Tematică rezolvată la gestiunea afacerilor – semestrul al 2- lea.

1. Obiective fundamentale generale stabilite la nivel de firmă, pe termen mediu și lung

comerciale:
cifra de afaceri, cota de piaţă
financiare:
profit net, rentabilitate netă, lichiditate, solvabilitate

investiţionale:
investiţii materiale, in resurse umane, promovare produse

2. Obiective specifice derivate stabilite la nivel de departamente pe termen mediu și scurt

comerciale:
cifra de afaceri pe grupe produse, pe tipuri de clienţi, pe canale de distribuţie,
pe zone și puncte de desfacere
financiare:
marja comercială medie, valoare adaugată
durata medie de încasare clienți, de plată a furnizorilor, de rotaţie a stocurilor
investiţionale:
capacitatede producţie, de stocare, promovare firmă și produse, investiții in
pregătirea profesională managerilor și specialiștilor firmei

3. Strategii comerciale stabilite la nivel de firmă pe termen scurt, mediu și lung

Specializare/diversificare gamă de produse; consolidare/extindere cotă de
piaţă / pieţe noi; promovare diferenţiere faţă de competitori
14.03.2020
financiare:
autofinanţare / atragerea de capitaluri parteneriate/fuziuni/achiziţii

4. . Strategii comerciale stabilite la nivel de firmă pe termen scurt, mediu și lung

5. Echilibrul financiar
- reflectă asigurarea resurselor necesare pentru desfăşurarea activităţii
- reflectă respectarea obligaţiilor de plată ale întreprinderii către terţi
- corelarea fluxurilor băneşti de intrare cu cele de ieşire
- corelarea stocurilor de mijloace (utilizări) cu cele de resurse
- măsură a vulnerabilităţii firmei
Necesitatea analizei echilibrul financiar
diagnosticul financiar
- evidenţierea punctelor tari şi a punctelor slabe
14.03.2020
ale gestiunii financiare, respectiv dezechilibru financiar
- contractează împrumuturi
- reduce volumul aprovizionărilor
- decalează termenele de achitarea a datoriilor
- renunţă la unele materiale aflate în stoc peste nivelul necesar
- impulsionează desfacerile (vânzările)
- accelerează lichiditatea unor imobilizări
7
6. Surse proprii de finanțare

1.1. Surse proprii

Din punctul de vedere al surselor proprii, nu prea exista multe alternative, respectiv ori
se recurge la autofinantare, ori se aduc aporturi noi la capitalul societatii.
Autofinantarea este cea mai raspandita forma de finantare si presupune ca intreprinderea sa isi
asigure dezvoltarea prin forte proprii, folosind drept surse o parte a profitului obtinut in exercitiul
expirat si fondul de amortizare, urmarind atat acoperirea necesarului de inlocuire a activelor
imobilizate cat si cresterea activelor de exploatare.
Autofinantarea este determinata de cresterea resurselor obtinute din propria activitate care vor
ramane in mod permanent la dispozitia intreprinderii pentru finantarea activitatii viitoare.
Autofinantarea este constituita din excedentele pe care intreprinderea le produce si care sunt
folosite pentru finantarea activitatilor ulterioare.
Autofinantarea constituie in general pivotul finantarii intreprinderii si pentru unele dintre ele sursa
exclusiva a finantarii in fazele decisive ale dezvoltarii.
Caracterul fundamental al acestei resurse tine de faptul ca aceasta constituie elementul in baza
caruia finantarea externa va putea fi solicitata si atrasa de catre intreprindere. Acest statut al
autofinantarii tine de 2 ratiuni fundamentale.
Pe de o parte, marimea sa(in valoare absoluta si in valoare relativa) furnizeaza indicatii cu privire
la performantele intreprinderii. O autofinantare ridicata asigura pe investitorii financiari asupra
posibilitatilor de remunerare si de punere in valoare, de catre intreprindere a fondurilor pe care ei
le vor investi.
Pe de alta parte autofinantarea creeaza capacitatea de rambursare a datoriilor intreprinderii si de o
masura riscului pe care furnizorii de fonduri si-l asuma.
Autofinantarea globala are doua componente: autofinantarea de mentinere si autofinantarea neta.
Autofinantarea de mentinere include sursele din care urmeaza sa se realizeze in viitor cheltuielile
pentru mentinerea potentialului productiv, respectiv pentru reinnoirea mijloacelor de productie si
acoperirea riscului de exploatare.
Principalele surse de formare a autofinantarii de mentinere sunt amortizarile normale(ce
corespund pierderii reale din valoarea imobilizarilor) si provizioanele.
Autofinantarea neta este partea de autofinantare bruta din care se formeaza sursele proprii ale
intreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite avand ca efect o crestere a
patrimoniului. Autofinantarea neta se constituie in principal din profitul net repartizat pentru
fonduri proprii, adica din profitul care ramane dupa participarea angajatilor la profit si
remunerarea asociatilor sau actionarilor.
Partea din fondul de amortizare care depaseste deprecierea reala a imobilizarilor poate constitui de
asemenea o sursa a autofinantarii nete.
Trebuie precizat ca amortizarea are o influenta neutra asupra autofinantarii: marind costurile cu
amortizarea se micsoreaza profitul si invers, astfel incat nu se poate conta pana la urma decat pe
resursele generate din exploatare.
In schimb, prin politica de amortizare practicata exista posibilitatea intreruperii sau incetinirii
ritmului de amortizare, apare posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mic
sau mai mare in functie de nevoile intreprinderii.
Principalele avantaje oferite de autofinantare sunt:
- constituie un mijloc sigur de finantare, o sursa independenta si stabila de fonduri;
- autonomia financiara asigurata prin autofinantare permite intreprinderii independenta de
gestionare fata de organismele financiare si de credit;
- asigura intreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investitiilor, cu conditia
realizarii unor investitii utile, profitabile;
- permite franarea indatorarii si implicit reducerea cheltuielilor financiare;
- permite masurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilitatii
financiare(autofinantarea neta si capitalul propriu);
- reprezinta factorul hotarator in asigurarea accesului pe piata de capital si atragerea de noi
capitaluri din afara intreprinderii.
Cu toate aceste avantaje oferite de autofinantare, nu trebuie exagerat in aceasta directie
deoarece in situatia in care rentabilitatea economica a intreprinderii este superioara ratei dobanzii
practicata pe piata financiara, cu cat raportul dintre capitalul imprumutat si capitalul propriu este
mai mare, cu atat randamentul financiar al intreprinderii creste.
Decizia de autofinantare si nivelul acesteia sunt adesea influentate de factori externi cum sunt
fiscalitatea, restrictiile privind accesul pe piata de capital si diverse constrangeri juridice.
Capacitatea de autofinantare reprezinta un surplus monetar care se obtine ca rezultat al tuturor
operatiilor de incasari si plati efectuate de intreprindere intr-o perioada de timp, avand in vedere si
incidenta fiscala.
Marimea autofinantarii degajata de o intreprindere joaca un puternic rol de semnalizare a
performantelor acesteia. Ea indica potentialilor investitori ai intreprinderii daca aceasta este
capabila sa utilizeze eficient capitalurile incredintate si sa le asigure o remunerare atragatoare.
Pentru creditori marimea absoluta si relativa a autofinantarii certifica nivelul capacitatii de
rambursare precum si nivelul riscului de neplata.
Cresterea de capitaluri proprii inseamna aporturile de capital pe care intreprinderea le primeste
din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociatii sau proprietarii deja existenti si dispusi
sa-si mareasca participarea lor. Dar pot fi asigurate si de noi furnizori de fonduri doritori sa
participe la capitalul intreprinderii. In ambele cazuri e vorba de o finantare externa, furnizorii de
capital primind titluri de proprietate(actiuni, parti sociale) in schimbul aportului lor.
Subscrierea detinatorilor de fonduri la cresterea capitalului unei societati este motivata de politica
dividendelor si de pozitia pe piata a societatii respective. Aceasta sursa de finantare mobilizeaza
capitaluri suplimentare, pe o perioada nedeterminata, nefiind rambursabile la scadenta.
Cresterea de capital se poate face fie prin emisiunea de actiuni noi, fie prin majorarea valorii
nominale a actiunilor vechi. A doua alternativa este mai rar practicata.
Emisiunea de actiuni noi presupune, de asemenea, doua alternative: emisiunea la valoarea
nominala a vechilor actiuni si emisiunea la o valoare majorata, in functie de valoarea acestora la
bursa.
Totodata, cresterea capitalului social poate avea ca surse subscrierea de noi aporturi,
incorporarea rezervelor sau a datoriilor, convertite in contributii la capitalul social. Dar pentru
finantarea investitiilor nu intereseaza decat subscrierea de noi aporturi care determina cresterea
efectiva a capitalului social, celelalte nefiind decat conversii ale posturilor de pasiv, fara a
determina cresterea surselor de finantare.
Valoarea de emisiune a unei actiuni noi trebuie sa fie apropiata de valoarea de piata a unei actiuni
vechi pentru a limita „efectul de diluare” a rentabilitatii actiunilor, prin impartirea profitului la un
numar mai mare de actiuni.
Prima de emisiune, diferenta intre valoarea de emisiune si cea nominala, este folosita pentru
acoperirea cheltuielilor ocazionate de emisiune si este o rezerva in pasivul bilantier alaturi de
capitalul social sau se incorporeaza in acesta printr-o noua crestere de capital.
Diferenta intre valoarea de piata inainte de cresterea de capital si valoarea dupa crestere este
dreptul de subscriere si care este de fapt pierderea de valoare a actiunii vechi cu care trebuie
recompensat detinatorul acesteia pentru a nu fi afectat de suplimentarea capitalului social.
Cresterea de capital prin incorporarea rezervelor, a primelor de emisiune si a profiturilor
nerepartizate, nu aduce un aport nou, ci da posibilitatea atribuirii gratuite de actiuni noi sau de
crestere a valorii nominale a actiunilor vechi.

Sursele proprii :
- reprezinta surse sigure de finantare,
- determină autonomia financiara a firmelor si elimina riscul retragerii
fortuite a capitalurilor
SURSE PROPRII
• Autofinantarea este cea mai răspândită formă de finantare si presupune ca
întreprinderea sa isi asigure dezvoltarea prin forțe proprii, folosind drept surse o parte
a profitului obținut în exercitiul expirat si fondul de amortizare

Cresterea de capitaluri proprii înseamnă aporturile de capital pe care

întreprinderea le primeste din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de asociatii
sau proprietarii deja existenți si dispusi sa-si mareasca participarea lor. Dar
fi asigurate si de noi furnizori de fonduri doritori să participe la capitalul intreprinderii
14.03.2020

7. Surse împrumutate de finanțare

1.3. Surse imprumutate

Sursele imprumutate prezinta avantajul mobilității pentru armonizarea

necesarului de finantare, cu sursele proprii atrase.
Creditare
,, ...relația bănească intre o persoană fizică sau juridică, numită creditor,
care acordă unei alte persoane numită debitor, un împrumut în bani sau
care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general cu o dobândă stabilită în
funcție de riscul pe care și-l asumă creditorul sau de reputația debitorului”
A. Din punct de vedere al calitatii creditorului :
• credit comercial
• credit bancar
B. Dupa calitatea debitorului :
• credit acordat persoanelor fizice
• credit acordat persoanelor juridice
C. Din punct de vedere al calitatii debitorului si creditorului luati la un loc :
• credit public
• credit privat
D. In functie de scopul acordarii :
• credit de productie (de exploatare, de investitii, de speculatie) ;
• credit de circulatie
• credit de consum
E. Dupa obiectul creditului :
• credit in bunuri sau marfuri
• credit in bani
• credit in credit
F. Dupa modul de garantare :
• credit real, care are acoperire materiala sub forma garantiei imobiliare sau mobiliare
• credit personal care are la baza garantii morale
G. Din punct de vedere al tehnicii de acordare :
• credit acordat prin conturi separate de imprumut
• credit acordat prin cont curent
• credit de acceptie
H. Din punct de vedere al intinderii drepturilor creditorului :
• credit denuntabil
• credit nedenuntabil
• credit legat
I. Dupa modul de rambursare :
• credit amortizabil
• credit neamortizabil
- Din punct de vedere al obiectului, creditele sunt:
- de productie;
- de consum.
- Din punct de vedere al termenului de rambursare, creditele sunt:
- pe termen scurt, cu durata de sub 1 an;
- pe termen mediu, cu durata cuprinsa intre 1 si 5 ani;
- pe termen lung, cu durata de peste 5 ani.
- Din punct de vedere al garantiilor, creditele sunt:
- credite personale, garantate fara a se utiliza garantii imobiliare ci doar documente prin care
debitorul dovedeste marimea si ritmicitatea incasarilor
- credite reale, garantate cu active fixe.
- Din punct de vedere al domeniului de activitate al firmei care solicita credit, bancile concep
produse de creditare bancara relativ personalizate din diverse domenii:
- constructii;
- activitati mestesugaresti;
- productie alimentara;
- profesii liberale(avocati, medici, artisti, experti si consultanti in diverse domenii);
- comert en gross si en detail;
- prestari servicii;
- prelucrarea lemnului;
- productia agricola vegetala si zootehnia, etc.

In afara resurselor proprii interne si externe intreprinderea poate recurge si la

indatorare pentru finantarea necesarului de resurse pe termen scurt, mediu si lung.
In acest scop ea poate utiliza in principal piata creditului, piata obligatara si piata leasingului.
1.3.3. Creditul bancar
Relatiile de credit au aparut in momentul istoric al dezvoltarii productiei de marfuri, dezvoltare ce
a permis trecerea marfurilor de la vanzator la cumparator, fara ca transferul de valoare in sens
invers sa aiba loc simultan, ci ulterior cu un decalaj in timp.
In literatura de specialitate, conceptul de credit este abordat din doua puncte de vedere : juridic si
economic.
Din punct de vedere juridic, creditul exprima o conventie intre creditori si debitori si care serveste
procesul de productie si de circulatie a marfurilor.
In literatura de specialitate creditul e definit ca un schimb sau tranzactie, care consta in
transferarea temporara a folosirii bogatiei.
Esenta creditului se refera la dreptul de a se folosi de ceva, in cele mai multe cazuri bani, al caror
titlu economic final apartine altei persoane.
Din punct de vedere economic creditul exprima relatii de repartitie a unei parti din produsul
national brut sau din venitul national, in vederea satisfacerii unei anumite nevoi de capital.
Economistii francezi definesc creditul bancar ca fiind „suma de bani pe care o obtine o
intreprindere de la banca atunci cand activul circulant din bilant nu este finantat integral prin
incasarile de la furnizori si de la diversi creditori si cand aceasta insuficienta nu este acoperita de
fondul de rulment”.
O definitie mai cuprinzatoare a creditului este data in documentele Bancii
Centrale Europene: „….relatia baneasca intre o persoana fizica sau
juridica numita creditor, care acorda unei alte persoane numita debitor ,
un imprumut in bani sau care vinde marfuri/servicii pe datorie, in general
cu o dobanda stabilita in functie de riscul pe care si-l asuma creditorul sau
de reputatia debitorului”.
In Romania, definitia oficiala a creditului este redata in Legea nr. 58/1998 republicata – Legea
bancara, astfel: „creditul reprezinta orice angajament de plata a unei sume de bani
in schimbul dreptului la rambursarea sumei platite, precum si la plata unei
dobanzi sau a altor cheltuieli legate de aceasta suma, sau orice prelungire a
scadentei unei datorii si orice
angajament de achizitionare a unui titlu care incorporeaza o creanta sau a altui
drept la plata unei sume de bani ”.
Avantajul creditului este ca el indeplineste o functie de capital. Din acest punct de vedere,
bunurile sunt intrebuintate de debitor in mod eficient la crearea unui surplus, peste acea parte a
produsului, care este necesara pentru plata folosintei imprumutului. Surplusul poate fi considerat
ca fiind echivalentul unei sporiri a capitalului.
Necesitatea creditului este de natura obiectiva, in sensul ca produsul reproductiei sociale si
desfasurarea acesteia determina in ultima instanta, manifestarea relatiilor de credit. In cadrul
acestui proces, iau nastere atat cereri suplimentare de capital, care nu au alte posibilitati de
satisfacere decat prin credit, cat si resurse disponibile de capital, societatii in ansamblul sau
nefiindu-i indiferent modul de folosire a acestor disponibilitati de capital.
Rolul creditului este concretizat in rezultatele obtinute in economie prin manifestarea relatiilor de
credit sau in contributia creditului la realizarea anumitor obiective de politica economica.
Formele creditului reprezinta modul de organizare a relatiilor de credit in economie, mod
clasificat dupa mai multe criterii.
Dupa cele mai importante criterii ar fi urmatoarele forme ale creditului :
A. Din punct de vedere al calitatii creditorului :
• credit comercial
• credit bancar
B. Dupa calitatea debitorului :
• credit acordat persoanelor fizice
• credit acordat persoanelor juridice
C. Din punct de vedere al calitatii debitorului si creditorului luati la un loc :
• credit public
• credit privat
D. In functie de scopul acordarii :
• credit de productie (de exploatare, de investitii, de speculatie) ;
• credit de circulatie
• credit de consum
E. Dupa obiectul creditului :
• credit in bunuri sau marfuri
• credit in bani
• credit in credit
F. Dupa modul de garantare :
• credit real, care are acoperire materiala sub forma garantiei imobiliare sau mobiliare
• credit personal care are la baza garantii morale
G. Din punct de vedere al tehnicii de acordare :
• credit acordat prin conturi separate de imprumut
• credit acordat prin cont curent
• credit de acceptie
H. Din punct de vedere al intinderii drepturilor creditorului :
• credit denuntabil
• credit nedenuntabil
• credit legat
I. Dupa modul de rambursare :
• credit amortizabil
• credit neamortizabil
J. Din punct de vedere al marimii perioadei :
• credit pe termen scurt
• credit pe termen mijlociu
• credit pe termen lung
Creditul bancar cuprinde o sfera larga de raporturi angajand modalitati diferite, pe termen scurt
si termen mediu si lung, privind operatii bazate pe inscrisuri sau fara, garantate, in fiecare caz in
parte sau in cadrul unui acord general.
In raporturile de credit cu banca se pot angaja si persoane care in acest cadru nu au calitatea de
agent economic.
Raporturile de credit ale intreprinderii cu bancile sunt de regula reciproce. Pe de o alta parte
intreprinderea avand conturi deschise la banci formeaza depozite care pot fi folosite de catre
aceasta ca resurse. Pe de alta parte, bancile acorda credite intreprinderilor pentru nevoile lor de
productie curente sau cu recuperare ulterioara pentru investitii.
Sistemul modern de credit care sta la baza vietii economice contemporane, serveste si pentru a
stimula productia industriala ca principal factor al cresterii economice. Banca, „uzina principala”
de creare a creditului, se regaseste in raporturi, directe si intime, cu industria, a carei nastere si
dezvoltare depinde de credite vaste si performante.
Folosirea creditului bancar este avantajoasa in cazul in care rata rentabilitatii este mai mare decat
rata dobanzii. Insa chiar in conditiile in care in faza de previziune rentabilitatea depaseste costul
indatorarii este necesar sa se aiba in vedere si riscul financiar determinat de eventualitatea ca pe
parcurs, rata dobanzii sa devanseze rata rentabilitatii.
Riscul financiar apare ca urmare a existentei unor fluxuri negative, stabile de numerar superioare
fluxurilor pozitive probabile de lichiditati.
Bancile comerciale ofera societatilor comerciale solicitatoare un evantai de credite, destinate
finantarii operatiunilor economice desfasurate de catre aceasta. Diversitatea creditelor poate fi
tratata din multiple unghiuri, insa lucrarea de fata se limiteaza doar la cele care prezinta
importanta pentru intelegerea destinatiei si duratei de utilizare a capitalului imprumutat de la
banci.
Nu vor fi omise aspectele care privesc forma creditelor acordate societatilor comerciale.
8. Surse atrase de finanțare
Sursele atrase se mai numesc și surse temporare sau surse ciclice. Acestea
se reînnoiesc permanent odată cu desfășurarea ciclului de exploatare
Furnizorii și clienții reprezintă cea mai importantă categorie de surse
atrase care poate fi gestionată eficient, de aceea analiza financiară îi
acordă o atenție deosebită.

1.2. Surse atrase

Sursele atrase sunt constituite din datorii de exploatare si in afara exploatarii
acumulate de o firma in decursul unei perioade de gestiune ca urmare a realizarii obiectului de
activitate si care pana in momentul stingerii lor sunt asimilate surselor proprii fiind utilizate pentru
finantarea activitatii curente.
Gestiunea financiara a acestei categorii de surse economice vizeaza analiza structurii lor,
urmarirea scadentei acestora, corelatia creante-obligatii, viteza de rotatie a datoriilor si factorii de
influenta asupra ei.
Noua versiune a bilantului contabil situeaza sursele atrase in doua categorii de datorii, care trebuie
platite intr-o perioada de un an si respectiv mai mare de un an.
In cadrul acestor datorii sursele atrase sunt reprezentate de:
- avansuri incasate in contul comenzilor;
- datorii comerciale;
- efecte de comert de platit;
- sume datorate societatilor din cadrul grupului;
- sumele datorate privind interesele de participare;
- alte datorii, inclusiv datorii fiscale si alte datorii pentru asigurarile sociale.
Analiza vitezei de rotatie a surselor atrase se poate face pe baza indicatorilor
cunoscuti, durata in zile a unei rotatii si numarul de rotatii.
Literatura de specialitate propune doua modalitati de calcul a acestora: prin cifra de afaceri si
respectiv prin cheltuielile totale. Exprimarea vitezei de rotatie a surselor atrase prin cifra de
afaceri permite si analiza raportului creante-obligatii, de aceea optam pentru aceasta modalitate.
Durata in zile a unei rotatii arata numarul mediu de zile in care sursele atrase raman la dispozitia
firmei sau numarul mediu de zile in care este necesar ca obligatiile sa fie onorate(rambursate)
Numarul de rotatii arata de cate ori sursele atrase se rotesc prin cifra de afaceri, in intervalul de
timp respectiv.
Durata in zile de onorare a obligatiilor generate de sursele atrase este influentata de:
- modificare cifrei de afaceri;
- modificarea surselor atrase.
Deci aceste surse de finantare au un caracter neoneros, intreprinderea nu poate sa
Amane termenul efectiv de plata deoarece acesta este reglementat prin contracte sau legi de
impozitare, iar depasirea termenului de plata este penalizat. Este necesar insa ca serviciul de
trezorerie al firmelor sa gestioneze in asa fel incasarile si platile incat sa beneficieze cat mai mult
de decalajul dintre acestea.
Sursele atrase se mai numesc si surse temporare sau surse ciclice. Acestea se reinnoiesc
permanent odata cu desfasurarea ciclului de exploatare
Furnizorii reprezinta cea mai importanta categorie de surse atrase care poate fi gestionat eficient
de aceea analiza financiara ii acorda o atentie deosebita. Celelalte categorii de surse atrase au in
general termene de exigibilitate sigure, care nu pot fi amanate, de exemplu salariile. Furnizorii in
schimb si clientii pe de alta parte, pot fi gestionati astfel incat sa conduca la crearea de fluxuri de
trezorerie ce pot fi plasate eficient de firma, conducand la profituri importante.
Diagnosticul financiar cerceteaza evolutia raportului creante-obligatii si corelarea acestora cu
dinamica vanzarilor pentru a evidentia raportul dintre politica de creditare a firmei si de atragere
a unor surse temporare. Pentru aceasta se analizeaza indicii de dinamica a celor trei indicatori,
evolutia comparativa a duratei in zile a unei rotatii si raportul dintre creante si obligatii.

19. Leasing-ul
.3.2. Leasing-ul (financiar, operational)
Finantarile prin sistem leasing constituie in economia romaneasca o adevarata
gura de oxigen pentru agentii economici pentru care investitiile reprezinta o
cerinta esentiala pentru dezvoltarea activitatii lor. Si cum 99% din activitatile
din economie necesita investitii pentru a se dezvolta, finantarile in sistem leasing
vor cunoaste o crestere constanta.
Leasing-ul, prin operativitatea sa satisface in intervale de timp foarte scurte
nevoia de fonduri pentru investitii a agentilor economici. De asemenea, prin
leasing, agentii economici evita procedurile complicate ale contractarii de
credite bancare, proceduri care presupun imobilizarea unor elemente din
patrimoniul societatii sau cel privat pentru constituirea de garantii.
Leasingul presupune existenta a trei terte persoane: furnizorul, societatea
finantatoare (societatea de leasing) si utilizatorul (beneficiarul finantarii).
Societatea de leasing cumpara de la furnizor bunul solicitat de utilizator si il
cedeaza acestuia din urma pe o anumita perioada de timp contra unor redevente
lunare.
Aceasta reprezinta in esenta operatiunea de finantare prin leasing.
Pentru utilizator, aceasta operatiune ii va aduce si alte avantaje cum ar fi:
- Ii permite realizarea de investitii atunci cand nu dispune de lichiditatile
necesare. Si cum investitiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de
afaceri, surplusul de venit obtinut poate acoperi redeventele lunare.
- Ii permite sa-si foloseasca fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a
activelor circulante), cele care sunt aducatoare de bani.
- Ii permite sa fie in pas cu noua tehnologie prin aceea ca la sfarsitul contractului
de leasing poate returna bunul societatii finantatoare si sa inchirieze altul ale
carui caracteristici tehnice sporite ii pot oferi o eficienta mai mare in exploatare.
- Ii permite sa beneficieze de amanarea platii taxelor vamale pana la sfarsitul
contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face
doar la 20% din valoarea bunului.
- Ii permite sa beneficieze de facilitatile fiscale. Intreaga valoare a ratei de
leasing este deductibila fiscal pentru IMM.
Leasing-ul este o adaptare a pietei la capacitatea limitata de finantare a
investitiilor.
Leasing-ul este o forma speciala de inchiriere a bunurilor mobile sau imobiliare,
prin
care beneficiarul detine toate drepturile ce reies din detinerea bunului, mai putin
dreptul de proprietate.
In schimbul acestor avantaje pe care le primeste, beneficiarul leasingu-lui
plateste o rata de leasing care este formata dintr-o cota parte a valorii bunului, o
dobanda pe care proprietarul (de cele mai multe ori o societate de leasing ca
intermediar financiar) o plateste finantatorului(de obicei o banca), primele de
asigurare si comisionul societatii de leasing.
In functie de tipul de leasing(financiar sau operational), rata de leasing este
cheltuiala la nivelul amortizarii si a dobanzii(leasingul financiar) sau este o
cheltuiala de exploatare integrala(leasingul operational).
Durata unui contract de leasing variaza si depinde in special de bunul ce face
obiectul inchirierii – la bunurile de valori mari ea este in general 75% din durata
de viata economica a bunului, in timp ce la bunurile de valori mai mici si cu
uzura mai rapida, durata contractului poate fi de numai un an.
Decizia de a opta pentru leasing, in raport cu un imprumut bancar sau obligatar,
se fundamenteaza pe compararea costurilor si avantajelor acestor tipuri de
finantari.
Selectia surselor de finantare a investitiilor este complexa, intrucat pe langa
criteriul principal privind procurarii capitalurilor actioneaza o serie de restrictii
privind accesul la piata capitalurilor, legislatia greoaie, decizia institutiilor
abilitate a aproba utilizarea acestor surse de finantare, situatia financiara a
intreprinderii.
De exemplu accesul la imprumuturile obligatare nu il are decat un numar redus
de companii, respectiv cele care ofera o garantie suficienta pentru un astfel de
angajament, in plus un astfel de imprumut este foarte complicat din punct de
vedere al formalitatilor.
Cea mai mare parte a companiilor nu sunt cotate la bursa si drept urmare nu au
posibilitatea vanzarii de titluri prin bursa. Deci, nu-i raman decat autofinantarea
sau imprumutul bancar obisnuit, leasing-ul sau vanzarea de active.
Chiar daca este cea mai oneroasa sursa de finantare, leasing-ul este de multe ori
preferat, ca urmare a simplicitatii sale si a efectelor in timp ce le provoaca
asupra trezoreriei companiei. In general, societatea de leasing beneficiaza de
garantii si asigurari suficiente pentru a acoperi, fata de banca, riscul de faliment
al beneficiarului. Dimpotriva, banca nu acorda imprumut decat in conditiile
garantarii certe a rambursarii.
Leasing-ul financiar
Leasing-ul financiar asigura transmiterea catre locator a dreptului de folosinta
asupra unui bun, iar contractul de aceasta natura este valabil atunci cand prin
continutul sau indeplineste cel putin una dintre urmatoarele conditii prevazute in
Codul fiscal:
- riscurile si beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de
leasing produce efecte;
- prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face
obiectul leasingului catre utilizator la momentul expirarii contractului;
- exista optiunea utilizatorului de a cumpara bunul la expirarea contractului, iar
valoarea reziduala exprimata procentual este mai mica sau egala cu diferenta
dintre durata normala de functionare maxima si durata contractului de leasing,
raportata la durata de functionare maxima exprimata procentual;
- perioada de leasing depaseste 80% din durata normala de utilizare a bunului ce
face obiectul leasingului, cu posibilitatea prelungirii acestei perioade;
- valoarea totala a ratelor de leasing, mai putin cheltuielile accesorii, este mai
mare sau egala cu valoarea de intrare a bunului.
Leasing-ul financiar se deosebeste de cel operational prin faptul ca este
obligatoriu ca in contractul ce se incheie intre locator si locatar sa fie precizate
urmatoarele patru elemente:
- valoarea de intrare a bunului in patrimoniul locatorului;
- valoarea reziduala a bunului convenit de parti(cand este cazul);
- valoarea avansului;
- rata de leasing.
Oricare dintre aceste elemente se poate inscrie si in contractul de leasing
operational atunci cand exista asemenea optiune acceptata de ambele parti.
Leasing-ul operational
Leasing-ul operational asigura transmiterea catre locator a dreptului de
folosinta asupra unui bun, iar incadrarea in aceasta categorie are loc atunci cand
contractul incheiat, prin continutul sau, nu indeplineste nici una dintre conditiile
legal stabilite pentru contractul de leasing financiar, conditii precizate in
paragraful anterior, cu exceptia celei privind transferarea riscurilor si
beneficiilor dreptului de proprietate asupra bunului la momentul in care
contractul produce efecte.
Aspectele specifice acestei categorii de leasing se prezinta, in mod succint:
- activele corporale care fac obiectul operatiunilor de leasing operational apartin
proprietarului(locatorului) pana la expirarea contractului incheiat in acest sens,
cand, in masura in acre in contract s-a prevazut optiunea utilizatorului de
cumparare a lor, se transfera dreptul de proprietate;
- in perioada de actiune a leasingului, locatorul(finantatorul) calculeaza si
inregistreaza amortizarea imobilizarilor corporale in cauza, pentru recuperarea
valorii acestora, exclusiv valoarea reziduala, pe parcursul duratei contractului,
dar nu mai putin de 3 ani;
- la termenele stabilite prin contractul de leasing, locatorul factureaza chiria (rata
de leasing) ce i se cuvine, care contine amortizarea si marja de profit, chirie care
este deductibila fiscal. Totodata, se are in vedere ca locatorul isi incaseaza costul
asigurarii bunurilor predate in leasing.
- La expirarea contractului de leasing, in baza optiunii utilizatorului, se transfera
dreptul de proprietate, facturandu-se valoarea reziduala a activelor corporale
folosite de locatar si, totodata, se inregistreaza iesirea lor din patrimoniu;
- La randul sau, utilizatorul inregistreaza aceasta ultima valoare ca intrare in
patrimoniu pentru activele corporale cumparate;

10. Consecințele negative ale incapacității de plată

A. Pentru întreprinderea în cauză
- limitarea și chiar reducerea volumului produselor fabricate și serviciilor
prestate;
- imposibilitatea firmei de a face procurări în momentul ivirii unor situații
favorabile; etc.
B. Pentru creditorii întreprinderii
- întârzierea încasării veniturilor financiare ce li se cuvin pentru sumele
împrumutate;
- neîncasarea sau încasarea cu întârziere a ratelor scadente; etc.
c. Pentru clienții întreprinderii
- primirea cu întârziere a produselor și serviciilor contractate;
- imposibilitatea desfășurării normale a activității; etc.
19

11. Ce se înțelege prin insolvabilitate ( faliment) ?

Insolvabilitatea (riscul de faliment) exprimă posibilitatea de apariţie a incapacităţii de
onorare a tuturor obligaţiilor scadente ca urmare a încheierii cu pierderi a exerciţiilor
anterioare şi neacoperite care au epuizat integral capitalurile proprii.
14.03.2020
Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este un fenomen
brutal, ci un rezultat al unei degradări progresive a situaţiei financiare a întreprinderii,
riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu câţiva ani înaintea încetării plăţilor.

Falimentul poate fi declanșat de către :

- Conducerea firmei
- Creditorii firmei
- Tribunal
Operații :
- Declanșarea stării de încetare a plății
- Depunerea contului de profit și pierdere
- Depunerea bilanțului
- Se înregistrează la instanța de judecată. Cererea de declarare a falimentului
19
12. Tipologia surselor de finanțare la nivelul firmei

13. Management financiar. Scop

- asigurarea firmei cu fonduri necesare
- exercitarea controlului rentabilității activităților desfășurate

14. Management financiar. Atribuții

- organizarea compartimentului financiar

- consolidarea financiară prin instituirea unui sistem de capitaluri

- controlul modului de folosire a patrimoniului

- controlul modului de realizare a veniturilor

15. Management financiar. Trăsături
1. Autonomia economico-financiară
- dreptul de a adopta decizii – ex. stabilirea obiectivelor, stabilirea strategiilor, repartizarea
profitului etc.
2. Cointeresarea și răspunderea materială
Cointeresarea firmei :
- dimensionarea optimă a fondurilor proprii
- repartizarea profitului net
- sistemul prețurilor de vânzare a produselor și serviciilor etc.
Răspunderea firmei :
- respectarea obligațiilor contractuale față de salariați
- necesitatea păstrării și utilizării eficiente a mijloacelor de producție etc

Cointeresarea angajaților :
- salarizare
- sistemul de premiere
- dividende etc.
Răspunderea angajaților
- obligația de a întreține și exploata, în condiții optime, mijloacele de producție etc.
3. Controlul financiar
- observarea directă, rapoarte scrise, audit financiar, bugete
Managementul financiar asigură resursele financiare
- Creștere capital social prin aport de numerar
- Autofinanțare
- Împrumuturi pe termen lung și mediu
- Leasing

16. Bugetul de venituri și cheltuieli

= instrument de programare al strategiei financiare a firmei
= instrument de bază al managementului financiar, al analizei și controlului
- Se elaborează sub formă de balanță
Elemente
- Venituri
- Cheltuieli
- Rezultate financiare (profitul și repartizarea)

17. Bilanțul patrimonial

- Reflectă rezultatele obținute de-a lungul unui exercițiu financiar
- reflectă legătura dintre mijloacele economice și sursele de formare ale acestora
Componente :
Activ – ce deține firma
- mijloace economice după componența lor materială și după destinația lor în cadrul
proceselor economice
Pasiv – ce datorii are firma
- mijloace economice după sursele de formare
- obligațiile față de bănci, stat și alți agenți economici

18. Contul de profit și pierdere

- rezultatul exercițiului financiar:
Venituri – cheltuieli = profit sau pierdere
Venituri >cheltuieli => profit
Venituri< cheltuieli => pierdere
Profit net = profit brut – impozit pe profit
Eficiența economică
Efectele obținute (rezultate)< ----> eforturile (cheltuielile)
19. Rolul managementului în creșterea eficienței
- desfășurarea activităților potrivit planificării
- angajarea persoanelor cu pregătire corespunzătoare
- furnizarea informațiilor necesare desfășurării activităților
- integrarea activităților la cerințele economiei de piață
- raționalizarea aprovizionării și desfacerii
- oferirea de produse/servicii potrivit cererii
Modalități de creștere a eficienței :
Maximizarea veniturilor :
- Creșterea cifrei de afaceri
- Creșterea încasărilor
- Diversificare
- Specializare
- Mărirea adaosului comercial
Raționalizarea cheltuielilor :
- Creșterea productivității
- Calificarea personalului
- Extinderea progresului tehnic
- Organizarea mai bună a muncii

20. Conceptul de marketing. Caracteristici

Ce este marketingul?
- Identificarea nevoilor și dorințelor consumatorilor țintă
- Anticiparea nevoilor și dorințelor țintă
- Cuantificarea nevoilor și dorințelor țintă
- Satisfacerea acestora într-un grad mai înalt decât concurența
Reguli
- Ce să ofere ?
- Cui ?
- Când ?
- Unde ?
- Cum ?
 - Dacă vrei să atragi publicul trebuie să descoperi ce îl interesează : ceea ce îl
interesează nu este practic ceea ce ai vrea tu să-l intereseze.
- Clienții sunt cei care fac legea.
- Clienții nu cumpără produse, ci soluții la problemele lor.
Identificarea nevoilor și motivațiilor :
Nevoi :
- Nevoia de siguranță – de confort
- Nevoia de a aparține unui grup social, apreciat
- Nevoia de auto-respect, orgoliu, noutate
- Nevoia de autorealizare, experiența de calitate, imagine, credibilitatea

21. Mixul de marketing

Planificarea mixului de marketing
Segmentarea pieței
Diferențierea pieței
Planul de marketing
Bunuri și servicii
Politica de produs
22. Particularități în marketingul produselor forestiere
Societățile sărace, rurale cu societăți agrare

Pădurea este esențială pentru asigurarea traiului zilnic : hrană, sursă de medicamente, lemn de foc,
protecție împotriva catastrofelor naturale.

Societățile în curs de industrializare

Pădurea, în principal sursa de lemn

Societățile bogate
Pun mare preț pe multiplele bunuri sau servicii oferite de pădure, servicii de recreere, sanogene,
etc.
Schimbări :

Vizează : - creșterea competiției pe piața lemnului :

- Jucători mai experimentați;

- Marketing de supraviețuire.
- Produse omogene vs produse diferențiate :

- Vânzarea lemnului pe picior înglobează puțin marketing,

- Marketul pornește odată cu adăugarea de valoare produselor lemnoase.

- Rolul important de marketizare a produselor nelemnoase și a serviciilor oferite de pădure.

Necesitatea cercetării de marketing. Structura studiului
I. Analiza datelor primare privind problema aleasa
- Analiza mediului concurențial: - număr de producători, concurența,
cererea și oferta potențială, exemple la nivel internațional/național
- Identificarea segmentelor de piață
- Analiza SWOT a poziției firmei pe piață
- Analiza mixului de marketing: produs, preț, distributie, promovare
II. Elaborarea unui chestionar de studiu al pieței
III. Elaborarea unei strategii de marketing pentru un anumit segment de piață

Bunuri și servicii

Bunuri industriale : materia primă

Bunuri de consum : produse finite specializate

Servicii complementare
Cu piață – marketingul urmează strategia 4P

Fară piață – este necesară crearea unei piețe noi

Pădurea promovată dual

Resursă regenerabilă – necesar a fi utilizată imagine a unui comportament ecologic

23. Clasificarea bunurilor și serviciilor forestiere

Bunuri oferite :

- Produsele lemnoase
- Produse nelemnoase : ciuperci, fructe de pădure, vânatul

Servicii protective
- Menținerea biodiversității

- Calitatea și cantitatea de apă

- Regularizarea climei

- Sechestrarea carbonului
- Controlul eroziunii

Servicii culturale :
- Turism și recreere

- Tradiții, cultură, religie și spiritualitate

- Stiință și educație