AMENAJAREA PĂDURILOR

CAP I

Noţiuni şi principii generale.

1.1 Amenajarea pădurilor. Definiţie. Scop.

A amenaja = a face să corespundă unui scop anume

A amenaja pădurea = proces complex de reglare şi adaptare
permenentă a pădurii la funcţiile ei

Termenul de amenajarea pădurilor provine din lb. franceză –

amenagement forestiere (lb. engleză – management planning).

Amenajarea pădurilor – ansamblu de preocupări şi măsuri menite

să asigure aducerea şi păstrarea pădurilor în starea cea mai
corespunzătoare funcţiilor economice, sociale sau ecologice pe
care sunt chemate să le îndeplinească.
 Concepţia I.U.F.R.O. (Uniunea Internaţională a Organizaţiilor de
Cercetări Forestiere) despre Amenajarea Pădurilor:

“Amenajarea Pădurilor este procesul de adoptare a

deciziilor pe termen mediu (10-20 ani) la nivelul unei unităţi de
producţie forestieră, pe baza obiectivelor pe termen lung şi a
datelor ce descriu pădurea la un moment dat”.

În literatura forestieră românească, Amenajarea Pădurilor

este definită ca fiind “ştiinţa şi practica organizării pădurilor în
conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice (Rucăreanu, 1967)”.
1.2 Concepţii în amenajarea pădurilor

Hartig (1785) – reglementarea exploatărilor în vederea

satisfacerii neântrerupte a cerinţelor de lemn ale celor cărora
le aparţineau;

Plinquet, Hennret (sfârşitul sec VIII) – „determinarea

volumului de material lemnos actual şi de viitor, pe număr de
arbori, pe vârste, pe specii şi calităţi...astfel încât ...să se
poată stabilii corect ...mărimea recoltelor de lemn anuale şi
permanente”;

Cotta (1820) – amenajarea unei păduri constă în ordonarea

exploatărilor...

Judeich(1871) – „ orânduirea în timp şi spaţiu a întreagii

activităţi de producţie din pădure astfel încât scopul
gospodăriei silvice să fie atins”;
Bader(1942) – „conducerea şi planificarea permanentă a
lucrărilor ce se impun pentru aducerea şi menţinerea
pădurilor în starea cea mai proprie funcţiilor lor social-
economice”;

Rucăreanu (1962) – „ştiinţa organizării pădurilor în

conformitate cu sarcinile gospodăriei silvice”;

Leahu Iosif (2001) – „ştiinţa organizării, modelării şi

conducerii structural funcţionale a pădurilor, în conformitate
cu sarcinile complexe social-ecologice şi economice ale
gospodăriei silvice”.

Gospodăria silvică – sistem de acţiuni şi mijloace destinat

producţiei de bunuri şi servicii forestiere utile societăţii.
1.3 Amenajamentul în Romania. Scurt istoric

1. Primele dispoziţii care reglementau exploatarea pădurilor sunt

cuprinse în „ Pravila pentru cruţarea pădurilor după moşiile
monăstireşti şi altele”, aplicată în Moldova în 1843.
Pravila stabilea:
- metoda de amenajare: parchetaţia pe suprafaţă;
- fixează regimul: codru la răşinoase şi stejar şi crângul cu
rezerve;
- fixează tratamentul: tăieri rase cu 56 rezerve.
2. În 1881 apare primul Cod Silvic român, care prevedea
obligativitatea amenajării tuturor pădurilor supuse regimului
silvic.
Codul stabilea:
- metoda de amenajare: afectaţii permanente cu
posibilitatea pe suprafaţă (s-a aplicat până după primul război
mondial);
- regimul: codrul regulat;
- tratamentul: tăieri succesive.

3. Până la sfârşitul celui de-al doile război mondial 39% din

pădurile ţării beneficiau de amenajamente, amenajamentele se
întocmeau pe păduri, urmând să fie înlocuite cu amenajamente
pe bazine de râuri sau pe ocoale silvice.
3. În 1947 apare „Legea pentru apărarea fondului forestier”,
iar ca efect al acesteia până în 1956 existau amenajamente
pentru toate pădurile ţării. Se trece la amenajarea pe M.U.F.
(mari unităţi forestiere), iar după 1959 pe ocoale silvice.
Apar primele instrucţiuni şi norme de amenajare.

4. După 1960 s-a desfăţurat o intensă activitate de cercetare

ştiinţifică:
- s-au elaborat tabelele de producţie, tabelele de cubaj,
tabelele de sortare;
- s-a introdus calculul statistico-matematic în amenajare;
- s-a impus cartarea tipologică şi staţională;
- s-au introdus fotografiile aeriene pentru orientare şi
descrierea parcelară;
- s-a realizat prelucrarea automată a datelor;
- s-a reuşit dezvoltarea unei tehnologii de informatizare a
cartografiei, utilizându-se softuri integrate în sistemul informatic
geografic forestier (G.I.S.-F).
1.4 Amenajarea Pădurilor şi celelalte discipline forestiere

Ca domeniu de cercetare-dezvoltare, amenajarea pădurilor

este o sinteză a principalelor discipline forestiere care preia
de la acestea cunoştinţe, principii şi tehnologii în fiecare etapă a
planificării bioproducţiei forestiere pe termen mediu şi lung.

Ca disciplină de sinteză, amenajarea pădurilor include:

- cunoştinţe cu caracter aplicativ

- cunoştinţe cu caracter teoretic (procese biologice ce au loc în
pădure).
Disciplina Cunoştinţe necesare în Amenajarea Pădurilor şi
Cercetare-dezvoltare
Topografie, Ridicarea în plan a suprafeţelor forestiere, raportarea acestor
fotogrametrie, ridicări pe planurile de bază, actualizarea bazei cartografice,
teledetecţie, GIS-F elaborarea hărţilor, zonarea funcţională.
Biometria şi Estimarea mărimii fondului de producţie şi a creşterii pe
auxologia elemente de arboret
forestieră
Meteorologie şi Utilizarea şi interpretarea diagramelor şi sintezelor climatice
climatologie
forestieră
Pedologie şi Cunoaşterea potenţialului staţional, factorii limitativi,
staţiuni evoluţia solurilor, interacţiunile sol-vegetaţie cu
forestiere condiţiile climatice
Tipologie Încadrarea arboretelor în tipuri de păduri reduce volumul de
forestieră date ce descrie fitocenozele forestiere.
Disciplina Cunoştinţe necesare în Amenajarea Pădurilor şi
Cercetare-dezvoltare
Ecologie forestieră Înţelegerea funcţionării ecosistemelor forestiere
Cultura pădurilor Tratamente şi lucrări de îngrijire şi conducere
Economie Rentabilitatea investiţiilor, estimarea funcţiilor productive,
forestieră protective şi recreative, pentru a argumenta zonarea
funcţională
Drept şi legislaţie Regimul juridic al terenurilor, convenţii internaţionale
legate de mediu
Statistică Modele de optimizare şi fundamentare a deciziilor
matematică,
Cercetare
operaţională
 1.5 Amenajarea pădurilor în concepţie sistemică. Amenajamentul ca
sistem cibernetic (bio-tehnico-economic)

Pădurea este un ecosistem caracterizat prin :

- integralitate
- echilibru dinamic
- autoreglare

Pădurea, antrenată în procesul social-economic, nu-şi poate îndeplinii

funcţiile ce-i revin în acest proces (producţie de lemn, servicii de protecţie)
decât dacă arboretele ce o compun sunt aduse, din punct de vedere structural,
de către om într-o stare adecvată acestor funcţii.
Fig. 1 - Schema gospodăriei silvice ca sistem cibernetic:
 Apar astfel două subsisteme (vezi fig. 1 - schema
gospodăriei silvice ca sistem cibernetic):
1. subsistemul condus - pădurea
2. subsistem conducător – administraţia silvică

Încadrarea pădurilor în procesul economic şi social se

realizează de către conducerea gospodăriei silvice care trebuie
să cunoască:
- posibilitatea pădurii de a satisface nevoile sociale;
- resursele pădurii;
- modul în care aceste resurse pot fi utilizate.

Sarcina de a organiza pădurile, de a fixa funcţiile

pădurilor şi crearea unităţilor de gospodărire, de a conduce
pădurile structural-funcţional spre starea de maximă
eficacitate în raport cu funcţiile atribuite îi revine amenajării
pădurilor.
 Amenajarea pădurilor cuprinde (vezi fig. 2 – schema desfăşurării
acţiunii de proiectare în cadrul sistemului amenajament ):

1. Lucrări organizatorice:
- constituirea pădurilor în sisteme (formarea unităţilor de
gospodărire)
- elaborarea modelului structural (clase de vârstă, compoziţie, ţeluri)

2. Lucrări de conducere - realizarea structurii exprimate de model

prin:
- identificarea şi descrierea arboretelor;
- specificarea lucrărilor de efectuat;
- planificarea desfăşurării lor în timp şi spaţiu;

Lucrările de amenajare a pădurilor se organizează pe unităţi

administrativ teritoriale (ocoale silvice). În cadrul fiecărei unităţi
administrativ teritoriale se întocmesc amenajamente separate pe unităţi
de gospodărire (U.P.) şi pe perioade limitate (10 ani sau 5 ani).
Fig. 2 – Schema desfăşurării
acţiunii de proiectare în cadrul
sistemului amenajament
1.6 Obiectivele generale ale amenajării pădurilor

1. normalizarea structurii şi mărimii fondului de producţie;

2. asigurarea concordanţei dintre structura fondului de producţie şi funcţiile

atribuite pădurii;

3. transferul tehnologic al unor rezultate ale cercetărilor şi studiilor aplicative

prin îndrumări şi norme tehnice

Mijloace de realizare a acestor obiective:

- asigurarea continuităţii recoltelor de lemn;

- planificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere şi a celor de

regenerare;

- evidenţa suprafeţei fondului forestier.

1.7 Date sumare privind resursele forestiere în România;

• Suprafaţa totală a fondului forestier naţional – 6,5 mil.ha;

proprietate a statului – 3,4 mil. ha;
proprietate privată – 3,1 mil ha;

• Terenuri acoperite cu pădure – 6,3 mil. ha;

• Compoziţia pădurilor României:

- răşinoase - 29,9%;
- fag - 31,5 %
- stejar - 18,0%
- DT (diverse esenţe tari) - 15,7 %
- DM (diverse esenţe moi) - 4,9%
• Volum de masă lemnoasă pe picior (în pădure)- 1,350 mil. m3, din
care:
răşinoase - 39,0%;
fag - 37 %
stejar - 13,0%
alte foioase - 11 %

• Volum mediu de masă lemnoasă la ha – 217 m3

• Creşterea anuală medie la ha – 5,6 m3

• Suprafaţa pădurii pe locuitor – 0,27 ha.

• Repartiţia pădurilor pe zone geografice:

Munte (30% din teritoriu) – 66% (păduri de răşinoase şi fag);

Deal (37% din teritoriu) – 24% (păduri de stejar şi fag);
Câmpie (33% din teritoriu) 10% (păduri de şleau şi de luncă).
• Principalele tipuri de păduri din Romania:

- arborete de stajar pufos, gârniţă şi cer în zona de câmpie din sudul ţării
cu climă caldă şi precipitaţii scăzute;

- arborete de plop şi salcie din delta şi lunca Dunării şi din lunciile râurilor
interioare;

- arborete de şleau compuse din stejar, gorun, carpen, frasin, tei, cireş;

- arborete de gorun în zona colinară cu precipitaţii abundente;

- arborete de amestec cu fag şi răşinoase în zona de munte;

- arborete de molid, brad, pin, larice în zonele de munte.

• După funcţiile social-economice şi ecologice, pădurile
Romaniei se structurează astfel:
1. Păduri cu funcţii speciale de protecţie – 53,3 %

2. Păduri cu funcţii de producţie şi protecţie – 46,7%

• Repartizarea pădurilor pe clase de vârstă (de 20 ani)
 CAP II
Rolul amenajării pădurilor în cadrul gospodăriei silvice

Amenajarea pădurilor este o cale (metodă) prin care gospodăria

silvică îşi asigură în pădure condiţii organizatorice proprii pentru
realizarea sarcinilor ei.

Gospodăria silvică:
1. sistem complex constituit din pădure ca subsistem condus şi
administraţia silvică (oameni şi mijloace de acţiune) ca subsistem
conducător, sistem creat în scopul punerii pădurii în slujba satisfacerii
nevoilor omeneşti.
2. sistem de acţiuni şi mijloace destinate producţiei de bunuri şi
servicii forestiere utile societăţii.

Gospodărirea pădurilor:
- activitate ce se desfăşoară în cadrul gospodăriilor silvice pentru
îngrijirea, aducerea şi menţinerea pădurilor în starea cea mai
corespunzătoare funcţiilor social-ecologice şi economice pe care trebuie
să le îndeplinească.
 Scopul gospodăriei silvice este de a asigura condiţii proprii
pentru satisfacerea continuă şi cât mai completă a anumitor nevoi.

De aici rezultă principii de gospodărire raţională:

- continuităţii;
- satisfacerii cât mai complete a nevoilor societăţii;
- productivităţii;
- exercitării optime a funcţiilor multiple (producţie sau protecţie);
- valorificării optimale şi durabile a resurselor pădurii;
- estetic;
- fiabilităţii şi stabilităţii;
- realizării, conservării şi ameliorării biodiversităţii;
- interacţiunii şi interdisciplinarităţii;
- integrării (legătura amenajament – cultură şi exploatare);
- autoreglării pe baza conexiunii inverse (amenajarea controlează
periodic nivelul atingerii obiectivelor fixate şi reglează adaptarea
structurii pădurii la funcţiile ce i-au fost atribuite).
 Cap. III
Obiective social-ecologice şi economice, funcţiuni,
ţeluri de gospodărire

3.1. Ţeluri şi funcţiuni

Ţelul de gospodărire: model (imagine) sau aspect natural al

pădurii sau al unui arboret, stabilit prin proiectul de amenajare şi
definit prin caracteristicile structurale ale acestora.

Stările spre care urmează să fie conduse arboretele se

stabilesc prin amenajament, acesta precizând cum trebuie să
se prezinte pădurea şi arboretele componente sub aspectul
naturii, dimensiunilor şi modului de aşezare a arborilor sau
arboretelor de diferite specii şi mărimi.
Ţelurile de gospodărire se stabilesc pentru:

• arboret: compoziţia, consistenţa şi diametrul central al

suprafeţei de bază (Dg);
• pădure: structura pe clase de vârstă, aşezarea în spaţiu a
arboretelor de diferite vârste.

Din punct de vedere al timpului pentru care sunt stabilite:

• pe termen lung: compoziţia la exploatabilitate, structura pe

clase de vârstă;
• pe termen scurt: compoziţia arboretului în stadiul final al
aplicării lucrărilor de îngrijire a seminţişurilor.
Ţelurile (obiective) economice: sunt exprimate prin produsele şi
serviciile care trebuie realizate (producţie de lemn de celuloză,
producţia de lemn de rezonanţă, protecţia contra inundaţiilor etc).

Obiectivele exprimă întotdeauna destinaţia arboretelor sau

a pădurii.

Funcţia : acţiunea în care este antrenată pădurea sau

arboretul în cadrul destinaţiei lor.

Astfel, obiectivele social-ecologice şi economice (funcţiile

pădurii) sunt de producţie şi protecţie sau numai de protecţie.
 3.2. Fixarea funcţiilor pădurilor. Zonarea funcţională.

Repartizarea pădurilor (arboretelor) pe funcţiuni se realizează în raport

cu obiectivele social-ecologice şi economice actuale şi de viitor fixate de către
amenajament.

Funcţiile pădurii rezultă din raporturile pe care pădurea le are cu

societatea, existînd, după sistemul de clasificare românesc, funcţiuni de
producţie şi protecţie sau numai de protecţie.

Pădurile de producţie şi protecţie sunt pădurile destinate acoperirii

nevoilor de lemn şi alte bunuri, iar de protecţie toate pădurile destinate ocrotirii
unor obiective de interes economic sau social.

Orientări:
• producţie cât mai mare şi mai variată
• producţie cât mai mare a unui anumit sortiment
• obiective de importanţă economico-socială
• interese ecologice
• sănătarea oamenilor
• cercetare
 Zonarea funcţională: operaţia prin care arboretele actuale
sau viitoare sunt încadrate în categorii funcţionale.

Zonarea funcţională are caracter permanent (de regulă),

unei păduri (arboret) putându-i-se atribuii una sau mai multe
funcţii.
 Bazele sistemului românesc de zonare funcţională au
fost stabilite de prof. Popescu Zeletin, fiind oficializate prin
HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştrii) 114/1954, numită
„Criterii pentru zonarea şi gospodărirea funcţională a pădurilor”.
Hotărârea stabilea împărţirea pădurilor astfel:

Grupa I (12,7%) - Pădurii cu rol de protecţie deosebit

Zona I – păduri de protecţie a apelor-2,8%

Zona II – păduri de protecţie a solurilor contra eroziunilor – 6,8%
Zona III - păduri de protecţie contra factorilor climatici dăunători – 0,3%
Zona IV – păduri de interes social – 1,8%
Zona V – păduri monumente ale naturii şi rezervaţii – 1,0%

Grupa II (87,3%) - Păduri de producţie şi protecţie

- lemn foarte gros
- lemn gros
- lemn subţire
Normele tehnice din 1986, introduc conceptul de Tip
funcţional, prin care se asociază fiecărei categorii funcţionale
unul sau mai multe tratamente recomandate, făcându-se
legătura : funcţie – structură - tratament de aplicat.

GRUPE FUNCTIONALE – 2 (I, II)

SUBGRUPE FUNCTIONALE – 7 (1.1-1.5, 2.1-2.2)
CATEGORII FUNCTIONALE – 55 (a, b, c…)
În 1994 se finalizează ultima revizuire a criteriilor de zonare funcţională a
pădurilor:

Grupa I (53,3%) – Vegetaţie forestieră cu funcţii speciale de protecţie

Subgrupa I.1 – păduri cu funcţii de protecţie a apelor - 31%
Subgrupa I.2 – păduri cu funcţii de protecţie a solurilor - 42%
Subgrupa I.3 - păduri cu funcţii de protecţie contra factorilor climatici şi
industriali dăunători - 6%
Subgrupa I.4 – păduri cu funcţii de recreere - 11%
Subgrupa I.5 – păduri de interes ştiinţific şi de ocrotire a genofondului şi
ecofondului forestier - 10%

Grupa II (46,7%) - Vegetaţie forestieră cu funcţii de producţie şi protecţie

Subgrupa II.1 – păduri cu funcţii de producţie a lemnului
- lemn de rezonanţă, furnire, claviatură
- lemn de cherestea
- lemn de celuloză, construcţii rurale şi alte utilizări
Subgrupa II.2 – păduri cu funcţii prioritare de producţie cinegetică
păduri de interes cinegetic
Corespondenţa dintre tipul funcţional, tratamentul aplicat şi structura ţel ce
trebuie realizată:

Tip funcţional Tratamentul aplicat şi structura ţel ce trebuie realizată

I Nu este permisă nici o intervenţie fără acordul forurilor

academice ce supraveghează respectarea regimului de
conservare deosebită impus prin lege în rezervaţii ştiinţifice
şi în parcurile naţionale
II Tăieri de conservare - se realizează structuri cât mai
apropiate de cele naturale (scopul principal este menţinerea
vegetaţiei forestiere, nu obţinerea de beneficii prin recoltarea
acesteia)
III Tratamentul tăierilor cvasigrădinărite şi tratamentul tăierilor
grădinărite; structuri pluriene sau relativ pluriene
IV Tratamente cu regenerare sub adăpost; structuri echiene sau
relativ echiene
V, VI Tratamente cu tăieri unice sau crâng; structuri echiene
 CAP 4
Principiile amenajării pădurilor

4.1. Principiul continuităţii

4.2. Principiul rentabilităţii
4.3. Principiul păstrării echilibrului ecologic

4.1 Principiul continuităţii

Primele reglementări privind exploatarea pădurilor apar în sec. XI-XII şi potrivit

acestora controlul recoltelor (exploatările) se face:

- pe număr de arbori (recoltarea arborilor era restricţionată la un anumit număr);

- pe suprafaţă (se parcurgeau cu tăieri rase anumite suprafeţe de pădure);
- pe volum (se recoltau anumite cantităţi de lemn)
Cauze şi particularităţi:

• sec. XV, odată cu trecerea la producţia manufacturieră la producţia de

masă („prima revoluţie industrială”), suprafaţa pădurilor se reduce mai
ales în zona de câmpie, dar şi în zona de munte;
• în sudul Europei, unde domină speciile foioase, marile masive
forestiere au fost fragmentate, dominant fiind regimul crângului,
consecinţele fiind apariţia fenomenelor de uscare a unor arborete de
cvercinee;
• predomină economia naturală;
• pădurile se degradează din cauza extragerilor pe alese a arborilor;
• presiunea cea mai mare o resimt pădurile din zona de câmpie şi cele
din apropierea localităţilor.

Ca reacţie la procesul de diminuare a resurselor de lemn apare un

domeniu nou, Silvicultura, în Germania şi Franţa, preocupările în
domeniul acesta având tentă economică, adică asigurarea aprovizionării
cu lemn (exploatarea), acesta fiind principalul material de construcţii,
resursă energetică ce susţinea mineritul şi celelalte industrii.
1. Georg Ludwig Hartig (1785) defineşte pentru prima dată
continuitatea:
„Administraţiile silvice trebuie să reglementeze tăierile din păduri în
aşa fel încât generaţiile viitoare să poată avea de pe urma lor cel puţin
tot atâtea avantaje ca şi generaţia actuală”, adică continuitatea ar fi
existenţa unui acord permanent între cerinţele societăţii şi avantajele
oferite de păduri. Principiul implică astfel conservarea, îngrijirea şi
ridicarea productivităţii pădurilor (cerinţe/avantaje = raport constant).
Principiul astfel formulat este un principiu de gospodărire, nu de
amenajament.
Pentru Amenajarea pădurilor Hartig formulează ca principiu:
„Recolte anuale de material lemnos egale între ele şi cât mai mari; Din
pădurile statului să nu se taie anual nici mai mult nici mai puţin lemn
decât atâta cât se poate obţine continuu şi permanent, în condiţiile
unei bune gospodăriri”.
2. Weber, defineşte continuitatea, odată cu apariţia modelului
pădurii normale (pădure în care clasele de vârstă sunt egal
repartizate ca suprafaţă), ca „echilibru între recoltele de lemn şi
creşterea pădurii”.

Ca şi consecinţe ale acestei idei apar următoarele cazuri:

- într-o perioadă se poate tăia mai mult, în alta mai puţin;

- structura pe specii a ceea ce se recoltează poate fi diferită de
structura pe specii a creşterii fondului de producţie (recoltarea
preferenţială a unor specii cu valoare comercială ridicată (brad,
stejari etc.) şi scăderea diversităţii.
3. Gayer, 1882, exprimă continuitatea (d.p.d.v. silvicultural) ca fiind:
„îngrijirea atentă şi continuă a forţelor naturale productive ale staţiunii şi
punerea lor pe de-a-ntregul în slujba scopurilor noastre”.

4. Heyer, 1841, spune că, continuitatea se asigură în orice gospodărie

silvică în care pădurea se regenerează imediat după exploatere, dacă
se asigură cel puţin continuitatea creşterii pe toată suprafaţa pădurii.
Propune două căi pentru realizarea continuităţii:
a. creştere continuă şi exploatări anuale (continuitate strictă);
a.1 recolte anuale şi egale (continuitae cu raport susţinut)
a.2 recolte anuale şi inegale, dar recolte decenale egale
b. creştere continuă şi exploatări intermitente (continuitate în sens larg).
Principiul continuităţii asigură:

- gospodărirea raţională a pădurilor;

- valorificarea raţională a tuturor produselor pădurii;
- utilizarea raţională a forţei de muncă;
- utilizarea raţională a mijloacelor de lucru.

În concluzie, prin continuitate se înţelege:

1. d.p.d.v. economic, existenţa unui acord permanent între cerinţele

societăţii şi avantajele oferite de păduri;

2. d.p.d.v. al amenajamentului, presupune recolte anuale permanente,

stabilite pentru a acoperii neântrerupt cerinţele de lemn şi pentru a
conduce pădurea spre structurile cele mai proprii funcţiilor atribuite.
4.2. Principiul rentabilităţii.

Menţinerea pădurii în producţie până la realizarea efectului financiar

dorit.

Judeich, spune că „continuă, în sensul larg al noţiunii este orice

gospodărire a pădurilor în care solul este menţinut în producţie
forestieră şi care asigură, prin împădurire şi îngrijirea arboretelor,
viitoare venituri”→ rentabilitate (acest principiu are efecte nedorite
ducând la „exploatări vaste, despădurind munţii şi regiuni întregi şi
transformând, adesea ţinuturi prospere, în adevărate deşerturi, cu
aspect selenar” (Leahu, 2001)).
Asigurarea principiului rentabilităţii se realizează prin:

a. creşterea productivităţii muncii;

b. ameliorarea productivităţii pădurilor prin:

- înlocuirea speciilor slab productive cu specii mai productive;
- ameliorarea genetică a unor specii;
- ameliorarea creşterii şi calităţii masei lemnoase prin efectuarea
lucrărilor de conducere;

c. valorificarea superioară a altor resurse nelemnoase (fructe de

pădure, vânat);
d. servicii oferite de pădure (turism).
 Conform principiului rentabilităţii, amenajistul poate:

• modifica structura arboretelor naturale, promovând speciile

productive sau speciile valoroase din punct de vedere economic (La,
Pam, Ci, Pac);

• înlocuii complet arboretele naturale cu cele artificiale, dacă cele

artificiale sunt mai productive;

• propune un anumit tip de lucrări de îngrijire şi un anumit sortiment ţel.

În amenajamentul românesc cea mai recentă expresie a

respectării principiului rentabilităţii (prin creşterea productivităţii) este
introducerea, în descrierea parcelară, a provenienţei genetice a
materialului săditor, folosit în plantaţii.
 4.3. Păstrarea echilibrului ecologic.

Reprezintă preocuparea de menţinere a biodiversităţii la toate nivelurile

trofice reprezentative pentru ecosistem (pădure).

Acest principiu apare ca reacţie la toate greşelile silviculturale făcute în

numele rentabilităţii, dar şi ca reacţie la tendinţa de a transforma toate pădurile
naturale în păduri cultivate.

Cauzele declinului pădurilor (expresie introdusă de Jan Stoklasa, 1923):

• exploatarea şi regenerarea repetată a pădurii artificiale (diminuarea

stabilităţii acesteia);
• poluarea industrială cu efect asupra schimbărilor climatice;
• tehnologia exploatării pădurilor (creşterea dimensiunilor echipamentelor de
exploatare care duc la tasarea solului şi concentrarea tăierilor);
• introducerea unor specii repede crescătoare în detrimentul altora, fără un
studiu aprofundat stiinţific;
• nerealizarea structurii normale (distribuţia pe clase de vârstă) datorită
factorilor biotici şi abiotici perturbatori (atacuri de insecte, doborâturi de vânturi,
îngheţuri, incendii).
Conservarea biodiversităţii prezintă importanţă din punct de vedere:

• Biologic, etic, economic (există corelaţie pozitivă între diversitatea biologică

şi mărimea fondului de producţie);

• al cercetării: permite studiere longevităţii arborilor, succesiunea speciilor

forestiere, impactul diverşilor factori perturbatori asupra pădurilor, pe baza
acestor cunoştinţe putându-se lua decizii ce cresc stabilitatea ecosistemelor
forestiere naturale şi cultivate.

• al „valorii informaţionale” (Giurgiu, 1982, citat de Drăgoi, 2004), adică

posibilitatea studierii biometriei şi auxologiei unor arbori şi arborete trecute de
vârsta exploatabilităţii;

• posibilităţii studierii proceselor succesionale;

• posibilitatea studierii dinamicii naturale a unor procese erozionale;
• conservarea resurselor genetice;
• studiul dinamicii naturale a mărimii şi arealului unor specii;
• evaluarea monetară a valorii intrinseci a pădurii naturale.
Cele trei principii ale amenajării pădurilor au condus la patru tipuri de
politică forestieră aplicate în lume:

1. Pădure artificială - lignicultura (Europa);

2. Specializare funcţională pe spaţii mari (America de Nord);

3. Silvicultură apropiată de natură - tăieri grădinărite ( Prosilva cu bazele

propuse de Karl Geyer - prof. la Fac. de Silvicultură din Munchen,
1896);

4. Silvicultură durabilă.