Noțiuni fundamentale ale mecanicii newtoniene

Mecanica este o stiinta fundamentala a

naturii, un capitol al fizicii care
studiaza forma cea
mai simpla de miscare a materiei, care
consta din deplasarea relativa a
corpurilor, sau a unor
parti din acestea, unele in raport cu
altele
Mecanica este o stiinta fundamentala a
naturii, un capitol al fizicii care
studiaza forma cea
mai simpla de miscare a materiei, care
consta din deplasarea relativa a
corpurilor, sau a unor
parti din acestea, unele in raport cu
altele
Mecanica este o stiinta fundamentala a
naturii, un capitol al fizicii care
studiaza forma cea
mai simpla de miscare a materiei, care
consta din deplasarea relativa a
corpurilor, sau a unor
parti din acestea, unele in raport cu
altele
Mecanica este o stiinta fundamentala a
naturii, un capitol al fizicii care
studiaza forma cea
mai simpla de miscare a materiei, care
consta din deplasarea relativa a
corpurilor, sau a unor
parti din acestea, unele in raport cu
altele
Mecanica este o știință fundamentală a naturii, un capitol al fizicii care
studiază forma cea mai simplă de mișcare a materiei, care constă din deplasarea
relativă a corpurilor, sau a unor părți din acestea, unele în raport cu altele. Mișcarea
este forma de existentă a materiei. Nu poate exista materie fără mișcare și nici
mișcare fără materie.
Mecanica newtoniană operează cu trei noţiuni fundamentale: spaţiul, timpul
şi masa, considerând că sunt absolut independente una faţă de alta. În accepţiune
generală, spaţiul şi timpul sunt noţiuni primare, ireductibile la noţiuni mai simple,
reprezentând forme obiective de existenţă ale materiei în mişcare. Astfel, în
mecanica clasică, se consideră că:
• Spaţiul este tridimensional, continuu şi izotrop;
• Timpul este continuu şi omogen ;
• Masa reprezintă o mărime scalară pozitivă, care reflectă proprietăţile
inerţiale şi de gravitaţie ale corpurilor materiale, fiind invariabilă cu viteza
corpurilor.
Mecanica newtoniană are un caracter unitar dar, din punct de vedere
metodologic, se poate diviza în următoarele părţi: Statica, Cinematica şi Dinamica.
Statica se ocupă cu studiul echilibrului corpurilor, studiind echilibrul
sistemelor de forţe şi reducerea acestor sisteme.
Cinematica studiază mişcarea corpurilor, fără să ţină seama de forţele care le
acţionează şi masa lor. Aceasta face un studiu geometric al mişcării.
Dinamica fiind capitolul cel mai complex, tratează mişcarea corpurilor
ţinând seama de forţele care acţionează asupra lor şi de masa acestora.
Corpurile din lumea reală se află în permanenţă în interacţiune, chiar dacă,
uneori, efectele acestei interacţiuni sunt dificil de pus în evidenţă. Intensitatea
interacţiunii dintre corpuri este exprimată prin noţiunea de forţă, o noţiune
introdusă în fizică pe baza experienţei noastre senzoriale, mai precis a efortului
depus pentru accelerarea unor corpuri sau pentru menţinerea lor într-o anumită
stare de echilibru mecanic.
 Studiind mişcarea oricărui corp din jurul nostru, este imposibil să ignorăm,
de exemplu, efectul uriaş al celui mai important corp din imediata vecinătate -
Pământul. Acesta atrage toate corpurile cu forţe a căror intensitate este, cu foarte
puţine excepţii, foarte importantă. Se înţelege că, pentru a studia doar mişcarea
unor corpuri, ca efect al altor forţe decât cea de greutate, este necesar să
compensăm în efect forţele lor de greutate. Cum, în general, efectul forţelor
exterioare nu se poate elimina în totalitate niciodată, se poate imagina, ca model de
studiu, un punct material liber, sau izolat, ca fiind un corp de dimensiuni
neglijabile, care se află sub efectul unei forţe exterioare rezultante de valoare nulă.
Teoriile lui Newton cu privire la spaţiu, timp, masa şi forţă au avut o
influenţă covârşitoare asupra dezvoltării fizicii şi abia în secolul al XX-lea,
descoperirile lui Planck şi Einstein au arătat limitele legilor pe care era construită
mecanica lui Newton. Cu toate acestea, mecanica clasică şi-a păstrat importanţa
deosebită, mai ales în domeniul descoperirilor cu caracter practic.
Printre cele mai importante contribuţii ştiinţifice ale lui Isaac Newton
amintim: introducerea calculului diferenţial, formularea principiilor mecanicii
clasice, studii asupra naturii luminii şi a unor instrumente optice, descoperirea legii
atracţiei universale.
Principiile mecanicii clasice sunt suficiente pentru a explica toate
mișcările mecanicii clasice, adică mișcările care se desfășoară cu viteze mult mai
mici decât viteza luminii în vid (3·108 m/s). Dacă vitezele punctelor materiale se
apropie de această viteză, atunci mișcările lor se supun principiilor relativității
restrânse ale lui Einstein.