FLOARE ALBASTRĂ

Apariţia poemului – 1 aprilie 1873

Încadrarea în tematica operei poetului:

Poezia naturii şi iubirii (alături de „Sara pe deal”, „Lacul”, „Dorinţa”, „S-a dus amorul...”, „De câte ori,
iubito” etc.) peste care se suprapune tema timpului

Stuctura textului suport:

14 catrene
Rima: îmbrățișată
Ritm: trohaic
Măsura versurilor: 8 silabe

Identificarea temelor şi motivelor romantice pornind de la cele două câmpuri semantice care polarizează
opoziţia structurală a poemului:
 spaţiul cosmic: stele, nori, râuri în soare, ceruri nalte, luna;
 spaţiul terestru: codru, izvoare, vale, pădure, baltă, trestie, foi de mure, romaniţă, bolţi de frunze,
crengi.

Semnificaţia titlului – motiv ce apare des la romantici având semnificaţii diferite:

 germanul Novalis – simbol al iubirii şi al nostalgiei infinitului, fascinaţia depărtărilor;
 italianul Leopardi – simbol al purităţii şi candorii iubitei
 Eminescu – sugerează antinomia dintre
 Relativ (floare, iubită, viaţă) şi absolut (albastrul reprezentând imaginea cromatică a
înaltului, a idealului de puritate în iubireea la care aspiră poetul) dintre
 lumea realului şi lumea ideilor, dintre
 contingent (existenţa terestră ce aparţine iubitei) şi transcendent (cunoaşterea absolută spre
care năzuieşte poetul);
 etern şi efemer;

Poezia este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe dezvoltând un motiv romantic
de circulaţie europeană într-o viziune lirică proprie.

Interpretarea secvenţelor poetice şi stabilirea eventualelor relaţii dintre ele (opoziţie/simetrie)

 dialog – stofele 1 – 3 şi 5 - 12
 monolog - strofele 4 şi 13,14
 Prima secvenţă poetică - stofele 1 – 3

- Iar te-ai cufundat în stele În zadar râuri în soare Piramidele-nvechite

Şi în nori şi-n ceruri nalte? Grămădeşti-n a ta gândire Urcă-n cer vârful lor mare -
De nu m-ai uita încalte, Şi câmpiile asire Nu căta în depărtare
Sufletul vieţii mele. Şi întunecata mare; Fericirea ta, iubite!

1. Prima secventa a poeziei contine monologul fetei si se deschide cu o interogatie retorica: “Iar te-ai
cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte?”, simboluri ale eternităţii-morţii, fata reprosandu-i iubitului
instrainarea, indepartarea intr-o lume superioara ”ceruri nalte, stele”. Se înfăţişează lumea rece a ideilor,
lumea lui. Tonul este familiar, utilizându-se termeni populari („încalte”, „nu căta”). Ni se prezintă misterul
genezei: „întunecata mare”. Avem categorii antinomice – departe / aproape. Apar atributele geniului:
izolarea, singurătatea, aspiraţia spre cunoaşterea absolută şi imposibilitatea fericirii terestre – trăsături
dezvoltate ulterior în poemul Luceafărul
2. Identificam tema iubirii neimplinite, motivul lumini reprezentat de “rauri de soare”, motivul marii
primordiale, geneza a universului.
3. Avertismentul final “Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”sugereaza faptul ca implinirea
umana se realizeaza prin iubire, in lumea terestra. Izolarea, singuratatea, aspiratia spre cunoasterea absoluta
si imposibilitatea fericirii terestre sunt attribute ale geniului, reprezentat de eul liric.
4. Figurile de stil sunt:
Epitete:
- “ceruri nalte” – sugereaza aspiratia lui spre idei superioare, spre cunoasterea absoluta;
-“campiile asire” , “Intunecata mare”, “Piramidele-nvechite”- simboluri ale istoriei, maretiei, tainele si
geneza universului, ca sugerare a inaltimi spirituale la care simte si gandeste geniul.
Metafore
- “Sufletul vietii mele”si “In zadar rauri in soare / Gramadesti-n a ta gandire” - aspiraţia spre cunoaşterea
absolută
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
A doua secvenţă poetică – strofa a 4-a
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

1. Ideea centrala a versurilor date o constituie meditatia barbatului asupra sensului profund al iubirii
rememorate:”Astfel zise mititica / Dulce netezindu-mi parul.”
2. Se utilizeaza marcile gramaticale ale eului liric, verbe si pronume personale de persoana I
singular: eu, am ras, n-am zis, ah!, netezindu-mi, acesta aparand in ipostaza omului superior, detasat care
priveste iubita cu usoara ironie ”mititica” . Acesta recunoaste ca “ea spuse adevarul”, dar nu poate fi fericit
cu acest fel de iubire: ”Eu am ras, n-am zis nimica”
3. Motivul romantic al florii albastre reprezentat in titlu este de larga circulatie europeana, intalnit la
Novalis sau Leopardi, ea dobandeste multiple semnificatii:
- aspiratia spre fericire prin iubire, chemare a lumiii fenomenale, nostalgie a iubrii ca mister al vietii,
apozitie dintre lumea calda, efemer-terestra si lumea rece a ideilor, a cunoasterii absolute. In creatia
eminesciana, albastrul este culoarea infinitului, a marilor departari, a idealului, iar floarea simbolizeaza
viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite cu vraja.
4. Figurile de stil sunt:
Epitetul - “dulce netezindu-mi parul” – sugereaza afectiunea, tandretea iubitei;

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 A treia secvenţă poetică – strofele 5-12
- Hai în codrul cu verdeaţă, De mi-i da o sărutare,
Und-izvoare plâng în vale, Nime-n lume n-a s-o ştie,
Stânca stă să se prăvale Căci va fi sub pălărie -
În prăpastia măreaţă. Ş-apoi cine treabă are!

Acolo-n ochi de pădure, Când prin crengi s-a fi ivit

Lângă bolta cea senină Luna-n noaptea cea de vară,
Şi sub trestia cea lină Mi-i ţinea de subsuoară,
Vom şedea în foi de mure. Te-oi ţinea de după gât.

Şi mi-i spune-atunci poveşti Pe cărare-n bolţi de frunze,

Şi minciuni cu-a ta guriţă, Apucând spre sat în vale,
Eu pe-un fir de romaniţă Ne-om da sărutări pe cale,
Voi cerca de mă iubeşti. Dulci ca florile ascunse.

Şi de-a soarelui căldură Şi sosind l-al porţii prag,

Voi fi roşie ca mărul, Vom vorbi-n întunecime:
Mi-oi desface de-aur părul, Grija noastră n-aib-o nime,
Să-ţi astup cu dânsul gura. Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

1. A treia secventa continua monologul fetei din prima secventa si prezinta o chemare la iubire in
lumea ei, in planul terestru: ”Hai in codrul cu verdeata”. Chemarea la iubire este organizata gradat, intr-un
scenariu erotic cu etapele:
- descrierea naturii umanizate, invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia ludic-erotică sub forma unui
joc erotic / încercarea iubirii pe „un fir de romaniţă”(natura ca martor al iubirii), portretul fetei ca o zeitate
terestră, gesturile de tandrete, sarutul, imbratisarea, intoarcerea in sat si despartirea.
2. Cadrul natural se realizeaza prin motive romantice specifice eroticii eminesciene:
- codrul, izvoarele, valea, trestia, balta, luna.
– comparaţie cu alte texte eminesciene („Sara pe deal” – strofa 11, „Lacul” – strofa 6)
Figurile de stil sunt:
Epitete - “bolta cea senina”, ”trestia cea lina”, ”ochi de padure”, “foi de mure”
Comparatii – “voi fi rosie ca marul”, “dulci ca florile ascunse”.
Metafore –“Bolti de Frunze”, “de-aur parul”. Idealul de iubire se proiecteza intr-un paradis terestru, redat
prin bogatia cromatica a verii: verde, rosu, auriu.
3. Din versurile date reiese ca textul este o idila, deoarece surprinde un ritual erotic in diverse
ipostaze.
4. Iubita isi face un scurt autoportret, din care reies fiorul si emotia intalnirii: ”Voi fi rosie ca marul, /
Mi-oi desface de aur parul” aceasta dobandind atributele unei zeitati terestre. Verbele la indicativ viitor
(vom sedea, voi cerca, voi fi rosie, mi-oi desface) sau conjunctiv (sa-ti astup) evidentiaza faptul ca idila este
de fapt un vis.
 elemente ale regimului diurn (soarele) şi ale celui nocturn (luna, întunecime);
 vorbire populară, limbaj familiar

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 A patra secvenţă poetică – strofele 13-14

Înc-o gură - şi dispare... Şi te-ai dus, dulce minune,

Ca un stâlp eu stam în lună! Ş-a murit iubirea noastră -
Ce frumoasă, ce nebună Floare-albastră! floare-albastră!...
E albastra-mi, dulce floare! Totuşi este trist în lume!

1. Ultima secventa a textului este o continuare a meditaţiei barbatului din strofa a 4-a asupra acestei
iubiri pierdute: “Inc-o gura – si dispare…./Ca un stalp eu stam in luna!..../Si te-ai dus , dulce minune…”
2. Figura de stil care sta la baza poeziei este antiteza, antiteza dintre vis si realitate, lumea ei si lumea
lui, antiteza iubire-cunoastere.
Figuri de stil: epitete: “ Ce frumoasa, ce nebuna / E albastra-mi ,dulce floare!”- asumarea iubirii-
pasiune;
Metafora “dulce minune”- iubirea ca mister al vietii;
Comparatia “ca un stalp eu stam la luna!”
3. Verbele la timpul trecut din ultima stofa: “te-ai dus”, “a murit”, “este trist” sustin tonalitatea
elegiaca a textului, tristetea este accentuate si sugereaza neputinta implinirii cuplului, cei doi apartin unor
lumi diferite.
 detaşarea şi asumarea sentimentului de tristeţe

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie:

Poemul Floare albastră se înscrie în estetica romantică prin urmatoarele aspecte:

 tematică si motive literare,

 ipostaze ale eului liric romantic – lirismul măştilor,
 atitudini poetice,
 structură,
 antiteza ca procedeu de constructie,
 amestecul speciilor lirice: meditatie filozofica, egloga(idila cu dialog) si elegie.