RELAŢIA ÎNTRE DOUĂ PERSONAJE

Romanul „Enigma Otiliei” este un roman care ilustrează elemente ale esteticii realiste
prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al
XX-lea, prin tematica balzaciană a moştenirii şi a paternităţii, prin tehnica detaliului cu scopul
creării impresiei de verosimilitate, prin caracterele determinate social şi prezenţa naratorului
omniprezent, omniscient. Totodată, opera depăşeşte modelul francez prin elemente de
modernitate cum ar fi ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante,
reflectarea poliedrică a aceluiaşi personaj în viziunea celorlalte, simţul critic al naratorului.
Enigma Otiliei nu este doar romanul vieţii unei familii bucureştene măcinate de
dorinţa de îmbogăţire, ci mai ales un roman de dragoste, căci personajele ilustrează fie iubirea
platonică precum Felix şi Otilia, fie căsătoria condiţionată material între Stanica Raţiu şi
Olimpia, fie disperarea singurătăţii sau compromisul precum Aurica respectiv Georgeta.
În acest păienjeni al degradării morale, iubirea dintre Felix şi Otilia reprezintă
alternativa purităţii. Cei doi sunt personaje principale, Otilia ilustrând tipul cochetei, iar Felix
pe cel al intelectualului în formare Felix pe cel al intelectualului în formare, singurul personaj
rotund al operei.
Cei doi veri vitregi sunt orfani: Otilia este fiica soţiei de la care Giurgiuveanu a moştenit
o importantă avere, iar Felix este nepotul de sânge al bătrânului, fiu al doctorului Sima, în
urmă decesului căruia Felix intră sub tutela unchiului. Statutul lor intelectual este precizat încă
din incipit: Otilia studiază Conservatorul, iar Felix vine de la Iaşi pentru a studia în Bucureşti
medicina, spre invidia Aglaei.
Deşi se cunosc din fotografiile din copilărie şi au avut o vagă corespondenţă, Felix se
simte tulburat în prima scenă a romanului, când ajunge în casa lui Costache, de prezenţa fetei,
singura de care se apropiase atât de mult cu excepţia mamei.
Portretul fetei este realizat prin ochii lui Felix, care nu înregistrează decât detalii fizice
sumare: blondă, cu bucle, faţă măslinie, rochie cu volane, iar portretul lui Felix este realizat
de narator, insistând tot asupra aspectului exterior: tânăr în uniformă de licean, atent, „faţa
juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr".
Cele două personaje sunt construite prin mijloace tradiţionale şi moderne. Astfel,
ambiguitatea şi comportamentismul sunt tehnici care se regăsesc în portretizarea Otiliei,
ţinând de estetică modernismului, întrucât naratorul refuza a explica gesturile fetei, a le însoţi
de ilustrarea reflecţiilor personajului feminin, în timp ce Felix este caracterizat mai ales prin
faptele şi atitudinile sale.
Cucerit de spontaneitatea, graţia şi feminitatea Otiliei, Felix se îndrăgosteşte, dar se
simte stânjenit de familiaritatea fetei cu Pascalopol. Imatur şi stângaci, el îşi mărturiseşte mai
întâi sentimentele printr-un bilet lăsat în camera Otiliei, pe care ulterior vrea să-l sustragă.
Confuz deoarece Otilia nu pomeneşte nimic despre scrisoare, deşi o citise, Felix îşi va declara
dragostea în timpul vizitei la moşia lui Pascalopol, dar reacţia Otiliei îl deconcertează: ea nu îl
respinge, dar nici nu fi încurajează pornirile, menţinând» enigma alegerii ei între Felix şi
Pascalopol. Plecarea cu acesta din urmă la Paris este un moment de deruta petru Felix, care
o pimeşte însă cu aceeaşi căldură sufletească la întoarcere.
Astfel, întreaga relaţie este descrisă exclusiv prin prisma reacţiilor lui Felix, cititorul
găsind explicaţii pentru alegerea Otiliei abia în finalul romanului: după moartea lui Costache,
Otilia părăseşte la scurt timp casa şi se căsătoreşte cu Pascalopol şi îi trimite lui Felix o carte
poştală cu textul: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dra goste
nepotrivită pentru marele lui viitor”. De altfel, discuţiile anterioare ale celor doi anticipă gestul
fetei: Felix îi mărturisise visul de se realiza în profesie, unde nu ar fi suportat o poziţie
superficială, inferioară, astfel încât ambiţia, perseverenţa, spiritul profund intelectual,
aplecarea către studiu sunt trăsăturile care întregesc portretul tânărului în formare, iar gestul
Otiliei de a se căsători cu Pascalopol reflectă maturitatea ei, spiritul de sacrificiu în vederea
împlinirii profesionale a lui Felix: alege căsătoria cu Pascalopol nu neapărat pentru a-i clarifica
statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este
nepotrivită viitorului pe care vrea să îl aibă Felix.
În concluzie, cuplul Felix-Otilia rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din literatura
română, prin sinceritatea şi caracterul platonic al sentimentelor, dar şi prin spiritul raţional
care motivează neîmplinirea iubirii.