Jean La Fontaine

La Fontaine s-a născut la Château-Thierry, în Champagne, la 8 iulie

1621. Familia sa făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc
provinciale; chiar dacă nu făcea parte din nobilime, tatăl său era
înstărit.
Jean, cel mai mare copil, a fost educat la colegiul din orașul Reims. În
luna mai 1641 a intrat la Oratoriu, iar în luna octombrie a aceluiași an la
Seminarul din Saint-Magloire. Dar, după o perioadă relativ scurtă, mai
exact în 1642 și-a dat seama că și-a greșit vocația și a început să
studieze dreptul.
La Fontaine obține în 1649, diploma de avocat pentru baroul parizian
(Cour du Parlement de Paris).

Debutul lui Jean de La Fontaine în literatură s-a petrecut la 17 august

1654, prin publicarea unei comedii în cinci acte: L’Eunuque („Eunucul”),
o prelucrare după Terențiu, care nu a avut însă succes. În 1657 La
Fontaine scrisese versuri dedicate lui Nicolas Fouquet, Surintendant des
Finances (ministru de finanțe), unul dintre cei mai influenți curteni ai
regelui Ludovic al XIV-lea. Fouquet s-a arătat interesat de autorul
versurilor respective, iar în 1659 La Fontaine a ajuns în anturajul
acestuia, fiind introdus de către Jacques Jannart, o rudă a soției sale.

În 1664 îi apare primul volum de o reală importanță: Contes

(„Povestiri”), cu care intră în atenția contemporanilor săi.
În 1665 și 1666 îi apar două volume de povești și povestiri în versuri
(Contes et Nouvelles en vers).

La 31 martie 1668 este tipărit volumul Fables choisies („Fabule alese”),

dedicat lui Ludovic, Delfinul Franței, fiul cel mare și moștenitor al
regelui Ludovic al XIV-lea. În prefață, La Fontaine explica: Je me sers
d'animaux pour instruire les hommes („folosesc animalele pentru a-i
învăța pe oameni”).

La Fontaine publică în 1669 Les Amours de Psyché et de Cupidon.

Această carte suscită o relativă neînțelegere, datorită stilului său
neconvențional, care contravenea principiilor de bază ale esteticii
clasice, fiind un amestec de proză, versuri, povestiri mitologice și
conversații literare. Romanul îi pune în scenă și pe „cei patru amici”,
reprezentați prin Molière, Boileau, Racine și La Fontaine însuși.
În 1678 și 1679 îi apar patru noi volume de Fables choisies („Fabule
alese”), dedicate Marchizei de Montespan.
Jean de La Fontaine a susținut la 2 mai 1684 discursul tradițional la
primirea sa în rândurile academicienilor. Discursul său a conținut și un
elogiu la adresa predecesorului său, Colbert, deși acesta îi fusese un
adversar declarat.
La 28 iulie 1685, împreună cu François de Maucroix, tipărește Ouvrages
de Prose et de Poésie („Lucrări de proză și poezie”), conținând traduceri
din Platon, Demostene și Cicero, precum și noi fabule și povestiri.
La sfârșitul anului 1692, starea sănătății lui La Fontaine se înrăutățește;
probabil din cauza tuberculozei netratate. La 6 ianuarie 1693 a murit
protectoarea sa, Madame de la Sablière. La Fontaine traduce în
franceză Dies Irae, pe care o citește în fața Academiei Franceze la
ședința solemnă ce a avut loc cu ocazia primirii în rândurile
academicienilor a lui Jean de La Bruyère.

Jean de La Fontaine a murit la 13 martie 1695. Era în vârstă de 74 de

ani. A fost înhumat alături de Molière, care murise mai înainte cu
douăzeci și doi de ani. Ulterior, (în 1817) rămășițele acestor două genii
ale Franței au fost mutate la cimitirul Père Lachaise, mormintele lor
fiind alăturate și acolo.

Jean de La Fontaine s-a impus în literatura universală prin fabulele sale,

publicate în 12 cărți, în perioada 1668-1694. Fiind inspirat de anticii
Esop și Fedru, precum și de tradițiile populare, și înzestrat cu un talent
deosebit, el a depășit caracterul unilateral didactic al vechilor fabule,
transformându-le în adevărate opere de artă.

Prin intermediul fabulelor, La Fontaine a criticat moravurile sociale din

Franța în timpul absolutismului și a demascat cu mult umor și vervă
viciile claselor dominante necruțându-l nici pe rege și nici pe curtenii
săi, ca în „Greierele și furnica”, „Corbul și vulpea”, „Lupul și mielul” etc.
Eroii din fabulele sale, care aparțin lumii animaliere și regnului vegetal,
personificând tipuri și caractere, reprezintă diferite aspecte ale vieții
sociale din Franța acelui timp.

Un alt merit al lui La Fontaine constă în lirismul care străbate fabulele

sale, prin aceasta deosebindu-se de aproape toți scriitorii clasici
francezi. Fabulele au fost scrise în limba vie a poporului. La Fontaine
este inițiatorul versului liber în literatura franceză.

Fabulele lui La Fontaine au fost traduse în foarte multe limbi; acest fapt
a influențat dezvoltarea ulterioară a acestei specii literare, inclusiv a
fabulei românești prin Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Donici, dar mai
ales prin Grigore Alexandrescu.