FEREASTRA DIN PIATRĂ

- carte de gânduri -

Mircea Lucian Nincu

1
Tehnoredactare: Mioara Băluță
Coperta: Mioara Băluță

© Mircea Lucian Nincu

2
Fereastra din piatră
carte de gânduri

Mircea Lucian Nincu

3
4
 Mottor

ca viitor, fericirea lumii se împlinește din fiii

pântecului și din bucuria femeilor care își doresc să îi nască
fiind convinse de faptul că astfel își dăruiesc pe deplin
propriilor vise ființa.
în acest fel, fericirea viitoare a lumii este asemenea
unei plase pescărești cu care pescarii prind pești nu doar
pentru a-i duce la piață, nici pentru că numai așa ceva știu să
facă sau pentru că li s-ar fi cerut să facă așa ceva, ci doar ca
să îi mănânce, adică pentru plăcere.
ca atare, viitorul omenirii este plin de fericire în același
fel în care mamele noastre își imaginează că pot dărui viață
din visele pe care încă nu le-au trăit.
cu alte cuvinte, viitorul fericit al lumii izvorăște din
pântecul mamelor noastre în același fel în care pescarii
visează că mănâncă peștii pe care își imaginează că îi vor
prinde de plăcere.

5
6
 CÂND DESCHIZI FEREASTRA

când deschizi fereastra, târziu în noapte, și privești de-a

lungul străzii… și vezi mașinile parcate exact ca ieri, ca
alaltăieri… cuminți, la locul lor… apoi cauți spre ferestrele
vecinilor o pâlpâire de lumină și vezi numai întuneric… câtă
liniște! totul pare că doarme. greierii cântă monoton, un vânt
adie liniștit și mișcă frunzele pomilor atât cât să nu foiască,
iar cerul… e atât de departe… dincolo de vârfurile
blocurilor…
atunci crezi că toate sunt așa dintotdeauna, pentru că
așa curge viața lumii…
însă nimic nu este ceea ce pare!
toate stau acolo unde vor gândurile oamenilor. sunt
puse într-o anumită stare și poziție în așa fel încât să nu
deranjeze, să nu se tulbure gândurile unora cu gândurile
altora.
tot ce vezi și auzi pe fereastră: mașini, șosele
întunecate, greierii, vântul, frunze… toate fac exact ceea ce
au convenit oamenii să facă. nimeni nu stă unde vrea sau nu
face ce vrea. totul este poziționat, este pus acolo unde
consideră omul că trebuie să fie pentru ca omul să nu fie
deranjant. totul este convențional și totul este unanim
acceptat.
și toate aceste niveluri, poziționări sunt posibile fiindcă
există o scară a valorilor morale, etice, sociale, politice,
religioase… ca atare, fiecare se pune pe sine în lume ca pe
7
propria lume în așa fel și în același loc în care consideră că
trebuie să se poziționeze pe sine potrivit propriilor valori și
principii.
așa că, atunci când privești seara pe fereastră – dacă ai
o fereastră – să nu crezi că liniștea și ordinea care te
întâmpină sunt rodul orei târzii. ele sunt rezultatul tumultului
sufletesc al zilei omenești care tocmai și-a luat o pauză
pentru a o lua mâine necontenit de la capăt, potrivit acelorași
concepții și convenții scrise și rescrise de atâtea ori încât au
devenit principii sau, mai bine spus, reguli.
nu trebuie să te bucuri pentru ceea ce vezi și auzi de la
fereastra ta, ci doar de faptul că o ai. alții desenează ferestre
pe pereți și pun acolo imaginile pe care și le doresc. viața lor
nu are nici măcar idee despre principiile, valorile și regulile
vieții tale. nimic nu este așa cum crezi și totul este
întotdeauna mai mult.

8
 DESPRE ABSOLUT

Rai, Eden, Paradis… nume, termeni, cuvinte, idei…

întotdeauna mi-am imaginat că dimensiunea aceasta
care se vrea a fi a perfecțiunii prin care ne reprezentăm
absolutul, este asemenea unui parc atent îngrijit. aici toți
pomii au numai frunze verzi, coroane rotunde și nici un
lăstar crescut fără voia sa. garduri verzi tunse ireproșabil,
flori colorate în toate nuanțele pline de polen și parfum,
câmpii nesfârșite de gazon tuns impecabil, umbre care oferă
odihnă infinită, izvoare reci și cristaline care adapă orice sete
și multe triluri ca de pian, de vioară sau de harpă, care umplu
aerul asemenea cântecului păsărilor și nesfârșitului albastru
ceresc.
însă toate acestea sunt numai promisiuni și orizonturi
nedesăvârșite ale imaginației, deoarece Raiul, Edenul,
Paradisul pe care îl propun aici lumii pot fi confundate cu
atributul ideii de absolut. raportul dintre magia marginii,
limitei, punctului acum și al desăvârșirii, al infinitului și
necuprinsului, constituie starea prin care formele adevărului,
frumosului și idealului devin imposibil de posibile.
în realitate, acest absolut ipotetic și universal comportă
starea idealului promis. fiecare proces efectuat ca exercițiu
de imaginație constituie o stare incomensurabilă a unei
viitoare deveniri care încă nu s-a petrecut.
adevărul nu are nimic din ceea ce se poate considera a
fi absolut, deoarece nu poți defini indefinibilul. așadar, toți
9
termenii care fac referire la ceea ce considerăm a fi Raiul,
Edenul, Paradisul comportă o dimensiune nedescriptibilă.
de aceea, dimensiunile Raiului pot fi asemănate cu un
nesfârșit câmp în care înfloresc flori în tot felul de culori,
pline cu neimaginate miresme. o junglă virgină în care
mișună vietăți inimaginabile. un întreg univers în care
spațiile nu mai sunt împărțite de spiralele universale care
ridică întunericul spre lumină și nici de haosul care împarte
distanțele în cât mai multe părți imposibile.

10
 INIMA CA VOCE

inima, ca vocea care strigă în pustie, încearcă să umple

tăcerile cu glasuri, întunericul cu lumini și să lege distanțele
cu poduri. strădaniile ei sunt exprimate numai prin ceea ce
am pute spune că este starea de risipire a sinelui, asemenea
unei cenuși de suflet ars aruncate în nesfârșitul joc alambicat
al interpretării de cuvinte.
proorocii, profeții, cugetătorii, scriitorii și părinții, cu
toții au căutat între bătăile inimii. răspunsul căutărilor lor s-a
voit a fi soluția căii care călăuzește spre desăvârșire. acum,
fiind numai în starea de explorator, realizez că pentru a ne
ridica la dimensiunea adevărului ca absolut, înseamnă că
trebuie să accept libertatea de manifestare a fiecărei fibre a
universului, tot astfel cum infinitul trebuie să se dezvolte, să
se manifeste.
în această perspectivă, a fi liber înseamnă a rupe, a
destrăma, a deșerta, a distruge orice distanțe și reguli, orice
pereți și ferestre, orice a hotare și convenții, fără a
constrânge la configurarea și devenirea propriei viziuni. în și
din această stare se constituie starea Raiului: în și din haosul
libertății, în și din constrângerea legii, în și din iubirea
egoistă și în și din recunoașterea greșelii. dincolo de această
dimensiune sunt numai bălării, bestii, anomalii, deformațiuni
și incompletitudini.

11
 LIMITĂ 1

omul nu poate fi creat de Dumnezeu, deoarece, în acest

fel, s-ar înrudi cu Acesta prin actul creației, act care
presupune un plan care să reiese dintr-un proiect care
necesită prezența unui factor ce face posibil acest proces.
însăși realizarea acestor etape presupune, din perspectiva
umană, consumarea unei experiențe a cărei fenomenalitate să
implice, în primul rând, conștiență de sine. prin definiție,
Dumnezeu, Care este incognoscibil în esența Sa, poate să se
manifeste dincolo de limitele gândirii umane. cu toate
acestea, în crearea ființei ca făptură cu care să intre într-o
relație, Dumnezeu nu poate fi conceput în nici un fel,
deoarece orice raportarea a Sa la lumea limitată, creată, Îl va
limita, Îi va știrbi infinitatea. ori, infinitul este infinit tocmai
prin infinitatea sa. odată creat ceva în acest spațiu
incomensurabil, chiar și sub forma, să zicem a unui gând, a
ideii unui proiect, îi va afecta capacitatea de a fi nelimitat. ca
atare, omul nu poate fi creat nici măcar în conceptul de
proiect în interioritatea proiectului lui Dumnezeu. singura
stare în care omul se poate considera, din punct de vedere
uman, în apropierea lui Dumnezeu, este reprezentată de
momentul în care rămâne în starea de potentă devenire,
mereu orientat spre Dumnezeu, fără a-L atinge, gândi, intui
și, cu atât mai mult, simți în vreun fel oarecare.

12
 DESPRE MOTIVAȚIA DE A FI CONSTRUCTOR

o construcție are valoare atunci când este izvorâtă din

inimile oamenilor și este pentru oameni, pentru că un
constructor trebuie să știe că dacă oamenii nu văd rostul
acelei construcții, atunci respectiva clădire este ridicată pe
nisip. piatra pe care trebuie zidită temelia oricărei clădiri este
inima oamenilor. tot ceea ce este construit în această
dimensiune spirituală este făcut din iubire, speranță și ideal.
acești termeni nu sunt păsări călătoare, ci cărămizi care
rostuiesc trainic edificiul oricărui constructor care le va
folosi în lucrarea pe care este îndatorat să o desăvârșească.
așadar, cine are urechi de auzit și ochi de văzut, să
mediteze la ce înseamnă a fi constructor. să își ia uneltele de
lucru și să purceadă la îndeplinirea misiunii la care este
chemat. nu există construcții fără constructori, precum nu
există vise fără visători. de aceea, pentru a construi trebuie să
confecționezi un vis despre care trebuie să convingi că se
poate împlini. cu siguranță visul va deveni apoi realitate,
deoarece toți cei care vor crede în el se vor implica. este un
proces de durată, ceea ce presupune schimbări de plan,
cheltuieli suplimentare și dezamăgiri. peste aceste etape se
trece prin menținerea vie a flăcării care împrăștie tuturora, ca
pe un parfum ademenitor, lumina visului, idealului.
a construi înseamnă, pe de o parte a perfecționa pe cei
care se implică și susțin acest proces, adică pe constructori,
iar pe de altă parte, înseamnă a pune cărămidă peste
13
cărămidă, a îmbina lemne, fiare și a nu uita să te uiți către
steaua la care ți-ai imaginat că poți ajunge, adică la
edificarea construcției așa cum arată ea pe planșa pe care ai
visat să o duci la îndeplinire.
construcția implică o călătorie plină de experiențe și de
provocări întotdeauna inedite. drumul de la piatra necioplită
la sfințirea construcției este unul dintre principalele
dimensiuni care redefinesc spațiile interioare ale spiritului
uman. alături de concepția unei noi ființe și de
responsabilizarea față de cosmos, construirea unui edificiu
este una dintre acele direcții care conduc la desăvârșirea
ființei umane.
din această cauză, valoarea unei construcții este
proporțională cu visul pe care a fost întemeiată. de aceea,
prima condiție pe care trebuie să o îndeplinim în ceea ce
dorim să întreprindem, este legată de cât de mult visăm să o
îndeplinim. dacă nu avem un răspuns direct, ci căutăm …
atunci trebuie să renunțăm la a construi, la a fi contractorii
acelui vis.

14
 DESPRE CHEMAREA ONTOLOGICĂ A OMULUI

potrivit teologiei creștine, pentru ca societatea umană

să nu se dezintegreze, Dumnezeu a rânduit încă din creație
legi naturale – adică potrivite ființei omenești – și l-a creat pe
om după chipul și asemănarea Sa. (Facere 1, 27). așadar,
primele legi pe care Creatorul le-a pus creației sunt date cu
scopul de a păstra nestricate darurile cele dintâi ale creației,
anume chipul și asemănarea lui Dumnezeu din om. altfel
spus, omul este menit să se îndumnezeiască încă din timpul
în care a fost creat. dar, cum aceste direcții trasate pe planșa
creației de la facerea lumii nu reprezentau decât un univers
bidimensional, pentru ca omul să se poată construi în
deplinătatea formei, i s-a dat încă o dimensiune, adică i s-a
adăugat tot de către Dumnezeu – potrivit vechilor direcții
primordiale – perspectiva înălțării, a verticalității, care a
însemnat, concret, responsabilitatea omului față de creație
precum și încoronarea sa ca făptură capabilă de a realiza
comunicarea, puntea, trecerea de la increat la creat, de la
inferior la superior, de la nefericit la fericit, de la nimic la
întreg, de la inform la formă, de la întuneric la lumină, de la
a fi la a deveni și invers. acesta este, teologic vorbind, darul
libertății absolute, al asemănării cu Dumnezeu.
acest dar fundamental sălășluiește în ființa umană
dintotdeauna și, asemenea unor scânteietoare focuri de
artificii, el a strălucit deasupra întregii creații în culori
absolut superbe cândva. amintirea acestui foc dumnezeiesc a
15
bătut mocnit în inima lumii, precum un cărbune în cenușa
cuptorului, sau un vis în gândul omului. orizonturi după
orizonturi au devenit lumi în alte lumi pentru om. praful de
stele care s-a așezat peste adâncul ființei omenești a devenit
singurul martor al acelor timpuri ancestrale care pentru om
sunt tot mai confuze. însă, precum dintr-un bumb crește un
ram nou, din omul ființă care își dorește și care iubește,
cărbunele care a rămas din focul divin simte că încă îl mai
poartă în el. în satinul prăfuit care îi acoperă ochii sufletului
stă mărturia focului creator care l-a luminat dintotdeauna.
odată devenit conștient de acest dar, focul luminilor cerești
ce părea reverii și umbre ale cenușii din stele, a reînviat în
om dimensiunile pierdute, uitate ale materiei amorfe. omul a
descoperit că sensurile ființei nu se află în distanța dintre
orizonturi. că mai există cel puțin încă o coloană care
definește viața. că ceea ce face din existență sa o lume este
ceea ce i se deschide în perspectiva absolutului, a lui
Dumnezeu. ab initio Dumnezeu este pus în om ca ființă și
există ca: lungime, lățime și înălțime. trecerea de la chipul
intuit spre asemănarea imaginii, adică de la îndumnezeirea
omului, în condițiile date mai sus – condiții în care omul
reprezintă tot atât cât imaginea unei icoane pe un perete –
reprezintă pășirea sfântului pictat în realitatea umană, adică
întruparea liniilor și culorilor în carne, în mișcare și
exprimare.
este înălțimea asemănării la care Dumnezeu ne chea-
mă. devenim creatori aducând la viață propria existență. nu
avem de ales. libertatea începe și se termină cu „Să fie!”. ne
îndumnezeim numai atunci când revenim la forma din care
suntem ceea ce suntem și la care suntem chemați să devenim.

16
 IMPONDERABILITATE ONTOLOGICĂ

potrivit rațiunii, prin care omul își definește realitatea

și se raportează la ceea ce consideră a fi necesar existenței
proprii și universale, orice formă pe care o întâlnește în
spațiu și timp constituie un adevăr revelat, indiscutabil și
incomensurabil, căruia trebuie să i se raporteze pentru a se
defini pe sine și tot ceea ce există în jur.
raportarea întregului sine la totalitatea tuturor
manifestărilor formate de integritatea universalului personal,
constituie legătura prin care fenomenul devenirii se
transformă în realitatea existențială. o astfel de perspectivă
definește distanțele, spațiile, adâncurile, înălțimile și toate
celelalte dimensiuni spirituale, ca exprimări clare, concrete
ale trecerii ontologice a ființei în ființare.
deoarece considerăm lumea ca fiind realitate, căutăm
să explicăm existența ei ca necesitate ontologică a divinului,
considerând că universalul își trădează infinitul prin
realitatea finită a materiei.
perspectiva acestei interpretări propune relaționări și
dependențe a căror deschideri oferă existenței profunzimi în
care pot germina tainice creații a căror întreg cuprinde, în
adâncul lor, regenerări care pot da naștere unor lumi infinite
și unor dimensiuni neimaginate.
ceea ce trebuie subliniat – în contextul acestor petreceri
a devenirilor și relaționări dintre umbre și lumini – constă în
paradoxala legătură reprezentată de întâlnirea umanului cu
17
propria manifestare percepută ca trecere. conflictul
contrastelor reprezintă munca, efortul devenirii, ceea ce
înseamnă că momentul prim al existenței este constituit din
încheierea acestor zbateri. numai în oboseala universală
îmbibată de infinitul existenței aflăm constanta înțelesului
devenirii. dincolo de această dimensiune etapele trecerii
reprezintă, pas cu pas, spații între spații a căror aspect poate
fi permanent interpretat ca fiind centre ale unor lumi
descentrate.
este indiscutabil nefiresc să considerăm raportarea
propriilor idealuri unor dimensiuni definite ca fiind reale sau
ca fiind aspecte pe care nu le deosebim de propria realitate.
ceea ce se întâmplă în acest caz, constituie consumarea unui
vis, potrivit unei dimensiuni a nesomnului, cât și
conștientizarea unei clipe ca moment al începutului
devenirii.
așadar, iluzia realității nu își are originea în ființarea
clipei, ci se risipește din presupuneri inesențiale. asemenea
unor dorințe neîmplinite sau a unor iubiri a căror final se
termină în despărțire.
ca atare, nu putem considera ca fiind realitate ceea ce
este reprezentat de raportarea ontologică a ființei la
exteriorul propriul fiind, deoarece ceea ce este nu poate fi
decât în sine. realitatea este constituită integral doar în
interiorul ontologic al ființei, al existenței. în acest sens,
irealul nu are ființă și nici perspectiva devenirii.
din acest motiv, nu ne putem raporta la altceva, ci
numai la sine, iar realitatea nu este altcumva, ci numai eu,
adică propriul sine. în afara mea nu există decât ceea ce prin
extindere personală pot realiza. caracteristic existenței este

18
eul și sinele. ontologia formei este definită numai prin ceea
ce pot eu fi. forma nu încadrează existența sau materia, ci
materia sau ființa sunt reprezentate și cuprinse în formă prin
definirea lor în procesul conștientizării lor de către mine.
recunoașterea acestor realități reprezintă, așadar,
idealuri și presupuneri prin care mă pot defini și deveni
realitate alternativă a altor realități posibile, parte
constructivă a existenței și, în nici un caz urmă, umbră sau
gol ce pot fi înlocuite de/cu altceva. adică un plin definit
perfect de posibilitatea devenirii și ascensiunii mele spre
infinit. o formă informă care își caută diformitatea
perfecțiunii nesfârșitului în propria finitate.
în această stare de imponderabilitate ontologică, nu
raportarea la altceva-ul existent în conștiința sinelui meu
constituie realitatea în care mă aflu, ci ceea ce nu pot defini
dincolo de această dimensiune prin care sunt și devin ceea ce
sunt, tocmai pentru că mă constitui din neființa misterului
care mă poartă spre devenirea existențială.

19
 GREUTATEA UMBREI

umbra este reprezentată de greutatea pe care o

manifestă asupra mediului înconjurător. este asemănătoare
gândurilor care marchează spațiul imaginar. umbra care cade
asupra bulelor de spumă, spre exemplu, le apasă prin faptul
că le lipsește de lumină. această lipsire face ca bulele de
spumă să se spargă ca și cum ar fi presate de întuneric.
se poate conchide că lumina are capacitatea de a da
formă bulelor de spumă și, îndată ce sunt private de raza de
lumină, acestea sunt distruse de întuneric și mor sub apăsarea
umbrei în care se învăluie. perspectiva acestei realități
presupune existența unei stări a sinelui din care și prin care
umbra devine o altă realitate vie care se hrănește din lipsa
luminii sinelui și prin care lumina își manifestă lipsa ca stare
de a fi în umbră.
așadar, nu este greșit să susținem că umbra are greutate
și formă, deși altfel pare a fi numai o idee pe care lumina o
definește prin marginile asupra cărora cade și pe care nu le
poate reprezenta în nici un fel. în acest sens, umbra
reprezintă adâncimea nevăzută a luminii și partea nedefinită,
intuită cum nu pot spune de minte, prin care aceasta își
creează o lume acolo unde lumea nu poate fi. aș zice că
umbra este o preexistență care există în mintea omului
înainte de a fi gândită, cu toate că, dimensiunile umbrei nu
sunt decât distanțe, adâncimi, înălțimi și orizonturi propuse
imaginii și tușe ale realității pe care existența le propune
20
vederii înainte de a deveni realitate.
ca atare, umbra are o greutate inestimabilă. ar trebui
măsurată cu unități de măsură ale pietrelor prețioase sau ale
aurului și astfel așezată alături de toate modurile prin care
definim cel mai înalt grad al existenței: sfințenia.
de aceea pot gândi că lumea nu s-ar dimensiona corect
dacă nu ar avea umbră. nu ar putea nici măcar să își evalueze
principiile prin care se potențează și nici nu ar înțelege
dimensiunea luminilor care străfulgeră lumea din întunericul
înălțimilor care o definesc prin umbră.
pe cât pare de ușoară, pe atât de grea este umbra.
apăsarea ei este o binecuvântare care dă sens și pune formă
tuturor definițiilor ontologice. în umbră este îngropat tot
adâncul luminii și, din nedefinitul ei, lumina răsare către alte
orizonturi. umbra postulează necesitatea luminii și reprezintă
valoarea ei. din acest motiv umbra este grea, profundă,
infinită. asemenea luminii. poate că privirile noastre nu
privesc în lumină!

21
 PROBLEMA MĂRULUI

cred că Adam, după ce a mușcat cu poftă din măr, după

ce gura i s-a umplut de aromele și parfumul acestui fruct plin
de toate visele și dorințele, primul gând care i-a venit în
minte nu a fost încălcarea poruncii care îi interzicea să
mănânce mărul, ci cum să facă să poată mânca tot mai mult
și cât se poate de mult astfel de fructe. se și vedea
proprietarul unei livezi de meri plini de roade, pe care le va
aduna și le va strânge în hambare și va trăi fericit mâncând la
nesfârșit și de câte ori va voi…
în nici un moment nu a înțeles că perspectiva
infinitului îi deschide pe cea a finitului; că descoperirea
plăcerii îi oferă starea de suferință, că diversitatea este o
cauză a unității și că, oricât de mult își va imagina el că poate
aduna, totul va fi doar risipire, prindere de vânt…
de aceea, a mai mușcat încă o dată cu poftă din măr, și
încă o dată și atunci lumea a devenit frumoasă, desăvârșită și
plină de posibilități. s-a simțit liber. gândul neascultării a
rodit. atunci a pus un sâmbure de măr într-o foaie de frunză,
deoarece știa că în miezul lui este cuprinsă întreaga lume a
merilor, și s-a ascuns. aștepta să fie alungat pentru că știa că
aceasta este urmarea faptei lui. era conștient că de acum
lumea este cosmosul în care va fi și călător și casnic. și a
tăcut atunci când a fost certat. aștepta să meargă în pământul
lui, să sădească acolo, în el, bobul de măr, să construiască
proprii săi codri cu fructe interzise.
22
 deși nu știa, îl aștepta o muncă eternă. aceiași muncă
divină a creației pe care o făcuse deja Dumnezeu. nimeni
însă nu își amintește ca Dumnezeu să fi furat de undeva, de
la cineva primul grăunte de univers pe care să îl fi ascuns
pentru a crea din el, ca dintr-un pântec, lumea noastră. deși,
am putea presupune că nici Dumnezeu nu își mai amintește
vremurile în care chiar El a creat bobul creațional,
neînchipuit poate cumva și Lui ca și lui Adam! o astfel de
prezumție ar fi ridicolă, fiindcă Dumnezeu nu poate uita
nimic, cam în același fel în care nici noi nu îl putem uita pe
Adam. este aici, cred, o dilemă genetică a creației.
totuși, numai când mă gândesc la Adam cum mușca
întâia dată din acel măr copt… îmi lasă și acum gura apă!
este un viciu pe care omul îl poartă existențial în ființa lui.
este la fel ca atunci când te-ai lăsat de fumat, dar nu poți uita
plăcerea fumului de țigară tras adânc în piept dimineața după
o noapte de somn. sau ca atunci când te-ai lăsat de băut, dar
nu poți uita halba rece de bere pe care o beai în miezul
zilelor de vară… ori a paharului de vin servit în cerdac
alături de prieteni… sublimul plăcerii care îți transformă
ființa…

realitatea este sine die construită. este vorba despre

viața în afara timpului și spațiului în care plăcerea nu poate fi
percepută, deoarece plăcerea este o realitate care se
raportează la dimensiuni și forme, sau la viața în timp și
spațiu, unde viața se împlinește din plăcere și dorință care îi

23
sunt reprezentări concrete ale simțurilor ce ascund
nesfârșirea în linia orizontului.
este clar vorba de atitudine! adică fie stai nesfârșit și
privești fără să muști mărul interzis ori îți sădești codri
întregi de meri din care te înfrupți în limita dimensiunilor pe
care le poți purta. așadar, se poate constata că atitudinea este
condiționată de capacitatea de a purta, de a duce totul,
întregul, adică multe și inimaginabile lumi de codri cu meri.
sau poate că atitudinea poate fi cuprinsă în forme, culori,
lumini, imagini ireale ale unei lumi către care privești fără a
o trăi, fără a o gusta, ci doar a o purta în propria ființă ca
dorință?!

realitatea dorinței și realitatea lumii, între aceste

concepte sunt reprezentate fenomenele prin care se
condiționează în devenirea ei ființa umană și prin care se
diferențiază ca posibilă manifestare.
lumea mărului nemușcat conține în posibilitatea
existențială lumea mărului mușcat, pentru că Adam era creat
spre a se raporta amândurora. Adam fiind parte a universului
creat, potrivit principiului aristotelic al esențelor și părților
din care acestea sunt alcătuite, putea cuprinde în el întregul
univers, atât al mărului întreg, cât și al mărului împuținat
prin intervenția sa ontologică asupra fructului simbolic al
cosmosului. Adam, ca reprezentant al întregii realități
umane, purta în el posibilitate de a păstra lumea întreagă sau
de a o consuma prin propria prezență.

24
 ceea ce Adam și nici urmașii săi nu au făcut este
reprezentat de incapacitatea omului de a planta încă un măr
și încă unul și tot așa, spre a înmulți nesfârșit merele perfecte
ale creației. a trebuit ca această capacitate de perfecționare să
se împlinească prin în-omenirea lui Dumnezeu, care cere
lumii să se hrănească cu puterea Cuvântului, să construiască
din cuvânt, să sădească cuvinte.
Adam cel de azi, visează doar, ca și primul Adam, la o
pădure de meri și nu una de cuvinte care să numească
asemenea merelor, adică visează câmpii verzi pline de îngeri
și nu concepte de libertate plină de frumos, bine, dreptate,
bunătate, adevăr etc. cuvinte prin care, cei care le primesc
pot să umple creația cu desăvârșirea infinită a unicului măr
nestricat, neatins și neînchipuit de gustos așa cum ar fi fost
dacă nu ar fi fost mușcat niciodată. de fapt, mărul interzis
reprezintă, în și din această perspectivă, starea metafizică a
lui Dumnezeu, realitate care nu poate fi pătrunsă, atinsă,
simțită în nici un fel. Numai ceea ce se poate spune despre
El, adică prin cuvântarea cuvântului, ce se poate rosti ca
nume și se poate concepe prin simțiri, reflecții, idealuri ș.a.,
reprezintă bucata mușcată a mărului. semințele pe care Adam
își imagina că le va fura sunt umbre ale unor forme care
alunecă între strălucitoarea idee a perfecțiunii fructului
desăvârșit și puțina noastră percepție despre ceea ce poate el
reprezenta.
așadar, dacă o mică livadă de astfel de meri, este un iad
de iluzii – deoarece din pământul umbrelor nu poți crește
decât răsuri – atunci, prin comparație, putem spune că pentru
om amintirea veșniciei poate crește în măsura în care îi
oferim tot mai mult timp. iar dacă timpul începe odată cu

25
intenția noastră de a avea propria livadă, adică din clipa în
care ni se interzice ceva, atunci gardul care separă ceea ce e
al meu de ceea ce e al tău, dovedește că nici un măr nu mai
are valoare. numai că, din perspectiva lui Adam, gardul este
un orizont care apare ca limită a distanțelor pe care le
percepe prin simțuri, dar care nu este real, fiindcă nu poate fi
definit în mișcarea neodihnită a perspectivei.
în acest fel se poate afirma că întreaga noastră lume
încă se construiește în mintea lui Adam care meditează
privind spre măr la infinite livezi de meri pe care le va
stăpâni după ce va mușca din fructul ademenitor plin cu
arome și parfumuri a cărui valoare se va fi perimat îndată ce
îl va mușca, dar care măr, în mintea lui, ar putea potența alte
parfumuri și arome ale altor fructe ar putea crește din
semințele pe care le va sădi în grădina pe care o va întemeia
undeva, într-o altă lume în care va pune, spre a fi păzită, un
alt Adam asemănător lui, căruia îi va interzice să mănânce
din merele sale, deoarece, atunci când îi va dori munca sa,
asemenea lui, acela își va imagina arome și parfumuri,
grădini și livezi, lumi și cosmos-uri, universuri rostogolite
peste alte universuri, un fel de timp fără timp, și totul într-un
gând ca într-un cuvânt pe care îi este teamă să îl rostească,
deoarece, prin cuvântare, gândurile pot deveni intenții, iar
intențiile manifestări, ceea ce înseamnă, cu siguranță, că acel
imaginat paznic va mușca din acel imaginat măr care atârnă
imaginat așa cum acum deasupra lui în pomul universal pe
creanga aceia verde stă dumnezeul merelor interzise …
mai bine să aștepte. dar până când și pentru ce?
universurile se nasc în mintea lui Adam prin
intermediul vederii înainte ca acesta să le poată simți

26
dimensiunile, asemenea livezilor, codrilor de meri. și …
realitatea lor imaginară este condiționată de dorința de a
avea. proprietatea, a avea, a fi posesor a ceva, înseamnă
mărturisirea intențiilor care devin idealuri ale unor lumi
viitoare imaginare sau reale care, deși nu există în forme, se
manifestă ca imagini în mentalul lui Adam. ontologic ele
sunt la fel de reale pe cât de real este Adam. așadar, mărul
este real pentru că Adam se poate raporta lui prin dorință,
ceea ce înseamnă că dorința condiționează ideea de a avea
iar posesia activitatea de a multiplica.
deci, interdicția stimulează imaginația, iar aceasta
fundamentează dorința care potențează intenția ce se cere
comunicată pentru a se manifesta. cuvântul, în acest proces,
constituie aspectul material al idealului, deoarece prin
exprimare dă formă și dimensionează ideea prin raportarea
față de alte cuvinte, ceea ce constituie trecerea și întemeiază
timpul și spațiul.
așadar, starea de incertitudine, de a mușca pentru a
cunoaște sau de a privi spre a medita a lui Adam, constituie
principala trăsătură ale ființării mărului din perspectivă
umană.

27
 A PRIVI NEPRIVITUL ȘI A MÂNCA NEMÂNCATUL

fenomenologia religioasă se folosește de rațiune pentru

a exprima ceea ce mintea înțelege intuitiv și imaginativ
despre structura realității. simțurile, care fac ca omul să se
raporteze la sine și la celălalt fără a aștepta explicații logice,
sunt în cadrul experienței religioase căi de cunoaștere
transcendentală și fac posibilă raportarea omului la sacru fără
a fi necesară o cunoaștere prealabilă a acestuia.
în acest sens, vederea are un caracter gnoseologic
intuitiv și imaginativ care este dat de capacitatea omului de a
cunoaște fără a ști, de a privi fără a vedea, o vedere a
nevăzutului. o astfel de privire este dată de memoria
imaginilor pe care mintea le asociază în memorie pentru a
reprezenta lucruri, fapte, forme, locuri la care nu poate
participa direct. distanța fizică pe care o pune descrierea
verbală a unui fenomen natural, spre exemplu un răsărit de
soare, între cel care descrie momentul apariției soarelui la
orizont și cel care primește informația pe care nu a văzut-o
niciodată și o procesează cu rațiunea sa asociind imagini
similare cu cele povestite din memorie pentru a crea
imaginea a răsăritului în spațiul său mintal, cu alte cuvinte,
transcenderea minții povestitorului prin inermediul minții
ascultătorului, reprezintă o vedere a nevăzutului, o privire
care vede un orizont pe care nu l-a mai întâlnit niciodată, o
vedere a nevederii. distanța dintre răsăritul de soare și
ascultător este parcursă de vederea gândirii cu ajutorul unui
28
proces asociativ de imagini aflate în memorie, dar prin
intermediul povestitorului care descrie răsăritul așa cum l-a
văzut în mod direct.
apelând la acest silogism, fenomenologia religioasă
explică felul în care omul privește prin icoană la chipul lui
Hristos. deși credinciosul de azi nu L-a văzut pe Hristos,
icoana povestește fără să rostească, cum este, cine este, ce
este Hristos, iar credinciosul se raportează la sacrul prin
intermediul icoanei în mod direct privindu-L pe Hristos fără
să-l fi văzut vreodată. o vedere a nevederii. (toate cele
nevăzute ale lui Dumnezeu se văd (în zidire) de la facerea
lumii) astfel relaționarea cu sacrul devine posibilă.
reprezentarea sacrului însă prin intermediul unei astfel de
cunoașteri a necunoașterii (apofatică) are un caracter
personal, ceea o face pe de o parte relațională, iar, pe de altă
parte, să comporte forme de manifestare diferite în funcție de
capacitatea povestitorului de a descrie precum și de puterea
de a procesa a primitorului cu ajutorul imaginilor aflate în
memoria mesajului imaginii primite. în acest caz, vederea
vine prin auz și își pierde caracterul de reprezentare spațială
rămânând la dimensiunea cunoașterii prin necunoaștere,
deoarece spațiu dă formă și adâncime orizontului privit, iar,
în cazul icoanei, ca și în cazul răsăritului povestit, distanțele
se aplatizează, ceea ce nu înseamnă că își pierd profunzimea
spirituală sau puterea metafizică, ci doar se prezintă într-o
formă inedită și originală. tot în acest fel, în fața icoanei,
credinciosul întâlnește sacrul fără a-l vedea, cunoaște
dimensiunile infinitului fără a le putea cuprinde și vede
nevăzutul fără a-L fi privit vreodată.

29
 o cunoaștere transcendentală trăiește credinciosul și în
momentul actului de ingerare. a mânca nu este numai o
necesitate fiziologică sau un act cultural și, ca atare, nu
răspunde numai unor nevoi de fizice sau sociale, ci, potrivit
fenomenologiei religioase are și o dimensiune de cunoaștere
metafizică. (Luați mâncați, acesta este trupul Meu!,
îndemnul Cinei celei de Taină). întâlnirea cu sacrul prin
consum este fundamentală pentru curățirea naturii umane,
pentru sfințirea ei, pentru întâlnirea cu divinitatea. a mânca
implică și fundează spațiu sacru, deoarece hrana este
dătătoare de viață, iar viața este izvorul existenței. atunci
când omul mănâncă primește puterea divinului. din acest
motiv privarea de hrană este un blestem, adică o îndepărtare
de divin, un hiatus ontologic, o prăpastie care desparte cerul
de pământ (să îți câștigi pâinea în sudoarea frunții tale).
în contextul acestor interpretări, fenomenologia
religioasă vede în Euharistie un act de relaționare a divinului
cu umanul. nu mâncarea în sine și nici actul de a mânca,
precum nici plăcerea de a participa la masă sunt importante
pentru om, ci structura fenomenului, care este reprezentată
aici de procesul care presupune o pregătire prealabilă,
consumarea în sine și transformarea care se produce în
interiorul aceluia care mănâncă.
experiența religioasă pe care o trăiește creștinul în
momentul euharistic are dimensiuni cosmice, motiv pentru
care intensitatea momentului pune pe primitor într-o stare
metafizică creată de cadrul și etapele pe care trebuie să le
parcurgă până la a ajunge să stea la masa Domnului.
potrivit fenomenologiei religioase, a mânca nu este
doar a consuma și a te alimenta, ci a te raporta la divin, dar

30
nu în scopul cunoașterii acestuia, ci pentru a te înființa tot
atât de mult în el în aceiași măsură în care el este prezent în
ființa universului. a mânca este, așadar, un fenomen cosmic a
cărui formă este dată de participarea atât a ceea ce se
dăruiește, cât și a aceluia care primește. (donația, donatul și
donatorul – Michel Henry). actul în sine este direct, viu,
complet, este un fenomen total (Jean-Luc Marion)
caracterizat de plinătate și perfecțiune și este caracterizat
prin absolut atât în plan natural cât și supranatural.
în acest context, a mânca și a hrăni sunt activități
definite de făptuitorul lor, pentru că a mânca înseamnă a
consuma, pe când a hrăni are sensul de a da de mâncare, a da
hrană spre a fi consumată. este aici o distincție clară care
denotă prezența dăruitorului și primitorului. actul devine
mult mai important atunci când acțiunea se raportează la
sine, deoarece, în acest caz, valoarea mâncării capătă
proporții ontologice. a da de mâncare ceva din ceea ce ai
primit de la altcineva nu comportă aceiași interpretare ca a te
da pe tine ca de mâncare, iar a mânca ceea ce ai primit de la
altul care dă la rândul său de la altcineva, nu are aceiași
valoare ca atunci când mănânci ceva care este propriu,
caracteristic, personal, intim dăruitorului. diferența este
majoră, deoarece definește relația dintre cel care dă mâncare
și acela care o mănâncă. când mâncarea vine printr-un
intermediar, consumatorul ca și donatorul sunt într-o relație
personală care face parte dintr-un lanț de consum, pe când,
atunci când mâncarea este din ființa donatorului, comportă
aceiași consistență și realitate, relația devine vie, intrinsecă și
omogenă, totală. cel ce mănâncă este totuna cu mâncarea pe
care o mănâncă, fără a se consuma pe sine, ci a se genera pe

31
sine prin mâncare. această intimitate reală și unică este dată
de trăirea sacrului.
de aceea, dacă în fața icoanei credinciosul vede fără să
vadă și cunoaște intuitiv fără să fi știut ceva dinainte, în actul
euharistic, din punct de vedere fenomenologic, credinciosul
trăiește la modul absolut. cunoașterea nu mai este necesară
sub nici o formă a ei, chiar și a nevederii, deoarece a mânca
creează un spațiu fără profunzimi sau platitudini. de aceea
Euharistia constituie centrul cosmic al dimensiunii umane în
care omul consumă ceea ce nu poate fi descris în nici un fel.
aici nu mai există intermediari și nici orizonturi. Euharistia
este anularea oricărei relații cu divinul și ștergerea oricăror
perspective ale dimensiunii umane. este divinul desăvârșit
descoperit în toată plenitudinea, iar a sta la această masă este
dat numai omului.

32
 FEREASTRA DIN PIATRĂ

fereastra din peștera noastră prin care ți-am propus să

privești cerul am construit-o lovind în peretele de piatră până
am dat de lumină. fiecare piatră pe care am rupt-o din stâncă
a prins formă pentru că am lovit sinergic în perete.
a trebuit să sap astfel pentru a ajunge la această lumină,
pentru a descoperi, pentru a vedea, dar mai ales pentru a te
face pe tine să crezi că dincolo de munte este, există și
altceva.
fiecare bucată de piatră pe care am desprins-o din
stânca muntelui a devenit la rândul ei un alt munte pentru
toți aceia care au căutat să deschidă ferestre în ferestrele pe
care eu deja le-am deschis. de aceea acum știu că în fiecare
gol al peretelui din stânca muntelui este o fereastră pentru că
în fiecare bucată de piatră pe care am îndepărtat-o, înainte de
a fi acel gol, eu am văzut deja fereastra pe care o purtam în
gând, pe care visam să o deschid. mă și vedeam privind de
acolo orizonturile zilelor și nopților pline de căldură și
parfumuri sau de furtuni și dezastre.
ceea ce mă uimește și mă îngrijorează este faptul că în
fiecare bucățică de piatră lovită, mai mică sau mai mare,
stăteau ascunse profunzimile și valorile ferestrei, adică a
golului pe care l-am dăltuit ca orizont în munte.
pe de altă parte, ceea ce mă sperie de-a dreptul este că
loviturile mele în pântecul muntelui s-ar putea să nu fi fost
depline, să nu fi deschis cu adevărat ferestre. că fereastra pe
33
care am sculptat-o în carnea pietrei este numai o altă
fereastră din multele ferestre pe care muntele le poartă în
sine ca pe pietre.
de aceea îți povestesc despre ferestrele din peștera
noastră și rămân să privesc din fereastra pe care am sculptat-
o în muntele în care am lovit sălbatic pentru a vedea cât mai
clar umbrele pe care muntele care mă poartă în pântec mi le
întinde ca mărturie a existenței mele.

34
 DESPRE A FI VIU

problema vieții constă în faptul că ne interesează mai

mult cât de mult trăim fără a da importanță felului în care o
trăim. nu conștientizăm că nu longevitatea reprezintă
calitatea vieții, ci bucuria dată de intensitatea în care trăim
fiecare moment al vieții. a trăi pentru a te bucura de propriul
sine este mai important decât a trăi de dragul vieții, pentru că
sinele este reprezentantul integral al ființei și nu timpul
imaginar prin care ființa se manifestă. valoarea vieții nu este
un timp infinit, ci o multitudine de experiențe personale, o
existențialitate de esențe ființiale care primesc sens prin
manifestarea sinelui și care, prin căderea lor din înaintarea în
necunoscut către punctul din care au pornit, se află în
călătorie. de aceea viața nu este o trecere, ci o devenire. viața
înseamnă întoarcere la origini iar consumarea acestei
deveniri reprezintă căutarea propriilor urme. cei care trăiesc
cu adevărat nu descoperă, ci urmează firul Ariadnei care
începe de unde se termină și se termină de unde începe. între
aceste orizonturi direcția comportă dimensiunea spațiului
intuit și uimirea adâncului necunoscut precum și sinteza
înaltului care rezultă din petrecerea care se arată ca înălțime
a perspectivelor oferite.
din acest motiv spun din nou că nu lungimea ca durată
a firului vieții este importantă, precum nici sensurile pe care
le propune ca direcții, ci tensiunea pe care o susține în
alteritatea pe care o unește de-a lungul orizonturilor între
35
care se întinde. în acest context viața are valoare nu prin
distanțe pe care le poate uni, ci prin umbrele cărora le poate
oferi forme pentru a exprima lumina proprie pe care și-o
arde.

36
 NAȘTEREA

în mentalul uman nașterea reprezintă bucuria timpului

care i se oferă, însă, în afara acestuia, adică în perspectiva
orizonturilor timpului, nașterea constă în a învăța să fii
pregătit pentru moarte. de aceea, cel mai important lucru pe
care trebuie să îl facem în viață rămâne acela de a învăța că
timpul reprezintă experimentarea trecerii. cu alte cuvinte, a
trăi înseamnă a ști cum să devii netrecător în trecere, în
petrecere, în clipă, în moment, în unitatea care reprezintă
împărțirea sau întâlnirea permanentă, unitatea care împarte și
adună în același timp, care definește întregul și face diferența
între ceea ce o alcătuiește în părțile sale interioare. ca atare,
ca parte, un întreg reprezintă veșnicia încremenită în timp,
iar infinitul neființa spațiului. pentru o astfel de perspectivă,
a te naște înseamnă a nu fi, iar a deveni, o infinită stagnare în
sine. de aceea, omul care își dorește să trăiască, în fapt, se
grăbește să moară, iar moartea, deși conține veșnicia, în
cadrul acestui raționament, reprezintă din plin teama
inconștientă a sinelui de întâlnirea cu propria parte a ființei
ca întreg dintr-o parte a altui întreg.
nașterea, în contextul acestei spațialități a lui a fi și a
nu fi, reprezintă un proces care justifică moartea în același fel
în care timpul constituie o dimensiune fără de care spațiul nu
se poate reprezenta.
ceea ce justifică întrebarea, care se propune singură,
constă în carnea care alcătuiește ființa neființei și neființa
37
ființei, deoarece umanul, ca stare ontologică, fără îndoiala de
sine, nu își poate argumenta sensul propriei manifestări.
raportul ce creează distanțele și sensul unui spațiu în
care se poate vorbi despre ființă ca dimensiune umană,
reprezintă perspectiva lumii trăite de către gândul care poate
imagina dimensiunea pe care o desenează înainte de a fi în
proiect. calculele și rațiunile prin care acest proiect al
gândului devine realizabil, pornesc de la nașterea primului
semn cu valoare de simbol, care fundamentează întreaga
proiecție a viitoarei ființe.
lumea se naște, așadar, dincolo de ceea ce se oferă și
dincolo de ceea ce poate fi perceput, însă nașterea ei nu
poate reprezenta devenirea pe care o comportă decât în ceea
ce poate fi rostit, adică cuvântat. cuvântul este, așadar, acela
care poate defini nașterea, iar nașterea este primul martor al
cuvântului. de aceea, nașterea este o stare creațională care
mărturisește existența ființei, iar permanenta ei rostire de
către și prin cuvânt, menține ființa vie în dimensiunea
umană.
tabloul desenat de urmele pe care cuvintele le scriu
prin rostire în spațiul ființei, rămâne mărturie lumii ce s-a
născut din glăsuire. glăsuirea lumii și rostuirea ei în cuvânt
reprezintă o dimensiune pe care nașterea o mărturisește prin
îmbinarea trecutului cu viitorul și a fiind-ului cu ne-ființarea.
spațiul acestei întâlniri poate fi definit ca naștere, însă
a naște – deși verbul poate fi gândit astfel – este mai mult
decât atât, deoarece această devenire este recunoscută, ca
atare, numai în raport cu moartea.
lumea întreagă este întemeiată în paradigma ce face
referire la moartea care este cuprinsă în viață și moarte. de

38
aceea, cuvintele rămân slujitoare limbilor vorbite care le
conțin, iar limbile vorbite își definesc valoarea prin
capacitatea de a poseda un cât mai bogat bagaj de cuvinte,
deoarece a exprima cât mai precis și cât mai mult, înseamnă,
de fapt, a oferi perspective de existență unor orizonturi cât
mai largi.
cu toate acestea, a naște, deși comportă și sensul de a
rosti – activitatea zămislirii în sine – transcende puterea
cuvântului datorită puterii ființei de a glăsui. de aceea, o
vorbire simplă, fluentă, curată, trece prin timp și este viabilă,
pentru, prin și peste multe generații, față de o exprimare
rigidă și complexă. în același context, nașterea unui copil, fie
chiar și fiul lui Dumnezeu, în cel mai natural mod și în cele
mai firești și umane condiții istorice, sociale și culturale,
rămâne viabil exprimat, indiferent de cât timp presupune
această exprimare, prin ceea ce adaugă trăirii umane. o astfel
de naștere justifică pe deplin căutarea umanului în
perspectiva divinului și raportarea lui în infinitatea sacrului.
azi, acum, nașterea, privită ca un concept care conține
dimensiuni de exprimări multiple și variate, are valoare de
prezență umană într-un univers în care divinul reprezintă un
pol fără de care devenirea, ca manifestare a spațiului și
timpului, nu constă în a fi în sine, ci în a fi în afara sinelui,
adică a fi în acel asemănător ție, o perspectivă care
presupune nu o similitudine, ci urmași asemănători care duc
mai departe aceleași calități și valori tradiționale,
construindu-i pentru un viitor propriu spațiului și timpului,
pe care și în care noii născuți sunt chemați să îl locuiască, să
îl definească și să îl trăiască.

39
 așadar, a da naștere, a te naște și a comemora acest
moment al devenirii, reprezintă stadiul ontologic în care
ființa se raportează teologic filozofând despre cum este să te
naști din nimic spre a deveni un întreg tot sau un tot întreg.

40
 ÎNTRE RODIRE ȘI RISIPIRE

lumea pe care o cunoșteam a devenit o amintire. ceea

ce am trăit a fost un coșmar, ceea ce trăim este o sfâșiere de
sine, ceea ce ni se propune să trăim este apocaliptic. lumea
care ni se propune este diferită de ceea ce am trăit până acum
nu pentru că ne propune alți dumnezei, alte valori de
cunoaștere sau un alt soare, ci pentru că dărâmă temelia
tuturor principiilor pe care această parte de lume, în care
trăim, și modul în care s-a zidit de-a lungul veacurilor, își dă
foc propriilor valori istorice și spirituale.
așadar, resursele lumii în care trăim par a fi pe sfârșite.
credința creștină, ca spațiu spiritual care justifică un mod de
a fi, pare a fi una dintre aceste resurse. în acest context, ființa
noastră este chemată și azi, ca întotdeauna, să își
mărturisească, cu voce profetică, convingerile și valorile de
credință și puterea de jertfire în scopul reafirmării lor.
noaptea care vine o vedem acum doar ca pe o înserare
firească, însă întunericul ei ne înconjură încet și rece din
toate părțile. lumea se gândește, însă, la ziua de mâine fără să
înțeleagă că pentru credință, pentru valori, pentru principii,
noaptea reprezintă o uitare a lor, uitare care va propune o
nouă abordare a lumii atunci când va veni vremea ca soarele
să răsară din nou. dimineața, chiar dacă va fi dată de răsăritul
aceluiași soare și va fi inundată de aceiași lumină, pentru
ochii care vor privi răsăritul ei, aceasta va fi întotdeauna alta.
în asta constă frumusețea răsăritului.
41
 numai dacă realizăm contextul acestor transformări
putem menține lumea în spațiul spiritual actual. trebuie,
așadar, să redefinim frumusețea lumii noastre.
de altfel, trebuie să înțelegem și că orientarea după
semnele vremurilor comportă o putere dată de credința care
fundamentează valori și principii. fără o astfel de perspectivă
lumea noastră piere încet, încet. în această pierdere de sine,
prezentată lumii de azi doar ca un fel de ștergere a unei litere
greșite dintr-un text scris, nu moare numai un trecut cultural,
o istorie, o civilizație, o religie, ci ființa umană în care și prin
care se constituie totul și toate.
în fața acestei provocări suntem chemați să sacrificăm,
așadar, însăși ființa. dar, pentru a păstra totuși ființa, trebuie
să fim capabili să putem accepta a ne pierde până și limba, și
geografia și mormintele strămoșilor, totul, fără a ne opri,
totul însă fără a ne pierde credința, pentru că singura
identitate care transcende această lume este credința și
Dumnezeul pe care aceasta îl proclamă. credința este filonul
în care trebuie să credem până dincolo de moarte. oricâte
înfățișări poate purta credința, ea trebuie mărturisită în orice
chip, cu prețul pierderii tuturor valorilor acestei lumi,
deoarece păstrarea credinței ne face să rămânem vii chiar și
atunci când această lume nu va mai putea să își fie suficientă.
moare o lume. lumea noastră. întunericul o cuprinde și
o închide, o înghite în uitare. dar, dacă credința nu moare,
oricât de lungă, de adâncă va fi uitarea, credința, ca o
sămânță, va purta în miezul ei pentru viitor toată lumea
noastră. aș putea spune că, paradoxal și paradigmatic, fără
credință, fără provocarea întunericului și fără jertfă, suntem
condamnați la pieire. de aceea mereu, indiferent de câte ori

42
pierdem sau câștigăm, avem îndatorirea de a lupta cu proprii
noștri demoni, deoarece, deși ne-am născut să murim o
singură dată, asemenea unei semințe de stejar care pare
pierdută când conul putrezește, purtăm fiecare un noi, un al
nostru, care reprezintă întreaga pădure. Ca atare, trebuie să
acceptăm că nu suntem chemați să trăim la nesfârșit pentru
propriul sine, asemenea unui pom fără roade, ci la infinit
pentru credința noastră, pentru roadele ei.

43
 ÎN PEȘTERA DINTRE OAMENI

ești prezent. exiști undeva între oamenii care privesc,

care ascultă sau care dorm. te afli așadar într-un spațiu în
care ești în același timp singur dar și cu ceilalți. există o
legătură invizibilă cu absența și prezența celorlalți care face
din om un centru. este o relație socială pe orizontală și
ontologică pe verticală, care înalță sau coboară omul prin
prezență dar și prin lipsa de implicare a celorlalți. esența
acestor observații este dată de contextul întâlnirii sinelui cu
un alt de sine.
cea mai bună imagine care poate exemplifica o astfel
de perspectivă, considerăm că poate fi sala de teatru în care
ne întâlnim spre a privi ca spectatori diferitele povești despre
sinele prezentat ca imagine a lumii. aici suntem privitorii
spectatori ai umbrelor unor alte umbre care sintetizează pe
scenă lumea, ceea ce contribuie la convingerea că putem
vedea cu adevărat în profunzimi fără dimensiuni, în același
fel în care nu vedem în realitatea imediată și tot astfel cum
credem că avem capacitatea de a privi în întunericul umbrei
umbrelor vii ca într-un semen definit ca semn.
participarea sau neparticiparea la reprezentarea
spectacolului dăruiește iluzia unei reflecții față de propriile
dimensiuni existențiale. monologul care sugerează dialogul
are o dimensiune interioară ce se realizează cu ajutorul
privirii, al auzului și, totodată, al unei lâncezeli mlăștinoase

44
care cuprinde spectatorii, căutători și consumatori de
întunecate umbre ascunse în după adâncuri.
de aceea, simpla prezență în sala de teatru în care se
prezintă finitul desăvârșirii care se desfășoară ca spectacol –
deși sensul în care spectacolul ce se susține pe sine pare a fi
obiectiv – dăruiește identitate atât acelora care caută, cât și
acelora care nu o fac, în aceiași măsură în care cei care
înțeleg cât și cei care văd doar strălucirea scenei, cât și
actorilor din spatele întregului adânc în care se aruncă pe
sine din sine în sine și astfel nu fac altceva decât să
reconstituie reprezentarea lumii în cea mai personală și
egoistă manifestare de sine în perspectiva privirii, a ascultării
sau a somnului îmbiat de prezența celuilalt, ascuns în spatele
profinzimilor pe care le poartă umbra fiecăruia dintre noi.
în fapt, actorul nu este niciodată pe scenă, ci
întotdeauna în ochii privitorului, cu ei în lojă. lumina rațiunii
care naște umbre în adâncul ființei privitorului caută
perpetuu să pătrundă dincolo de personajele cărora se
raportează pe sine interpretându-le, privindu-le și nu doar
acelora pe care le rememorează prin actul teatral, actorii
construind aici umbre pentru privirile pe care le propun a
privi demisiunile umbrelor din care își oferă propria lumină.
(îndeosebi în adâncul privirilor acelora din loja și din fotoliu
din sală, dintre spectatori, de lângă tine.)
dacă privitorul de lângă tine doarme și a plătit bilet să
privească piesa de teatru, atunci el nu poate înțelege ce îi
oferă privirea, ci doar ascultă într-un fundal ireal, fără să
audă, vibrația culorilor vibrate de sunetele pe care vederea le
consideră privire și actorul reprezentare.
de aceea, spectacolul umbrelor face din întreaga sală

45
de teatru o lume în care scena reprezintă, în cel mai complex
și general mod de exprimare, orizontul supranaturalului,
absurdului, absolutului, asumatului și divinului, iar din
perspectiva privitorului, care se hrănește cu inefabilul
vederii, adică sala de spectacol, rămâne simbolul unor bieți
receptori incapabili să treacă dincolo de forma întunecată a
umbrei. orbi care conduc alți orbi. aici și acum umbrele dorm
nu pentru că le este somn, ci pentru că somnul scuză și
justifică participarea vederii la redefinirea realității somnului
prin metamorfozarea celui mai adânc semn visat ca sunet,
care își vibrează singur un orizont pe care îl poate propune
vederii inimii ca realitate.
astfel, realitatea ființei reprezintă ceea ce devine o sală
de teatru întinsă în fața unei scene pe care umbrele lumii se
constituie în dimensiunile și valorile unei realități a orbilor, a
surzilor, a acelora care se simt foarte, foarte osteniți de
propriul sine, deși niciodată sfârșiți.
de aceea, demult, foarte demult, sala de teatru a fost
numită peșteră, iar privitorul din care lumina privea a fost
numit om. ca atare, de atunci se pare că s-au schimbat doar
condițiile de desfășurare a aceluiași ancestral act teatral.
privitorul, actorii – vechi și noi – sunt aceleași umbre care nu
pot vedea pentru că ochii lor nu percep. nu pot înțelege
pentru că nu pot asculta. nu pot alege altă piesă de teatru
pentru că toate manifestările umbrelor comportă aceiași
dimensiune a întunericului, chiar dacă aceasta nu poate
exista fără lumină sau nu poate fi numai o lipsă a luminii.

46
 ÎN TOATE VISUL SE VISEAZĂ VIS

dacă există Dumnezeu care ne creează de la început,

înseamnă că tot ceea ce trăim este în visul Său creator. de
fapt, suntem un vis într-un vis visat de visătorul absolut. cu
alte cuvinte, visul este absolut, iar noi niște frânturi de
imagine a unei imaginații care se exprimă în acest fel.
visele sunt stări pe care imaginația nu le poate pre-
închipui. visele surprind imaginația prin faptul că se oferă
vederii minții fără ca mintea să și le dorească a le vedea. ele
apar inopinat înainte de a fi fost văzute vreodată, motiv
pentru care surprind orice stare a imaginației. cu atât mai
mult, când împlinim visele altora, în sensul că realizăm ceea
ce alți și-au propus, acel ceva la care nu ne-am gândit și pe
care nu l-am dorim să îl construim, din imaginația noastră
edifică visul. este vorba despre materializarea gândurilor pe
care cineva le-a visat.
visele, în acest context, sunt cele prin descoperire
precum sunt cele în stare onirică și cele prin imaginație, care
reprezintă materializarea unor dorințe individuale sau
comune. în acest sens, visele se definesc prin informația de
imagini metale prin care se descoperă aceluia care le visează
sau sunt forme de exprimare a voinței de realizarea a unui
proiect individual sau comun. așadar, visele sunt atât
revelații cât și exprimări ideatice materializate prin
implicarea personală a acelora care le conferă spațiu de
evenimențialitate.
47
 visele pot fi personale și universale tot la fel cum pot fi
veridice și utopice. aceste caracteristici definesc realitatea,
deoarece cu cât sunt acceptate și cu cât implică mai mulți
factori, care contribuie motivațional la manifestarea lor, cu
atât mai mult se concretizează și devin obiective, adică trec
dincolo de stadiul ideal. în acest moment, visele devin
fundamente principiale care pot lua forma de concept. la
acest nivel visele își pierd caracteristica onirică, care, deși
este fundamentală în definirea lor, nu se mai identifică cu
mesajul originar. visele disjung spațiul oniric în dimensiuni
revelaționale și dimensiuni imaginare.
dimensiunea onirică revelațională a visului este
caracterizată de intuiția care descoperă spontan minții
imagini pe care aceasta le primește și le transformă în
informații vizuale non-senzuale, care umplu de mister și
uimire gândirea. această dimensiune este trăită, de obicei,
subiectiv și individual. dimensiunea onirică imaginară a
visului, în schimb, este reprezentată de gândirea logică, de
imaginile cunoscute de minte cu care rațiunea își imaginează
soluții, procese și lumi ce se pot construi prin intermediul
cunoașterii. este vorba despre o dimensiune a visului care
poate fi trăită atât subiectiv, cât și obiectiv, dar și individual,
cât și comun.
în acest cadru descriptiv aspectul ontologic creator al
visului reprezintă esența visului. scopul pentru care există
visul reiese din capacitatea acestuia de a genera esențe
eliberatoare de imagine. visul, ca exprimare a existenței
constituie motivația creatorului de a opera, de a zidi și a
exprima forme inedite pe care mintea fie le primește prin
intuiție din adâncul somn de sine, fie le experimentează

48
rațional și ordonat. între intuiția onirică a visului și
imaginația sa rațională, spațiul care se creează devine real
atâta timp cât nimeni nu renunță la a-l visa. la rândul său,
fiecare vis vizat naște în interiorul său alte vise ca sâmburi
ale unor viitoare realități necesare visării. fiecare vis este o
lume în care Dumnezeu este visul care le cuprinde pe toate
prin faptul că se află deplin în toate.
viața noastră este un vis divin pe care îl cunoaștem fie
prin revelație, fie prin imaginație. fiecare dintre noi suntem
rodul unui vis pe care cineva înaintea noastră l-a visat.
părinții noștri ne-au visat copiii lor, limba noastră ne-a visat
poporul ei, lumea noastră ne-a visat omenirea ei, cerul nostru
ne-a visat stelele sale, drumurile noastre ne-au visat pașii
noștri, iubirea ne-a visat inima noastră, umbra noastră ne-a
visat corpurile noastre, lumina ne-a visat privirile noastre,
chipul nostru a fost visat de chipul tuturor, gândurile noastre
au visat visul care le gândește, imaginația noastră visează
realitatea pe care o creează, intuiția noastră visează vise pe
care nu le-a gândit nimeni și în toate visul tuturor se visează
vis.

49
 ALTCEVA DECÂT OM

omul, ca ființă, este creat să vadă mult, mare, imens,

nesfârșit… să stea în fața universului și să-l privească cu
autoritate, ca și cum universul ar trebui să se smerească în
fața sa, să se micșoreze pe sine, să se lase privit din toate
părțile, dezbrăcat de sine și dezrădăcinat din tot întunericul și
toate adâncurile care îl alcătuiesc pentru a permite luminii ce
omul o poartă în priviri să îi pătrundă în toate ungherele și
încheieturile.
omul este creat spre a vedea. în acest sens el are
propria lumină. el este lumină. el este o stea care călăuzește
prin noapte ochii magilor și profeților pe care îi învață să fie,
la rândul lor lumină, să ardă pentru lume, să fie stea.
pentru că știe cât de însemnat este, omul se privește pe
sine din toate depărtările și din toate dimensiunile
universului și, în acest fel, vede și cât este de nesemnificativ.
fiind de acord cu această stare, omul stă neclintit în viziunile
sale, deoarece pentru om lumea există pentru că el o poate
vedea, o poate defini, îi poate aprecia și măsura formele și
dimensiunile și se poate uimi privind-o. în inima lui, omul
știe că dacă nu ar avea cine să privească universul, universul
nu ar exista. așa că, din perspectivă omenească, totul stă în
privirea omului, în lumina pe care vederea sa o percepe ca
spațiu, ca timp, ca distanțe, ca experiențe, ca stare a nestării
de a fi altceva decât om.

50
 LIMITE NELIMITATE

visătorul și magicianul cuvintelor, poetul, se vede

alergând înaintea razei, acolo unde numai cu gândul poate
ajunge cel care poate înțelege o astfel de stare și datorită
acestei profunzimi a gândirii de care este capabil poetul
reprezentând aici ideea de maestru, de stareț înțelept, care ne
călăuzește spre lumina din deschizătura peșterii, spre stâlpii
de foc care ard în întunecime de-a stânga și de-a dreapta
porții care străjuiește intrarea Templului sau spre glasurile
celor care rătăcesc strigând: „Veniți, se vede lumină!”.
în acest context, totul devine cât mai limpede posibil!
sunt puțini cei care conduc spre adevărata lumină, dar nu
sunt de condamnat nici ceilalți. dorința de lumină a tuturor
este la fel de sinceră și firească. este bine chiar și faptul că nu
toți pot să ne călăuzească către adevărata lumină. diversitatea
și diferențele fac universalitatea să fie deplină și fac,
totodată, ca în cadrul acestui mozaic de manifestări adevărata
lumină să rămână mereu înainte și mereu în afară. starea
aceasta universală de combinații inimaginabile în descriere,
face ca totul să fiu viu, mereu în construcție și întotdeauna în
căutare și autodepășire, adică o continuă perfecționare, un
șantier de o infinită inițiere în desăvârșire.
pe de altă parte, existența acelora care caută să ne
călăuzească spre lumină, dezvăluie și calități indispensabile
ale ființei umane. ei sunt aceia care devin modelele noastre

51
deoarece se constituie în „piatra din capul unghiului”, cea
dintâi cu care se pornește zidirea oricărui edificiu.
cel care îi sprijină pe ceilalți se sprijină, de fapt, pe
sine. datorită acestei atitudini de implicare și efort continuu,
cel care se dăruiește întreg, primește cu aceeași măsură. cel
care își dorește să facă totul numai pentru sine, cel care nu se
lasă legat într-o lucrare mai mare decât propria sa lucrare, cel
care nu se implică în nimic, nu se poate perfecționa, nu se
poate desăvârși și, fiindcă nu dorește alături de ceilalți, nu se
dorește între ei, nedăruind lumină, se consumă singur până la
ultima sclipire și apoi rămâne cel dintâi în propriul întuneric
și în adâncul cel mai adânc al întunericului, în beznă. în
schimb, cel care dăruiește din lumina sa ca din ființa sa, nu
face altceva decât să aprindă și alte focuri, iar lumina pe care
și prin care se dăruiește – indiferent cum – nu se împuținează
niciodată, ci se înmulțește, își înmulțește ființa luminii fără a
o sfârși vreodată. de aceea, cel care nu dorește să
răspândească lumina este asemeni aceluia care nici nu
voiește a o primi. netransmițând altora cele care îl luminează
pe el, nu poate primi flacăra nici pentru sine și,
comportându-se în acest fel, cel care nu se află în căutarea
luminii pentru că o refuză, împiedică răspândirea și chiar
aprinderea acesteia. cel ce stăruie în lumină, stăruie și în
sinele propriu.
prin „a stărui” urmăresc să îl prezint tuturora pe acela
care a primit lumina și care cheamă, strigă despre lumină. cel
care conduce spre deschizătura peșterii, în afara întunecimii
și dincolo de ceea ce am primit cu toții în dar, fără efort și
neselectat cumva prin cutumă, tradiții și cultură.
dar „a stărui” este și o stare care te menține într-un

52
infinit interschimbabil raportat permanent la viitor. este un
fel de stare în memorie eternă. aici lumina nu se mai află în
întuneric, deoarece întunericul nu poate exista fără lumină.
totul este dintotdeauna. numai amintirile mai pot fi enunțate
ca stări, dar și acestea nu pot fi decât atemporale, existând la
rândul lor pentru totdeauna și dintotdeauna fiecare în
propriul sine. neantul este, în acest context, singura stare care
poate descrie o astfel de imagine, dar și aceasta este o
amintire a cuiva care l-a definit ca atare și astfel nici măcar
în neant nu putem uita, nu ne putem ascunde, pierde, risipi
definitiv în ceea ce a fost gândit.
memoria eternității nu poate fi cuprinsă în cuvinte, în
gânduri sau descrisă în culori, depărtări sau oarecare
sofisme. am putea spune, numai cumva peiorativ, că este o
stare de eternitate, o manifestarea a infinitului, o fațetă a
nemuririi. potrivit acestei definiții, înțelegem că a uita este o
condamnare atât a celor care uită, cât și a acelora care sunt
uitați. într-o astfel de speculație putem justifica, îmi pare,
manifestarea religioasă a cultului strămoșilor.
așadar, memoria este o stare a aceluia care nu a uitat să
caute lumina. este un sentiment latent care devine activ în
momentul inițierii și care capătă dimensiunii tot mai
profunde de-a lungul unei continue căutări a luminii. odată
pornit în căutarea luminii, cel care se dăruiește acestui ideal
este condamnat la inițiere permanentă.
deși mereu va cunoaște, va descoperi și va înțelege
ceea ce mulți din jurul său privesc dar nu văd, aud și nu
înțeleg, aflat pe drumul luminii, căutătorul se află mereu,
rămâne în prima clipă a creației sale. deși acolo va arde
continuu, pentru cei care îl privesc fiind asemenea unui foc

53
bengalez, chiar dacă în realitate răsare numai asemenea unei
scântei iscate de lovirea pietrei pentru sine. în sinele său,
lovirea și, în sinele privitorului privirea, creează un dialog
între flacăra imensității pentru care arde și scăpărarea de
lumină care a dat naștere primei stele care ia dăruit direcția
razei de lumină.
în acest dialog sinele nu mai contează, deoarece își este
sieși propria materie, propria combustie. contează însă acei
fluturi care caută lumina. unii o fac necontrolat și se aruncă
în flăcările ei arzându-și aripile. zborul lor frânt de propriul
ideal va fi ultimul, iar ei condamnații pe vecie la întuneric.
stăpâniți permanent de nostalgia luminii lângă care au fost
atât de aproape și în care au stat atât de puțin…
însă, aceia care simt căldura focului la timp și se
aproprie treptat de el, învață să devină foc, ei sunt cei care au
învățat să dialogheze: întâi cu sinele și apoi cu cei care au
urechi să audă și ochi să vadă. aceștia sunt maeștrii care
conduc șiruri infinite de flăcări scânteind după ei.
dar și aici sunt trepte care trebuie urcate, deoarece nu
toți cei care au lumina o pun sus spre a fi văzută de departe
sau spre a lumina multora. unii o țin sub obroc gândind că se
pot bucura numai ei de ea și că astfel bucuria lor este
deplină. mare amăgire! aceștia sunt precum mentorii care
învață cerând plată în schimb. cei care conduc cu adevărat
spre în afară, acolo unde este adevărul luminii, sunt maeștrii.
ei te învață să devii cel puțin asemenea lor și, dacă se poate,
și mai mult decât atât. nimic altceva.
cu toate acestea, trebuie să nu uităm că, fie ucenici, fie
mentori sau maeștri, cu toții suntem pietre reci și oarbe care
dorim să ne încălzim în și din razele luminii. de aceea

54
căutăm mereu să căpătăm forme cât mai exacte pentru a ne
zidi întocmai acolo unde rosturile ni se potrivesc în edificiul
luminii.
marea problemă a tuturor este lupta cu timpul și
plăcerile pe care acesta le oferă. datorită acestor vectori,
strădania de a urca pe o rază de lumină pentru a pleca cu ea
spre tot mai departe devine o povară care apasă și trage totul
în adâncul unui univers care se frământă încă să iasă din
propria peșteră.
căutând astfel lumina trecem prin chinurile facerii.
travaliul inițierii noastre devine interminabil și teama că
pruncul din noi nu se va naște viu devine un coșmar ce
bântuie permanent întunericul peșterii acestei lumi.
tot ceea ce ar trebui făcut rămâne să înțelegem și să
acceptăm că suntem cu toții responsabili de această naștere.
dacă ea este reușită, adică de vom face inițieri pentru oameni
dintre candidați bine aleși, responsabili și convinși de această
trecere, atunci vom deveni constructorii de care lumina
nemuririi are cu adevărat nevoie.
odată plecat din această lume fără a își afla rostul,
sensul și calea, prin sine însuși, nimeni nu mai poate fi
considerat slujitor al luminii. de aceea trebuie să lucrăm cât
este zi. noi suntem fiii luminii și ca atare, atunci când nu
vom mai fi aici, vom rămâne totuși prezenți prin zidarii pe
care i-am format, educat, instruit, aceia care se vor afla în
mâinile lor un mâine în locul nostru construind pe mai
departe marele edificiul al luminii. ei vor fi dovada că azi
aici este un șantier în care se lucrează, se muncește și se
construiește. când acest șantier își va fi încheiat lucrările,
numai atunci nu va mai fi nimic de neegalat, de netezit sau

55
nedreptăți de îndreptat și nici o frățietate de împlinit. atunci
vom fi cu toții într-o comuniune desăvârșită. de toate acelea
ca și de toate acestea se vor bucura deplin cu toții. și aceia
care s-au implicat cât și aceia care nu s-au implicat la
realizarea marii lucrări de zidire.
este o vorba despre starea lirică a limitelor nelimitate.
tot astfel cum liniile orizontului se definesc numai din linii
orizontale care, paradoxal, deși își ascund perpetuu trecerile
înainte, își definesc înălțarea orizontală a depărtărilor prin
repetatele căderi în sine.

56
 VINDECARE HRISTOLOGICĂ

vindecarea celor doi orbi de către Hristos, simbolic

vorbind, face referire cu siguranță la ochii cu care privim,
ochii noștri care, de fapt, nu privesc cu adevărat și care nu se
deschid ca să vadă momentul deplin în care peste ei se
revarsă lumina transfiguratoare a lui Hristos. vindecarea
mutului face referire de asemenea la gura noastră care tace
atunci când ar trebui să rostească, mai bine spus, să
rostuiască despre om ca despre Hristos.
vindecarea celor doi orbi și a unui mut este, așadar, o
chemare la a privi în lumina pe care Hristos o revarsă în
lume prin intermediul luminii, deoarece toată măreția și
frumusețea creației care ne înconjură este dăruită de
reflecțiile luminii. lumina lui Hristos nu este acea parte a
zilei dintre umbrele nopții, cuprinsă între răsăritul și apusul
soarelui, ci e multitudinea de culori pe care o creează razele
luminii atunci când lovesc munți și ape, stele și orizonturi și
din care se risipește ca un curcubeu nesfârșit peste noi.
tot astfel este și cu graiul, deoarece vorbirea nu este un
simplu sunet, un țipăt de pasăre sau un răget de animal care
transmit fiori de teamă, de foame, de grijă, de moarte. graiul
construiește și exprimă în cuvinte o lume pe care omul o
trăiește, care vibrează din inima lui, din suflet, pe care o
împărtășește cu oamenii cărora le transmite gândurile sale
sublime despre profunzimile nesfârșite ale sferelor cerești,
create și puse în el de Dumnezeu spre îndumnezeirea sa.
57
 readucerea omului în vedere și în rostire înseamnă
repunerea acestuia în starea de comuniune, de comunicare și
de dialog, pentru că a vedea și a vorbi constituie acele
atribute omenești cu ajutorul cărora omul se poate raporta lui
Dumnezeu prin intermediul semenilor între care și în
interiorul cărora devine și se regăsește pe sine. între vederea
luminii și rostirea cuvântului omul își construiește orizontul
exprimărilor sale ontologice.
de aceea, vindecarea pe care Iisus o oferă celor orbi și
muți nu se rezumă la orbire și muțenie, ci la deșteptarea celor
care dorm, a acelora care țin ochii închiși pentru că au stat
prea mult timp în întuneric crezând că văd umbre care nasc
focuri hrănite cu vreascuri adunate de alții. pentru cei care
tac, vindecarea muțeniei este o încurajare la a rosti adevărul
despre ceea ce este în lume, acea lume în care țipătul și
strigătul reprezintă onomatopeicele semne prin care lumina
comunică cu sine și cu creația.
de fapt, această vindecare hristologică este un îndemn
la a vedea dincolo de umbrele pe care ni le propun alții să le
privim și a rosti, clar și tare, atunci când ni se spune că
tăcerea e de aur. așadar, vindecați-vă ochii și dezlegați-vă
graiul! Hristos vindecă pe cei care, în temeiul credinței lor,
îndrăznesc să privească mai mult decât în umbre și să asculte
mai cu atenție spre a rosti în cuvinte decât în tăceri.

58
 DESPRE PRIVILEGII SAU PLATA LUCRĂTORILOR

ocupațiile vocaționale, precum, spre exemplu:

arhitectura, pictura, literatura, avocatura, medicina,
pedagogia, credințele sunt fundamentale în construirea unei
civilizații trainice, deoarece o lume lipsită de valori și
principii este asemenea unui meteor zgâriind cerul nopții din
care, luminând întunericul, își arde propria ființă pentru a
vesti nașterea unei lumi noi.
de aceea este necesar să finanțăm, să plătim
împărătește aceste domenii, să hrănim și să susținem neostoit
aceste dimensiuni, pentru că lipsind omul de măsură, frumos,
imaginație, dreptate, sănătate, educație, spiritualitate și toate
cele asemenea lor îl dezumanizăm, îl lipsim de tot ceea ce îl
face mai omenesc, îl îndepărtăm de divinul pe care îl poartă
în el de la creație, de visare și nemurire…
așa că să nu ne plătim dumnezeiescul din noi în funcție
de cantitatea pe care nu o va putea niciodată strânge –
deoarece Dumnezeu nu strânge niciodată, pentru că dăruiește
mereu –, ci să îl plătim cu nesfârșite bogății! să plătim pe cei
care deschid orizonturi lumii pentru ca cei care muncesc
pentru om și creație să fie plătiți corect pe măsura muncii lor.
cu alte cuvinte, să dăm Cezarului ce este al Cezarului
și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu, ceea ce de fapt
înseamnă să plătim îngerii dintre noi cu ofrandele noastre
cele mai de preț și fără măsură, iar pe slujitorii lor, în funcție
de cât muncesc pentru a contribui la aprofundarea
59
imaginațiunilor acestora.
este vorba despre o nouă ordine a lumii în care darul
primit la naștere trebuie, cu necesitate, înmulțit pentru ca cei
care îl primesc să îl poată dărui la rândul lor însutit, înmiit
celorlalți, iar, pentru cei care nu îl primesc, prin naștere să
învețe să-l primească la rândul lor din darul celor care îl au
deja prin munca pe care o aduc ca tribut, ca jertfă sau ca pe o
contribuție la creșterea, mărirea, dezvoltarea darului tuturor.
este vorba despre o lume împărțită între cei dăruiți mai
mult și cei dăruiți mai puțin, între cei cărora se cere mult
pentru că li s-a dăruit mult și aceia de la care nu se așteaptă
mult pentru că li s-a oferit puțin. este o lume dihotomică, dar
neîmpărțită între cei aleși și ceilalți. de aceea, cei aleși
trebuie să fie cinstiți, dar și să li se ofere de toate cu
generozitate, iară celorlalți să li se dea cinstit după munca cu
care și ei contribuie la realizarea acestei cinstiri.
este nevoie, așadar, să ne plătim foarte bine sistemele
noastre de valori bazate pe vocație, extraordinar de bine,
maximum de bine, pentru că ele sunt acelea care ne descriu
orizontul lumii în care vor trăi copiii noștri. totodată trebuie
să plătim cinstit, foarte atent și pe deplin pe cei care muncesc
din greu, matematic și organizațional, pentru păstrarea și
funcționarea acestui sistem, acestei ideologii, pentru că și
prin îndreptățirea acestora oferim viitorului nostru, al
tuturora, un orizont tot mai bine orientat, adică unic, ideal,
fantastic.
este o lume despre care Biserica lui Hristos vorbește,
istoric vorbind, de peste douăzeci de veacuri. este o lume pe
care suntem chemați să o plătim dumnezeiește pentru că am
primit-o de la Dumnezeu, lucru pe care încă nu l-am învățat.

60
 ORTODOXIA LUNATICĂ

ortodoxia lunatică face referire la ceea ce înseamnă să

trăiești în lume fără să fii din lume. să arzi în mijlocul apelor
care te rostogolesc ca pe val spre malurile peste care risipit te
usuci și rămâi să îți arzi ființa în razele soarelui pentru ca
cenușa ta să fie luată de alte valuri și purtată iară de apa lor.
în ortodoxia lunatică regăsim omul pe care îl purtăm
fiecare dintre noi. aici este omul pe care trebuie să îl ardem
pentru lume. însă, ceea ce poate arde un om nu este focul,
pentru că omul nu este doar materie, ci este și suflet, iar
sufletul nu poate fi prefăcut în cenușă precum trupul. numai
apa este aceea care poate purifica sufletul, fiindcă sufletul nu
arde numai trupește. el arde nu luminând, ci luminos, iar
curățirea lui este asemenea luminii care îndepărtează
întunericul accentuând-i umbrele fără ca să i le distrugă.
lunatica ortodoxie în care trăim astăzi este o pendulare
între lumea care se consumă arzându-și propria ființă și
credința ce oferă curățirea existenței în Botezul Domnului.
ortodoxia lunatică vorbește despre focul a cărui lumină
cheamă la credință consumându-se pe sine în lupta cu
leviatanul conștiinței care caută cu înverșunare să stingă
razele luminii interioare, spălându-le și cernându-le cu și prin
apele adâncului din care se ridică.
expresia ortodoxia lunatică, în acest context, face
referire la spațiul în care istoria este scrisă și rescrisă în
expresii colocviale și echivoce.
61
 cu alte cuvinte, este vorba despre petecirea acelorași
burdufuri și haine vechi care susțin exprimarea individualistă
în care se păstrează și se fundamentează lumea mereu
dualistă și permanent indecisă în care trăim

62
 LUMINA ÎNTRE TRECERE ȘI DEVENIRE

lumina este primul copil plecat din casa părintelui,

copil care speră că va părăsi cât mai curând singurătatea
pustiului mohorât și vechi al casei părintelui și va afla o țară
a ei. trecerea ei este un țipăt, un geamăt, o zvârcolire teribilă
și oribilă, care nu poate fi împărtășită în nici un fel pe deplin,
ci poate fi exprimat numai împărtășind sentimentele ca
pasiuni care, deși supărătoare, exprimă ceva vehement,
caracteristic luminii. urzeala luminii este atât de fină și
totodată foarte complicată, încât este nespus de greu a prinde
măcar un singur fir de rază din toate încâlciturile ei. este greu
de identificat și definit acest fir pentru că prinderea lui nu
folosește la nimic, deoarece, cuprinderea acestei stări pure dă
naștere unor alte o mie de astfel de stări în așa fel încât
excepția dă naștere altor excepții și, ceea ce credem a fi legea
universală a luminii, devine o caracteristică a unei singure
raze de lumină.
lumina dă probe permanent pentru a-și stăpâni propria
durere a devenirii și a trecerii din sine pe sine spre sine. în
acest fel e statornică în propria sa trecere. durerea nu îi seacă
vederea cu care caută în adâncurile care i se deschid înainte,
iar lacrimile acestei dureroase deveniri contribuie la
parcurgerea propriei ființe în adâncul orizont al propriei
deveniri. în acest spațiu lumina se exteriorizează involuntar,
chiar dacă adevăratul ei eroism nu poate fi caracterizat de
ceea ce intenționează ea a fi și a deveni în fapt. în acest
63
cadru, lumina se comportă asemenea unui actor profesionist
care a ajuns la maturitatea de a înțelege că pe scenă, în
interpretarea rolului, trebuie să permită naturii să lucreze
nestingherită, pentru că, dacă își însumează numai regulile
actoricești, trecerea și devenirea ei ar rămâne indiferentă
privirilor spectatoare.
pe de altă parte, starea luminii trebuie interpretată și
din perspectiva propriei sale priviri, așa cum se vede pe sine
când trece spre a se dărui în afară de sine. actor în rolul de
actor, lumina trebuie să își ignore propria natură, adică
trebuie să învețe să își omoare întâi propria ființă pentru a
deveni lumina celor care au nevoie de a-și ucide propriile
nedesăvârșiri. ca atare, trecerea ei, ca moarte și devenire a
actoricească a vieții care imită viața, nu are nevoie de situații
bombastice sau de comportamente de fanfaronadă. o astfel
de comportare nu poate exprima nimic din valorile pe care le
manifestă și pe care le pretinde lumina, ci numai moliciunea
unei inimi care bate să moară. comportamentul ei, în acest
context, reprezintă pentru om, cele mai ample tânguiri
umane care definesc, în același timp, tot ceea ce este atât slab
cât și tare în om, după cum îi cere când datoria, când
principiile.
durerile prin care lumina se preface în tot mai multă
lumină, sunt atât de mari încât o fac incapabilă de a se
preface, cu toate că în anumite situații, aflată în stadiile
prefacerii, ar trebui să se prefacă pentru ca toți cei care o
urmează să nu regrete calea aleasă. este vorba, în acest caz,
despre o transformare a cărei valoare este relevată de
schimbarea pe care o produce în spațiul dimensiunii umane,
deoarece durerea luminii împinge adesea la furia născătoare

64
de răzbunare. numai o astfel de lumină poate pătrunde
înainte din sine și prin sine. este o stare eroică care așteaptă
intervenția divinului, o turbare care sparge și desparte spații
și universuri ce altfel nu ar putea fi parcurse.
suferința luminii descoperă, în acest fel, relația dintre
divinitate și om, deoarece relevă felul în care omul acceptă
durerea jeluirii și tânguirii, pe când sacrul înnomenit, cu
necesitate, trebuie să depășească stadiul plângerii, chiar dacă
trece deplină prin el. ca atare, omul de azi, nu mai crede că
poate fi iluminat, deși, paradoxal, își dorește nespus să se
comporte și să fie considerat ca unul de acest fel.
sintetizând abrupt, pot spune că, deși nu am definit
lumina care străbate toate dimensiunile micimii umane așa
cum o face cu cele universale, totuși, potrivit acestor
reflecții, ea comportă o culme a desăvârșirii către care
suntem permanent chemați să ajungem și să o însoțim.

65
 NUMELE CA FUNDAMENT AL FIINȚEI

corpul, ca o temniță din interiorul căreia ne exprimăm

și manifestăm gândurile și percepțiile despre lume este, cu
alte cuvinte, modul în care ne raportăm gândurile față de
lume prin intermediul simțurilor umane. dar ce vom face
atunci când corpul nostru va fi integrat unei dimensiuni care
nu se va mai exprima prin intermediul simțurilor fizice?
temnița corporală va fi definită de relația dintre
conceptul de trup și conceptul de suflet, iar exprimarea
omului din perspectiva existenței acestei relaționări va consta
în raportarea la timp ca formă de sine. existența umanului, în
acest caz, se rezumă la a fi într-o realitate care se reprezintă
în scopul dobândirii ființării de sine, indiferent de modul în
care acest proces se realizează. așadar, din momentul în care
omul își va îngropa ființa în spațiul virtual și nu în cimitir,
adică, până când pomenirea unui nume care amintește de
viața unui părinte, unui frate, unui copil, unui unchi sau unui
văr nu se va mai face prin rugăciuni deasupra unui mormânt
prin legănarea unei colive. atunci când numele răposatului va
fi comemorat prin accesarea regulată digital a amintirilor
despre ceea ce el a reprezentat pentru cei care l-au cunoscut.
ei bine, atunci, cu adevărat se pot pune mai multe întrebări:
cum se mai poate comemora persoana umană? cum vor fi
amintirile noastre? cum vom realiza comuniunea care ne
definește ca ființe? ce rost mai au amintirile, istoria, timpul?
prin urmare, care va fi originea și cauza propriei existențe?
66
 nu are sens să mai vorbim despre libertatea care oferă
în dar fiecărei persoane orizonturi nesfârșite de percepție și
manifestare, ci despre o libertate egală în care contează, în
principal, cât de liber poți fi, câtă libertate își poți singur
oferi și nu cât de mult poți accesa libertatea pe care ți-o oferă
ceilalți. este vorba despre cât de mult îți poți dărui identitate
într-un univers în care a fi tu înseamnă a deveni continuu tot
ceea ce te înconjură și îți definește propria manifestare. a
muri, în acest context, înseamnă a deveni. a deveni, așadar,
înseamnă a muri. extrema acestor manifestări existențiale se
delimitează etapizat prin trecerile și transformările de
identitate în timp a persoanei care se reprezintă sieși pe sine
ca existență între a fi în sine și a fi înafara propriului sine,
ceea ce se rezumă la momentele trecerii prin care ființa se
construiește pe sine ca chip de sine și al sinelui.
de aceea, rostirea numelui persoanei umane poate
contribui la identificarea unei forme a acelui organism
purtător de nume și la adăugarea de ființă acelei manifestări
care, în acest fel, adică prin numire, devine trupul unei idei,
se înființează pe sine în ceea ce apare prin identificare, în
trup ca formă.
în orizontul eternității, numirea trupului cu un nume
care să îl identifice și, totodată, să îl limiteze, îl propune
percepției ca pe o umbră ce nu poate exista în lipsa unei raze
de lumină. este soluția care rostuiește trecerea de la a nu fi
aici, prin lepădarea unui a fi aici, în perspectiva unui fiind
nesfârșit. această raportare la sine din perspectiva ne-sinelui,
face ca eternitatea să devină familiară ființei umane și omul
conștient de dependenta sa raportare la infinitul acesteia.

67
 se pare, astfel, că numirea ca nume este imaginea
iconică pe care o moștenesc și o dăruiesc părinților, copiilor,
prietenilor, cunoscuților și tuturor acelora cărora le pot
transmite gândurile mele într-un continuum temporal, așa
cum o fac, spre exemplu, cu tatăl meu atunci când mă aflu în
cimitir în fața crucii de piatră cu care am însemnat geografic
locul în care l-am îngropat.
așadar, aflați geografic alături de ceea ce a reprezentat
fizic ființa și forma celor pe care îi păstrăm în amintire,
învierea morților, prin intermediul rostirii numelor cu care au
fost identificați în trup, se petrece permanent în gândurile
noastre. numirea lor ne trezește amintiri care recreează
imagini vii, reale ale chipurilor acelor trupuri pe care le-am
cunoscut și le păstrăm în noi după nume. este vorba despre
ceea ce ne definește nu prin propriul trup, ci prin modul în
care ceilalți ne descriu, ne percep și ne identifică.
în acest context, se pare că nici un trup uman nu își mai
justifică rolul în cadrul relaționării omului cu ceea ce se află
în afara simțurilor sale. este vorba despre o perspectivă fără
orizont, despre o singură direcție în care complexitatea
realității omenești se va exprima ca punct, lipsit de
manifestare și interpretare, de abordare și relaționare, ci doar
de prezență de sine: singularitatea. de aceea mă întreb: o
astfel de existență va mai fi sacră în interiorul spațiului
uman? o astfel de interpretare pare, mai degrabă, o iluzie a
ceea ce poate fi și nu este sau a ceea ce nu este deși poate fi.
este vorba despre viață. viața care se propune, prin existența
și receptarea ei absolută, în afara timpului.
în acest context totul este posibil. ca atare, a fi
înseamnă a nu fi, iar a nu fi poate fi interpretat ca a deveni.

68
speculația, în acest spațiu ontologic, reprezintă motorul de
interpretare a dimensiunilor care permit jocul de a fi
manifest, ceea ce oferă imaginației capacitatea de a se
desprinde, decupându-se din trupul cuvântului, pentru a
alcătui exprimarea unei forțe și dorințe pe care ființa și le
dăruiește fără a descrie și nici a desena orizonturi, ci numai
pentru a realiza o obsesivă și continuă permanentă
autodefinire de sine.
din punct de vedere iconic, totul este fundamental
descris de chipul numelui prin care suntem reprezentați.
imaginea unui multivers de numiri nu mai reprezintă, în
acest caz, nimic din chipul numelui uman. sunt subliniate
astfel diviziunile, distincțiile și diferențele pe care le
comportă ființa umană prin numire, ceea ce conduce la
apariția izolării și fanatismului.
ca atare, ne-numirea cuiva este o pedeapsă, adică un
rău înfăptuit, chiar dacă nu este unul fizic, real, ceea ce
înseamnă că omul totuși poate face rău, se poate izola de cel
de lângă el, poate izola și exclude dintr-un grup pe aceia care
consideră că nu îl reprezintă nenumindu-l și, ca atare, poate,
prin intermediul numelui, avea controlul asupra celorlalți.
comportamentul trupului poate fi salvat într-un fișier ce va
purta un nume care, apoi, cândva, poate fi utilizat în funcție
de interesele acelora care îl accesează sau, mai mult decât
atât, îl pot modifica în funcție de interesele și viziunile lor.
însă, cel mai dramatic aspect, va consta în relația care
se poate construi cu cei pe care îi vei considera ca fiind cele
mai apropiate, cele mai intime persoane: soția, copii sau
părinții. într-o zi ți se vor adresa cu apelativul străinule.
poate că nu vei fi surprins, însă ei vor vedea în tine un

69
personaj dintr-o altă lume, mai mult un obiect necesar
arhitecturii unei familii decât un soț, un părinte sau fiul
cuiva. în lumea digitalizată, care face parte dintr-o
comuniune virtuală, familia și membrii ei reprezintă doar
elemente care alcătuiesc o societate care tinde să devină sieși
suficientă în contextul în care suficiența reprezintă existența
și manifestările unei singure ființe. manifestarea reprezintă,
în acest context, doar moduri preliminare ființării.
în acest orizont, întrebarea căreia umanitatea trebuie să
își răspundă constă în dimensiunea pe care poate să și-o
ofere ca existență, ca ființă sau ca manifestare, deoarece, aici
timpul și spațiul reprezintă numai elemente prin care omul
își poate realiza și fundamenta această cercetare, acest
răspuns.
însă, trebuie observat și că a coexista presupune a
colabora, însă a fi, înseamnă a te naște. nașterea aceasta
presupune un colectiv fără de care a fi nu poate exista. a
șterge nu înseamnă a nu fi, ci doar a ascunde niște urme, de
aceea a fi urmă ce nu poate fi văzută, dovedită nu înseamnă
inexistență. întotdeauna este ceva dincolo de ceea ce apare și,
mai ales, de ceea ce apare pentru că pare a dispărea. nimicul
este numai acolo unde nu există manifestare. în locul în care
manifestarea se consumă întotdeauna rămâne o urmă. acea
urmă reprezintă dovada ființei care se consumă. umbra care
apare datorită luminii.
ca atare, întunericul există numai acolo unde nu există
lumină. umbra, în schimb, există ca mărturie a luminii,
pentru că numai privind spre lumină din umbră poți vedea
manifestarea culorilor și unduirilor ei. în umbră ești lângă
lumină, pe când în întuneric lumina este doar un adânc

70
presupus mai adânc decât lumina. un fel de spațiu intuit,
neștiut, necunoscut care există datorită contradictoriului
dintre întuneric și ceea ce nu este întuneric. așadar, din
această perspectivă lumina este doar o presupunere, o
distanță în care întunericul nu poate ajunge doar pentru
faptul că este imaginată. pe când întunericul, ca dimensiune a
spațiului fără timp, se prezintă pe sine ca persistență în
contrast cu sinele a tot ceea ce poate fi temporal și spațial,
deoarece el nu are nici rază în care și prin care să se propage,
nici timp în care să se consume și nici spațiu în care să se
manifeste.
de aceea, consider că atunci când vorbim despre
întuneric, de fapt, trebuie să vorbim despre lipsa distanțelor
care nu se pot exprima în orizonturi, limite și deveniri.
întunericul nu are dincolo pentru că nu are orizont. deșertul
din care se hrănește dă permanent naștere sinelui în care se
întoarce. lupa de orizont prin care privim în această
dimensiune transcende spațialitatea dintre a privi și privit.
totul aici se rezumă la a șterge ceea ce nu s-a scris niciodată.
istoria lumii, lecția care mereu trebuie aprofundată, în acest
context este doar praful unei stele căzătoare pe care doar
câțiva ochii au privit-o descriind întâmplător pe bolta cerului
nopții o linie care își mânca, își consuma singură din sine
lumina.
poate fi doar o simulare? da. putem imaginativ crea un
multivers însă, în ceea ce percepem și trăim, așa ceva nu este
posibil. a fi posibil și a imagina ceea ce este și poate deveni
posibil reprezintă însă o lume care există în mintea fiecăruia
dintre noi prin nume și rostirea acestui nume. fie și în gând.
este vorba despre o lume simulată. imaginația, în acest caz,

71
ar fi doar un mod de a o exprima. imaginația în sine este
reală. doar modul în care o percepem este, de fapt,
imaginativ. trăim, așadar, dependenți de un nume și ne
manifestăm prin rostirea lui.
o astfel de perspectivă și percepție este reală din toate
punctele de vedere. toate credințe, ideile și tradițiile lumii se
raportează la ideea de infinit. în infinit, timpul și spațiului
sunt relative și se comportă în orice chip și în toate
asemănările pe care imaginația le poate asimila și descrie.
construirea unui mediu virtual este una dintre aceste aspecte.
universul, în acest context, este, de fapt, un multivers în care
erorile și imperfecțiunile prin intermediul cărora evoluăm și
ne autoevaluăm există datorită faptului că deja existăm
imaginativ într-o dimensiune preexistentă care nu poate fi
doar o simulare a unei realități imperfecte, ci o permanentă
redimensionare a unei creații care își caută insistent
devenirea dăruindu-și numiri.

72
 GÂNDURI

prin definiție, ca ființă biologică, omul se află într-o

continuă căutare de cunoaștere în scopul deservirii nevoilor
primare precum hrana, protecția sau reproducerea. pentru a
trăi este esențial să te hrănești, să fii în siguranță și să te poți
înmulți. sunt funcții vitale ale existenței primare, naturale.
fundamentul acestei cunoașteri nu constă doar în
formularea unor parametri care să ofere posibilitatea
realizării unui confort social, cultural sau religios, deoarece
implică relaționarea comunicațională, contextuală și globală
prin care mediul natural realizează un limbaj meta-narativ al
existenței, ci este vorba despre o existență în care omul se
află centrat pe responsabilitatea de a păstra mediul în care se
află în raport cu necesitatea de a se autodepăși, de a se
raporta pe sine la Dumnezeu, la celălalt și, în principal, la
propriul eu.
a privi nu înseamnă doar a cunoaște, ci înseamnă mai
ales a învăța. în acest context vederea are, în primul rând, o
dimensiune pedagogică și apoi una gnoseologică. ca atare,
rolul imaginii comportă atât un aspect informativ cât și unul
educativ. în acest fel privirea devine o calitate umană
fundamental polivalent definită, mai întâi, de capacitatea de
a face diferența între distanțe, culori și dimensiuni și, în al
doilea rând, de exprimarea, ca experiență consumată, de
forma în care evenimentul întâlnirii dintre actul reprezentării

73
și receptării se constituie într-un proiect al realității și într-o
exprimare a limbajului vizual.
obsesivă, necesitatea ca manifestare a stării de
adăugare în vederea obținerii abundenței ontologice, este
definitorie pentru existență. în acest sens, bogăția presupune
în orice sens stare de beatitudine, deoarece oferă aceluia care
o are libertate și independență. în fapt, bogăția este o sumă
de beneficii care se autoguvernează perimându-se pentru că
depozitarea resurselor presupune valorificarea lor în vederea
constituirii acestora ca spații și dimensiuni vii, reale, iar
păstrarea acestora într-un context comemorativ, precum
hambarele, tablourile sau cimitirele, reprezintă dimensiunea
istorică care definește viața fundamentată în sacrificiu și
moartea solidificată în umbra întunericului fără de care
lumina nu poate fi definită.
prin moarte noi nu înviem, ci renaștem. învierea este
dintotdeauna și pentru totdeauna numai a lui Dumnezeu. noi
doar o retrăim permanent (immitatio Christi). ar fi firesc să
ne întrebăm, așadar, dacă înviem cu adevărat.
prietenul este acela care merge cu tine, alături de tine
oriunde, în oricare direcție vei merge. cei care îți sunt alături
în călătorie îți sunt adevărați prieteni, indiferent de valorile,
principiile și credințele pe care le mărturisesc și în care cred.
lumina nu se reflectă prin materie, ci se agață de ea,
pentru a înainta. privirea urmărește înaintarea ei și, ca atare,
stă mereu în urma ei și niciodată nu poate fi în așteptarea ei.
lumina nu răsare, ci se agață de orizontul răsăritului pentru a-
și da sieși direcție, ființă și perspectivă.
să îți trăiești viața cu răbdare, cumpătare și să faci tot
posibilul să nu repeți ceea ce nu ți-a plăcut în gândirea,

74
comportamentul și viețuirea altora.
Hristos ne cere să devenim creștini nu pentru că el
moare și înviază mereu, ci pentru a Îi deveni prieteni. numai
pentru o adevărată prietenie te poți schimba cu adevărat,
fundamental, pentru totdeauna. botezul nu trebuie să fie doar
rostirea unei formule, o declarație de devoțiune. mărturisirea
unei credințe nu oferă perspectiva mântuirii. trăirea
transformatoare, care zdruncină din temelii realitatea
existentă deschizând perspectiva unui viitor necesar,
înseamnă să fii credincios. numai prietenii își pun viața
pentru prietenii lor. în această punere totală a propriei vieți la
dispoziția celuilalt înseamnă a deveni credincios.
minunea nu se înfăptuiește prin depășirea realității pe
care o acceptă cei care o privesc – în sensul de admitere și
cunoaștere a ei – și nici nu reprezintă sfidarea realității sau
acceptarea unei lumi în care ceea ce este firesc se acceptă și
se manifestă ca reprezentare a ceea ce trece dincolo de cea ce
permanența ființei stă să devină infinitul neființei.
problema iubirii întemeiate pe credință este
reprezentată de faptul că Dumnezeu s-a întrupat dintr-o
singură femeie. alegerea Mariei spre a da naștere divinului
nesfârșit în dimensiunea finită a ființei umane este dovada
faptului că iubirea este selectivă și limitativă, pentru că
devine și propune realitatea existenței prin decizia de a alege
dintre oameni pe cineva spre a fi Dumnezeu și Om. trebuie
evidențiat, în acest sens că Maria, în momentul în care
Arhanghelul i-a vestit că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, nu a
ales, ci a decis să rămână om. paradoxul acestei alegeri
constă în faptul că nu poți deveni nimic din ceea ce nu îți

75
este dat să fii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu poți
naște dacă nu ești întâi însămânțat și în același timp fertil.
paradigma unui astfel de moment nu constă în
diversitatea și responsabilitate acceptării de a de veni mamă,
ci în contextul în care spațiul ontologic al existenței permite
devenirea existenței. în acest context, a fi este reprezentarea
modului de a nu fi, iar a nu fi reprezintă tot ceea ce poate fi.
plăcerea de a mângâia forma și percepția pe care simțul
gândirii o trăiește ca plăcere definește, în acest caz,
posibilitatea de a da naștere viitoarelor ne-nașteri care poartă,
asemenea sâmburelui, întreaga lumină și toate umbrele,
vânturile și râurile, dealurile și văile peste care se vor dormi
pe sine pădurea gândurilor.

76
 SOFISM TEOLOGIC

dacă Hristos a murit în calitatea de Dumnezeu,

înseamnă că și moartea s-a îndumnezeit. a devenit
permanentă. așadar, nimeni nu mai poate muri vreodată. în
acest caz, problema vieții constă în faptul că ea nu mai poate
fi nouă, deoarece o viață nouă este în contradicție cu
veșnicia, pentru că, în veșnicie nimic nu mai poate fi altfel,
vechi, nou sau prezent, ci doar permanent, etern. numai dacă
veșnicia nu este permanent o noutate, ceea ce, din punct de
vedere logic, este un nonsens. paradoxal și paradigmatic,
însă, este întru totul firesc, viabil.
așadar, moartea lui Dumnezeu este moartea veșniciei,
iar eternitatea morții este eternitatea lui Dumnezeu. altfel
spus, moartea nu ar putea fi nici biruită, nici îndumnezeită.
ca atare, întruparea lui Dumnezeu ar fi fost zadarnică. cu
toate acestea, un om care moare după ce l-a cunoscut pe
Dumnezeu nemuritor, nu este neapărat un om îndumnezeit,
adică un om care poate birui moartea.
a muri în moartea lui Dumnezeu Care a omorât
moartea înseamnă a trăi ca Dumnezeul care omoară moartea
prin înveșnicirea ei, ceea ce înseamnă că moartea, înainte de
a fi omorâtă de Dumnezeu nu era veșnică, ci că numai din
momentul înnomenirii lui Dumnezeu moartea s-a întins și s-a
împrăștiat în toate colțurile și dimensiunile și manifestările
pe care dumnezeirea i le-a pus acesteia la dispoziție.

77
 așadar, o moarte îndumnezeită înseamnă o
îndumnezeire permanent moartă, ceea ce pentru omul în care
s-a întrupat Dumnezeu reprezintă o infinitate de muriri
îndumnezeite.

78
 OMUL CA VERIGĂ A DEVENIRII ÎN HRISTOS

creștinismul este o decriptare a relației dintre

Dumnezeu și om din perspectiva îndumnezeirii creației prin
Hristos. este o pictură rupestră sau o hieroglifă, mesajul
inițial al sacrului încifrat în memorie pe care prin semnele
realității încearcă să ni-l transmită. este revalorizarea și
retransmiterea umanității prin intermediul semnului christic.
sacrul este transferat prin istorie de-a lungul
paradigmelor culturale ale comunităților umane care îl
îmbracă, din nou și din nou, în haina inedită a civilizațiilor și
culturilor cărora se adresează.
cu toate că rădăcinile sacrului coboară în conștiința
umană atât de adânc încât orice încercare de delimitare a
acestora pare a fi imposibil de precizat, descrierea și
precizarea etapelor în care sacralitatea se realizează, adică
prin analiza și exprimarea ideilor și credințelor religioase,
sacrul poate fi definit de direcția sa de deplasare în interiorul
spațiului spiritual uman.
aici, ceea ce acceptăm ca fiind concept religios,
fundamentat de amplele mișcări sociale, culturale, istorice
ș.a. ale conștiinței umane, reprezintă elementele necesare,
definitorii în precizarea cosmosului religios al omului. de
aceea, considerăm că identificarea unei direcții a sacrului
care se desfășoară de-a lungul și prin intermediul existenței
umane, ne poate oferi o perspectivă a orizontului în care
trebuie să ne situăm ca homo religiosus pentru a înțelege și a
79
stabili, odată pentru totdeauna, distanța pe care am parcurs-o,
ca ființe raportate sacrului, de la origini și până azi, și pe care
o mai avem de parcurs de azi și până la sfârșiturile
umanității.
din această perspectivă, creștinismul reprezintă acea
dimensiune umană care, înțeleasă în complexitatea sa
fenomenologică, ne poate preciza locul în care ne aflăm de-a
lungul încă insuficient specificatului drum al spiritualității
umane, precum și direcția în care este necesar să privim
pentru a identifica elementele și limbajul necesar exprimării
perspectivei divino-umane a lumii de azi.
sintetizând, îi cerem creștinismului să precizeze
definitiv și complet direcții de definire a umanității.
mântuirea, ca parte a îndumnezeirii, constituie, în acest
proces, cea dintâi etapă pe care umanitatea creștinată o are de
parcurs.
îndată ce conștientizăm modul în care omul poate fi
mântuit, perspectiva mântuirii devine direcția în care este
chemată și trebuie să se deplaseze umanitatea.
decriptarea relației dintre om și Dumnezeu solicită
cunoașterea codului prin care Creatorul vorbește creației
pentru ca, apoi, creația folosind acest limbaj, să poată
comunica cu Creatorul.
această relaționare este doar începutul mântuirii,
deoarece exprimarea creaturii în limbajul creatorului
înseamnă, înainte de toate, imitarea acestuia. pe de altă parte,
o astfel de abordare nu înseamnă înlocuirea creatorului, ci
capacitatea creatului de a deveni, la rândul său, creator. un
creator care realizează o altă etapă a creației ce ulterior va
constitui baza unei alte astfel de etape.

80
 etapele creației, în acest orizont, sunt o verigă a unui
lanț în care fiecare za – deși este legată de cea pe care o
precedă și apoi de cea pe care o urmează – nu îi este
inferioară și nici superioară, ci doar parte a unui întreg care
își adaugă permanent noi spații de exprimare similare cu
sinele prin care se leagă. celule ale aceluiași organism.
acest lanț, ca un singur organism spiritual suficient
sieși pentru a exista și a se manifesta, se reprezintă prin sine
și își dă sieși identitate. se poate spune că fiecare parte se
regăsește în întreg și întregul în fiecare parte, însă niciodată,
nici măcar în gând, acolo unde totul este posibil,
dimensiunea întregului nu este aceiași cu a părții.
similitudinile lor nu înseamnă chip identic, ci doar
asemănare sau, cel mult, o imagine în oglindă. chipul lor este
similar, însă trupul lor este total distinct. cu alte cuvinte,
faptul că ochiul poate privi cerul nopții plin de stele, iar
stelele se reflectă în bolta ochiului care le privește ca într-un
cer, nu înseamnă că purtăm în ochi cerul înnoptat cu toate
stelele și nici că privirea, care este capabilă să răstoarne
dimensiunile a ceea ce vede, cuprinde în sine sau este tot
ceea ce vede. ca atare, cunoașterea nu înseamnă înțelegerea
lucrurilor în același fel în care experiența nu înseamnă
asimilarea realității.
între creație și Creator vor exista întotdeauna
asemănări fundamentale, pentru că aceste părți alcătuiesc un
întreg care, din perspectiva pe care am propus-o aici, se pare
că depășesc reprezentarea amândurora. însă, aceste elemente
nu trebuie nicidecum considerate un întreg. vorbim, așadar,
despre o repoziționare atât față de cunoaștere, cât și față de
experiența umană. această atitudine nu este una nouă în

81
istoria gândirii umane. însă, de fiecare dată în care s-a pus
problema ei, s-a dat naștere unui salt de gândire pe care
numai după câteva veacuri omenirea l-a perceput în
adevărata lui valoare.
ca atare, ceea ce propun aici, este decriptarea mesajului
creștin în esența lui teologică. este o solicitare care cere, în
primul rând teologilor, să își depășească propriul limbaj și
totodată să și-l păstreze în codul revelației pe care o
propovăduiește Hristos. în acest sens, cred că aici se află
răspunsul a ceea ce pot face teologii, anume să iese din
conservatorismul istoric și să devină propovăduitori în sens
eshatologic.
este necesar, așadar, să înceapă prin a revalorifica
crucea ca semn și simbol, adică să aprofundeze în suferința
îmbrățișării pe care a propus-o lumii prin moartea și învierea
Sa Hristos-Dumnezeu și să o reaprindă nu doar ca foc, ca
lumină, ca rug de jertfă sau ca iubire transformatoare prin
vedere și cunoaștere a absolutului divin, ci în totala ei
dimensiune ontologică.
este pericolul ca, prin această abordare, să confunde
mântuirea și îndumnezeirea cu inter-relaționarea socială și
cunoașterea rațională. de aceea, trebuie să își amintească
faptul că aceste etape au fost deja parcurse de creștinism prin
reforme, contrareforme și dăruirea martirilor. ca atare, ceea
ce trebuie să facă teologii creștini de azi constă în
redimensionarea mesajului creștin. universalizarea lui a fost,
a rămas și este evidentă încă de la început prin Hristos.
modele și concepte de evanghelizare au fost adăugate acestei
lucrări divine în Noul Testament și apoi în scrierile Sfinților
Părinți, care au condus la edificarea civilizației creștine a

82
cărei singură existență constă în slujirea lui Hristos, asimilat
azi de spațiul liturgic. astfel, mesajul christic al vestirii
Împărăției lui Dumnezeu a reprezentat dintotdeauna cea mai
înaltă mărturisire de credință a slujirii liturgice.
aici sacrul își perpetuează ființa împlinind lucrarea lui
Dumnezeu în moduri pe care principiile și valorile lumii le
categorisesc și le analizează în funcție de orizontul
fenomenologic pe care le trăiesc civilizațiile în momentul
întâlnirii cu lucrarea lui Dumnezeu.
din acest motiv, spațiul liturgic ca mod de lucrare
misionară trebuie să își găsească o altă exprimare a lui
Hristos pentru că întâlnirea dintre valorile lumii create și
lucrarea lui Dumnezeu este percepută de omul de azi ca fiind
o repetitivă înlănțuire de manifestări fenomenologice
experimentate prin intermediul unei conștiințe de sine.
trebuie spus, însă, că dincolo de ceea ce omul
experimentează, rămâne lucrarea unui Creator care definește
și redefinește permanent creația, după legi și concepte pe
care omul, cu toată imaginația sa, nu le poate descrie
niciodată pe de-a întregul, chiar dacă le poate atinge și
împărtăși. adică le poate formula pe înțelesul său și al
semenilor săi, imitând constant jertfa creatoare, atât de mult,
încât uneori ajunge la convingerea că o poate influența.
dimensiunea liturgică are această putere și o face prin
Sfintele Taine. imaginația omului, fărâmă din imaginația
Creatorului suprem, îi dă posibilitatea omului liturghisitor să
mărturisească ceea ce crede, să mărturisească faptul că totul
este mai mult și poate apoi deveni un imposibil posibil mai
mult aflat în relație cu Hristos. în acest context, totul, ca
noțiune care Îl descrie pe Hristos, reprezintă un concept care

83
îi cere celui care îl slujește pe Hristos să își folosească
imaginația ca element de credință.
petroglifele, hieroglifele, semnele, desenele,
simbolurile sunt semne ale sacrului, ale Creatorului. omul
știe în adâncul ființei sale acest fapt. îl înțelege natural.
creștinismul este cel care îi oferă perspectiva unei eterne
desăvârșiri pe care numai într-o imaginație născută din
credință, ca semn al ființei, o poate exprima pentru semenii
și urmașii săi.
în realitate, omul creează sacrificându-și, asemenea lui
Dumnezeu, propria ființă, tot ceea ce lasă ca moștenire
urmașilor, anume propriul copil ca pe ființa propriei ființe.
este vorba, cu siguranță, despre cum se mai adăugă o verigă
umană lanțului divin pentru a descrie ființa în completă
devenire care suntem și din care facem parte.

84
 VEDEREA CA SPAȚIUL ÎNTRE IMAGINE ȘI PRIVIRE

ne pierdem cu firea de fiecare dată în care altcineva ne

supune atenției. devenind centru atenției altcuiva ne creăm
impresia că nu mai suntem noi înșine nici pentru noi înșine,
nici pentru acea persoană care ne privește, deoarece avem
sentimentul că privirea acelei persoane încearcă să ne
transforme într-o imagine prin intermediul căreia insistă să
acceadă la ceea ce crede ea că suntem, că reprezentăm.
simțim că privirile care cad pe chipul a ceea ce reprezentăm
nu ne privesc pe noi, ci doar ceea ce voiește altcineva să
vadă în noi. ca atare, avem senzația că ochii aceia care ne
privesc insistent, de fapt, desenează peste fața noastră o altă
față, o interfață, în scopul relaționării privitorului cu privitul,
adică a celuilalt cu ceea ce credem noi că reprezintă sinele
nostru. avem senzația directă că ni se pune o mască sau că
suntem considerați – mai bine spus desconsiderați – doar din
perspectiva a ceea ce reprezintă valoric o mască.
tindem să ne rușinăm, să roșim, să fim frustrați pentru
că în sinea noastră considerăm că nu suntem ceea ce privește
privitorul. de fapt, am dori să existe o relație de cunoaștere
mult mai sinceră, care să nu trezească sentimentul de teamă,
de rușine. o cunoaștere profundă a cărei experiere să exprime
o întâlnire firească, naturală, divino-umană.
însă astfel gândim egoist pentru că, de fapt, și noi și
privitorul suntem părți care caută să vadă imaginea pe care
își doresc să o vadă fiecare . privitorul vede masca prin care
85
își dorește sau nu își dorește să relaționeze cu noi, iar noi, cei
care suntem priviți, ne transformăm și ne transfigurăm în
acele măști după care ne ascundem pe noi înșine în speranța
că cel care ne vede privindu-ne va privi, după caz, fie în
esența sau fie în superficialitatea sinelui nostru.
relaționarea privirilor propune, ca atare, o cunoaștere
prin necunoaștere, care se realizează prin intermediul
imaginilor pe care ne dorim să le vedem sau să le privim și
nu să le descoperim în acela pe care îl privim. masca se
constituie, de fapt, într-un liant care adaugă privirii mesajele
pe care vederea le caută și nu pe care privirea le vede cu
adevărat. de aceea, ne pierdem cu firea de fiecare dată când
suntem în centru atenției altor priviri.
ca atare, ceea ce face să ne considerăm măști, este ceea
ce numim sufletul omului, orice ar mai putea însemna acest
termen. sufletul, pentru că nu o pot spune altfel, conține
dimensiuni de exprimare ale ființei omenești mai mult decât
manifestă conceptele de sacru, ființă, esență, numen sau
mysterium tremendum et fascinans, pentru că oferă
posibilitatea privirii de a vedea măști în și dincolo de chipuri,
ceea ce, spre exemplu, icoana ca imagine deplin revelată a
divinului, nu o poate face. ea se descoperă deplin și dintr-o
dată privitorului și în chip desăvârșit, adică doar pe sine, ca
un adânc infinit, fără a propune privirilor un alt chip care ar
putea fi privit sau privi din spatele imaginii. este egoistă
deoarece păstrează întreaga realitate pe care o oferă deplin,
complet privirii doar pentru imaginea sa.
ca atare, icoana nu este, nu poate fi o mască și nici nu
poate deveni una, indiferent de câte priviri s-ar concentra
supra ei. în nesfârșirea ei ea se propune doar în dimensiunea

86
aceleiași imagini. pe când, chipul uman, supus unei continue
și perpetue transformări și transfigurări se alcătuiește și se
redesenează din imagini, ante-imagini și post-imagini, mereu
altfel și altele, care se hrănesc de la aceiași rădăcină
spirituală, din aceiași atitudine altruistă, motiv pentru care se
prezintă pe sine mereu într-o altă formă și într-un alt chip.
de aceea, nu în privirile care se revarsă căutătoare spre
imaginea pe care o reprezentăm – atât în ochii aceluia care
privește, cât și în chipul aceluia care este privit – se află
imaginea măștii care credem că suntem sau care crede
privitorul că o vede, ci în spațiile care rămân necompletate
datorită transformărilor cărora se succed în actul privirii.

87
 OMUL LIPSIT DE SCOP

omul lipsit de scop este, de fapt, lipsit de timp. este

scos în afara trecerii și devenirii și, în acest spațiu lipsit de
direcție, trăiește propria existență descentrat față de sine și de
obiectivul care îi dă forma de sine. în acest sens,
dimensiunea misionară a omului este definită de orientarea
omului către origini, cu scopul de a se poziționa dinspre ceea
ce a fost creat spre ceea ce va să fie, spre ceea ce este creat
să devină.
acest proces evolutiv este caracterizat de transformarea
spațiului parcurs în dimensiunile prin care, în trecerea sa,
omul își manifestă ființa lichidă, asemănătoare stării râului
care este, în același timp, izvor, curgere și gură de vărsare în
marea infinită a nesfârșirii. omul lipsit de scop este clipa care
își consumă sinele cu scopul de a deveni întregul care se
risipește pe sine pentru a defini momentul care o alcătuiește.

88
 CEL MAI PROFUND MISTER

cel mai profund mister al existenței izvorăște din

trecerea omului de la gândirea bidimensională la cea
tridimensională. capacitatea de a privi intuitiv creația,
reprezintă începutul verticalității spirituale a ființei umane.
prin acest proces al devenirii gustul creației a căpătat aromă
în momentul în care bucla timpului s-a aruncat în spirală și a
pus astfel forma spațiului în mișcare. din acest punct liniile
s-au risipit în toate direcțiile imaginate. în această
dimensiune a acelui atunci paradoxurile se manifestă
permanent deplin, iar spațiul se îngrădește și se deșiră în
aceiași formă. timpul, deși curge infinit, se întoarce în sine,
iar creația evoluează creându-se pe sine mereu într-un
continuu constant. ca atare, tot ce a fost va fi și tot ce va fi a
fost, iar prezentul se manifestă prin ubicuitate. existența și
inexistența sunt minusul și plusul infinitului aceluiași punct
care stă fixat în propria imaterialitate și inactivitate.
existența, ființarea, concretul, visul, idealul, căutarea,
dorința, imaginarul... toate par a fi dimensiunile unui seif pe
care încercăm să îl deschidem din interior.

89
 O ALTĂ SUCCINTĂ PERSPECTIVĂ DESPRE GADARA

locuitorii Gadareni L-au rugat pe Iisus să plece din

hotarele lor nu din mândrie – cum simplist s-ar putea crede –
ci din smerenie. gadarenii sunt convinși că sunt nevrednici
de prezența Domnului în mijlocul lor, între ei, în ei, precum
și Petru a îngenunchiat înaintea Domnului după prinderea
peștilor, zicându-I: „Pleacă de la mine, Doamne, căci sunt
păcătos!”
gadarenii, L-au rugat pe Hristos să plece pentru că își
recunoscuseră păcatul conștienți fiind de gravitatea acestuia.
înțeleseseră că erau atât de departe de dumnezeire încât
Dumnezeu nu ar avea loc în lumea lor.
cu toate acestea Dumnezeu vine la ei. este reprezentată
aici, cumva, depărtarea ciclică de sine ca plecare și ca
revenire a întoarcerii spre sine. este prezentată în acest tablou
scripturistic întreaga teologie creștină. se vorbește, de fapt,
despre Întruparea lui Dumnezeu în carnea pe care tot El a
creat-o, adică în propria Sa creație. această întoarce către cei
din afară, către exterior, între marginile sinelui, este o
îndrăgostire subită de propria realizare și o mărturie vie a
motivului pentru care Dumnezeu a însuflețit-o, i-a dăruit
formă și, prin aceasta, devenire în perspectiva obținerii unui
conținut concret, viu, real cu care și prin care El să poată da
încă o dată roată sieși în propria căutare de autodepășire. o
dâră scrisă prin neant urmând forma unei bucle în care
puterea centripetă mișcă forțele în jurului ideii centrale fără a
90
le risipi, accelerând rotația pentru a da mișcării darul propriei
intenții de a se mișca.
vorbim despre micșorarea infinitului în finit ca trecere
spre devenire, asemenea unei umbre în întuneric sau despre
universalizarea punctului, asumarea chipului de rob și
răscumpărarea acestuia din robia propriei imagini. o continuă
revenire în sine de la sine prin sine. îmbinarea
antagonismului existențial și oferirea unei perspective prin
care extremele se resping dintr-un pol pentru a se întâlni la
celălalt pol în perspectiva unei viitoare alte respingeri.
pare, și poate și este, un joc de-a du-te-vino. însă, în
realitate, este o mișcare exactă, repetată continuu pentru a
sublinia dimensiunea existențială a perfecțiunii. o
repetabilitate care, din perspectiva cuprinderii propriului
întreg, face tot posibilul pentru a-l împlini dăruindu-se
tuturor în toate mereu și mereu.

91
 CĂUTARE DE SINE

de fiecare dată în care întindem mâna într-o direcție în

care ne așteptăm să întâlnim ceea ce i-am transmis mâinii să
întâlnească, să atingă, să prindă… de fiecare dată este o
întindere zadarnică, dacă nu ajutăm mâna în căutarea ei cu
privirea care vede direcția în care este trimisă mâna să caute,
să ajungă, să atingă, să prindă și, în final, să îndeplinească.
mâna, în acest context, apare ca simbol al bastonului
pe care îl folosește orbul pentru a-și croi drum printre
realitățile pe care nu le vede, dar cărora se poate raporta
lovindu-le, atingându-le, simțindu-le într-un mod intuitiv și
imaginativ.
din această perspectivă înțelegem că privirea este, în
primul rând, imaginativă și, totodată, o exprimare a dorinței
pe care subiectul privitor așteaptă să o întâlnească atât cât
poate un orb imagina.
în acest context, mâna rămâne doare un pion aflat în
mijlocul tablei de șah al cărei întins știe că îl poate parcurge
numai pas cu pas. limitele priorităților între care trebuie să se
deplaseze sunt definite în așa fel încât să nu se încurce în
propriile căutări.
însă perspectiva pionului este lipsită de ceea ce este
reprezentativ pentru mâna umană, care constă în faptul că are
capacitatea de a exprima ceea ce intuiește, imaginează și
simte în întuneric.

92
 ea este atât pion, adică imaginația unui proiectant care
definește anticipativ spațiile pe care le descoperă pentru
întâia dată în mintea sa din care direcțiile pe care le
proiectează devin căi cu ajutorul cărora trece, parcurge,
realizează și desenează direcții – dimensiuni care depășesc
imaginația, cadre reale ale percepției moduri de mărturisire a
realului –, cât și vânturi divine care suflă în pânzele din care
este alcătuit universul uman.
mâna este reprezentanta simbolică a căutării în
necunoscut, abilitatea de a pătrunde dincolo de orice adânc al
cunoașterii și măsură care definește și este definită de
capacitatea de a exprima praful de idee al imaterialului ce
poate fi rezumat la totala putere a finitului de a expune prin
creație o percepție a infinitului sau poate o lume fără de care
întunericul nu poate exista ca întuneric și fără de care lumina
nu se poate manifesta ca lumină.
mâna este, așadar, acel baston pe care îl posedă omul,
fie orb sau nu, pentru a se călăuzi prin întunericul luminii
sau, în altă ordine de idei, este însuși bastonul care are
nevoie de lumina pe care nu o poate atinge pentru a înainta
în propria existență decât lovind ceea ce în nici un fel nu
poate fi atins cu mâna.

93
 O TEOLOGUMENĂ APROAPE LIRICĂ DESPRE TIMP

timpul este o cădere în spațiu. el devine vizibil

gândirii, este perceput ca trecere, începând din momentul în
care se intersectează cu spațiul în care se afundă deformând
materia dimensională a acestuia, devenind astfel cauza
mișcării materiale care alcătuiește și definește spațiul. o
reprezentare a întâlnirii dintre timp și spațiu și o explicare a
rezultatului care este perceput ca fenomen în orizontul
existenței omenești, poate fi reprezentată prin asemănare cu
undele care se propagă sub forma valurilor peste suprafața
unui lac în care este aruncată o piatră. cu cât fiecare undă/val
se îndepărtează de locul în care piatra care l-a produs se
afundă în materia lichidă, cu atât mai mult cercul care se
propagă spre margini devine mai larg și, prin cantitatea de
materiei pe care o modifică mișcarea cu care trece prin ea,
desemnează o durată temporală diferită de valurile anterioare
și ulterioare, ceea ce evidențiază faptul că timpul fiecărui
val/undă care se reflectă în materie este unic și are valoare
temporală independentă, dată de mărimea modificărilor
materiale pe care le realizează în spațiu, motiv pentru care
spațiu trebuie perceput ca stare amorfă care există
pretutindeni în același conținut, iar timpul ca stare dinamică
care străbate și modifică constant acest conținut amorf fără a-
i schimba în nici un fel esența.
constanța timpului care cade în materie este o succintă
reprezentare a percepției aripii de vânt care tulbură oglinda
94
unui lac de munte într-un adânc înserat de vară. din când în
când, aici, imaginea cerului reflectat pe suprafața lacului este
tulburată de apăsarea aerului cu care aripa vântului apasă în
consistența apei, ceea ce, pentru ochiul care privește cerul în
oglinda acestui lac devine reprezentare a unei alte realități, o
realitate propusă și argumentată de aripile vânturilor și de
consistența materială a apei, o realitate care nu modifică
imaginea cerului dintre orizonturi, dar modifică imaginea
cerului din ochii privitorului.
ca atare, nu realitatea cerului sau reflecția acestuia
reprezintă diferența care alcătuiește trecerea numită timp, ci
percepția pe care receptorul o are despre realitatea
evenimentului. de aceea timpul devine ceea ce este prin
căderea sa prin spațiu. spațiul este, așadar, o stare asimilată
ontologic în care timpul reprezintă întâlnirea dintre a fi și a
deveni. este reprezentare a întâlnirii eternității cu clipa.
atingerea pe care nimeni nu și-o dorește, nici pietrele oarbe,
nici stelele strălucitoare, dar care fundamentează imaginea
devenirii temporale a imortalității spațiale.

95
 ÎNVIEREA LUI HRISTOS

se spune că dintotdeauna în vremuri de restriște

Dumnezeu a dezlegat îngerii să meargă să Îl împărtășească
tuturora, fără teamă, fără rușine, fără opreliști, fără condiții…
singura treabă a îngerilor era să strige cât îi țineau plămânii,
în gura mare: „Hai, veniți, de luați Dumnezeu! Dumnezeu ca
pâine, Dumnezeu ca lumină!…” alergau îngerii pe toate
străzile, printre case și blocuri, mascați și spânzurați de
epitrahile ca niște clopote de brăcinarele cerului, dar cu
mască și mânuși… niște voluntari care aduc lumii pe
Dumnezeu ca și cum lumea fie L-ar fi uitat sau fie L-ar fi tot
așteptat ca pe un părinte plecat la muncă în străinătate…
lumea devenise un circ în care îngerii mascați voluntar
atârnau pungi de plastic cu firimituri de pâine prin garduri, le
lăsau la intrarea scărilor de bloc și promiteau că o să revină
cu lumină, lumină vie, din aceea care nu poate muri nici
atunci când sufli în ea și o stingi sau când îi prinzi flacăra
între degete ca pe o zi între două orizonturi, și o sufoci, o
înnoptezi …
povestea, căci a rămas numai o poveste, probabil va fi
inutilă, însă spectacolul… ah, spectacolul acelor zile în care
citeai tristețea în ochii îngerilor și melancolia vremurilor în
care vesteau pe Dumnezeu nu pentru că li se cerea, ci pentru
că Îl iubeau, rămânea ca o dâră pe care umbra trecerii lor o
însemna în carnea inimilor acelora care primeau pâine și
lumină de dorul vremurilor în care pâinea și lumina erau pe
96
toate drumurile, la toate răscrucile, și prea puțini erau
interesați de chemarea lui Dumnezeu: „Veniți de luați
lumină!”
pâine și lumină de la îngeri sau firimituri de la masa
stăpânilor? cei care până mai ieri erau flămânzi și însetați și
așteptau să se sature la masa lui Dumnezeu cu mâncare și
băutură fără de sfârșit, acum hrănesc din puținul lor pe cei
care Îl oferă pe Dumnezeu lumii ca neguțătorii ambulanți:
„Veniiiiiți de luaaați luminăăăă! Deschideți pooorțile că vă
aducem Paaaaaști!” ce spectacol! slujitorii lui Dumnezeu
risipindu-L pe Dumnezeu pe străzi fără nici o târguire. era o
revărsare de Dumnezeu înafara sfintelor lăcașuri care au
rămas goale ca niște morminte prădate și, deși goale, erau
păzite ca mormântul lui Hristos în urmă cu mii de ani.
diferența dintre situația de atunci și realitatea de acum
constă în faptul că Învierea lui Hristos nu mai miră pe
nimeni. nimeni nu mai plătește să ascundă Învierea lui
Hristos. Învierea nu mai este o minune, pentru că a devenit
atât de banală încât cei care știu că este adevărată au ieșit cu
ea la mezat. poate mai câștigă ceva în aceste vremuri… ceva
cu care să ajute lumea… așa gândea și Iuda.
în aceste vremuri în care cică Dumnezeu și-a trimis
îngerii să Îl dăruiască lumii, se pare că imaginea contează
mai mult decât orice altceva. poate că ar fi nevoie de mai
multă comunicare sinceră și în timp real în loc de falduri
aurite, măști, pâine și circ! întotdeauna a fost ușor să dăm
vina pe creștini pentru că arde Roma, însă niciodată focul nu
se va stinge fără martiri. în zadar stropim focul cu apă atunci
când a ajuns la apogeu, deoarece nu facem altceva decât să îl
ajutăm să facă totul scrum, inclusiv pe noi cei care credem că

97
contribuim la stingerea lui. în acest dans, istoria va reține
întotdeauna pe acei parteneri care sunt vinovați că nu au
păstrat ritmul, aceia care au piruetat profesionist, adică pe cei
asemenea sfinților. nici unii însă nu vor avea ultimul cuvânt,
deoarece diferența dintre ei o face Învierea, Învierea care
este cel mai mare act omenesc pe care numai Hristos l-a
interpretat!
ce vremuri!… credeam că trăim alte vremuri, dar
vremurile par a fi la fel dintotdeauna! oamenii mereu alții,
omenirea neschimbată. asemenea Învierii lui Hristos!

98
 UN ORIZONT AL INTIMITĂȚII

Raiul!… un fel de loc în care totul este absolut perfect,

dacă îmi este acceptat pleonasmul, și, ca atare, aici nu se
poate întâmpla nimic, pentru că dacă s-ar întâmpla ceva,
Raiul nu ar mai fi Rai…
cu alte cuvinte vorbim despre un spital de nebuni în
care toate diagnosticele sunt îndosariate și păzite în
biblioteca instituției unde sunt arhivate și în care nimeni nu
poate intra să le violenteze, deoarece ar trebui să treacă de
sistemul de pază fizic, adică de îngeri, de sistemul de pază
electronic, adică de Duhul Sfânt și chiar de ziduri, uși,
coridoare, chiar dacă acesta ar fi dublu, triplu, înzecit, însutit,
infinit … cu alte cuvinte de însăși mediul creațional din care
sunt alcătuite toate elementele întregul proiect al acestui
loc… ideal.
remarc faptul că la fel este și un penitenciar sau o țară
condusă de un sistem autoritar, un sistem cultural, economic
sau social constrângător, un spațiu ori o paradigmă
anistorică…
în acest context integritatea Raiului nu se rezumă la
pereții sau firmele de pază contractate să îi asigure
perimetrul spiritual sau, mai bine zis, medical, ci la cât de
bine își poate ascunde singur bazele de date pe care le-a
acumulat referitoare la clienții pe care i-a tratat. așadar,
pericolul care pândește aici nu constă în faptul că locuitorii
Raiului pot sparge sistemul de apărare – fie fizic, fie digital –
99
spre a evada, ci că cei care locuiesc în afara Raiului pot
accesa baza de date a locuitorilor săi. piraterie.
dilema Raiului se reduce, în acest fel, la intimitatea pe
care acesta o poate oferi locuitorilor săi în raport cu
atotștiința divină și cu vulnerabilitatea acesteia. de aceea,
concluzia care se impune derivă din capacitatea acelora care
își propun să păstreze Raiul intact și fie să realizeze acest
deziderat sau fie să renunțe la pretenția de a numi Raiul cel
mai sigur și perfect loc din creație. cu alte cuvinte să
recunoască că Raiul este perfectibil ori să accepte că Raiul
nu este cu adevărat Rai. este ca și cum am schimba profilul
întregii creații, ca și cum totul ar lua-o înapoi, invers, de la
cap spre coadă.
dar, oare, ar fi posibil așa ceva? să desființezi fiecare
clipă, fiecare miime de milimetru pe care le-a parcurs timpul
lumii prin spațiul creației? său să uiți definitiv, să aneantizezi
conceptul de a fi?
de aceea, cred, nu se poate vorbi de libertate în creație,
pentru că oricare concept al creației face referire la alte
concepte preexistente care, respectând acest lanț al
responsabilității de sine și de semeni, edifică faptul că a fi
creat înseamnă a depinde în primul rând de acela care te-a
creat și apoi de mediul pentru care te-a creat pentru ca, în
final, să depinzi de cei care au fost creați asemenea ție. este
vorba despre o plasă infinită de imagini din care suntem
alcătuiți și în limitele căreia ne este dat să existăm pentru că
între aceste granițe am fost imaginați să existăm. într-un
astfel de Rai nu se poate vorbi despre intimitate și cu atât
mai mult despre liberate.

100
 de aceea, se poate constat afirma, fără să greșim, că,
deși suntem conștienți că în Rai Dumnezeu știe ce cumpărăm
de la magazin, cât ne permitem să cumpărăm, ce proiecte de
viitor avem cu noi sau cu copiii noștri ori de ce am întârziat
să ducem cartea pe care am împrumutat-o de la bibliotecă,
trebuie să recunoaștem că aici totul se bazează pe o atentă
supraveghere generală în care factorii de risc constituie
principalele argumente pentru a continua respectarea
regulilor care definesc noțiunea divină de Rai.
în acest context, problema se rezumă numai la faptul
că omul și întreaga creație nu sunt întrebați dacă vor să existe
în acest proiect edenic în care cel creat are pretenția că
trebuie să i se restituie ceea ce îi aparține, chiar dacă
creatorul oferă totul, deși toată dăruirea sa nu este suficientă
pentru a umple golul pe care îl simte creația ce o alcătuiește.
libertatea și intimitatea sunt, în acest context, două orizonturi
între care creația simte că există pe deplin fără a fi deplină.
este ca și cum am sta după draperiile de la ferestrele
caselor noastre. dincolo de ele totul este permis. dincolo de
draperii este libertatea. atunci, de ce mai considerăm
libertatea ca fiind ceva care este condiționată de intimitatea
noastră? să fie vorba de valori, de etică și morală sau de
cultură și educație?… așadar, ce reprezintă pronumele
personal eu sau atributivul al meu? de ce în pântecele creației
prefer să fiu doar cu mine și refuz alteritatea?
este de departe limpede că monitorizarea, fie ea și
divină, adică unanim permisă, este împotriva intimității
făpturii create. istoria lumii are aici și ea partea ei de vină.
sistemele administrative autoritare și dictatoriale au
contribuit din plin în acest sens.

101
 azi, împotriva unor astfel de abordări, se propune o
atitudine pro-activă. potrivit acestei abordări nu trebuie să
luăm atitudine față de ceea ce s-a întâmplat, ci trebuie să
facem ceva pentru ceea ce urmează să se întâmple. ca atare, a
fi pro-activ nu înseamnă căutarea acelora care deja au
înfăptuit crime, ci monitorizarea acelora care sunt predispuși,
din diferite motive, la o astfel de acțiune. este vorba despre o
supra-precauție pentru a împiedica pe cei care sunt potențial
criminali să comită o astfel de infracțiune. este similar
domeniului medical în care se pune accent sporit pe
prevenția bolilor și nu pe tratarea acestora.
însă, ca și cu boala, cu infracționalitatea trebuie luptat,
ceea ce presupune înfăptuirea unei lumi în care fiecare
mișcare a fiecărui om să fie permanent, constant urmărită,
motiv pentru care, în urma unor acorduri, imaginile
înregistrate de camerele de supraveghere pot fi folosite ca
dovezi într-un proces al unei instanțe judecătorești.
în contextul prezentei abordări, instanța divină este net
superioară tuturor instanțelor omenești. de aceea, trebuie
remarcat faptul că valorile acestei instanțe absolute se
adresează principiilor și valorilor religioase, morale sau cel
mult etice, și nicidecum legilor constituționale ale unei
națiuni, ceea ce evidențiază faptul că una este să concepi și
să votezi legi pentru a apăra o națiune împotriva terorismului
sau a unor criminali în serie, chiar și înainte ca aceștia să le fi
comis, – ceea ce este înfricoșător – și altceva este să
consfințești legi pentru a apăra persoane, oameni a căror
valori și principii sunt categoric distincte de cele ale
comunităților religioase sau istorice din care acestea simt că
fac parte.

102
 de aceea, se poate afirma că a înfăptui o societate, o
civilizație care să viețuiască potrivit regulilor divine ale
Raiului, este o utopie, un vis care va fi visat de acum înainte,
poate mai mult decât până acum, de foarte multe ori.
cât de departe suntem dispuși să mergem azi pentru a
realiza ceea ce credem că reprezintă Raiul depinde de
capacitatea noastră de a înțelege că World Wilde Web
reprezintă deja un pas care propune lumii să considere religia
ca pe un obiect înzestrat cu capacități digitale și
informaționale care pot transmite live sentimente, stări și
trăiri ce pot fi citite și transmise direct sau experimentate în
timp real. tehnologia 5G este deja o realitate în acest sens.
așadar, există deja tehnologie pentru o astfel de
realitate virtuală în care fiecare ființă umană poate fi
transpusă în medii în care în mod fizic nu ar putea ajunge,
însă, prin intermediul tehnologiei poate accesa temporal și
spațial tema și subiectul pe care și-l propune să îl simtă, să îl
trăiască, în același fel în care ar intra pe o ușă într-o sală de
teatru, justificând de data aceasta prezența sa la marele
spectacol cu un bilet achiziționat virtual. justificarea unei
astfel de abordări nu mai este una religioasă, morală sau
etică, ci una fundamental economică, deoarece accesul la
Poarta Raiului, potrivit acestei noi realități, ar fi mult mai
facil pentru oricine își permite să achite un bilet cu care să
dovedească că îi poate trece pragul.
de fapt, din această perspectivă, Raiul este reprezentat
de o lume în care tot ceea ce aparține mediului omenesc
poate fi comunicat către toate orizonturile, adică o lume în
care toate obiectele pot comunica între ele. relația lucrurilor
va fi modul de control prin intermediul cărora se va realiza

103
Raiului pierdut. noua problemă a unei astfel de abordări – pe
care nu știu unde să o categorisesc – constă în faptul că
omul, ca făptură creată, va fi capabil să se îndoiască de
capacitatea lui Dumnezeu de a omologa aceste sisteme de
conviețuire în Rai, adică omul devine capabil să gândească la
faptul că Dumnezeu, Cel Care l-a creat, pentru a fi cu
adevărat Dumnezeu, trebuie să îi ofere capacitatea să Îl
creeze și el pe Dumnezeu, sau poate chiar un alt dumnezeu,
de ce nu?!
astfel de gânduri categoric vor stimula cunoașterea și
avansul tehnologic al omului. însă, întrebarea care se va pune
mereu este despre ce vor face oamenii cu această cunoaștere,
cu acest avans tehnologic într-o lume interactivă, bazată pe
comunicare și pe date arhivate în vederea realizării unei mai
bune comunicări cu sine și cu ceea ce intuiește omul a fi
dincolo de sine?
tot ceea ce se poate spune momentan este că, în noul
context, Dumnezeu devine o simplă cameră video cu
memorie nesfârșită, Care vede și înregistrează nonstop.
întrebarea finală pare a se referi la ceea ce ne dorim cu
adevărat: un Dumnezeu care cunoaște totul și pe fiecare
dintre noi în aceiași măsură în care cunoaștem și vedem totul
despre El?
e limpede de mult timp că tehnologia a devenit pentru
om o cale prin care acesta încearcă să Îl înlocuiască pe
Dumnezeu. până acum nimeni nu a crezut că poate exista
altceva în afară de Dumnezeu care să poată spune despre
fiecare persoană tot ceea ce este sau ceea ce dorește să fie.
mâine, prin intermediul tehnologiei, intimitatea va deveni
ceva comun, universal, ca mintea lui Dumnezeu, ceva care

104
nu mai aparține nici fiecărui om și nici lui Dumnezeu.
motoarele de căutare ale internetului concurează deja
atotștiința divină. astfel nimeni nu mai permite nimănui să
aleagă între a fi singur sau a aparține unei comunități.
Raiul, se pare, în acest context, este un spațiu în care
Adam era cu adevărat singur, în care nici Dumnezeu care L-a
creat nu avea ce să caute. o absolută utopie, dacă îmi este
permis acest pleonasm. Sau poate nu?

105
 FORMA CA SPAȚIU ȘI ACT

actul creațional este un eveniment fenomenologic

permanent care se prelungește pe sine prin propria
manifestare formală. în acest proces, într-un orizont religios
iudeo-creștin, în care timpul se desfășoară ca spațiul iar
spațiul se prezintă ca act evenimențial în raport de imaginea
pe care privirea o receptează ca orizont de realitate încadrat
de lipsa limitelor, există anumite etape ontologie care trebuie
precizate cu atenție. în acest sens, diluviul, spre exemplu,
constituie etapa în care materia deformată se reorganizează
pentru a reveni la forma inițială din care a fost creată.
(imaginați-vă cum, potrivit acestui proces diluvian, toate
operele de artă s-ar întoarce la materia brută din care au fost
create! cum toate gândurile artiștilor s-ar întoarce în gândul
primordial din care au răsărit! cum totul devine amorf, într-
un context temporal în care deși materia se reformează re-
deformându-se pe sine, fără însă a afecta trecerea timpului
care își curge ființa și fără a fi împiedicată de redevenirea
formei, adică a spațiului. aici transformarea materiei se
realizează din și între perspectiva limitelor universale ale
ființei omenești. diluviul este, în acest context, o etapă
formatoare a materiei care participă la împlinirea eternității
umanului. pentru ca această devenire să comporte valoare de
sine este necesar ca ea să își atingă stadiul absolut al
devenirii. din perspectiva iudeo-creștinismului această stare
este posibilă.
106
 *

pe de altă parte, starea eshatologică, cea a mântuirii,

este starea formei finale, în care nici un diluviu nu se mai
poate întâmpla. în această stare ființa formei este deplină. cu
alte cuvinte, vorbim despre ultima formă, aceea de după
orice, despre care nu se mai poate imagina nici o imagine și
despre care nu se mai poate spune nimic. desăvârșirea.
singura problemă a acestei stări a-formale este
reprezentată de faptul că nimeni nu îi poate constata sau
contesta starea finală la care poate ajunge, pentru că fără
formă nu se poate vorbi despre imagine, conținut, expresie
sau stare de sine. totuși, se poate vorbi de orizonturile
formei. numai că în acest spațiu, pentru a avea limite
orientative, este necesar ca spațiul să fie curbat și timpul
măsurat, deoarece forma este expresia materiei care se
manifestă ca spațiu și timp. de aceea, într-un timp liniar în
care spațiul este mereu la fel, forma absolută, ultimă, forma
tuturor formelor, nu poate fi definită în nici un fel, motiv
pentru care eshatologia lumii noastre este reprezentată de
starea în care lumea trebuie scoasă din timp și spațiu, dar mai
ales din formă.
diluviul pe care forma trebuie să îl reverse în propria
ființă este reprezentat de identificarea vadului în care, izvorul
este constrâns să își găsească identitatea între gura din care
curge și gura în care se varsă, adică în dialogul pe care îl
poartă cu sine ca materie și ca formă. în mâinile olarului
universal, diluviul se comportă ca un gând, ca un cuvânt, ca

107
o suflare, o simțire, o iubire, un vis, ca orice altceva decât
este el în propria sa trecere și devenire.
între acest răsărit și apus lumina formei se revarsă din
sine pentru a se întoarce în întunericul care îi lipsește. în
realitate, lumina formei nu se întoarce în nici un fel în nimic,
cum nici întunericul nu ascunde ceva din sinele ei, ci în
fiecare context forma se balansează dansând printre
dimensiunile pe care le întâlnește în devenirea ei. de aceea,
forma nu poate fi limitată de devenire, precum nici devenirea
nu poate fi caracterizată de formă. diluviul, în acest context,
nu este o pedeapsă, ci reprezintă munca materiei spre a
deveni absolut. tot în acest sens, starea eshatologică,
reprezintă lipsa formei și ca atare devenirea materiei. așadar,
a fi și a deveni sunt realități omenești reale între care a
formula înseamnă a descrie ceea ce își propună manifestarea
să devină, iar a finaliza înseamnă a șterge erorile apărute pe
parcursul acestui proces.
ca atare, eshatologia creației delimitează starea formei
prin idealurile spre care o orientează, pe când exprimarea
formei potențează exprimarea eshatologică prin starea
plasticizată în care și prin care se manifestă.
restaurarea creației, adică repoziționarea ei în starea
incipientă, se constituie în acest cadru dubitativ, în
precizarea relației dintre devenirea formei și finalitatea
formei. forma, în fiecare etapă a acestei realități, este
reprimată în starea finală și totodată este lipsită de finalitate.
un fel de gând care cere să fie gândit în timp ce în jurul său
apar cele mai frumoase și iubite orizonturi care îl constrâng
să se depărteze indicibil de obiectivul intuitiv al firului
gândirii care contribuie la construirea edificiul speculativ.

108
 actul creațional este limitat permanent de forma care îl
constrânge în exprimare, pe când diluviul se prezintă ca
etapă care contribuie la realizarea acestei exprimări și
orientări spre un scop final. eshatologic, rolul final al
diluviului este să mențină vie ideea limitelor formale, pe
când din perspectiva procesului diluvional, eshatologia
reprezintă motivația revărsărilor diluvionale în contextul
spațio-temporal al formei finale.
ceea ce rămâne de spus este reprezentat de conceptul
de lipsire, pentru că diluviul este lipsit de forma finală în
același sens în care eshatologia este definită de forma finală.
Diluviul și Eshatologia reprezintă, în acest sens, orizonturile
de manifestare ale existenței. calitatea lor este aceea de a
permite formei să devină permanent în ideea de a își atinge
starea de ne-devenire. absolutul formei înseamnă lipsa
formei, iar trecerea reprezintă alcătuirea formei. între aceste
orizonturi forma mereu își va descoperi noi și noi orizonturi.
Diluviul și Eshatologia sunt numai exprimări ale acestui
constant proces de devenire. cel puțin până ce paradigma
religioasă, filozofică și culturală va afla noi moduri de
exprimare a formei.

109
 TIMPUL

dacă veți vedea un șoarece alergat de o pisică, să nu vă

gândiți vreodată că pisica aleargă șoarecele pentru că ea este
mai rapidă, mai mare, mai agilă iar șoarecele mai mic, cu
picioare mai scurte sau incapabil să se ascundă de vigilența
acesteia prin natura care l-a creat. la baza întregii acțiuni a
felinei este foamea, tot astfel cum la baza fugii șoarecelui stă
gândul că dacă acum moare mâine nu va mai mânca. de
aceea, răspunsul întrebării căreia trebuie să îi oferiți propriul
răspuns pentru a înțelege de ce pisica simte că se poate sătura
mâncând numai șoareci și nu stelele de pe cerul nopții, iar
șoarecele se ferește de pisică pentru că natural știe că odată
ingurgitat de pisică este lipsit de plăcerea de a mai ingurgita
ziua de mâine, se rezumă la ceea ce se întâmplă în stomac,
acolo unde digestia care produce hrana oferă ființei
perspective materialnice.
ca atare, esențialul privirii pe care o oferiți
evenimentului în care pisica aleargă șoarecele, este
reprezentat de consumarea orizontului privit. în acest hotar
nemărginit, lipsit de margini și definit de infinitul propriilor
manifestări, necesitatea se manifestă nu prin dimensiuni, ci
prin raportări ale devenirii de sine care se realizează prin
consum. cu alte cuvinte, pisica aleargă șoarecele nu pentru că
este pisică, ci pentru că numai raportându-se la șoarece își
dobândește identitatea.

110
 în acest context ideologic, pisica poate fi reprezentată
de orice spațiu care se raportează la propria devenire în care
șoarecele își găsește infinitatea fugii reprezentată de
amenințarea pisicii. un fel de roată ontologică în care ne
urcăm pentru a repeta sensul rotirii prin intermediul căruia,
ca pisici, așteptăm să ne umplem pântecul cu șoarecii care
fug, în timp ce, ca șoareci, așteptăm să ne golim de umbrele
pisicilor care ne urmăresc. un fel de orizonturi în interiorul
cărora începuturile și sfârșiturile se aleargă pentru a se
consuma din ne-interiorul universal al cercului rezultat din
devenirea spiralată care construiește ontologic sfera
fiindului.

111
 MINISTERIABILA RESPONSABILITATE
ca să fii un bun lider trebuie să fii un bun povestitor.
dacă o poveste nu este sincer spusă nu este bună de nimic. cu
cât te exprimi mai sincer, cu atât le permiți altora să fie mai
sinceri, fiindcă cineva care îți ascultă povestea și are cel
puțin aceiași experiență ca a ta se simte în siguranță, devine
încrezător, ca și cum te-ar cunoaște.
spun tuturor povestea mea începând cu prezentarea
mea, cu numele meu. de aici începe discursul care poate
schimba ceva în inima și în sufletul aceluia căruia te
adresezi. acesta este discursul care trebuie bine învățat,
repetat și oferit pretutindeni: acasă, la piață, pe stradă…
oriunde ești, oriunde mergi. pentru ca povestea ta să fie
credibilă, când ți se cere să taci, atunci trebuie să vorbești
mai tare. să nu te oprești din vorbit, din mărturisit.
când vei povesti, vei răspândi cuvântul care este cel
mai greu de acceptat și de înțeles peste tot în lume. Povestea
trebuie rostită, spusă mereu. iar și iar. ți se va spune că
nimeni nu dorește să o audă, să o asculte. cu toate acestea,
trebuie să o repeți continuu. în toate limbile. la nesfârșit.
cândva, cu toții vor înțelege că nu este vorba despre
rostirea cuvântului cel mai greu de acceptat, ci de rostirea
adevărului, acela care rupe tăcerea, care schimbă lumea. cu
toate acestea, deși lumea se împotrivește rostirii cuvântului
cel mai greu de acceptat, răspunsul este unul singur: când
toate cuvintele vor putea fi rostite, doar atunci nu va mai fi
necesar ca să fie rostit cuvântul care nu poate fi rostit!
112
 PĂSĂRILE CERULUI ȘI PĂSĂRILE PĂMÂNTULUI

păsările cerului își făcuseră cuib într-o fântână de

piatră. când te apropiai de gura puțului puteai auzi piuiturile
puilor păsărilor de cer de acolo, din cuiburile lor de nuiele.
păsările pământului, care considerau că tot ce este pe
pământ trebuie să le aparțină, s-au vorbit să astupe fântâna de
piatră pentru ca să distrugă cuibul și să omoare puii păsărilor
din cer și astfel, păsările cerului să plece înapoi în înălțimile
lor, acolo sus unde le este locul.
nu înțelegeau și nu li se părea corect păsărilor
pământului ca puii păsărilor cerului să se nască, să crească și
să învețe să zboare aici pe pământ, și nu oriunde, ci în burta
pietrei, în cel mai strașnic adăpost de pe lume. mai mult
decât atât, erau deranjate și de frumusețea păsărilor cerului
care, de câte ori se coborau pe pământ să își hrănească puii,
uimeau cu grația zborului, cu noblețea cântecului și cu
frumusețea de culori pe care le purtau în plutirea lor, în
prezența lor, în penajul lor; fine, delicate, blânde,
înțelegătoare, atente, răbdătoare, răpitoare, calde cu ochi în a
căror privire se vedeau parcă fântâni de piatră pline de ceruri.
așa că păsările pământului se hotărâră să dea din aripi
până vor ridica toți nori de praf ai câmpiilor, ai deșerturilor și
ai furtunilor pentru a astupa cu ele pentru totdeauna fântâna
de piatră în care se auzea piuitul puilor păsărilor din cer.
s-a întunecat atunci tot pământul. vulcanii au început
să scuipe foc, mările tulburate să fiarbă și să își ridice valuri
113
cum nu s-au mai văzut, munții să se lovească piept în piept și
totul pentru ca pământul să se reverse peste fântâna de piatră
în care creșteau puii păsărilor din cer.
după ce au ridicat valuri de praf așa cum nimeni nu o
mai făcuse până atunci, când le-au obosit aripile de scuturat
pământul și când aerul nu mai putea fi respirat, atunci
păsările de pe pământ s-au oprit din zborul lor revoltător și
au privit în fântâna de piatră unde se aflau cuiburile în care
creșteau puii păsărilor din cer.
în oarba lor dorință de a astupa acest puț, păsările
pământului nici nu și-au dat seama că păsările cerului nu s-
au opus nici o clipă și în nici un fel tumultoasei lor dorințe
de a astupa fântâna de piatră. curioase s-au apropiat de gura
fântânii de piatră să vadă dacă s-a umplut cu pământ.
abia acum au văzut cât era de largă gura fântânii. între
pereții săi de piatră, pe vârful unei stânci, ca pe un pinten, era
un cuib de nuiele și în el puii păsărilor cerului așteptau cu
gâturile întinse și ciocurile deschise să primească mâncare.
prin mijlocul fântânii încă mai cădeau spre adâncul ei praf,
lavă, noroi… toată otrava întunecată și vânătă pe care o
aruncaseră păsările pământului. însă, tot efortul lor, un cer de
furtună plin de fulgere și plumb, cădea în adâncul puțului de
piatră către un cer azuriu, curat și nesfârșit. în partea cealaltă,
în partea de jos a fântânii de piatră în care păsările cerului își
creșteau puii, mai era încă un cer. fântâna de piatră avea
două guri.
păsările pământului priveau fără să înțeleagă cum tot
praful, tot pământul, tot tumultul pe care îl strânseseră și îl
împinseseră în fântâna de piatră, care ar fi trebuit să o umple,

114
curgea, curgea prin fântâna de piatră spre celălalt capăt al ei
fără măcar a speria puii păsărilor din cer. impresionant!
însă, ceea ce le uimea cel mai mult, era faptul că acolo
unde ar fi trebuit să fie adâncul fântânii era un alt cer. când
priveau în adâncul acelui cer din fundul fântânii de piatră
aveau sentimentul că, de fapt, ele sunt pe fundul fântânii de
piatră și privesc spre cer. se inversa lumea. și nu înțelegeau
cum, în acest nou orizont în care puțul părea că stă deasupra
lor, de ce tot ce aruncaseră pentru a umple pântecul fântânii
de piatră nu cădea, ci se înălța îndepărtându-se de ele, cu
toate că, după cum se vedea lumea aceasta, ar fi trebuit să se
prăvălească, să se întoarcă asupra lor. păsările pământului
priveau puii înfometați ai păsărilor din cer, cuibul lor de
nuiele și cum cad furtuni după furtuni, lumi întregi prin
fântâna de piatră într-un alt cer.
nu știu ce au mai făcut păsările pământului, dar cred că
păsările cerului își cresc dintotdeauna puii în fântâni de
piatră, aici pe pământ, pentru a îi învăța că tot ce este în
această lume nu este efemer, ci este făcut să treacă în cer.
totodată cred și că acest cer nu este undeva acolo sus, ci în
cele mai nesfârșite adâncuri ale ființei noastre, acolo unde ne
naștem, unde creștem și unde învățăm să zburăm în cel mai
frumos și sublim mod al căderii spre înălțare din sine în sine,
dintr-un cer în altul.

115
116
CUPRINS

Când deschizi fereastra / 7

Despre Absolut / 9
Inima ca voce / 11
Limită 1 / 12
Despre motivația de a fi constructor / 13
Despre chemarea ontologică a omului / 15
Imponderabilitate ontologică / 17
Greutatea umbrei / 20
Problema mărului / 22
A privi neprivitul și a mânca nemâncatul / 28
Fereastra din piatră / 33
Despre a fi viu / 35
Nașterea / 37
Între rodire și risipire / 41
În peștera dintre oameni / 44
În toate visul se visează vis / 47
Altceva decât om / 50
Limite nelimitate / 51
Vindecare hristologică / 57
Despre privilegii sau plata lucrătorilor / 59
Ortodoxia lunatică / 61
Lumina între trecere și devenire / 63
Numele ca fundament al ființei / 66
Gânduri / 73
Sofism teologic / 77
117
Omul ca verigă a devenirii în Hristos / 79
Vederea ca spațiul între imagine și privire / 85
Omul lipsit de scop / 88
Cel mai profund mister / 89
O succintă perspectivă despre Gadara / 90
Căutare de sine / 92
O teologumenă aproape lirică despre timp / 94
Învierea lui Hristos / 96
Un orizont al intimității / 99
Forma ca spațiu și act / 106
Timpul / 110
Ministeriabila responsabilitate/ 112
Păsările cerului și păsările pământului / 113

118