Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o

capodoperă care înfățișează universul rural într-un mod realist, fără idila prozei de semănat.
Nucleul romanului se află în poveștile anterioare: Zestrea, Rusinea. Criticul E. Lovinescu
apreciază că: „Ion este cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române și, din
moment ce procesul natural al epopeii se îndreaptă spre obiectivare, el poate fi plasat în
treapta inferioară a scării evolutive”.(Istoria literaturii române). Opera literară Ion de Liviu
Rebreanu este un roman realist obiectiv aparținând prozei interbelice. Este, de asemenea,
un roman social, cu temă rurală. Conform tipologiei lui Nicolae Manolescu (din Arca lui Noe)
este un roman doric.
Având drept caracteristici amploarea acțiunii, dezvoltată pe mai multe niveluri,
conflictul complex, prezența a numeroase personaje și realizarea unei imagini largi a vieții,
opera literară Ion aparține genului romanului literar. Este un roman obiectiv prin detaliile
relației narator-personaj și ale naratorului (atotștiutor, omniprezent). Se observă
obiectivitatea / impersonalitatea naratorului, narațiunea la persoana a treia, atitudinea
detașată în descriere, veridicitatea. În romanul doric, „iluzia vieții este mai presus de iluzia
artei”. Fiind un roman realist obiectiv, are caracteristicile menționate de criticul Nicolae
Manolescu: "romanele realiste și naturaliste sunt mai multe imagini ale destinului decât ale
vieții. Naratorul este divinitatea centrală a unui sistem teocentric, dar în raport însă cu
personajele , se afla pe o poziție îndepărtată. [… ..] Și aproape nimic nu există în sine, ci in
vederea unui scop știut de autor. Semnele predestinarii sunt pretutindeni in jurul eroului...”
Proza realistă-obiectiva se realizează prin narațiunea de la persoana a treia,
nonfocalizata. Viziunea „dindarat ” implică un narator obiectiv și îndepărtat care nu ia parte
în faptele prezentate, lasă viața să curgă. Povestitorul atotștiutor știe mai mult decât
personajele sale și, omniprezent, direcționează evoluția lor ca regizor universal. El
modelează traiectoriile existenței personajelor, în conformitate cu un destin prestabilit și
legea cauzalității. De aceea textul conține semne de rău augur ale sfârșitului fiecărui
personaj, care este victima fatalității: nu poate ieși din destinul său („romanul destinului”).
Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este
de fapt iluzie a vietii(veridicitate) și de obiectivitate.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului
ardelean de la începutul secolului 20. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a
obține pământul și consecințele acțiunilor sale. Caracterul monografic al romanului
orientează investigatia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de
marile momente din viața umană (naștere, nuntă, înmormântare), relații sociale generate de
diferențe economice (stratificare socială) sau culturale (universul țăranilor, universul
intelectualilor din mediul rural) si relații familiale. Tema centrală, proprietatea funciară, este
dublată de tema iubirii. In plan simbolic, destinul protagonistului este plasat pe două
coordonate: Eros și Thanatos.
Criticul N. Manolescu afirmă că „în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă
a instinctului de posesiune”. Prin urmare, el nu consideră problematica pământului drept una
centrală, ci tema destinului.
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect, „corpul
sferoid” se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipit-final se
realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, locul acțiunii
romanului. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, avansează),
drumul are semnificația simbolică a destinului unor oameni și este investit cu o funcție
metatextuală. Asemanator cadrului unei picturi, el separă viața reală a cititorului de viața
fictivă a personajelor din roman.
 „Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul [...] se desprinde un
drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul bătrân de lemn, spinteca satul Jidovița și
aleargă spre Bistrița [...]. Lasand Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce își face loc
printre dealurile strâmtorate, pe urma înaintează vesel, neted, ca sa dea buzna în Pripasul
pitit într-o scrantitura de coline.”
Descrierea inițială a drumului, supusă convenției veridicității prin detalii toponimice,
introduce cititorul în viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, cu topografice,
etnografice (hora) si sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare, condiția
socială a locuitorilor și anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Galentasu) în
desfășurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tablă
ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Descrierea finală închide romanul simetric și face mai accesibila semnificația
simbolică a drumului prin metafora șoselei - viața: „Drumul trece prin Jidovita, pe podul de
lemn, acoperit, peste Someș , si pe urma se pierde în sosească cea mare și fără inceput.”
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ. Descrierea
initiala are, pe lângă rolul obisnuit de fixare a coordonatelor spațiale și temporale, funcție
simbolică și de anticipare. Narațiunea obiectivă isi realizează funcția de reprezentare a
realității prin absența semnelor subiectivității, prin, ”stilul cenușiu” (Tudor Vianu). Alături de
funcția esențială a reprezentării, în roman apare și funcția epică a interpretării. Dialogul
susține veridicitatea și concentrarea epică.
Arhitectura romanului susține, la nivel macrotextual, funcția epică a interpretării.
Romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluției
interioare a personajului principal: Glasul Pământului și Glasul Iubirii. Titlurile celor 13
capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un Început și un
Sfârșit: Începutul, Zvarcolirea, Iubirea, Noaptea, Rușinea, Nunta (prima parte); Vasile,
Copilul, Sarutarea,Streangul, Blestemul, George, Sfârșitul(partea a doua).
Viața țărănimii și a intelectualității din mediul rural este prezentată prin tehnica
planurilor paralele. Trecerea de la un plan narativ la altul se face prin alternare, iar
succesiunea secvențelor narative este redata prin înlănțuire (respectând cronologia
faptelor). Viața personajelor se desfășoară în conformitate cu legile interne ale lumii lor și
evoluează în paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la hora, dar
interferența are loc în sensul determinării soarta unui personaj din celălalt plan, prin gesturi
care par a fi dictate de hazard. Lunga dramă a lui Ion si a altor personaje din planul
țărănimii este dictată de o vorbă aruncată inconștient de Titu Herdelea - „Dacă nu vrea el să
ti-o dea de bunăvoie, trebuie sa-l silești! ” -întrucât drama profesorului Herdelea este
declanșată de mărturisirea lui Ion că i-a scris jalba care l-a salvat din închisoare după
conflictul cu Simion Lungu.
La nivel microtextual, funcția epică a interpretării se realizează prin tehnica
contrapunctului: prezentarea aceleiași teme în planuri diferite (nunta țărănească a Anei
corespunde, în planul intelectualității, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Herdelea și
preotul Simion corespund conflictului intelectualitatii satului: învățătatorul și preotul). Prin
această tehnică se pun în evidență secvențe narative / episoade simetrice și antitetice, care
conferă aspect polifonic acțiunii.
În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O
astfel de scenă simbolică este prezentata in hora de la începutul romanului, „o horă a
soartei" (N. Manolescu).
Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se
află la horă, în curtea văduvei lui Maxim Oprea.
 Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii din Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea (expozițiunea). Așezarea privitorilor
reflectă relații sociale. Separarea celor două grupuri ale bărbaților respectă stratificarea
economică. Fruntașii satului, primarul și țăranii bogați, discută separat de țăranii mijlocași,
așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului este echivalentă cu lipsa demnității,
fapt redat de atitudinea “ sărăntocului „. “Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu
urechea și Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se
vâre între bogătași ". Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea,
vin să privească „petrecerea poporului“, fără a se amesteca în joc.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea
săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu (tatăl Anei) de la cârciumă
la horă și confruntarea verbală cu Ion, pe care le numește „hot" și „tâlhar", pentru că
„sărăntocul" vrea să-i ia fată promisă altui țaran bogat, George Bulbuc, constituie intriga
romanului. Ion se va răzbuna ulterior, lăsând-o pe Ana însărcinată pentru a determina pe
tatăl acesteia să accepte nunta.
Bătaia de la cârciumă, în aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o
lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui lon asutru George. Incidentul provoacă dorința
de răzbunare a lui George; scena este construită în simetrie cu aceea de la sfârșitul
romanului, când George il vei pe Ion cu sapa.
Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea protagonistului în goana lui după
avere. Pentru că dorește să obțină repede mult pământ, lon o seduce pe Ana și îl forțează
pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. La nuntă lon nu cere acte pentru pământul ce
urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înșelat și începe s-o bată pe Ana; femeia este
alungată, pe rând, din casa soțului și din cea a tatălui. Preotul Belciug mediază conflictul
dintre cei doi țărani, în care, “biata Ana nu este decât o victimă tragică "(G. Călinescu).
Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion regrete sau conștiința vinovăției, pentru că in Ana, iar
apoi în Petrișor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietăților asupra pământurilor. Nici
moartea copilului nu-l oprește să o caute pe Florica, măritata între timp cu George. Astfel că
deznodământul este previzibil, iar George, care-l lovește cu sapa pe Ion, nu este decât un
instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui lon
revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritatea în sat, este
defavorabilă celui din urmă. El are familie-soție, un băiat (poetul visator Titu) și două fete de
măritat, dar fără zestre, Laura și Ghighi. În plus, casa lui este construită pe pământul
bisericii, cu învoirea preotului. Cum relațiile dintre ei se degradează, din cauza atitudinii lor
diferite față de faptele lui Ion, învățătorul se simte amenințat cu izgonirea din casă.
Mărturisirea lui Ion, care admite că învățătorul i-a scris jalba, determina conflictul celui din
urmă cu autoritățile austro-ungare și îi generează probleme de conștiință națională. Acceptă
inutil compromisul, și îl votează pe candidatul maghiar la alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv de tânăr, se dedică total
comunității. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar
romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfințirea bisericii.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde
averea condiționează respectul comunității. Drama lui lon este drama țăranului sărac.
Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația
de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al
Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior dintre „glasul pământului" și
'„glasul iubirii". Cele două chemari lăuntrice nu îl pune intr-o situatie limita, pentru că se
manifestă succesiv, nu simultan.
Conflictele secundare au loc între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pamant,
sau intre Ion si George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul tragic dintre om și pământul-stihie
este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru pământ (scena în care se sărută
pământul este sugestivă) și de iluzia ca-l poate stapani, dar se incheie ca orice destin uman,
prin intoarcerea in aceasta matrice universala.
Titlul cărții este dat de numele personajului principal, care devine exponent al
țărănimii prin dragostea lui pentru pámânt, dar este individualizat prin modul în care îl obține,
Singulară în satul Pripas nu este cásatoria “sarantocului" cu o fatã cu zestre, pentru ca
Vasile Baciu si lon Pop al Glanetagului dobândisera averea în același fel, ci maniera sa de a
se comporta: o face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea sa se întoarcă
la Florica, care a devenit nevasta lui George.
Personajele realiste sunt tipice pentru o categorie socialá “ Exponenti ai clasei si
generatiei "(G. Calinescu), conditionate de mediul în care tráiesc.
lon este personajul principal si eponim, realizat prin tehnica basoreliefului si a
contrapunctului. Personaj monumental, complex, el întrunește însușiri contradictorii: viclenie
și naivitate, gingasie și brutalitate, insistență și cinism. La începutul romanului, i se face un
portret favorabil, acțiunile sunt motivate prin nevoia de a-și depăși condiția. Însă in goana sa
pătimașa după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenționată
moralizatoare a scriitorului.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului: tăranul sărac,
arivistul fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și ambițiosul
dezumanizat de lăcomie. “În centrul romanuluÍ se afla patima lui lon, ca forma a instinctului
de posesiune. "(Nicolae Manolescu).
Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, sunt cele două patimi ale
personajului principal: pământul și iubirea. În încercarea lui de a le obține, lon se confruntă,
în plan individual-concret, cu Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general-simbolic,
cu pământul-stihie, respectiv, cu toată comunitatea, ca instanță morală.
Modalități de caracterizare indirectă (fapte, gesturi, limbaj sau relațiií) dezväluie
trăsăturile personajelor. De exemplu, gesturile lui lon in scena care, amețit de fericire,
ingenuncheaza și-și sărută pământul ca pe o ibovnică, ilustrează apoteoza iubirii sale
pătimase: “ Acuma, stăpân al tuturor pământurilor , râvnea să le vază, sa le mângaie ca pe
niste ibovnice credincioase ... [...] Apoi incet, cucernic, fära să-și dea seama, se läsa în
genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud ". Pe de altă parte,
naratorul omniscient realizează si caracterizarea directă, prin portret sau biografie: ,, Iubirea
pământului l-a stapanit de mic copil [...]. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă”
G. Călinescu constată autenticitatea limbajului regional:, “observarea limbajului
ardelenesc e făcută cu foarte multă exactitate." Tudor Vianu observă utilizarea registrelor
lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială:„ variații de
vocabular în trecerea de la mediul rural la acela orășenesc sau la acela intelectual ". În
ciuda sintagmei emblematice asociate de critic caracterului impersonal, anticalofil al
narațiunii - „stilul cenușiu" - și a impresiei de limbaj dur, colțuros, la o lectură mai atentă se
observă diversitatea procedeelor ​artistice, folosite pentru plasticizarea ideilor. Personificarea,
epitetul, comparația și hiperbola se regăsesc într-o frază oarecare : „Brazda culcată îl privea
neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o mândrie de stăpân. Și atunci se văzu
crescând din ce în ce mai mare. Vâjâiturile stranii păreau niște cântece de închinare."
 Ion de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca trăsături:
specificul relației narator-personaj, obiectivitatea / impersonalitatea naratorului omniscient
care întretine „iluzia realității" (viziunea realistă), folosind narațiunile la persoana a III-a, cu
focalizare zero (viziunea „dindărăt“), atitudinea detașată în descriere, verosimilul
întâmplărilor.