Diptic

Mircea Lucian Nincu

Craiova
2019

1
 Cuprins

De-a dreapta privirii............................................................................................................................3

În ritm de jazz.........................................................................................................................................4
Tăceri adormite......................................................................................................................................5
Pas nepășit..............................................................................................................................................6
Stare.......................................................................................................................................................7
Tulburare................................................................................................................................................8
Poemă.....................................................................................................................................................9
Mărturisire............................................................................................................................................11
Între ființare..........................................................................................................................................14
Concupiscență......................................................................................................................................15
Primăvară.............................................................................................................................................16
Fluturi de sârmă....................................................................................................................................17
Oarecând..............................................................................................................................................18
De-a stânga privirii.............................................................................................................................19
Întâiul cuvânt........................................................................................................................................20
Stare de sine.........................................................................................................................................21
Frământare............................................................................................................................................22
Tablou votiv.........................................................................................................................................23
În ființa mea.........................................................................................................................................24
Scrum de gând......................................................................................................................................25
Pygmalion............................................................................................................................................26
Marea din lacrima ochiului stâng.........................................................................................................27
Împletire...............................................................................................................................................28
Odă maternă.........................................................................................................................................29
Săgeți....................................................................................................................................................30
Noapte cu vin.......................................................................................................................................31
Poem pentru toamnă.............................................................................................................................32
În lumină..............................................................................................................................................33
Într-o zi.................................................................................................................................................34

2
De-a dreapta privirii

3
 În ritm de jazz

Uneori îmi doresc ca seara să ascult jazz

în cafeneaua mea de pe strada veche.
Uneori privesc luna prinsă în gardul de sârmă
cum se zbate rănită în priviri ca un vierme.
Uneori cred că mă iubești după cum spui
și cred că și mâine mă vei iubi tot la fel.
Uneori este chiar prea mult iubit-o să cred
și mă prefac că te iubesc la fel, infidel.
Uneori și, de cele mai multe ori, ascult însă
pe strada veche târziu jazz sub lună.
Închid ochii și mi te imaginez prinsă în gând,
lună ce răsare peste gard fără să spună.
Și astfel pentru mine ca o rană nevindecată
iubit-o, înflorești în mine toată deodată.
De aceea te rog, hai să ascultăm împreună
Uneori jazz-ul pe strada veche cum sună!

4
 Tăceri adormite

Între ciclopi luminile strălucesc în alt fel.

Peșterile lor sunt acoperite de un alt cer.
Pe chipul lor este o pleoapă ce hotărăște
Când spectacolul începe și se sfârșește.

Pereții între care doarme ochiul lor orb

Sunt marginile lumilor din care își sorb
Singurătatea pe care o risipesc ascultând
Atenți tăcerile cum se prefac în cuvânt.

Împrejurul lor pisici torc raze de soare,

Războaie ce împletesc fire la întâmplare.
Ca ele frământă în inimă infantele gânduri
Pentru a cuceri în ceruri alte pământuri.

Tăcerile adormite sub ochiul din frunte,

Sunt răsărituri ascunse sub un alt înainte,
Iar lumina întunecată pe care doar ei o văd
Schimbă forme și culori în ochi de năvod.

5
 Pas nepășit

Îmi moare pământul pe care îl calc odată cu mine

de fiece dată când merg să dorm până mâine.
Este o moarte în care mă lipsesc de ființa prin care
mă trăiesc de-a lungul timpului ce înserează în zare.

Din firea mea de fiecare dată îmi dezlipesc zorii

cum stele își desfășoară în cerul nopților sorii
și apăsat de timpul care mă curge plec să mă rog
în golul din mine în care mă adun și mă îngrop.

Este o moarte fără lume în care pe mine cu mine

visez, dansez și mă învârt prin lume cu rime
pe care o adorm mereu, o noapte și încă o noapte,
prohodind adâncuri de pământuri nedezlegate.

6
 Stare

Simt cum gura mea poartă munți peste care

Timpul depune aluviuni nesfârșite de soare.
Rostirea îmi este îngreunată de a lor povară
Precum vadul râului de mâlul pe care îl cară.

Așadar, scuip munții care îmi încrețesc gura

Să pot glăsui limpede ce îmi voiește făptura.
În apa curată mă arunc val peste valul din care
Mării mă risipesc pe mine din mine din zare.

Durerea infinitului pe care o rostesc poartă

Nesfârșirea din care lumea lor mi se arată.
Cuvântul cât inima, cât pântecul, cât uitarea,
Munți peste alți munți zidind în ființă visarea.

7
 Tulburare

Până unde mi se întinde umbra

pe care soarele din sine mi-o dăruie?
Până unde mi se întinde ființa
pe care pământul mi-o poartă?
Unde este punctul din care
în mine din mine totul se năruie?
Unde îmi înserează în zare
lumina umbrei ce mi se deșartă?

Din care orizont trebuie să mă privesc

în întregime să mă pot vedea?
De care parte de lume să-mi amintesc?
Și care e aceea pe care o voi uita?
Cine sunt pentru voi, cine pentru ea?
Pentru mine, ce sunt pentru cine fierb
ca să fiu eu totdeauna în carnea mea?
Și de ce mă împăduresc ca un cerb?

Când și de când timpul mă lasă

să îl încap și să fiu în al său trup?
Prin cine, de ce și în care fel?
Când devine nume numele meu?
Care sunt rolurile și câte goluri
din mine trebuie să îmi mai arunc?
Care este adâncul și înaltul
cerului din care în mine pe mine mă urc?

8
 Poemă

la capătul lumii în fața furtunii

unde se închide pleoapa cerului
am săpat în humă gură de fântână
să pot oferi sine din sine efemerului.

pe-un altar de vară o umbră ușoară

am întins din palmă ca o risipire
să privesc în zare zarea cum coboară
când mă ademenește cu a ei înflorire.

să ascult cum cresc timpuri prin pereți,

roțile din ceasuri cum se-îmbrățișează,
și ca într-un somn adânc mă odihnesc.
la capătul lumii stăruind de strajă.

9
 Poem nerecunoscător

Partea nevăzută a lunii e toată stricată.

Noi, de aici, vedem doar partea cea bună.
Altfel, de ce-am crede că e întunecată
Și se îmbolnăvește timp de o săptămână?

Partea nevăzută a Raiului e interminabilă,

Iară noi îi suntem intim legați pe vecie.
Altfel, de ce viața ne-ar mai fi imuabilă,
Fără margini, fără forme și fără simbrie?

Partea nevăzută a inimii împrăștie cerul

Ca un clopot ce bate să spargă norii.
Altfel, de ce în dangăt vibrează eterul
Ce îi risipește sieși până când vin zorii?

Nu-i răspuns pentru trăiri ca acestea,

Cum stelele nu au umbre în noapte.
Așa că las căpcăunii să ardă povestea,
Ca să nu se scrie nimic despre toate.

10
 Mărturisire

îmi dau morții toate cuvintele mele

ca și cum nu le-ași fi rostit niciodată
și cu ele dau morții cerul cu stele
ca și cum nu le-ași fi privit viața toată.

îmi dau morții toate iubirile mele

pe care nu le-am iubit cu adevărat,
și dau morții nevisatele gândurile
pe care niciodată nu le-am așteptat.

îmi dau morții toate luminile mele

și cu ele întunericul care îl poartă.
și odată cu ele dau morții pântecele
din care m-am născut prima dată.

și îi dau adâncului plin de lumină,

întunericul ca pe un gând din care
nasc fără ape și fără tării anodină
moartea prin care în toate se moare.

11
 Verde de lumină

Între pietrele mele și între ferestre

trăiesc ca firul verde de lumină.
Cenușiu orizontul gratii îmi pune
și închide vederea cu o copertină.

Din palmă îmi răsar păduri crude.

Le simt cum străpung carnea ude
și mă dor chiar și în vis și nu pot uita
cum crește în rădăcina lor ființa mea.

Pietre tencuite, pietre zidite, pietre …

De-a dreapta și stânga, înainte ferestre …
Și dincolo de ele lumina oarbă așteaptă
verde, verde să se ivească din apă.

12
 Mâini

văd mâini încleștate care par că se roagă.

în pumnii lor însă regretă și plâng.
nu pot rosti, nu pot privi, nu pot asculta.
sunt lipsite de oricare gândire de gând.

însă văd și alte mâini deschise ca aripi,

care vin de pretutindeni cuprinzând
pumnul de oase încărnat și consternat
într-o pântecoasă salbă de sânge arzând.

încleștarea pe care privirea mea o privește

incumbă în sine diamantine desfășurări.
nesfârșind incertitudinea lor o deșiră
din sine risipind infinit în infinite culori.

13
 Între ființare

îmi rup din cer norii și cerul în care plutesc,

decojesc albastrul de albul lor cenușiu
până am sânge sub unghii. îl șterg copilăresc
de pantalonii pe care îi port de când mă știu.

apoi îmi aplec privirile peste foaia albă

și caut cuvintele și din suflet le strig,
ca pe pumnal întâia oară țin stiloul în palmă
și aștept clipa să îmi spună unde să îl înfig.

tu dormi și visezi ciclopic doar cu un ochi,

ochiul nopții care ascunde tot ce știu,
sub bolta lui ca într-un pântec cad stropi
și sub unghii nori sângerând purpuriu.

14
 Concupiscență

Care șarpe te-a mai strâns în brațe ca mine?

Care gând te-a gândit cum te-am imaginat?
Cine te-a mai comparat cu comete? Spune-mi,
Sărutul tău dulce cum sărutului meu l-ai adăugat?

Te întreb despre îmbrățișarea care nu are brațe

care să se poată deschide spre a fi îmbrățișate.
Acel șarpe ce oferă în dar spre a primi înapoi
toate câte deșiră pentru a umple golul din noi.

E starea în care te privesc dezvelită de carne

și de copii, și de timp, și de toate câte mai ești.
Învăluire învăluită în trupuri nesfârșite de șarpe,
spune-mi, te rog, ți-am mai spus aceste povești?

15
 Primăvară

Mi-a răsărit prin piele iarba pământului

Și mi s-au desprins dinainte de zbor aripile
Din umerii gândului. Cum nu aș fi crezut
Mi s-a adeverit dimensiunea cuvântului.

M-am agățat de ramura existențială

Și prins în lacrima ei m-am visat dansând.
Simțeam universul ca pe o carapace de seară,
Înmărmurată rece, grea cât un mormânt.

Mă las luptat de apăsarea pietrei.

La început îi dăruiesc formă. Întâi sparg
Laturi, apoi distanțe și caut în lumina ei
Să îmi fac aripi spre a pluti în înalt.

Împing piatra de la ușa mormântului.

Cerul scăpăra lumini universale făpturii.
Târându-mi picioare, pe marginea zgurii
Îmi pică pe umeri pene din soare.

16
 Fluturi de sârmă

Fluturi de sârmă pluteau.

Se dezlipeau din umbre

Şi cădeau în blocuri de piatră
Brăzdând cerul ca niște comete.

În zbateri decupau imagini.

Ca ferestre bătute de vânturi

În pereții de altă dată
Limba focului sporovăia
Într-o limbă uitată.

Departe ningea greu

Cu pânze albe şi vii.
Rămăsese cu sârmă să cos
Întinderile risipite peste câmpii.

17
 Oarecând

Nici caracatițe, nici scoici sau cai de mare,

Nici fulgi de sălcii sau puf de plopi adiacenți
Nu mi-am propus să îți aduc din soare,
Ci numai flăcări încinse topite în torenți.
Nu mi-am imaginat că tu vei fi fereastră
Care ascultă noaptea cum blocurile fierb,
Ci doar că vom fugi în câmpul cu mireasmă
Să ascultăm când strigă fazanii ca un cerb.
Și-așa purtând de-a pururi parfumul tău pe noi
Vom bate ca un faun litere rând pe rând
Fără ca să ne sară din tastaturi cuvinte,
Ci aripi despletite din al iubirii gând.

18
De-a stânga privirii

19
 Întâiul cuvânt

visez să pot deveni parte din rădăcina luminii

care se adâncește în întuneric să-și dăruiască firii
ființa spre a merge spre izvorul din care își stăruie
orizonturi și depărtări în care pe sine se năruie.

un sărut ce se trezește din adormire și nu din vis

care tulbură pentru că nimeni nu l-a mai scris
și care oricâte zile luminate ar fi nu poate fi spus
pentru că în adâncuri coboară mereu neajuns.

acoperit de cer ca de o coroană șerpuit mă arunc

scânteind ochi se sting mușcând limbi de pământ.
privesc ca întâia dată ultima dată cum ca un prunc
zbateri de aripi mă acoperă cu întâiul cuvânt.

așa că parte din partea în care lumina se-îngroapă

între cer și pământ mă aștern ca un nor plin cu apă
și îmi doresc să mă afund în inima luminii adânc
săgeată ce cade ucigând cerul risipit ca pământ.

20
 Stare de sine

E târziu. Este destul de târziu. E atât de târziu

că nici pentru mine între ceilalți nu am timp să fiu.
Închid fereastra și renunț la cântecul greierilor
să mă adorm în somnul adânc al sferelor.

A venit deja veacul care urma să vină. Îl simt.

Poartă cu sine o diferență de distanță și timp.
Somnul către care mă cheamă se deșiră din sine
și devine un cuvânt ritmat între mine și mâine.

Un vârf de aripă ce împinge în aer târziul adânc,

inimă care desparte distanțele ce nu mai ajung
și împarte târziul tuturor târziurilor care dăruie
adânc adâncului în care pe mine mie mă năruie.

21
 Frământare

ninge în această seară cu biblioteci de amintiri

și frigul trecutului crește din trecut în simțiri.
este un dor despre ce nu mai poate fi care
încearcă să retrăiască ceea ce este uitare.

privesc cu ochii inimii ca un orb în trecut

să văd orizonturile care cândva păreau mult.
cerne cenușa timpului cerul peste priviri.
vocea ta mă rănește nocturn ca un serafim.

și ascund nisipuri și umbre tainic în gând.

m-ai crescut să pot suferi în pământ.
între noi iubirea a pus un adânc nemărginit.
mi-a rămas doar cuvântul cu care te strig.

și e frig, tot mai frig, și întuneric și noapte.

drumurile sunt riduri peste chipuri uitate.
între mine și tine am rămas numai noi.
niște bocanci vechi, tociți, plini de noroi.

22
 Tablou votiv

între mine și mine timpul sapă ca într-un munte.

îmi spală formele și templul pe care l-am construit.
îl redesenează schimbându-i fața cu linii mărunte
și trage tușe adânci ca pe niște hotare prin infinit.

acum, zeci de ani, capul plecat privea așteptând.

mă ștersesem de lângă mine pe mine și am rămas
ca umbra fără lumină și ca o pasăre străfulgerând
cădeam în apus scânteind strălucirile care au ars.

prin ani, pământul m-a învârtit precum un olar,

și mi-a pus în priviri lumini și vederi nemaipurtate.
am stat neclintit și plin de răsărituri precum un far
în marginea mărilor de vânturi și nopți tulburate.

azi, cu chipul însemnat numai cu reflecții privesc

spre eonii care m-au desenat și zâmbesc ca și cerul
când prin plopi poartă nori de un albastru firesc.
și formele lui chipului meu îi redesenează misterul.

între aceste treceri, însămânțate cu clipele mele,

privesc, mă caut pe mine, ochi fără orizonturi anume,
spațiu fără spații, chip fără chipuri, și, în visele mele,
visez că sunt munte care cu mine în mine rămâne.

23
 În ființa mea

în ființa mea ceea ce mă doare nu este ceea ce este,

ci ceea ce trece prea repede, prea mult prin ferestre.
sunt pereții din care și între care îmi trăiesc nebunește
spațiul cuvântului care din nerostit mă rostuiește.

când pun jos cât de mult pot genunchiul ființei,

pun peste pământ cel mai umil gând al neputinței
și nu cer nimic nici pentru mine, nici pentru alții,
aștept doar ca prin veacuri să mi se închine atlanții.

pentru că nesfârșit pentru mine înseamnă a naște,

nu a crea, ci a da viață, a moși ființa care renaște,
din ființa dumnezeilor ce dă dumnezeului nesfârșire,
numesc pentru a mă numi infinit în a lor nemurire,

în ființa mea, care mă doare ca un pântec de maică,

totul se încheagă ca într-un stup un lapte de matcă
din linii orizonturi mereu voiesc să mă renască.
port trecerea lor precum în ochi duc boltă cerească.

24
 Scrum de gând

Frământate gândurile se împletesc în cuvinte

ce nimeni nu le-a mai gândit spre a le rosti înainte,
frânghii cu care marinarii leagă corăbii și pânze
în noduri vecinic nedezlegate, inspirate de muze.

Valurile peste care se risipesc adâncesc între ele

colțuri de lumini ce se aprind arzând între stele
și revin de niciunde împerecheate și nesfârșite
adăugând alte gânduri din gândurile lor infinite.

În podul palmei adun praful cenușii în care ard,

și rămân undeva în adânc, între orizont și înalt.
Ca niște inele se adună și sieși își adaugă sfere
răsărind din răsăritul apusului ce gândul le piere.

25
 Pygmalion

sunt masiv și urât cât umbra unui munte și devin tot mai mult.
apele îmi spală tumultul luminii și apoi mi-l prefac în pământ.
vin rinoceri din întuneric doar piele și os și cu ei aduc mamuții
înviați din ghețurile între care au așteptat să crească munții.

noaptea îmbrăcată cu stele și lună se dezbracă de întuneric.

fecioară plină de vise și daruri este în trecerea ei spre nimic.
Smaralde cuvintele devin gândurile altor gânduri oarbe
și se adună împodobind-mă în a lor verde sclipire în salbe.

în pustiul orizont dintotdeauna mă cheamă infinitele căutări

să ajung la capătul luminii și a razelor ce se risipesc în culori.
și mi s-a spus că amurgul este acolo unde un orb locuiește,
că nu este bine să privesc în depărtările în care acesta privește.

că este mai bine să devii un cocor călător spre țările calde

decât biet muritor căutând cuvinte vii prin cuvintele moarte.
de aceea doresc să adun comori disproporționate și false,
surogate, desuete ce pot deveni panaceu perspectivelor laxe.

ca și cum aș cunoaște o a patra dimensiune prin care devin

urmă de aromă și mireasmă pe buza unei carafe de vin
mai mult și mai puțin oricând, oricum, dar mai ales oriunde
când în cer, când pe pământ, când obosit de gânduri fecunde.

dar ce mai contează dacă sunt ieri, mânie sau chiar acum?
oricât, oriunde aș fi fost sunt cum nu am mai fost, un nebun
care aleargă pe spinarea oaselor mișcătoare a rinocerilor
sau care așteaptă înghețat cu mamuții creșterea munților.

și plutesc înspre depărtate țări însorite, cocor îngândurat,

visător și veșnic îndrăgostit de locurile din care-am plecat,
și mai apăsător decât umbra unui munte și tot mai greu
dăltuind sinergic în piatra din care a fost făcut Dumnezeu.

26
 Marea din lacrima ochiului stâng

îmi plângea un ochi, ochiul stâng, fără să vadă ceva care-l durea.
asculta numai cântul pe care îl risipea ca dintr-un pian în înserare.
celălalt ochi, care stă spre răsărit, încă plin de lumină vedea
și asculta aceiași durere, însă pentru că era lună plină nu lăcrima.

mi-am șters lacrima care căzuse ca o picătură de ploaie din nor

pe obraz, însă, mi-a rămas urma umbrei ei sărată și alungită ușor,
iară ochiul stâng înroșit ca un soare aflat la apus plin de plâns
mi se așezase sub frunte și nu putea să își închidă pleoapa de sus.

încă nu știu de ce lăcrimata ochiul stâng și ascult pianul cum bate

notele nopții și ca pe secunde aleatorii le rânduiește și le desparte.
privesc prin cu ochiul stâng cântul pe care îl naște precum cu o mare
care își oglindește cerul albastru închis lăcrimând în înserare.

27
 Împletire

tot ceea ce cred, se împarte între mine și tine ca între cer și pământ,
de aceea, atunci când pâinea și vinul mi le prefac în carne și sânge,
simt că tot ceea ce apare este cuvântul care devine înainte cuvânt
fără a fi rostit, ci numai dorit, doar spre a fi ce inima nu poate ajunge.

o distanță fără spațiu, care împarte fără a avea ce să despartă cred,

este lumea pe care o trăiesc, ca și orizontul care este fără a fi undeva,
un timp care cere ființei ființă și un spațiu care cere o urmă de cerb
pentru a își da trăire saltului dintre ceea ce a fost și ce va fi altundeva.

între ceea ce nu pot spune și ființă, rostirea se rupe din sine aruncând,
fără să știe unde, înfățișări și umbre nesfârșite din adâncul sinelui viu,
și își cade continuu ca dintr-o nedesăvârșită nălucă uitarea uitând
fărâmi de imagini ale visului nesfârșit care devine în târziu alt târziu.

28
 Odă maternă

Mama mea trăiește la marginea lumii unde trăiesc toți nebunii

Ca o coardă de lumină ce adâncește în întuneric razele lunii.
Cu răsărit și apus mă împresoară ca cerul și ca noaptea mereu
Și suflă ca vântul de unde vrea și când vrea în sufletul meu.

Mama mea este născută dintr-o mamă care a născut alte mame,
Val vălurit peste munții care se risipesc în câmpii unduind coame.
Pe malul peste cu care nu mai poate trece peste mine se risipește
Și în mine o simt cum își revarsă tot ceea ce a fost, va fi și este.

Mama mea este nebuna care iubește viața atât cât să îi dăruiască
Orizonturi în care să îngroape mereu, ca într-o nesfârșită fereastră,
Inima pe care mi-a dăruit-o și bătăile din care îmi răzbat iubitoare
Durerile și bucuriile ei monotone ca efemeridele arse de soare.

29
 Săgeți

Din ce sunt făcute acele săgeți cu care mă vânezi

Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie?
De felul meu alerg dincolo de ceea ce poți tu să vezi,
Însă cu săgețile tale mă rănești mereu fără simbrie.

În vârful lor ce ai pus? Aur, smirnă, tămâie sau stele,

Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie?
Fiindcă nici ziua, nici noaptea nu mă pot ascunde de ele,
Deși le văd pe toate când le slobozi cu nesaț și mânie.

Oare, aș putea gândi că săgeata ce îmi curmă tăcerea,

Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie,
Prin puterea, căderea și felul în care trece în adierea
Ființei ce o poartă, vânătorule, în veșnica ei călătorie,
Este carnea cărnii mele a cărei voință îmi este vrerea?
Timp trăit înainte de a fi devenit ființă a ce va să fie?

Oare, să mă opresc și să strig, ar fi poate mai bine?!...

Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie,
Rogu-te, aruncă toate săgețile, toate de-odată în mine,
În inima sufletului pe care-l vânezi cu atâta mândrie,
Să pier pentru totdeauna din ființa ființei care mă ține
Dinaintea săgeții, săgeată să fiu, vânător asemenea ție!

Să pot alerga ca o umbră în spatele propriei mele ființe,

Vânătorule plecat să vânezi sălbăticiuni asemenea mie,
Să fiu în tot și în toate: în arc, în vârf, în zbor, în dorință
Înainte de săgeata pe care ochiul meu e dat să o știe!
De aceea, întreb și te rog ultima dată, de e cu putință:
Din ce sunt făcute acele săgeți? Spune-mi! Doar mie!

30
 Noapte cu vin

O, noapte, care mă risipești de-a lungul întunericului,

primește ultimul pahar cu vin și mă lasă să dorm!
Ascult cum îți curge trecerea, cum devii pasul gândului,
orizontul ascuns în alt orizont din orizontul enorm.

Fă-mi loc să înghit toate gândurile care tăcute te poartă

dinainte de a fi gândite, cascadă care în cădere devii!
În pântecul dintre cer și pământ strânge-te toată,
amestecă-te și te dă adâncului, ca întâi să rămâi!

O, noapte, așterne-te peste mine aripă și lasă aerului

deveniri să mă îmbrace cu umbre vaste de unicorn!
Încercuită de căderea amețitoare din rana cuvântului
umple-mi încă un pahar cu vin să pot iară să-adorm!

31
 Poem pentru toamnă

În ochii toamnei trebuie să privești tremurând și târziu

cu amintiri și cu galben aproape inutil și străveziu.
O privire care să nu caute orizonturi, ci gânduri pierdute
risipite și întinse pretutindeni în depărtări necunoscute.

Tăceri care se preling în adormire de niciunde în anonim

spre a colora spații în nuanțe infinite între verde marin
și galben-maroniu cu tendințe de negru tăcut, arivist,
în care și lumina se pierde pe sine ca într-un rol un artist.

În ochii toamnei, ca în ai unei femei, totul devine posibil.

Trebuie numai să te potrivești cu gândul ei intangibil.
Căci plină de parfumuri și povești se adâncește în gând
de pretutindeni și pretutindeni peste tot înnoptând.

32
 În lumină

În adâncul gândurilor mele trăiesc alte gânduri.

stele ascunse în inima altor și altor stele a căror
lumină îmi luminează în inimă aceste rânduri
pe care pun stăpânire privirile tale de muritor.

Ele ascund uriași celești care râd cu toți dinții

și cunosc toate sistemele sanguine ale ființei.
Strălucitori, împietriți nefiresc poartă ca sfinții
ochii deschiși fixați în pământescul dorinței.

Zadarnic trag de lanțul clopotelor să le amintesc

că timpul e dat pentru a căuta dincolo de lumină.
Rugăciunile ca valuri peste maluri își risipesc
și ceea ce iubesc cu mâinile lor prefac în ruină.

Atent la fiecare cuvânt, literă și la fiecare spațiu

ochiul lor iubitor de raze luminoase caută înțeles.
Eu însă aici am pus un nesfârșit adânc de nesațiu
ascuns în întuneric de lumini ce lumină în vers.

33
 Într-o zi

copiilor mei

Într-o zi vei frunzări prin gândurile mele

Ca într-o arhivă un bătrân arhivar.
Îți vor părea frânturi de lumini a unor stele
Care departe și demult au lucit în zadar.
Apoi, ca pe icoane, le vei așeza rând pe rând
Pe un perete imaginar dinspre un răsărit.
Îngălbenite, îmbătrânite îți vor rămâne în gând
Cu câte împreună cândva am spus și am trăit…
Și le vei da focului să le petreacă și nici un cuvânt
Nu vei mai gândi despre mine. Cumplit!

34