Destin. Istorie. Moștenire.

Speranță

La fiecare început de an, pe lângă analiza celor petrecute în anul tocmai încheiat și pe lângă optimismul în ce privește
reușitele din noul an, suntem informați, auzim, ni se vorbește, sau chiar suntem interesați de două mari personalități ale
poporului român. Prilejul ni-l oferă o dată de naștere, 15 ianuarie 1850, și un eveniment istoric, Mica Unire, 24 ianuarie
1859. Au fost contemporani. Unul ne lasă o operă literară, celălalt un început de istorie modernă a României, prin legile
radicale și progresiste adoptate. Ambii au fost legați, prin iubire exprimată public în poezii de dragoste sau prin
căsătorie, de femei puternice. Una puternică în ambițiile ei până la a-și risca căsătoria și a intra ca subiect în ,,gura rea” a
lumii, ajungând până la gestul necugetat de a folosi arsenicul, la o lună și jumătate de la moartea Luceafărului, un fel de
răspuns, poate, la clocotul iubirii neîmplinite a poetului. Cealaltă, puternică în hotărârile luate în iconomia lucrurilor
bine făcute, apărându-și căsătoria și soțul, în pofida comportamentului acestuia, și mai ales prin puterea de a ierta.
Geniul poeziei românești, originar din Botoșani, petrecându-și copilăria alături de alți zece frați, a cunoscut și a fost
cunoscut de personalitățile literare ale vremii. Unul dintre aceștia a fost avocatul, criticul literar, filozoful și omul politic
Titu Maiorescu. Acesta dăruiește Academiei Române 46 de volume, în manuscris, cu aproximativ 14 mii de file, ale
poetului, al cărei membru post-mortem va fi ales și poetul, pe data de 28 octombrie 1948. Un președinte al Academiei
Române, ministru de externe, în timpul regelui Carol I, și prim-ministru al României (1863-1865), a fost apropiatul și
colaboratorul celui care, bârlădean de origine, în urma monstruoasei coaliții (liberali radicali și conservatori), poate și în
urma unor incendii ,,la anumite adrese”, a trebuit să abdice, în noaptea dintre 10-11 februarie 1866. Mihail
Kogălniceanu era și el liberal, dar moderat. ,,Ștampila neamului românesc”, după spusa academicianului Sorin
Dumitrescu, cu o bună voce de tenor, cânta, ,,într-o locație”, ,,Deșteaptă-te române”. Vata, cărămida sau altele vor fi
constituit cauza care ne-a vitregit de o completă operă literară. S-a întâmplat la București, pe data de 15 iunie 1889.
Motivul – ,,deșteptarea românului cu bun simț”. După abdicare, nefiind afiliat la nici o organizație, de orice fel, ia
drumul exilului însoțit de două femei și doi copii. Paris, Viena, Wiesbaden. La Heidelberg, pe data de 15 mai 1873,
trece la cele veșnice. Osemintele se află în prezent, ca recunoștință din partea a tot românul, ,,de la opincă până la
vlădică”, în Biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași. Dăruit cu har sau datorită conjuncturii, fiecare dintre ei ne-a lăsat o
valoroasă, în ceea ce privește patrimoniul poporului român, și grea, în ceea ce privește înțelegerea, însușirea și
transmiterea mai departe, moștenire. Începutul de an ne dă speranțe, ne face să fim optimiști, și numai prin simpla
amintire a celor doi, că se poate, că poate fi și altfel.

Slava lui Dumnezeu pentru toate.

preot militar Cătălin Simion