1

CAPITOLUL III POLITICILE MONETARE ALE BĂNCILOR

CENTRALE

3.1. Teorii privind non- neutralitatea şi demonopolizarea banilor

-

3.1.1. Non-neutralitatea banilor

Începutul anilor '90 a fost marcat de un consens asupra problemelor teoretice vitale
pentru politica monetară, astfel că, în prezent sunt puţine dezacorduri asupra faptului că o
modificare în oferta de bani are, pe termen scurt, efecte semnificative asupra producţiei, în timp
ce, pe termen lung, este predominant efectul asupra preţurilor.
Ca urmare, se acceptă ideea că banii sunt neutri pe termen lung, poziţie adoptată cu
deosebire de monetariştii austrieci.
Asemenea concluzii, au pornit de la controversele privind curba lui Phillips, pe baza unor
lungi dezbateri dintre adepţii keynesismului, monetariştii şi teoreticienii anticipaţiilor raţionale.
După cum se ştie, curba lui Phillips reprezintă o relaţie inversă între inflaţie şi şomaj, a
cărei stabilitate pe termen lung a relaţiei, în Marea Britanie, a determinat pe economiştii
keynesieni să considere această curbă drept ecuaţia lipsă din modelul keynesian, cea care leagă
modificările preţurilor de producţie şi ocupare.
Curba a fost preluată şi în SUA de către Paul Samelson şi Robert Solow, unde părea că se
verifică la începutul anilor '60.
Economiştii din şcoala austriacă susţin că piaţa poate promova stabilitatea monetară într-
o măsură mai bună decât o bancă centrală. Într-un sistem de free-banking, ajustarea
dezechilibrelor monetare se realizează automat fără ca economia să fie afectată. Ca urmare, ei nu
sunt de acord cu ideea de neutralitate a banilor, susţinând că modificările cantităţii de bani în
circulaţie într-o economie nu pot afecta niciodată preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor în
acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. Ceea ce se modifică este nivelul şi structura preţurilor. Este o
concluzie justă, dacă se are în vedere că modificările în preţurile relative determină realocarea
resurselor într-un mod artificial, deoarece preţurile orientează în mod sistematic eforturile
productive într-o direcţie în care nu pot fi menţinute. Proasta alocare a resurselor determină
schimbări în structura productivă şi astfel sunt generate ciclurile de afaceri.
În cele din urmă, recesiunea acţionează ca o forţă corectoare prin intermediul căreia sunt
eliminate efectele perverse ale creşterilor sau absorţiilor monetare, ambele exterioare sistemului.
Conceptul de non-neutralitate are însă conotaţii diferite chiar în rândul economiştilor
austrieci, în funcţie de perspectiva adoptată asupra neutralităţii banilor, formându-se două
curente.
Primul curent adoptă perspectiva lui Friederich Von Wisser şi este reprezentat de Fr.
Hayek , Selgin2),White3), Dowd4) etc.
1

1
F. A. Hayek, Toward a Free Market Monetary System, Austrian Economics, Vol. II, edited by Stephen Littlechild,
1990;
 2

Al doilea curent îşi are originea în concepţiile lui Menger, Bohn-Bawerk şi Mises5) şi are
ca principali continuatori pe Rothbard6), Salerno şi Hoppe.
De aceea, în continuare vom încerca să examinăm tezele asupra acestei probleme ale doi
economişti de seamă.

3.1.1.1. Teza lui Friederich A. Hayek7)

Cu privire la non-neutralitatea banilor

Fr.Hayek, un mare economist al şcolii austriece este considerat continuatorul lui

Friederich Von Wisser, deoarece el păstrează în teoriile lui preocuparea wieseriană pentru
neutralitatea banilor. El apreciază că, deprecierile şi aprecierile valorii banilor în măsura în care
nu sunt determinate de modificări ale resurselor şi productivităţii, înşeală aşteptările
antreprenorilor şi generează dezechilibre în economie. Deci, orice modificare în cererea sau
oferta de bani, care nu are la bază evoluţia cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, destabilizează
economia.
Hayek considera preţurile că furnizează firmelor o informaţie relevantă. Acţiunea
economică desfăşurată cu succes, sau realizarea anticipaţiilor care au generat-o, depinde în mare
parte de predicţia corectă a preţurilor. Producţia se bazează pe preţurile curente şi pe estimarea
evoluţiei lor viitoare. Preţurile viitoare sunt însă, întotdeauna incerte, deoarece majoritatea
indivizilor nu cunosc circumstanţele care le determină.
O estimare corectă a preţurilor viitoare nu se poate realiza dacă se produce o mişcare
substanţială în nivelul tuturor preţurilor într-o anumită direcţie. O astfel de mişcare determină
alocarea greşită a resurselor şi devierea sistemului de la nivelul de echilibru pe termen lung. Ca
urmare, pentru a menţine un nivel stabil al preţurilor, cantitatea de bani necesari într-o
economie este aceea care se poate pune în circulaţie fără a genera creşterea sau scăderea
preţurilor agregate.

Impactul politicii monetare a băncii centrale

O valoare de schimb care nu se modifică datorită schimbării raportului între oferta şi

cererea de bani, aşa-numita moneda invariabilă, necesită intervenţia permanentă a unei
autorităţi regulatoare pentru detrminarea valorii monetare. Este posibil însă, ca o autoritate
monetară să dispună de informaţii relevante privind importanţa factorilor care influenţează
valoarea viitoare a unităţii monetare?

2
G. Selgin and Lawrence H. White, How Would Invisibile Hand Handle Money?, Journal of Economic Literature,
vol. XXXII, December, 1994;
3
L. H. White, Competitive Money Inside and out, Austrian Economies, vol. II, edited by Stephen Littlechild, 1990;
4
K. Dowd, The Cost of Inflation and Disinflation, Cato Journal, vol.14, No.2, 1994. – „A rule to Stabilize the Price
Level“, Cato Journal, vol.15, No.1, 1995.
5
L. Mises, Theory on Money and Credit, 3rd edition, Irvington Huston, N.Y. Foundation for Economic Education,
1971, Human Action, Third Revised Edition, Contemporany Books, Chicago, 1966;
6
M. Rothbard, The Mystery of Banking, New York, Richardson and Sydner,1983;
7
F. S. Hayek, Denationalisation of Money The Argument Refined, IEA, London, 1978.
 3

Hayek susţine că o autoritate monetară nu poate asigura un nivel stabil al preţurilor,

deoarece ea nu poate cunoaşte cu anticipaţie cantitatea optimă de bani necesară pentru realizarea
acestui obiectiv. Soluţia propusă este un sistem de free-banking, care să asigure oferta de bani.
Hayek consideră că politica monetară este o sursă majoră a instabilităţii pieţei, ea
fiind mai degrabă o cauză şi nu un remediu pentru depresiune. El consideră că politica
monetară nu este nici dezirabilă şi nici posibilă şi propune denaţionalizarea banilor.
Se apreciază că, este puţin probabil ca autorităţile să fie capabile să acţioneze în interesul
public, chiar dacă ele ar deţine o informaţie relevantă şi ar şti ce trebuie făcut pentru realizarea
binelui public. O dată ce autorităţile au puterea să favorizeze grupuri particulare sau secţiuni ale
populaţiei, mecanismul majorităţii le va forţa să folosească această putere pentru a susţine un
număr suficient de grupuri, astfel încât să obţină majoritatea. Mai mult, monopolul asupra
emisiunii monetare generează tentaţia irezistibilă de a beneficia de „bani ieftini“.
Această practică este în mod generalizat tolerată şi rămâne nepedepsită deoarece
consecinţele ei nu sunt înţelese.
Hayek este de părere că libera concurenţă în domeniul monetar poate să genereze
stabilitate în sistemul monetar şi poate să rezolve probleme care sunt nerezolvate atâta
timp cât statul se implică în acest sector.

3.1.1.2. Teza lui Ludwing Mises8)

Cu privire la non-neutralitatea banilor

L.Mises care face parte din al doilea curent privind perspectiva asupra neutraliăţii
banilor, consideră că preţurile în bani sunt singurul instrument al calcului economic şi apreciază
ca eronată ideea conform căreia mediul de schimb este dorit un factor neutru. El consideră că
abordarea lui Wieser şi Hayek îşi are rădăcinile într-o eroare şi anume aceea că lucrurile au
valoare obiectivă şi intrinsecă.
Mises afirmă că, se presupune că oamenii stabilesc valoarea bunurilor şi serviciilor
printr-un act de măsurare şi apoi realizează barterul între cantităţi de bunuri de aceeaşi valoare.
Dar, de fapt, schimbul este generat tocmai de diferenţele de valoare.
Vânzarea şi cumpărarea bunurilor are loc pentru că indivizii apreciază bunurile şi
serviciile la care renunţă ca fiind mai puţin valoroase decât cele pe care le dobândesc. Aşadar,
noţiunea de măsurare nu este folositoare. Un act de schimb nu este precedat şi nici nu este însoţit
de vreun proces care ar putea fi denumit „măsurare a valorii“. Toate fenomenele pieţei îşi au
originea numai în ordonarea subiectivă a utilităţilor.
Relaţia subiectivă pe care indivizii o stabilesc între bani şi diferite bunuri şi servicii,
concretizată în rata de schimb între bani şi bunuri, este singura modalitate prin care bunurile se
pot compara în mod cantitativ. Aceste relaţii sunt instrumente mentale ale planificării economice.
Banii nu sunt un etalon obiectiv, iar preţurile nu sunt măsurate în bani, ci ele sunt o
expresie bănească, sunt chiar bani. De aceea, este imposibil să existe bani neutri sau bani cu
valoare stabilită.

8)
L. Mises, Theory on Money and Credit, 3rd edition, Irvington Huston, N.Y. Foundation for Economic Education,
1971,– „Human Action“, Third Revised Edition, Contemporany Books, Chicago, 1966.
 4

Mises respinge utilitatea conceptului de neutralitate a banilor pentru politica

monetară, şi nu este de acord cu ideea conform căreia variaţia în valoarea banilor
îngreunează calculul economic şi influenţează negativ procesul de alocare a resurselor.

Impactul politicii monetare a băncii centrale

După Mises, statul trebuie să se abţină de la exercitarea oricărei influenţe asupra valorii
banilor. El consideră că idealul monetar modern este o monedă metalică în care creşterea
sau determinarea cantităţii de metal să fie independentă de orice intervenţie umană
premeditată.

3.1.1.3. Sugestii de restructurare a sistemului monetar potrivit şcolii austriece

Această şcoală, reprezentată în principal de economiştii anunţaţi anterior, apreciază că

principiul unui sistem monetar sănătos, este o viziune ce ne aminteşte de abordările marelui
economist român domiciliat în SUA, Anghel Rugină, care ne sugera după '90 să introducem o
monedă forte de argint, deci cu acoperire 100% cu rezerve de argint.
M.Rothbard9) şi o serie de alţi economişti au susţinut că singurul aranjament
instituţional viabil, capabil să asigure un sistem monetar stabil, este un regim de free-
banking, cu 100% rezerve aur. Alţi economişti au propus alte tipuri de sisteme monetare.
Fr. Hayek10) consideră ca o dată cu eliminarea monopolului statului asupra ofertei de
bani, pe piaţă vor domina banii cu o putere de cumpărare constantă, emişi de producători
privaţi.
În afară de scenariul lui Hayek, au fost imaginate şi alte aranjamente instituţionale
monetare prin care oferta de bani se formează pe o piaţă concurenţială, asigurându-se, în acelaşi
timp, o ofertă flexibilă de monedă. În interiorul acestui curent au fost identificate trei mari tipuri
de free-banking, de Selgin şi White11):
(i) Se propune un sistem monetar şi bancar privat, cu o monedă unică şi distinctă ca
bază, constând dintr-un metal preţios sau dintr-un anumit stoc fix de bani fără valoare
intrinsecă. Acest sistem poate să emită substitute monetare sau monedă convertibilă, respectiv
un sistem de rezerve fracţionare.
(ii) Hayek sugerează un sistem de bani fără valoare intrinsecă (fiat money), care
concurează pe piaţă, fiecare monedă reprezentând o „marcă“ distinctă.
(iii) Se imaginează un sistem de plăţi concurenţial, fără nici un fel de bani.
În opinia lui White, dintre aceste tipuri de free-banking, cel sub un sistem de rezerve
fracţionare, este, sistemul care ar fi apărut în absenţa intervenţiei statului.
De altfel, istoria intervenţiei statului în domeniul monetar este, practic, o istorie a
inflaţiei, instabilităţii şi fluctuaţiilor.

9)
M. Rothbard, The Case for Gemine Gold Dollar, Austrian Economics, Vol.II, edited by Stephen Littlechild,
1990;.
10 )
F. Hayek, op. cit. pct. 74;
11)
G. Selgin, Lawrence H. White, op. cit, pct. 75;
 5

Pentru români, acesta este rezultatul natural al monopolului, centralizării şi politicii

discreţionare. Desigur că, întrebarea fundamentală vizavi de politica monetară, este dacă statul ar
avea vreun rol de jucat în producerea sau reglementarea producerii private de active monetare.
Singura soluţie la inflaţia şi instabilitatea generate de stat, arată Rothbard 12), este separarea
statului de oferta de bani.

3.1.2. Demonopolizarea banilor

3.1.2.1.Dereglementarea totală a sistemului bancar

Unul din principiile globalizării pieţei financiare, propovăduită mai ales după anii '80, de
americanul Milton Friedman13), dar şi de austriacul Friederich Hayek14) privind liberalizarea
completă a pieţei în general, şi a pieţei financiare în special, sau cum descria Hayek principiul
free-banking. Or, aplicarea unei asemenea teze nu se poate realiza decât printr-o dereglementare
totală a sistemului bancar şi o dezintermediere a pieţei de capital.
Dereglementarea sistemului bancar, în sensul strict al cuvântului, înseamnă
renunţarea de către autorităţile monetare naţionale la reglementările stricte ce
caracterizează acest domeniu în favoarea renunţării la acestea şi implicit la constrângerile şi
restricţiile practicate de autoritatea monetară în funcţionarea pieţei monetare şi valutare,
la mişcarea liberă şi nerestricţională a capitalurilor. Dar această dereglementare, după o serie
de specialişti înseamnă şi demonopolizarea banilor, principiu, în favoarea căruia se apreciază că
există două categorii de argumente. Prima categorie conţine argumente pentru demonopolizarea
dreptului de a emite monedă propriu-zisă. A doua categorie susţine dreptul ca, în baza
pasivelor deţinute de bănci, acestea să emită bani, care să fie convertibili în monedă
propriu-zisă, care, de fapt, să fie un metal preţios sau un stoc fix de bani fără valoarea
intrinsecă, nu neapărat furnizat de stat.
Referitor la aceşti bani emişi, în regim privat de către bănci pe baza pasivelor deţinute,
nu se poate vorbi, propriu-zis, de o demonopolizare, ci mai degrabă de o dereglementare a
sistemului bancar. Într-un asemenea context trebuia să se răspundă la faptul că, dată fiind o
monedă de bază (centrală) bine definită, poate şi trebuie ca un sistem de free-banking să
reglementeze sistemul bancar, în ansamblul problematicii sale. Desigur, că pentru un răspuns,
este nevoie să se examineze argumentele implicite sau explicite împotriva liberei concurenţe
bancare.
În primul rând, trebuie făcută o distincţie între free-banking cu 100% cu rezerve şi cel
sub rezerve fracţionare. Unul dintre cele mai importante argumente împotriva free-banking-ului
sub rezerve fracţionare derivă din acceptarea faptului că, în secolul trecut, el ar fi generat haos
financiar.

12 )
M. Rothbard, op.cit. pct.82.
13 )
M. Friedman, The Effect of a Full Employment Polycy on Economic Stability: formal Analysis, in Essay in
Positive Economics, University of Chicago Press,1953 – „Has Government Any Role in Money?“, Journal of
Monetary Economics, No.17,1986;
14 )
F. Hayek, Denationalisation of Money The Argument Refined, IEA, London,1978.
 6

Cercetările recente, după anii '90, ale lui White,15 Hülsmann16), referitor la această
problemă infirmă un asemenea argument.
Concluzia acestor studii este că, de fapt, clearingul interbancar este capabil să
preîntâmpine supra-emisiunea de bani (bancnote şi depozite), atât de către băncile private,
că şi de întregul sistem.
Susţinătorii free-banking-ului cu rezerve fracţionate argumentează că orice bancă,
atunci când încearcă să achiziţioneze mai multe pasive, trebuie să ofere rate mai ridicate ale
dobânzii la depozite şi astfel îşi reduce profitul. Această expansiune atinge un punct la care
venitul marginal din activele create este egal cu costul marginal al pasivelor atrase. Însă, nimeni
nu ştie unde se află acest punct. De aceea, nici un bancher nu ştie dinainte ce volum de pasive
este încă profitabil şi ce volum îl va duce la ruină. Pentru a afla acest lucru, Hülsmann, arată că
există o singură modalitate şi anume prin încercare şi eroare.
Bancherii cunosc că, într-un sistem cu rezerve fracţionare, falimentul lor poate provoca
alte falimente în lanţ. Ei susţin că, întotdeauna, comunitatea bancară încearcă să salveze o bancă
aflată într-o situaţie dificilă. În acest context, preocuparea lor principală este să se extindă mai
repede decât ceilalţi, pentru a obţine o cotă de piaţă mai mare.
După J.H.De Soto17) într-un sistem de free-banking, fiecare bancher încearcă să
internalizeze toate profiturile derivate din extinderea creditului propriu şi să externalizeze
costurile corespunzătoare asupra întregului sistem. Sistemul este inerent instabil, deoarece atunci
când clienţii unei bănci, suficient de mari, îşi pierd încrederea în capacitatea ei de plată, se pot
declanşa prăbuşiri în lanţ. Pentru a evita aceste falimente individuale, care pun în pericol întregul
sistem, băncile încearcă să-şi reunească rezervele. Noua instituţie astfel creată poate fi o casă
privată de clearing sau o bancă centrală.
Orice formă ar îmbrăca această nouă instituţie, ea permite băncilor să creeze inflaţie şi
oricum, reunirea rezervelor nu poate evita riscul de sistem. Asumarea de către banca centrală a
funcţiei de creditor de ultimă instanţă s-a realizat datorită presiunilor sectorului bancar. Unii
economişti, cum ar fi Rothbard18), apreciază chiar că banca centrală nu a fost creată pentru
eliminarea tendinţelor inflaţioniste ale băncilor într-un regim de free-banking, ci dimpotrivă,
pentru a permite băncilor să genereze inflaţie.
Aceşti economişti apreciază că sistemul fracţionar, ca şi banca centrală, nu este rezultatul
evoluţiei naturale a sistemului bancar. Existenţa lor se datorează unei serii de „accidente istorice“
şi intervenţiei statului, care a permis bancherilor, să se angajeze în operaţiuni bancare cu rezerve
fracţionare.
Economiştii austrieci, în frunte cu M.Rothbard, care susţin un sistem bancar cu
acoperire 100% în aur, consideră că un asemenea sistem nu pune probleme de stabilitate şi nu
necesită intervenţia nici un fel de creditor de ultimă instanţă. Acestui sistem i se reproşează, însă,
lipsa de flexibilitate a ofertei monetare. Punctul de vedere exprimat faţă de acest sistem se
bazează pe două argumente:
(i) Dacă se presupune că cererea de bani este stabilă, atunci nevoile unei economii în
creştere tind să genereze tendinţe deflaţioniste, care determină intrarea economiei în recesiune.

15
L. White, op.cit., pct.76;
16
J. G. Hülsmann, Free Banking and Free Bankers“, Review of Austrian Economics, Vol.9, No.1,1996.
17 )
J. Huerta De Soto, A Critical Analysis of Central Bank and Fractional Rezerve Free Banking from the Austrian
School Perspective“, The Review of Austrian Economics, No.2, 1995;
18
M. Rothbard, op.cit., pct.79.
 7

De aceea, autorităţile monetare trebuie să furnizeze cantitatea de bani corespunzătoare nevoilor

unei economii în creştere.
(ii) În cazurile în care cererea de bani este stabilă, autorităţile monetare trebuie să
intervină pentru a acomoda oferta monetară cu modificările cererii, astfel încât să menţină
stabilitatea preţurilor.
Prin ultimul argument se invocă necesitatea păstrării monopolului statului asupra
emisiunii monetare, în condiţiile în care un sistem free-banking este considerat instabil. Teoria
opţiunilor publice avertizează, însă, că şi în situaţia în care ar fi vorba de un eşec al pieţei nu se
justifică vreun rol pentru stat.
Rolul statului poate fi acceptat după o analiză şi o demonstraţie a modelului în care
guvernul va acţiona în îndeplinirea rolului care îi este atribuit. O asemenea analiză trebuie
desfăşurată pornind de la ipoteza conform căreia „gurvenul nu este un despot binevoitor şi că, de
obicei, el tinde să abuzeze de puterea sa de monopol“. Unii economişti susţin concepţia lui Mises
asupra neutralităţii banilor şi consideră că nu este nevoie ca modificările cererii de bani să fie
acomodate de o autoritate monetară sau de un sistem de free-banking cu rezerve fracţionare.

3.2. Politică monetară – instrument al politicii economice

Politica monetară este unul din instrumentele politicii economice şi semnifică

recunoaşterea posibilităţilor de a acţiona prin monedă asupra monedei şi deci renunţarea la
conceptul de neutralitate monetară.
Politica monetară poate fi definită ca ansamblul acţiunilor întreprinse de autoritatea
monetară a unei ţări pentru ca prin reglarea cantităţii şi a costului monedei să influenţeze nivelul
activităţii economice şi să menţină stabilitatea preţurilor19.
Într-o formulare extinsă, politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor
Băncii centrale sau ale autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţilor
economiei, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor şi instrumentelor monetare, la
realizarea obiectivelor politicii economice20.
În sens larg, prin politica monetară se înțelege „ansamblul de măsuri prin care statul
(reprezentat, de regulă, de bancă centrală) acționează asupra agregatelor monetare şi a activelor
financiare în vederea menținerii lor sub control și a realizării echilibrului economic sau în
vederea orientării activității economice într-o anumită direcție.”21
Politica monetară a ocupat un loc important între instrumentele de politică economică din
toate ţările lumii şi aceasta pentru două motive: necesitatea luptei împotriva inflaţiei pe de o
parte, importanţa mişcărilor internaţionale de capital pe de altă parte. Între acestea din urmă
politica monetară este unul din instrumentele cel mai frecvent utilizate exprimate esenţial ca:
ansamblul măsurilor luate, prin banca centrală sau autorităţile monetare, pentru a exercita o
anumită influenţă asupra dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea preţurilor şi a
cursurilor valutare.

19
V. Turliuc – “Politici monetare” Editura Polirom, Iaşi, 2002.
20
C. C. Kiriţescu, E. M. Dobrescu – “Băncile. Mică enciclopedie”, Editura Expert, Bucureşti, 1998.
21
M. Isărescu , –“Economia românească în perspectiva anului 2000: Piaţa şi politica valutară în România”, Banca
Naţională a României, 1999.
 8

În calitate de instrument al politicii economice, politica monetară (alături de politica

bugetară, politica fiscală, politica comercială şi politica valutară), are un rol important în
realizarea obiectivelor principale ale acesteia: asigurarea unei creşterii economice
echilibrate, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, asigurarea
echilibrului balanţei de plăţi externe, reducerea deficitului bugetar.
Prin urmare, elaborarea politicii monetare este subordonată atingerii obiectivului de
politică economică, având ca misiune principală controlul cantităţii de monedă disponibilă în
economie, în aşa fel încât aceasta să dispună de lichidităţi suficiente în vederea asigurării
funcţionării sale normale şi a dezvoltării echilibrate.
Politica economică a luat naştere ca urmare a necesităţii intervenţiei statului în economie
pentru prevenirea şi eliminarea dezechilibrelor structurale şi pentru atenuarea efectelor potenţiale
ale unei ciclicităţi economice puternic fluctuante. Astfel, statul exercită trei funcţii de bază: de
alocare, de distribuţie a resurselor şi de stabilizare. Practic, o politică economică viabilă trebuie
să vizeze maximizarea pe termen lung a efectelor pozitive, prin limitarea costurilor economice şi
sociale pe termen scurt.
Politica economică reprezintă ansamblul principiilor şi normelor care reglementează
adoptarea deciziilor autorităţilor publice în scopul orientării activităţii economice într-un sens
considerat deziderabil de către o comunitate (naţiune), precum şi mijloacele, metodele şi
instrumentele folosite pentru asigurarea funcţionării economiei în sensul realizării obiectivelor
circumscrise orientării stabilite.
Politica economică, într-o economie de piaţă, este o intervenţie deliberată a statului în
domeniul economic, având drept scop înfăptuirea unor obiective de ordin structural sau
conjunctural22.
Realizarea acestei politici economice este legată de atingerea obiectivelor propuse.
Obiectivul ideal, care ar genera şi o deplină macrostabilizare, ar fi acela al asigurării unei creşteri
economice durabile, în condiţiile unei ocupări complete a forţei de muncă, ale unui buget de stat
şi unei balanţe comerciale echilibrate, toate acestea pe fondul stabilităţii preţurilor.
O politică structurală concretizează măsurile asupra unei orientări date, acţionează
sistematic şi este eficientă în intervenţia exercitată atât în considerarea cauzelor, cât şi în
corectarea efectelor pe termen lung.
Prin politica economică statul îşi propune să constrângă subiectele economice private să
accepte orientările şi deciziile subordonate interesului public, supunând sub control principalele
variabile economice şi sociale.
Rolul principal al politicii monetare îl reprezintă reglarea volumului mijloacelor de
plată utilizabile pe piaţa bunurilor şi a serviciilor, prin folosirea de instrumente specifice
(operaţiunile open-market, rata dobânzii de refinanţare, rezervele minime obligatorii).
Politica monetară are ca prioritate asigurarea stabilităţii preţurilor, astfel spus,
menţinerea inflaţiei în limite favorabile unei dinamici economice centrate pe creşterea
echilibrată şi, în acest sens, utilizează instrumente specifice, adecvate promovării acţiunilor
necesare realizării unor obiective finale şi intermediare, care să conveargă spre împlinirea acestei
priorităţi. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare se circumscriu finalităţilor
strategiei economice şi ţintelor politicii economice, politica monetară integrându-se în mixul
de componente ale politicii economice, adecvate nevoilor conjuncturale şi structurale ale
dinamicii economice, ale coordonării coerente şi consistente a evoluţiei economiei.

22
C.Basno, N. Dardac – „Monedă, credit, bănci”, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1999, p.322.
 9

Având în vedere relaţia considerată stabilă, între volumul lichidităţilor şi Produsul Intern
Brut, prin orientările monetariste se urmăreşte ca obiectiv central al politicii monetare,
armonizarea creşterii regulate a lichidităţilor, în funcţie de dezvoltarea activităţii economice, de
variaţiile vitezei de circulaţie a monedei şi de rata de creştere a preţurilor, considerată
acceptabilă.
Politica monetară “constituie un demers complex şi subtil. În această lume cunoştinţele
solide ale specialiştilor bancari se asociază cu fineţea unor observaţii sociologice şi psihologice.
Toate, dublate de experienţă şi de spirit creator. Din nefericire, însă, adeseori bancherii sunt
judecaţi cu „argumentele” populismului. Se înţelege greu adevărul că dacă se împuţinează
munca, inclusiv sub raportul eficienţei, trebuie, desigur, să se împuţineze şi banii. Altfel, fiecare
leu în plus aflat pe piaţă se duce…în preţuri. Ne confruntăm de prea multe ori cu un fenomen pe
care economiştii îl numesc „iluzie monetară”: convingerea că sporurile câştigurilor salariale sunt
benefice, chiar dacă preţurile cresc”23.
Pentru a realiza obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente
de intervenţie, care sunt supuse unor revizuiri substanţiale, anumite instrumente fiind prioritare,
substituindu-se altora.
Instrumentele politicii economice sunt grupate astfel:
 Instrumente de intervenţie directă: controlul direct al preţurilor, salariilor, comerţului
exterior;
 Instrumente de intervenţie indirectă: politicile economice şi financiare (bugetară,
fiscală, a veniturilor, comercială, a forţei de muncă, monetară).
Problema care se ridică este aceea a alegerii obiectivului de politică economică ce
trebuie avut în vedere prin mixul de politici economice care se adoptă. Chiar dacă „obiectivul
este acelaşi, mijloacele de a-l atinge – nu.24
Atingerea acestor obiective are la bază, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu
realizarea politicii macroeconomice25. Aceste instrumente sunt reprezentate de componentele
politicii economice, componente ce se concretizează în tot atâtea politici independente, dar în
acelaşi timp corelate una cu cealaltă:politica monetară, politica valutară (considerată de unii
economişti ca fiind parte componentă a politicii monetare, iar de alţii ca politică distinctă în
cadrul politicii macroeconomice), politica fiscală, politica comercială şi nu în ultimul rând
politica veniturilor. Aceste instrumente pot conduce la realizarea doar a unei părţi din obiectivele
propuse-figura nr.3.1..

23
Mugur Isărescu ,op.cit., pct.3.
24
I. Costică, S.A. Lăzărescu, – ”Politici şi tehnici bancare”, Ed. ASE, Bucureşti, 2004, p.43.
25
E. Rădulescu, „Inflaţia, marea provocare”,Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 8.
 10

Fig.nr.3.1 Corelaţia dintre obiectivele şi instrumentele politicii economice26

Obiective de politică Instrumente de

economică politică economică

1. 2. 3.
Creștere economică 1. Politica monetară
4. 5.

Gradul de ocupare
al forței de muncă 2. 3. 2. Politica fiscală

Stabilitatea
1. 2. 3. 3. Politica veniturilor
prețurilor

Echilibrarea
balanței de plăți 2. 4. 4. Politica valutară
externe 5.

Reducerea 1. 2. 5. Politica comercială

deficitului bugetar 4.

Între aceste instrumente de intervenţie indirectă cel mai frecvent utilizat este politica
monetară, exprimată esenţial ca: ansamblul măsurilor luate, prin banca centrală sau autorităţile
monetare, pentru a exercita o anumită influenţă asupra dezvoltării economiei sau pentru a
asigura stabilitatea preţurilor sau a cursurilor de schimb.
Intervenţia autorităţilor monetare este dată de dreptul acestora de a exercita un control
asupra entităţilor economice care utilizează moneda, sub forma controlului lichidităţii
economice.

26
I. Costică, S.A. Lăzărescu, op.cit., p.43.
 11

Politica monetară se derulează ţinând seama de acţiunea sistemului bancar, care

reprezintă şi exprimă nevoile economiei, şi de acţiunea Tezaurului, care reprezintă şi
exteriorizează cerinţele statului.
Prin monedă, prin reglarea cantităţii de monedă în circulaţie, banca centrală acţionează
pentru a controla lichiditatea din economie, şi a satisface nevoile acesteia. Obiectivele politicii
monetare se confundă cu cele ale politicii economice, pentru realizarea cărora aceasta
acţionează ca un instrument. Aceasta implică, pe de o parte, necesitatea de a asigura un
maximum de coerenţă între tehnicile politicii monetare şi celelalte instrumente ale intervenienţei.
Pe de altă parte, este necesară o ordine în acţiunea şi manifestarea lor, în sensul că obiectivele
strict monetare apar ca un stadiu preliminar realizării obiectivelor economice.
Aceasta implică necesitatea de a asigura un maximum de coerenţă între instrumentele
politicii monetare şi celelalte instrumente de acţiune, în acest sens existând o anumită ordine
în acţiunea instrumentelor, determinată de ierarhizarea obiectivelor.
Corelaţiile între politica monetară şi politica economică şi raţiunile intercondiţionării
lor au o anumită iteraţie semnificativă27.
Aşa de pildă, majorarea volumului de monedă în circulaţie însoţeşte sporirea volumului
de bunuri şi servicii, datorită rolului activ, universal recunoscut al monedei. Expansiunea
economică este favorizată prin injecţie în economie de mijloace de plată. Într-o economie în care
există o nefolosire a forţei de muncă, majorarea lichidităţilor poate favoriza relansarea activităţii
pe baza cererii de credit din partea investitorilor şi consumatorilor.
În acelaşi timp însă, atunci când majorarea masei monetare este foarte rapidă, poate să
antreneze dezechilibre şi reacţii în lanţ, o prea abundentă distribuire a creditului determinând o
cerere de bunuri de consum şi de investiţii, un proces de expansiune cumulativă, ca după aceea,
prin epuizarea stocurilor şi în cazul în care oferta nu poate creşte în acelaşi ritm cu cererea, să
genereze creşterea preţurilor şi un deficit al balanţei comerciale.
În cazurile în care acest proces nu are loc spontan pe piaţă, atunci intervine acţiunea
statului şi efectul de antrenare se va manifesta prin creşterea investiţiilor şi cheltuielilor publice,
finanţate prin deficitul bugetar, deci prin crearea de monedă de către Tezaur. După cum, atunci
când majorarea masei monetare este foarte rapidă şi bruscă poate antrena dezechilibru şi reacţii
în lanţ.28
Realizarea obiectivelor politicii monetare se face în strânsă legătură cu coordonatele
politicii economice. Semnificaţia politicilor monetare nu poate fi deplină dacă nu exprimă
această corelaţie.

3.3. Obiectivele politicii monetare

Aşa cum am menţionat, obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu cele ale
politicii economice generale, adică: stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de plăţi, creşterea
economică, utilizarea completă a factorilor, pentru atingerea lor băncile centrale având la
dispoziţie anumite instrumente ce pot fi manevrate de acestea pentru atingerea obietivelor
propuse.
Obiectivele de politică monetară stabilite de banca centrală sunt clasificate astfel-vezi
fig.nr. 3.2. :

27
Al.Olteanu, M. A. Olteanu, op.cit., p.55.
28
C. Basno, N.DArdac, C-tin Floricel, op.cit., p.324.
 12

 obiective intermediare ;
 obiective operaţionale.

Fig. nr. 3. 2. Obiectivele politicii monetare

Obiectivel Obiective
Obiective e
intermediare operaționale
politicii
monetare

• Obiective
cantitative • Obiective de
(agregatele masei natură monetară:
monetare) - baza monetară;
• Obiectivul ratei - rata dobânzii pe
dobânzii piaţa monetară;
• Obiectivul cursului • Obiective de
de schimb natura creditului
• Obiectivele PIB
Obiectivele intermediare sunt variabile care au o influenţă directă asupra obiectivelor
finale (masa monetară, cursul de schimb) şi care servesc drept ţintă pentru autorităţile monetare.
La alegerea acestor obiective se ţine cont de anumite criterii29:
- posibilitatea de a fi măsurabile şi cunoscute rapid de către autorităţile monetare;
- posibilitatea de a fi controlate , direct sau indirect, de către autorităţile monetare;
- să aibă un impact previzibil asupra obiectivului final urmărit.
Realizarea obiectivelor intermediare de politică monetară este în măsură să reliefeze
eficacitatea măsurilor de politică monetară adoptate.
Obiectivele operaţionale sunt variabile care se află sub controlul direct al băncii centrale
(baza monetară, rata dobânzii de pe piaţa monetară) şi care sunt utilizate de banca centrală din
următoarele motive: variabilele nu arată caracterul restrictiv al politicii monetare şi autorităţile
pot să aibă nevoie să transmită, pieţelor şi participanţilor la acestea, semnale rapide, clare şi
precise cu privire la caracterul politicii promovate.

29
Gh.Manolescu , „Monedă şi politicile monetare”, Editura Fundaţiei de Mâine, Bucureşti, 2006, p.328.
 13

Realizarea acestor obiective depinde, în final, de politica monetară adoptată ce poate viza
atingerea acestor obiective,
Obiectivele intermediare monetare sunt de trei tipuri:
 obiective cantitative, adică agregatele monetare;
 rata dobânzii;
 cursul de schimb.

a) Obiectivele cantitative
Obiectivele cantitative sunt concretizate în determinarea de către autoritatea monetară a
unui nivel de creştere al ofertei de monedă, adică al masei monetare, cât mai apropiat de rata de
creştere reală a economiei. Astfel, în anii ’70, în ţările dezvoltate, obiectivele formulate au vizat
dinamica agregatelor monetare(active monetare componente, structurate conform gradului lor de
lichiditate), însă regulile au demonstrat că este dificil şi limitat un control al masei monetare,
atunci când economiile ţărilor respective participă puternic la relaţiile comerciale şi financiare
internaţionale.
Politica monetară promovată de banca centrală vizează controlul volumului mijloacelor
de plată din economie în scopul evitării dezechilibrelor monetare. Deşi creşterea monetară nu
mai este fixată de banca centrală, în calitate de obiectiv prioritar al politicii monetare, controlul
acesteia este fundamental.Acesta din urmă are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuaţia
schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creşterea nivelului preţurilor este determinată de
creşterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Pentru aceasta, autoritatea monetară are
obligaţia de a asigura un anumit nivel de creştere a masei monetare reprezentate de agregatul
ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar. În acest caz apare o problemă importantă cu
care se confruntă autoritatea monetară aceea legată de stabilirea agregatului monetar optim
care să permită atingerea obiectivului final de politică monetară , deoarece:
- acesta trebuie sa fie relevant pentru economia pe care o reprezintă şi,
- în acelaşi timp, prin influenţarea lui banca centrală trebuie să aibă în vedere tocmai
influenţarea nivelului preţurilor din economie, în sensul asigurării stabilităţii acestora.
Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creştere a ofertei de monedă din
economie, banca centrală dispune, astfel, de un ridicat nivel al independenţei politicii monetare,
având astfel posibilitatea să reacţioneze rapid în condiţiile manifestării de şocuri puternice la
nivelul economiei naţionale (fie prin intervenţii directe, fie prin intervenţii indirecte).
Cu toate acestea, obiecivele cantitative –agregatele monetare – sunt eficiente doar în
condiţiile în care legătura dintre evoluţia agregatului monetar vizat şi nivelul preţurilor
este previzibilă, banca centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de
politică monetară de care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei
de monedă din economie. În condiţiile actuale, caracterizate de puternice inovaţii în plan
financiar, ca de altfel şi de informatizarea pieţelor caracterizate de un puternic proces de
globalizare, legătura dintre cele doua elemente (agregatul monetar supus controlului şi nivelul
preţurilor din economie) este chiar mai volatilă şi ca urmare este foarte greu de previzionat.
Diversitatea tipurilor de agregate care pot constitui obiective cantitative ale politicii
monetare, este prezentată fie ca nivel, fie ca dinamică (variaţie), în cadrul diversităţii
distingându-se trei categorii de agregate30:
- agregate ale masei monetare(în sens larg -M3, L sau restrâns -M1, M2)
- agregate ale monedei băncii centrale sau bazei monetare;
30
Ibidim, pct.11.
 14

- agregate ale finanţării sau îndatorării(ale masei monetare, creditului intern net şi ale
creditului global sau ale datoriei interioare totale).
b) Obiectivul ratei dobânzii
Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a fost considerată ca obiectiv fundamental al
politicii monetare până în anii ’70, situându-se în centrul analizei lui Keynes, care evidenţiază că
Banca Centrală poate echilibra piaţa monetară prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de
dobândă.. Începând cu anul 1970 rata dobânzii a fost abandonată ca obiectiv al politicii monetare
interne.
Stabilirea ratei dobânzii în calitate de obiectiv specific al politicii monetare presupune ca
banca centrală să fie în măsură să o controleze, deoarece nivelul şi evoluţia sa influenţează
comportamentul agenţilor nefinanciari în materie de consum şi de economisire, precum şi
opţiunea deţinătorilor de capital între investiţii şi plasamente.
Totuşi rata dobânzii rămâne un instrument important al politicii monetare:
- pe plan intern – influenţează cererea de credite, volumul investiţiilor, ocuparea
forţei de muncă, arbitrajul dintre titlurile financiare şi monedă, şi implicit cererea globală;
- pe plan extern – are un impact însemnat asupra fluxurilor de capital pe termen
scurt.
Ca obiectiv operaţional sau intermediar, rata dobânzii conferă politicii monetare fie un
caracter inflaţionist, fie unul deflaţionist, în funcţie de sensul corelaţiilor dintre variabilele
economice şi monetare interactive, de exemplu, caracterul deflaţionist poate fi vizualizat prin
următorul sens corelativ: creşterea ratei de refinanţare de către Banca centrală – creşterea ratelor
dobânzii la creditele băncilor comerciale – restrângerea volumului de credite – reducerea cererii
de masă monetară – reducerea ratei inflaţiei.
c) Obiectivul cursului de schimb
Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii
monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezehilibre ale balanţei de plăţi în funcţie de
aprecierea sau deprecierea monedei naţionale. Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru
moneda naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea
antrena creşterea exporturilor şi majoararea disponibilităţilor în valută
Cursul de schimb are un rol important în definirea strategiei economice şi financiare a
unui guvern.
La aprecierea nivelului „ bun” al cursului de schimb trebuie să se aibă în vedere
obiectivele finale ale politicii monetare. Astfel, în condiţiile în care se urmăreşte asigurarea
echilibrului balanţei de plăţi externe, autorităţile monetare pot să aleagă între o politică a
monedei forte sau o politică a monedei slabe. Însă această opţiune este dependentă de starea
structurilor economice şi sociale ale unei ţări şi de specializarea sa în comerţul internaţional.
Rolul cursului de schimb ca obiectiv monetar intermediar este controversat, deoarece în
economiile dezvoltate cursul nu pare a fi un obiectiv - ţintă rezonabil, el variind în funcţie de
piaţă, de evoluţia economiei naţionale şi internaţionale, însă dificultăţile întâmpinate de către
ţările deschise spre exterior în aplicarea unei politici monetare autonome le-au condus la fixarea
obiectivului ratei de schimb ca principalul obiectiv intermediar (Canada, Belgia, Suedia), în
prezent, toate ţările acordând o importanţă mai mare ratei de schimb.
d) Obiectivele PIB nominal
În cursul ultimilor ani autorităţile monetare din numeroase ţări au fost nevoite să-şi aplice
politicile monetare în condiţii excepţional de dificile şi incerte determinate de:
 15

- contextul fragilităţii financiare interne (deteriorarea situaţiei financiare a

întreprinderilor) şi internaţionale (criza îndatorării anumitor ţări);
- necesitatea, pentru anumite ţări, stimulării relansării economice fără a pune în pericol
progresele realizate în lupta contra inflaţiei;
- interdependenţa pieţelor financiare şi instabilitatea fluxurilor de fonduri (mişcări de
capitaluri);
- inovaţiile financiare, apariţia de noi produse financiare şi dificultăţi de interpretare a
semnificaţiei şi implicaţiilor posibile ale variaţiilor agregatelor monetare şi a altor indicatori.
Toate aceste incertitudini au antrenat apariţia:
- unei strategii de norme multiple;
- unei propuneri privind noi obiective: PIB nominal, masa monetară mondială.
S-a produs ca politica monetară să se orienteze după evoluţia PIB nominal,
supravegherea variaţiilor cantităţii de monedă şi a vitezei de rotaţie în funcţie de PIB nominal
constituind un obiectiv fezabil.
Obiectivele operaţionale reprezintă ţinte pe termen scurt, pe care Banca Centrală le
poate atinge mai repede decât pe cele intermediare, constituind etape pe calea spre realizarea
acestora din urmă, o ţintă operaţională putând fi orice variabilă financiară pentru care Banca
Centrală stabileşte anumite valori, nivele, limite de evoluţie şi dispune de instrumente pentru a
acţiona zilnic în sensul atingerii acestora.
Aceste obiective pot fi:
- de natură monetară, vizând controlul bazei monetare prin stabilirea unei rate de
creştere a masei monetare, asigurarea stabilităţii cantităţii de monedă având efecte pozitive
asupra preţurilor, a inflaţiei;
- de natura creditului, vizând rata dobânzii pe termen scurt sau rata de refinanţare
practicată de către Banca Centrală, creşterea acestor rate având efect deflaţionist, prin reducerea
masei monetare, a creditării şi deci a creşterii economiei, reducerea ratei având efect inflaţionist.
Alte obiective operaţionale pot fi: stabilirea unor rezerve suplimentare, plafonarea ratei
de creştere a creditelor, conservarea unei anumite parităţi a monedei naţionale.
Obiectivele operaţionale sunt variabile care se află sub controlul direct al băncii centrale
(baza monetară, rata dobânzii de pe piaţa monetară) şi care sunt utilizate de banca centrală din
următoarele motive: variabilele nu arată caracterul restrictiv al politicii monetare şi autorităţile
pot să aibă nevoie să transmită, pieţelor şi participanţilor la acestea, semnale rapide, clare şi
precise cu privire la caracterul politicii promovate.
În calitate de autoritate monetară, Banca centrală trebuie să practice politici monetare
restrictive, care implică tensiuni asupra ratei dobânzii, asupra lichidităţii şi asupra profitului
ansamblului sistemului bancar. A abandona politica de restricţie monetară ar însemna însă
pentru Banca centrală, a renunţa la reglarea evoluţiei economiei, iar a menţine politica dură
înseamnă a risca debilitări în lanţ, cu consecinţe extrem de grave pentru întreprinderi, pentru
economie în sens larg.