Calvinismul (denumit și tradiția reformată, creștinismul reformat, protestantismul reformat sau credința

reformată) este o ramură majoră a protestantismului care urmează tradiția și formele teologice ale
practicii creștine stabilite de John Calvin și alți teologi din epoca Reformării.

Teologia calvinistă este deseori identificată în mod popular cu așa-zisele cinci

puncte ale calvinismului (reținut în lumea vorbitoare de limbă engleză
sub acronimul mnemotehnic TULIP), un rezumat al judecăților (sau canoanelor)
stabilite de Sinodul din Dort și publicate în Controversa quinquarticulară ca un
răspuns punctual la cele cinci puncte ale remonstranților arminieni. Prin urmare,
ele au doar funcția de a rezuma diferențele dintre calvinism și arminianism și nu
ar fi un bun rezumat al scrierior lui Calvin sau a teologiei Bisericilor Reformate în
general. Într-adevăr, Calvin nu a discutat niciodată pe larg în scrierile sale
doctrine cum ar fi ispășirea limitată, ci doar a implicat o asemenea opinie.
Afirmația centrală a acestor canoane este că Dumnezeu îi poate mântui pe
fiecare din cei de care are milă și că eforturile sale nu pot fi zădărnicite de
nelegiuirea sau neputința oamenilor.

Depravarea totală
Oamenii în starea lor naturală, neregenerată nu au puterea de a se întoarce la
Dumnezeu, însă grația divină și voia lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îi face pe
oamenii care sunt morți în păcat să fie renăscuți prin Cuvântul lui Dumnezeu.
Acest concept e rezumat în formularea "Regenerarea precede credința", având
în vedere că, din perspectivă calvinistă, în afara lucrării regeneratoare a Duhului
Sfânt pentru individ, nu ar exista credință. Trebuie observat că termenul "total" nu
este folosit în sens intensiv, adică toate persoanele sunt păcătoase la culme, ci
mai degrabă extensiv, adică păcatul s-a extins și a corupt toate părțile ființei
umane.
Alegerea necondiționată[
Alegerea din veșnicie a lui Dumnezeu a celor pe care îi va atrage la sine nu e
bazată pe prevederea virtuții, meritului sau credinței persoanelor pe care le
alege, ci bazată necondiționat în propria îndurare după bunul plac al voi Sale si
numai a voi Sale.
Ispășirea limitată[modificare | modificare sursă]
Denumită și "răscumpărarea specială" sau "ispășirea definitivă", are sensul că în
moartea lui Cristos, el ia realmente pedeapsa pentru păcatele săvârșite de cei pe
care Dumnezeu i-a ales ca să aibă milă. (Aceasta în opoziție cu opinia potrivit
căreia moartea lui Cristos doar face posibilă răscumpărarea.) Așadar, ispășirea
ar fi "limitată" la păcatele celor aleși.
Harul irezistibil[modificare | modificare sursă]
Harul mântuitor al lui Dumnezeu nu poate fi respins. Cei care dobândesc
mântuirea, o fac datorită irezistibilității îndurării lui Dumnezeu. Oamenii cedează
harului nu pentru că Dumnezeu le-a găsit conștiințele mai sensibile sau credința
mai tenace decât a celorlalți, ci dorința și puterea de a face voia lui Dumnezeu
sunt dovezi ale credincioșiei lui Dumnezeu de a-și mântui poporul de sub puterea
și pedeapsa păcatului.
Perseverența sfinților[modificare | modificare sursă]
Denumită și "păstrarea sfinților", înseamnă că pe cei Dumnezeu i-a chemat la
comuniune cu sine prin Cristos vor continua în credință și vor crește în ea și în
alte daruri, până la sfârșit. Cei care cad de la credință de la început nu au avut o
credință adevărată, altfel s-ar întoarce la ea. Această doctrină diferă de opinia "o
dată mântuit, mântuit pentru totdeauna" prevalentă în unele biserici evanghelice
contemporane: în acea opinie, în ciuda aparentei apostazii, persoana este
realmente salvată; în învățătura calvinistă, acele persoane dovedesc că nu sunt
mântuite deloc și că niciodată nu au fost.
În concepția populară, calvinismul e redus și mai departe la unul sau altul din
cele cinci puncte. Doctrina alegerii necondiționate stă uneori pentru întreaga
doctrină reformată, uneori chiar de aderenții săi; totuși, potrivit declarațiilor
doctrinale ale acestor biserici, a singulariza această doctrină nu constituie o
viziune echilibrată. Potrivit unor calviniști, doctrina alegerii necondiționate și
corolarul său, doctrina predestinării, nu pot fi prezentate corect decât ca o
asigurare celor care caută iertare și mântuire în Cristos că credința lor nu e în
zadar, Dumnezeu fiind în stare să-și aducă la îndeplinire intențiile sale de a îi
mântui. Cu toate acestea, non-calviniștii obiectează la aceste doctrine pe temeiul
că îi descurajează pe cei din lume de la a-și căuta în mod activ mântuirea.

Calviniștii s-au despărțit de biserica romano-catolică în secolul al XVI-lea. Calviniștii diferă de luterani (o
altă ramură importantă a Reformei) cu privire la prezența reală a lui Hristos în Euharistie, teoriile
închinării și utilizarea legii lui Dumnezeu pentru credincioși, printre altele. Termenul calvinism poate fi
derutant, deoarece tradiția religioasă pe care o denumește a fost întotdeauna diversă, cu o gamă largă
de influențe, mai degrabă decât cu un singur fondator; cu toate acestea, aproape toți s-au extras foarte
mult din scrierile lui Augustin de la Hippo cu un mileniu anterior. În contextul Reformei, Huldrych
Zwingli a început tradiția reformată în 1519 în orașul Zürich. Urmașii săi au fost imediat marcați
Zwinglians, în concordanță cu practica catolică de a numi erezie după fondatorul său. Foarte curând, lui
Zwingli i s-au alăturat Martin Bucer, Wolfgang Capito, William Farel, Johannes Oecolampadius și alți
gânditori reformați.

Tradiția reformată este în mare parte reprezentată de familiile confesionale reformate continentale,
presbiteriene, anglicane evanghelice, congregaționale și baptiste reformate. Bisericile reformate pot
exercita mai multe forme de politică ecleziastică; majoritatea sunt presbiterieni sau congregaționaliști,
deși unii sunt episcopali. Cea mai mare asociație reformată este Comuniunea Mondială a Bisericilor
Reformate cu peste 100 de milioane de membri în 211 confesiuni membre din întreaga lume. Există
federații reformate mai conservatoare, cum ar fi Bursă Reformată Mondială și Conferința Internațională
a Bisericilor Reformate, precum și biserici independente.