EŞECUL PIEŢELOR

Bunurile publice
Ce sunt bunurile publice? Sunt acele bunuri la care toată lumea
are acces după nevoie. Ele se caracterizează prin două
trăsături:
– nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu plătesc
sunt greu de exclus de la consumul acestor bunuri. De
exemplu, să nu-i lăsăm pe cei care nu plătesc impozitele să se
plimbe prin parcul Cişmigiu.
– nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva consumă
respectivul bun, acel bun poate fi consumat în continuare şi de
către alte persoane. De exemplu dacă dumneavoastră vă
plimbaţi prin parcul Cişmigiu, şi alte persoane o pot face.
Cu siguranţă vor exista persoane care vor beneficia de bunurile
publice, dar nu vor plăti pentru ele. De aceea, cererea pentru
astfel de bunuri este greu de cunoscut şi se poate întâmpla ca
producerea lor să antreneze costuri mai mari decât veniturile,
chiar dacă beneficiile pe ansamblul societăţii sunt mai mari
decât costurile.
Teoria economică oferă un instrument de luare a deciziilor
referitoare la bunurile publice numit analiza cost - beneficiu.
Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne spune că orice
decizie de majorare a resurselor sectorului public implică atât
un venit, cât şi un cost. Venitul este dat de surplusul de
satisfacţie adus de o cantitate mai mare de bunuri publice.
Costul este pierderea de utilitate generată de reducerea
producţiei de bunuri private. Dacă guvernul măreşte producţia
anumitor bunuri publice în detrimentul altora, atunci cantitatea
de bunuri private nu se modifică, dar tot se pierde utilitatea
bunurilor la care s-a renunţat. De unde va lua guvernul
resurse? Din sectorul public sau din cel privat? El trebuie să
utilizeze resurse suplimentare din sectorul privat numai dacă
venitul suplimentar antrenat de sporul de bunuri publice este
mai mare decât costul suplimentar antrenat de reducerea
producţiei de bunuri private.

Externalităţile
Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine unei terţe
părţi, aflată în exteriorul pieţei. De exemplu, dacă bolnavii de
gripă consumă medicamente, cei sănătoşi nu se mai
îmbolnăvesc. Acesta este un exemplu de externalitate pozitivă.
Dimpotrivă, o externalitate negativă este poluarea, pe care unii
o produc şi toţi o suportă.
Externalităţile negative
Ele apar atunci când costul producerii unui bun suportat de o
firmă este mai mic decât cel real, deoarece o parte din acest
cost este suportat de către societate. În aceste condiţii, costul
marginal al firmei este mai mic decât costul marginal total
antrenat de producerea unui bun.

Externalităţile pozitive
Ele apar în situaţia în care venitul marginal total este mai mare
decât venitul marginal al firmei. Cu alte cuvinte, societatea
beneficiază de anumite avantaje fără să le plătească. De
exemplu, dacă profesorul de economie face vaccinul
antigripal, el nu se mai îmbolnăveşte de gripă, dar nu mai
îmbolnăveşte nici studenţii.

Economiştii au căutat să rezolve problema externalităţilor, fie

cu ajutorul guvernelor, fie fără acest ajutor.
Teorema lui Coase susţine că există situaţii în care
externalităţile pot fi rezolvate fără intervenţie publică, şi
anume atunci când:
– drepturile de proprietate sunt clar definite;
– numărul persoanelor implicate este mic;
– costurile de negociere sunt neglijabile.
Singurul rol al guvernului trebuie să fie în această situaţie
încurajarea negocierilor între părţile afectate. Prin negociere
părţile pot ajunge la o soluţie unanim acceptabilă.
Din păcate, de cele mai multe ori externalităţile implică un
număr mare de oameni şi drepturile de proprietate sunt
neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se poate aplica. De cele
mai multe ori este nevoie de intervenţia guvernamentală.
Aceasta poate fi indirectă, prin regulamente, legi şi taxe, sau
directă, prin control direct.
Astfel, prin lege, statul poate garanta proprietatea şi permite
celor afectaţi de externalităţile negative să-şi recupereze
pierderile, cu condiţia ca proprietarii şi cei care le-au încălcat
drepturile să fie clar cunoscuţi, lucru care nu este valabil
pentru bunurile publice, ca aerul.
Prin taxe specifice, costul firmelor ajunge să includă pierderile
sociale, astfel încât firmele vor reduce producţia, sau vor creşte
cheltuielile cu cercetarea în vederea descoperirii unor produse
asemănătoare, dar nepoluante sau a unor tehnologii
nepoluante.
Controlul guvernamental direct se referă la legi care să
limiteze anumite activităţi, cum ar fi o limită maximă admisă
pentru un poluant în apă. Acest control face ca firmele să
adopte măsuri de reducere a poluării care implică automat
costuri suplimentare şi o producţie mai mică.
În ceea ce priveşte externalităţile pozitive, intervenţia
guvernamentală poate îmbrăca forma unor subvenţii acordate
producătorilor sau/şi consumatorilor. În cazul în care bunurile
sunt extrem de utile societăţii, ele pot fi transformate în bunuri
publice.
O cale relativ nouă de limitare a externalităţilor negative este
piaţa drepturilor asupra externalităţilor. Pentru început ea a
fost concepută pentru poluare. Pentru a crea o astfel de piaţă,
este nevoie ca o agenţie de control al poluării să stabilească
limitele maxime admise pentru un anumit poluant.
Imperfecţiunea informaţiei
Pe o piaţă reală producătorii şi consumatorii nu sunt neapărat
informaţi corect şi în mod egal cu privire la situaţia pieţei.
Imperfecţiunea informaţiei se referă la ofertanţi sau la
consumatori.
În ceea ce-i priveşte pe ofertanţi, ei pot să omită anumite
informaţii cu privire la produsele pe care le oferă. De exemplu,
să presupunem că pe piaţa telefoniei mobile ar apărea o firmă
cu produse ieftine, dar cu radiaţii puternice şi ar omite să infor-
meze consumatorul cu privire la acest aspect. În această
situaţie trebuie ca statul să intervină prin legi care să
pedepsească un astfel de comportament. Sau imaginaţi-vă că ar
veni un strungar să vă predea fiscalitate, pretinzând că oricine
se pricepe la aşa ceva. Consumatorii la rândul lor pot cumpăra
pe credit de la o firmă, ştiind foarte bine că urmează să-şi
părăsească locul de muncă şi să intre în încetare de plăţi. Sau
pot cumpăra cea mai bună asigurare pentru autoturism, apoi să
însceneze un furt perfect sau să-şi lovească intenţionat maşina
în zona care oricum ar fi trebuit revopsită. Exemplele
anterioare sunt sintetizate de două concepte economice:
selecţia adversă şi hazardul moral.
Selecţia adversă
Selecţia adversă apare atunci când obiectul unui contract
prezintă o caracteristică necunoscută de una dintre părţi, dar
cunoscută celeilalte. Primul care a atras atenţia asupra acestui
fenomen a fost laureatul premiului Nobel G. Akerlof, în
articolul “The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the
Market Mechanism”, publicat în The Quaterly Journal of
Economics în 1970. Articolul se referă la piaţa autoturismelor
second-hand, termenul de “lemons” desemnând autoturismele
de proastă calitate.
Pe piaţa studiată de Akerlof vânzătorii şi cumpărătorii dispun
de informaţii diferite cu privire la maşinile scoase la vânzare.
Astfel, în timp ce proprietarii cunosc calitatea maşinilor lor,
cumpărătorii nu ştiu dacă nu cumva vor cumpăra un auto-
turism de proastă calitate. Toţi participanţii potenţiali la
schimb ştiu că pe piaţa second-hand există atât autoturisme de
proastă calitate, cât şi autoturisme bune şi pot aproxima
ponderea autoturismelor de bună calitate în total. Dacă
informaţia ar fi simetrică, fiecare autoturism s-ar vinde exact la
preţul pe care îl merită şi piaţa ar funcţiona asemănător
concurenţei perfecte. Informaţia asimetrică ridică următoarea
problemă: cumpărătorul potenţial ştie că poate cumpăra un
hârb cu preţul unei maşini bune, astfel că refuză să plătească
acest preţ, speriat fiind de înşelăciune. Vânzătorul unei maşini
bune nu acceptă pe ea preţul unui hârb şi nu o vinde cu acest
preţ. În consecinţă, maşinile bune sunt alungate de pe piaţă şi
nu pot fi vândute, iar piaţa nu funcţionează.
Cauza eşecului acestei pieţe este externalitatea negativă
generată de vânzătorii de autoturisme de proastă calitate
asupra vânzătorilor de autoturisme de bună calitate
(concretizată în faptul că punerea în vânzare a unui vehicul de
proastă calitate reduce preţul mediu al autoturismelor de pe
piaţă). Dacă pe piaţă există prea multe produse de proastă
calitate, va fi dificil pentru produsele de bună calitate să fie
vândute. Putem extinde exemplul la produsele româneşti:
pentru că de zeci de ani se spunea că produsele româneşti sunt
de proastă calitate, producătorii români care realizează produse
bune au dificultăţi în a-şi vinde marfa, sau o vând la un preţ
mai mic decât cel al produselor străine de calitate mai slabă.
Realitatea pe piaţa autoturismelor second-hand e alta: piaţa
funcţionează foarte bine, chiar dacă apar şi înşelătorii. Care ar
fi explicaţia? Se poate observa că cei care suportă o pierdere în
cazul antiselecţiei sunt cei care doresc să vândă bunuri de bună
calitate (o maşină bună sau un risc bun). Este firesc ca aceşti
indivizi să fie dispuşi să suporte un cost pentru a-şi semnala
calitatea, în condiţiile în care acest cost este mai mic decât
pierderea suportată în absenţa lui. De exemplu, vânzătorii de
autoturisme de bună calitate pot oferi o garanţie
cumpărătorilor, lucru pe care ceilalţi vânzători nu-l pot face.
Teoria semnalului susţine că persoanele care vând bunuri de
calitate sunt dispuse să suporte costul unui semnal, dar pentru
a fi utile, semnalele trebuie să fie credibile pentru partea
neinformată. Aceasta înseamnă că agenţii care vând bunuri de
proastă calitate nu trebuie să fie interesaţi să trimită un semnal
fals. Pe această linie a raţionamentului, înseamnă că semnalele
trebuie să fie ieftine pentru vânzătorii de calitate bună şi
scumpe pentru ceilalţi.
Selecţia adversă devine mult mai complexă pe piaţa
asigurărilor, unde companiile de asigurări nu pot cunoaşte
profilul fiecărui asigurat şi unde contractele sunt mult mai
diversificate decât cele de vânzare-cumpărare. De obicei,
contractul de asigurare prevede două preţuri: o primă de
asigurare şi o indemnizaţie pe care asiguratorul o plăteşte dacă
riscul se materializează. De cele mai multe ori, societăţile de
asigurări practică o franşiză pe care asiguratul trebuie să o
plătească dacă riscul se materializează şi care reduce valoarea
indemnizaţiei.
Asiguraţii pot fi împărţiţi în două categorii: asiguraţi cu risc
ridicat şi asiguraţi cu risc scăzut, fiecare consumator de
asigurări cunoscându-şi profilul. În absenţa franşizei,
asiguratorii vor dori să propună un contract la o primă de
asigurare care să acopere riscul mediu, ceea ce înseamnă că
asiguraţii cu risc mic vor trebui să suporte o primă mai mare
(avem de-a face cu o externalitate). Aceşti potenţiali asiguraţi
nu vor mai dori să cumpere contracte de asigurare, ceea ce
înseamnă că numai cei cu risc mare se vor asigura.
Franşiza permite asiguratorilor să separe agenţii între ei în
funcţie de gradul de risc. Societăţile de asigurare pot propune
două tipuri de contracte: un contract cu primă mică şi franşiză
mare pentru cei cu risc scăzut şi un contract cu primă mare şi
franşiză scăzută pentru cei cu risc ridicat. Alegând unul dintre
cele două contracte, agenţii îşi vor face cunoscut tipul în care
se încadrează.
Se poate observa că scoaterea la suprafaţă a informaţiei este
costisitoare, întrucât agenţii cu risc scăzut nu pot beneficia de
soluţia care le-ar fi stat la dispoziţie dacă informaţia era
simetrică: franşiză zero şi primă de risc mică.
Analizând selecţia adversă pe piaţa asigurărilor de sănătate,
Hal Varian (2006) afirmă că satisfacţia agenţilor poate fi
mărită şi prin intervenţia statului. Acesta poate introduce
obligativitatea asigurărilor de sănătate, ceea ce va permite
firmelor de asigurare să practice o primă unică aferentă
riscului mediu al asiguraţilor. Asiguraţii cu risc scăzut vor plăti
în acest fel o primă mai mică decât cea pe care ar fi plătit-o
dacă societăţile de asigurare stabileau prima în funcţie de
asiguraţii cu risc crescut. În schimb, asiguraţii cu risc crescut
vor beneficia de un contract foarte avantajos, ceea ce înseamnă
că de fapt tot asiguraţii “buni” suportă costurile asimetriei
informaţiei. Un efect asemănător îl are introducerea asigurării
medicale în pachetul de avantaje oferit de firme angajaţilor;
acest lucru permite reducerea primei de asigurare, întrucât toţi
angajaţii sunt asiguraţi.
Selecţia adversă apare în situaţiile în care una dintre părţi nu
cunoaşte calitatea bunului oferit spre vânzare de cealaltă parte;
în acest caz economiştii obişnuiesc să vorbească de “bun de tip
ascuns” referindu-se la bunul tranzacţionat. Antiselecţia antre-
nează întotdeauna un cost suplimentar pentru cei de bună
credinţă, mecanismul concurenţial nemaiavând capacitatea de
a conduce la un optim în sensul lui Pareto.
Hazardul moral
Conceptul de hazard moral a apărut în domeniul asigurărilor şi
descria la început situaţiile în care una dintre părţile unui
contract, după încheierea contractului, acţionează în interes
propriu şi în detrimentul partenerului.
De exemplu, o persoană care a încheiat o asigurare împotriva
focului îşi dă foc locuinţei, intenţionat sau din neglijenţă, şi
declară că locuinţa a ars independent de voinţa sa. În ultimii
ani conceptul de hazard moral s-a îmbogăţit cu un nou sens: el
acoperă şi situaţiile în care partea neinformată poate observa
acţiunea agentului, dar nu poate verifica dacă este acţiunea
potrivită.
De exemplu, să spunem că mergeţi cu autoturismul la mecanic.
Mecanicul poate afirma că aveţi cutia de viteze integral defectă
şi atunci va acţiona conform diagnosticului şi vă va schimba
cutia de viteze. Soluţia corespunde perfect diagnosticului, dar
este posibil ca dumneavoastră să fi avut nevoie doar de
schimbarea pinioanelor.
În situaţiile de hazard moral partea neinformată trebuie să
găsească mecanismele prin care să incite partea informată să
adopte o decizie optimă din punctul de vedere al celui
neinformat. Mecanismele incitative utilizabile în situaţii de
hazard moral sunt studiate cu ajutorul modelelor Principal -
Agent. Problema Principal -Agent este o componentă a teoriei
incitaţiilor, care studiază mijloacele prin care pot fi stimulaţi
agenţii care dispun de anumite informaţii private să scoată la
iveală aceste informaţii.
O relaţie Principal - Agent, numită şi relaţie de agenţie
(instituţională, de organizaţie), există ori de câte ori bunăstarea
unei persoane depinde de acţiunile întreprinse de o altă
persoană. Agentul este persoana care acţionează, iar
Principalul este persoana afectată. Relaţia are multiple
exemplificări în practică: de exemplu, un spital este afectat de
modul în care medicii îşi fac datoria, iar aceştia pot acţiona în
interesul lor, şi nu al spitalului, îngrijind preferenţial pacienţii.
Într-o firmă, există o relaţie de agenţie între manager şi
proprietar: managerul îşi poate urmări interesele proprii (este
Agent), chiar cu preţul unui profit mai mic, ceea ce-l afectează
negativ pe proprietar, interesat de dividende (Principalul).

Problemele pe care şi le propune spre rezolvare teoria

Principal - Agent sunt:
– să explice modul în care informaţia incompletă şi
monitorizarea costisitoare afectează acţiunile agenţilor;
– să construiască mecanisme prin care agenţii să fie stimulaţi
să acţioneze în interesul principalului.
Aceste probleme sunt rezolvate în general în funcţie de cazul
studiat şi nu prin generalizare.
De exemplu, să luăm cazul unui medic care pune un
diagnostic, iar pacientul nu este în stare să evalueze dacă
diagnosticul este cel corect. Agentul dispune de un avantaj
informaţional (deţine o informaţie ascunsă), deoarece el
observă diagnosticul corect (necunoscut principalului) după ce
a semnat contractul şi înainte de a decide nivelul efortului.
Soluţia este ca principalul să propună agentului un contract
care să prevadă o plată W dependentă de rezultat şi de mesajul
trimis de agent: W(R,M), în care M reprezintă mesajul.
Principalul are interesul de a determina agentul să scoată la
iveală informaţia pe care o deţine (în exemplul nostru, să pună
diagnosticul corect). Procedeul care permite principalului să
determine agentul să arate informaţia pe care o deţine este
simplu dar costisitor şi poartă numele de principiul de
revelaţie. El constă în faptul că principalul trebuie să ofere
agentului aceeaşi sumă pe care acesta ar primi-o dacă ar minţi,
ori de câte ori agentul este tentat să mintă. Atunci când
principalul încheie contractul cu agentul, el ştie că pentru
anumite situaţii agentul este tentat să mintă. De aceea, el îi va
propune agentului o sumă maximă pe care acesta ar obţine-o
dacă ar minţi, ceea ce va face ca agentul să spună adevărul.
Aceasta înseamnă că remuneraţia este independentă de mesaj,
dar revelarea informaţiei este costisitoare pentru principal.
În rezolvarea situaţiilor de antiselecţie sau de hazard moral am
avut întotdeauna în vedere preţul atunci când am discutat
despre soluţiile optimizatoare. În realitate principalul dispune
de o gamă mult mai variată de clauze contractuale. În cazul
selecţiei adverse, partea neinformată poate propune (şi chiar
propune în practică) o paletă largă de contracte care să acopere
cât mai multe tipuri de potenţiali asiguraţi. În cazul hazardului
moral, principalul poate investi în mecanisme de control a
agentului, poate stabili plata unui agent în funcţie de
rezultatele altuia (pentru a beneficia de roadele competiţiei
dintre agenţi) sau poate propune agentului colaborarea pe
termen lung. Indiferent de soluţia aleasă, contractele dintre
principal şi agent vor fi întotdeauna incomplete, iar agentul va
beneficia de un avantaj informaţional care se va traduce printr-
o rentă informaţională.