Cursul 07-08

EPISTOLA CĂTRE EVREI

1) Autorul şi autenticitatea. Autorul nu-şi scrie numele la începutul epistolei şi, fără a face
vreo introducere, intră direct în subiectul epistolei care îl preocupă. În forma în care se prezintă
lucrarea, pare să fie mai degrabă o scriere dogmatică decât o epistolă. Şi totuşi, în ultimul capitol, cu
notiţele şi informaţiile personale, ne arată că lucrarea trebuie considerată o epistolă.
Deşi autorul nu-şi spune numele, Biserica Răsăriteană a atribuit-o de la început, fără rezerve,
Sfântului Apostol Pavel.
Pentru caracterul ei paulin pledează următoarele argumente interne:
Autorul, bun cunoscător al Vechiului Testament, trebuie să fi fost un iudeu încreştinat (1, 1; 3,
7-4, 16; 13, 13, etc). Cunoaşte bine instituţiile de cult ale iudeilor (9, 1) şi suferinţele mari ale
cititorilor pentru păstrarea religiei creştine.
Cititorii îl cunosc personal; ca şi ei, el a pătimit mult pentru Hristos (13, 3); de aceea le cere să
se roage pentru el (13, 18). Deşi unii bănuiesc că are intenţii rele, el are “conştiinţa curată” ( 13, 18).
Cititorii cunosc bine şi pe Timotei, care îi este colaborator, care şi-a dobândit de curând
libertatea şi cu care intenţionează să-i viziteze (13, 24).
Autorul este o persoană autorizată pentru că numai unul ca el poate scrie “cuvânt de
mângâiere” (13, 22). El aparţine cercurilor conducătoare ale Bisericii (13, 24).
În plus, în epistolă găsim expresii şi idei specific pauline, ca acestea: creştinii n-au pe pământ
cetate veşnică, ci numai în ceruri şi în viitor (13, 14; cf.Filip. 3, 20). Între veacul de acum şi cel viitor
este mare deosebire (6, 5; cf.Efes. 1, 24), după cum este deosebire între umbră şi realitate (8, 5; 10, 1;
cf. Col. 2, 17) şi între lucrurile cereşti şi cele pământeşti (6, 4; 8,5; 9,1; cf. Efes. 1,10).
Vechiul Testament este nedesăvârşit şi a avut o valoare trecătoare, pe când Noul Testament
este desăvârşit şi veşnic (7, 12-22; 8, 6; cf. Gal. 3, 18-24; 4, 1). Creştinii începători au nevoie de
învăţătură duhovnicească elementară, ca şi copiii mici de lapte, pe când cei avansaţi pot reflecta asupra
învăţăturilor adânci ale Evangheliei, aşa cum oamenii maturi se pot hrăni cu bucate tari (5, 12; Gal.4,
3; I Cor.3, 2).
Paulină este hristologia epistolei:
-raportul dintre Mântuitorul Hristos faţă de Dumnezeu-Tatăl şi faţă de lume (1, 2; cf. Rom.
11, 36; I Cor. 7, 6; Col.1, 16);
- scopul întrupării Mântuitorului (2, 9; 5, 7; cf. Fil. 2, 7; Gal. 4, 4);
- scopul morţii pe cruce (2, 14; cf. Col. 2, 15; I Cor. 15, 54-57; II Tim. 1, 10);
- preoţia Mântuitorului Hristos şi caracterul de jertfă al morţii Sale (10, 20; cf. Efes.5, 2; I
Cor. 5,7; Gal. 2, 20);
- binefacerile jertfei Mântuitorului pentru omenire (2, 9; 5, 9; 9, 26-28; cf. Efes.2, 11-13; Gal.
3, 28).
- afirmațiile despre Parusia Domnului şi judecata din urmă ( 10, 25 şi 37; cf. I Tes. 5, 7);
- îndemnul făcut credincioşilor de a se întări prin împărtăşirea cu Sf. Euharistie (13, 9; cf. I
Cor. 11, 22)
Pentru autenticitatea epistolei pledează şi următoarele argumente externe:
Panten, primul conducător al şcolii catehetice din Alexandria, accentuează de nenumărate ori,
pe temeiul tradiţiei, originea paulină a epistolei. Urmaşul său, Clement Alexandrinul, are aceeaşi
atitudine însă, susţine că epistola a fost iniţial scrisă în limba aramaică şi ulterior tradusă în limba

1
greacă de către Luca. Origen credea că Apostolul Pavel a spus ideile iar unul dintre ucenicii săi -
probabil Clement Romanul, sau Luca - le-au aşternut în scris.
Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti de mai târziu: Efrem Sirul, Chiril al Ierusalimului,
Epifaniu, Sf. Ioan Gură de Aur, Eusebiu de Cezareea, Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr şi alţii,
o consideră scriere paulină. Este inclusă între epistolele pauline în versiunea siriacă (Peschitto).
Dat fiind, însă, că între această epistolă şi celelalte epistole pauline există deosebiri, s-a pus la
îndoială autenticitatea ei paulină.
Astfel: a) autorul ( Pavel) nu-şi scrie, ca de obicei, numele la începutul epistolei;
b) între această epistolă şi celelalte epistole pauline există deosebire de stil. Limba
epistolei către Evrei este o limbă greacă aleasă, lipsită de ebraismele caracteristice Sf. Apostol Pavel.
Autorul dovedeşte îndemânare retorică şi o desăvârşită cunoaştere a gramaticii. Are multe
apaxlegomena, multe dintre cele neîntâlnite în întreg Noul Testament şi în Septuaginta.
De aceea, Clement Romanul foloseşte epistola către Evrei, în scrisoarea adresată Corintenilor,
dar ezită să spună cine este autorul; el zice, precum s-a spus, că iniţial a fost scrisă în limba aramaică
şi că ulterior a fost tradusă de Luca în limba greacă. Sf. Hipolit pune chiar în discuţie originea ei
paulină. Tertulian vorbeşte doar de 13 epistole pauline, epistola aceasta atribuind-o lui Varnava.
Preotul Caius din Roma o exclude dintre epistolele pauline. Fragmentul Muratori o trece cu
vederea; la fel procedează canonul african (359) şi codex Clarmontanos.
Explicarea atitudinii Bisericii apusene ne-o dă episcopul Philastius (+387) când spune:
“Epistola către Evrei, într-un anumit timp (sec. III-IV) şi în anumite locuri, nu era citată din cauza
unor secte eretice, ca novaţienii, care foloseau citate din ea pentru a întări rătăcirea lor.”
Din sec. XVI, problema autorului Epistolei către Evrei este reluată de Erasmus şi Cajetanus
care o atribuie lui Clement Romanul; de Luther, care o atribuie lui Apollo şi de Calvin, care o atribuie
lui Luca.
Părerea exegeţilor ortodocşi este că ideile acestei epistole aparţin Sf. Apostol Pavel, dar stilul
şi vocabularul aparţin unui colaborator, sau ucenic al său. Din îndemnul şi sub controlul său, acesta i-a
îmbrăcat ideile în haina cuvântului, încheind probabil epistola cu cap. 13, vers. 21. Versetele 22-25 par
a fi adăugate de însuşi Apostolul Pavel cu propria sa mână. Dintre ucenicii care ar fi putut executa
această muncă mai indicaţi par a fi Luca şi Apollo.
3. Adresanţii epistolei sunt iudeo-creştinii palestinieni. Rezultă acest lucru din faptul că: în
manuscrisele vechi şi în toate traducerile este catalogată ca fiind adresată evreilor. Cititorii au auzit
mai întâi Evanghelia din gura Mântuitorului, apoi au fost convertiţi şi botezaţi de Sf. Apostoli (2, 3);
cititorii sunt atât de vechi în creştinism încât mulţi dintre ei ar putea fi învăţători (5, 12); primii lor
învăţători au primit moarte de martiri (13, 7), ei înşişi au trecut multe prigoane (10, 32); dintre ei unii
au slăbit în credinţă încât, în faţa persecuţiilor, sunt ameninţaţi să cadă în iudaism (2, 2; 10, 26; 12,
25); pericolul este cu atât mai mare cu cât participă la serviciile divine din templul iudaic şi respectă
rânduielile levitice (9, 9-10, 13).
În această privinţă părerile diferă foarte mult în rândul teologilor protestanţi. Schwengler
crede că a fost adresată tuturor iudeo-creştinilor. Baur, Holtzmann, etc, cred, dimpotrivă, că a fost
destinată creştinilor proveniţi dintre romani; alţii o văd destinată iudeo-creştinilor din Alexandria, iar
alţii credincioşilor din Asia Mică.
4. Motivele şi scopul scrierii epistolei. Din epistolă rezultă că destinatarii sunt în pericol să
recadă în iudaism. Murind episcopul Ierusalimului, Iacob cel Tânăr, numit și ”fratele Domnului”, se
naşte dezbinare între creştini. Simon, noul ales, nu are alături toţi creştinii; o bună parte dintre ei,
grupaţi în jurul candidatului înfrânt, Tebutis, ameninţa cu întoarcerea la iudaism. În acest timp, Irod
Agripa II reuşise să termine restaurarea templului, să reorganizeze serviciul preoţesc la templu şi să

2
redea cultului divin o splendoare neobişnuită. Puşi în faţa acestei situaţii, mulţi dintre credincioşi erau
ispitiţi să decadă în iudaism.
Scopul epistolei este de a aduce mângâiere şi întărire creştinilor din Palestina (23, 22).
5. Locul şi data scrierii epistolei. Trebuie să fi fost scrisă în Italia, aşa cum reiese din cap. 13,
24, unde se spune: “Vă îmbrăţişează pe voi toţi cei ce sunt în Italia”.
În ceea ce priveşte timpul, după toate probabilităţile, trebuie să fi fost sfârşitul anului 63, sau
primavara anului 64. Motivele care pledează pentru aceasta sunt următoarele:
a) În cap. 13, 7, cititorii sunt îndemnaţi să-şi reamintească de conducătorii lor şi, privind la
sfârşitul lor, să le urmeze credinţa. Face aluzie direct la moartea martirică a Sf. Iacob, ”fratele
Domnului” şi a altor fruntaşi creştini din Palestina. După informaţiile lui Iosif Flaviu (Antichităţi
iudaice, 20, 9), aceasta a avut loc în anul 62.
b) Din 13, 23-24, rezultă că Sf. Pavel era deja liber în Italia. Este vorba despre timpul de după
prima captivitate romană, înainte de a pleca în Spania.

6. Planul epistolei are: - o parte dogmatică (1, 1; - 10, 18);

- o parte partea parenetică (10, 12; - 13, 24);
- încheierea (13, 25).

Cap. 1
1. După ce Dumnezeu odinioară, în
multe rânduri şi în multe chipuri, a
vorbit părinţilor noştri prin prooroci,
2. În zilele acestea mai de pe urmă ne-
a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a
pus moştenitor a toate şi prin Care a
făcut şi veacurile;
3. Care, fiind strălucirea slavei şi
chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu
cuvântul puterii Sale, după ce a
săvârşit, prin El însuşi, curăţirea
păcatelor noastre, a şezut de-a
dreapta slavei, întru cele prea înalte,
4. Făcându-Se cu atât mai presus de
îngeri, cu cât a moştenit un nume mai
deosebit decât ei.
5. Căci căruia dintre îngeri i-a zis
Dumnezeu vreodată: "Fiul Meu eşti Tu,
Eu astăzi Te-am născut"; şi iarăşi: "Eu Îi
voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu"?
6. Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel
întâi născut, El zice: "Şi să se închine
Lui toţi îngerii lui Dumnezeu".
7. Şi de îngeri zice: "Cel ce face pe
îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară
de foc";
8. ……..
13. Şi căruia dintre îngeri a zis
Dumnezeu vreodată: “Şezi de-a dreapta
EXPLICAREA EPISTOLEI.
I. Partea dogmatică este dominantă în epistolă (I, 1-10,
18). Se dezvoltă următoarele idei:
1. Superioritatea mijlocitorului Noului Testament faţă de
prooroci şi îngeri, mijlocitori ai revelaţiei Vechiului Testament.
În primul verset, pe de o parte se oferă citatul clasic
asupra inspiraţiei Sfintei Scripturi; pe de altă parte, încă de la
început, în câteva trăsături, se înfăţişează incomparabila
superioritate a revelaţiei făcută oamenilor prin Domnul nostru
Iisus Hristos, ca mijlocitor al Noului legământ, faţă de revelaţia
făcută poporului iudeu prin prooroci şi cuprinsă în Vechiul
legământ. Din analiza lui rezultă următoarele:
a) Dumnezeu s-a descoperit oamenilor în vederea mântuirii
lor cu mult înainte de întruparea Fiului Său, începând cu Patriarhul
Avraam şi până la Ioan Botezătorul;
b) Aceasta n-a fost o revelaţie desăvârşită întrucât a fost
făcută succesiv în toate epocile istorice ale poporului ales şi în
diferite forme ca: proorocii, întâmplările tipice şi acțiuni
simbolice.
c) Prin contrast cu acea descoperire imperfectă, care
aparţine trecutului îndepărtat, mai pe urmă, la plinirea vremii,
Dumnezeu ne-a vorbit tuturor direct prin Fiul Său.
Noua revelaţie divină prin Fiul marchează începutul unei
ere noi. Ea nu mai este periodică şi parţială, ci definitivă şi
absolută. Dumnezeu Fiul păşeşte cu autoritatea Stăpânului, a
Domnului, care cunoşte lumea şi ordinea ei, cunoaşte trebuinţele ei
ca un creator şi susţinător. Prin El străluceşte întreaga mărire
divină; prin El se descoperă însuşi Dumnezeu în plenitudinea

3
Mea până când voi pune pe vrăjmaşii tăi
aşternut picioarelor Tale”?
14. Îngerii oare nu sunt toţi duhuri
slujitoare, trimise ca să slujească,
pentru cei ce vor fi moştenitorii
mântuirii?
Cap. 2
1. Pentru aceea se cuvine ca noi să luăm
aminte cu atât mai mult la cele auzite,
ca nu cumva să ne pierdem.
2. Căci, dacă s-a adeverit cuvântul grăit
prin îngeri şi orice călcare de poruncă şi
orice neascultare şi-a primit dreapta
răsplătire,
3. Cum vom scăpa noi, dacă vom fi
nepăsători la astfel de mântuire care,
luând obârşie din propovăduirea
Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce
au ascultat-o,
4. Împreună mărturisind şi Dumnezeu
cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri
de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt,
împărţite după a Sa voinţă?
5. Pentru că nu îngerilor a supus
Dumnezeu lumea viitoare, despre care
vorbim.
6. Iar cineva a mărturisit undeva,
zicând: "Ce este omul, că-l pomeneşti
pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe
el?
7. L-ai micşorat pe el cu puţin faţă de
îngeri; şi cu mărire şi cu cinste l-ai
încununat şi l-ai pus peste lucrurile
mâinilor Tale.
8. Toate le-ai supus sub picioarele lui".
Dar prin faptul că a supus lui toate
(înţelegem) că nimic nu i-a lăsat
nesupus. Acum însă, încă nu vedem
cum toate i-au fost supuse.
9. Ci pe Cel micşorat cu puţin faţă de
îngeri, pe Iisus, Îl vedem încununat
cu slavă şi cu cinste, din pricina
morţii pe care a suferit-o, astfel că,
prin harul lui Dumnezeu, El a gustat
moartea pentru fiecare om.
10. Căci ducând pe mulţi fii la mărire, I
se cădea Aceluia, pentru Care sunt toate
şi prin Care sunt toate, ca să
desăvârşească prin pătimire pe
Începătorul mântuirii lor.
fiinţei Sale.
El este mai presus de îngeri, iar îngerii sunt ființe create de
Dumnezeu pentru îndeplinirea anumitor acțiuni, păstrând roluri și
sarcini în cadrul creației. În cadrul celor nouă cete cerești, îngerii
sunt duhuri cooptate în acțiunea de salvare a oamenilor,
intervenind în viața acestora pentru sprijin și ajutor.
2. Obligativitatea oamenilor pentru receptarea Cuvântului
dumnezeiesc, a Evangheliei, de data aceasta, este acum mult mai
mare decât a evreilor care au primit Legea altădată. Noua
învățătură este de origine divină, fapt atestat atât de către cei ce au
propovăduit-o, cât și de către Însuși Dumnezeu prin dovedirea
prezenței sale lucrătoare, harice, concretizată în semne și minuni
doveditoare a bunei lui voințe.
3. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și, în mod
categoric, este mai mare decât îngerii. Insistența apostolului asupra
acestui raport exprimă viziunea iudaizantă în privința
necredibilității existenței unui fiu dumnezeiesc în contextul
revelației vechitestamentare, care spunea că Dumnezeu este unul
singur! Iisus a existat, fizic, mulți l-au văzut, sau auzit, dar a murit
într-un mod reprobabil. În acest context, Iisus risca să fie crezut
doar un înger venit din cer, fără să dețină alte prerogative, ceea ce
însemna că Legea și-a păstrat valabilitatea, legământul evreului cu
Dumnezeu prin Avraam este valabil, iar moartea Lui pe cruce nu
are efect răscumpărător.
4. Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este o
realitate care nu poate fi arătată și dovedită deocamdată oamenilor
în toată măreția ei, în tot ceea ce implică ea. Fiul dumnezeiesc s-a
micșorat pe sine, s-a făcut om, ceea ce indică o scădere în mărire și
potențial față de îngeri, dar el a murit în locul fiecărui om, pentru a
împăca omenirea căzută în păcat cu Dumnezeu. Aceasta este o
lucrare ”prin harul lui Dumnezeu”, adică mai presus de ceea ce ar
fi putut săvârși un om obișnuit. Iar ”El s-a desăvârșit prin pătimire”.
Prin moartea pe care a primit-o, El a putut deschide calea
mântuirii pentru toți aceia care, la rădndul lor, devin și ei fiii lui
Dumnezeu prin ascultare și desăvârșire morală.
5. Deși era Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, Iisus a
4
11. Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei
ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi; de
aceea nu se ruşinează să-i numească
pe ei fraţi,
12. Zicând: "Spune-voi fraţilor mei
numele Tău. În mijlocul Bisericii Te voi
lăuda".
13. Şi iarăşi: "Eu voi fi încrezător în
El"; şi iarăşi: "Iată Eu şi pruncii pe care
Mi i-a dat Dumnezeu".
14. Deci, de vreme ce pruncii s-au
făcut părtaşi sângelui şi trupului, în
acelaşi fel şi El S-a împărtăşit de
acestea, ca să surpe prin moartea Sa
pe cel ce are stăpânirea morţii, adică
pe diavolul,
15. Şi să izbăvească pe acei pe care
frica morţii îi ţinea în robie toată
viaţa.
16. Căci, într-adevăr, nu a luat firea
îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a
luat.
17. Pentru aceea, dator era întru toate
să Se asemene fraţilor, ca să fie
milostiv şi credincios arhiereu în cele
către Dumnezeu, pentru curăţirea
păcatelor poporului.
18. Căci prin ceea ce a pătimit, fiind
El însuşi ispitit, poate şi celor ce se
ispitesc să le ajute.
Cap. 3
1. Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi
chemării cereşti, luaţi aminte la
Apostolul şi Arhiereul mărturisirii
noastre, la Iisus Hristos,
2. Care credincios a fost Celui ce L-a
rânduit, precum şi Moise în toată casa
Lui.
3. Pentru că Acesta (Iisus) S-a
învrednicit de mai multă slavă decât
Moise, după cum are mai multă cinste
decât casa cel ce a zidit-o.
4. Căci orice casă e zidită de către
cineva, iar Ziditorul a toate este
Dumnezeu.
5. Moise a fost credincios în toată casa
Domnului, ca o slugă, spre mărturia
celor ce erau să fie descoperite în viitor,
6. Iar Hristos a fost credincios ca Fiu
peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi,
numai dacă ţinem până la sfârşit cu
săvârșit o lucrare de mijlocire între om și Dumnezeu, care este o
lucrare specifică arhiereului Vechiului Testament. El s-a făcut
asemenea oamenilor, luând firea omenească, îmbrăcând un trup de
carne și sânge. Întruparea în lumea aceasta atrage automat
condiționarea unui sfârșit, a morții, ca lege impusă firii omenești
în urma păcatului strămoșesc. Iar moartea înseamnă trecerea
omului într-o altă realitate, parțial cunoscută pentru cei preocupați
de spiritualitate, dar cu adevărat înfricoșătoare pentru cei care nu-
L cunosc pe Dumnezeu și nu au speranță pentru o schimbare a
stării lor. Stăpânirea morții o deține diavolul ca o consecință a
apariției păcatului, iar toți cei trecuți dincolo îi aparțin aceluia.
Dar, contrar firescului, omul Iisus nu putea ajunge în stăpânirea
morții și a diavolului. Dacă ar fi luat firea îngerilor, Fiul
dumnezeiesc nu ar fi ajuns să guste moartea, dar nici nu ar fi putut
învinge păcatul și moartea.
Acum apostolul Pavel precizează pentru prima dată că
Iisus din Nazaret, Mesia, poate fi considerat Arhiereu (realitate
asupra căreia va insista de-a lungul întregii epistole), deoarece s-a
dovedit a fi cel mai mare mijlocitor între om și Dumnezeu, iar
mijlocirea este concretizată în moartea Sa oferită ca jertfă de
răscumpărare pentru păcatele poporului. Mai mult decât atât, prin
interpunerea Sa între om și Dumnezeu, prin existența Sa continuă,
rolul de mijlocitor nu se rezumă la răscumpărarea păcatului și
oferirea șansei vieții veșnice prin învingerea morții, ci poate ajuta
concret și celor aflați în această luptă de învingere a ispitelor și
păcatului.
Tăria acestei credinţe a lui Hristos e comparată de autor
cu credinţa lui Moise, mijlocitorul omenesc al legământului de la
Sinai.
În comparaţia dintre Hristos şi Moise, cel dintâi se ridică
mult deasupra celui din urmă. Moise, deşi s-a pus cu toată fiinţa în
slujba poporului, abătând mânia lui Dumnezeu de la acesta, el nu
este “Ziditorul casei lui Dumnezeu”, precum este Hristos
Dumnezeu, prin participarea la Creaţie. Mai mare este ziditorul
decât casa (opera mâinilor lui). Fidelitatea lui Moise în această
casă a lui Dumnezeu făcută de Mântuitorul e numai cea de slugă,
el dă mărturie despre cel ce va veni, despre Fiul lui Dumnezeu.
Fidelitatea lui Hristos în această casă este cea a Fiului, care este
stăpân. Iar casa lui Dumnezeu este Biserica. Desigur, rămâne
această casă numai dacă oamenii rămân credincioşi lui Hristos,
Stăpânului, în faţa oricăror persecuţii ale duşmanului.
5
neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi
lauda nădejdii noastre.
7. De aceea, precum zice Duhul Sfânt:
"Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui,
8. Nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca
la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie,
9. Unde M-au ispitit părinţii voştri, M-
au încercat, şi au văzut faptele Mele,
timp de patruzeci de ani.
10. De aceea M-am mâniat pe neamul
acesta şi am zis: Pururea ei rătăcesc cu
inima şi căile Mele nu le-au cunoscut,
11. Că M-am jurat în mânia Mea: "Nu
vor intra întru odihna Mea!".
12. Luaţi seama, fraţilor, să nu fie
cumva, în vreunul din voi, o inimă
vicleană a necredinţei, ca să vă
depărteze de la Dumnezeul cel viu.
13. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii, în
fiecare zi, până ce putem să zicem:
astăzi! ca nimeni dintre voi să nu se
învârtoşeze cu înşelăciunea păcatului;
14. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui
Hristos, numai dacă vom păstra
temeinic, până la urmă, începutul
stării noastre întru El,
15. De vreme ce se zice: Dacă veţi auzi
astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile
voastre, ca la răzvrătire.
16. Cine sunt cei care, auzind, s-au
răzvrătit? Oare nu toţi care au ieşit din
Egipt, prin Moise?
17. Şi împotriva cui a ţinut mânie timp
de patruzeci de ani? Au nu împotriva
celor ce au păcătuit, ale căror oase au
căzut în pustie?
18. Şi cui S-a jurat că nu vor intra întru
odihna Sa, decât numai celor ce au fost
neascultători?
19. Vedem dar că n-au putut să intre,
din pricina necredinţei lor.
Cap. 4
1. Să ne temem, deci, ca nu cumva, câtă
vreme ni se lasă făgăduinţa să intrăm în
odihna Lui, să pară că a rămas pe urmă
cineva dintre voi.
2. Pentru că şi nouă ni s-a binevestit ca
şi acelora, dar cuvântul propovăduirii nu
le-a fost lor de folos, nefiind unit cu
credinţa la cei care l-au auzit.
3. Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm
6. Îndemn la credinţă în Hristos, având ca motiv pedeapsa
primită de necredincioşii fii ai poporului iudeu contemporani lui
Moise (3, 7, 19). În această comparaţie, datele sunt luate din Exod
(17, 1-7), şi Num. (20, 1-13), unde se vorbeşte despre multele
răzvrătiri ale poporului iudeu, în cursul rătăcirii lui prin pustie,
care se puneau de-a curmezişul planurilor divine.
Pedepsele divine, faţă de iudeii din pustie care s-au ridicat
împotriva planurilor lui Dumnezeu, ar trebui să le servească
cititorilor drept pildă. Această pildă este cu atât mai necesară, cu
cât mai mare este pericolul.
În acelaşi timp, autorul crede că nu este suficient să
avertizeze pe fiecare credincios pentru sine, şi pe fiecare îl face
răspunzător şi de căderea fratelui său. Tuturor le pretinde să nu se
mai mulţumească cu examinarea propriei lor credinţe, cu
propăşirea personală pe drumul Evangheliei lui Hristos, ci, unul pe
altul să se cerceteze, să se îndrepte, să se încurajeze, să se ajute. Şi
aceasta nu numai ocazional şi întâmplător, ci zi de zi, sistematic,
având în vedere că timpul trece şi că ziua judecăţii pentru fiecare
se apropie.
Prin urmare, credincioşii să nu-şi învârtoşeze inimile la
chemarea vieţii de sfinţenie precum au făcut strămoşii lor în
pustiu. Punându-le în vedere cuvintele din ps. 105, le atrage
atenţia că ei sunt fiii acelora care au mâniat pe Dumnezeu, cu toate
că aceia au văzut minunile Lui în Egipt şi ştiau că prin Moise le-a
dăruit libertatea din robia egipteană. Precum aceia au fost
pedepsiţi, ca timp de 40 de ani să rătăcească prin pustie, acesta
fiindu-le mormântul, neputând gusta din fericirea ţării promise, la
fel şi cei necredincioşi de astăzi şi neascultători ai chemării la
sfinţenie îşi vor primi pedeapsa.
7. Îndemnul cititorilor de a intra în odihna lui Dumnezeu
(4, 1-11). Exemplul nerecunoştinţei poporului iudeu în pustiu,
pentru care au și murit, avea menirea să le atragă atenţia urmaşilor
lor, cititorilor epistolei, asupra pedepsei pe care şi ei o pot avea. Să
nu se încreadă, deci, într-o falsă siguranţă. Odihna lui Dumnezeu
(fericirea veşnică), le este o promisiune, împlinirea căreia depinde
de atitudinea lor faţă de voinţa Lui. Nu cumva necredinţa şi
păcatul în ceasul judecăţii să le fie fatală.
Se cred poate superiori strămoşilor lor rătăcitori prin
6
în odihnă, precum s-a zis: "M-am jurat
întru mânia Mea: nu vor intra întru
odihna Mea", măcar că lucrurile erau
săvârşite de la întemeierea lumii.
4. Căci undeva, despre ziua a şaptea, a
zis astfel: "Şi S-a odihnit Dumnezeu în
ziua a şaptea de toate lucrurile Sale".
5. Şi în acelaşi loc, zice iarăşi: "Nu vor
intra întru odihna Mea!".
6. Deci, de vreme ce rămâne ca unii să
intre în odihnă, iar aceia cărora mai
dinainte li s-a binevestit, pentru
nesupunerea lor, n-au intrat,
7. Dumnezeu hotărăşte din nou o zi,
astăzi rostind prin gura lui David, după
atâta vreme, precum s-a zis mai sus:
"Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu
învârtoşaţi inimile voastre".
8. Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă,
Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după
acestea, de o altă zi de odihnă.
9. Drept aceea, s-a lăsat altă
sărbătoare de odihnă poporului lui
Dumnezeu.
10. Pentru că cine a intrat în odihna lui
Dumnezeu s-a odihnit şi el de lucrurile
lui, precum Dumnezeu de ale Sale.
11. Să ne silim, deci, ca să intrăm în
acea odihnă, ca nimeni să nu cadă în
aceeaşi pildă a neascultării,
12. Căci cuvântul lui Dumnezeu e
viu şi lucrător şi mai ascuţit decât
orice sabie cu două tăişuri, şi
pătrunde până la despărţitura
sufletului şi duhului, dintre
încheieturi şi măduvă, şi destoinic este
să judece simţirile şi cugetările inimii,
13. Şi nu este nici o făptură ascunsă
înaintea Lui, ci toate sunt goale şi
descoperite, pentru ochii Celui în faţa
Căruia noi vom da socoteală.
pustiu fiindcă, primind Evanghelia, s-au botezat. Să nu se treacă
cu vederea că şi acelora, primind legea, li s-a propus intrarea în
odihna lui Dumnezeu. Ceea ce li s-a propus prin dar divin, avea să
devină o realitate abia prin credinţa şi faptele lor în spiritul Legii.
Au căzut din promisiune fiindcă le-a lipsit şi credinţa şi faptele
bune. Aceeaşi problemă, mai hotărât se pune şi pentru cititorii
actuali.
Odihna divină promisă strămoşilor este aceeaşi ca şi cea
promisă cititorilor epistolei: (urmaşilor lor) şi, întrucât primii care
au primit promisiunea (iudeii, fiii legii), din proprie vină n-au
ajuns să se bucure de ea, pentru autor este ceva de la sine înţeles că
vor fi totuşi, mulţi care o vor dobândi, căci altcum nu s-ar putea
împlini planul lui Dumnezeu, ceea ce este imposibil. Dovada o
găseşte în acel: “Astăzi” din Ps. 95, 7-8. Acolo, Dumnezeu
hotărăşte un alt termen, şi face o a doua chemare către oameni
pentru odihna divină.
Moştenitorul acestei odihne nu este vechiul Israel, ci
poporul lui Dumnezeu, acela despre care Apostolul în Evrei 3, 6
spune: “Casa lui Dumnezeu suntem noi ”, adică orice om care a
intrat în comuniunea Bisericii și, implicit, cu Dumnezeu.
Versetul 9 poate fi interpretat și ca o referire la o altă zi
de sărbătoare săptămânală respectată de creștini, spre deosebire de
sabatul evreilor și anume, ziua Învierii Mântuitorului, Duminica,
prima zi a săptămânii iudaice.
8. Cuvântul lui Dumnezeu este o chezăşie pentru noi în
împlinirea promisiunii odihnei Sale. (Evr. 4, 12-13). Dumnezeu
ne-a promis odihna Sa. Dumnezeu prin Fiul Său ne-a arătat şi
mijloacele prin care putem dobândi această odihnă. Dumnezeu ne-
a anunţat intrarea în bunurile acestei moşteniri abia după judecată.
Dar tot aceea ce El a spus, rămâne în veci, pentru că El niciodată
nu se contrazice.
Cu toţii deci, ne vom prezenta înaintea scaunului Lui de
judecată. Nimeni să nu se înşele cu gândul că va putea sustrage
dreptei judecăţi unele din faptele sale. Numai aceia care pe temeiul
credinţei şi faptelor lor vor trece prin această judecată, vor intra în
odihna veşnică. Dimpotrivă, toţi ceilalţi vor cădea din promisiune
ca şi generaţia iudaică din pustiu.
În consecinţă, pedeapsa iudeilor din pustiu şi siguranţa
dreptei judecăţi divine, trebuie să fie cele mai puternice îndemnuri
pentru cititorii epistolei, să păstreze cu tărie credinţa în Hristos şi
Evanghelia Lui; să urmeze poruncile şi îndemnurile Lui prin
faptele iubirii creştine, în ciuda oricăror ademeniri sau persecuţii
externe.
7
14. Drept aceea, având Arhiereu
mare, Care a străbătut cerurile, pe
Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu
tărie mărturisirea.
15. Că nu avem Arhiereu care să nu
poată suferi cu noi în slăbiciunile
noastre, ci ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat.
16. Să ne apropiem, deci, cu
încredere de tronul harului, ca să
luăm milă şi să aflăm har, spre
ajutor, la timp potrivit.
Cap. 5
1. Căci orice arhiereu, fiind luat
dintre oameni, este pus pentru oameni,
spre cele către Dumnezeu, ca să aducă
daruri şi jertfe pentru păcate;
2. El poate să fie îngăduitor cu cei
neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el
este cuprins de slăbiciune.
3. Din această pricină dator este,
precum pentru popor, aşa şi pentru sine
să jertfească pentru păcate.
4. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea
aceasta, ci dacă este chemat de
Dumnezeu după cum şi Aaron.
5. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe
Sine însuşi, ca să Se facă arhiereu, ci
Cel ce a grăit către El: "Fiul Meu eşti
Tu, Eu astăzi Te-am născut".
6. În alt loc se zice: "Tu eşti Preot în
veac după rânduiala
Melchisedec".
7. El, în zilele trupului Său, a adus, cu
strigăt şi cu lacrimi, cereri şi
rugăciuni către Cel ce putea să-L
mântuiască din moarte şi auzit a fost
pentru evlavia Sa,
8. Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea
din cele ce a pătimit,
9. Şi desăvârşindu-Se, S-a făcut
tuturor celor ce-L ascultă pricină de
mântuire veşnică.
10. Iar de Dumnezeu a fost numit:
Arhiereu după rânduiala
Melchisedec.
11. În privinţa aceasta avem mult
de vorbit şi lucruri grele de tâlcuit, de
vreme ce v-aţi făcut greoi la auzit.
12. Căci voi, care de multă vreme s-
ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi
B. Mântuirea noastră este asigurată în Domnul nostru
Iisus Hristos (Evr. 4, 14, - 10, 31).
1. Mântuitorul Hristos cunoaşte slăbiciunile noastre (4,
14-16). Cu toate că este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos
nu este străin de lume, nu este nesimţitor şi rece, neînţelegător faţă
de nevoile noastre. El a experimentat asupra Sa toate suferinţele
omeneşti coborându-se până la starea noastră de umilinţă. S-a
făcut purtătorul patimilor noastre pentru a ne putea deschide
intrarea în sanctuarul arhieriei Sale. Acolo ne asigură de milă şi
îndurare.
2. Hristos, arhiereul mântuirii noastre a satisfăcut
condiţiile unui veritabil şi desăvârşit arhiereu (Evr. 5, 1-10).
Este ştiut că de la orice arhiereu se cer anumite însuşiri:
- în primul rând, se cere înţelegerea slăbiciunilor şi
patimilor omeneşti;
- puterea de discernământ a faptelor fiilor lui
duhovniceşti;
- se cere compătimire şi ajutorul Lui pentru a-i ridica din
aceste slăbiciuni;
- se cere să înalţe rugăciuni şi să aducă jertfe. Toate
aceste condiţii le-a îndeplinit din prisosinţă Fiul lui Dumnezeu
făcut om. El, care este Dumnezeu adevărat, care a creat lumea,
care o stăpâneşte; care din iubire fată de oameni, s-a smerit
întrupându-se, trăind în mijlocul nostru şi pătimind alături de noi,
înţelegând toate lipsurile şi durerile noastre, se roagă şi se jertfeşte
pentru noi. Şi, fiindcă jertfa Lui, a celui lipsit de păcat, a fost
adusă pentru noi, ea are darul izbăvirii noastre, din ea izvorând
lui puterea de mântuire pentru toţi câţi îl primesc şi îi urmează cu
credinţă Evanghelia.
În rândul al doilea, arhiereul trebuie să fie chemat de
Dumnezeu, aşa a fost chemat Aaron şi toţi urmaşii săi de sânge.
Mântuitorul împlineşte şi această condiţie. Deşi este Fiul
lui Dumnezeu, nu de la sine se face arhiereu, nu uzurpă această
demnitate prin călcarea orânduirii divine. Chemarea Lui (spune
Apostolul), a fost exprimată atât în direct (în Ps. II, 7), cât şi
indirect (în Ps. 110, 4), unde este numit şi de Părintele ceresc:
“Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”).
lui
3. Nepriceperea cititorilor (5, 11 - 6, 8)
Ideea atinsă în pericopa anterioară este foarte adâncă,
spune autorul. Despre ea ar fi foarte mult de vorbit. Cu durere
însă, constată că nu poate face aceasta pentru că cititorii s-au
8
trebuinţă ca cineva să vă înveţe cele
dintâi începuturi ale cuvintelor lui
Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de
lapte, nu de hrană tare.
13. Pentru că oricine se hrăneşte cu
lapte este nepriceput în cuvântul
dreptăţii, de vreme ce este prunc.
14. Iar hrana tare este pentru cei
desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă
simţurile învăţate să deosebească binele
şi răul.
Cap. 6
1. De aceea, lăsând cuvântul de început
despre Hristos, să ne ridicăm spre ceea
ce este desăvârşit, fără să mai punem
din nou temelia învăţăturii despre
pocăinţa de faptele moarte şi despre
credinţa în Dumnezeu,
2.A învăţăturii despre botezuri, despre
punerea mâinilor, despre învierea
morţilor şi despre judecata veşnică.
3.Şi aceasta vom face-o cu voia lui
Dumnezeu.
4.Căci este cu neputinţă pentru cei ce
s-au luminat odată şi au gustat darul
cel ceresc şi părtaşi s-au făcut
Duhului Sfânt,
5.Şi au gustat cuvântul cel bun al lui
Dumnezeu şi puterile veacului viitor,
6.Cu neputinţă este pentru ei, dacă au
căzut, să se înnoiască iarăşi spre
pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi,
a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-
L fac de batjocură.
7.Ţarina, când absoarbe ploaia ce se
coboară adeseori asupra ei şi rodeşte
iarba folositoare celor pentru care a fost
muncită, primeşte binecuvântarea de la
Dumnezeu;
8.Dar dacă aduce spini şi ciulini, se face
netrebnică şi blestemul îi stă aproape iar
la urmă focul o aşteaptă.
9.Despre voi, iubiţilor, deşi vorbim
astfel, suntem încredinţaţi de lucruri mai
bune şi aducătoare de mântuire.
10.Căci Dumnezeu nu este nedrept, ca
lenevit la minte şi nu mai vor să pătrundă adevărurile până în
esenţa lor. Aceasta nu este un rău natural care n-ar putea fi lecuit,
ci mai mult, o scădere trecătoare care poate şi trebuie să fie
vindecată.
Apostolul îi avertizează pe cititori că ar trebui să se
ruşineze de această scădere fiindcă nu mai sunt neofiţi în
creştinism. De când ei s-au botezat, a trecut multă vreme. Acum,
ar trebui să fie mai maturi, capabili să înţeleagă învăţăturile mai
grele, și chiar ar trebui să fie capabili să înveţe şi pe alţii.
Spre ruşinea lor, ei trebuie instruiţi în învăţăturile
elementare ale creştinismului, învăţături pe care le primeşte de
obicei un neofit, sau unul care se pregăteşte pentru botez. Se
aseamănă pruncilor, care nu pot asimila o hrană substanţială (I
Cor. 3, 2).
Acest fapt îl confirmă însăşi viaţa lor: pe de o parte sunt
indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lor, pe de altă parte
le lipseşte simţul de distincţie între bine şi rău, pe temeiul
preceptelor evanghelice.
Cu toţii deci, trebuie să aibă clară ideea că nici nu pot
rămâne la începutul de viaţă creştină de unde au pornit, nici să se
întoarcă din drumul pe care au mers. Apostolul precizează că nu
are rost să le predea învățătura cu care au început viața creștină.
Dar îi avertizează în privința unei realități triste: Întoarcerea de la
drumul Evangheliei presupune pedeapsa divină într-un mod
categoric, deoarece este de neiertat întoarcerea omului spre păcat
după ce a pregustat din darurile dumnezeiești. Căderea lor în păcat
este asemănată cu o nouă răstignire a Mântuitorului, ceea ce nu
poate fi posibil, nici admisibil din partea omului.
Această idee Apostolul o ilustrează printr-un tablou din
natură: ploaia face să rodească ţarina pentru folosul celor ce o
muncesc. Este deci o binecuvântare divină. Dimpotrivă, când din
lipsa de ploaie în ţarină cresc numai spini şi pălămidă, este un
blestem. Rodul blestemului nu-i bun decât să fie aruncat în foc.
Așadar, întoarcerea de la creștinism la Legea lui Moise,
este un păcat de neiertat, iar iudeo-creștinii trebuie să fie conștienți
de aceasta. Apostolul se arată încrezător că adresanții epistolei nu
vor face acest gest necugetat, deoarece au experiență creștină în
dragostea față de Mântuitorul și aproapele, fiind dintre cei care au
9
să uite lucrul vostru şi dragostea pe care slujit sfinților, aceștia fiind Apostolii Domnului și primii creștini ai
aţi arătat-o pentru numele Lui, voi, care Bisericii Ierusalimului.
aţi slujit şi slujiţi sfinţilor.
11.Dorind dar, ca fiecare dintre voi să
arate aceeaşi râvnă spre adeverirea
nădejdii, până la sfârşit,
12.Ca să nu fiţi greoi, ci următori ai
celor ce, prin credinţă şi îndelungă-
răbdare, moştenesc făgăduinţele.
13. Căci Dumnezeu, când a dat 4. Binecuvântarea divină este chezăşia biruinţei (6, 13-
făgăduinţă lui Avraam, de vreme ce n- 20). Binecuvântarea lui Dumnezeu şi promisiunile Lui, nu se vor
avea pe nimeni mai mare, pe care să Se dezminţi pentru creştinul care stăruie în credinţă. Dovada o avem
jure, S-a jurat pe Sine însuşi, (şi o au îndeosebi cititorii evrei), în exemplul lui Avraam, care,
14. Zicând: "Cu adevărat,
prin credinţă a ajuns la împlinirea multor promisiuni divine.
binecuvântând te voi binecuvânta, şi
înmulţind te voi înmulţi".
Dumnezeu i-a promis bătrânului patriarh la vârsta de 100 de ani
15.Şi aşa, având Avraam îndelungă- binecuvântare cu mulţi urmaşi, întărind promisiunea de jurământ.
răbdare, a dobândit făgăduinţa. Avraam a crezut acestei promisiuni care s-a şi împlinit prin
16.Pentru că oamenii se jură pe cel ce naşterea lui Isaac.
e mai mare şi jurământul e la ei o La fel, Dumnezeu, şi fiilor acestuia după har, (creştinilor),
chezăşie şi sfârşitul le-a promis mântuirea prin Fiul Său Unul născut. Versetul 16 este
oricărei
neînţelegeri. argument biblic pentru utilizarea jurământului atunci când oamenii
17. În aceasta, Dumnezeu voind să trebuie să fie credibili vorbind în numele adevărului.
arate şi mai mult, moştenitorilor Aceştia, cu atât mai mult decât Avraam trebuie să creadă
făgăduinţei, nestrămutarea hotărârii în împlinirea acestei promisiuni, cu cât Mântuitorul Hristos este
Sale, a pus la mijloc jurământul:
ancora nădejdii lor din cer.
18. Ca prin două fapte nestrămutate
- făgăduinţa şi jurământul - în care e cu
Într-un tablou foarte uzitat în acea vreme, autorul
neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit, noi,compară nădejdea creştină cu o ancoră, spunând că ea ne stabileşte
cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn în interiorul Sfintei Sfintelor din ceruri, unde tronează Hristos.
puternic ca să ţinem nădejdea pusă Precum ancora în mijlocul valurilor – chiar în furtună – prin
înainte, împlântarea ei în pământ solid, oferă corabiei un punct de sprijin,
19. Pe care o avem ca o ancoră a la fel nădejdea creştinului în Hristos, câtă vreme acesta petrece
sufletului, neclintită şi tare, intrând călător pe marea vieţii pământeşti.
dincolo de catapeteasmă, Nădejdea noastră creştină prin Hristos este ancorată în
20. Unde Iisus a intrat pentru noilumea de dincolo, asigurându-ne legătura cu o lume mai bună în
ca înaintemergător, fiind făcut viaţa veşnică.
Arhiereu în veac, după rânduiala lui
Şi, dacă cineva ar obiecta că această lume există numai în
Melchisedec.
închipuirea noastră, avem putinţa de a-l combate aducând mărturie
pe Mântuitorul Hristos, care ne-a premers înălţându-se după
înviere din această lume. Un fapt asupra căruia niciun creştin nu se
poate îndoi şi care este deosebit de încurajator. Hristos a intrat în
acea lume ca prototipul nostru, ca arhiereu după ordinea lui
Melchisedec, cu garanţia pe care o prezintă jertfa Sa, dându-ne
posibilitatea ca şi noi să-i urmăm.
Cap. 7 5. Hristos este preot în veac după rânduiala lui
1. Căci acest Melchisedec, rege al Melchisedec (7, 1-22)
Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Apostolul dezvoltă această idee amintind mai întâi tot
Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, ceea ce ni se spune în Facerea 14, 17-20, despre regalitatea şi

10
pe când se întorcea de la nimicirea
regilor şi l-a binecuvântat,
2. Căruia Avraam i-a dat şi
zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai
întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al
Salemului, adică rege al păcii,
3. Fără tată, fără mamă, fără
spiţă de neam, neavând nici început al
zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci,
asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu,
el rămâne preot pururea.
4. Vedeţi, dar, cât de mare e
acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-
a dat zeciuială din prada de război.
5. Şi cei dintre fiii lui Levi, care
primesc preoţia, au poruncă după lege,
ca să ia zeciuială de la popor, adică de la
fraţii lor, măcar că şi aceştia au ieşit din
coapsele lui Avraam;
6. Iar Melchisedec, care nu-şi
trage neamul din ei, a primit zeciuială
de la Avraam şi pe Avraam, care avea
făgăduinţele, l-a binecuvântat.
7. Fără de nici o îndoială, cel mai
mic ia binecuvântare de la cel mai mare.
8. Şi aici iau zeciuială nişte
oameni muritori, pe când dincolo, unul
care e dovedit că este viu.
9. Şi ca să spun aşa, prin Avraam, a dat
zeciuială şi Levi, cel ce lua zeciuială,
10. Fiindcă el era încă în coapsele lui
Avraam, când l-a întâmpinat
Melchisedec.
11. Dacă deci desăvârşirea ar fi
fost prin preoţia Leviţilor (căci legea
s-a dat poporului pe temeiul preoţiei
lor), ce nevoie mai era să se ridice un
alt preot după rânduiala lui
Melchisedec, şi să nu se zică după
rânduiala lui Aaron?
12. Iar dacă preoţia s-a schimbat
urmează numaidecât şi schimbarea
Legii.
13. Căci Acela, despre Care se
spun acestea, îşi ia obârşia dintr-o
altă seminţie, de unde nimeni n-a
slujit altarului,
14. Ştiut fiind că Domnul nostru a
răsărit din Iuda, iar despre seminţia
acestora, cu privire la preoţi, Moise n-a
vorbit nimic.
preoţia lui Melchisedec, despre legăturile lui cu Avraam; dar şi
despre ceea ce nu se vorbeşte, adică despre originea şi urmaşii lui.
Întâi este explicat etimologic numele lui Melchisedec şi a
oraşului unde a stăpânit el; numele Melchisedec (Maleah Sadok) –
spune Apostolul – însemnează “Regele dreptăţii”, sau regele
Salemului.
Dreptatea şi pacea sunt semnele caracteristice ale
regalităţii lui. Sfânta Scriptură nu aminteşte nimic de tatăl, mama
lui şi urmaşii săi. Dar acesta nu înseamnă că Melchisedec a fost o
fiinţă supranaturală; el a fost un om obişnuit căruia, însă, nu i se
cunosc strămoşii, nici sfârşitul.
Comparându-l cu Mântuitorul, această omisiune are un
sens aparte; simbolizează faptul că Mântuitorul Hristos ca
Dumnezeu nu are început, nici sfârşit.
Melchisedec este prezentat ca fiind superior lui Avraam şi
cu atât mai mult faţă de urmaşii acestuia, faţă de leviţi. Acest fapt
îl simbolizează în primul rând prin zeciuiala pe care o dă Avraam
lui Melchisedec. Dreptul la zeciuială la fiii Legii îl avea seminţia
Levi.
Dacă Melchisedec, fără un titlu de drept al originei sale ia
zeciuială de la Avraam, protopărintele poporului iudeu, prin
aceasta dovedeşte superioritatea lui faţă de acela. Prin această
zeciuială Melchisedec face tributari şi pe leviţi, fiii lui Avraam. În
consecinţă, preoţia lui este superioară preoţiei levitice.
Superioritatea lui Melchisedec faţă de Avraam e
confirmată apoi, prin faptul că Avraam se lasă binecuvântat de
Melchisedec, recunoscând prin aceasta că el este deţinătorul unor
daruri divine superioare. Or, dacă Mântuitorul Hristos este
arhiereu după rânduiala (în modul în care era), Melchisedec,
înseamnă că preoţia lui era superioară preoţiei levitice.
Acest lucru a fost adeverit şi de istorie. Astfel:
a) Din istoria iudaică rezultă că preoţia levitică este de
scurtă durată şi trecătoare. Ea n-a fost în stare să ducă la
desăvârşire, precum nici Legea clădită pe această preoţie n-a dus la
mântuire. Ea e menită numai a pregăti calea pentru adevărata
preoţie instituită de Fiul lui Dumnezeu, care este preoţie veşnică şi
neschimbabilă.
b) Chemarea preoţilor levitici nu era pecetluită prin nici
un fel de jurământ. Mântuitorul Hristos, dimpotrivă, a obţinut
oficiul preoţesc prin jurământul amintit în Ps.110, 4. În acest
jurământ e dată asigurarea durabilităţii veşnice a preoţiei lui.
Veşnicia (valabilitatea perpetuă şi absolută a acestei
demnităţi), dovedeşte superioritatea şi desăvârşirea preoţiei şi a
Aşezământului Nou instituite de Hristos, faţă de preoţia levitică şi
Legea veche.
c) Preoţia de dinainte de Hristos a fost mărginită în timp.
11
15. Apoi este lucru şi mai lămurit Cei care au deţinut-o au murit unul după altul, de aceea era necesar
că, dacă se ridică un alt preot după ca oficiul să se reocupe continuu. Dimpotrivă, preoţia lui Hristos,
asemănarea lui Melchisedec, fiind veşnică, e neîntreruptă şi fără schimbare, una şi aceeaşi. De
16. El s-a făcut nu după legea unei fapt, Hristos, biruitorul morţii, trăieşte în veşnicie. Acţiunea
porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi preoţiei Lui izbăvitoare nu suferă nici o perturbare, sau
nepieritoare,
întrerupere. Hristos este Mântuitor pentru toate timpurile, fiindcă
17. Căci se mărturiseşte: "Tu eşti
Preot în veac, după rânduiala lui El oricând se poate interpune pentru aceia care, prin El, vor să vină
Melchisedec". la Tatăl. Moartea nu poate să-i impună activităţii Lui un sfârşit în
18. Astfel, porunca dată întâi se timp.
desfiinţează, pentru neputinţa şi În continuare, Apostolul formulează o caracterizare a
nefolosul ei; arhiereului Hristos. Arhiereul este Sfânt fiindcă de Dumnezeu este
19. Căci Legea n-a desăvârşit uns (Ps. 16, 10); e curat, nefiind pătat cu păcat şi neatins de
nimic, iar în locul ei îşi face cale o întinăciunea lumii. Se distinge de cei păcătoşi, nu în sensul că fuge
nădejde mai bună, prin care ne de ei, ci prin originea lui şi prin natura lui divină. E mai înalt decât
apropiem de Dumnezeu. cerurile fiindcă, imaculat fiind, după jertfa de pe cruce, s-a înălţat
20. Ci încă a fost la mijloc şi un la ceruri.
jurământ, căci pe când aceia s-au făcut
După descrierea valorii sale personale, în câteva cuvinte
preoţi fără de jurământ,
21. El S-a făcut cu jurământul Celui îi descrie şi misiunea.
ce I-a grăit: "Juratu-S-a Domnul şi nu În această misiune, El nu împlineşte funcţia arhierească
Se va căi: Tu eşti Preot în veac, după prin jertfa zilnică pentru păcatele Sale şi ale poporului, precum fac
rânduiala lui Melchisedec". arhiereii aronitici. Suficientă a fost singura jertfă pentru totdeauna
22. Cu aceasta, Iisus S-a făcut şi pentru întreaga omenire: jertfirea Sa proprie pe cruce.
chezaşul unui mai bun testament. Se încheie această caracterizare cu concluzia că arhieria
23. Apoi acolo s-a ridicat un şir de cea nouă ocupată de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, rămâne în veac,
preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să în ea nefiind nici o scădere, nici o slăbiciune.
dăinuiască.
24. Aici însă, Iisus, prin aceea că rămâne în veac, are o preoţie netrecătoare (veşnică).
25. Pentru aceasta, şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea
e viu ca să mijlocească pentru ei.
26. Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi
fiind mai presus decât cerurile.
27. El nu are nevoie să aducă zilnic jertfe, ca arhiereii: întâi pentru păcatele lor, apoi pentru ale poporului, căci El a
făcut aceasta o dată pentru totdeauna, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi.
28. Căci Legea pune ca arhierei oameni care au slăbiciune, pe când cuvântul jurământului, venit în urma Legii, pune
pe Fiul, desăvârşit în veacul veacului.
Cap. 8 6. Activitatea lui Hristos în lume ca arhiereu (8, 1-10, 18)
1. Lucru de căpetenie din cele spuse a) În această secţiune autorul descrie faptele
este că avem astfel de Arhiereu care a Mântuitorului în demnitatea lui de arhiereu. Apostolul Pavel
şezut de-a dreapta tronului slavei în ajunge astfel la punctul culminant al epistolei sale. E vorba de
ceruri,
înaltul oficiu arhieresc pe care Mântuitorul îl împlineşte în
2.Slujitor Altarului şi Cortului celui
adevărat, pe care l-a înfipt Dumnezeu
sanctuarul încredinţat lui de Dumnezeu Tatăl.
şi nu omul. Prin contrast cu Cortul Mărturiei şi Templul din
3.Apoi, orice arhiereu este pus ca să Ierusalim, Mântuitorul Hristos îşi împlineşte oficiul Său într-un
aducă daruri şi jertfe; de aceea sanctuar mult mai important, neclădit de mână omenească ci de
trebuincios era ca şi acest Arhiereu să fi Dumnezeu; e sanctuarul Cerurilor, unde El stă de-a dreapta
avut ceva ce să aducă. Tronului Măririi.
4.Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar fi Cortul sfânt de pe pământ, făcut de mână omenească prin
preot, fiindcă aici sunt aceia care aduc

12
darurile potrivit Legii, Moise, este numai o prefigurare a celui ceresc.
5.Care slujesc închipuirii şi umbrei celor b) Pentru a demonstra şi mai mult distincţia dintre slujba
cereşti, precum a primit poruncă Moise, arhierească veche şi nouă, autorul analizează mai întâi poruncile
când era să facă cortul: "Ia seama, zice privitoare la cultul Vechiului Testament; apoi descrie pe larg
Domnul, să faci toate după chipul ce ţi-a obiectele sfinte ale Cortului sfânt şi templului: candelabrul, masa
fost arătat în munte".
pâinilor punerii înainte (Lev. 25, 23-40; 26, 35); altarul tămâierii,
6.Acum însă, Arhiereul nostru a
dobândit o slujire cu atât mai osebită, ”Sicriul” legii şi activităţile desfăşurate de preoţi la templu.
cu cât este şi Mijlocitorul unui Astfel, precizează că, preoţii aveau intrarea numai în
testament mai bun, ca unul care este prima din încăperile Cortului sfânt, în Sfânta, aici desfăşurându-se
întemeiat pe mai bune făgăduinţe. întreg serviciul divin al zilei. În Sfânta erau numai ceremonii şi
7.Căci dacă (testamentul) cel dintâi ar nicidecum o slujbă de împăcare cu Dumnezeu. Aceasta putea avea
fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi loc numai în Sfânta Sfintelor. Dar nici n-avea intrare nimeni, sub
căutat loc pentru al doilea; ameninţarea pedepsei cu moartea, decât arhiereul o dată în an,
8.Ci Dumnezeu îi mustră şi le zice: "Iată când de 7 ori stropea jertfelnicul cu sângele jertfelor de împăcare,
vin zile, zice Domnul, când voi face, cu aduse pentru sine şi pentru popor.
casa lui Israel şi cu casa lui Iuda, Acest ceremonial al împăcării cu Dumnezeu făcut o dată
testament nou,
în an, arăta că drumul spre Sfânta Sfintelor, încă nu era deschis şi
9.Nu ca testamentul pe care l-am făcut
cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat că puterea de acţiune a arhieriei Vechiului Testament era foarte
de mână ca să-i scot din pământul restrânsă.
Egiptului; căci ei n-au rămas în Apoi conchide: acestea sunt numai oglinda unor jertfe şi
testamentul Meu, de aceea şi Eu i-am daruri viitoare mult superioare cu putere izbăvitoare directă.
părăsit - zice Domnul. Mântuitorul Hristos este arhiereul bunurilor viitoare.
10.Că acesta e testamentul pe care îl voi El a adus o singură jertfă valabilă pentru toţi şi pentru
face cu casa lui Israel, după acele zile, totdeauna. Altarul de jertfă pe care continuă să mijlocească pentru
zice Domnul: Pune-voi legile Mele în oameni n-a fost făcut de mână omenească şi nu aparţine acestei
cugetul lor şi în inima lor le voi scrie, şi
lumi, deci nu este supus celor trecătoare. Jertfa Lui este cea mai
voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul scumpă din câte se pot închipui.Ea înlocuieşte sângele ţapilor,
Meu.
berbecilor şi viţeilor cu propriul său sânge.
11.Şi nu va mai învăţa fiecare pe
vecinul său şi fiecare pe fratele său Şi dacă jertfa de animale, spune Apostolul, aduse de
zicând: Cunoaşte pe Domnul! - căci toţi Arhiereul Vechiului Testament, aveau o putere curăţitoare
Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până oarecare, fie şi chiar numai cu caracter extern, de bună seamă cu
la cel mai mare al lor; mult mai mare este puterea curăţitoare a jertfei lui Hristos.
12.Căci voi fi milostiv cu nedreptăţile Şi dacă animalele de jertfă în Vechiul Testament trebuiau
lor şi de păcatele lor nu-Mi voi mai să fie fără de nici un defect, atunci, într-o măsură neasemănată mai
aduce aminte". mare, El, care se jertfeşte, este lipsit de orice întinăciune. El,
13.Şi zicând: "Nou", Domnul a Hristos, care se jertfeşte, este lipsit de orice întinăciune. Efectele
învechit pe cel dintâi. Iar ce se sunt pe măsura jertfei: ea curăţă sufletul nostru de păcate; ea ne dă
învecheşte şi îmbătrâneşte, aproape puterea harică pentru o slujire bineplăcută lui Dumnezeu, pentru
este de pieire.
mântuirea noastră şi dobândirea vieţii de veci.
Ea a creat un nou raport între Dumnezeu şi om: un raport de dragoste părintească faţă de fiii săi, a
întemeia un nou Legământ; a şters povara păcatului strămoşesc din sufletul omenesc, păcat prin care
diavolul subjugase lumea; a ridicat obstacolul care stă în drumul omenirii spre măreaţa moştenire a
cerurilor. Prin ea, trecutul e mort, începând un viitor strălucit şi fără sfârşit.
Bunurile pe care le rodeşte jertfa pe cruce sunt închipuite de Apostol în forma unei moşteniri.
Dar Dumnezeu Tatăl a voit ca noi să devenim moştenitori numai prin moartea Fiului Său. Câtă vreme
testatorul trăieşte, nimeni nu-l poate moşteni, dat fiind că testamentul are valoarea de drept abia după

13
moartea testatorului. Pentru aceasta şi în Vechiul Testament, oferirea jertfelor era o prefigurare a celui ce
va muri, Iisus Hristos testatorul moştenirii noastre veşnice. Mântuitorul Hristos murind pe cruce,
Testamentul intră în vigoare. A doua jertfă nu mai este necesară, Hristos nu poate muri de două ori. Şi,
precum pentru un om după moarte nu mai poate urma decât judecată cu pedeapsă, sau răsplata pentru
viaţa pământească, la fel Mântuitorul Hristos nu mai poate veni a doua oară pentru a muri din nou,
jertfindu-se pentru noi. Prin moartea lui pe cruce misiunea lui faţă de noi este încheiată. Va veni a doua
oară întru mărire, pentru a judeca lumea şi pentru a răsplăti şi ferici pe toţi câţi au ştiut să beneficieze de
darurile jertfei Sale. Jertfa Mântuitorului Hristos este suficientă pentru toate timpurile.
Cap. 10 Apostolul Pavel precizează încă o dată care este
10. Întru această voinţă suntem principiul mântuirii oamenilor prin Iisus Hristos. Este voința Lui
sfinţiţi, prin jertfa trupului lui Iisus să ne sfințească pentru a putea dobândi mântuirea. Sfințirea s-a
Hristos, o dată pentru totdeauna. produs prin jertfa unică și perenă a trupului Său pentru păcatele
11. Şi orice preot stă şi slujeşte în oamenilor. Împlinindu-și misiunea, El șade acum de-a dreapta lui
fiecare zi şi aceleaşi jertfe aduce de
Dumnezeu Tatăl până la pedepsirea totală și irevocabilă a răului.
multe ori, ca unele care niciodată nu pot
să înlăture păcatele. Valabilitatea unicei sale jertfe este atestată și de Duhul Sfânt care
12. Acesta dimpotrivă, aducând o s-a revărsat în lume și lucrează mântuirea în cei credincioși. Iar
singură jertfă pentru păcate, a şezut în principala Lui lucrare constă în spiritualizarea relației oamenilor
vecii vecilor, de-a dreapta lui cu Dumnezeu și în acțiunea de iertare a păcatelor lor. Iertarea
Dumnezeu, aceasta este un act spiritual care nu mai necesită vărsarea sângelui
13. Şi aşteaptă până ce vrăjmaşii animalelor la templu. Sfânta Sfintelor din templu este acum în
Lui vor fi puşi aşternut picioarelor Lui. ceruri.
14. Căci printr-o singură jertfă 7. Îndemnuri (Evr. 10, 19-31)
adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe Ca încheiere a părţii dogmatice şi înainte de a trece la
cei ce se sfinţesc; partea parenetică, Apostolul trage toate concluziile pentru cititori.
15. Dar şi Duhul cel Sfânt ne
Noi putem şi trebuie să intrăm în această Sfântă a
mărturiseşte aceasta, fiindcă după ce a
zis: Sfintelor. Totuşi, atitudinea noastră internă, faptele nostre pot fi un
16. "Acesta este aşezământul pe obstacol. Putem intra numai dacă în sufletul nostru trăieşte vie
care îl voi întocmi cu ei, după acele zile credinţa în Hristos şi în puterea izbăvitoare a jertfei Lui. Ne-am
- zice Domnul: Da-voi legile Mele în curăţat de păcat prin stropirea cu sângele jertfei Lui; dacă ne-am
inimile lor şi le voi scrie în cugetele spălat în baia botezului, dacă ducem o viaţă după pilda şi
lor". îndemnurile Lui evanghelice.
17. Şi adaugă: "Iar de păcatele lor şi În aceste condiţii putem avea nădejdea, ba chiar
de fărădelegile lor nu-Mi voi mai aduce siguranţa, că toate promisiunile moştenirii divine se vor împlini.
aminte". Apostolul le arată credincioşilor că tăria credinţei şi viaţa plină de
18. Unde este dar iertarea acestora, sfinţenie joacă un rol important nu numai asupra celor care o
nu mai este jertfă pentru păcate.
posedă, ci şi asupra fraţilor lor mai slabi. Prin aceasta le impune
19. Drept aceea, fraţilor, având
îndrăzneală, să intrăm în Sfânta tuturor responsabilitatea şi pentru fraţii lor. Nu este suficientă
Sfintelor, prin sângele lui Iisus, desăvârşirea personală ci, pentru ca strădania să fie completă, este
20. Pe calea cea nouă şi vie pe care o permanentă grijă a fiecăruia faţă de cei mai slabi.
pentru noi a înnoit-o, prin Cel mai bun prilej pentru îndeplinirea acestei datorii
catapeteasmă, adică prin trupul Său, frăţeşti îi oferă întrunirea tuturor la serviciile divine, precum
21. Şi având mare preot peste casa lui rezultă foarte bine şi din I Corinteni, cap. 10. Îi îndeamnă deci pe
Dumnezeu, toţi să participe cu regularitate la întrunirea comunităţilor, fără a se
22. Să ne apropiem cu inimă curată, sustrage îndemnurilor şi sfaturilor care li se dau.
întru plinătatea credinţei, curăţindu-ne Pentru a da cât mai multă greutate acestor îndemnuri,
prin stropire inimile de orice cuget rău, Apostolul atrage atenţia că ziua judecăţii Domnului se apropie (I
şi spălându-ne trupul în apă curată,

14
23. Să ţinem mărturisirea nădejdii Tes. 4, 16; I Petru 4, 4; Apoc. 22, 20).
cu neclintire, pentru că credincios este Apoi, printr-o paralelă între Legea veche şi Legea nouă,
Cel ce a făgăduit, arată responsabilitatea faptelor. În legea veche pentru călcarea
24. Şi să luăm seama unul altuia, ca fundamentalelor porunci, în baza a două sau trei mărturii, fiul
să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte Legii era pedepsit cu moartea. După Legea nouă, cu atât mai gravă
bune,
va fi pedeapsa pentru descoperirea Evangheliei lui Hristos şi
25. Fără să părăsim Biserica
noastră, precum le este obiceiul unora, dispreţul jertfei Lui pe cruce, cu cât mai desăvârşit este noul
ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai legământ în ordinea mântuirii faţă de vechiul legământ.
mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua Acolo, pentru călcarea Legii era pedeapsa cu moartea
aceea. trupească, aici, pentru călcarea Evangheliei şi dispreţul jertfei va
fi condamnarea în veşnicie.
26. Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru
păcate, nici o jertfă,
27. Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici.
28. Călcând cineva Legea lui Moise, e ucis fără de milă, pe cuvântul a doi sau trei martori;
29. Gândiţi-vă: cu cât mai aspră fi-va pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, şi
a nesocotit sângele testamentului cu care s-a sfinţit, şi a batjocorit duhul harului.
30. Căci cunoaştem pe Cel ce a zis: "A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti". Şi iarăşi: "Domnul va judeca pe
poporul Său".
31. Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu.
II. PARTEA PARENETICĂ
32. Aduceţi-vă, dar, aminte mai Concluziile practice aplicate la viaţă (Evr. 10, 32 – 13, 20).
întâi de zilele în care, după ce aţi fost 1. Răbdarea în persecuţii (10, 32-39). După ce în
luminaţi, aţi răbdat luptă grea de încheierea expunerii dogmatice a epistolei, Apostolul i-a avertizat
suferinţe,
pe cititori că îi aşteaptă înfricoşata zi a judecăţii, în introducerea
33. Parte făcându-vă privelişte cu
ocările şi cu necazurile îndurate, parte
părţii parenetice, scoate exemple din propriul lor trecut de
suferind împreună cu cei ce treceau prin suferinţă, menite a-i întări şi încuraja în persecuţiile prezente şi
unele ca acestea, viitoare.
34. Căci aţi avut milă de cei închişi, Le aminteşte întâi de vremea când au primit creştinismul.
iar răpirea averilor voastre aţi primit-o Ce luptă grea a trebuit să ducă cu cei care i-au despuiat de bunurile
cu bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai lor, de toate drepturile lor şi i-au prigonit. Unii dintre ei s-au lăsat
bună şi statornică avere. torturaţi şi dispreţuiţi, iar lumea se delecta de suferinţa şi mizeria
35. Nu lepădaţi dar încrederea lor.
voastră, care are mare răsplătire. Frumoasa lor atitudine din trecut este un convingător
36. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, exemplu de urmat în prezent şi în viitor. Ei, de la început au trecut
făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi
printr-o grea încercare, pe care nu-i permis s-o dispreţuiască.
făgăduinţa.
37. "Căci mai este puţin timp, prea
Dimpotrivă, de câte ori este nevoie, trebuie înnoită şi întărită, căci
puţin, şi Cel ce e să vină, va veni şi nu numai prin răbdare până la sfârşit este asigurată participarea la
va întârzia; bunurile promise de Dumnezeu.
38. Iar dreptul din credinţă va fi Un sprijin puternic în această răbdare le dă Apostolul prin
viu; şi de se va îndoi cineva, nu va anunţarea că, încercarea la care sunt supuşi nu va mai fi de lungă
binevoi sufletul Meu întru el". durată şi răsplata lui Dumnezeu va veni (I Tes. 4, 12; 2 Tes. 2, 3; 2
39. Noi nu suntem (fii) ai îndoielii Petru 3, 4; Apoc. 1, 7, 22, 20).
spre pieire, ci ai credinţei spre Apropiata eliberare definitivă, mângâie şi ajută în
dobândirea sufletului. strâmtoarea prezentă. Siguranţa acestei nădejdi este credinţa.
Oricât de apăsătoare ar fi viaţa pentru un creştin în timpul
prigoanei, o trăieşte cu uşurinţă fiindcă trăieşte prin credinţă. În

15

Cap. 11
1. Iar credinţa este încredinţarea
celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor
celor nevăzute.
2. Prin ea, cei din vechime au dat
buna lor mărturie.
3. Prin credinţă înţelegem că s-au
întemeiat veacurile prin cuvântul lui
Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele
ce se văd.
4. Prin credinţă, Abel a adus lui
Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain,
pentru care a luat mărturie că este drept,
mărturisind Dumnezeu despre darurile
lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a
murit.
5. Prin credinţă, Enoh a fost luat
de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi
nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl
strămutase, căci mai înainte de a-l
strămuta, el a avut mărturie că a bine-
plăcut lui Dumnezeu.
6. Fără credinţă, dar, nu este cu
putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu,
căci cine se apropie de Dumnezeu
trebuie să creadă că El este şi că Se face
răsplătitor celor care Îl caută.
7. Prin credinţă, luând Noe
înştiinţare de la Dumnezeu despre cele
ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie,
o corabie spre mântuirea casei sale; prin
credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii
celei din credinţă s-a făcut moştenitor.
8. Prin credinţă, Avraam, când a
fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul
pe care era să-l ia spre moştenire şi a
ieşit neştiind încotro merge.
9. Prin credinţă, a locuit vremelnic
în pământul făgăduinţei, ca într-un
pământ străin, locuind în corturi cu
Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună
moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe;
credinţa că Iisus este alături, că puterea Lui va învinge toate
greutăţile, puterea de rezistenţă a creştinului creşte la infinit.
Autorul este convins că cititorii vor rămâne tari în
credinţă. Ei nu sunt dintre aceia care dau înapoi. N-au dezertat de
la datorie atunci când erau abia copii în creştinism, abia când
gustaseră din darurile coborâte de Hristos în lume; cu atât mai
puţin vor dezerta acum când poziţia lor este marcată prin credinţa
de care au dat dovadă şi care câştigă salvând sufletul.
2. Fiinţa şi luminoasele exemple ale credinţei ( Evr. 11, 1-40)
Dacă credinţa joacă un rol atât de important în mântuirea
creştină, fiinţa ei trebuie să fie bine lămurită. Apostolul încearcă s-
o definească pe scurt în cuvintele primului verset ale acetui
capitol.
Din această definiţie rezultă următoarele: credinţa
creştină este primirea adevărurilor supranaturale pe temeiul
autorităţii divine a Mântuitorului. Autoritatea lui Dumnezeu ne
garantează că adevărurile primite sunt o realitate permanentă.
Obiectul acestei asigurări divine sunt bunurile pe care omul le
nădăjduieşte, dar care sunt ascunse în viitor. Prin Hristos aceste
bunuri sunt cunoscute creştinului, din nădejdi devenind realităţi.
Lămuriţi asupra importanţei credinţei, autorul cere
cititorilor săi să uzeze de această putere salvatoare, care le va
asigura echilibrul în mijlocul persecuţiilor, urmând strămoşilor lor
evlavioşi, care, prin credinţă au ajuns la fericirea din care gustă
acum. Îndemnul îl întemeiază pe datele Sfintei Scripturi:
-Prin credinţa dovedită de Abel, jertfind ceea ce a avut
mai bun în turma sa, s-a îndreptat înaintea lui Dumnezeu,
învrednicindu-se ca şi după moarte să poată grăi prin sângele său,
cerând pedeapsa fratricidului (Gen. 4, 4).
-Prin credinţă Enoh s-a făcut iubit de Dumnezeu. Sf.
Scriptură ne spune despre el doar atât că:”umbla cu Dumnezeu”
(Gen. 5, 24) şi că Dumnezeu l-a luat la cer fără să fi gustat
moartea. Din aceste puţine informaţii Enoch ne apare ca un om
plin de credinţă. Credinţa lui vizează două realităţi: existenţa lui
Dumnezeu şi răsplata Lui. Era convins de prezenţa şi existenţa lui
Dumnezeu, cu toate că nu-l vedea, şi era sigur de răsplata Lui, cu
toate că numai prin nădejde o putea cuprinde. Această tărie de
credinţă a şi fost strălucit răsplătită, prin răpirea lui la cer, fără a
gusta moartea.
-Prin credinţă a fost salvat Noe. Credinţa i-a adus ştirea
pedepsei divine care încă nu se vedea (Gen. 6, 3); iar în siguranţa
nădejdii că va fi salvat, şi-a găsit corabia.
-Prin credinţă patriarhul Avraam a părăsit ţinutul Ur
venind în Canaan (Gen, 13, 1). A făcut acest drum fără a cunoaşte
hotărârea lui Dumnezeu, care i s-a adus la cunoştinţă abia la
sosirea în Canaan, când i s-a promis că această ţară va fi
16
10. Căci aştepta cetatea cu temelii
puternice, al cărei meşter şi lucrător este
Dumnezeu.
11. Prin credinţă, şi Sara însăşi a
primit putere să zămislească fiu, deşi
trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea
L-a socotit credincios pe Cel ce
făgăduise.
12. Pentru aceea, dintr-un singur
om, şi acela ca şi mort, s-au născut
atâţia urmaşi - mulţi "ca stelele cerului
şi ca nisipul cel fără de număr de pe
ţărmul mării".
13. Toţi aceştia au murit întru
credinţă, fără să primească făgăduinţele,
ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu
dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt
străini şi călători.
14. Iar cei ce grăiesc unele ca
acestea dovedesc că ei îşi caută lor
patrie.
15. Într-adevăr, dacă ar fi avut în
minte pe aceea din care ieşiseră, aveau
vreme să se întoarcă.
16. Dar acum ei doresc una mai
bună, adică pe cea cerească. Pentru
aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei
ca să Se numească Dumnezeul lor, căci
le-a gătit lor cetate.
17. Prin credinţă, Avraam, când a
fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă).
Cel ce primise făgăduinţele aducea
jertfă pe fiul său unul născut!
18. Către el grăise Dumnezeu: "Că
în Isaac ţi se va chema ţie urmaş".
19. Dar Avraam a socotit că
Dumnezeu este puternic să-l învieze şi
din morţi; drept aceea l-a dobândit
înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui.
20. Prin credinţa despre cele
viitoare a binecuvântat Isaac pe Iacov şi
pe Esau.
21. Prin credinţă Iacov, când a fost
să moară, a binecuvântat pe fiecare din
fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemându-
se pe vârful toiagului său.
22. Prin credinţă Iosif, la sfârşitul
vieţii, a pomenit despre ieşirea fiilor lui
Israel şi a dat porunci cu privire la
oasele sale.
23. Prin credinţă, când s-a născut
moştenirea urmaşilor săi (Gen, 12,7). Avraam s-a dovedit
credincios şi în faptul că în ţara promisiunii, el personal şi urmaşii
săi până în a treia generaţie, au trăit ca străini și nomazi,
adăpostindu-se în corturi (Gen. 12, 8; 13, 33).
Credinţa lui se confirmă şi atunci când nădăjduieşte să
treacă din corturi, în cetăţi zidite, nu de mână omenească, ci de
Dumnezeu. Autorul, aducând acest exemplu, se gândeşte la
Ierusalimul ceresc (Evr. 13, 14), de care aminteşte şi în Gal. 4, 26,
iar Apostolul Ioan îl vede coborându-se din cer pe pământ (Apoc.
21, 2).
-Prin credinţă Sara a primit puterea de a concepe la
adânci bătrâneţe, ea care era stearpă. Şi nădejdea ei din credinţă s-
a împlinit. Prin credinţă, din primul ei născut, Isaac, s-au născut
urmaşi mulţi ca stelele cerului şi nisipul mării.
-Prin credinţă în îndurarea divină Iosif, înainte de moarte,
se preocupă de plecarea neamului său din Egipt şi în siguranţa
acestui fapt (petrecut peste 400 de ani), cere ca osemintele lui să
fie duse în patrie.
-Prin credinţă, părinţii lui Moise, înfruntând asprele
porunci ale lui Faraon, ţin pe copilul lor nou-născut timp de trei
luni de zile, periclitându-şi viaţa. Frumuseţea copilului a fost
numai un motiv extern. Impulsul matern şi siguranţa reuşitei le-a
dat-o numai credinţa în promisiunea divină făcută patriarhilor.
Exemplul clasic de credinţă îl dă Moise în tot cursul vieţii
sale. El suferă pentru pătimirile poporului său, respingând toate
plăcerile şi onorurile pe care i le oferea viaţa în calitatea lui de fiu
adoptiv al fiicei lui Faraon, punându-şi în pericol viaţa numai în
credinţa că soarta neamului său este în mâna lui Dumnezeu. Viaţa
lui viitoare este o împletire de acte ale credinţei. Astfel, prin
credinţă, înfruntă pe Faraon fără a se teme de el.
Prin credinţă aduce plăgile asupra Egiptului, prin credinţă
purcede la trecerea prin Marea Roşie. Şi credinţa nu i-a fost
dezminţită: pentru Israel fundul mării a fost ca drumul pe uscat, iar
pentru urmăritorii lui a fost drumul morţii.
O altă probă de credinţă o găseşte la Iosua, prin a cărui
poruncă poporul iudeu înconjoară zidurile Ierihonului de şapte ori
în şapte zile consecutive, aşteptând căderea cetăţii (Ios. 6, 20).
La fel de credincioasă este Rahab, desfrânata din Ierihon,
care adăposteşte cu pericolul vieţii pe iscoadele lui Iosua, iar
Dumnezeu o răsplăteşte salvând-o şi înălțând-o la căderea oraşului
(Ios. 2, 3).
Alte multe probe ale credinţei şi minuni ale credinţei
umplu cărţile Judecătorilor, Regilor şi Proorocilor. Numărul lor
corespunde şirului lung de eroi care s-au distins prin credinţă. Prin
credinţă judecătorii au învins definitiv pe Canaaneeni; prin
credinţă David a ajuns cel mai mare rege; prin credinţă David a
17
Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei
luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu
s-au temut de porunca regelui.
24. Prin credinţă, Moise, când s-a
făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul
fiicei lui Faraon,
25. Ci a ales mai bine să pătimească
cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă
dulceaţa cea trecătoare a păcatului,
26. Socotind că batjocorirea pentru
Hristos este mai mare bogăţie decât
comorile Egiptului, fiindcă se uita la
răsplătire.
27. ....
39. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind
prin credinţă, n-au primit făgăduinţa,
40. Pentru că Dumnezeu rânduise
pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu
ia fără noi desăvârşirea.
Cap. 12
1. De aceea şi noi, având împrejurul
nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm
orice povară şi păcatul ce grabnic ne
împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în
lupta care ne stă înainte.
2. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus,
începătorul şi plinitorul credinţei,
Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a
suferit crucea, n-a ţinut seama de
ocara ei şi a şezut de-a dreapta
tronului lui Dumnezeu.
3. Luaţi aminte, dar, la Cel ce a
răbdat de la păcătoşi, asupra Sa, o atât
de mare împotrivire, ca să nu vă lăsaţi
osteniţi, slăbind în sufletele voastre.
4. În lupta voastră cu păcatul,
nu v-aţi împotrivit încă până la sânge.
5. Şi aţi uitat îndemnul care vă
grăieşte ca unor fii: "Fiul meu, nu
dispreţui certarea Domnului, nici nu te
descuraja, când eşti mustrat de El.
6. Căci pe cine îl iubeşte Domnul
îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care
îl primeşte".
7. Răbdaţi spre înţelepţire,
Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de
fii. Căci care este fiul pe care tatăl său
nu-l pedepseşte?
trecut prin proba focului; prin credinţă Ilie şi Elisei au înviat
morţii. Prin credinţă s-a afirmat văduva din Sarepta (I, Regi, 17,
23), Samariteanca (2, Regi, 4, 36), preotul Zaharia (2 Cron. 24, 20)
şi mulţi alţii.
Lumea i-a socotit pe toţi aceştia nişte nebuni, adepţi ai
unei cauze pierdute. Sf. Scriptură ni-i înfăţişează ca pe nişte eroi,
ca pe nişte strălucite exemple de viaţă. Nici unul n-a putut
supravieţui promisiunii, adică până la venirea Mântuitorului şi
aducerea binecuvântărilor Lui. Această mare bucurie a împlinirii, a
fost rezervată de Dumnezeu numai pentru creştini până la sfârşitul
veacurilor. Astfel, cei dintâi eroi ai credinţei au trebuit să aştepte
pe cei din urmă, pentru ca vechii şi noii prin Hristos să
dobândească mântuirea.
3. Exemplul lui Hristos ca erou al credinţei (Evr. 12, 1-3).
Prin amintitele exemple de credinţă din Vechiul
Testament care prefigurează pe Mesia şi drumul deschis de El spre
mântuirea oamenilor, autorul arată iudeilor cum trebuie să se
poarte pentru a se mântui: să stăruie în credinţă şi viaţă de
sfinţenie, ca şi strămoşii lor din Vechiul Testament.
Dacă pentru strămoşi Mântuitorul a fost numai un obiect
al credinţei şi promisiunii, pentru creştini este o realitate istorică.
Această realitate trebuie să acţioneze mai profund, întreţinând
credinţa; fiindcă pe de o parte, El ne-a arătat pilda lui de
mesianitate, de smerenie şi de pătimire; pe de alta, înălţarea şi
preamărirea.
Autorul nu se mulţumeşte numai cu atât ci, pentru a-i
întări, le pune în vedere cititorilor exemplul personal al lui Hristos
care a experimentat această răbdare în pătimiri şi credinţă în
izbândă. În consecinţă, nu le e permis să trăiască în indiferentism
şi nepăsare.
4. Suferinţele sunt un mijloc de întărire în urmarea lui
Hristos (Evr. 12, 4-17)
Cunoscând trecutul cititorilor, Apostolul constată că până
acum încă nu li s-a cerut cea mai puternică probă împotriva
păcatului, proba rezistenţei până la sânge, a martiriului. El
punctează, așadar, faptul că suferințele lor nu au atins limita
suportabilității, dincolo de care așteaptă răsplata lui Hristos.
După modelul suferinței lui Hristos, apostolul crede că ei
vor trebui să treacă şi prin această probă. Faptul însă, să nu-i
dispere, fiindcă nu trebuie să uite că sunt fiii lui Dumnezeu, iar pe
cine Dumnezeu îl iubeşte, îl şi mustră. Acest adevăr îl bazează pe
citatul din Prov. 3, 11.
18
8. Iar dacă sunteţi fără de certare,
de care toţi au parte, atunci sunteţi fii
nelegitimi şi nu fii adevăraţi.
9. Apoi dacă am avut pe părinţii
noştri după trup, care să ne certe, şi ne
sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu
atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să
avem viaţă?
10. Pentru că ei, precum găseau cu
cale, ne pedepseau pentru puţine zile, iar
Acesta, spre folosul nostru, ca să ne
împărtăşim de sfinţenia Lui.
11. Orice mustrare, la început, nu
pare că e de bucurie, ci de întristare,
dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu
ea roada paşnică a dreptăţii.
14. Căutaţi pacea cu toţi şi
sfinţenia, fără de care nimeni nu va
vedea pe Domnul,
18. Căci voi nu v-aţi apropiat nici
de muntele ce putea fi pipăit, nici de
focul care ardea cu flacără, nici de nor,
nici de beznă, nici de vijelie,
22. Ci v-aţi apropiat de muntele
Sion şi de cetatea Dumnezeului celui
viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de
zeci de mii de îngeri, în adunare
sărbătorească,
23. Şi de Biserica celor întâi
născuţi, care sunt scrişi în ceruri şi de
Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de
duhurile drepţilor celor desăvârşiţi,
24. Şi de Iisus, Mijlocitorul noului
testament, şi de sângele stropirii care
grăieşte mai bine decât al lui Abel.
25. Luaţi seama să nu vă lepădaţi de
Cel care vorbeşte. Căci dacă aceia n-au
scăpat de pedeapsă, nevoind să asculte
pe cel ce le grăia pe pământ, cu atât mai
mult noi - îndepărtându-ne de Cel ce ne
grăieşte din ceruri -
26. Al Cărui glas, odinioară, a
zguduit pământul, iar acum, vorbind, a
făgăduit: "Încă o dată voi clătina nu
numai pământul, ci şi cerul".
27. Iar prin aceea că zice: "Încă o
dată" arată schimbarea celor clătinate,
ca a unor lucruri făcute, ca să rămână
cele neclintite.
28. De aceea, fiindcă primim o
împărăţie neclintită, să fim mulţumitori,
Dimpotrivă, când Domnul îi ceartă prin suferinţe, ei să nu
defaime, căci numai prin răbdare se dovedesc vrednici de El.
Exemplul slăbiciunii lui Esau este evident, care, pentru o
necesitate de moment, pentru o plăcere trecătoare, a renunțat la
principiul moștenirii dreptului întâiului născut și a tuturor
consecințelor avantajoase.
Nimănui nu-i place să fie certat și suferința de orice nivel
este, principial, respinsă de om. Dar, dacă omul înțelege sensul
mustrării, atunci el se conformează și dobândește consecința
conformării sale.
Un alt aspect important la acest moment este îndemnul de
a dobândi sfințenia, condiționată aici de pace, ca stare a sufletului
și expresie a echilibrului spiritual la care suntem chemați.
Apostolul avertizează că fără dobândirea sfințeniei nimeni nu
poate să-l vadă pe Dumnezeu, adică nu are cum să ajungă prin
asemănarea chipului dumnezeiesc din el, la întâlnirea cu modelul
său spiritual-moral – Domnul Iisus Hristos.
5. Argumentarea din Sfânta Scriptură ( Evr. 12, 18-29).
Concluzia trasă de autorul epistolei o întăreşte printr-o
nouă referire la Vechiul Testament. Pentru cititori, păţania
poporului iudeu la încheierea Legământului pe Muntele Sinai, să
fie un îndemn a menţine dragostea Părintelui Ceresc.
După cum rezultă din (Deut. 4, 11; Ieșirea 19, 16; Deut.
4, 12; 5, 21), la încheierea Legământului Vechi, au fost semne atât
de grozave încât poporul iudeu s-a înspăimântat. Amintirea acestei
grozăvii trebuie să-i păzească de la căderea din ordinea mântuirii
Noului Testament, ca una care este mult mai preţioasă.
Locul întâlnirii creştinilor cu Dumnezeu, cu Hristos, cu
îngerii Lui, cu sfinţii Lui, nu va fi Muntele Sinai cu
înspăimântătorul aspect din momentul dării legii, ci muntele ceresc
Sion (Is. 2, 2; Mih. 4, 1; Ps. 110, 2) şi oraşul lui Dumnezeu,
Ierusalim (Evr. 11, 10; 13, 14). Acest fapt trebuie să le trezească şi
întărească încrederea şi siguranţa.
Cititorii să nu se înspăimânte de Noul Legământ, precum
strămoşii lor s-au înspăimântat la Sinai. O singură spaimă trebuie
totuşi, să le rămână în suflet, spaima judecăţii din urmă. Căci, dacă
la darea Legii pe muntele Sinai s-au cutremurat, marcând
începutul Legământului vechi, un cutremur şi mai mare va
cuprinde lumea la sfârşitul veacurilor în faţa judecăţii.
Acesta trebuie să fie cel mai puternic argument care să
întărească pe creştini în lupta împotriva păcatului şi pentru o viaţă
de sfinţenie.
19
şi aşa să-I aducem lui Dumnezeu
închinare plăcută, cu evlavie şi cu sfială.
29. Căci "Dumnezeul nostru este
şi foc mistuitor".
Cap. 13
1. Rămâneţi întru dragostea frăţească.
2. Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi căci
prin aceasta unii, fără ca să ştie, au
primit în gazdă, îngeri.
3. Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi
cum aţi fi închişi cu ei; aduceţi-vă
aminte de cei ce îndură rele, întrucât şi
voi sunteţi în trup.
4. Cinstită să fie nunta întru toate şi
patul nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi
va judeca Dumnezeu.
5. Feriţi-vă de iubirea de argint şi
îndestulaţi-vă cu cele ce aveţi, căci
însuşi Dumnezeu a zis: "Nu te voi lăsa,
nici nu te voi părăsi".
6. Pentru aceea, având bună îndrăzneală,
să zicem: "Domnul este într-ajutorul
meu; nu mă voi teme! Ce-mi va face
mie omul?".
7. Aduceţi-vă aminte de mai-marii
voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui
Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum
şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.
8. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci,
este acelaşi.
9. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile
străine cele de multe feluri; căci bine
este să vă întăriţi prin har inima voastră,
nu cu mâncăruri, de la care n-au avut
nici un folos cei ce au umblat cu ele.
10. Avem altar, de la care nu au
dreptul să mănânce cei ce slujesc
cortului.
11. Într-adevăr, trupurile dobitoacelor -
al căror sânge e adus de arhiereu, pentru
împăcare, în Sfânta Sfintelor - sunt arse
afară din tabără.
12. Pentru aceea şi Iisus, ca să
sfinţească poporul cu sângele Său, a
pătimit în afara porţii.
13. Deci dar să ieşim la El, afară din
tabără, luând asupra noastră ocara Lui.
14. Căci nu avem aici cetate stătătoare,
ci o căutăm pe aceea ce va să fie.
15. Aşadar, prin El să aducem pururea
lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică
6. Îndrumări speciale pentru cititori (Evr. 13, 1-19).
Îndrumările care urmează, pe de o parte dezvăluie situaţia
cititorilor, pe de alta tind să aibă un profund răsunet în sufletele
lor.
Faţă în faţă cu înstrăinarea şi răceala unora faţă de Hristos
şi viaţa creştină, din cauza persecuţiilor, Apostolul accentuează
necesitatea intensificării iubirii lui Dumnezeu şi aproapelui. O
datorie sfântă respectată şi de păgâni şi de iudeii timpului era
ospitalitatea. În timpul persecuţiilor, aceasta avea o deosebită
valoare pentru cei urmăriţi, dar putea să fie foarte periculoasă
pentru primitorii de oaspeţi.
Menţinerea acestei datorii în condiţii grele era posibilă
numai întărind conştiinţa fiecăruia că şi el personal poate ajunge în
această situaţie. Această întărire de conştiinţă o urmăreşte
Apostolul îndemnând pe cititori să respecte frumoasa datină
strămoşească poruncită îndeosebi de iubirea creştină, sprijinind, nu
fără riscuri, pe cei prigoniţi.
Autorul ştie că în timpul persecuţiilor va fi periclitată şi
legătura căsătoriei. O prezisese chiar Mântuitorul. În special se
gândeşte la căsătoriile mixte, dintre păgâni şi creştini. Îi
avertizează pe cititori să păstreze curăţenia acestei instituţii.
Ştie, de asemenea, că unii dintre cititori, pentru credinţa
lor, deja au fost expulzaţi din mijlocul oraşelor; acest fapt să nu-i
mâhnească ci, dimpotrivă, trebuie să le fie motiv de mândrie că au
devenit tovarăşi de suferinţe ai lui Hristos, care, la fel a fost
expulzat din mijlocul societăţii, din mijlocul neamului Său,
devenind obiectul dispreţului.
Apostolul le amintește că Mântuitorul este veșnic, iar
veșnicia Lui implică atât respectarea promisiunii Lui de a le fi de
ajutor în ispite și încercări, cât și faptul că mijlocirea Lui pentru
iertarea păcatelor este perenă. Amenințarea învățăturilor
rătăcitoare este foarte mare, pericolul căderii din credință nu
trebuie neglijat. Apostolul le amintește tocmai faptul că sfințirea
credincioșilor nu se poate face prin sângele jertfelor de animale,
pentru că a fost săvârșită de către Jertfa fără de păcat a
Mântuitorului. În acest sens, el indică o analogie între faptul că
Mântuitorul a fost răstignit în afara zidurilor orașului și arderea
jertfei de împăcare în afara taberei.
Ştie că unii dintre ei au rămas fără patrie; să nu se
mâhnească de acest fapt câtă vreme nu au posibilitatea să
moştenească în veci viaţa pământească. Să se mângâie că vor avea
o patrie veşnică în ceruri, în care se vor bucura de odihna lui
Dumnezeu.
20
rodul buzelor, care preaslăvesc numele
Lui.
16. Iar facerea de bine şi
întrajutorarea nu le daţi uitării; căci
astfel de jertfe sunt bine plăcute lui
Dumnezeu.
17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă
supuneţi lor, fiindcă ei priveghează
pentru sufletele voastre, având să dea
de ele seamă, ca să facă aceasta cu
bucurie şi nu suspinând, căci aceasta
nu v-ar fi de folos.
18. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem
încredinţaţi că avem un cuget bun,
dorind ca întru toate cu cinste să trăim.
19. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta,
ca să vă fiu dat înapoi mai curând.
20. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin
sângele unui testament veşnic, a
sculat din morţi pe Păstorul cel mare
al oilor, pe Domnul nostru Iisus,
21. Să vă întărească în orice lucru
bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze
în noi ceea ce este bine plăcut în faţa
Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie
slava în vecii vecilor. Amin!
22. Şi vă rog, fraţilor, să îngăduiţi acest
cuvânt de îndemn, căci vi l-am scris pe
scurt.
23. Să ştiţi că fratele Timotei este
slobod. Dacă vine mai degrabă, vă voi
vedea împreună cu el.
24. Îmbrăţişaţi pe toţi mai-marii voştri şi
pe toţi sfinţii. Vă îmbrăţişează cei din
Italia.
25. Harul fie cu voi cu toţi! Amin.
TEMĂ:
- Citiți cu atenție textul Epistolei către Evrei din Noul Testament pentru o înțelegere contextuală
a temelor prezentate aici. Anumite versete au fost eliminate pentru a limita extinderea cursului.
- Învățați ideile principale prezentate în epistolă și explicațiile aferente.
- Meditați asupra versetelor bolduite.
Deci, ceea ce le-ar fi spre durere şi disperare, în această
nădejde şi siguranţă, se schimbă în bucurie, bucurie care ne
porunceşte să preamărim pe Dumnezeu şi adâncul neînţeles al
hotărârilor Lui.
În continuare, le recomandă să asculte de conducători.
Apostolul ia sub scutul său pe conducătorii comunităţii întrucât
aceştia, în primul rând, sunt răspunzători de sufletul credincioşilor
lor.
Tocmai de aceea, este o datorie de conştiinţă a
credincioşilor să le uşureze sarcina ascultându-i, în propriul lor
interes, pentru mântuire.
În fine, autorul le cere cititorilor să se roage şi pentru
persoana lui (într–un mod care sugerează că și el este prigonit, sau
chiar închis), pentru progresul Evangheliei în lume.
III. Încheierea (Evr. 13, 20, 25)
Înainte de a termina epistola sa, autorul simte nevoia să
încurajeze şi să întărească încă o dată pe cititori, cerând
Dumnezeului păcii, care a înviat pe Fiul Său din morţi, să reverse
darurile Sale peste ei.
În continuare, el roagă pe cititori să primească cu
dragoste îndemnurile sale: le anunţă că Timotei, fratele, a scăpat
din temniţă şi nădăjduieşte ca, împreună cu el, nu peste mult, să-i
viziteze. E convins că din acest prilej se vor bucura reciproc de
întâlnire.
Salutul său special îl adresează conducătorilor Bisericii,
dar fără a exclude pe toţi sfinţii, adică pe toţi cei chemaţi să ducă
viaţa de sfinţenie. Le aduce salutul fraţilor lor din Italia. De aici
rezultă că autorul a scris epistola în Italia, unde se află împreună
cu Timotei.
Încheie epistola cu dorinţa ca darul lui Dumnezeu să fie
cu cititorii. O încheiere mai scurtă decât cele obişnuite de Sf.
Pavel, mai puţin personală, dar nu mai lipsită de efect.
21