CURS 09

EPISTOLELE SOBORNICEȘTI

Introducere generală

Cele 21 cărţi didactice ale Noului Testament se împart în două grupe:

- Epistolele pauline (14 epistole)
- Epistolele soborniceşti, sau catolice (Iacov, 1-2 Petru, 1-3 Ioan şi Iuda).
Numirea de «Epistole catolice», sau «soborniceşti», e veche şi justificată. E veche pentru că,
parţial, intrase în uz încă de la mijlocul secolului II (Fragmentul Muratori, Clement
Alexandrinul, Origen şi Dionisie al Alexandriei). Eusebiu al Cezareii, în Răsărit, şi Fer.
Ieronim, în Apus, o aplică pentru întîia dată celor şapte epistole amintite mai sus.
E justificată pentru că, spre deosebire de Epistolele pauline, acestea au în vedere un cerc mai
larg de cititori. Epistolele 2 Petru şi Iuda sunt adresate întregii creştinătăţi. Epistolele Iacov, I
Petru şi I Ioan, sunt destinate unor obşti creştineşti mai întinse decît o Biserică locală, iar
Epistolele 2—3 Ioan, sunt adresate unei Biserici locale (2), respectiv unui fruntaş creştin (3).
Ordinea Epistolelor soborniceşti în canonul Noului Testament, ca grup, variază. Cei mai
mulţi codici le aşează îndată după Epistolele pauline. În alte manuscrise, ele ocupă fie locul al
II-lea (după Evanghelii şi înainte de Faptele Apostolilor), fie locul al III-lea (după Faptele
Apostolilor şi înainte de Epistolele pauline).
Ordinea lor diferă și în interiorul grupului. În Apus, din preocupări de prestigiu confesional,
s-a manifestat adeseori tendinţa de a aşeza în frunte epistolele Sf. Petru şi apoi pe cele scrise de
Ioan, Iacov şi Iuda.
Încă din sec. IV, ele sunt înşiruite astfel: Iacov, 1—2 Petru, 1—3 Ioan, Iuda. Înşiruirea
aceasta este inspirată, desigur, de informaţia păstrată în Gal. 2, 9, unde se spune că, în veacul
apostolic, Iacov, Chifa (Petru) şi Ioan erau socotiţi «stîlpi» ai Bisericii. Ea este adoptată şi de
unii romano-catolici, care o preferă pentru că este reprezentată de codicele B (Vaticanus) şi de
cele mai vechi liste de cărţi canonice.

Epistola Sfântului Iacov

1. Cuprinsul epistolei — Cuprinsul ei — ca şi al tuturor epistolelor soborniceşti — are
un caracter eminamente practic. Fragmentele doctrinare (dogmatice), sînt rare şi cu totul
întîmplătoare. Autorul ţinteşte să ajute pe cititori să-şi întocmească o conduită morală
corespunzătoare stării lor de creştini. Aceasta este cea mai voluminoasă dintre epistolele
soborniceşti. Textul ei constă din 5 capitole, cu 108 versete şi 1739 cuvinte.

2. Autorul epistolei. — Autorul epistolei se prezintă cititorilor astfel: «Iacov, robul lui
Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos» (I, 1).

1
 Trei fruntaşi ai creştinătăţii veacului apostolic au purtat acest nume:
Sf. Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu şi fratele Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan.
Sf. Apostol Iacov al lui Alfeu (Mt. 10, 3, Mc. 3, 18, Lc. 6, 15 şi Fapte 1, 13) şi
Sf. Iacov, «fratele» Domnului (Mt. 13, 55 ş.a.).
Primul n-a putut fi autorul acestei epistole, deoarece a murit de timpuriu (la Paştile
anului 44), fiind ucis din porunca lui Irod Agrippa I (cf. Fapte 12, 1 ş.u.), iar cititorii epistolei
sunt creştini vechi, aflaţi în împrejurări corespunzătoare stărilor din a doua jumătate a sec. I.
Al doilea, adică Sf. Apostol Iacov al lui Alfeu, iarăşi n-a scris-o, căci dacă era el autorul
acestei epistole, s-ar fi prezentat ca atare, fie spunîndu-şi «Apostolul», fie precizînd că este «al
lui Alfeu».
Majoritatea exegeţilor consideră că Sf. Iacov, «fratele» Domnului, este autorul acestei
epistole. Biserica Romano-Catolică identifică pe Sf. Apostol Iacov al lui Alfeu cu Sf. Iacov
«fratele» Domnului. In calendarul ei sunt prăznuiţi numai doi purtători ai acestui nume (Iacov al
lui Zevedeu şi Iacov «fratele» Domnului). Conciliul de la Trident a luat chiar o hotărîre în
privinţa identificării lor. Această identificare este însă eronată şi purcede din faptul că despre Sf.
Iacov al lui Alfeu nu ni s-au păstrat ştiri mai amănunţite în izvoarele tradiţiei creştine.
Cărţile Noului Testament fac deosebire clară între «apostolii» şi «fraţii Domnului» (cf.
In. 2, 12; 7, 2 ş.u., Mt. 12, 46 ş.u.; Mc. 3, 31 ş.u.; Lc. 8, 4, 9, 19 ş.u.; Fapte 1, 12 ş.u.). Aceştia din
urmă, cel puţin pînă la o vreme, s-au arătat ostili Mântuitorului. Or, în rândurile apostolilor n-au
existat asemenea elemente ostile, exceptând pe Iuda Iscarioteanul. Dacă Mântuitorul şi-ar fi
recrutat apostoli şi dintre «fraţii» Săi — şi în acest caz ar fi vorba nu numai de Iacov, ci şi de
fratele său Iuda (cf. Iuda v. 1) şi eventual de Simon — se făcea, desigur, menţiunea cuvenită în
listele apostolilor, ca pentru fraţii Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu.
Biserica Răsăriteană prăznuieşte separat pe Sfinţii Iacov al lui Alfeu (la 9 oct.) şi Iacov,
«fratele» Domnului (la 23 oct.), avînd bune temeiuri pentru această distincţie, în Noul Testament
şi în tradiţia bisericească.
Despre Sf. Iacov, «fratele Domnului», ştim că Mântuitorul i S-a arătat după înviere (cf. I
Cor. 15, 7) şi că, după cum ne informează Eusebiu al Cezareii, (Istoria Bisericească, 2, 1, 23) —
şi alţii — chiar Domnul, împreună cu Sf. Apostoli, 1-a aşezat episcop al Ierusalimului. Este sigur
că a îndeplinit această funcţie de multă vreme. Împreună cu preasfînta Fecioară Maria, cu Sf.
Apostoli şi cu «fraţii Domnului», el stăruia în rugăciune, aşteptînd pogorîrea «Mîngîietorului»
(cf. Fapte 1, 14). Pe el îl înştiinţează Sf. Petru că a fost eliberat din închisoare (cf. Fapte 12, 17).
Sf. Pavel 1-a vizitat în cursul primei sale călătorii la Ierusalim, după convertire (cf. Gal. 1, 18—
19). La Sinodul Apostolic din Ierusalim a avut un rol de căpetenie (cf. Fapte 15, 13—21).
Oameni din preajma sa l-au determinat pe Sf. Petru să se retragă de la masa creştinilor recrutaţi
dintre păgîni, în Antiohia Siriei (cf. Gal. 2, 12). În cursul ultimei sale călătorii la Ierusalim Sf.
Pavel 1-a vizitat din nou (cf. Fapte 21, 18). Fiind unul din «stîlpii» Bisericii (cf. Gal. 2, 9), pentru
înţelepciunea şi viaţa sa virtuoasă, era stimat chiar şi de iudeii neconvertiţi la Hristos, care l-au
poreclit «cel drept».
Sf. Iacov a primit moarte de martir, fiind ucis cu pietre în anul 62 (sau 63). Arhiereul
iudeu Annanus, profitînd de faptul că procuratorul Festus murise, iar succesorul său Albinus încă
2
nu sosise la post, 1-a condamnat la moarte prin lapidare (Iosif Flaviu, Antiquitates Judaicae, 2 0 ,
9, 1). Văzînd că Sf. Iacov nu şi-a dat duhul sub loviturile pietrelor, unul dintre ucigaşi i-a spart
capul cu un ciomag.
3. Autenticitatea epistolei — Autenticitatea Epistolei Sf. Iacov este confirmată de
numeroase mărturii interne şi externe.
Mărturii interne. — Autorul epistolei este iudeu încreştinat. El cunoaşte temeinic Legea
mozaică (cf. 2, 20 ş.u.; 5, 10, 7 ş.u.). Faţă de cititori se bucură de o mare autoritate: vorbeşte
tuturor triburilor iudaice încreştinate din diaspora (1, 1), le impune conduita pe care au s-o
urmeze, le ceartă aspru pentru păcatele lor şi le îndeamnă la răbdare în încercări. E învăţător
bisericesc (cf. 3, 1 ş.u.) şi face parte din ierarhia bisericească (cf. 5, 14 ş.u.). Toate aceste
amănunte se potrivesc întru totul Sf. Iacov, fratele Domnului, întîiul episcop al Ierusalimului.
Asemănări incontestabile apropie apoi textul acestei epistole de discursul rostit de Sf.
Iacov la Sinodul Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 13—21), de scrisoarea circulară întocmită de
acest sinod (Fapte 15, 23—29) şi de Fapte 21, 20—-25, unde, de asemenea, vorbeşte Sf. Iacov.
Mărturii externe. — Epistola I-a a Sf. Petru a utilizat Epistola Sf. Iacov. Părinţii Apos-
tolici au cunoscut-o. Textul ei apare în traducerile latină (Itala), siriacă (Peşitto) şi coptă. O
cunosc şi o citează Sf. Irineu, Tertulian şi alţii. Fer. Ieronim o introduce în şirul cărţilor canonice,
atribuindu-i origine apostolică şi identificînd pe autorul ei cu Sf. Apostol Iacov al lui Alfeu.
Origen o citează pentru întîia dată ca Epistola Sf. Iacov. Eusebiu de Cezareea spune
despre ea că «i se atribuie lui Iacov întîia dintre epistolele numite catolice, dar trebuie să se ştie
că nu este autentică. Puţini dintre cei vechi o citează, dealtminteri, ca şi pe epistola atribuită lui
Iuda ...Noi ştim că atât una, cît şi cealaltă sunt citate în public, într-un mare număr de biserici»
(Istoria Bisericească, 1, 23). Eusebiu o aşează deci în categoria cărţilor contestate, dar
personal admite autenticitatea şi caracterul ei de scriere inspirată, cinstind-o în consecinţă
(Istoria Bisericească, 3, 25, 3). Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Atanasie cel Mare, Didim cel
Orb, Sf. Grigorie de Nazianz, Amfilohiu din Iconiu, Sf. Ioan Hrisostom şi Sf. Epifaniu sunt
favorabili autenticităţii ei, iar Sinodul al III-lea din Cartagina proclamă oficial canonicitatea ei.
In sec. XVI situaţia ei se îngreuiază din nou fiind contestată pe rând de Erasmus de
Rotterdam, iar Luther a numit-o, în derâdere, «epistolă de paie» deoarece contrazicea teza
fundamentală a învăţăturii sale despre mîntuirea «numai prin credinţă - sola fide».
Discuţiile asupra autenticităţii acestei epistole au continuat în sec. XIX.
4. Destinatarii epistolei.
Primii cititori ai acestei epistole au fost iudeii încreştinaţi din afara Palestinei (cf. 1, 1).
începînd din sec. VIII î.d.Hr. şi pînă la 70 d.Hr., iudeii au emigrat în mare număr din patria lor,
unii de nevoie, fiind deportaţi, iar alţii de bunăvoie, pentru a se dedica afacerilor comerciale.
Strabon, care a trăit în vremea Mântuitorului, spunea că e greu de găsit în lume un loc
în care să nu se afle iudei, iar Iosif Flaviu spunea, la rîndul lui, că nu există cetate, sau trib, nici la
greci şi nici la barbari, unde legile şi datinile iudaice să nu fi prins rădăcini. Ei locuiesc în toate
provinciile romane şi dincolo de Eufrat. Dovadă, oaspeţii Cincizecimii creştine (Fapte 2, 9 ş.u.).
Prin mijlocirea acestor pelerini, Sf. Iacov era perfect informat asupra situaţiei Bisericilor
creştine din mediul iudaic extra-palestinian. Nevoia imperioasă de a îndrepta lipsurile conduitei
3
lor şi de a-i încuraja să rabde suferinţele legate de starea lor de mărturisitori ai Mântuitorului,
explică îndeajuns motivele şi scopul scrierii acestei epistole.
5. Data şi locul scrierii epistolei. — Epistola a fost scrisă nu mult înainte de moartea
autorului. Din cuprinsul ei rezultă că cititorii sunt creştini vechi, împrăştiaţi în tot cuprinsul
Imperiului roman. Pînă să se răspîndească Evanghelia în spaţiul greco-roman, a trecut timp
destul de îndelungat. Epistola trebuie să fi fost scrisă în preajma morţii Sf. Iacov (pe la 62 d.Hr.).
Locul scrierii ei este considerat îndeobşte Ierusalimul. Sf. Iacov şi-a petrecut aici toată
viaţa, fiind întîiul episcop de scaun pe care-1 cunoaşte istoria Bisericii creştine. Însemnătatea
Epistolei Sf. Iacov stă în normele de conduită, clare, viguroase şi numeroase, pe care le cuprinde.
Din punct de vedere doctrinar, ea se distinge prin hotărârea cu care afirmă şi demonstrează
necesitatea şi valoarea faptelor bune în actul mântuirii.

Cap. 1 Epistola urmează tipicul antic epistolar, autorul

1. Iacov, robul lui Dumnezeu şi al
Domnului Iisus Hristos, celor
douăsprezece seminţii, care sunt în
împrăştiere, salutare.
2. Mare bucurie să socotiţi, fraţii
mei, când cădeţi în felurite ispite,
3. Ştiind că încercarea credinţei
voastre lucrează răbdarea;
4. Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei
desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi
întregi, nelipsiţi fiind de nimic.
5. Şi de este cineva din voi lipsit
de înţelepciune, să o ceară de la
Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără
deosebire şi fără înfruntare; şi i se va
da.
6. Să ceară însă cu credinţă, fără să
aibă nici o îndoială, pentru că cine se
îndoieşte este asemenea valului mării,
mişcat de vânt şi aruncat încoace şi
încolo.
7.....
12. Fericit este bărbatul care rabdă
ispita, căci lămurit făcându-se va lua
cununa vieţii, pe care a făgăduit-o
Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.
13. Nimeni să nu zică, atunci când
este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit,
pentru că Dumnezeu nu este ispitit de
rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.
14. Ci fiecare este ispitit când este
tras şi momit de însăşi pofta sa.
prezentându-se și salutând destinatarii. Sf. Iacov se declară
”robul lui Dumnezeu şi al Domnului Iisus Hristos”, semnalând
o anumită disticție în privința celor două Persoane treimice,
ceea ce venea împotriva monoteismului mozaic, dar precizarea
este bine înțeleasă de către destinatari deoarece ei înțelegea
corect raportul de Tată și Fiu între Dumnezeu și Mântuitorul
Hristos. După adresă şi salutare, cititorii sînt îndemnaţi să ţină
seama de următoarele precepte de viaţă creştinească:
Ispitele să nu le privească decît ca mijloace prin care cre-
dinţa se verifică şi se întăreşte. Înțelepciunea poate fi dobândită
de orice om dacă o cere cu credință neclintită lui Dumnezeu.
Ispita este o realitate a lumii din care facem parte, iar
creștinii sunt acomodați acestei provocări. Cei care fac față
provocării vor beneficia de roadele luptei lor dobândind
”cununa vieții”. Dar, pentru că Sf. Iacov cunoaște mentalitatea
comună omenească, ce are tendința să arunce apariția ispitei
asupra lui Dumnezeu, în spiritul istorisirilor din cartea Iov,
dorește să intervină în privința acestei viziuni greșite care avea
tendința de a-l disculpabiliza pe om, aruncând sursa păcatului
în seama lui Dumnezeu.
Izvorul ispitelor nu se află în voia lui Dumnezeu, ci în

4
15. Apoi pofta, zămislind, naşte poftele cele rele ale omului. De la Dumnezeu nu vine către om
păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce decât ceea ce poate fi mai bun și de folos acestuia, în virtutea
moarte. iubirii și atenției cu care Dumnezeu îl înconjoară pe om.
16. Nu vă înşelaţi, fraţii mei prea
iubiţi:
17. Toată darea cea bună şi tot
darul desăvârşit de sus este,
pogorându-se de la Părintele
luminilor, la Care nu este schimbare
sau umbră de mutare.
18. După voia Sa ne-a născut prin
cuvântul adevărului, ca să fim
începătură făpturilor Lui. Fiecare trebuie să se arate grabnic la auzit, dar zăbavnic la
19. Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice vorbă şi la mânie. Omul mânios, datorită tensiunilor pe care le
om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic lasă să se dezlănțuie în ființa sa, devine incontrolabil, putând
la vorbire, zăbavnic la mânie. săvârși lucruri reprobabile chiar de către el însuși.
20. Căci mânia omului nu lucrează
Înlăturând prin autocenzură tot ceea ce întinează sub forma
dreptatea lui Dumnezeu.
21. Pentru aceea, lepădând toată păcatului viața omului, creștinii vor fi capabili să cultive cu
spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, blândețe toate sfaturile evanghelice care călăuzesc spre
primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în mântuire. Aceste sfaturi au capacitatea de a îndruma pe
voi, care poate să mântuiască sufletele oameni, dar, totul depinde de modul în care și, mai ales, dacă
voastre. sunt aplicate, deoarece învățăturile auzite nu produc de la sine
22. Dar faceţi-vă împlinitori ai schimbările spirituale de care este nevoie. Ascultarea fără
cuvântului, nu numai ascultători ai lui,
împlinirea învățăturilor devine o stare de amăgire, prin faptul
amăgindu-vă pe voi înşivă.
23. Căci dacă cineva este ascultător că omul încuviințează cele auzite, dar nu le împlinește.
al cuvântului, iar nu şi împlinitor, el Sf. Iacov utilizează o comparație, asemănând această
seamănă cu omul care priveşte în categorie de creștini cu un om ce privește în oglindă propriul
oglindă faţa firii sale; chip (oglinzile în Antichitate nu ofereau oricum claritatea
24. S-a privit pe sine şi s-a dus şi realității, ca în zilele noastre), pe care-l uită imediat după aceea.
îndată a uitat ce fel era.
25. Cine s-a uitat, însă, de aproape
în legea cea desăvârşită a libertăţii şi a
stăruit în ea, făcându-se nu ascultător
care uită, ci împlinitor al lucrului, acela
fericit va fi în lucrarea sa.
26. Dacă cineva socoteşte că e O problemă ușor identificabilă este curăția inimii care, deși
cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci este deosebit de valoroasă în conștiința creștinilor, ea este și
îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia vulnerabilă. Adevărata cucernicie se probează prin puterea de
este zadarnică. a-ți stăpâni limba de la clevetire și judecarea aproapelui.
27. Cucernicia curată şi În mod evident, adevărul trebuie transformat în fapte bune,
neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi iar acest aspect reprezintă concretizarea curăției spirituale
Tatăl, aceasta este: să cercetăm pe
înaintea lui Dumnezeu.
orfani şi pe văduve în necazurile lor,
şi să ne păzim pe noi fără de pată din

5
partea lumii.
Cap. 2
1. Fraţii mei, nu căutând la faţa
omului să aveţi credinţa în Domnul
nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.
2. Căci, dacă va intra în adunarea
voastră un om cu inele de aur în degete,
în haină strălucită, şi va intra şi un
sărac, în haină murdară,
3. Iar voi puneţi ochii pe cel care
poartă haină strălucită şi-i ziceţi: Tu
şezi bine aici, pe când săracului îi
ziceţi: Tu stai acolo, în picioare, sau:
Şezi jos, la picioarele mele,
4. N-aţi făcut voi, oare, în gândul
vostru, deosebire între unul şi altul şi
nu v-aţi făcut judecători cu socoteli
viclene?
5. Ascultaţi, iubiţii mei fraţi: Au
nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt
săraci în ochii lumii, dar bogaţi în
credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe
care a făgăduit-o El celor ce Îl iubesc?
6......
8. Dacă, într-adevăr, împliniţi
legea împărătească, potrivit Scripturii:
"Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi", bine faceţi;
9. Iar de căutaţi la faţa omului,
faceţi păcat şi legea vă osândeşte ca pe
nişte călcători de lege.
10. Pentru că cine va păzi toată
legea, dar va greşi într-o singură
poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate
poruncile.
11. Căci Cel ce a zis: "Să nu
săvârşeşti adulter", a zis şi: "Să nu
ucizi". Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar
ucizi, te-ai făcut călcător de lege.
12. Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca
unii care veţi fi judecaţi prin legea
libertăţii.
13. Căci judecata este fără milă
pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila
biruieşte în faţa judecăţii.
14. Ce folos, fraţii mei, dacă zice
Sf. Iacov, cunoscând carențele morale care încă mai
călăuzeau pe unii creștini, abordează un aspect cu caracter
practic, ce se putea petrece chiar în cazul adunărilor creștine
din Bisericile locale. Și anume, tendința umană de a judeca pe
oameni după aparenţe (haine, bijuterii, într-un cuvânt, lucruri
trecătoare și efemere), când, de fapt, creștinii ar trebui să fie
deplin conștineți că ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu
este doar valoarea spirituală a omului.
Preferința pentru oamenii umili a fost evidențiată de multe
ori chiar de către Dumnezeu, în întreaga istorie a lui Israel.
Mântuitorul a procedat la fel în dorința de a reliefa nu o
presupusă valoare a sărăciei, ci acel aspect de taină pe care-l
include ea: smerenia, lipsa mândriei, sinceritatea inimii, pentru
că omul sărac se raportează cu mai multă sinceritate la semeni.
În acest fel, el este mai curat sufletește, dispus spre orice
transformare spirituală, pentru că nu are comori pământești de
care să se alipească inima lui și să-l robească în consecință.
Pentru a le vorbi despre ce înseamnă starea de păcătoșenie,
episcopul Ierusalimului apelează la principiile Legii mozaice,
cu care cititorii săi erau, desigur, acomodați, mulți dintre acești
adresanți ai epistolei sale, având rădăcini, sau măcar conexiuni
cu lumea iudaică, ce a stat la baza răspândirii Bisericii în lume.
Legea prevedea un set de interdicții, încălcarea acestora fiind
considerată fiecare, în parte, un păcat care desparte de om de
Dumnezeu. Existența păcatului în viața omului va conduce
întotdeauna pașii acestuia spre pierzare. Iar stare de păcat este
determinată de orice încălcare a voii lui Dumnezeu.
Aceasta trebuie să fie conduita fiecărui creștin, care înțelege
ce el s-a supus de bună voie unei legi superioare, o lege a
Evangheliei.
Sf. Iacov o numește aici ”Legea libertății”, adică a libertății
de conștiință, dar și a eliberării de sub preceptele complicate și
servile ale Legii vechi, care putea fi numită ”legea dreptății”.
6
cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Acest aspect se datorează gândirii iudaice care căuta, în spiritul
Oare credinţa poate să-l mântuiască? fariseic, să construiască statutul omului ”drept” înaintea lui
15. Dacă un frate sau o soră sunt Dumnezeu.
goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
În baza acestui principiu, a libertății conștiinței creștine,
16. Şi cineva dintre voi le-ar zice:
Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă care nu este exterioară omului, ci dimpotrivă, lucrează prin
săturaţi, dar nu le daţi cele inima omului, Sf. Iacov abordează o temă foarte importantă,
trebuincioase trupului, care ar fi aceea a credinței dovedită și trăită prin fapte concrete, nu o
folosul? credință contemplativă sau speculativă.
17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are -credința se dovedește prin fapte concrete.
fapte, e moartă în ea însăşi. -lipsa faptelor concrete indică o credință nerodnică, moartă.
18. Dar va zice cineva: Tu ai
-credința singură este ineficientă pentru mântuire, deoarece
credinţă, iar eu am fapte; arată-mi
credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi și demonii cred și sunt conștienți că există un singur
arăta, din faptele mele, credinţa mea. Dumnezeu.
19. Tu crezi că unul este -faptele omului pot dovedi existența credinței în Dumnezeu.
Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii -există numeroase exemple din istoria biblică, a relației
cred şi se cutremură. omului cu Dumnezeu (Avraam, Rahav), unele mai înainte de a
20. Vrei însă să înţelegi, omule fi promulgată Legea pe Sinai, prin care se poate dovedi că
nesocotit, că credinţa fără de fapte
săvârșirea concretă a actelor de credință, a justificat și a reliefat
moartă este?
21. Avraam, părintele nostru, au nu credința păstrată ca sentiment interior.
din fapte s-a îndreptat, când a pus pe -totuși, nu se poate vorbi de fapte bune, sau mântuitoare,
Isaac, fiul său, pe jertfelnic? fără să existe credința din sufletul omului.
22. Vezi că, credinţa lucra împreună -credința și faptele omului se află într-o intercondiționare
cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a directă.
desăvârşit? -modelul ideal de înțelegere a acestei realități îl exprimă cel
23. Şi s-a împlinit Scriptura care
mai bine relația între suflet și trup din constituția omului.
zice: "Şi a crezut Avraam lui
Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca
dreptate" şi "a fost numit prieten al lui
Dumnezeu".
24. Vedeţi dar că din fapte este
îndreptat omul, iar nu numai din
credinţă.
25. La fel şi Rahav, desfrânata, au
nu din fapte s-a îndreptat când a primit
pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă
cale?
26. Căci precum trupul fără
suflet mort este, astfel şi credinţa
fără de fapte, moartă este.
Cap. III Știind că oamenii au tendința de ascensiune spirituală, dar și
1. Nu vă faceţi voi mulţi socială, privind spre ceilalți și dorind să atingă un progres pe
învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, care-l observă în jurul lor, Sf. Iacov intervine în privința unei
învăţătorii) mai mare osândă vom lua.

7
2. Pentru că toţi greşim în multe
chipuri; dacă nu greşeşte cineva în
cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în
stare să înfrâneze şi tot trupul.
3. Dar, dacă noi punem în gura
cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem
după noi şi trupul lor întreg.
4. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât
de mari şi împinse de vânturi aprige,
sunt totuşi purtate de o cârmă foarte
mică încotro hotărăşte vrerea
cârmaciului.
5. Aşa şi limba: mic mădular este,
dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin
foc şi cât codru aprinde!
6. Foc este şi limba, lume a
fărădelegii! Limba îşi are locul ei între
mădularele noastre, dar spurcă tot
trupul şi aruncă în foc drumul vieţii,
după ce aprinsă a fost ea de flăcările
gheenei.
7. Pentru că orice fel de fiare şi de
păsări, de târâtoare şi de vietăţi din
mare se domoleşte şi s-a domolit de
firea omenească,
8. Dar limba, nimeni dintre
oameni nu poate s-o domolească! Ea
este un rău fără astâmpăr; ea este plină
de venin aducător de moarte.
9. Cu ea binecuvântăm pe
Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm
pe oameni, care sunt făcuţi după
asemănarea lui Dumnezeu.
10. Din aceeaşi gură ies
binecuvântarea şi blestemul. Nu
trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa.
11. Oare izvorul aruncă din aceeaşi
vână, şi apa dulce şi pe cea amară?
12. Nu cumva poate smochinul,
fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie
să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat
nu poate să dea apă dulce.
13. Cine este, între voi, înţelept şi
priceput? Să arate, din buna-i purtare,
faptele lui, în blândeţea înţelepciunii.
14. Iar dacă aveţi râvnire amară şi
tendințe constatată în comunitățile creștin.
Observând contextul și dorind să se remarce într-o
comunitate, uneori cu un sentiment sincer de a spune ceea ce
poate fi de folos spre înțelegerea celorlalți, alteori, doar din
dorință de a fi remarcat și apreciat de către ceilalți, unii creștini
manifestau tendința concretă de a deveni un lider spiritual
pentru cei din jurul său, mai ales sub forma dascălilor creștini,
ce aveau onorabila sarcină de a–i învăța pe neofiți abecedarul
credinței creștine. Deși putea fi un aspect pozitiv în principiu,
această tendință aducea uneori mari prejudicii organizării
interioare Bisericii, prin tendința prea multora de a fi în față,
uneori fără a avea calitățile necesare, sau fără a fi harismatici.
Sf. Iacov în calitate de lider bisericesc cu experiență, poate
face următoarele recomandări. Misiunea unui învăţător
bisericesc este grea şi plină de înfricoşătoare răspundere. De
aceea, el sfătuiește pe creștini să nu rîvnească fiecare a fi
dascălul semenilor săi. Odată cu asumarea acestei
responsabilități apare și obligația de a săvârși totul întocmai pe
linia așteptărilor divine, ceea ce înseamnă o judecată mai
severă din partea lui Dumnezeu. Când înveți pe alții ce trebuie
să facă în privința mântuirii, dar tu însuți nu împlinești aceste
cerințe, ești mai de plâns decât cei ce săvârșesc răul din
neștiință, sau neputință.
Dumnezeu dorește nu să aibă mulți dascăli în Biserică, ci
buni creștini care vor dobândi mîntuirea.
Bărbatul integru, luptător continuu în privința mântuirii, își
stăpânește întreaga ființă în privința păcatului. Modul în care
ne exprimăm și interacționăm cu semenii, contează foarte mult,
iar această relație socială, dar, implicit, spirituală, trebuie ținută
sub control, într-o cenzură morală, asemenea zăbalelor puse
cailor.
Prin urmare, limba omului, deși este un organ mic al
trupului, se dovedește decisivă în comportamentul moral,
asemenea influenței pe care o are un foc mic care aprinde apoi
o pădure, sau cârma corabiei în privința direcționării acesteia.
Limba trebuie stăpînită de om, pentru că greşeşte uşor. Cu
aceeași limbă lăudăm pe Dumnezeu și tot cu ea săvârșim
8
zavistie, în inimile voastre, nu vă
lăudaţi, nici nu minţiţi împotriva
adevărului.
15. Înţelepciunea aceasta nu vine de
sus, ci este pământească, trupească,
demonică.
16. Deci, unde este pizmă şi
zavistie, acolo este neorânduială şi
orice lucru rău.
17. Iar înţelepciunea cea de sus întâi
este curată, apoi paşnică, îngăduitoare,
ascultătoare, plină de milă şi de roade
bune, neîndoielnică şi nefăţarnică.
18. Şi roada dreptăţii se seamănă
întru pace de cei ce lucrează pacea.
Cap. 4.
1. De unde vin războaiele şi de
unde certurile dintre voi? Oare, nu de
aici: din poftele voastre care se luptă în
mădularele voastre?
2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi
pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi;
vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi,
pentru că nu cereţi.
3. Cereţi şi nu primiţi, pentru că
cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.
4. Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare,
că prietenia lumii este duşmănie faţă
de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie
prieten cu lumea se face vrăjmaş lui
Dumnezeu.
5. Sau vi se pare că Scriptura
grăieşte în deşert? Duhul, care
sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre
zavistie?
6. Nu, ci dă mai mare har. Pentru
aceea, zice: "Dumnezeu celor mândri le
stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă
har".
7.Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu.
Staţi împotriva diavolului şi el va
fugi de la voi.
8.Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va
apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă
mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă
păcate condamnabile. Această situație nu se găsește în natură,
sau în jurul omului, ceea ce reflectă adâncul păcătoșiei umane.
Înţeleptul e blând şi dă pildă bună, pe când certăreţul face
lucrul cel mai rău. Purtarea echilibrată, ca urmare a cerințelor
morale creștine, reflectată de fapte bune, săvârșite cu pricepere
și iscusință, este o înțelepciune de inspirație divină.
La antipod de ea se află înțelepciunea omenească, aplecată
mereu spre invidie și ceartă. Ea este caracterizată aici ca fiind
demonică, adică se datorează ispitirilor aduse de către diavol
asupra omului, ispitiri nerefuzate bineînțeles, ci consimțite
inconștient, manifestate prin trupul acestuia, adică prin limbaj
și atitudine.
Sf. Iacov continuă ideea din capitolul precedent. Certurile
între oameni, la nivel individual, ca şi războaiele la nivel social,
provin din lăcomie. El se adresează creștinilor ca unor oameni
păcătoși, care nu au reușit să-și depășească condiția de om
trupesc, certându-i pentru lipsa lor de realism în privința
viziunii creștine pe care ar trebui s-o aibă asupra tot ceea ce
constituie universul uman. Putem cere de la Dumnezeu ceea ce
avem nevoie, chiar și pentru viața noastră pământească, dar El
cu siguranță ne va da ceea ce ne este cu adevărat de folos.
Creștinii cer adesea lucruri considerate de ei folositoare, pentru
că doresc să aibă o viață pământească îndestulată. Viziunea lor
se focalizează asupra bunăstării materiale, uitând că Dumnezeu
prețuiește doar valorile spirituale.
Asocierea creștinilor la viziunea lumească, păgână, asupra
vieții, îi opune relației cu Dumnezeu creând consecințe, iar în
această privință, revelația divină transmisă oamenilor prin Sf.
Scriptură constituie mărturia divină a legilor dumnezeiești.
Creștinilor li se cere să fie conștienți de valorile spirituale la
care sunt chemați și să le îndeplinească. Ei trebuie să înțelegă
că au de dat o luptă împotriva diavolului, iar dacă se
împotrivesc acțiunilor lui prin ascultarea de Dumnezeu, atunci
și diavolul se va îndepărta de ei. Atitudinea oamenilor de
căutare și alipire de Dumnezeu, vor provoca inevitabil
răspunsul Lui de adeziune față de lupta spirituală a oamenilor.
9
inimile, voi cei îndoielnici.
9. Pătrundeţi-vă de durere.
Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-
se în plâns şi bucuria voastră în
întristare.
10. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi
El vă va înălţa.
11. Nu vă grăiţi de rău unul pe altul,
fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate,
ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău
legea şi judecă legea; iar dacă judeci
legea nu eşti împlinitor al legii, ci
judecător.
12. Unul este Dătătorul legii şi
Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască
şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci
pe aproapele?
13. Veniţi acum cei care ziceţi:
Astăzi sau mâine vom merge în cutare
cetate, vom sta acolo un an şi vom face
negoţ şi vom câştiga,
14. Voi, care nu ştiţi ce se va
întâmpla mâine, că ce este viaţa
voastră? Abur sunteţi, care se arată o
clipă, apoi piere.
15. În loc ca voi să ziceţi: Dacă
Domnul voieşte, vom trăi şi vom face
aceasta sau aceea.
16. Şi acum vă lăudaţi în trufia
voastră. Orice laudă de acest fel este
rea.
17.Drept aceea, cine ştie să facă ce e
bine şi nu face, păcat are.
Cap. 5
1. Veniţi acum, voi bogaţilor,
plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile
care vor să vină asupra voastră.
2. Bogăţia voastră a putrezit şi
hainele voastre le-au mâncat moliile.
3. Aurul vostru şi argintul au
ruginit şi rugina lor va fi mărturie
asupra voastră şi ca focul va mistui
trupurile voastre; aţi strâns comori în
vremea din urmă.
4. Dar, iată, plata lucrătorilor care
au secerat ţarinile voastre, pe care voi
Sf. Iacov recomandă cu multă insistență pocăința efectivă
pentru ieșirea din starea de păcat. Această pocăință îmbracă
următoarele forme:
-eliminarea trufiei pentru a face loc smereniei,
-conștientizarea cu durere a stării de păcat până la apariția
plânsului, ca semn al regretului deplin pentru cele săvârșite,
-o atitudine de seriozitate cotidiană care evită râsul, semn al
relaxării și bucuriei, care nu se justifică atunci când ai de lucrat
un aspect duhovnicesc deosebit de pretențios, cu perspectiva
veșniciei,
-interdicția judecării și grăirii de rău a aproapelui, care
distruge sufletul,
-cel ce se smerește înaintea lui Dumnezeu va fi înălțat de El.
Planurile omenești fac parte din existența umană. Dar
creștinii trebuie să fie pătrunși de conștiința prezenței lui
Dumnezeu în lume, față de care trebuie să se raporteze mereu.
Oamenii sunt trecători prin această lume, asemenea aburului,
dar prezența și raportarea lor față de Dumnezeu trebuie să le
coordoneze în mod firesc viețile. Tocmai de aceea, tot ce facem
cu binecuvîntarea lui Dumnezeu trebuie să facem, cerând prin
rugăciune călăuzirea de care avem nevoie.
Sf. Iacov reia problema bogăției care împiedică pe om să se
mântuiască, adresându-se principial celor bogați, într-un reproș
direct, menit să le trezească conștiința la realitatea pedepselor
care-i așteaptă, nu pentru că au fost bogați, ci pentru că au lăsat
bogăția să le acapareze sufletul și să le domine viața.
În consecință, bogaţii care asupresc şi nedreptăţesc pe cei
sărmani vor fi sever pedepsiţi. Ei au beneficiat de multe bunătăți
în această viață, profitând de supunerea benevolă a oamenilor
față de statutul lor. Unii dintre ei, în virtutea legilor unei societăți
sclavagiste, au mers chiar mai departe în supunerea oamenilor,
săvârșind și crime împotriva acestora.
Cu toată această beție a puterii de care s-au bucurat,
nedreptățile săvârșite și însăși însingurarea lor sufletească,
10
aţi oprit-o, strigă; şi strigătele
secerătorilor au intrat în urechile
Domnului Sabaot.
5. V-aţi desfătat pe pământ şi v-aţi
dezmierdat; hrănit-aţi inimile voastre în
ziua înjunghierii.
6. Osândit-aţi, omorât-aţi pe cel
drept; el nu vi se împotriveşte.
7. Drept aceea, fiţi îndelung-
răbdători, fraţilor, până la venirea
Domnului. Iată, plugarul aşteaptă roada
cea scumpă a pământului, îndelung
răbdând, până ce primeşte ploaia
timpurie şi târzie.
8. Fiţi, dar, şi voi îndelung-
răbdători, întăriţi inimile voastre, căci
venirea Domnului s-a apropiat.
9. Nu vă plângeţi, fraţilor, unul
împotriva celuilalt, ca să nu fiţi
judecaţi; iată judecătorul stă înaintea
uşilor.
10. Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă
şi de îndelungă răbdare pe proorocii
care au grăit în numele Domnului.
11. Iată, noi fericim pe cei ce au
răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi
aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de
Domnul; că mult-milostiv este Domnul
şi îndurător.
12. Iar înainte de toate, fraţii mei, să
nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ,
nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie
vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca
să nu cădeţi sub judecată.
13. Este vreunul dintre voi în
suferinţă? Să se roage. Este cineva cu
inimă bună? Să cânte psalmi.
14. Este cineva bolnav între voi?
Să cheme preoţii Bisericii şi să se
roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului.
15. Şi rugăciunea credinţei va
mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va
ridica, şi de va fi făcut păcate se vor
ierta lui.
16. Mărturisiţi-vă deci unul altuia
reclamă dreptatea lui Dumnezeu, în fața Căruia toate sunt
descoperite. Cei nedreptățiți strigă către Dumneze, sinfgura lor
nădejde, dar care va fi și împlinire.
Chiar dacă au de făcut față multor nedreptăți sociale, sau
comunitare, sau neajunsuri, creștinii trebuie să învețe să rabde
toate aceste încercări. Îndelunga răbdare este o virtute ce se
poate alimenta din multe aspecte elementare ale vieții
(activitatea plugarului), dar care se sprijină pentru creștini pe
perspectiva celei de-a doua veniri a Mântuitoruui Hristos.
Acel moment este amintit ca o realitate incontestabilă, despre
care episcopul Ierusalimului consideră că nu mai este cazul să
vorbească aici. El precizează totuși, că acel moment din
perspectiva existenței umanității, se apropie pe zi ce trece, iar
creștinii trebuie să-și întărească inima prin răbdare.
Sfaturile practice abundă către finalul epistolei:
-Creștinii nu trebuie să se plângă unii de ceilalți, ci să știe să
rabde orice neajuns cu deplină dragoste.
-Istoria biblică oferă numeroase și consistente exemple de
răbdare în suferință, mai ales dintre prooroci, considerați a fi
oameni foarte apropiați de Dumnezeu, ”gura” Lui în fața
oamenilor. Dreptul Iov este și el un exemplu grăitor.
-Jurământul nu trebuie practicat cu ușurință, Mântuitorul
rostise un rechizitoriu usturător împotriva fariseilor și
cărturarilor fățarnici (Matei 23, 16-22), care relativizaseră
valoarea jurământului în funcție de ceea ce considerau că se ia
drept mărturie pentru respectarea acestuia. Creștinii trebuie să
aibă o conștiință curată și o conduită corectă, simplul lor cuvânt,
da, sau nu, având valoare de jurământ.
-Creștinii au obligația de a spune numai adevărul.
-Suferința umană, sub orice formă, poate fi tratată prin
rugăciunea adresată lui Dumnezeu.
-Cei care se consideră mai eliberați de păcate, pot cânta chiar
psalmi în particular, sau în adunările cultice, ca expresie a
căutării și doxologiei care se cuvine, din adâncul curat al inimii,
numai lui Dumnezeu.
-Problema bolilor se poate rezolva prin rugăciunea slujitorilor
lui Dumnezeu, preoții care pot invoca lucrarea Duhului Sfânt,
concretizată în ungerea cu untdelemn în numele Domnului Iisus
Hristos, cu convingerea că tot ceea ce se cere în numele Lui, se
va da oamenilor (Matei 18, 18-20). Deoarece există o legătură
directă între acumularea păcatelor și starea de sănătate a
oamenilor, taina Sfântului Maslu despre care vorbește aici Sf.
Iacov (și care constituie textul clasic neotestamentar pentru
această Sfântă Taină a Bisericii, încă de la începutul ei), poate
ierta și aceste păcate, spre vindecarea bolnavilor.
11
păcatele şi vă rugaţi unul pentru -Creștinii au obligația de a trăi în conexiune, nu doar socială,
altul, ca să vă vindecaţi, că mult ci mai ales spirituală cu ceilalți membri ai Bisericii, devenind
poate rugăciunea stăruitoare a părtași la carențele și slăbiciunile acelora, pe care au obligația să
dreptului. le contracareze prin rugăciune stăruitoare în perspectiva
17. Ilie era om, cu slăbiciuni mântuirii. Rugăciune particulară trebuie formulată pentru toţi şi
asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a mai ales pentru cei bolnavi.
rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei -Creștinii trebuie să fie încredințați că rugăciunea stăruitoare a
ani şi şase luni. omului drept și curat înaintea lui Dumnezeu este deosebit de
18. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat puternică, favorizând împlinirea ei (Matei 17, 20). Există
ploaie şi pământul a odrăslit roada sa. numeroase exemple ale acestei credințe puternice în Scriptură,
19. Fraţii mei, dacă vreunul va proorocul Ilie fiind doar unul dintre ele.
rătăci de la adevăr şi-l va întoarce -Între creștini vor exista întotdeauna și oameni care vor rătăci
cineva, de la adevărul mântuitor. Cei ce greşesc astfel pot fi întorși la
20. Să ştie că cel ce a întors pe adevărata credință, iar cei prin care s-a produs întoarcerea celui
păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va rătăcit vor beneficia de avantaje spirituale în favoarea mântuirii.
mântui sufletul din moarte şi va Epistola se încheie fără o formă de salut sau alte precizări.
acoperi mulţime de păcate.
Bibliografie suplimentară: Pr. Lect. Dr. Simion Todoran, Epistola Sf. Iacov.
Introducere, traducere și comentariu, București, 1997.

TEMĂ:
- Citiți cu atenție textul Epistolei Sf. Iacov.
- Învățați ideile principale prezentate în epistolă și explicațiile aferente.
- Meditați asupra versetelor bolduite și străduiți-vă să le memorați.

12