Costurile de producţie

1. Costurile firmei pe termen scurt

Cea mai importantă clasificare a costurilor pe termen scurt le împarte în costuri fixe şi costuri variabile.
Costurile fixe sunt independente de producţie, iar cele variabile se modifică o dată cu modificarea
producţiei. De exemplu, cheltuiala cu iluminatul secţiilor de producţie este cost fix, în timp ce cheltuielile cu
materiile prime constituie cost variabil. Costul total este suma costurilor fixe şi a celor variabile, adică vom
scrie : CT = CF + CV, în care: CT este costul total, CF costul fix, iar CV costul variabil. Costul total oferă
informaţii cu privire la cheltuielile globale ale firmei, dar este un criteriu insuficient pentru a aprecia eficienţa
firmei. După cum deja ştiţi, putem aprecia eficienţa doar comparând cheltuielile cu rezultatele obţinute. De aceea,
un indicator economic extrem de important pentru firme este costul mediu. Costul mediu exprimă costul pe
unitate de produs şi se determină cu relaţia: CTM = CT/Q, în care CTM este costul mediu, iar Q producţia.
Asemănător, putem calcula costul variabil mediu (CVM) şi costul fix mediu (CFM), prin relaţiile:
CVM = CV/Q şi CFM = CF/Q
O altă categorie importantă de cost este costul marginal, care exprimă costul suplimentar antrenat de
ultima unitate de producţie realizată. De exemplu, dacă o firmă producea 100 de perechi de pantofi cu 30 mil.
lei, iar acum produce 101 perechi cu 30,2 mil. lei, costul marginal este de 0,2 mil. lei. Relaţia de determinare a
costului marginal va fi:
Cmg = CT/Q
în care Cmg este costul marginal.
Pentru variaţii infinit de mici ale producţiei, putem scrie: C mg = dCT/dQ, care reprezintă panta curbei
costului total.
Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se poate demonstra matematic cu uşurinţă, pornind de la
formula CTM = CT/Q. Astfel, dacă derivata de ordinul I este pozitivă, CTM creşte, dacă este 0, CTM este
constant şi dacă este negativă, CTM scade. Cunoaştem că:
dCTM/dQ = [(dCT/dQ)Q – CT]/Q2
Dar dCT/dQ = Cmg, aşa că:
dCTM/dQ = (CmgQ – CT)/Q2
Dacă dăm factor comun 1/Q, va rezulta că:
dCTM/dQ = (Cmg – CTM):Q
În aceste condiţii:
– dacă Cmg  CTM, diferenţa (Cmg – CTM) este negativă şi CTM scade;
– dacă Cmg  CTM, diferenţa (Cmg – CTM) este pozitivă şi CTM creşte;
– dacă Cmg = CTM, diferenţa (Cmg – CTM) este zero şi CTM este constant.
Tabelul de mai jos vă va ajuta să înţelegeţi mai bine modul de determinare a costurilor şi relaţia dintre
ele.

Tabelul 1. Costurile de producţie şi relaţia dintre ele

Q CF CV CT Cmg CTM CFM CVM

0 2.000 0 2.000 2.000 – – –
1 2.000 3.400 5.400 3.400 5.400 2.000 1.400
2 2.000 4.600 6.600 1.200 3.300 1.000 2.300
3 2.000 5.600 7.600 1.000 2.533 666,66 1.866,34
4 2.000 7.200 9.200 1.600 2.300 500 1.800
5 2.000 9.500 11.500 2.300 2.300 400 1.900
6 2.000 12.700 14.700 3.200 2.450 333,33 2.166,67
 Grafic, costurile din tabelul anterior arată astfel:

Graficul 1. Relaţia costuri medii - costul marginal

Aşa cum puteţi observa din tabel şi din grafic, până la un nivel al producţiei de 5 bucăţi costul marginal
este sub costul mediu, astfel că acesta din urmă scade. Când producţia atinge cinci unităţi, cele două costuri se
egalizează şi CTM este minim, iar dincolo de acest nivel costul marginal depăşeşte costul mediu, iar costul mediu
creşte.

2. Costul producţiei pe termen lung

După cum am văzut în prima parte a acestui capitol, pe termen lung se multiplică semnificativ
posibilităţile de combinare a factorilor de producţie în scopul maximizării eficienţei economice, deoarece toţi
factorii de producţie sunt variabili. Din acelaşi motiv, distincţia între costurile fixe şi cele variabile dispare,
toate costurile fiind acum variabile. Să sintetizăm în continuare tot ceea ce am învăţat până acum. În timp,
după cum ne sugerează optimul producătorului, firma poate
să-şi minimizeze consumurile pe unitate de produs pentru fiecare nivel al producţiei pe care îl realizează. Cu
alte cuvinte, prin ajustări succesive şi prin substituirea continuă a factorilor de producţie mai scumpi cu factori
mai ieftini, firma reuşeşte să atingă, pentru fiecare nivel de producţie, minimul costului mediu pe termen scurt.
De aceea, curba costului mediu pe termen lung apare ca o “învelitoare” a punctelor corespunzătoare costurilor
medii de pe termen scurt, astfel:

Graficul 2 Costul mediu pe termen lung

În evoluţia costului mediu pe termen lung acţionează legea randamentelor de scară descrescătoare,
care, aşa cum cunoaşteţi deja, exprimă legătura dintre ritmul de creştere a producţiei şi cel al creşterii
consumului de factori de producţie. În consecinţă, graficul costului mediu pe termen lung evidenţiază existenţa
a trei etape în procesul de expansiune a firmei:
– zona I este zona randamentelor de scară crescătoare, sau a economiilor de scară;
 – zona II este zona randamentelor de scară constante;
– zona III este cea a randamentelor de scară descrescătoare sau a dezeconomiilor de scară.

Printre cele mai importante explicaţii ale economiilor de scară se numără:

i) Costurile făcute o singură dată. Un exemplu îl constituie cheltuielile cu cercetarea pentru a scoate pe
piaţă o nouă generaţie de calculatoare sau cele cu reclama pentru lansarea unui nou produs.
ii) Specializarea lucrătorilor şi utilajelor. Producţia pe scară largă permite segmentarea muncii pe
operaţiuni foarte simple care pot fi executate automat; în plus, vă este deja cunoscut faptul că specializarea
lucrătorilor conduce la creşterea eficienţei lor.
iii) Geometria. De exemplu, ştiaţi din şcoala generală că volumul creşte mai repede decât suprafaţa – deci,
de exemplu, o firmă care fabrică apă grea îşi va reduce cheltuielile de depozitare, extinzându-şi suprafaţa.
iv) Cauze financiare. Este evident că accesul la sursele de finanţare externe firmei este mai ieftin pentru
marile corporaţii comparativ cu micile firme.
Dezeconomiile de scară se explică în general prin apariţia problemelor de comunicare în cadrul firmei.
Din cauza dimensiunilor mari, există probleme în coordonarea eficientă a operaţiunilor din cadrul firmei. Într-o
firmă mică întreprinzătorul este strâns legat de producţie şi el este cel care adoptă atât deciziile strategice, cât şi
pe cele curente. În firmele mari apare o îndepărtare a managerilor de producţie şi o structură organizatorică ce
îngreunează procesul decizional. Din cauza unei “birocraţii” interne există posibilitatea ca flexibilitatea firmei
la cerinţele pieţei să scadă. La problemele de comunicare se adaugă uneori şi alienarea salariaţilor, tendinţa lor
de a amâna sau neglija îndeplinirea obligaţiilor ce le revin atunci când se simt mai puţin supravegheaţi. Toate
aceste cauze conduc la creşterea costului mediu pe termen lung.
Desigur că toate firmele urmăresc să ajungă în timp în zona a doua, a randamentelor constante, deoarece
costul mediu este minim, iar profitul maxim, sau în cel mai rău caz pierderile sunt minime. Forma costului
mediu pe termen lung dintr-un anumit sector de activitate este hotărâtoare pentru dimensiunea firmelor din acel
sector şi pentru concurenţa de pe piaţa respectivă. În domeniile în care costul mediu pe termen lung începe să
crească la o producţie relativ mică, firmele mari nu sunt competitive în raport cu întreprinderile mici. Dacă,
dimpotrivă, costul începe să crească la producţii mari şi firmele din acel domeniu vor avea mari dimensiuni.
Evident, dacă zona a doua este foarte extinsă, pe piaţă pot să coexiste firme mici şi firme mari, fără ca vreuna
dintre ele să aibă avantaje legate de cost.
Cunoscând acum conceptul de cost pe termen lung, putem măsura economiile de scară cu ajutorul indicelui
economiilor de scară (IES), determinat ca: IES = 1 – Ec, în care Ec este elasticitatea costurilor în raport de
producţie, determinată astfel:
Ec = (ΔCT/CT)/( ΔQ/Q)
Când Ec > 1, costurile cresc mai repede decât producţia şi vom avea randamente de scară descrescătoare şi
indice negativ (dezeconomii de scară), când Ec < 1, randamentele sunt crescătoare, indicele este pozitiv şi
semnifică economii de scară, iar când Ec = 1 avem randamente constante, iar indicele este zero.