziuni, generând societăţi
complexe, bazate pe o anumită formă de integrare.
 întreprinderi integrate pe orizontală, formate prin fuziunea a două sau mai
multor firme aflate în concurenţă directă;
 întreprinderi integrate pe verticală, formate din firme aflate în amonte sau
în aval una faţă de alta;
 întreprinderea conglomerat ia naştere din fuzionarea mai multor firme care
acţionează în domenii economice şi pe pieţe total diferite. De exemplu, o firmă
producătoare de produse electronice preia o firmă de producţie cinematografică.
Acestea reprezintă structuri pur financiare, care nu au la bază o interdependenţă
productivă sau de marketing între firmele componente. Holdingul este preocupat, în
esenţă, de gestiunea financiară a grupului, de coordonatele şi controlul societăţilor
membre ale conglomeratului, indiferent de domeniul în care acesta îşi desfăşoară
activitatea.
3.5. Problema generală a economiei
Preocuparea oamenilor dintotdeauna de a alege resursele şi de a ierarhiza folosirea
lor pentru o cât mai bună satisfacere a nevoilor a fost numită problema fundamentală
(generală) a organizării oricărei economii. Această problemă se conturează prin
răspunsurile pe care umanitatea le-a dat la următoarele întrebări vitale pentru societate:
Ce şi cât să se producă? Cum să se producă? Pentru cine să se producă?
Analiza posibilităţilor alternative de a produce beneficiază de un instrument
consacrat – Frontiera (Curba) posibilităţilor de producţie
Frontiera (Curba) posibilităţilor de producţie

Instrument de analiză a posibilităţilor alternative de a produce două bunuri prin folosirea
integrală şi eficientă a resurselor disponibile.
Pentru înţelegerea fenomenului se presupune că o economie poate produce două
bunuri – Alimente şi Îmbrăcăminte – în combinaţiile următoare :
Combinaţiile A B C D E F G H I
Alimente 1
14 12 10 8 6 4 2 0
(mil. t) 6
Îmbrăcăminte 3, 1 12, 13,
0 6 7,8 12 14
(mil. buc.) 5 0 5 5
y
A
B
C
D E’
D’’ E
F
Alimente
I
0 Îmbr ăcăminte x
 Într-un orizont scurt de timp, folosirea integrală şi eficientă a resurselor existente

se va putea concretiza în oricare din combinaţiile marcate de punctele B-H.
 Orice punct din afara frontierei nu poate fi atins cu resursele existente. Pe
termen lung, odată cu creşterea resurselor şi/sau cu sporirea eficienţei folosirii lor, curba
respectivă se deplasează spre dreapta sus, punctul E´ desemnând una dintre noile
combinaţii.
 Orice punct din interiorul curbei respective sugerează folosirea incompletă a
resurselor şi/sau cu eficienţă scăzută, adică sub nivelul celei normale (vezi D´´).
 F.P.P. se reprezintă ca o curbă concavă faţă de origine, aceasta exprimând
costul de oportunitate crescător al bunurilor.
Capitolul IV COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
4.1. Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor

După cum se ştie, existenţa umană este condiţionată de consumul unor elemente
din natură, transformate sau nu, denumite bunuri datorită contribuţiei lor pozitive la
asigurarea existenţei umane.
Clasificarea bunurilor:
După provenienţă:
a) bunuri libere – acele elemente care provin direct din natură, iar
accesul la ele este liber (aerul, apa, energia şi lumina solară, energia eoliană
etc.);
b) bunuri economice – acele elemente care sunt produse prin efortul omului,
necesitând prelucrare; obţinerea lor are la bază desfăşurarea unei activităţi economice.
Acest tip de bunuri are un caracter limitat, sunt rare, ele existând doar în măsura în
care sunt produse prin activitatea umană. În consecinţă, accesul la bunurile economice
are la bază schimbul.
Majoritatea bunurilor intră în consum prin intermediul schimbului (vânzare-
cumpărare), fiind denumite mărfuri.
O caracteristică importantă a bunurilor economice este
materialitatea/imaterialitatea acestora. Se poate constata că nu toate rezultatele
activităţii umane, care contribuie la bunăstarea omenirii, au un caracter palpabil (de
ex. Vizionarea unui film). Din acest motiv, ştiinţa economică diferenţiază bunurile de
servicii, acestea din urmă indicând bunurile intangibile. Dar teoria economică nu
insistă mult asupra acestor aspecte, prin bun economic înţelegându-se atât bunurile
materiale cât şi serviciile.
În funcţie de destinaţie, bunurile se clasifică în:
a) bunuri de consum (satisfactori) – destinate consumului indivizilor;
b) bunuri de producţie (prodfactori) – destinate producţiei.
4.2. Utilitatea bunurilor

Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie - dorinţă,
capacitate dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
Capacitatea de consum a indivizilor este limitată, în raport cu o anumită
perioadă de timp, rezultând astfel diminuarea dorinţei de consum pe măsură ce sunt
consumate doze succesive dintr-un bun. Se trece astfel, de la definirea tehnică a
utilităţii la definirea economică propriu-zisă.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca
urmare a consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii
spatio-temporale.
Pentru evidenţierea cât mai clară a acestei afirmaţii se poate lua următorul
exemplu.
Utilitatea
Cantitatea de apă consumată Utilitatea cumulată (totală)
corespunzătoare
I litru (pentru băut) 13 13
II litru (pentru gătit) 9 22
III litru (pentru spălat) 7 29
IV litru (pentru udat gazonul) 6 35
V litru (pentru spălat maşina) 5 40
După cum se poate observa din tabel, utilitatea fiecărei unităţi consumate dintr-
un bun este descrescătoare, în timp ce utilitatea totală creşte cu un spor descrescător.
Pe măsură ce consumul este continuat, această creştere aplatizează se aplatizează,
curba utilităţii totale ajungând la maxim.
În definirea unei măsuri pentru utilitate există două orientări importante: teoria
utilităţii cardinale şi teoria utilităţii ordinale.
Teoria utilităţii cardinale
Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt:
a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;
b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un
bun nu sunt constante;
c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.
Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii, care a pus bazele abordării
moderne ale comportamentului consumatorului pot fi amintite:
- legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): suplimentul de utilitate
furnizat de cantităţi crescânde dintr-un bun se va diminua până la a deveni nul în
punctul de saţietate;
- formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului, pe baza căreia se
va dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei;
- fundamentarea construcţiei curbei cererii;
- modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc.
Foarte multe aplicaţii econometrice au la bază acest principiu, dar există o
inconsistenţă logică în ipotezele teoriei utilităţii cardinale - a observat Vilfredo Pareto,
care demonstrează că această măsură cardinală poate avea consecinţe absurde. A spune
că utilitatea unei cantităţi dintr-un bun este 4, iar a altei cantităţi dintr-un alt bun 8, este
ca şi cu ai spune că, dacă mănânci o felie de pepene, simţi o satisfacţie de două ori mai
mare decât dacă mănânci un măr, ceea ce este, evident, absurd.
Există şi alte obstacole ce apar în calea acestui mod de a aborda utilitatea: utilitatea
monedei, inconsistenţa spaţiului vectorial, probleme econometrice în estimarea efectivă
a unor funcţii de utilitate.
Teoria utilităţii cadinale
Bazele acestei teorii au fost puse de Vilfredo Pareto, care consideră că nici nu este
necesară măsurarea precisă a utilităţii şi că este suficientă o ordonare a utilităţii.
4.3. Optimul consumatorului. Curba de indiferență

Orice consumator va dori să obţină maximum de satisfacţie posibil consumului
unor bunuri economice, astfel că el va folosi o combinaţie de bunuri pentru atingerea
scopului urmărit.
Optimul consumatorului propune o asemenea combinaţie de bunuri şi servicii în
consum, în care, în limita veniturilor de care dispune şi a preţurilor existente, să-i
asigure maximum de satisfacţie.
Alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt:
1. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat – în acest caz, consumatorul îşi
propune să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie;
2. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate. Consumatorul ştie
precis ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care poate obţine obiectivul
fixat.
Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate totală furnizat de
consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun.
Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele:
ΔU ∂U
U m= U m=
Δx pentru cazul discret; ∂x pentru cazul continuu.
ΔU ∂U
U m= U m=
Δy ; ∂y
Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x este cantitatea din
produsul x care este necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât
unitatea totală să fie constantă.
∂x
RMSY / X =−
∂y
Modificări în condiţiile de optim
a. modificări în volumul resurselor
Creşterea bugetului consumatorului determină o deplasare a dreptei bugetului
spre dreapta, pe când o reducere a bugetului implică o deplasare a dreptei bugetului în
sens invers. Locul geometric al punctelor de optim din deplasarea spre dreapta a
restricţiei bugetare se numeşte calea de expansiune a consumului.
b. Modificarea preţurilor produselor de consum: ieftinirea unui produs în raport cu

celălalt atrage după sine substituirea produsului devenit.
Capitolul V COMPORTAMENTUL PRODUCATORULUI.
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCTIE
5.1. Factorii de producție

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în
circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura
în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de
servicii ale factorilor de producţie.
Iniţial, au existat doi factori. Aceştia au fost denumiţi factori primari (originari):
munca şi natura. Apoi a apărut factorul derivat tradiţional – capitalul.
Oricum, indiferent cum sunt grupaţi şi apreciaţi, factorii de producţie
contemporani (tradiţionali şi noi) trebuie să fie abordaţi şi analizaţi în mod concret-
istoric şi în dinamică, sub aspectul lor cantitativ, structural şi calitativ.
A. Munca reprezintă o acţiune conştientă, specific umană, îndreptăţită spre un
anumit scop, în cadrul căreia sunt puse în mişcare aptitudinile, experienţa şi
cunoştinţele ce îl definesc pe om, consumul de energie fizică şi intelectuală. Munca
este un factor activ şi determinant al producţiei, care antrenează ceilalţi factori în
vederea obţinerea de bunuri şi servicii.
Munca este un factor primar; originar, de producţie. Adesea se afirmă că o
asemenea apreciere este valabilă doar pentru munca simplă, cea complexă fiind un
factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care
oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest scop,
de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor necesare
satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.1
Premisa generală a factorului de muncă este populaţia, ca o condiţie
indispensabilă a existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se concretizează în
aceea că este suport al factorului primordial de producţie, că reprezintă destinatarul şi
consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activităţi economice.
Potenţialul de muncă al unei naţiuni se delimitează şi se concretizează pe baza
unei scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzătoare.
În abordarea factorului muncă, prezintă interes următoarele categorii
demografice: populaţia totală, populaţia aptă de muncă; populaţia activă; populaţia
ocupată.
Caracteristici generale în evoluţia factorului muncă:
1. Tendinţa generală a sporirii populaţiei active.
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de
activitate; are loc o sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în
timp ce în sectorul primar se înregistrează o scădere.
3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de
dezvoltare economică, perfecţionarea pregătirii profesionale.
B. Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale
primare ale producţiei, cât şi forţa motrice virtuală necesară pentru dezvoltarea
producţiei de bunuri materiale şi servicii.
Ca factor de producţie, natura reprezintă un ansamblu de elemente la care
oamenii fac apel pentru a produce; aceste elemente sunt adaptate nevoilor umane prin
muncă. În acest sens, natura asigură substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării
1
N. Dobrotă – Op. cit.
vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-
economice.2
Cea mai importantă parte a naturii, pe care omul şi-a apropriat-o, este
pământul, care, din punct de vedere economic, include şi apa. Toate activităţile umane
sunt legate într-un fel sau altul, direct sau indirect, de pământ. Pământul ca factor de
producţie se caracterizează prin câteva trăsături specifice:3
- El este un dat preexistent omului, adică un element neprodus de om.
Societatea umană nu este posibilă fără Terra, aceasta fiind:
- locul de amplasament al societăţii umane însăşi;
- suport material al oricărei activităţi;
- furnizor (rezervor) de materii prime date o dată pentru totdeauna
(zăcăminte neregenerabile) sau reproductive annual (recoltele); magazie “originară”
de resurse naturale;
- “arsenal primitiv” al tuturor uneltelor.
Pământul ocupă un loc important printre factorii naturali; el are o însemnătate
decisivă pentru agricultură, silvicultură, pentru întreaga activitate umană, căreia îi
oferă suport de existenţă şi loc de desfăşurare. În sens restrâns, pământul se identifică
cu fondul funciar (terenuri arabile, păşuni, fâneţe, vii, terenuri forestiere etc.).
Pentru viaţa economică a societăţii prezintă interes şi dimensiunea şi calitatea
suprafeţei ce revine în medie pe locuitor.
Alături de pământ, factorul natural cuprinde: resursele de apă şi resursele
naturale.
- Pământul este limitat; suprafaţa totală este constantă şi, în consecinţă
factorul respectiv este virtualmente rar. Deci, resursele naturale sunt în acelaşi timp
neproductibile şi neproduse, limitate şi nereînnoibile.
Problemele privitoare la factorul natural se regăsesc prin definiţie în teoria
despre sectorul primar al economiei. Ele se concretizează în sumedenia de influenţe
exercitate de mediul fizic (geografic, topografic, climatic, hidrografic, pedologic,
geologic etc.)
Pământul este însă numai un punct de plecare în conceperea activităţii
economice. Unii specialişti fac distincţie între resursele naturale ale subsolului şi
pământul ca fond funciar (terenuri agricole, păşuni, vii, livezi, păduri, luciul apelor
interioare).
Funcţiile specifice ale pământului – fond funciar pot fi redate astfel:4
- suport şi mediu de viaţă pentru toate plantele terestre;
- sursă principală de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie
pentru organismele vii;
- receptor şi regulator al umidităţii în sistemul sol-apă-plantă.
Importanţa deosebită a fondului funciar decurge din următoarele:5
- funcţiile specifice ale solului nu pot fi înlocuite cu nimic şi de nimeni;
lumea va depinde de energia şi substanţa pământului;
- el este un corp natural viu, o resursă cu un potenţial de producţie
regenerabil (utilizarea raţională nu duce la epuizarea, ci la ameliorarea lui);
- singura resursă naturală de producere a alimentelor şi a unor materii prime
agro-silvice de mare importanţă;
- caracterul limitat şi diferenţiat calitativ pe zone şi ţări.
2
3
4
5
Abundenţa şi penuria de resurse naturale au avut şi au efecte multiple şi
contradictorii asupra oamenilor şi popoarelor: abundenţa a favorizat hotărâtor avântul
industriei; penuria a împins unele ţări spre acaparări teritoriale, spre războaie. Puterea
economică a unei ţări este în prezent direct legată de o agricultură prosperă şi de
resurse minerale strategice.
C. Capitalul reprezintă ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei
activităţi anterioare, utilizate în producerea de bunuri şi servicii destinate realizării ca
mărfuri pe piaţă în scopul obţinerii unui profit.
Spre deosebire de factorii primari de producţie, capitalul se caracterizează deci
prin:6
- el este un rezultat al proceselor economice anterioare;
- constă din bunurile intermediare, din bunurile mijloace de producţie;
- în sfera sa se includ doar banii activi.
Capitalul tehnic este format din maşini, utilaje, echipamente, instalaţii clădiri,
construcţii, mijloace de transport, animale de muncă şi de reproducţie, materii prime,
materiale, semifabricate.
În sens juridic, capitalul are o bază mai largă, fiind constituit din toate
elementele pozitive ale patrimoniului întreprinderii (bunuri, bani, creanţe etc.); este
capitalul lucrativ în planul repartizării veniturilor.
Capitalul tehnic este compus din două elemente: a) capitalul fix – acea parte a
capitalului care participă la mai multe cicluri de producţie, se consumă treptat şi se
înlocuieşte la intervale mai mari de timp; b) capitalul circulant (materii prime,
materiale, combustibil, semifabricate, obiecte aflate în procesul de asamblare sau
prelucrare) - care se consumă integral într-un ciclu de fabricaţie şi se înlocuieşte după
fiecare ciclu de producţie.
Pentru recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se foloseşte
amortizarea. Pe seama sumei astfel recuperate se constituie fondul de amortizare pe
care întreprinzătorii îl folosesc pentru reparaţii, ameliorări sau investiţii.
In funcţie de sursa de finanţare, investiţiile sunt:
a) investiţii nete – finanţate din venit şi folosite pentru formarea de noi
bunuri de capital sau pentru modernizarea celor existente;
b) investiţii brute – finanţate din venit şi din fondul de amortizare.
Celor trei factori de producţie li se poate adăuga al patrulea – întreprinderea sau
antreprenoriatul, care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi factori de
producţie de către întreprinzător. Acesta decide ce bunuri să producă, ce cantităţi; el
îşi asumă riscurile producţiei, care necesită costuri înainte de a aduce venituri din
vânzarea produselor obţinute. Un rol deosebit de important în succesul întreprinderii îl
are pregătirea managerială a întreprinzătorului. Pe lângă factorii de producţie mai
există şi neofactorii: progresul tehnici, inovaţia, resursele informaţionale; aceştia nu
pot fi separaţi de factorii “clasici” deoarece ei acţionează prin intermediul şi împreună
cu aceştia, îmbunătăţindu-le substanţial performanţele.
5.2. Combinarea factorilor de producţie

Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a
factorilor de producţie privit atât sub aspect cantitativ, cât şi din perspectivă
structural-cantitativă, atât din punct de vedere tehnic cât şi economic.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică
fiecărui proces de producţie; obţinerea unui bun presupune, de exemplu, unirea
factorului muncă cu elemente de capital tehnic specifice domeniului respectiv. Din
6
punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă concretizarea
ei în obiectivul minimizării costurilor de producţie şi, respectiv, al maximizării
profitului.
Premisele combinării factorilor de producţie
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la
următoarele premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării;
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul
activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în
unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de
producţie.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor
de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile
cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun
economic.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un
factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
5.3. Productivitatea muncii

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca. Ea
poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, sub forma capacităţii (posibilităţii)
forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri şi de a
presta anumite servicii.
Mărimea productivităţii muncii se măsoară fie prin cantitatea şi calitatea
bunurilor obţinute cu o unitate de muncă, fie prin cheltuiala ce revine pe o unitate de
bun economic.
Raportul dintre producţie şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie
măsoară productivitatea medie a muncii (WL).
Q L
W L= W L=
L ; Q
Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de
producţie obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă, în
condiţiile în care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi.
ΔQ
W mL=
ΔL , sau ca derivată parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul
dQ
w mL=
muncă: dL .
În practica economică, se folosesc diferite modalităţi de exprimare a
producţiei şi a cheltuielilor de muncă, astfel că producţia se exprimă în unităţi
naturale, natural convenţionale şi valorice, iar cheltuielile de muncă se pot exprima
în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce înseamnă că măsurarea
productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale), natural-convenţionale şi
valorice.
Productivitatea fizică a muncii, deşi reflectă gradul de eficienţă a muncii, are
o aplicabilitate limitată, deoarece poate fi folosită numai pentru întreprinderi cu
producţii omogene.
În condiţiile producerii unor bunuri materiale cu caracteristici diferite, dar de
acelaşi tip, pentru calculul productivităţii muncii se foloseşte metoda unităţilor
natural-convenţionale, care asigură condiţii unitare de măsurare pentru toate produsele
de acelaşi tip.
Productivitatea muncii trebuie înţeleasă ca o sinteză a folosirii factorilor de
producţie. Ea depinde nu numai de cuantumul muncii, ci şi de calitatea ei, de mărimea
capitalului utilizat etc., fiind expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii procesului
de producţie.
5.4. Randamentul capitalului și creșterea productivității

Acesta exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital. Potrivit relaţiei
efort/efect, randamentul capitalului se prezintă sub forma coeficientului capitalului şi
exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de producţie.
K
k=
Coeficientul mediu al capitalului : Q .
ΔK
km =
Coeficientul marginal al capitalului: ΔQ . Acesta exprimă sporul de
capital necesar pentru obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie, în condiţiile în
care ceilalţi factori rămân constanţi.
Q
W K=
Productivitatea medie a capitalului: K . Se poate deduce că
WK=1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.
ΔQ
W mK =
Productivitatea marginală a capitalului: ΔK . Se poate deduce că
WK=1/K, deci inversul coeficientului marginal al capitalului.
Se mai poate calcula şi randamentul viitor al capitalului, ca raport între
sporul de producţie şi capital (Q/K). Acesta se apreciază pe baza sporului de venituri
scontate a se obţine de către întreprinzător de pe urmă acestui capital de-a lungul
duratei sale de funcţionare.
Randamentul capitalului, sub toate formele lui, se poate calcula la nivel
naţional, la nivelul unui sector sau unei ramuri de activitate şi la nivel
macroeconomic. Analizele pentru factorul capital sunt utilizate în special pentru
capitalul fix, de a cărui evoluţie cantitativă, structurală şi cantitativă, depinde, într-o
măsură importantă, dezvoltarea economică.
Creşterea productivităţii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de
muncă se caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers,
aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă; ea are un
caracter logic. Aceasta presupune o schimbare în factorii de producţie, în modul de
combinare a lor şi, deci, în modul de desfăşurare a procesului de muncă, o cantitate
dată de muncă dobândind forţa de a produce o cantitate mai mare de bunuri.
Pe fondul unei tendinţe de creştere a productivităţii muncii, apar situaţii
specifice de scădere a acesteia, în condiţiile existenţei unor disfuncţionalităţi în
economie: şomaj, inflaţie, evoluţia ciclică etc.
Productivitatea este influenţată de diferiţi factori:
- factori naturali: condiţiile de climă, fertilitate, bogăţia unui zăcământ etc.;
- factori tehnici: nivelul de ştiinţă şi tehnică, tehnologie, investiţii etc.;
- factorii economici: nivelul de organizare a producţiei, a muncii, calificarea
salariaţilor etc.;
- factori sociali: condiţiile de muncă, cointeresarea materială a salariaţilor;
factori psihologici: climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul de
satisfacere a unor nevoi sociale;
- factori structurali;
- factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială: tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă şi
competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc.
Există diferite modalităţi prin care, acţionând în sensul factorilor, se poate
obţine o creştere a productivităţii muncii. Progresul ştiinţific determină o creştere a
capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice. De asemeni, prin creşterea
calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeşte capacitatea de a prelua un volum
mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în
consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman).
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se
urmăreşte perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai
intensa a timpului de lucru, a capacităţilor de producţie.
Efectele economice şi sociale ale creşterii productivităţii: economisirea
factorilor de producţie; reducerea costului de producţie; creşterea producţiei, a
competitivităţii bunurilor obţinute; creşterea profiturilor, a salariului real;
economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber etc.
Capitolul VI – CEREREA
6.1. Cererea de bunuri economice

Categoria economică cerere este strâns legată de comportamentul
consumatorului, de intenţia acestuia ca prin intermediul pieţei să-şi satisfacă trebuinţele
materiale şi spirituale, într-un mod cât mai apropiat de nivelul maxim, raportat la cotele
permise de resursele disponibile. Pentru aceasta se au în vedere nu numai consumurile
individuale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă) şi sociale (serviciile publice de sănătate şi
educaţie), ci şi cele destinate activităţilor productive (bunuri pentru producţie şi pentru
diverse servicii). Indiferent de destinaţia lor, bunurile cerute pe piaţă pot fi atât
materiale (palpabile), cât şi nemateriale (servicii, licenţe, brevete, drepturi de autor). De
asemenea pot face obiectul cererii prin asimilare şi alte bunuri care nu sunt rezultatul
producţiei, dar care se vând şi se cumpără ca oricare alte mărfuri: pământul, munca
(forţa de muncă), acţiunile, obligaţiunile, alte titluri de valoare.
Punctul de plecare al manifestării cererii pe piaţă îl constituie dorinţa
cumpărătorilor de a intra în posesia unor bunuri şi servicii ce aparţin altor agenţi
economici, dorinţă susţinută de capacitatea de plată (solvabilitate).
Cererea reprezintă cantitatea maximă dintr-o marfă dorită şi care poate fi
cumpărată la un anumit nivel al preţului, într-o perioadă determinată de timp.
În sens microeconomic, cererea poate fi privită sub aspect individual şi de
piaţă. Cererea individuală reprezintă cantitatea totală dintr-o marfă dorită, ce poate fi
cumpărată de un individ, într-o perioadă de timp, la un preţ unitar dat. Cererea de
piaţă însumează, agregă cererile individuale de pe o anumită piaţă, la un moment dat
şi la preţul existent. Rezultă deci că între cererea individuală şi cea de piaţă există o
relaţie ca de la parte la întreg, cea din urmă fiind rezultatul însumărilor cererilor
individuale.
Definiţia evidenţiază faptul că cererea exprimă raporturi în legătură cu:
a) Cantitatea maximă dintr-un bun care, la un anumit nivel al preţului,
este dorită şi poate fi cumpărată;
b) Preţul maxim ce poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite
cantităţi dintr-un bun dorit.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii se disting:
a) Cerere de bunuri substituibile (uleiul de măsline şi uleiul de floarea
soarelui);
b) Cerere pentru bunuri complementare (cerneala şi stiloul);
c) Cerere derivată (cererea pentru făină este legată de cererea pentru
prăjituri).
6.2 Curba cererii

Funcţia cererii reprezintă o relaţie matematică prin intermediul căreia se
prezintă dependenţa cantităţii cerute faţă de preţul bunului.
Curba/diagrama cererii reprezintă locul geometric al tuturor alternativelor de
achiziţie dintr-un anumit bun la diferite niveluri ale acestuia.
P
300
250
200
150
100
C
0 200 400 600 800 1000 Q (c)

Curba / Diagrama cererii
Aşa cum sugerează figura, curba cererii individuale arată cantitatea cerută
corespunzătoare fiecărui nivel de preţ; dacă un bun este mai ieftin el va avea mai
mulţi cumpărători, iar dacă este mai scump, numărul cumpărătorilor va fi mai mic.
Curba cererii de piaţă, pe de altă parte, arată cantitatea totală dintr-un bun cerută pe
piaţă pentru fiecare nivel de preţ. Prin urmare, când preţul unui bun creşte, nu scad
numai cererile individuale, ci şi cererea de piaţă.
Legea generală a cererii exprimă raportul de cauzalitate dintre modificarea
preţului unitar al unui bun şi schimbarea cantităţii cerute, acestea fiind corelate
negativ.
6.3. Factorii care pot influența cererea
Prin urmare, economiştii trebuie să cunoască şi ceilalţi factori care pot influenţa
evoluţia cererii şi care numai aparent contrazic legea generală a cererii:
a) Modificarea veniturilor consumatorilor. Dacă veniturile consumatorilor
cresc ei vor cumpăra mai multe bunuri, iar dacă veniturilor lor scad vor cumpăra mai
puţine bunuri. Astfel, între evoluţia veniturilor şi cea a cererii există o relaţie directă
pozitivă (situaţie valabilă pentru mărfurile normale şi de lux, cele inferioare făcând
excepţie de la această tendinţă);
b) Modificarea preţurilor celorlalte bunuri. În cazul bunurilor substituibile
(A şi B), creşterea preţului unui bun va determina creşterea cererii celuilalt bun şi
invers (relaţie directă, pozitivă). Un factor important în această relaţie îl reprezintă
preţul relativ, adică raportul dintre preţul bunului A şi preţul bunului B. O creştere a
preţului bunului A şi o scădere a preţului bunului B determină creşterea preţului relativ
al lui A. Prin urmare, ambele fenomene îi vor determina pe consumatori să înlocuiască
bunul A cu bunul B. La bunurile complementare (X şi Y), o creştere a preţului unuia
dintre ele va conduce la scăderea cererii celuilalt bun (relaţie inversă, negativă).
c) Preferinţele consumatorului. O evoluţie favorabilă a acestora pentru
diverse categorii de bunuri va determina o creştere a cererii la acele bunuri, iar o
evoluţie nefavorabilă o diminuare a cererii. Aceste preferinţe sunt influenţate de mai
mulţi factori: fluctuaţiile modei, reclama publicitară, educaţia, informaţia.
d) Structura populaţiei (vârstă, sex, medii de provenienţă, categorii socio –
profesionale, venituri) poate influenţa dinamica cererii pentru diverse categorii de
bunuri.
e) Politica de creditare influenţează cererea la bunurile de folosinţă
îndelungată (maşini, case, terenuri). După cum se ştie, facilităţile de acordare a
creditelor vor mării cererea consumatorilor la aceste categorii de bunuri.
Legea generală a cererii, alături de ceilalţi factori ce-i influenţează dinamica,
necesită luarea în considerare a deosebirilor dintre modificările ce rezultă din
deplasarea curbei cererii şi modificările ce rezultă din mişcările de-a lungul curbei
cererii.
Capitolul VII – OFERTA
7.1. Oferta de bunuri economice

Oferta este o categoria economică deosebit de complexă ce sintetizează
comportamentul economic al producătorului şi/sau al întreprinzătorului, ea reflectând
la nivelul pieţei folosirea resurselor, deci a factorilor de producţie utilizaţi în scopul
obţinerii de noi bunuri şi servicii destinate vânzării.
Oferta se defineşte ca fiind cantitatea maximă dintr-un bun economic pe
care un vânzător intenţionează să o vândă la un anumit nivel al preţului, într-o
perioadă determinată de timp.
Definiţia evidenţiază necesitatea distincţiei dintre mai multe noţiuni legate
între ele, dar nu sinonime: cantitatea oferită şi oferta, cantitatea oferită şi cantitatea
vândută. De exemplu, cantitatea oferită dintr-un bun este doar o valoare a ofertei ce
corespunde unui nivel al preţului, iar oferta reflectă multitudinea cantităţilor oferite la
diferite niveluri ale preţului. În acelaşi timp, oferta exprimă cantitatea pe care firmele
doresc să o vândă într-o perioadă de timp, şi nu ce cantitate vând în realitate (care
depinde de nivelul cererii).
Dacă pe piaţa unui bun se însumează cantităţile oferite la acelaşi preţ de toţi
vânzătorii, va rezulta oferta de piaţă, care exprimă relaţii în legătură cu:
a) Cantitatea maximă dintr-un bun pe care vânzătorii doresc să o vândă la un
preţ unitar dat;
b) Preţul unitar minim pretins pentru vânzarea unei cantităţi dintr-un bun.
Din cele prezentate anterior, reiese că dinamica ofertei este determinată în primul
rând de preţ. Oferta este influențată și de alte categorii de factori purtând denumirea
de condiţiile ofertei:
a) Tehnologiile de fabricaţie. Dacă prin promovarea unor tehnologii mai
performante costurile de producţie şi desfacere scad, atunci posibilităţile de creştere a
ofertei vor fi mai mari;
b) Costul inputurilor/preţul factorilor de producţie. Când preţul factorilor de
producţie cresc, posibilităţile agenţilor economici de-a produce şi de-a oferi mai mult
pe piaţă se vor diminua, iar o scădere a acestora va determina o creştere a ofertei;
c) Numărul ofertanţilor. Între evoluţia numărului de ofertanţi şi cea a ofertei de
piaţă există o relaţie directă, pozitivă.
d) Condiţiile naturale. Evoluţia favorabilă sau nefavorabilă a acestora
influenţează îndeosebi oferta bunurilor provenite din agricultură, industria extractivă,
a serviciilor turistice;
e) Preţurile bunurilor corelate. Aceste bunuri se împart în următoarele
categorii:
• Bunuri cu rol de înlocuitori în producţie pot avea destinaţii diferite, dar
înglobează aceiaşi factori de producţie (de exemplul grâul şi porumbul). Dacă preţul
la grâu creşte, fermierii vor reduce suprafaţa cultivată cu porumb pentru a extinde pe
cea cultivată cu grâu.
• Bunuri complementare în producţie (care se produc împreună). De exemplu,
dacă oferta la carnea de vită va creşte, atunci articolele de piele (haine, poşete,
încălţăminte) vor înregistra aceeaşi tendinţă.
f) Aşteptările privind condiţiile pieţei. Anticipările privind o creştere a
costurilor şi implicit a preţurilor vor determina o creştere a ofertei prezente şi invers.
Caracterul complex al ofertei este determinat de multiplele ei forme de manifestare,
generate de natura bunurilor supuse vânzării pe piaţă:
a) Oferta de bunuri independente (mobilă, confecţii, alimente);
b) Oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă
unele bunuri secundare (de exemplu, din agricultură, alături de miere, bunul principal,
rezultă ceară, propolis, lăptişor de matcă, bunuri secundare);
c) Oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere.
7.2. Legea ofertei
Legea generală a ofertei reflectă raportul de cauzalitate ce se stabileşte
între modificarea preţului şi cea a cantităţii oferite. Conform acestei legi,
creşterea preţului determină o creştere a cantităţii oferite, iar reducerea preţului
o scădere a cantităţii oferite, prin urmare, între cele două componente se
stabileşte o relaţie directă, pozitivă.
Această lege se manifestă ca tendinţă, în economia reală existând şi situaţii ce
pot fi apreciate ca excepţii de la regulă, dintre care mai relevante sunt:
a) Când împrejurările existente nu oferă timpul necesar creşterii ofertei la
acelaşi nivel cu al cererii, care impune vânzarea produsului la un preţ mai mare
(de exemplu, locurile limitate dintr-o sală de spectacol) sau când un ofertant unic al
unui produs nu mai există (de exemplu, operele unor pictori celebri). După cum se
observă, în toate aceste situaţii, oferta nu acţionează deloc la preţ.
b) În cazul producătorilor la care un volum mărit de bunuri permite
creşterea costurilor unitare. Astfel, dacă o firmă producătoare de electricitate măreşte
producţia, în mod obişnuit preţurile/KW încep să scadă, situaţie benefică atât pentru
clienţi, cât şi pentru ofertanţi.
c) A treia excepţie o constituie „paradoxul King” care se referă la ofertele
producătorilor mici şi mijlocii din agricultură. De regulă, aceştia sunt nevoiţi să
apeleze la credite, iar restituirea sumelor împrumutate se face după obţinerea recoltei.
Cu toate acestea, concurenţa acerbă din domeniu va genera o reducere a preţurilor,
astfel încât oferta va manifesta tendinţa de creştere.
d) Următoarea excepţie are în vedere paradoxul sesizat de economistul Anghel
Rugină, cu referire la economiile contemporane, în care se manifestă dezechilibre
profunde, printre care cele provocate de inflaţie. Deşi preţurile cresc, oferta nu
creşte în aceeaşi măsură, deoarece vânzătorii îşi stochează o parte din mărfuri în
aşteptarea unor preţuri mai mari, fapt ce constituie o abatere de la legea generală a
ofertei (deşi preţurile cresc, oferta se contractă).
Cunoscând relaţia de interdependenţă dintre preţ şi factorii determinaţi ai
ofertei, putem face distincţia dintre modificările ce rezultă din deplasarea curbei ofertei
şi din mişcările de-a lungul curbei ofertei.
Graficul de mai jos evidenţiază faptul că o mişcare de-a lungul curbei ofertei
este o simplă modificare a cantităţilor oferite la diferite niveluri de preţ.
7.3. Raportul ofertă-cerere
Conceptele de cerere şi ofertă sunt printre cele mai folosite din economie.
Curbele celor două categorii economice pot explica de ce salariile dintr-un domeniu de
activitate sunt mai mari decât altele, sau de ce preţurile diverselor bunuri înregistrează
tendinţe şi ritmuri diferite de evoluţie. Ambele se află în relaţie de interdependenţă cu
factorul preţ (conform celor două legi generale), acţionând atât ca variabile
independente cât şi dependente, influenţând comportamentele şi deciziile agenţilor
economici de pe diverse pieţe.
De exemplu, pentru producătorul care oferă un bun pe piaţă nu se pune
problema de a accepta sau refuza să vândă la un anumit preţ, deoarece, pentru a oferi
acel bun, mai întâi trebuie să-l producă, combinând factorii de producţie specifici în
diverse proporţii şi combinaţii. Din acest motiv, decizia de a oferi spre vânzare un
anumit bun la un anumit preţ este rezultatul mai multor alegeri simultane:
a) Alegerea volumului producţiei care maximizează profitul;
b) Alegerea tehnologiilor de fabricaţie;
c) Alegerea volumului optim al factorilor de producţie.
Pentru obţinerea profitului, nu este suficient ca bunurile să fie produse, ele
trebuie să fie şi vândute. Pentru aceasta, întreprinzătorul nu urmăreşte doar să-şi vândă
producţia, el va selecta acea cantitate care să-i maximizeze profitul şi care va
corespunde unui nivel al cererii solvabile, cantitatea efectivă vândută depinzând în
final de mărimea cererii. Există însă şi situaţii în care opţiunile producătorului pot
determina o ofertă excedentară/cerere deficitară sau un raport invers între cel două
categorii economice. Situaţia de echilibru a pieţei se obţine acolo unde cantităţile
oferite (efectiv vândute) sunt egale ce cele cerute (efectiv cumpărate).
Prin urmare, legea cererii şi ofertei, care generează stabilirea preţurilor, poate
genera efecte contradictorii pentru diverşi agenţi economici. De exemplu, o ofertă
redusă de petrol poate determina o creştere a preţului de echilibru. Preţul mai mare nu
reflectă o proastă funcţionare a legii cererii şi ofertei, dar poate dezavantaja pe cei care
au nevoie de benzină în producţie şi consum. Această tendinţă este urmată de presiuni
din partea celor care nu se adaptează la noile tendinţe ale pieţei, insistând asupra
intervenţiei guvernamentale.
În concluzie, se poate aprecia că legile cererii şi ofertei sunt o sinteză a
comportamentului agenţilor economici consumatori şi producători, reflectând
evoluţiile pieţelor sau manifestarea echilibrelor şi dezechilibrelor din economie,
precum şi dinamica acestora.
Capitolul VIII PIAŢĂ, CONCURENŢA, ECHILIBRU
ECONOMIC
8.1 Concurenţa: conţinut, forme, funcţii

Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru
realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor
proprii.
Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea
dintre cerere şi ofertă (sunt excluse situaţiile de monopol şi monopson). Când
cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află în echilibru, concurenţa
are o intensitate relativ joasă, astfel că fiecare participant la schimb poate să vândă sau
să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar pericolul înlăturării din “arenă” a
unor întreprinzători este relativ redus.
Dacă oferta depăşeşte sensibil cererea, raportul va fi în favoarea cumpărătorilor,
de aici tendinţa fiecărui ofertant de a-şi câştiga clientela în defavoarea celorlalţi.
Agenţii economici concurenţi pot proveni sau nu din aceeaşi ramură de
producţie care fabrică un anumit bun. Există astfel două cazuri:
a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile (bunuri diferite
care pot satisface una şi aceeaşi trebuinţă);
b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe
diferite. Aceasta se iveşte atunci când resursele productive ale societăţii nu sunt bine
distribuite între ramuri, când în unele ramuri există deficit de bunuri, iar în altele
surplus. Apare, deci, un proces de migrare a unei părţi din capital către ramurile
aflate în dificultate, proces care modifică mediul concurenţial în ambele ramuri.
Concurenţa evidenţiată mai sus este denumită adesea concurenţă
intersectorială.
Rolul concurenţei
Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii
stimulează inovaţia, obligă întreprinderile să realizeze produse noi, să folosească
tehnici noi de fabricaţie, să ridice nivelul de calificare a personalului, să organizeze
mai bine producţia şi munca. Concurenţa transformă, astfel, progresul într-o condiţie
de existenţă, de a fi sau a nu fi.
Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea,
concurenţa realizează o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi.
O altă caracteristică a concurenţei este că tinde să aşeze în echilibru ramurile de
producţie, cererea şi oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din
valoarea suplimentară creată prin sporirea productivităţii muncii. De asemeni,
concurenţa asigură consumatorilor libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de
satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor.
Dar, concurenţa are şi efecte negative. O parte din acestea sunt: încercarea
multor întreprinderi de a reduce costurile prin micşorarea salariilor şi a unor cheltuieli
necesare protejării naturii; crearea unor produse de calitate îndoielnică etc.
Pentru ca efectele concurenţei să fie predominant benefice, trebuie ca statele să
elimine atât “surplusul” de concurenţă cât şi “insuficienţa” acesteia. Statul
promovează în acest sens trei categorii de măsuri:
a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza cărora se
desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa;
b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor care se aşează în
calea concurenţei, a abuzurilor monopolurilor;
c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă (mai ales când pe aceeaşi piaţă
se întâlnesc agenţi economici străini şi autohtoni).
8.2. Formarea preţurilor pe diverse tipuri de pieţe
Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se
plăteşte pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic. În condiţii normale de
activitate, preţul este superior costului mediu de producţie, pentru recuperarea
cheltuielilor şi obţinerea de profit.
Factorii care influenţează preţul sunt: cheltuielile efectuate de întreprinderi
pe unitate de produs; calitatea bunurilor; raportul dintre cerere şi ofertă; modul de
servire a cumpărătorilor, de prezentare şi ambalare a bunurilor; eficienţa reclamei;
durata şi calitatea asistenţei tehnice prestate după vânzare; durata livrării (pentru unele
produse create la comandă); puterea de cumpărare a banilor etc.
Nivelul preţului unui bun depinde şi de tipul pieţei pe care el se vinde, de
măsura în care concurenţa este liberă sau limitată, de obstacolele artificiale sau
naturale.
În general, concurenţa poate fi perfectă sau imperfectă si se subdivide şi în
concurenţă loială şi neloială.
8.4. Piaţa cu concurenţă perfectă si preţurile

Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de
funcţionare a pieţei. Această piaţă exclude intervenţia statului în formarea preţurilor,
ca şi impunerea lor de către un singur vânzător sau cumpărător.
Caracteristici:
a) Atomicitatea agenţilor economici presupune un număr de vânzători şi
cumpărători, având putere economică mică în raport cu capacitatea totală de producţie
a ramurii, precum şi apropierea sensibil dimensiunilor unităţilor economice. Oferta şi
cererea pieţei se difuzează într-o mulţime însemnată de parteneri relativ egali.
b) Omogenitatea produsului implică o calitate identica a mărfii de un gen
anume, livrată pe o piaţă anume, de către toţi vânzătorii. Ca urmare, cumpărătorii sunt
indiferenţi faţă de unitatea care vinde, clientela neputându-se grupa între furnizori,
după criteriul calităţii, al performanţelor mărfii; concurenţa are un câmp liber de
manifestare.
c) Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum
(sau libera intrare şi ieşire de piaţă).
d) Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea genţilor
economici de a avea la dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea
bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor
de aprovizionare cu factori de producţie, a preţurilor de vânzare, a salariilor etc.
Preţul de echilibru se formează prin suveranitatea pieţei, prin confruntarea
deschisă a cererii cu oferta. Preţul astfel format se impune ca “un dat exterior” pentru
oricare vânzător sau cumpărător.
Mecanismul de formare a preţului de echilibru presupune mişcarea
deopotrivă a preţului şi cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în
decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura
bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este teoretic, deoarece, în realitate, el nu este prezent, sau
se iveşte cu totul întâmplător, fiind de scurtă durată; dar există împrejurări în care
preţul de piaţă efectiv este apropiat de preţul de echilibru, gravitând în jurul acestuia.
În viaţa economică, cererea şi oferta, precum şi raporturile dintre ele sunt în
continuă mişcare; ca efect, asistăm la schimbările preţului de echilibru:
a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de
influenţă ai preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade:
b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai

preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade:
c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul

creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai
puţin decât oferta:
d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul

creşte, dacă cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai
mult decât oferta:
Cazurile c şi d se reduc la cazurile a şi b. când cererea creşte mai mult decât
oferta ori scade mai puţin decât aceasta, situaţiile sunt echivalente cu cazul în care
cererea creşte şi oferta este constantă. De aceea, preţul creşte. Când cererea creşte mai
puţin decât oferta, sau scade mai mult decât oferta, situaţiile sunt echivalente cu cazul
în care cererea este constantă, iar oferta creşte. De aceea, preţul scade.
Modificarea preţului de echilibru nu este numai un rezultat al mişcării
independente a relaţiei dintre cerere şi ofertă, ci şi al schimbărilor intervenite în
costurile de producţie.
Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă
a) Funcţia de informare (sau semnalizare) privind modul în are resursele
societăţii au fost alocate ori distribuite pe diverse sfere de activitate, producătoare de
bunuri materiale şi servicii. Preţul scoate în evidenţă, deci, repartizarea resurselor
conform nevoii sociale de bunuri şi servicii.
b) Funcţia de realocare sau redistribuire a resurselor societăţii, pe diverse
sfere de activitate, în vederea suprimării anomaliilor, a dezechilibrelor existente în
acest plan.
Inclusiv pe pieţele cu concurenţă perfectă, mişcarea preţurilor reglează
producţia, dar această reglare nu este perfectă, echilibrul pieţelor nefiind permanent.
Preţul şi optimizarea producţiei
În perioada scurtă, în care capitalul este o mărime invariabilă, întreprinderea
determină capacitatea optimă de producţie (sau producţia optimă) schimbând doar
volumul factorului muncă; ea urmăreşte maximizarea profitului atât prin minimizarea
costurilor, cât şi prin dimensionarea optimă a capacităţii de producţie.
Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum
al producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul
normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz se impune următoarea relaţie:
Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea
poate adopta mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii.
Pentru a-şi maximiza profitul, întreprinderea alege acea alternativă care îi
permite să creeze bunurile cu cel mai mic cost mediu posibil şi întruneşte premisele
realizării profitului maxim, respectiv a stării de echilibru în condiţiile în care:
Preţul = Costul marginal = CM.
Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în
condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine doar profit normal.
CAPITOLUL IX PIATA CU CONCURENTA IMPERFECTA
9.1. Piaţa cu concurenţă imperfectă si preturile

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele
trăsături comune, dar se şi deosebesc între ele. Sunt incluse aici: piaţa monopolistă,
duopolistă, oligopolistă, monopolistică, piaţa de tip monopson şi piaţa reglementată
de stat.
PIAŢA MONOPOLISTĂ este opusul categoric al pieţei cu concurenţă
perfectă. Ea include mai multe situaţii posibile:
Monopolul, ca unic producător sau distribuitor de servicii într-o ramură
- Piaţa este caracterizată de faptul că o singură întreprindere fabrică şi vinde
întreaga cantitate de bunuri de un gen anume, oferta ei fiind egală cu oferta
pieţei. Cumpărătorii bunului sunt în număr mare, cererea purtând atributul
atomicităţii.
- Mai precis, monopolul poate fi caracterizat ca fiind situaţia în care un
producător unic al unui bun omogen este în prezenţa unei infinităţi de
cumpărători.
- Într-o piață de monopol, unicul producator al unui bun sau furnizor al unui
serviciu are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl
fabrică şi preţul de vânzare a bunului.
- Posedă astfel capacitatea de a evita, într-un anumit grad, perturbările de pe piaţa
liberă (oscilaţia frecventă a cererii şi ofertei, a preţului de vânzare).
- De regulă, monopolul stabileşte un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza
concurenţei perfecte şi obţine un plus de profit în fiecare moment. El sustrage,
în acest fel, de la cumpărătorii produselor lui o parte din valoarea care le
aparţine, fără contra-prestaţie efectivă.
Pentru a întelege modul cum o firmă monopolistă stabileşte simultan preţul şi
cantitatea produsă şi oferită pe piaţă, trebuie să analizăm mai întâi anumite variabile
specifice monopolului
Monopolul prin alianţă poate să apară atunci când oferta unui bun este
realizată de câteva întreprinderi mari care încheie convenţii privind producţia pe care
au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi
pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze.
Monopolul întemeiat pe calitatea unui produs industrial apare atunci când
într-o ramură există mai multe întreprinderi de talii diferite, care nu pot încheia
convenţii între ele, iar una dintre întreprinderi produce un produs de calitate deosebită
pe care celelalte nu îl pot realiza. Această întreprindere are posibilitatea să stabilească
atât cantitatea de produse, cât şi preţul de vânzare. Astfel, în pofida multitudinii de
întreprinderi, furnizorul produsului cu însuşiri deosebite are poziţie de monopol şi îşi
adjudecă un profit cu acelaşi nume.
PIAŢA DUOPOLISTĂ se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două
întreprinderi mari; ele pot fi sau nu de aceeaşi talie şi pot produce bunuri omogene ori
neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul
cumpărătorilor este foarte mare. Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât
la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ.
Teoretic, există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor:
ambele firme sunt agresive; una dintre firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă;
ambele firme sunt pacifiste.
Atunci când ambele firme sunt agresive, ele pot adopta fie o politică de
reducere a preţului, fie o politică de creştere a ofertei în vederea lărgirii pieţei. În
cazul primei, se poate ajunge în situaţia în care întreprinderea mai puţin eficace să
înregistreze pierderi (preţul să scadă sub cost) şi să fie absorbită de cea de a doua.
Indiferent ce politică se adoptă, piaţa şi producătorii se află în dezechilibru.
Când una dintre firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă apare relaţia
specifică dintre dominant şi dominat. Dacă se renunţă la războiul preţurilor, când
unitatea agresivă sporeşte producţia, cea pacifistă acceptă “de bună voie” să o reducă.
Presupunând cererea constantă, pentru un anumit interval de timp, piaţa va fi în
echilibru, căci oferta nu se modifică, iar cererea câştigată de unul dintre parteneri
egalează cererea pierdută de celălalt. Echilibrul pieţei este dublat, însă, de o
distribuire inegală a masei profitului, realizat la scara ramurii.
Când ambele întreprinderi sunt pacifiste (renunţând la arma preţului),
acestea îşi stabilesc producţia la un nivel care să le asigure maximizarea profitului.
Astfel, piaţa poate evidenţia dacă s-au produs sau nu atâtea mărfuri câte se
cereau. Dacă s-au produs mai puţine, cele două întreprinderi vor spori treptat
producţia, până când piaţa se echilibrează şi invers.
Piaţa oligopolistă presupune existenţa unui număr relativ mic de
întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întreaga cantitate de mărfuri şi un număr
mare de cumpărători.
Si între pieţele oligopoliste problema o constituie împărţirea pieţei între
producători în încercarea de a-şi apropia o parte cât mai însemnată de clientelă pentru
creşterea cifrei de afaceri şi a profiturilor.
În stabilirea preţului director, firma dominantă ţine seama de propria ofertă,
dar şi de oferta celorlalte firme, iar dacă ea creează imensa majoritate a ofertei preţul
director se apropie de preţul de monopol.
Oligopolul –
Oligopolul este o formă a concurenței imperfecte, constând dintr-o structură
de piață caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari (– nu mai puțin
de trei), care asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun sau serviciu,
solicitat de numeroși cumpărători sau consumatori, și care sunt conștienți de
interdependența lor în adoptarea de decizii strategice, privitoare la prețul, volumul
producției și calitatea produselor, fapt care le conferă o poziție dominantă colectivă.
Fiecare firmă producătoare este destul de puternică pentru ca acțiunile ei să
aibă efecte importante asupra rivalilor. Piața cu concurență oligopolistă este cea mai
răspândită piață în țările cu economie de piață.
 Numărul de vânzători prezenți pe piață este suficient de mic, iar puterea
economică a fiecăruia dintre ei este destul de mare, pentru ca acțiunile
întreprinse de fiecare firmă, luată separat, să aibă un impact semnificativ
asupra condițiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piața bunului sau
serviciului respectiv.
Concurența oligopolistă se caracterizează în principal prin următoarele:
- existența unui număr redus de producători-vânzători, care dețin o parte
însemnată din piață pentru un bun și deci deci grad ridicat de concentrare
economic in ramura sau domeniul dominat de aceştia
- diferențierea sau nu a produselor;
- dificultăți la intrarea în ramură;
- un anumit grad de control al prețurilor.
În cazul oligopolului, prețul nu poate fi controlat de nici unul din cei câțiva
producători din ramură sau industrie, dar prin ponderea fiecăruia în oferta totală apare,
în numeroase ocazii, posibilitatea influențării individuale a situației de piață cât și
adaptare la reacțiile concurenților. Deciziile privind prețul și volumul producției
fiecărei firme sunt puternic influențate de deciziile celorlalte firme din ramură.
Fiecare firmă are convingerea că rivalii pot să-și schimbe prețurile sau producția ca
răspuns față de propriile decizii. Noile firme forțează intrarea pe piață, iar firmele
existentecaută să prevină și să stopeze această intrare (bariere de natură economică și
extraeconomică, de obicei organizatoric). De regulă, pe piața cu concurență
oligopolistă, cererea își păstrează caracterul de atomicitate, deci există numeroși
cumpărători. Dacă și cumpărătorii pentru produsele unei industrii sunt puțini ca
număr, concurența se prezintă sub formă de oligopol bilateral.
Principala explicaţie a formării şi păstrării oligopolurilor în multitudinea de
structuri economice o constituie nivelul costurilor totale medii în funcţie de volumul
producţiei. Oligopolurile îşi bazează existenţa pe realizarea unor costuri joase. Când
costurile firmelor individuale scad în mod substanţial şi pe termen lung, în aşa fel
încât un număr restrâns de firme poate produce cantitatea totală la costurile medii cele
mai joase, în asemenea cazuri avem de-a face cu un oligopol natural. O creştere în
continuare a volumului producţiei nu mai asigură o scădere a costurilor şi, deci, firma
oligopolistă nu este stimulată să treacă pe poziţia de monopolist, în sensul de a deveni
singurul producător şi vânzător al unui produs.
Însă existenţa şi persistenţa oligopolurilor nu poate fi explicată numai prin
condiţia costurilor minime. Mai sunt şi alţi factori care favorizează concentrarea
producţiei în oligopoluri. Printre acestea se numără, de exemplu, puterea de piaţă a
oligopolurilor. Cu cât firmele oligopoliste devin mai mari şi mai puternice, iar firmele
mici concurente devin mai slabe, cu atât oligopolurile capătă o putere mai mare de a
influenţa preţul de vânzare, de a influenţa consumatorul prin reclame.
O firmă oligopolistă poate adopta unul din cele două comportamente posibile
pe o astfel de piaţă: cooperant şi necooperant.
Oligopolurile necooperante sunt grupuri de firme din aceeaşi ramura sau din
ramuri înrudite angajate într-o concurenta continuă, atât prin jocul preţurilor, cât şi
prin schimbarea caracteristicilor produsului. Cifra de afaceri devine obiectivul
principal în aceasta luptă, deoarece puterea de negociere a unei firme depinde de
volumul vânzarilor şi de expansiunea întreprinderii.
Oligopolurile cooperante cunosc grade diferite de concertare a activităţii şi
obiectivelor urmărite, cunoscându-se doua tipuri de acorduri: explicite, cu formele
cele mai cunoscute: cartelul, trustul şi holdingul, şi neoficiale sau tacite.
Înţelegerea secretă (acordul neoficial, tacit) dintre firme este mai putin
restrictiva, în raport cu acordurile explicite. Participantii îşi pastreaza independenta de
productie şi de vânzare a produselor, conditiile de productie (cantitatile) nu mai sunt
optimizate, întreprinderile îşi pastreaza profiturile obţinute. Piata produsului se
împarte în zone de nonagresiune, fiecare întreprindere dispunând de o piata garantata,
în conditiile practicarii aceluiaşi nivel al pretului. Nerespectarea zonei şi a nivelului
pretului de vânzare, deci ruperea acordului, atrage dupa sine masuri represive din
partea celorlalti participanti.O varianta a întelegerii secrete o reprezinta situaţia de
piata denumita “pretul director” (leadership price). Pretul de vânzare al produsului nu
rezulta dintr-un acord; el este fixat de către firma lider şi este acceptat şi respectat
tacit de către ansamblul producătorilor din cadrul ramurii. Oligopoluleste asimetric; el
se aseamana cu o firma mare care se comporta ca un “stapân” ce intra în relatii
cucelelalte firme din ramura, acestea manifestându-se ca sateliti. Firma dominanta
este cea care fixeaza pretul, iar firmele mai mici se aliniaza la pretul fixat.
Acordurile explicite realizeaza o coordonare perfecta între firmele
participante. Acestea îşi pastreaza individualitatea, dar accepta să actioneze în comun
în privinta nivelului pretului produsului, a cotelor de productie acordate fiecarui
participant şi a împartirii pietei produsului în zone geografice exclusive pentru fiecare
întreprindere. Pretul, productia ramurii şi productia fiecarei firme sunt fixate de
oficiul comun, ca centru unic de decizie. Ramura funcţionează ca un monopol, iar
maximizarea profitului global se optimizeaza ca în cadrul unui monopol care ar
dispune de mai multe întreprinderi, între care se distribuie profitul total. Forma cea
mai cunoscuta a acordului explicit este cartelul. Acesta desemneaza o întelegereîntre
producătorii care îşi pastreaza independenta de productie şi de vânzare a produsului,
dar se întelegîntre ei în privinta nivelului pretului, al cotelor de productie şi la
împartirea pietei. O forma superioara a întelegerii explicite o reprezinta trustul, care se
manifestă ca o concentrare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere; firmele
fuzionează între ele, iar conducerea devine comună şi este deseori asigurată de o
societate holding, denumita şi societate de participare sau de portofoliu. Uneori,
cartelul se constituie ca o reuniune de trusturi.
În trecut, firmele oligopoliste formau adeseori carteluri dar, odată cu
adoptarea legilor care protejează concurenţa, ele sunt ilegale în ţările dezvoltate cu
economie de piaţă. Astfel de acorduri nu sunt considerate ilegale peste tot în lume, iar
uneori sunt chiar sprijinite de guvernele naţionale. Cel mai ilustrativ exemplu modern
al unui acord care încurajează comportamentul cooperant între producătorii
oligopolişti este faimosul cartel OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol).
În general, un cartel odată constituit tinde să se comporte asemănător
monopolului, căutând acel nivel al ofertei şi al preţului care să maximizeze profiturile
însumate ale firmelor componente. Dacă acestea respectă cotele de producţie stabilite
de comun acord, atunci oferta totală (a ramurii) va fi mai redusă, iar preţul pieţei mai
mare decât în situaţia în care firmele ar acţiona pe o piaţă perfect competitivă.
PIAŢA MONOPOLISTICĂ se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi

perfectă. Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui număr mare de
producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor. Ultima
caracteristică permite întreprinderilor să fixeze cuplul calitate-preţ, ca şi în cazul
oligopolului.
Pentru întreprinderea monopolistică, nivelul optim al producţiei apare în
punctul egalităţii dintre venitul marginal şi costul marginal, ceea ce presupune şi un
nivel mai ridicat al preţului de vânzare, în raport cu costul mediu minim. Pe scurt,
maximizarea profitului impune relaţiile:
Vm=Cm, iar P>CM minim.
PIAŢA TIP MONOPSON este opusul celei monopoliste, caracterizându-se
prin existenţa unui singur cumpărător, într-o zona economică, şi a numeroşi vânzători
ai bunului fabricat, la scara ţării.
Întreprinderea cu preţ de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri
avantajoase şi cu forţă de muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri
industriale care să ofere locuri de muncă.
Când există două astfel de unităţi cumpărătoare, într-o zonă oarecare, într-o
ramură dată, există duopson, iar dacă există trei sau mai multe – oligopson.
Numărul agenţilor Numeroşi, dar cu forţă
ofertei economică redusă Câţiva Unul
Numărul Produse Produse
agenţilor cererii omogene diferenţiate
Numeroşi Piaţă cu
Cerere Piaţă cu
dar cu forţă concurenţă Oligopol
fluidă concurenţă
economică perfectă (duopol) Monopol
monopo-
redusă Cerere
listică
rigidă
Oligopol Monopol
Câţiva Oligopson (duopson)
bilateral contrat (limitat)
Monopson
Monopol
Unul Monopson contrat
bilateral
(limitat)
Tipuri de pieţe în funcţie de forţa economică a participanţilor
9.2. Intervenţia statului în domeniul preţurilor

Statul fixează preţuri la unele bunuri materiale şi servicii furnizate de agenţii
economici, publici sau privaţi, cu scopul de a proteja unele categorii de producători
sau populaţia în totalitatea sa. El ia măsuri de control al unor preţuri, al dobânzii şi
salariilor, în perioade de inflaţie ori recesiune, pentru redresarea situaţiei economice,
reducerea şomajului şi a capacităţilor de producţie neutilizate.
A. Fixarea de preţuri maxime, în perioade critice, vizează mărfuri care se
adresează trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare,
energie etc.), preţuri inferioare preţului de echilibru.
Această acţiune poate atrage după ea următoarele consecinţe:
- producţia bunurilor vândute la preţuri stabilite de stat nu poate să crească,
iar oferta nu revine la o stare normală;
- apariţia unei pieţe subterane, ilicite, alături de piaţa oficială;
- apariţia unui surplus însemnat de cerere care nu se poate absorbi prin preţ
(acesta fiind fix), admiţând că volumul mărfii ce se cumpără nu este normat.
B. Garantarea preţurilor la unele produse agricole sau a veniturilor
agricultorilor. Instabilitatea producţiei agricole, deşi se limitează o dată cu progresul
ştiinţei şi tehnicii, modifică veniturile anuale ale agricultorilor, capacitatea lor de
finanţare a producţiei şi înrăutăţeşte nefavorabil cursul activităţii agricole şi
industriale viitoare, precum şi consumul populaţiei.
Preţul garantat de stat poate avea şi o consecinţă nedorită: apariţia de
suprastocuri, antrenată de investiţiile consistente făcute de agricultori, în vederea
sporirii producţiei şi a veniturilor viitoare. Pentru a frâna acest fenomen, preţul
garantat se aplică nu la întreaga producţie, ci la o fracţiune a ei.
Capitolul X PREȚUL
10.1. Prețul
În economia de piaţă, rolul major în stimularea agenţilor economici îl are preţul,
ca expresie a legilor generale ale cererii şi ofertei. Preţul şi teoria preţului ocupă un
loc central în ştiinţa economică, reprezentând noţiunea fundamentală a acesteia. El a
fost considerat dintotdeauna o mărime relativă, ca ceva ce se măsoară prin altceva.
Dintr-o astfel de perspectivă, preţul reprezintă raportul dintre două cantităţi de
bunuri economice propuse la schimb, cantitatea dintr-un bun care trebuie să fie
dată în schimbul unei unităţi dintr-un alt bun, considerat etalon (element de
referinţă).
În concepţia actuală, preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care
cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul
bunului pe care acesta îl oferă pe piaţă. El este cunoscut şi ca preţ absolut.
Indiferent de optica din care este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea „ce
măsoară preţul?”, principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite, cunoscute ca
teorii ale preţului. Diversele răspunsuri pot fi grupate în trei mari categorii de teorii:
teoria clasică a preţului, teoria neoclasică a preţului, teoria mixtă a preţului.
10.2. Teoriile prețului

În teoria clasică a preţului (teoria obiectivă a preţului), acesta are
substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare
determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de
către posesorii acestora, preţul exprimând în principal condiţiile de producţie a
mărfii, modul în care ea se obţine prin combinarea şi substituirea factorilor de
producţie de către producător. Premisele combinării factorilor de producţie.
Adam Smith vorbeşte de un preţ natural sau real, exprimat în muncă, respectiv
valoare şi un preţ curent sau nominal (preţul pieţei, exprimat în bani), iar David
Ricardo de preţul absolut, adică valoarea şi preţul relativ care coincide cu valoarea de
schimb, adică în raport cu care se schimbă două mărfuri între ele.
În această concepţie, preţul este expresia în bani a valorii mărfii şi oscilează
în jurul acesteia în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă.
Şcoala neoliberală a fundamentat teoria subiectivă (neoclasică) a preţului.
Adepţii acestei teorii consideră preţul ca fiind determinat de utilitatea marginală a
bunului, precum şi de raritatea acestuia, existând o relaţie de directă proporţionalitate
între acestea şi preţ. Preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care se
manifestă şi sunt percepute utilitatea marginală şi raritatea bunului, cumpărătorul
având un rol decisiv în formarea şi evoluţia preţului. Reamintim aici clasica dispută
privind preţul diferit al apei şi al diamantului, („paradoxul sau dilema, apă - diamant”);
valoarea economică şi preţul trebuie judecate prin prisma acţiunii conjugate a utilităţii
marginale şi rarităţii, supralicitarea oricăreia dintre acestea ducând la concluzii eronate,
aşa cum au observat o serie de economişti ca R. Hilferding, Gunnar Mirdal, Virgil
Madgearu sau istorici ai ştiinţei economice ca Luigi Cossa.
Teoria mixtă (contemporană) a valorii economice şi preţului a fost elaborată
în principal de Şcoala de la Cambridge şi are ca principală optică faptul că cele două
teorii anterioare, deşi par divergente, sunt complementare.
Importanţa preţului în ştiinţa economică, precum şi în activitatea practică,
capacitatea sa de a influenţa deciziile şi acţiunile agenţilor economici se realizează prin
funcţiile sale.
10.3. Funcțiile prețului
Principalele funcţii ale preţului sunt:
• funcţia de calcul (de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor desfăşurate de
agenţii economici). Forma de măsurare economică se realizează prin mijlocirea
preţului (măsurarea cheltuielilor de producţie se face prin intermediul costului de
producţie, iar dimensionarea rezultatelor prin intermediul preţului de vânzare);
• funcţia de stimulare a producătorilor. Preţul este principalul instrument prin
care îşi recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru
continuarea activităţii economice, constituind totodată cel mai autentic sistem de
informaţii pentru alocarea şi realocarea resurselor economice pe domenii de activitate;
• funcţia informaţională. Preţul informează producătorii asupra gradului de
tensiune dintre nevoi şi resurse, îi ajută să dea răspunsuri pertinente la problema
fundamentală a oricărei economii (ce şi cât să se producă?, cum să se producă?,
pentru cine să se producă?), precum şi consumatorii cu privire la achiziţionarea de
bunuri şi/sau servicii de pe diverse pieţe;
• funcţia de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale. Bunurile
şi/sau serviciile achiziţionate de populaţie depind atât de veniturile nominale, cât şi de
nivelul preţurilor acestora. Veniturile reale se află în raport invers proporţional cu
preţurile bunurilor şi cu tarifele serviciilor;
• funcţia de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de
agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii economici (ramurile şi sectoarele de
activitate) ale căror preţuri relative scad, înregistrează pierderi, iar cele ale căror
preţuri relative cresc, înregistrează venituri suplimentare. Acest fenomen este
cunoscut în literatura economică sub denumirea de „foarfeca preţurilor”.
Cu titlu de exemplu, se poate menţiona faptul că în ultimul timp preţurile
relative ale produselor industriale au crescut, iar cele ale produselor agricole au
scăzut. Permanentele modificări de preţuri în ritmuri inegale şi cu sensuri diferite de
mişcare conduc şi la redistribuirea veniturilor populaţiei dinspre ramurile care nu
reuşesc să obţină preţuri peste media creşterii lor spre cele în care se practică
asemenea preţuri.
Formarea preţului are loc sub influenţa unei multitudini de factori, grupaţi
în factori interni şi factori externi.
Grupa factorilor interni de formare a preţului se referă la acele procese care
sunt specifice mecanismului pieţei concurenţiale:
a) dinspre cererea consumatorilor, sunt:
- utilitatea atribuită bunurilor de către cumpărător;
- capacitatea de plată a populaţiei consumatoare;
- nevoile consumatorilor şi structurile cererii.
b) dinspre oferta producătorilor sunt:
- nivelul costurilor unitare;
- abilitatea întreprinzătorului;
- posibilitatea producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor;
- preţul bunurilor pe alte pieţe.
c) care acţionează pe ansamblul pieţei sunt:
- jocul liber al cererii şi ofertei;
- presiunea celor două forţe ale pieţei;
- factorii monetari.
Pe lângă factorii interni, există şi factori externi ai formării preţului, cum sunt:
- intervenţia indirectă guvernamentală (în planul cererii şi ofertei);
- măsurile specifice adoptate de stat pe diferite pieţe pentru menţinerea unor
echilibre economico–sociale;
- comportamentul monopolurilor.
Pe baza influenţei preponderente a uneia sau alteia dintre grupele de factori
prezentate, s-au conturat mai multe tipuri de preţuri:
Preţurile libere (modele teoretice) sunt acelea care se formează şi evoluează în
condiţiile pieţei concurenţiale, în care nici una dintre forţele pieţei nu este suficient de
puternică pentru a putea influenţa sau decide în mod unilateral nivelul şi dinamica
preţului. Este situaţia ideală care se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi
perfectă şi spre care se tinde în economiile reale.
Preţurile administrate (modele teoretice) sunt considerate acele preţuri care
se formează şi se modifică mai ales sub influenţa statului şi/sau a firmelor cu o poziţie
dominantă (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, oligopsonuri).
Preţurile mixte sunt acelea care sunt formate pe baza acţiunii conjugate a
factorilor arătaţi anterior (endogeni şi exogeni pieţei), fiind cele care există în statele cu
economie concurenţială funcţională, decurgând din intersectarea celor două tipuri
extreme de preţuri (libere şi administrate).
Capitolul XI VENITURILE PARTICIPANŢILOR LA VIAŢA
ECONOMICĂ
11.1. Recompensarea factorilor de productie
Una din cele mai disputate probleme în cadrul teoriei economice este problema
veniturilor şi a distribuirii lor în cadrul societăţii. Pornind de la faptul că producţia
este rezultatul combinării factorilor de producţie, pare normal ca fiecare factor să
primească o parte din veniturile create, deoarece altfel dispare motivaţia economică a
participării factorilor la activităţile necesare societăţii. Implicarea factorilor în
activităţi economice atrage necesitatea recompensării lor, rezultând următoarele
venituri:
Din procesul de producţie:
- salariul pentru factorul muncă
- renta pentru pământ
- profitul (pentru capitalul tehnic, valorificat prin abilitatea
întreprinzătorului)
Din participarea indirectă la producţie:
- dobânda pentru capitalul împrumutat.
Salariul, profitul, dobânda şi renta sunt forme concrete ale venitului în economia de
piaţă.
11.2. Salariul
A. Conceptul de „salariu”
Salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă, dar
salariul se obţine după ce munca s-a consumat şi, ca urmare, cele mai multe teorii
consideră că salariul reprezintă un venit însuşit prin muncă. Din punct de vedere al
desfăşurării activităţii economice el este pentru producător un cost, iar din punct de
vedere al finalităţii acesteia este un venit.
Termenul „salariu” este de origine latină, provenind din cuvântul „salarium”,
care însemna o plată făcută soldaţilor romani pentru cumpărarea sării.
Salariul nu a existat în toate timpurile, cu toate că factorul muncă a participat
permanent la procesul de producţie. Inclusiv până în feudalism, nu era răspândită
forma de muncă salariată, sclavii ori ţăranii iobagi nefiind plătiţi, pentru că nu erau
consideraţi persoane cu autonomie. Cea mai cunoscută formă de plată era solda
mercenarilor, pentru serviciile aduse în luptă.
Privit ca venit al persoanelor care participă prin munca lor la procesul de
producţie, el este o categorie economică ce a apărut numai în anumite împrejurări
social-istorice, ale existenţei unor oameni lipsiţi de totalitatea condiţiilor necesare
desfăşurării producţiei, dar autonomi, exceptând forţa lor de muncă.
În realitate termenul salariu s-a păstrat în timp cu sensul de venit al unei
persoane dependentă economic de o altă persoană (dar liberă juridic.
În societatea contemporană salariul este forma cea mai frecventă de venit. Ca
urmare, este adesea considerat ca totalitatea veniturilor obţinute prin muncă,
fiind extins în mod nepermis şi asupra veniturilor producătorilor sau liber
profesioniştilor. Salariul nu reflectă toate tipurile de venituri obţinute prin muncă şi
nici nu este forma tip a veniturilor.
Teorii privitoare la salariu
a. Unii autori îl consideră o plată pentru închirierea forţei de muncă.
b. Alţi autori îl consideră preţ al cumpărării forţei de muncă, drept marfă,
formându-se pe piaţă ca orice alt preţ.
c. P. Samuelson se distanţează de aceste poziţii, afirmând „omul este mai mult
decât o marfă, cu toate că e adevărat că omul închiriază serviciile sale pentru un
preţ: acest preţ este nivelul salariului, care e de departe cel mai important preţ”
(Economics).
În ţările dezvoltate din punct de vedere economic salariaţii reprezintă între 65-
93% din populaţia ocupată. Salariul e important prin faptul că asigură cea mai mare
parte a forţei de muncă.
Natura salariului
Poate fi tratată din perspectiva monistă (a unui singur factor explicativ) sau din
perspectiva dualistă (a doi factori).
Concepţiile moniste explică substanţa salariului fie prin costul pentru formarea
resurselor de muncă; fie prin productivitatea muncii, fiind rezultatul ei; fie prin
capitalul uman (calificare, bagaj de cunoştinţe, experienţă profesională) care
generează capital economic.
În ce priveşte concepţiile dualiste, acestea explică substanţa salariului
concomitent prin costul forţei de muncă şi productivitatea muncii. Într-adevăr, din
punctul de vedere al producătorului salariul plătit este o cheltuială şi se include în
costul de producţie, regăsindu-se astfel în preţul bunurilor.
Având în vedere toate aceste perspective concluzionăm că substanţa salariului e
partea din valoarea nou creată pe care o primesc anumite persoane pentru participarea
lor la activitatea economică în schimbul muncii ca factor nemijlocit de producţie.
B. Formele salariului şi forme de salarizare
• Salariul individual îmbracă două forme principale:

Salariul nominal (SN) reprezintă suma de bani pe care lucrătorul o
primeşte în schimbul forţei de muncă. Valoarea lui depinde de:
- preţul forţei de muncă pe piaţă
- evoluţia situaţiei economice
- politica de salarizare, adică nivelul salariilor în funcţie de ramura economică,
profesiune, sex, rasă, etc.
Salariul real (SR) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care oamenii
le pot procura cu salariul nominal. Dinamica lui depinde de:
1. salariul nominal – direct proporţional,
2. nivelul preţurilor – invers proporţional,
3. puterea de cumpărare a banilor,
4. - revendicările celor ce muncesc
S
S R=
N
P
Unde : SR= salariu real
SN = salariu nominal
P – nivelul preţurilor
Pentru stimularea sau pentru ajutorarea salariaţilor, s-au constituit următoarele

forme de salariu:
• Salariul colectiv ca sumă care se atribuie global salariaţilor unei firme, ca
participare la beneficii, sau ca alte facilităţi.
• Salariul social ca o parte din venitul net transferat prin politica de
redistribuire a veniturilor acelor categorii de angajaţi care se confruntă cu
dificultăţi deosebite (pentru accidente de muncă, boli profesionale).
C. Forme de salarizare
Acestea sunt modalităţi de plată, de determinare a părţii din produsul muncii ce

revine salariaţilor. Ele trebuie să restituie lucrătorului echivalentul muncii sale în
vederea refacerii capacităţii de muncă, în vederea asigurării resurselor necesare
dezvoltării şi reproducţiei lărgite a forţei de muncă.
Se cunosc trei forme de salarizare:
1. pe unitate de timp sau în regie
2. în acord (cu bucata sau pe operaţiuni
3. mixtă.
a. Salarizarea pe unitate de timp sau în regie: plata forţei de muncă se face după
timpul lucrat, fără a se preciza expres cantitatea de muncă ce trebuie depusă.
Unitatea de măsură este preţul mediu al unei ore de muncă. Fiecare salariat trebuie
să aibă precizate sarcini de serviciu. Această formă de salarizare se practică în
sectoarele unde nu există omogenitate a operaţiilor sau activităţilor desfăşurate.
Avantajele ar fi: garanţia securităţii venitului, flexibilitatea muncii şi absenţa
constrângerii, iar dezavantajele:
- caracterul limitat al venitului;
- nevoia controlului permanent.
b. Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operaţiuni, sau pe bucăţi dintr-un
produs. Este avantajoasă pentru că relevă mai bine legătura dintre mărimea
salariului şi efortul făcut, tinde să sporească productivitatea, diminuează
cheltuielile întreprinderii prin renunţarea la supraveghetori, conţine un sistem
variat de penalizări. Ca aspecte negative ar fi starea de încordare a salariatului
privind nerealizarea normei, contribuie la intensificarea muncii şi la extenuare, la
fuga după cantitate.
În funcţie de condiţiile concrete, salarizarea în acord îmbracă următoarele
forme:
- în acord direct, când mărimea salariului este direct proporţională cu numărul
de produse sau operaţii făcute;
- în acord progresiv (regresiv) când peste/sub sub un nivel al rezultatelor tariful
se majorează (se micşorează);
- în acord global, care priveşte o anumită echipă, ce se angajează ca într-o
unitate de timp să execute o lucrare în comun, imposibil de realizat individual, având
condiţiile asigurate.
c. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitate de timp (de regulă
o zi) acordată în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, de organizare,
ecologice. Fiecare condiţie presupune un tarif după importanţa, volumul şi
calitatea producţiei ori serviciului.
d. Mărimea şi dinamica salariului
Keynes considera că mărimea salariului e determinată numai de raportul între
cererea şi oferta de muncă.
În mod obiectiv mărimea acestuia are două limite:
- o limită minimă, care în optica celui care se angajează trebuie să se situeze la
nivelul costului forţei de muncă;
- o limită maximă, care în optica întreprinzătorului e atinsă atunci când salariul
egalează productivitatea marginală a muncii.
Nivelul concret al salariului între aceste limite se stabileşte în funcţie de o serie
de factori.
Principalii factori cu impact direct sunt: costul forţei de muncă, dinamica
preţurilor, calificarea profesională, responsabilitatea.
Principalii factori cu impact indirect sunt: gradul organizării sindicaliste şi
combativitatea sindicatelor, migraţia internaţională a forţei de muncă, legislaţia ţărilor
privind mişcarea revendicativă.
Pentru stabilirea salariului trebuie luate în considerare două tendinţe:
a. Efectul de substituire, care înlocuieşte o parte din timpul liber al salariatului
cu timp de muncă, din dorinţa unui salar mai mare.
b. Efectul de venit, care conduce la renunţarea la munca suplimentară, sau chiar
la o parte din orele programului normal, datorită atingerii unor condiţii apropiate de
aspiraţiile de venit.
Efectul de substituire imprimă salariului tendinţă de creştere, în timp ce efectul
de venit îi dă tendinţă de stagnare. Rezultă că mărimea efectivă a salariului trebuie să
genereze cointeresarea salariatului.
Un rol important în fixarea mărimii salariului revine şi raporturilor stabilite între
posesorii factorilor de producţie.
D. Dinamica salariului
Poate fi surprinsă prin indicele acestuia.
1. Indicele salariului nominal se calculează cu formula:
SN 1
I S = ⋅100
N S No
2. Indicele salariului real se calculează cu formula:
SR 1
IS = ⋅100
R S Ro
Dinamica salariului are tendinţe contradictorii:
• de diferenţiere după calitatea, rezultatele, caracterul muncii şi aptitudinile
salariaţilor;
• de apropiere, egalizare – în cazul atenuării diferenţelor prin calificare sau
apropierea unor condiţii, diferenţierea are la bază şi calcule de eficienţă şi situaţia
diferită a agenţilor economici.
Pe termen lung, tendinţa generală a salariului nominal este de creştere,
influenţată fiind de o serie de factori precum: creşterea productivităţii muncii,
creşterea costului resurselor de muncă (a cheltuielilor pentru calificarea forţei de
muncă, transport, hrană, întreţinere etc.), raportul dintre cererea şi oferta de muncă.
În concluzie: mărimea şi diferenţierea salariilor trebuie astfel stabilită încât să
incite la muncă şi la aspiraţia ridicării pregătirii profesionale.
11.3. Dobânda
 Definirea și Conţinutul Conceptului
Dobânda în sens restrâns – cel existent iniţial, e privită ca excedent ce revine

proprietarului de capital dat cu împrumut.
Evoluţia dobânzii arată că aceasta a fost generată, la începuturile sale, de
împrumuturi pentru consum. Dobânda pentru creditul cu destinaţie economică-
productivă era un fenomen rar întâlnit încă în antichitate, dar ulterior a devenit
predominant. Odată cu apariţia şi dezvoltarea acestei forme de credit, aria de
manifestare a fenomenului dobânzii s-a lărgit substanţial, astfel încât dobânda a ajuns
să fie considerată remuneraţia capitalului împrumutat, adică răsplata pentru folosinţa
numerarului cedat pentru un timp determinat.
Dobânda în sens larg e privită ca excedent ce revine proprietarului oricărui
capital utilizat în condiţii normale.
Despre dobândă Paul Samuelson spune că este “preţul specific” plătit pentru “a
treia mare categorie de factori de producţie: capitalul”.
Dobânda reprezintă, deci, un venit însuşit de proprietarul întregului
capital antrenat într-o activitate economică oarecare sub formă de excedent în
raport cu capitalul (respectiv) avansat.
 Determinarea Masei și Ratei Dobânzii

Mărimea dobânzii se calculează prin masa şi rata dobânzii. Masa este mărimea
absolută a dobânzii (D), iar rata dobânzii este mărimea ei relativă (d’).
Rata dobânzii se determină ca un raport procentual între mărimea dobânzii
totale şi capitalul împrumutat. Ea reprezintă preţul pentru a dispune de 100 unităţi
monetare, timp de 1 an.
D
d '= x 100
K
Dobânda exprimă nivelul preţului la care poate fi dobândit împrumutul.
Dobânda este cunoscută ca dobândă simplă şi dobândă compusă. Dobânda
simplă se calculează ca produs între mărimea creditului (K), rata dobânzii (d’) şi
perioada de timp (n) sub un an:
D=K⋅d '⋅n
Pentru credite acordate pe perioade mai lungi, se foloseşte formula dobânzii
compuse. Calculul dobânzii compuse presupune capitalizarea dobânzii, ajungându-se
să se calculeze dobândă la dobândă:
D = Sn – K
Sn = S0 (1+d´)n
în care:
D – dobânda totală
d´ - rata dobânzii
n - numărul de ani
K – capitalul împrumutat
Sn - suma în momentul n
Pe piaţa împrumuturilor, ofertanţii de capital de împrumut se întâlnesc cu cei
care solicită împrumuturi. Din confruntarea lor rezultă mărimea dobânzii.
Factorii care influenţează rata dobânzii
Mărimea ratei dobânzii este variabilă.
Nivelul ratei dobânzii influenţează şi e influenţat în primul rând de raportul
dintre cererea şi oferta de capital de împrumut. Creşterea cererii atrage o ridicare a
ratei dobânzii, respectiv invers.
Mai există şi alţi factori de influenţă:
Durata creditului: dacă rata dobânzii e ridicată, dar cererea de credite pe termen
scurt e mare, acest fapt va duce la reducerea ratei dobânzii pentru credite scurte,
paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung.
Conjunctura economică şi politică, respectiv inflaţia; rata dobânzii se majorează
cu rata inflaţiei.
Riscul: cu cât posibilitatea returnării capitalului împrumutat este mai mare cu
atât riscul este mai mic şi, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi în
acţiunea lor, rata dobânzii este mai mică. Dobânda poate fi privită ca fiind compusă
din:
- dobânda propriu-zisă, care este preţul plătit pentru dreptul de folosire a
împrumutului;
- prima de asigurare contra riscurilor, care variază de la caz la caz.
 Dobânda Nominală și Dobânda Reală
Convenţional, prezentarea acestor forme de existenţă ale dobânzii porneşte de la

ecuaţia lui Irving Fisher:
i=r+π
i – rata nominală a dobânzii sau rata de piaţă a dobânzii;
r – rata reală a dobânzii;
π – rata inflaţiei
Dacă procesul inflaţionist există, şi aceasta-i situaţia cea mai frecvent întâlnită,
rata reală a dobânzii devine un indicator foarte important pentru agenţii economici:
r=i–π
De exemplu, pentru utilizarea capitalului disponibil existent la un moment dat
se propune un proiect de construire a unui fabrici care urmează să funcţioneze 20 de
ani cu o productivitate netă evaluată la 10%. Nimeni însă nu va accepta folosirea
capitalului disponibil în acest scop dacă rata dobânzii pe piaţă este de 11%. Dar dacă
aceasta scade la/sub 10%, proiectul devine rentabil şi va fi realizat.
Wn ≥ i , în care:
Wn – randamentul sau productivitatea netă a proiectului de investiţie (în %)
i – rata dobânzii
Firmele care apelează la capital de împrumut doresc să investească în domenii
care asigură o rată înaltă de revenire a capitalului. Nici o firmă nu va investi în
domenii care asigură o rată de revenire mai mică decât rata dobânzii.
Deci rata profitului trebuie să fie mai mare decât rata dobânzii.
11.4. Renta- Mecanismul Formării Rentei
 Natura şi mecanismul formării rentei
Printre veniturile care se formează pe piaţă, un loc important revine rentei.

Datorită existenţei sale îndelungate, spre deosebire de salariu, renta se înscrie între
noţiunile economice cu felurite semnificaţii. Sensul uzual al noţiunii desemnează un
venit fără muncă.
Multă vreme renta a fost asociată numai cu utilizarea resurselor naturale şi
îndeosebi a pământului. Renta este cea mai veche formă de venit pentru că agricultura
a fost o îndeletnicire străveche a omului. Economiştii clasici considerau că pământul,
ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un venit care îmbracă forma rentei.
David Ricardo arată că renta are la bază fertilitatea inegală a terenurilor
agricole, poziţia diferită faţă de căi de acces, sau faţă de pieţe.
Şcoala marginalistă de economie fundamentează renta pe legea randamentelor
neproporţionale şi pe productivitatea muncii.
Contribuţie la teoria rentei a adus şi profesorul român Virgil Madgeanu.
Sensul modern al rentei este consacrat în special de Vilfredo Pareto. În prezent
majoritatea specialiştilor consideră că renta este un venit de care pot să beneficieze
toţi subiecţii economici care dispun de condiţii deosebite.
„Renta economică pură se referă la venitul obţinut de un factor de producţie,
orice factor, care se caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei” afirma Lloyd
Atkinson.
Renta este deci un venit pe care îl aduce un bun, care nu este legat de
activitatea productivă a proprietarului său. Important este ca oferta factorului
de producţie respectiv să fie insuficientă în raport cu cererea. În prezent, renta
apare deseori sub formă de chirie.
 MECANISMUL FORMĂRII RENTEI
La baza formării rentei în ramurile primare ale economiei, unde pământul e

factor indispensabil, stă legea randamentelor neproporţionale, potrivit căreia,
folosirea unor fracţiuni egale din acelaşi factor de producţie, asigură randamente
diferite: la început crescătoare, apoi staţionare, ca în final să descrească. Iniţial,
această lege a fost cunoscută ca „legea fertilităţii descrescânde a solului”, iar acţiunea
ei era limitată la domeniul agriculturii, în forma randamentelor descrescătoare (Th.
Malthus). Ulterior s-a demonstrat că folosirea tuturor factorilor de producţie se află
sub semnul randamentelor neproporţionale.
Presupunând că sunt utilizate trei cantităţi adiţionale egale din aceeaşi
categorie de factori de producţie, fiecare din ele asigură randamente diferite. Prima
cantitate adiţională (T1) are un randament mai ridicat, depăşind nivelul randamentului
mediu (Rm) socialmente posibil. Diferenţa dintre randamentul efectiv şi cel mediu
reprezintă renta, care în cazul primei fracţiuni adiţionale T1 este mai mare decât renta
obţinută cu a doua T2. Randamentul fracţiunii a treia T3 fiind egal cu randamentul
mediu, nu mai asigură rentă diferenţială în mod normal. Rezultă că întrepriinzătorul
va folosi cantităţi adiţionale de factori pînă când randamentul obţinut este suficient
pentru a compensa capitalul consumat. Aceasta este cantitatea limită de folosire a
factorului respectiv. Producţia care se realizează cu cantităţi adiţionale de factori, în
raport cu ultima doză adiţională, reprezintă renta aferentă acestor cantităţi.
Excedentul sau surplusul de produse ce poate fi obţinut în urma folosirii
unui factor de producţie, cu calităţi superioare celor medii, constituie forma
materială a rentei.
Transformarea surplusului de producţie fizică în venit cu caracter de rentă, este
condiţionată de situaţia cererii şi a ofertei pentru bunul respectiv. Obţinerea efectivă a
rentei de către deţinătorul unui factor de producţie cu calităţi deosebite, depinde de
erlasticitatea ofertei totale. Oferta rigidă în raport cu cererea, va determina o urcare a
preţului de vânzare peste nivelul de echilibru, ceea ce va aduce posesorului bunului
respectiv un excedent de venit.
11.5. Profitul
 Conceptul de „profit”
Unul din veniturile foarte importante în economia de piaţă este profitul.

Etimologia cuvântului este latină, „proficere”, adică rezultatul pozitiv al unei activităţi
lucrative.
În sens larg profitul poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă bănească,
de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.
În ce priveşte conţinutul categoriei de profit, putem distinge două curente
teoretice:
- unul conform căruia profitul este parte din valoarea muncii însuşită gratuit de
cei ce posedă capital;
- altul care cuprinde acele puncte de vedere după care veniturile apar ca
recompensă a factorilor de producţie.
Conform celui de-al doilea punct de vedere întreprinzătorii sunt acei ce
organizează şi conduc o afacere, decid ce, cât, unde şi cum să se vândă. Toate acestea
necesită cunoştinţe, abilitate şi implică un anume risc. Este firesc ca ele să fie
recompensate.
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut şi costul de producţie.
 FORME DE PROFIT
• Din punct de vedere al mărimii, profitul este format din:

- profitul normal, obişnuit, ordinar;
- profitul economic sau supernormal.
Întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
- dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie utilizaţi de firmă, el
obţine profit normal, în sensul că tot venitul obţinut peste costul contabil este al său şi
e considerat suficient pentru continuarea activităţii;
- dacă vinde bunurile firmei la un preţ mai mare decât costul de producţie
(format din cost explicit şi implicit) obţine profit economic.
Deci profitul total sau profitul contabil, este profitul normal plus profitul
supernormal sau economic.
Dacă întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producţie, el nu va
obţine profit normal, iar dacă va vinde bunurile produse la un preţ mic, cât costul de
producţie, atunci nu va obţine nici un profit economic.
Aşadar, profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi
a costului mediu şi marginal.
În perioadă lungă proprietarul firmei poate decide să utilizeze factorii de
producţie aflaţi în proprietatea lui în diferite forme. Dacă firma obţine un profit mai
mic decât costul de oportunitate al utilizării factorilor, proprietarul poate obţine un
venit mai mare folosind factorii pentru a produce alte bunuri sau închiriindu-i altor
firme. Deci profitul normal este necesar pentru ca firma posesoare a factorilor să-şi
poată continua activitatea pe o perioadă lungă.
În structura profitului normal intră atât o remuneraţie de muncă cât şi una de
capital. Remuneraţia de muncă vizează munca de coordonare, conducere a
întreprinzătorului; remuneraţia de capital vizează recompensarea capitalului adus
firmei de către întreprinzător.
În practică, unele firme pot realiza şi profit de monopol (supraprofit de
monopol) obţinut de regulă de către firmele care câştigă şi-şi menţin o poziţie unică
pe piaţă datorită unor realizări tehnice de excepţie, prin poziţia favorabilă faţă de piaţa
de desfacere ori aprovizionare, prin concentrarea producţiei, beneficiind de condiţiile
concurenţei imperfecte.
• Din punctul de vedere al contribuţiei la activitatea economică, profitul
economic sau legitim reprezintă venitul obţinut de cei ce întemeiază, organizează şi
administrează o firmă şi care sunt proprietarii bunurilor produse de către firmă. Ei
vând aceste bunuri şi ceea ce obţin ca excedent peste costul total este profitul
economic. Profitul economic este considerat ca răsplată pentru abilitate şi asumarea
riscului.
În condiţii normale riscul în afaceri apare sunt trei ipostaze:
a) incertitudini privind condiţiile pieţei; un întreprinzător niciodată nu
este sigur că tot ceea ce produce se vinde
b) riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi, implicit, concurenţei celor
ce au un avans în domeniu
c) risc financiar, juridic şi politic
• Din punct de vedere legislativ, profitul fiind un venit impozabil, vorbim

despre profitul admis, respectiv o dimensiune a profitului care depinde de cadrul
legislativ din fiecare ţară. Rezultă astfel profitul net, a cărui dimensiune depinde de
legislaţia din fiecare ţară:
Pr net = Pr brut – Impozite
În concluzie se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri.
Spre deosebire de salariu, rentă, dobândă, el nu are o bază contractuală,
depinzând se succesul în afaceri, este aleatoriu.
 Teorii privitoare la profit
Mercantiliştii s-au ocupat şi de analiza profitului. Ei vedeau izvorul profitului în

sfera circulaţiei. În concepţia mercantilistă nu orice circulaţie este izvorul profitului
comercial, ci numai circulaţia dintre state, comerţul exterior, întrucât numai el
sporeşte cantitatea de metal preţios din ţara respectivă.
Fiziocraţii au negat orice bază pentru existenţa profitului comercial.Doctrina
fiziocratică considera profitul ca un venit provenit numai de la natură şi care trece
apoi la clasele sterile.
Adam Smith consideră profitul ca un scăzământ din produsul muncii
muncitorului, un produs al muncii neplătite. El numeşte profit ceea ce este produs net.
A respins părerea care considera profitul drept salariu cuvenit capitalistului, arătând
că salariul şi profitul sunt categorii economice generate de legi diferite, că mărimea
profitului nu depinde de cantitatea de muncă cheltuită de capitalist, ci de mărimea
capitalului acestuia. În schimb, beneficiul întreprinzătorului este prezentat ca fiind o
recompensă pentru riscul şi strădania întreprinzătorului capitalist.
Smith vorbeşte şi despre o tendinţă de scădere a profitului odată cu dezvoltarea
societăţii capitaliste, dar nu observă o creştere a masei acestuia.
David Ricardo a afirmat în mod clar ideea că izvorul originii profitului îl
constituie o parte din munca muncitorului, care este însuşită de capitalist. Ricardo are
meritul de a fi arătat pentru prima oară în mod clar opoziţia dintre salar şi profit. În
funcţie de creşterea sau descreşterea salariului, scade sau creşte profitul.
J.B. Say a respins explicaţia dată de Smith şi Ricardo profitului. El a analizat
profitul sub forma dobânzii şi a beneficiului întreprizătorului, pe care le-a rupt de
profit şi le-a explicat prin izvoare diferite. Dobânda este considerată de el ca un venit
al capitalului, un rezultat al serviciilor săvârşite de capital, iar beneficiul
întreprinzătorului ca o plată a muncii, o recompensă pentru riscul şi talentul
întreprinzătorului.
Marx a arătat că profitul nu-i nimic altceva decât o formă transformată a
plusvalorii, plusvaloarea privită ca produs al întregului capital. Profitul e creat de
munca lucrătorilor din sfera productivă, dar realizarea lui se face în sfera circulaţiei şi
apare ca rezultat al capitalului. El e considerat un fel de venit „imoral”.
Concurenţa dintre ramuri duce la formarea unei rate mijlocii a profitului, iar
mărfurile se vor vinde la preţuri de producţie formate din capitalul cheltuit plus
profitul mijlociu. Dacă mărfurile nu corespund necesităţilor, ele nu se vând şi profitul
nu se formează.
Marx a arătat că în societatea capitalistă, paralel cu tendinţa de scădere a ratei
profitului, are loc o creştere a masei acestuia. Scăderii ratei profitului se opun o serie
de factori cu tendinţă contrarie care fac ca legea scăderii ratei profitului să acţioneze
numai ca o tendinţă.
Dacă admitem că valoarea mărfii este determinată şi de alţi factori decât
cantitatea de muncă a lucrătorului şi anume, de legea cererii şi ofertei, de utilitatea sa
finală, atunci explicaţia profitului prin exploatarea muncii salariate trebuie nuanţată,
cel puţin ca argumentare teoretică.
Există o diversitate de teorii care privesc profitul ca o remuneraţie a
întreprinzătorului pentru că:
a. este un bun organizator şi inventator:
b. îşi asumă riscuri;
c. satisface nevoile sociale.
 Mărimea şi funcţiile profitului

Mărimea profitului oferă o imagine asupra modalităţilor în care se desfăşoară
activităţile într-o unitate economică, dacă ea reuşeşte – în urma vânzării producţiei –
să-şi acopere cheltuielile şi să obţină ceva în plus. Este o parte a produsului net care
rămâne la dispoziţia întreprinderii şi conferă rentabilitate acesteia.
Mărimea profitului se poate urmări prin doi indicatori:
• masa profitului, sau cantitatea totală de profit:

Pr = V – Cp
unde: Pr – profit
V – venitul
Cp – costul de producţie
• mărimea relativă a profitului, calculată ca raport procentual între masa

profitului şi un termen de referinţă, ne dă rata profitului, în trei modalităţi
diferite:
Pr Pr Pr
Pr'= ⋅100 Pr'= ⋅100 Pr'= ⋅100
Cp Ca K
unde: Pr’ – rata profitului

Cp – cost de producţie
K - capital
CA- cifra de afaceri
Dintre aceste forme ale ratei profitului, prima este cunoscută şi sub denumirea
de rata rentabilităţii fiind cel mai relevant indicator al eficienţei economice.
Ultima formă este rata comercială a profitului, un raport procentual între masa
profitului şi totalul încasărilor la preţul pieţei.
Mărimea profitului depinde de mai mulţi factori:
a) nivelul costului mărfii sau serviciului (invers proporţional);
b) nivelul preţului de vânzare a mărfii (direct proporţional);
c) volumul serviciilor sau produselor realizate;
d) structura produselor şi serviciilor – dacă ele aduc sau nu profit mare;
e) viteza de rotaţie a capitalului;
f) modul cum se împarte venitul obţinut între posesorii factorilor de producţie
(cu cât salariul şi renta sunt mai mari, profitul se micşorează).
Profitul fiind utilizat atât pentru consumul personal, cât şi pentru lărgirea şi
modernizarea activităţii, rezultă că generează progresul şi dezvoltarea societăţii.
 Maximizarea profitului
Toţi întreprinzătorii sunt interesaţi în a obţine profit. Cu cât profitul este mai
mare cu atât rentabilitatea, eficienţa este mai mare. În cadrul fiecărei firme se
determină volumul profitului obţinut sub formă de masa profitului. Firma reportează
apoi masa profitului la costurile făcute, la capital sau la cifra de afaceri, obţinând
procentual gradul de profitabilitate.
Rata profitului dă informaţii despre mersul afacerilor firmei respective.
a.Maximizarea profitului în perioadă scurtă
Firma obţine venit în perioadă scurtă atunci când venitul marginal depăşeşte
costul marginal pentru toate creşterile de producţie. Cu alte cuvinte, maximum de
profit este atins la acel nivel al producţiei la care venitul marginal egalează sau
depăşeşte costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere.
b.Profitul în perioadă lungă
În perioadă lungă numărul firmelor care produc un bun oarecare se va mări dacă
firmele din ramură obţin profit economic pozitiv. Dacă firmele care produc un bun
oarecare înregistrează pierderi, atunci treptat ele vor renunţa la producţia bunului
respectiv, iar numărul lor va descreşte.
Efectele intrării sau ieşirii firmelor în ramură
Dacă într-o ramură oarecare se va înregistra la un moment dat o creştere a
numărului de firme care produc un anumit bun, atunci vom sesiza o modificare a
costurilor şi veniturilor tuturor firmelor care produc bunul respectiv. Acest fapt se
datorează următoarelor:
- intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat creşterea
ofertei la bunul produs şi scăderea preţului de vânzare. Venitul mediu ca şi cel
marginal vor scădea deoarece vânzările se fac la noile preţuri;
- intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de
producţie utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. Preţul factorilor va creşte şi
deci va creşte costul total al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului
fiecărei firme. În aceste condiţii, motivaţia pentru noile firme de a produce bunul
respectiv va scădea şi chiar va dispare atunci când profitul economic al fiecărei firme
va scădea pe perioadă lungă, la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la producerea unui bun dacă nu va obţine
profit normal. În acest caz firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă influenţând
astfel atât costul cât şi venitul dar în sens invers. Profitul firmelor care vor rămâne în
ramură va creşte şi firmele vor continua să existe până ce profitul total al fiecărei
firme egalează profitul normal.
 Profitul în condiţiile pieţei perfecte
Atunci când piaţa cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru în perioadă

lungă constatăm că:
- fiecare firmă va produce în condiţiile celui mai redus cost. Costul mediu al
firmei este dat de curba costului mediu în perioadă lungă;
- fiecare firmă îşi maximizează profitul economic realizând o producţie pentru
care venitul marginal este egal cu costul marginal;
- profitul supernormal este zero, pentru că nu există tentaţia firmelor de a intra şi
de a ieşi din ramură şi deci costul mediu este egal cu venitul mediu. În plus, pentru o
firmă perfect competitivă, venitul mediu este egal cu venitul marginal.
În condiţiile în care piaţa perfectă este în echilibru pe termen lung, costul mediu
va fi egal cu costul marginal pentru toate firmele. Acestea se întâmplă la cel mai
scăzut punct al curbei costului mediu şi această egalitate pune în evidenţă producţia la
care costul mediu este minim şi deci profitul este maxim.
3. PROFITUL ÎN CONDIŢIILE PIEŢEI IMPERFECTE
Situaţia de monopol presupune existenţa unui singur producător pe piaţă.

În cazul monopolului maximizare a profitului se obţine atunci când costul
marginal este egal cu venitul marginal. În perioadă lungă, tentate de câştig, şi alte
firme doresc să intre pe piaţa monopolului în ideea de a obţine un profit economic
ridicat. Această dorinţă este stăvilită însă de barierele ridicate de monopol care sunt
foarte greu de trecut.
Situaţia de oligopol presupune existenţa unui număr redus de ofertanţi.
Strategiile deschise oligopolului sunt:
1.Competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzând la un preţ mai
redus decât rivalii săi. Desigur această strategie atrage reducerea profitului. După ce
atrage un număr suficient de cumpărători firma va ridica preţul la nivelul firmelor
concurente.
2.Competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse,
calitatea serviciilor prestate, reclama, etc.
Deci profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de a alege şi combina
strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine
informaţii şi de a le utiliza.
Între oligopolurile din aceiaşi ramură concurenţa poate lua forme distrugătoare.
Mobilul este profitul, mărimea lui, iar obiectivul este înlăturarea concurenţilor. Totuşi
oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai mari în condiţiile de înţelegere
decât în cele concurenţiale.
Capitolul XII INFLAȚIA ȘI ȘOMAJUL
12.1. Inflația
O dată cu apariţia hârtiei monedă, s-au manifestat şi consecinţele ei asupra vieţii
economice şi sociale şi anume: crize, depresiuni economice, scăderea puterii de
cumpărare, atât a monedei naţionale, cât şi a consumatorului în general.
Dintre toate neajunsurile şi consecinţele hârtiei monedă, cea mai periculoasă
este inflaţia.
Marele economist român Victor Slăvescu caracteriza inflaţia ca fiind „creaţia
nemăsurată de semne monetare“, sau „un exces de circulaţie a banilor“.7
Inflaţia apare când moneda naţională nu mai este garantată prin bunuri reale, ci
pusă în circulaţie de nevoile statului.
Inflaţia este deci crearea de semne monetare, fără susţinere efectivă în viaţa
economică. Dacă este inflaţie, valoarea bunurilor este răsturnată, iar o dată cu ea şi
preţurile, întrucât moneda este pusă în circulaţie în mod forţat, adică la un curs forţat.
Inflaţia poate fi definită şi ca o crestere a nivelului general al prețurilor
bunurilor și serviciilor într-o anumită perioadă de timp.
Atunci când nivelul prețurilor crește, fiecare unitate de monedă poate cumpăra
mai puține bunuri și servicii, ceea ce conduce la erodarea puterii de cumpărare a
monedei.
Măsurarea creșterii prețurilor, se realizează prin calcularea ratei inflației care
reprezintă creșterea anualizată în procente a indexului general al prețurilor într-o
anumită perioadă de timp.
Economiștii sunt în general de acord că ratele ridicate ale inflației sau
hiperinflația sunt cauzate de creșterea excesivă a masei monetare, iar perioadele
prelungite de inflație sunt cauzate de creșterea mai rapidă a masei monetare în
comparație cu creșterea economică.
Actualmente, majoritatea curentelor economice sunt favorabile unor rate reduse
ale inflației care pot reduce gravitatea recesiunilor economice dând posibilitatea pieței
muncii să se adapteze mai repede și reducând riscul de a cădea în capcana lichidității
care poate afecta măsurile de politică monetară necesare stabilizării economiei.
Sarcina păstrării ratelor de inflație la niveluri reduse revine autorităților
monetare din fiecare țară, de obicei băncile centrale care controlează mărimea masei
monetare printr-un set de măsuri care includ rata dobânzii, operațiunile pe piața
monetară și nivelul rezervelor minime obligatorii.
12.1.1. Tipuri de inflaţie

Pentru a fi inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să se manifeste pe o perioadă
lungă. Conform diverşilor specialişti această creştere variază între un an şi trei ani.
Creşterile întâmplătoare şi episodice de preţuri nu pot constitui inflaţie.
Inflaţia este de următoarele tipuri:
1) Inflaţia târâtoare, când creşterea preţurilor este de 1-3 % pe an, iar moneda
naţională respectivă este devalorizată la jumătate într-un termen de 24 ani.
2) Inflaţia moderată, când creşterea preţurilor este sub 50% pe an, dar pentru
anumite standarde şi condiţii este necesar să nu depăşească 25% pe an (de exemplu,
7
Victor Slăvescu, Curs de Monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova, 1932, pag.
182-183.
pentru a putea primi unele credite sau alte fonduri de la organismele financiar-bancare
internaţionale).
Inflaţia moderată sau medie face suportabilă economia, dar cu semne şi tendinţe
mici de creştere. Acest tip de inflaţie este şi cea care menţine un echilibru între şomaj
şi creşterea economică sau stabilitatea monedei naţionale comparativ cu alte monede
(cursul de schimb valutar).
3) Hiperinflaţia depăşeşte o creştere a preţurilor de 50% pe lună şi uneori
ajunge la cote incredibile în perioade de războaie, recesiune economică profundă,
instabilitate politică, economică şi ca urmare a unor alţi factori puternic perturbatori.
În aceste situaţii, deprecierea monedei naţionale are loc şi ca urmare a faptului că
economiile populaţiei, cât şi multe afaceri se bazează nu pe moneda naţională, ci pe
monede stabile, puternice, ce constituie valute de rezervă pentru marea majoritate a
ţărilor. În perioadele de hiperinflaţie, banii exprimaţi în monedă naţională nu mai sunt
consideraţi etalon de valoare.
Cele mai multe dintre inflaţii sunt cele târâtoare, într-o economie stabilă, aşa
cum stau lucrurile în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.
Există modalități de calcul diferite ale inflației, cele mai folosite fiiind
următoarele:
 Indicele prețurilor de consum (în lb. engleza – CPI) măsoară prețurile
unor bunuri și servicii selectate, cumpărate de un consumator tipic. Rata
inflației este procentul de schimbare a acestui indice într-o anumită
perioadă de timp.
 Indicele prețurilor de producție (în lb. engleza –PPI) măsoară
schimbările în prețurile primite de producători pentru produsele lor.
Acest indice măsoară presiunea pusă pe producători de prețurile
materiilor prime, care pot fi „pasate” spre consumatori sau pot fi
absorbite în profiturile producătorilor.
 Indicele prețurilor de esență ( în lb. engleza – core price index). Intrucât
prețurile alimentelor și petrolului se pot schimba rapid, este dificil de
stabilit un trend pe termen lung luând în considerare aceste prețuri.
Astfel, majoritatea agențiilor statistice calculează „core inflation”
eliminând din calcul componenetele cele mai volatile (cum ar fi
alimentele și petrolul) dintr-un indice al prețurilor, de obicei indicele
prețurilor de consum (CPI). Intrucât acest indice este mai puțin afectat
de cererea și oferta pe termen scurt este folosit de băncile centrale în
luarea deciziilor de politică monetară.
 Deflatorul GDP este o modalitate de măsurare a prețurilor tuturor
bunurilor și serviciilor incluse în Produsul Intern Brut (PIB)
Măsurarea inflației necesită modalități obiective de diferențiere a modificării
prețurilor pentru un set comun de bunuri și servicii, față de modificările de preț
datorate schimbărilor în volum, calitate sau performanță a acestora.
Pentru a măsura inflația sunt măsurate schimbările de preț la un așa-zis „coș” de

bunuri și servicii, prețul final fiind suma prețurilor medii ponderate ale produselor din
„coș”.
Prețul ponderat este calculat înmulțind prețul unitar al bunurilor cu numărul de
articole cumpărate de un cumpărător mediu.
Indexul general al prețurilor (CPI), de exemplu, utilizează date colectate din
supravegherea gospodăriilor, determinând ce proporție din consumul total al
gospodăriei este folosit pentru anumite bunuri si servicii, calculând prețul mediu
ponderat al acestora. Aceste prețuri medii ponderate sunt apoi însumate pentru a
calcula prețul total al bunurilor și serviciilor.
12.1.2. Efectele inflației
Efectele inflației nu sunt distribuite în mod egal în economie, și ca o consecință,

sunt costuri ascunse pentru unii și beneficii pentru alții datorate scăderii puterii de
cumpărare a banilor.
De exemplu, cei care depun sume la bancă cu dobândă fixă vor avea puterea de
cumpărare diminuată, în timp ce cei care împrumută vor fi avantajați.
Efecte negative
Inflația mare sau imprevizibilă este văzută ca nefavorabilă pentru economie din
următoarele motive:
 Aduce ineficiența în piață, făcând foarte dificilă pentru companii planificarea
pe termen lung și stabilirea bugetului.
 Conduce la scăderea productivității, firmele fiind silite să transfere resurse din
producție pentru a se focusa pe pierderile datorate inflației monetare.
 Descurajează investițiile și economiile.
 Poate favoriza creșterea taxelor și impozitelor.
 Puterea de cumparare este redistribuită de la cei cu venituri fixe la cei ale căror
venituri sunt indexate cu inflația.
 Poate conduce la solicitări de creștere a salariilor care la rândul lor pot
alimenta inflația
 In cazul unei hiperinflații, economia poate fi serios afectată în capacitatea de a
furniza bunuri și servicii, iar moneda locală poate fi abandonată, conducând la
ineficiența schimbului.
 Reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale.
 Sunt afectaţi mai mult, cetăţenii cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii)
întrucât, indexarea salariilor sau pensiilor în funcţie de inflaţie se face
întotdeauna mai târziu.
Efecte pozitive
 Ajustarea pieței de muncă. Keynes argumentează că salariile nominale nu se
adaptează în sensul diminuării, ceea ce poate conduce la dezechilibre și rate
înalte ale șomajului. Intrucât inflația reduce valoarea reală a salariilor în
condițiile menținerii salariilor nominale constante, acest lucru face ca piața
muncii să-și găsească echilibrul mai repede.
 Diminuarea datoriilor. Debitorii care au rate fixe ale dobânzilor vor constata o
reducere a ratei dobânzii reale pe care o plătesc. Rata reală a unui împrumut
este rata nominală diminuată cu rata inflației.
 Spatiu pentru intervenții ale BNR. Principalele instrumente de control ale
masei monetare sunt rata scontului și operațiunile de piață folosite de banca
centrală. Dacă o economie este în recesiune, cu rate ale dobânzii reduse sau
apropiate de zero, atunci banca centrală nu poate să mai reducă aceste rate
pentru a stimula economia. Acesta situație fiind denumită capcana lichidității.
Astfel, un nivel moderat al inflației poate asigura rate nominale ale dobânzii
mai mari de zero, astfel încât banca centrală să poată interveni pentru
reducerea acestora, dacă este necesar.
 Efectul Tobbin. Câștigătorul premiului Nobel pentru economie, James Tobbin,
argumentează că un nivel moderat al inflației poate crește investițiile într-o
economie, conducând la creștere economică sau cel putin, la menținerea unor
niveluri constante ale veniturilor. Aceasta se datorează faptului că inflația
micșorează randamentul activelor monetare în comparație cu activele reale,
cum ar fi capitalul fizic. Pentru a evita efectele inflației, investitorii vor prefera
să investească în proiecte de investiții reale decât să păstreze banii în active
monetare susceptibile inflației.
12.1.3. Cauzele inflației
Pe parcursul istoriei, au existat diferite școli de gândire economică care au avut

viziuni diferite asupra cauzelor inflatiei. Majoritatea acestor teorii pot fi împărțite în
două mari teorii:
 Teoria calitativă a inflației
 Teoria cantitativă a inflației
Teoria calitativă rezidă în așteptările unui vânzător de a schimba moneda
acceptată, peste un anumit timp contra bunuri pe care le poate cumpăra în calitate de
cumpărator.
Teoria cantitativă se bazează pe ecuația cantitativă a banilor, studiată în
capitolul anterior. Actualmente, teoria cantitativă a banilor este larg acceptată ca fiind
un model corect de evaluare a inflației pe termen lung. In consecință, există un acord
între specialișt, în sensul în care pe termen lung inflația este dependentă de rata de
creștere a masei monetare. Pe termen scurt și mediu, inflatia poate fi afectată de
elasticitatea salariilor, prețuri și dobânzi. Daca aceste efecte pe termen scurt au efecte
importante și pe termen lung, este principala dezbatere între monetaristi si keynesisti.
Viziunea Keynesistă
Teoria lui Keynes susține că schimbările în masa monetară nu afectează direct
prețurile și că inflația vizibilă este rezultatul presiunilor existente în economie care se
exprimă prin prețuri. Oferta de bani este un factor major, dar nu singurul ce poate
cauza inflație.
Asa cum precizează Robert Gordon în cartea sa de macroeconomie publicată în
1988, există trei tipuri majore de inflație:
 Inflația prin cerere – cauzată de creșterea cererii agregate, care la rândul ei
depinde atât de cererea privata cât și de cererea guvernamentală. Inflația prin
cerere contribuie la creșterea economică întrucât excesul de cerere și
condițiile favorabile de piață pot stimula investițiile. În același timp, inflația
poate fi accelerată când cererea agregată crește dincolo de abilitățile
economiei de a produce. Pe termen lung, cererea agregata poate fi păstrată
peste capacitățile productive doar crescând cantitatea de bani în circulație mai
repede decât rata de creștere economică.
 Inflația prin costuri este cauzată de o scădere a ofertei agregate, datorată fie
unor dezastre naturale, fie creșterii prețurilor materiilor prime.
 A treia formă este legată de spirala „prețuri/salarii” și implică lucrători care
încearcă să crească salariile în raport cu prețurile și firme care încearcă să
treacă aceste costuri asupra clientilor, majorând astfel prețurile.
Masa monetară este de presupus că joacă un rol important în determinarea unor
niveluri moderate ale inflației, deși există opinii diferite în acest sens. Monetariștii
cred că există o legătură strânsă între masa monetara și inflație, în timp ce adeptii lui
Keynes subliniază rolul cererii agregate (în care masa monetară este un factor
important) în determinarea inflației.
Există și adepti ai teoriei lui Keynes care nu sunt de acord cu controlul masei
monetare de către banca centrală, argumentând că băncile centrale au un control
redus, deoarece masa monetară se adaptează cererii de credite bancare emise de
băncile comerciale. Criticii acestei pozitii susțin însă că volumul creditelor se poate
mări sau diminua în funcție de rata dobânzii, iar banca centrală poate influența masa
monetară făcând banii mai ieftini sau mai scumpi prin intermediul dobânzii.
Un concept fundamental în analiza inflației este relația dintre inflație și șomaj,
foarte des utilizate fiind „ curbele lui Phillips”.
În conformitate cu acestea, pot fi stabilite unele corelaţii, raporturi şi
dependenţe între rata şomajului şi inflaţie. Reducerea inflaţiei poate conduce la
reducerea ratei şomajului, dar de cele mai multe ori costul acestei reduceri este o nouă
rată a inflaţiei şi mai mare.
De asemenea, frecvenţa creşterii salariilor depinde de rata şomajului. Pot fi
angajaţi mai mulţi muncitori de către firmele care au nevoie, dar cu salarii stabilite
anterior şi mai scăzute decât ar fi normal, tocmai pentru că între timp are loc
majorarea preţurilor. Tot la accelerarea ritmului inflaţiei conduce şi creşterea mai
mare a salariilor faţă de productivitatea muncii.
Curba Philips de scurtă durată demonstrează că cu cât rata şomajului este
mai mică, cu atât salariile cresc mai repede.
Mai există curba Philips în condiţiile aşteptării ca preţurile să crească.
Acest model oglindea destul de bine economia americană în anii 1960, dar a
eșuat în a explica combinația de creștere inflaționistă și stagnare economică din 1970.
Viziunea monetaristă
Monetariștii cred că cel mai important factor de influențare a inflației
sau deflației este creșterea sau reducerea masei monetare. Toeria începe cu
ecuația cantitativă a banilor:
MxV =PxQ
Monetariștii susțin că viteza de circulație a banilor nu este afectată de
politica monetară și că valoarea reală a producției este determinată pe
termen lung de capacitatea productivă a economiei. Astfel, principala cauză a
schimbării nivelului prețurilor se datorează schimbărilor în cantitatea de bani
de pe piață. Dacă viteza de circulație nu este efectată de politica monetară, pe
termen lung rata inflației este egală cu creșterea masei monetare plus rata de
creștere a vitezei de circulație minus rata de creștere a producției reale.
12.1.4. Metode de control a inflaţiei
Există foarte multe metode și tentative de control ale inflației dintre care cele
mai importante sunt:
 Politica monetară
Reprezintă cea mai imprtantă modalitate de control al inflației. Majoritatea

băncilor centrale au ca sarcină să mențină o rată a dobânzii la nivel redus, ( 2-3% pe
an) și o țintă de inflație undeva între 2% și 6% pe an. O inflație pozitivă dar joasă
este de preferat alternativei pe care o poate reprezenta deflația care este dăunătoare
pentru sănătatea economiei.
Ratele înalte de dobândă și creșterea moderată a masei monetare sunt
modalitățile tradiționale prin care băncile centrale previn inflația, deși există abordări
diferite în acest sens.
Monetariștii susțin menținerea unei rate stabile de creștere a masei monetare, utilizând
politica monetară pentru controlul inflației (rate înalte ale dobânzii și creștere
moderată a masei monetare) în timp ce adepții teoriei lui Keynes susțin că reducerea
cererii agregate în perioade de expansiune și creșterea acesteia în perioade de
recesiune pot menține inflația stabilă. Controlul cererii agregate poate fi realizat
folosind atât politici monetare, cât și politici fiscale (creșterea taxelor și reducerea
cheltuielilor guvernamentale).
 Politica ratei de schimb fixă

Intr-un asemenea mecanism, moneda națională este legată de o monedă străină
puternică, de un cos de monede sau chiar de aur. Cu ajutorul ratei fixe se stabilizează
valoarea monedei naționale care poate fi folosită ca o metodă de control a inflației.
Totusi valoarea monedei naționale fluctuează în funcție de valoarea monedei de care
este legată, ceea ce înseamnă că inflația fluctuează și ea în funcție de inflația țării de
care este legată moneda.
După acordul de la Bretton Woods, majoritatea monedelor au avut o rată fixă de
schimb față de dolar. Acest lucru a limitat inflația în țările respective, dar le-a și expus
unor atacuri speculative. Dupa anii `70, majoritatea țărilor au trecut la rate flotante de
schimb dar cu toate acestea au fost și țări care spre sfârșitul secolului XX au adoptat
acest model de control al inflației prin intermediul ratelor fixe de schimb (ex:
Argentina , Bolivia , Brazilia si Chile).
 Etalonul aur
In acest sistem mijloacele de schimb (de obicei de hârtie) sunt convertibile în
cantități fixe de aur. Etalonul aur a fost abandonat odată cu adoptarea acordului de la
Bretton Woods.
Într-un sistem bazat pe etalonul aur, rata inflației poate fi determinată ca măsură
a creșterii ofertei da aur în comparație cu producția totală. Criticii acestui sistem
argumentează că acest sistem crează fluctuații arbitrare în rata inflației și că politica
monetară este în mod esențial legată de minele de aur.
 Controlul prețurilor și al salariilor
Această metodă folosită în trecut este cunoscută sub numele de „politica

veniturilor”.
Politica de control a prețurilor și salariilor a fost folosită cu succes în perioade
de război și de raționalizare. In general, controlul prețurilor și al salariilor sunt văzute
ca măsuri temporare și excepționale care pot fi eficiente cuplate cu politici destinate
să reducă cauzele inflației.
Adesea pot avea efecte perverse, datorită semnalelor deformate pe care le
transmit în piață.
Prețurile scăzute aduc raționalizări și descurajează viitoarele investiții, ceea ce
conduce la accentuarea deficitului.
 Alocația pentru costul vieții
Puterea de cumpărare este erodată de inflație dacă veniturile obținute nu sunt

ajustate cu rata inflației. In multe țări, contractele de muncă, pensiile și ajutoarele
sociale sunt ajustate cu un index al costului vieții care de obicei este similar cu rata
inflației. Această alocație pentru costul vietii ajustează salariile pe baza schimbarilor
apărute în indexul costului vieții. Salariile sunt în mod normal ajustate anual în
economiile cu inflație joasă și de mai multe ori pe an în cazul hiperinflației.
Negocierea anuală a salariilor poate însemna și creșteri retroactive sau viitoare
ale salariilor care nu sunt legate de nici un index, ci mai degrabă de impulsuri externe
și așteptări viitoare.
Mulți economiști consideră că ideea creșterii predeterminate a costului vietii
este înșelătoare din două motive:
- în țările industrializate, salariile medii au crescut mai mult decât indexul
costului vieții, reflectând influența creșterii productivității și capacitate de
negociere a sindicatelor
- indexul costului vietii se calculează pe baza datelor istorice, nu pe baza
datelor viitoare.
12.2. Șomajul
12.2.1. Conţinutul conceptului de şomaj
Din ansamblul factorilor de producţie, individul cu forţa sa de muncă ocupă cel

mai important loc. De aici, necesitatea folosirii depline şi eficiente a acestei resurse.
Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico - sociale de piaţă reflectă
modul cum funcţionează piaţa muncii, într-o economie de piaţă, la un moment dat.
Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină cele două stări opuse ale
pieţei muncii - ocuparea forţei de muncă şi şomajul. Deşi creşterea economică
reprezintă obiectivul economic principal al unei naţiuni, atunci când economia intră în
recesiune, şomajul devine o sursă de îngrijorare. Problematica ocupării şi şomajului
constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă
indispensabilă a politicilor macroeconomice şi sociale. Şomajul, indiferent de cauzele
ce îl determină şi formele pe care le manifestă, este perceput ca un fenomen negativ
cu implicaţii profunde în întreg sistemul economic şi social.
Pentru un economist, şomajul reprezintă o subutilizare a resurselor. Indivizii
apţi de muncă şi care doresc să lucreze la nivelul existent al salariile într-o economie
nu sunt utilizaţi în mod productiv. Pentru cei aflaţi în stare de şomaj şi pentru familiile
acestora, şomajul reprezintă o perioadă de greutăţi şi de schimbări în modul de viaţă.
În termenii pieţei muncii, şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de
cererea de muncă. Şomerii formează suprapopulaţia relativă pentru că reprezintă un
surplus de forţă de muncă în raport cu numărul persoanelor angajate.
Cea mai cunoscută şi mai larg utilizată definiţie a şomajului este cea
adoptată de Biroul Internaţional al Muncii – organizaţie din sistemul Naţiunilor
Unite – care elaborează statistici şi analize pe problemele muncii şi, potrivit căreia,
este şomer oricine are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele
condiţii:
- este apt de muncă;
- nu are loc de muncă;
- este disponibil pentru o muncă salariată;
- caută un loc de muncă.
În România, legea nr.76/2002 stabileşte că este considerat şomer
persoana care este în vârstă de minimum 16 ani, nu are venituri sau nu realizează venituri
mai mici decât indemnizaţia de şomaj, este disponibilă pentru muncă şi este înregistrată
la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau la alt furnizor de servicii de
ocupare.
În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă,
care nu găsesc un loc de muncă adecvat propriilor cerinţe.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic,
opus ocupării, reprezentând un surplus de populaţie activă faţă de aceea care poate
fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Deoarece fenomenul de şomaj este greu de definit teoria economică
foloseşte o serie de instrumente şi noţiuni ajutătoare, o importanţă deosebită având
structura populaţiei.
Cererea de muncă (oferta de locuri de muncă) reprezintă ansamblul
numărului de ore de muncă şi, corespunzător, a personalului de o calificare şi
pregătire adecvate necesare pentru realizarea tuturor bunurilor şi serviciilor de care
are nevoie societatea la un moment dat, în condiţiile date de organizare şi de dotare
tehnică a producţiei. Cererea de muncă vine din partea agenţilor economici.48
Oferta de muncă (cererea de locuri de muncă), reprezintă numărul total
de ore de muncă sau a locurilor de muncă care, pot fi ocupate la un moment dat de
populaţia activă a unei ţări. Oferta de muncă vine din partea individului, persoană
fizică ce doreşte să ocupe un loc de muncă disponibil Ia un anumit moment dat.
În termenii pieţei forţei de muncă, şomajul este privit ca un fenomen
macroeconomic, opus ocupării, reprezentând un surplus de populaţie activă
faţă de aceea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
A şoma înseamnă a nu lucra în mod oficial, adică lipsa, pentru o
anumită perioadă de timp, a unui Ioc de muncă, cu consemnarea acest fapt în
evidenţa instituţiei specializate (în ţara respectivă) cu problemele muncii şi ocrotirii
sociale.
Șomajul devine rezultanta schimbărilor ce intervin în dinamica
productivităţii, populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care, la rândul lor, au alte
determinări concrete:
- încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia, în
condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi, generează şomaj sau, dacă există
deja, îl extinde;
- dacă PIB evoluează în acelaşi fel, iar productivitatea şi populaţia activă
luate împreună scad mai mult decât PIB, nu se va forma şomaj, iar dacă acesta există,
s-ar putea resorbi într-o anumită măsură;
- dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior
productivitatea creşte, şomajul se amplifică mai mult, iar dacă populaţia activă se va
mări, şomajul va creşte şi mai mult;
- şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte, dacă populaţia
activă şi productivitatea luate împreună cresc sau evoluează una crescând, şi alta
scăzând de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB.
Şomajul este generat de cauze care ţin de următoarele criterii:
- de situaţia economică a utilizării forţei de muncă;
- de statutul social al ofertanţilor de muncă.
Pentru aprofundarea cauzelor şomajului, trebuie luate în consideraţie
următoarele procese:
- dinamica producţiei naţionale;
- rata de creştere economică şi modificarea sensului ei;
- progresul tehnico-ştiinţific;
- restructurările agenţilor economici;
- conjunctura internă şi internaţională.
Fiecare dintre aceste cauze au dat naştere la forme sau tipuri de şomaj.
Pentru aprofundarea cauzelor şomajului, trebuie luate în consideraţie
următoarele procese:
- dinamica producţiei naţionale;
- rata de creştere economică şi modificarea sensului ei;
- progresul tehnico-ştiinţific;
- restructurările agenţilor economici;
- conjunctura internă şi internaţională.
Fiecare dintre aceste cauze au dat naştere la forme sau tipuri de şomaj.
Punctele de vedere şi opiniile exprimate cu privire la şomaj au variat în timp
pentru că şi şomajul, noţiune generică, a acoperit, în timp, realităţi specifice foarte
diferite.
12.2.2. Aspecte caracteristice ale şomajului
Constatat în practica economică şi studiat în teorie, şomajul se caracterizează

prin aspecte referitoare la: nivelul, intensitatea, durata şi structura acestuia.
Nivelul şomajului
Se determină atât în mărime absolută, prin numărul celor neocupaţi (numărul

şomerilor), cât şi în mărime relativă, ca rata a şomajului (Rs), calculată ca raport
procentual între numărul total al şomerilor (Ns) şi numărul total al populaţiei active
sau ocupate (Pa sau Po).
Mărimea absolută a şomajului se exprimă ca număr de şomeri (Ns) -indivizii
apţi şi dispuşi să lucreze, dar care nu au, pentru moment, loc de muncă, şi este în
căutarea unei slujbe fiind luat şi în evidenţele Oficiului forţei de muncă.
Ns=Pa-P
unde:
Ns - numărul şomerilor
Pa - numărul persoanelor active, apte de muncă
Po - persoanele ocupate, ce au un loc de muncă remunerat
Mărimea relativă - rata şomajului (Rs) este un indicator care arată care este
proporţia şomerilor în totalul populaţiei active.
Rata şomajului se calculează ca raport procentual între numărul şomerilor
înregistraţi oficial şi numărul populaţiei active:
Rs = Ns/Pax 100
unde:
Rs - rata şomajului
Ns - numărul
şomerilor
Pa - populaţia
activă
Nivelul şomajului are amplitudini diferite pe zone geografice şi perioade, iar

limitele acestuia trebuie raportate la ceea ce înseamnă starea de ocupare deplină.
Principalii factori ce influenţează nivelul şomajului sunt: rata inflaţiei,
numărul agenţilor economici particulari, numărul total al regiilor autonome şi al
societăţilor comerciale cu capital de stat, numărul societăţilor cu capital străin, raportul de
schimb leu/euro, numărul şomerilor şi volumul masei monetare.
Literatura economică face referire la noţiunea de rată naturală a şomajului,
situaţie în care pe parcursul unei perioade de timp nivelul salariilor şi cel al preţurilor
dintr-o economie, sunt stabile şi situate la un nivel acceptabil.
Ocuparea deplină reprezintă acel nivel al ocupării resurselor de muncă, care
permite obţinerea maximului de bunuri şi servicii pentru acoperirea nevoilor oamenilor.
Ocuparea deplină nu înseamnă, însă, inexistenţa forţei de muncă neocupate,
ci ocuparea acesteia până la limita şomajului natural. Acest tip de şomaj este
echivalent, de fapt, cu şomajul voluntar, care constă în numărul celor neocupaţi, ca
urmare a propriilor decizii (sub diverse motivaţii) de a înceta să muncească.
Rata naturală a şomajului (Rns) este considerată "normalitate" atâta timp cât
nivelul şomajului înregistrat la nivel de economie nu accelerează procesul inflaţionist,
aceasta situându-se în ţările cu economie de piaţă între 3% şi 5%.
Rata naturală a şomajului se apreciază printr-o ecuaţie care corelează rata
inflaţiei cu nivelul agregat al şomajului (considerând că rata inflaţiei şi cea a şomajului
rămân stabile o anumită perioadă de timp).
În acest sens putem constata că existenţa şomajului nu exclude total şi
definitiv starea de ocupare deplină a forţei de muncă.
Drept urmare, ocuparea deplină a forţei de muncă este echivalentă cu un
şomaj scăzut, reflectat printr-o rată naturală de câteva procente sau, altfel spus,
înseamnă angajarea a circa 95% - 97% din populaţia activă disponibilă, diferenţa până
la 100% fiind considerată a fi şomaj natural (normal). Dar ocuparea deplină este plasată
de teoria economică sub unghiul relativităţii, deoarece nu este plauzibilă o suprapunere
perfectă a voinţei, gusturilor, posibilităţilor şi aptitudinilor indivizilor cu cerinţele
economiei, în plină mişcare şi transformare.
Subocuparea forţei de muncă se consideră a fi la limitele unei rate ale
şomajului de 3%.
Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel
considerat minim, scăderea şomajului sub acest nivel caracterizează o situaţie de
supraocupare a forţei de muncă. Un asemenea nivel al ocupării echivalează cu o rată a
şomajului de aproximativ 1%. La acest nivel al şomajului, mâna de lucru devine extrem
de rară şi costul acesteia pentru angajatori tinde să crească mult mai repede decât
creşterea productivităţii muncii.8
Intensitatea şomajului
Este o altă caracteristică a acestui fenomen, în funcţie de care se pot
distinge următoarele tipuri de şomaj:
- şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii;
- şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană în
special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea egală cu scăderea remunerării;
- şomajul deghizat este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate, unde
numeroase persoane au o activitate aparentă, cu productivitate mică, dar este întâlnit şi în
ţările est-europene, inclusiv în România.
Structura şomajului sau a componentelor acestuia, se referă la toate
categoriile sociale ce sunt afectate de acest fenomen şi clasificarea acestora după diferite
criterii: nivelul calificării, domeniul în care au lucrat, categoria socio - profesională
căreia îi aparţin, ramurile de activitate din care provin, sex, categorii de vârstă, rasă etc.
În funcţie de cauzele obiective, şomajul involuntar poate avea
următoarele forme de manifestare reprezentative:
 Şomajul structural,
 Şomajul Keynesian
 Şomajul tehnologic,
 Şomajul ciclic,
 Şomajul sezonier
 Şomajul demografic.
Şomajul structural este acela care se formează pe baza modificărilor ce

se petrec în structura activităţilor economico-sociale. El este corelat cu interacţiunea
dintre schimbarea consumului şi structurile de producţie existente. O asemenea
interacţiune provoacă o diminuare puternică a gradului de ocupare în anumite ramuri
sau sectoare şi o lipsă de forţă de muncă în alte domenii. Acest şomaj demonstrează
existenţa unei evidente neconcordanţe între structura cererii şi ofertei de forţă de
muncă, sub aspect demografic, educaţional – profesional şi ocupaţional. El reprezintă
efectul restructurării unei economii şi în primul rând a ramurilor industriale – cele
care ocupă o mare parte a forţei de muncă. Structurile socio - profesionale nu mai
corespund structurii economice şi tehnice, în evoluţie; unei cereri suple de forţă de
muncă îi corespunde o ofertă rigidă.
Această formă de şomaj este considerată, în general, ca fiind cea mai gravă
şi cea mai complexă, deoarece reintegrarea forţei de muncă disponibilizate este un
proces lung şi dificil, care presupune, în principal, creşterea investiţiilor simultan cu
recalificarea celor afectaţi. De regulă, dimensiunile şomajului structural sunt mai mari
atunci când într-o perioadă anterioară a existat o structură economică anormală,
neperformantă şi incapabilă să valorifice superior resursele de muncă.
Mijloacele de combatere a şomajului structural vizează încurajarea căutării
de lucru în alte domenii de activitate sau regiuni prin diferenţieri de salarizare şi
8
Ciobanu, Gh., coordonator, Macroeconomie, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj - Napoca, 2006, p.234
încurajarea recalificării. Alte măsuri constau în acordarea de către autorităţi a unor
avantaje financiare (reduceri de impozite) firmelor care investesc în regiunile în care
şomajul este ridicat, sau prin finanţarea programelor pentru activităţile cerute.
Şomajul Keynesian, formă a şomajului explicată pentru prima dată de J. M.
Keynes ca şomaj involuntar determinat de dezechilibrele din economie şi în special pe
baza dezechilibrului dintre cererea şi oferta agregate. Din punct de vedere logic, punctul
de plecare în favoarea şomajului keynesian îl constituie inerţia sau rigiditatea la scădere
a preţurilor pe termen scurt, fapt foarte bine relevat de Keynes la data respectivă.
Această rigiditate atrage raţionalizarea muncii care poate genera două tipuri de
dezechilibre pe piaţa muncii cărora le corespund diferite tipuri de şomaj. Când preţurile
efective sunt superioare preţurilor de echilibru de pe pieţele bunurilor, cererea agregată
este inferioară ofertei agregate. Dezechilibrul astfel format pe piaţa bunurilor se
raportează pe piaţa muncii care se resimte prin reducerea cererii de muncă şi formarea
sau creşterea şomajului. Acesta este, de fapt, un şomaj derivat din dezechilibrul cerere-
ofertă agregate, generat la rândul său de rigiditatea preţurilor la scădere, pe care Keynes 1-
a explicat şi de aceea îi poartă numele.
Şomajul tehnologic apare ca o variantă a celui structural şi este
determinat, în principal, de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi,
precum şi de restrângerea locurilor de muncă în urma reorganizării întreprinderilor. El
nu este rezultatul introducerii, pur şi simplu, a progresului tehnic, ci în deosebi a
modului cum posesorii forţei de muncă receptează şi se adaptează la schimbările
tehnologice. Reabsorbirea acestui şomaj este, de asemenea, dificilă, întrucât impune
recalificarea forţei de muncă în concordanţă cu cerinţele progresului tehnic şi noilor
metode manageriale.
Şomajul ciclic este şomajul care apare în perioadele de criză sau recesiune
economică – ce se constituie în faze ale unui ciclu economic – şi care au o anumită
repetabilitate. Acesta se mai numeşte şi şomaj conjunctural, atunci câne este
determinat de crize economice neciclice (care nu au o anumită repetabilitate) şi care
pot fi parţiale sau intermediare. Şomajul ciclic este explicat în principal prin
insuficienţa cererii efective, el fiind rezultatul modului defectuos în care se realizează
legătura dintre nivelul salariilor, pe de o parte, şi cel al preţurilor şi productivităţii
muncii, pe de altă parte.9
În general, această formă de şomaj poate fi resorbită, total sau parţial, în
perioadele de avânt economic.
Şomajul sezonier, este o formă de şomaj caracteristic activităţilor
economice care sunt influenţate de factorii naturali ( agricultură, construcţii), ceea ce
se repercutează şi asupra cererii de muncă. O importanţă deosebită pentru combaterea
acestui tip de şomaj o au măsurile care facilitează pregătirea pentru o activitate
complementară.
Şomajul demografic este cel rezultat ca urmare, în principal, a unei
creşteri demografice „şoc”, adică a unei creşteri anormale de populaţie, care reflectă
prin prezenţa din ce în ce mai masivă pe piaţa muncii a tinerilor, cu diferite niveluri
de pregătire, în condiţiile în care aceasta nu este încă pregătită să-i asimileze.
O formă specială de şomaj involuntar este şi şomajul tehnic, care
presupune disponibilizarea parţială sau totală a lucrătorilor, datorită întreruperii
activităţii unei întreprinderi, din lipsă de comenzi, pe o perioadă determinată. Cei
9
Dobrotă, N., Economie politică - o tratare unitară a problemelor vitale ale oamenilor. Editura Economică,
Bucureşti, 1997, p. 405-406
afectaţi de această formă de şomaj nu sunt înregistraţi la oficiile de forţă de muncă şi
primesc o indemnizaţie de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul acesteia se
stabileşte în mod diferit faţă de celelalte indemnizaţii şi ajutoare clasice, reglementate
prin lege la nivel naţional. Şomajul tehnic încetează odată cu reluarea activităţii
firmei. Este caracteristic economiilor care se află în criză sau în tranziţie la economia
de piaţă.
Şomajul tehnic, este forma de şomaj determinată de întreruperea
activităţii unei firme din lipsă de comenzi, de regulă, pe un timp determinat. Cei
afectaţi de şomajul tehnic nu sunt înregistraţi la oficiile de forţă de muncă şi şomaj,
primesc indemnizaţia de şomaj de la firma respectivă, iar cuantumul acesteia este
diferit de cel reglementat în mod general pe economie. Şomajul tehnic încetează cu
reluarea activităţii firmei. Poate fi total sau parţial. Este caracteristic economiilor care
se află în criză sau în tranziţie la economia de piaţă.
Şomajul intermitent, apare ca urmare a practicării contractelor de
angajare pe durată scurtă din cauza incertitudinii afacerilor unui anumit număr de
unităţi economice. Această practică poate constitui un mijloc de presiune asupra
angajaţilor pentru a accepta anumite condiţii de muncă şi salarizare, dar şi o măsură
de siguranţă din partea unităţilor economice pentru a nu-şi asuma, vis-â-vis de forţa de
muncă angajamente pentru care pot fi traşi la răspundere. Perioada de şomaj, în acest
caz, începe la expirarea angajării şi se încheie la reînnoirea contractului sau la
realizarea unei angajări la o altă firmă.
Şomajul de discontinuitate afectează în mod deosebit femeile şi este
cauzat de întreruperea activităţii din motive familiale şi de maternitate.
Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii
care nu ţin însă de natura sa.
După modul de manifestare şi percepere a sa:
- şomaj aparent, este acel şomaj constatat şi dimensionat de către
instituţii specializate şi în baza căruia se plătesc indemnizaţiile de şomaj în
compensarea pierderii salariului. Această formă a şomajului se referă la populaţia
activă disponibilă care nu este momentan angajată şi este în căutarea unui loc de
muncă.
- şomaj deghizat, caracteristic atât situaţiei în care există locuri de muncă
cu un nivel scăzut de productivitate, cât şi existenţa unui număr cu mult mai mare de
indivizi angajaţi decât cel necesar în întreprinderi şi administraţii.
Complexitatea naturii şomajului şi formelor sale, lipsa sau insuficienţa
structurilor administrative care urmăresc fenomenul, aparenţele care-1 înconjoară şi
dificultăţile reale de a-1 sesiza la adevăratele sale valori, fac din cunoaşterea acestui
dezechilibru macroeconomic o problemă dificilă pentru a cărei rezolvare se depun
eforturi considerabile de constatare şi comensurare.
Şomajul reprezintă un fenomen care afectează, în diferite măsuri, toate

ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice negative:
 Şomajul reprezintă o formă de inutilizare a factorului de producţie
muncă, aspect cu atât mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu
educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate, cheltuieli care rămân nerecuperate;
 Fenomenul conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea
tensiunilor sociale, constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de
înrăutăţire a calităţii vieţii, inducând starea de sărăcie;
 Prin prisma lui sunt lezaţi, direct, indivizi care fac parte din
populaţia activă subocupată, respectiv oameni care îşi manifestă dorinţa şi capacitatea
de a lucra, dar nu au unde;
 Fiind un dezechilibru macroeconomic, şomajul nu afectează doar
compartimentele materiale ale economiei naţionale, ci mai ales elementele sale
umane - în sensul că populaţia ocupată este cea care suportă, din plin, gravele lui
costuri sociale;
 O dată cu şomajul apare şi se dezvoltă munca pe "piaţa neagră"
(desfăşurată ilegal şi în condiţii salariale inferioare preţului minim al forţei de muncă
în economie);
Consecinţe pozitive ale şomajului, mai mult sau mai puţin motivate în
realitate:
 prin ceea ce presupune (muncitori disponibilizaţi), fenomenul creează
o rezervă de persoane potenţial dispuse să lucreze, în vederea acoperirii eventualei
cereri suplimentare de forţă de muncă;
 are loc creşterea productivităţii muncii, a disciplinei şi punctualităţii
celor angajaţi (de teama viitoarelor concedieri);
 ca factor psihologic - presupunând că, de obicei, sunt disponibilizaţi
cei mai puţin pregătiţi sau cei slab calificaţi - apare ridicarea interesului pentru muncă,
dar mai ales sporirea competitivităţii lucrătorilor existenţi;
 recurgerea la a trimite unele persoane în şomaj permite firmelor
menţinerea salariilor la cote relativ scăzute (o perioadă de timp).
Capitolul XIII PIAŢA MONETARA ŞI DE CREDIT
13.1. Fluxurile economice și banii

Între unităţile economice există o serie de relaţii: de aprovizionare (cu materii prime,
energie, utilaje etc.), de desfacere (de vânzare) a bunurilor şi serviciilor produse, de
creditare, asigurare etc. Aceste relaţii se materializează într-o mişcare continuă, un flux de
bunuri, servicii, resurse materiale şi financiare de la un agent economic la altul, mişcare
care în literatura economică a căpătat numele de fluxuri economice.
Fluxurile economice sunt mişcări permanente de bunuri materiale şi
servicii, de resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii
economici în calitate de participanţi la tranzacţiile economice.
În economia de piaţă aceste deplasări, aceste fluxuri au sensuri contrare, adică odată
cu trecerea unui bun de la un agent economic producător la altul consumator are loc şi în
flux invers al banilor de la ultimul (cumpărătorul) către primul (producătorul sau
vânzătorul). Rezultă că fluxurile economice, în funcţie de conţinutul sau aspectul
elementelor care participă se pot clasifica în fluxuri reale şi fluxuri monetare.
Fluxurile economice reale reprezintă deplasările sau mişcările de bunuri
materiale (bunuri economice sau resurse) şi servicii între agenţii economici din
interiorul sau din afara unei ţări (fluxuri economice reale interne sau
internaţionale).
Fluxurile economice inverse sunt reprezentate de fluxurile economice monetare.
Prin flux monetar se înţelege deplasarea banilor, a veniturilor şi a creanţelor
de la un agent economic la altul.
În ultimul timp se vorbeşte tot mai mult de o categorie aparte de fluxuri,
respectiv fluxuri informaţionale. Acestea reprezintă, din punct de vedere tehnic, o
deplasare a informaţiei între două staţii din cadrul unui sistem informaţional, iar din
punct de vedere economic, un transfer de informaţii de la un agent specializat în
domeniul informatic către utilizatori.
Înţelegerea fluxurilor monetare presupune cunoaşterea unui alt element specific
economiei de piaţă – banii.
Conform acestei concepţii, banii reprezintă o marfă specială, care, pe măsura
dezvoltării producţiei şi circulaţiei bunurilor economice, s-au separat spontan din
lumea celorlalte mărfuri şi care îndeplinesc rolul de echivalent al valorii tuturor
mărfurilor şi de instrument general al schimbului.
Concepţia economică contemporană fie nu recunoaşte această origine marfară a
banilor şi nici evoluţia de mai sus, fie le ignoră. Astfel, în literatura de specialitate actuală,
banii sunt consideraţi a fi o convenţie socială artificială sau un mijloc folosit în procesul
schimbului, bazat pe încredere faţă de posesorii lor, pe baza unei convenţii sociale.
Banii, în concepţia acestor autori, au o origine necunoscută şi sunt
reprezentaţi de orice bun care este acceptat în general în tranzacţii şi reglementarea
datoriilor, un instrument acceptat în întreaga lume în schimbul mărfurilor sau plăţii
unor datorii.
Printre economiştii care s-au ocupat de studiul originii banilor în secolul XX a
fost şi J.M. Keymes care scria că: „Privită în timp, moneda este instrumentul de
rezervă a valorii; ia îndeplineşte funcţia de conservare şi acumulare a valorilor,
aceasta rezumănd trecutul; realizând în prezent unele valori viitoare, prin ea se
anticipează viitorul. Deci, moneda este un mijloc de a asigura continuitatea
activităţii economice prin şi în contextul discontinuităţilor realităţii prezente”.
Banii îndeplinesc mai multe funcţii, dintre care patru sunt recunoscute total sau
parţial atât de economia politică clasică, cât şi de cea contemporană:
* funcţia de mijloc de schimb (de plată). Este principala funcţie a banilor,
conform căreia moneda este mijlocitorul (intermediarul) care divizează schimbul în
două operaţii: vânzarea (în care o marfă se schimbă pe bani) şi cumpărarea (în care
moneda este cedată de cumpărător pentru o marfă sau un serviciu primit).
Funcţia de mijloc de schimb (de plată) permite separarea în timp a cumpărării de
vânzare, facând posibilă realizarea tranzacţiei fără coincidenţă a dorinţelor/nevoilor
specifică trocului.
În prezent, recunoaşterea generală ca mijloc de plată de către toţi participanţii la
derularea tranzacţiilor din economie, este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi
banilor de cont sau scriptuali.
Banii înlătură inconvenientul stabilirii echivalentului reciproc între toate bunurile
din economie duce la disocierea schimbului marfă contra marfă în două operaţiuni
distincte: o operaţiune de vânzare (flux real contra flux monetar) care permite
obţinerea de monedă şi o operaţiune de cumpărare (care permite utilizarea fluxurilor
monetare pentru obţinerea bunurilor reale). Deşi pe parcursul istoriei sale, banii au
îmbrăcat diferite forme, s-au conturat anumite cerinţe generale faţă de bani.
Respectarea acestor cerinţe sporeşte comoditatea utilizării banilor în calitatea sa de
mijloc de plată.
Prin îndeplinirea funcţiei de mijloc de schimb, banii trebuie să fie:
 standardizaţi
 divizibili - 1, 5, 10, 50, 100, 200 şi 500 lei
 durabili - să reziste mult timp în circulaţie
 uniformi şi standardizaţi -mărimea, forma, greutatea etc.
 portabili
 protejaţi de contrafacere
 general acceptaţi
 să nu se deterioreze rapid în valoare.
Ca mijloc de schimb, banii au calitatea de mijloc de plată instantaneu sau de
lichiditate prin excelenţă, adică pot fi convertiţi imediat în bunuri. Pentru buna
desfăşurare a schimburilor, în circulaţie există o anumită cantitate de monedă,
aparţinând diferiţilor agenţi economici, denumită masă monetară sau bănească.
Masa bănească (monetară) reprezintă ansamblul mijloacelor de plată acceptate şi
recunoscute de toţi participanţii la proscesul schimbului, aflate la dispoziţia agenţilor
economici la un moment dat, pentru efectuarea tranzacţiilor.
Mărimea masei monetare prezintă o importanţă deosebită, deoarece
subdimensionarea ei are ca efect apariţia unor greutăţi în efectuarea schimburilor,
acordarea de credite etc., iar supradimensionarea este o cauză a inflaţiei (a creşterii
preţurilor), ducând la scăderea puterii de cumpărare a monedei.
Prin puterea de cumpărare a banilor (monedei) se înţelege cantitatea de
bunuri economice sau servicii care se poate cumpăra cu o unitate monetară la
un moment dat.
Puterea de cumpărare a monedei este influenţată de o serie de factori, care
reflectă puterea economiei statului respectiv.
* funcţia de (măsură) etalon al valorii. Orice activitate trebuie să se
desfăşoare în condiţii de eficienţă, adică din rezultatele obţinute (sumele încasate din
vânzarea bunurilor şi serviciilor) să se acopere cheltuielile şi să rămână un profit.
Măsurarea acestei activităţi nu se poate face decât valoric, prin intermediul monedei.
Banii sunt etalonul de măsură a valorii, asa cum unitatea de măsura a lungimii este
metru. prin ea banii servesc la măsurarea cheltuielilor de producţie, măsurarea
rezultatelor, realizarea de calcule economice de stabilire a costurilor, etc.; ei exprimă
valoarea mărfurilor prin intermediul etalonului preţurilor;
* funcţia de rezervă de valoare (sau de economisire, de rezervă) poate fi
indeplinită de bunurile care îşi păstrează valoarea în timp. Dacă un bun nu este un
mijloc de tezaurizare a valorii, el nu va fi acceptat ca mijloc de schimb.
- permite economisirea/acumularea valorilor (puterii de cumpărare); obţinerea venitului
şi efectuarea cheltuielilor pot avea loc în momente diferite de timp.
- permite amânarea unor cheltuieli - de exemplu, separarea momentului de livrare a
mărfii şi momentului de achitare a ei.
Astfel apar mijloacele băneşti temporar disponibile –oferta:
- prin aceasta se introduce factorul timp
- apariţia creditului (lat. credit - el crede)
- lichiditatea - capacitatea activului de a fi transformat în mijloc de schimb repede şi
uşor (fără pierderi).
Aceste funcţii, cât şi altele recunoscute de diverse curente şi şcoli de gândire
economică, fac din bani un instrument fundamental în economia de piaţă, fără de care
aceasta nu ar fi de conceput.
13.2. Sistemele monetare
Extinderea raporturilor internaţionale şi în special a celor economice, a impus

depăşirea restricţiilor determinate de sistemele economice naţionale şi, în consecinţă,
au existat propuneri şi încercări pentru crearea unui sistem monetar internaţional.
Cea mai cunoscută încercare în acest sens a fost cea de după cel de al doilea război
mondial, instituită prin convenţia de la Bretton Woods (1944), concretizată în
sistemul aur-devize (gold exchange standard), sistem prin care o monedă naţională,
respectiv dolarul SUA şi în subsidiar lira sterlină engleză căpătau puterea de circulaţie
internaţională ca şi aurul. Sistemul presupune o stabilitate deplină acestor metode.
Lira sterlină a ieşit foarte repede din sistem datorită slăbiciunii economiei engleze
postbelice, iar dolarul SUA s-a menţinut până la prima devalorizare. În prezent, deşi
nu există un sistem monetar constituit pe plan internaţional, în virtutea inerţiei, se
folosesc în acest scop monedele statelor celor mai puternice din punct de vedere
economic şi , în primul rând, tot dolarul american.
În acest context, apare ca deosebit de temerară crearea Uniunii Economice şi
Monetare Europene, care prin tratatul de la Maastricht (1993) prevede continuarea
eforturilor prevăzute încă în tratatul de la Roma (1957) şi a succesului cunoscut de
Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piaţa Comună). După experienţa
benefică a folosirii lui European Currency Unit (ECU), care este o monedă comună de
cont (scripturală) a ţărilor comunitare, se prevede trecerea la moneda europeană
unică efectivă şi renunţarea de către toate ţările membre, la moneda lor naţională.
În prezent, în practica economică este foarte răspândită folosirea banilor
scripturali, respectiv a unor semne monetare invizibile prin care se îndeplinesc mai
multe funcţii ale banilor, cum ar fi cea de tezaurizare, de efectuare a tranzacţiilor
economice, cea de mijloc de plată. Este vorba de sumele băneşti cuprinse în conturile
bancare ale agenţilor economici, care se virează dintr-un cont în altul, în funcţie de
operaţiunea sau obligaţia pe care titularul unui cont o efectuează în interesul unui alt
titular de cont. Sumele respective circulă, dintr-un cont în altul, în funcţie de
operaţiunile efective, fără ca aceşti bani să îmbrace o formă materială (metal, hârtie).
Mari influenţe asupra economiei ţării sunt produse de convertibilitatea monedei.
Noţiunea de convertibilitate semnifică însuşirea unei monede de a putea fi
schimbată în altă monedă, în mod liber, prin vânzare-cumpărare, pe piaţa valutară.
 Produsele şi serviciile interne se află în concurenţă directă cu produsele
similare din alte ţări, ceea ce poate avea efecte negative sau pozitive, în funcţie de
gradul de competitivitate fizică şi economică a produselor autohtone, cu cele de pe
piaţa mondială;
 Impune o foarte mare mobilitate economică în întreaga activitate
economică determinată de necesitatea restructurării permanente şi rapide a sectoarelor
şi segmentelor economiei naţionale faţă de cerinţele mondiale;
 Preţurile interne se apropie până la identificare cu cele internaţionale, ceea
ce permite constatarea exactă a eficienţei raporturilor economice externe de ansamblu,
pe sectoare de activitate şi grupe de produse:
 Oferă un avantaj din punct de vedere financiar, în sensul că, în condiţii de
convertibilitate, moneda naţională poate fi utilizată pentru acoperirea unor
dezechilibre, dar vremelnic şi în anumite limite.
Toate acestea evidenţiază complexitatea problematicii şi a cerinţelor pe care
trebuie să le îndeplinească o economie şi o monedă naţională, în vederea trecerii la
convertibilitate. În mod special, trebuie avut în vedere că trecerea monedei naţionale
la convertibilitate este condiţionată de o activitate economică dezvoltată, care să
asigure, pe deplin, cerinţele pieţei interne şi totodată să ofere produse şi servicii
competitive pe piaţa externă (sub aspectul calităţii, al gradului de tehnicitate, al
consumului de factori de producţie pe unitatea de produs, al costului, etc.).
Trecerea la convertibilitate a monedei naţionale impune şi existenţa unei rezerve
valutare care să permită oricând intervenţia pe piaţa valutară în vederea susţinerii
monedei naţionale şi asigurarea unui curs de schimb constant, respectiv fluctuant în
anumite limite.
13.3. Cererea şi oferta de bani. Echilibrul monetar

Cererea de monedă este determinată de toate operaţiunile financiare (băneşti) care
necesită moneda sub formă fizică şi scripturală. Se mai poate spune că cererea de
monedă exprimă necesarul de bani pentru îndeplinirea acelor funcţii care presupun
bani efectivi.
Oferta de bani este asigurată de emisia de monedă de către instituţia financiară
împuternicită (Banca Centrală), de acordare de credite de către alte instituţii (băncile
comerciale în primul rând) şi de atragerea economiilor în circuitul financiar-
economic.
Raportul dintre cererea şi oferta de bani determină „preţul” lor, respectiv dobânda.
Ea se plăteşte pentru banii oferiţi prin sistemul de credit şi atragerea de economii.
Cererea sporită de bani va face ca dobânda să crească şi invers, să scadă, când este un
surplus de bani faţă de cerere.
Echilibrul monetar este determinat de starea de pe celelalte pieţe (în special de pe
piaţa bunurilor şi serviciilor şi a capitalului) şi exprimat prin existenţa unei mase
monetare de bani lichizi şi scripturali, corespunzătoare nevoilor reale ale activităţii
economico-financiare la un moment dat.
Masa monetară necesară pentru asigurarea unei circulaţii monetare echilibrate,
deci normale, se determină pe baza următoarelor relaţii:
M = pQ – C + S – P
V
În această formulă: M = masa monetară; pQ = suma tranzacţiilor economice; C =
valoarea bunurilor şi serviciilor vândute pe credit; S = plăţile ajunse la scadenţă şi alte
plăţi; P = plăţile care se achită prin compensaţie; v = viteza de circulaţie a unei unităţi
monetare.
În esenţă, această formulă se reduce la raportul:
M =Σ (pQ)
V
ceea ce reprezintă echilibrul monetar care se corelează cu cel economic. Apare,
astfel, o problematică complexă privind raportul biunivoc dintre cantitatea de bani în
circulaţie (masa monetară) şi activitatea economico-socială. Echilibrul monetar se
impune ca o problemă majoră de cercetare economică, sub formularea:
MV = PT
În care: M = masa monetară; V = viteza de circulaţie; P = preţurile; T =
tranzacţiile economice.
Formula reprezintă dezvoltarea teoriei cererii de bani în termenii ecuaţiei
schimburilor, cunoscută sub denumirea „varianta tranzacţională”. În varianta
economică modernă această variantă a fost dezvoltată, concretizându-se în „teoria
cantitativă a banilor reformulată” a lui M. Friedman cunoscută şi sub denumirea de
„monetarism”.
Din raporturile prezentate se poate deduce un element deosebit de important atât
pentru echilibrul monetar, cât şi pentru cel economic: puterea de cumpărare a unităţii
monetare (Pc). Această putere va fi direct proporţională cu activitatea economică şi
invers proporţională cu masa monetară, ceea ce poate fi prezentat prin formulele:
Pc = Σ(pQ) sau Pc = PT
Mv MV
În situaţia când activitatea economică creşte, iar masa monetară rămâne constantă
sau creşte într-o proporţie mai mică, puterea de cumpărare a unităţii băneşti creşte, iar
preţurile se reduc. Este o situaţie benefică pentru creşterea salariului real şi în general
al bunăstării.
Dacă însă masa monetară sporeşte, iar activitatea economică stagnează sau
regresează, puterea de cumpărare a unei unităţi monetare scade, iar preţurile, în mod
inevitabil, cresc. Acest fenomen duce la deprecierea monetară. Deprecierea monedei
rezultă din dereglarea raportului dintre cererea şi oferta de bani, oferta depăşind
cererea reală de monedă, ceea ce se concretizează într-o creştere mai rapidă a masei
monetare în raport cu dezvoltarea activităţii economice.
În consecinţă preţul mediu pe economie este determinată de raporturile:
PM = Mv sau Pm = Mv
Σ(p*Q) PT
Cauzele care pot provoca o creştere mai rapidă a masei monetare şi dereglarea
raportului dintre cererea şi oferta de bani, de regulă, sunt:
Deficitul bugetar;
Creditul bancar;
Excedentul balanţei de plăţi;
intrarea în circulaţia monetară a banilor care anterior erau ţinuţi în rezervă sub
formă de economii de posesorii lor, intrare determinată de frica deprecierii.
Dezechilibrul de pe piaţa monetară nu trebuie confundat cu inflaţia, deşi are
contingente strânse cu acest fenomen. Inflaţia, în concepţia modernă este un fenomen
complex, o formă de manifestare a dezechilibrului macroeconomic determinat de mai
multe cauze.
Capitolul XIV SISTEMUL BANCAR
14.1. Creditul și dobânda

Creditul are o implicaţie foarte importantă în funcţionarea pieţei monetare şi odată
cu aceasta a economiei de piaţă. Noţiunea de credit are mai multe înţelesuri.
Înlocuirea unei plăţi imediate printr-o promisiune de plată la o dată
ulterioară, numită scadenţă, constituie caracteristica esenţială a creditului.
Deoarece plata se realizează până la urmă tot cu ajutorul monedei, creditul
presupune existenţa monedei. Deşi moneda nu este prezentă chiar în momentul
efectuării actului de creditare, atât datoria, cât şi promisiunea se plată se exprimă în
monedă, iar rambursarea se face de asemenea, tot în monedă. Creditul este deci
aşteptarea unei anumite cantităţi de monedă. Aceasta înseamnă că actul de creditare
este un act care se desfăşoară în timp.
Se pot structura trei concepţii privind elementul fundamental în definirea
creditului:
- creditul ca încredere,
- creditul ca formă a relaţiilor de schimb,
- creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire.
Creditul ca încredere: Unii economişti apreciază că ideea de încredere ar
reprezenta principalul conţinut al creditului. Potrivit acestei concepţii, creditul este o
categorie subiectivă, psihologică. Noţiunea de credit îşi are originea în latinescul
credito (a avea încredere). Încrederea este necesară în relaţiile de împrumut, fără ea
nici vânzarea mărfii cu plata amânată nu ar avea loc. Pentru ca relaţia de credit să se
manifeste, creditorul trebuie să aibă încredere în calităţile morale ale debitorului, să
fie convins de bonitatea sa, de capacitatea sa financiară de a face plata la scadenţă, de
solvabilitatea acestuia.
Creditul ca schimb: Unii autori consideră creditul ca fiind o formă particulară
a schimbului. Conform economistului francez Jean Marchal, operţiunile de credit sunt
operaţiuni de schimb care prezintă acea particularitate că un interval de timp
apreciabil separă efectuarea prestaţiei de efectuarea contraprestaţiei. În aceeaşi
accepţiune, creditul este definit ca:
- un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor;
- un acord prin care forme ale valorii (bunuri, servicii sau monedă) sunt cedate
în schimbul unei promisiuni de plată viitoare.
Dar creditul nu este o formă a schimbului deoarece nu modifică conţinutul
material al valorii; ci este legat de schimb, deoarece împrumuturile sunt de obicei
contractate cu scopul de a face plăţi pentru livrări de mărfuri şi servicii, pentru plăţi de
salarii, etc.
Creditul ca expresie a relaţiilor de distribuire: Ceea ce deosebeşte esenţial
creditul de schimbul de mărfuri este mobilul creditării, care înseamnă redistribuirea
valorii. Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din
produsul social de la unii participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la
acest circuit, un transfer cu caracter temporar.
Cele trei grupuri de concepţii asupra creditului se corelează între ele şi numai
împreună configurează relaţiile de credit în ansamblul lor. În principal, creditul este
expresia relaţiilor de redistribuire a disponibilităţilor băneşti latente existente în
economie atât la agenţii nefinanciari, cât şi la cei financiari, prin înlocuirea
monedei temporar pasive cu monedă activă, ca şi prin consolidarea şi
amplificarea disponibilităţilor de capital bănesc şi creşterea masei monetare în
circulaţie.
Trăsăturile caracteristice ale creditului sunt:
1. Subiectele raportului de credit sunt debitorul şi creditorul, care prezintă o
mare diversitate în ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele
angajării în raportul de credit şi durata angajării sale. În general se constituie ca
subiecte ale raportului de credit întreprinderile, statul şi populaţia.
2. Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit,
presupune riscuri şi necesită adesea angajarea unei garanţii. Garanţiile pot fi
personale sau reale.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în
cazul în care debitorul este în incapacitate. În cazul garanţiei simple, garantul are
dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a cere executarea
primordială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi garanţi, să răspundă
numai pentru partea sa. În cazul garanţiei solidare garantul poate fi tras la răspundere
pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă
condiţii preferabile de solvabilitate.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun
corporal, proprietate a debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru
aceasta bunul corporal deţinut de creditor trebuie să aibă legătură cu creanţa, iar
creanţa trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia
creditului, gajul. Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui
imobil în cazul neachitării datoriei de către debitor.
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a
fi plătiţi atunci când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii
patrimoniului debitorului. Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de
dreptul de urmărire.
Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani
presupune pentru creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări
îndelungate ale fondurilor.
3. Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare
varietate, de la termene foarte scurte de 24 ore, până la termene de peste 35 ani pentru
construcţiile de locuinţe. Conditia este ca la scadenta persoana respectiva sa nu
depaseasca varsta legala de pensionare.
Creditul pe termen scurt este considerat în general creditul cu o scadenţă
mai mică de un an. Pentru creditele pe termen scurt este caracteristică rambursarea
integrală la scadenţă. Creditul pe termen mediu are scadenţa între 3 şi 5 ani, iar
creditul pe termen lung – peste 5 ani. Creditele pe termen mijlociu şi lung implică
adesea rambursarea eşalonată.
4. Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.
5. Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale
creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate în înscrisuri
numite instrumente de credit cunoscând o mare varietate (cecuri, bilete la ordin,
bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.). Esenţială în aceste înscrisuri este înscrierea
obligaţiei ferme a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul
creditorului de a i se plăti suma angajată. Prin transferul instrumentului de credit se
realizează cesiunea creanţei, respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în
instrumentul de credit, precum şi veniturile accesorii.
Creditul mai înseamnă şi vânzarea unui produs, care însă se plăteşte la o dată
ulterioară şi într-o formă convenită, ceea ce în mod curent se numeşte vânzare pe
credit, respectiv credit comercial.
Raporturile de credit s-au cristalizat de-a lungul vremii în cinci sfere principale:
- creditul comercial,
- creditul bancar,
- creditul obligatar,
- creditul ipotecar şi
- creditul de consum.
În prezent, cea mai răspândită formă credit este creditul bancar, destinat în
principiu finanţării unei activităţi economice. Creditul bancar poate fi clasificat din
mai multe puncte de vedere:
 Din punct de vedere al obiectului:
 De producţie;
 De consum;
 De export.
 Din punct de vedere al termenului:
 Pe termen scurt (până la un an);
 Pe termen mijlociu (între 1-5 ani);
 Pe termen lung (peste 5 ani).
 Din punct de vedere al calităţii debitorului (cel ce acordă creditul se numeşte
creditor, iar beneficiarul de credit – debitor):
 Privat;
 Public.
În economia de piaţă creditul bancar îndeplineşte o funcţie dublă. Pe de o
parte, aceea de absorbţie a disponibilităţilor băneşti aflate la agenţii economici
(populaţie, firme autorităţi), ceea ce este totodată şi o formă de plasament a
economiilor, iar pe de altă parte, aceea de distribuire a acestor disponibilităţi,
îndreptându-le spre agenţii economici care au nevoie de bani pentru finanţarea
activităţii lor.
Funcţia de creditare este îndeplinită de instituţii specializate: bănci, case de
depuneri sau economii, societăţi de asigurare. Acordarea de credit se face cu foarte
mare discernământ, ea cuprinzând obligaţii atât din partea debitorului, cât şi a
creditorului.
Pentru acordarea creditului se impune verificarea temeinică a raţionalităţii
folosirii lui de către debitor, se solicită garanţii materiale din partea acestuia, precum
şi angajamentul ferm de restituire a creditului la scadenţă şi plata dobânzii
corespunzătoare. Angajamentele creditării sunt cuprinse în documente speciale cum
sunt: poliţa sau cambia (când debitorul este un agent economic) şi titlul public (când
debitorul este statul).
Creditul se acordă deci, fie pentru lărgirea activităţii economice ca sursă
suplimentară de investiţie, fie pentru depăşirea unor greutăţi temporare ale firmei. Are
întotdeauna o destinaţie precisă şi nu se acordă fără perspectivă.
Pe măsura consolidării şi dezvoltării economiei de piaţă, după 1850 şi în condiţiile
economiei contemporane, creditul bancar a devenit o parte componentă, fundamentală
a vieţii economice, deoarece el îndeplineşte funcţia de multiplicator al activităţii
economice (mobilizează resursele băneşti disponibile şi dispersate şi le pune la
dispoziţia întreprinzătorilor activizându-le, iar pe de altă parte stimulează activitatea
economică prin sporirea puterii de cumpărare, ceea ce amplifică cererea, deci şi
consumul şi producţia).
Creditul este strâns legat de o altă noţiune economică şi financiară: de dobândă.
Dobânda este suma cuvenită pe care debitorul o plăteşte (preţul) pentru banii
primiţi sub formă de credit. Sursa dobânzii este o parte din profitul pe care debitorul îl
realizează prin sporirea capitalului cu ajutorul creditului. Mărimea dobânzii variază,
în primul rând, în funcţie de cererea şi oferta de credit, care este în fond un segment al
pieţei monetare, respectiv al cererii şi ofertei de bani pe această piaţă.
Mărimea dobânzii se exprimă (procentual) prin rata dobânzii, adică prin dobânda
cuvenită pentru un credit de 100 de unităţi băneşti pe timp de un an. Prin intermediul
ratei dobânzii se calculează dobânda totală ce revine unei sume acordate sub formă de
credit pe timp de un an. În acest scop se foloseşte formula dobânzii simple:
D = c * d’* t
În care D = dobânda, c = creditul, d’ = rata dobânzii, t = timpul = 1 an.
Dacă un credit se acordă pe mai mulţi ani, dobânda anuală se capitalizează,
respectiv se adaugă anual la creditul acordat iniţial. În această situaţie, pentru
calcularea sumei totale pe care debitorul o datorează creditului la expirarea termenului
prevăzut, se foloseşte formula dobânzii compuse:
Sn = C (1 + d’)n
În care: Sn = suma totală pe care debitorul o va plăti creditorului după n ani; C
= creditul acordat; d’ = rata dobânzii; n = timpul în ani pentru care s-a acordat
creditul.
14.2. Băncile
Sistemul bancar reprezintă totalitatea băncilor care funcţionează în economie
într-o anumită perioadă. Aceste bănci sunt privite ca fiind întreprinderi specializate în
circulaţia capitalului de împrumut şi care au drept mobil al activităţii obţinerea unui
profit. Este alcătuit din două subsisteme: sistemul băncii centrale şi sistemul băncilor
de credit. Calitatea de sistem decurge din legăturile care se nasc între cele două
subsisteme.
Aceste relaţii îmbracă forma relaţiilor de cont corespondent, înţelese în dublu
sens:
1. în condiţiile în care resursele de creditare ale băncilor de credit prisosesc
nevoilor lor de credite, surplusul respectiv este luat de banca centrală;
2. în condiţiile în care nevoile de credite ale băncilor de credit sunt superioare
resurselor pe care acestea le au, banca centrală completează aceste resurse, acordând
împrumuturi băncilor de credit.
Banca este o instituție financiară care are ca obiect principal de activitate

atragerea de depozite și acordarea de credite. Băncile sunt organizate sub forma
unei societăți comerciale pe acțiuni și își desfășoară activitatea sub
supravegherea băncii centrale.
Banca este elementul de legatura între clientii cu deficit de capital şi cei care au
surplus de capital. Profitul băncii rezida în diferenţa de dobândă (între cea plătită
deponentului şi cea încasată de la creditor) şi în alte comisioane încasate pentru
serviciile prestate. Băncile mobilizează foarte multe resurse băneşti existente în
economie. Băncile şi celelalte instituţii de credit se află nu numai în poziţia de
creditor, dar şi în cea de debitor.
Instituţiile cele mai importante ale sistemelor monetare şi implicit a ale pieţei
monetare sunt băncile.
Băncile, aflate fie în proprietate publică, fie privată, efectuează operaţiuni şi
îndeplinesc funcţii fără de care o economie de piaţă nu poate exista şi prospera.
In România prin Legea nr. 58/1998 (republicată în 2005) se prevede că
activitatea bancară în România se desfăşoară prin intermediul instituţiilor de credit,
care reprezintă entităţi ce desfăşoară cu titlu profesional, activitatea de atragere de
depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și de acordare de credite în nume
propriu.
Există trei tipuri majore de bănci acestea fiind:
- banca centrală
- banca comercială
- banca de investiții
Banca centrală este de obicei o bancă deținută de stat, care are responsabilități
cvasi-regulatorii, cum ar fi supravegherea băncilor comerciale sau controlul ratei
dobânzii. Banca centrală furnizează lichidități sistemului bancar și acționează ca
împrumutător de ultimă instanță pentru băncile comerciale.
Principalele funcţii sau atribuţii ale unei bănci centrale sunt următoarele:
Băncile centrale deschid conturi şi acordă credite atât băncilor comeciale cât şi
guvernelor naţionale, neavând la modul general legături cu publicul larg.
Pentru că au dreptul să emită monedă materială (metalică sau de hârtie) sunt
unica sursă pentru procurarea acesteia. Acest monopol face ca banca centrală a unei
ţări (sau în cazul Bancii Centrale Europene a mai multor ţări) să aibă o influenţă
semnificativă pe piaţă, precum si un aflux de venituri care este cunoscut sub termenul
de senioraj, după seniorii evului mediu din Franta care aveau privilegiul să bată
monede.
In perioada modernă, băncile centrale administrează o gamă largă de
responsabilități publice, cea mai importantă fiind aceea de prevenire a crizelor
bancare. Responsabilitatea implică furnizarea de rezerve de cash băncilor comerciale
care riscă să ajungă în faliment.
Alte responsabilități ale băncilor centrale includ:
 Gestionarea masei monetare şi în mod indirect, încurajarea stabilităţii
economice pentru prevenirea fluctuaţiilor de preţuri, de dobândă sau rată de schimb.
 Reglementarea operaţiunilor băncilor comerciale.
 Agent fiscal al guvernului (prin cumpărarea valorilor mobiliare emise de
guvern).
Băncile comerciale (de depozit) sunt considerate a fi verigi de bază ale
sistemului bancar prin seria de funcţii specifice ce le îndeplinesc:
Atragerea de mijloace băneşti temporar disponibile ale clienţilor (persoane
fizice, firme, instituţii, autorităţi) în conturile deschise în acest scop şi asigurarea
mişcărilor în fiecare cont;
Efectuarea de viramente între conturile clienţilor băncii şi de transferuri în
conturile deschise la alte bănci din ţară şi străinătate;
Acordarea de credite, emiterea instrumentelor de credit şi efectuarea de
tranzacţii cu asemenea instrumente;
Vânzarea şi cumpărarea de valută şi efectuarea diferitelor operaţiuni
valutare.
Băncile comerciale
Băncile comerciale au apărut odată cu dezvoltarea comerţului şi cu acumulările
de capitaluri băneşti, expresie a dezvoltării producţiei şi expansiunii economiei.
Participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin intermediul titlurilor
cambiale, în mod firesc aceste bănci au primit apelativul de „bănci comerciale”. În
diferite ţări, asemenea bănci poartă denumirea de bănci de depozite.
Băncile comerciale sunt organizate ca societăţi comerciale pe acţiuni şi
urmăresc obţinerea unui profit. Băncile comerciale constituie veriga de bază
(primară) a sistemului bancar, calitate dată de faptul că ele iniţiază marea
majoritate a operaţiilor bancare.
Operaţiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite şi utilizarea lor
în scopul acordării de credite agenţilor economici.
Pentru bănci, separarea operaţiunilor de depuneri în funcţie de caracterul lor, are
semnificaţii deosebite atunci când se pune problema lichidităţii lor. Aceasta este
asigurată în condiţiile în care există o concordanţă între caracterul depunerilor
(caracter temporar sau de durată) şi caracterul plasamentului în credite pe termen
scurt, mediu sau lung.
Reescontul sau rescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi
resurse de creditare prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci
comerciale, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune. Prin reescontare,
banca comercială obţine un profit chiar în aceeaşi zi în care s-a efectuat scontarea, ca
diferenţă între dobânda la care se scontează efectul (taxa scontului privat) şi taxa
oficială a scontului practicată de banca de emisiune.
Alături de rescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni de lombardare,
acele operaţiuni de împrumut garantate cu efecte publice (obligaţiuni, bonuri de
tezaur), operaţiuni prin care banca comercială obţine de la banca de emisiune resurse
pe termen scurt.
Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau refinanţării,
activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate
din necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele, pentru asigurarea
operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea disponibilităţilor
dispersate în economie.
Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţii prin care acestea îşi
îndrumă mijloacele lor de lucru procurate anterior şi constau în operaţiuni de creditare
şi de plasament pe baza depozitelor bancare constituite.
Se grupează în principal în următoarele categorii distincte:
1. credite acordate trezoreriei publice prin achiziţionarea de titluri de stat,
2. creditarea agenţilor economici,
3. creditarea persoanelor fizice,
4. plasamente în titluri pe termen lung,
5. operaţiuni de creditare specifice.
În cadrul operaţiunilor de comision, banca acţionează în numele şi în contul

clientului său. Cele mai frecvente operaţiuni de acest gen sunt cele care privesc
efectuarea plăţilor, îndeosebi operaţiuni de remiteri, acreditive, incasso, etc.
Remiterile sunt operaţiuni de transfer, la solicitarea clienţilor băncii, a unor
documente, titluri, sume de bani, etc. către terţi aflaţi în aceeaşi localitate sau în alte
localităţi.
Acreditivul este o operaţiune de plată condiţionată efectuată de bancă în baza
documentelor de încărcare şi expediere a mărfurilor. Acreditivul înseamnă totodată un
transfer de sumă, urmare a unei investiri de încredere pe care clientul o acordă unei
bănci.
Incassoul presupune efectuarea serviciului de încasare de către o bancă a
diverselor creanţe aparţinând clienţilor săi, creanţe sub formă de cambii, facturi şi alte
hârtii de valoare.
Operaţiunile de mandat sunt operaţiuni efectuate în numele băncii, dar în
contul clientului. Aceste operaţiuni se referă la administrarea hârtiilor de valoare şi
chiar la administrarea unor patrimonii, cum ar fi: executori testamentari, gestionarea
fondurilor de tutelă sau a diverselor fundaţii, etc. Pentru aceste operaţiuni băncile
percep comisioane care servesc pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de aceste
operaţiuni, reprezentând şi o sursă de profit pentru bancă.
Băncile de afaceri sunt bănci de depozit care s-au specializat în operaţiuni de
finanţare a investiţiilor. Finanţarea se realizează pe baza depozitelor constituite pe
termen lung şi pe baza atragerii de capitaluri prin emisiuni de valori mobiliare. Ele
oferă clienţilor sprijin financiar direct, prin participaţii de capital (cumpărări de
acţiuni) sau indirect, prin preluarea datoriilor acestora sub formă obligatară.
Băncile de afaceri îndeplinesc şi rolul de consilieri în managementul financiar al
firmelor, încasând comisioane importante.
Banca de investitii actioneaza ca intermediar intre corporatiile care are nevoie
de capital si investitorii individuali si institutionali care sunt dispusi sa investeasca
economiile, respectiv fondurile suplimentare. Pe langa distribuirea noilor emisiuni de
instrumente financiare transferabile, o banca de investitii se mai ocupa si cu
distribuirea pachetelor mari de instrumente emise si distribuite anterior – fie prin
oferte pe piata secundara, fie prin negociere - sustinerea pietelor pentru valorile
mobiliare deja distribuite, precum si cu intermedierea plasamentelor private de valori
mobiliare.
Alte bănci şi instituţii de credit specializate

Acestea se structurează în următoarele categorii: bănci ipotecare, bănci agricole,
companii sau trusturi de investiţii, bănci de comerţ exterior, societăţi de asigurări,
societăţi financiare, cooperative de credit, case de economii, etc.
Băncile ipotecare sunt acele bănci specializate care îşi mobilizează resursele
prin emiterea unor hârtii de valoare specifice numite înscrisuri funciare. Garanţia
acestora o reprezintă valorile imobiliare ipotecate.
Creditele acordate de către băncile agricole au ca destinaţie efectuarea unor
cheltuieli cu inventarul agricol, cu amenajarea de irigaţii, cumpărarea de animale,
îngrăşăminte, etc. Principala trăsătură a acestor credite este caracterul productiv.
Companiile sau trusturile de investiţii sunt organisme de credit care mobilizează
capitaluri băneşti prin emisiunea titlurilor de valori mobiliare proprii (acţiuni,
obligaţiuni), pe care le investesc în sectoare productive, precum industrie, construcţii,
transporturi, etc. Funcţia principală a acestora este de a acumula capitalurile
rentierilor şi economiile populaţiei în vederea efectuării de plasamente pe termen
mediu şi lung în sfera investiţiilor.
Băncile de comerţ exterior s-au afirmat în sfera bancară ca urmare a expansiunii
activităţii de export şi a implicării din ce în ce mai mult a statului în activitatea
bancară.
Societăţile de asigurări, ca instituţii nebancare, mobilizează însemnate

capitaluri băneşti prin încasarea şi gestionarea primelor de asigurare. O bună parte din
disponibilităţile astfel mobilizate au ca formă de plasament acordarea de împrumuturi.
Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă aparte în
cadrul sistemelor bancare din ţările occidentale. Acestea sunt instituţii de credit care
desfăşoară o activitate specifică stabilită prin lege sau convenţie. Principalele
operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt leasingul, factoringul,
acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi,
creditarea mărfurilor cu plata în rate, garantarea locuinţelor pe bază de ipotecă,
gestiunea mijloacelor de plată, etc.
Operaţiunile de leasing au fost introduse în 1952 în SUA, cunoscând de atunci
o rată a creşterii de la an la an de peste 30%, ceea ce reprezintă o dinamică extrem de
accentuată în economia şi finanţele lumii. Leasingul este o operaţiune de închiriere de
utilaje, imobile sau mijloace de transport, care aparţin unei bănci sau unei societăţi
financiare. Părţile convin închirierea ca o etapă intermediară, scopul final fiind
achiziţia de către chiriaş a bunurilor respective, cu luarea în considerarea a plăţilor
efectuate cu titlu de chirie. Leasingul reprezintă astfel o formă specială a relaţiilor de
credit. Operaţiunea se referă la plasamentul capitalului disponibil al unităţilor
specializate pentru aceste operaţiuni. Angrenarea capitalului se face pe termen
mijlociu şi uneori lung, iar profitul băncii decurge din nivelul dobânzii practicate.
Instituţiile specializate în factoring reprezintă, de asemenea, verigi noi ale
sistemului de credit care s-au extins rapid în ţările dezvoltate. Operaţiunile de
factoring implică apariţia în raporturile de credit, respectiv între vânzătorul creditor şi
cumpărătorul debitor a unui personaj nou, factorul. Cuvântul factor provine din limba
engleză, având semnificaţia de agent, unul care acţionează pentru altul.
Factorul preia asupra sa, de la creditor, titlurile de creanţă asupra debitorilor săi,
devenind faţă de aceştia, beneficiarul creanţelor respective. Prin aceasta factorul preia
întregul risc legat de eventuala neplată a creanţelor de către debitori. Pentru creanţele
preluate, factorul plăteşte vânzătorului creditor valoarea actuală a creanţelor,
diminuată cu comisionul său.
Alte instituţii financiare cu o pondere importantă în cadrul operaţiunilor

nebancare sunt casele de economii şi cooperativele de credit.
Casele de economii sunt instituţii care efectuează operaţiuni asemănătoare cu
cele ale băncilor (deschiderea de conturi, acordarea de credite, etc.), dar sunt
specializate în relaţiile cu populaţia. Principala activitate a acestor organisme este
colectarea economiilor băneşti ale populaţiei prin tehnica depunerilor pe librete de
economii. În România, instituţia de acest gen este Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, CEC, înfiinţată încă din 1864.
Cooperativele de credit sunt în general instituţii care efectuează acelaşi gen de
operaţiuni ca şi băncile, însă cu respectarea anumitor limite prevăzute în legislaţie şi
în statut. La fel ca întregul sector cooperatist, cooperativele de credit se bazează pe
principiul mutualităţii. Ele au apărut în Germania, spre sfârşitul sec. al XIX lea pentru
a oferi un debuşeu micilor economii ale populaţiei. În România au apărut în perioada
interbelică. Au existat şi în perioada economiei planificate, când au avut mai ales
atribuţiuni de efectuare a plăţilor către producătorii agricoli. În general, scopul acestei
instituţii este ajutorarea membrilor şi nu realizarea de profit. Acest principiu apus
instituţia de multe ori în dificultate, fiind salvată de intervenţia statului. Resursele sale
provin de la membrii cooperatori şi pot fi folosite numai pentru anumite destinaţii.
Bibliografie
1. Coşa, M., Mărgineanu, D., (2007) - Microeconomie Note de Curs, Editura
Nomina Lex
2. Dardac N., Vascu T. (2014) ,Monedă şi credit, Biblioteca digitala A.S.E. București
3. Dolţu, C. - Microeconomie şi macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,
www.biblioteca-digitala.ase.ro
4. Ioviţu, M. - Microeconomie şi macroeconomie, Editura ASE, Bucureşti,
www.biblioteca-digitala.ase.ro
5. Moraru, L., (2009) - Economie- Noţiuni fundamentale, Ed. Antet, București
6. Stancu, S., (2012) - Microeconomie. Comportamentul agentilor economici in
conditii de certitudine, incertitudine si risc. Teorie si aplicatii, Editura ASE Bucureşti.

Economie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT SI STIINTE ADMINISTRATIVE

1.1. Introducere în economie. Definirea conceptului

Primele preocupări de a înţelege şi a explica economia reală apar din

Ştiinţa economică constă din ansamblul coerent de noţiuni, idei, teorii şi

1.2. Sistemul metodologic al economiei

2.1. Apariția și evoluția economiei

2.2. Tipuri de economie

2.3. Raţionalitatea şi echilibrul individual

Trebuinţe de stimă şi statut

Trebuinţe de securitate Trebuinţe

Frontiera (Curba) posibilităţilor de producţie

 Într-un orizont scurt de timp, folosirea integrală şi eficientă a resurselor existente

Capitolul IV COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

4.1. Conceptul de bun şi clasificarea bunurilor

4.2. Utilitatea bunurilor

4.3. Optimul consumatorului. Curba de indiferență

b. Modificarea preţurilor produselor de consum: ieftinirea unui produs în raport cu

5.1. Factorii de producție

5.2. Combinarea factorilor de producţie

5.3. Productivitatea muncii

5.4. Randamentul capitalului și creșterea productivității

6.1. Cererea de bunuri economice

6.2 Curba cererii

0 200 400 600 800 1000 Q (c)

Capitolul VII – OFERTA

7.1. Oferta de bunuri economice

8.1 Concurenţa: conţinut, forme, funcţii

8.4. Piaţa cu concurenţă perfectă si preţurile

b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai

c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul

d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul

9.1. Piaţa cu concurenţă imperfectă si preturile

PIAŢA MONOPOLISTICĂ se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi

Tipuri de pieţe în funcţie de forţa economică a participanţilor

9.2. Intervenţia statului în domeniul preţurilor

10.2. Teoriile prețului

11.1. Recompensarea factorilor de productie

B. Formele salariului şi forme de salarizare

• Salariul individual îmbracă două forme principale:

Pentru stimularea sau pentru ajutorarea salariaţilor, s-au constituit următoarele

Acestea sunt modalităţi de plată, de determinare a părţii din produsul muncii ce

 Definirea și Conţinutul Conceptului

Dobânda în sens restrâns – cel existent iniţial, e privită ca excedent ce revine

 Determinarea Masei și Ratei Dobânzii

 Dobânda Nominală și Dobânda Reală

Convenţional, prezentarea acestor forme de existenţă ale dobânzii porneşte de la

11.4. Renta- Mecanismul Formării Rentei

 Natura şi mecanismul formării rentei

Printre veniturile care se formează pe piaţă, un loc important revine rentei.

 MECANISMUL FORMĂRII RENTEI

La baza formării rentei în ramurile primare ale economiei, unde pământul e

Unul din veniturile foarte importante în economia de piaţă este profitul.

• Din punct de vedere al mărimii, profitul este format din:

• Din punct de vedere legislativ, profitul fiind un venit impozabil, vorbim

 Teorii privitoare la profit

Mercantiliştii s-au ocupat şi de analiza profitului. Ei vedeau izvorul profitului în

 Mărimea şi funcţiile profitului

• masa profitului, sau cantitatea totală de profit:

• mărimea relativă a profitului, calculată ca raport procentual între masa

unde: Pr’ – rata profitului

 Profitul în condiţiile pieţei perfecte

Atunci când piaţa cu concurenţă perfectă se găseşte în echilibru în perioadă