Napoleon Bonaparte

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa
Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai
târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica
Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele
provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva
francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o
rezonanță mai accentuată în limba franceză.
Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime
italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl
său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul
Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în
copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei
disciplină fermă a temperat un copil turbulent. El avea un frate mai
mare, Joseph, și șase mai
mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost
botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21
iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.
Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit
oportunități mai importante de studiu decât cele disponibile unui corsican
tipic din acea vreme. În ianuarie 1779, Napoleon a fost înscris la o școală
teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța franceza, iar în
mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu
un accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect.
Napoleon era tachinat de către ceilalți studenți din cauza accentului său,
prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu. Un examinator a observat
că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică. Are
cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar
deveni un marinar excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne
în 1784, Napoleon a fost admis la École Militaire, o școală militară de elită
din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl făcuse să ia
în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a
specializat pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de
doi ani într-unul singur, deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile.
A fost examinat de faimosul om de știință Pierre Simon Laplace, pe care
mai târziu Napoleon l-a numit senator
Inceputurile carierei
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu
gradul de sublocotenent în regimentul de artilerie La Fère. A servit în
garnizoanele de la Valence și Auxonne până după izbucnirea Revoluției
Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de
aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent,
Bonaparte i-a scris liderului corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când
națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii de francezi au fost
vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge.
Astfel arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”
A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie
complexă între regaliști, revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit
facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat gradul de locotenent-colonel și
comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul permisiei
și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit
totuși să convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul
de căpitan în iulie 1792. S-a întors în Corsica din nou și a intrat în conflict
cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și să saboteze un asalt
francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii
expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în
Franța continentală în iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.

Directoratul
Asediul Toulonului
În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de
Beaucaire (Cină la Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul
lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al liderului revoluționar Maximilien
de Robespierre[2]. Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine Christophe
Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane
de la asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului
republican și a fost ocupat de trupe britanice. El a adoptat un plan pentru a
captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor republicane să
domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul
poziției, în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la
capturarea orașului și la promovarea sa în gradul de general de brigadă[3].
Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare Publică și a primit
comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a
cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte,
Joseph, în 1794. Clary era o familie bogată de negustori din Marsilia.
Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe,
acumulate în lecturile nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii
politici atașați armatei, dintre care unul era Augustin Robespierre, fratele
temutului iacobin Maximilien Robespierre.
Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în
ziua atacului l-au urmat cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de
el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul și au izgonit flota dușmană
din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul
coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general;
avea atunci vârsta de 24 de ani. Gradul său provizoriu de general de
brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793, el este însărcinat să
inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.
La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi
recomandă acestuia să readucă la stare de funcționare fortul Saint-
Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul Marsilia. La citirea
scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general,
prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la
închisoarea de la Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin
Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat la domiciliu, sub paza unui
jandarm, iar Maximilien Robespierre dispune a fi eliberat[4].
La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din
Italia, iar la 16 februarie primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se
ridica la 15.000 de livre și șase rații de hrană [5]. Păstrându-și funcțiile de
inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata de Italia,
astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din
Italia, Napoleon a lucrat la un plan de operații care "ar
deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl entuziasmează pe
Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun
generalului comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie,
divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi, părăsind provizoriu bateriile
sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă
fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în
fruntea oamenilor săi, el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia
parte la cucerirea orașului Ormea.
În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios
spre pasul Tende, Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face
presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion pentru a obține întăriri. Pentru a
cunoaște și a aprecia forțele de care dispune Genova și fortificațiile
ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte
la Genova. Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește
reușește să studieze amănunțit poziția civică și politică a
ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9
thermidor după calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la
Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, Augustin i se
alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.
Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza
relației acestuia cu Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte
cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din funcțiile sale și este pus în stare
de arest la domiciliu. Ancheta care urmează îl dezvinovățește și îl
eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de
Italia, îi cere sa întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune
însuși în acțiune cam peste un an și jumătate și care va da Franței Italia.
Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc decât la
recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul
anului 1794 și la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva
voinței sale, să pregătească expediția împotriva Corsicii. La 2 martie flota
franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul capului Noli,
escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii
pierd 2 vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.
Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este
cuprins de foamete, la 1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul
Feraud, este o perioada de neliniște socială. Adresându-se ministrului de
război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major, până la
plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei
din Vendeea. El refuză în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest,
socotind ca putea acționa mai bine în armata de Italia. Se prezintă, la 18
august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou planul de
campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului.
Acest lucru nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze
la Constantinopol, lucru care nu se va întâmpla. El începe să poarte o viață
mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări, biblioteci. Un decret de
serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați,
dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat.
Decretul este semnat de Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și
apoi arhicancelarul imperiului.
Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată
de o mână de oameni "înecați în datori și crime". La sfârșitul lui
septembrie 1795, frământarea se face simțită, Convenția agonizează, iar
unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor - 27
august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este
preluată de un directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul
Bătrânilor, deputați care vor fi luați din rândurile Convenției. Secțiile
regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva
Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de
interior, care la 9 thermidor a atacat Primăria orașului, unde se afla
Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un general de ocazie,
fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general
adevărat, de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este
numit aghiotantul lui Barras, dispune să fie adusă artileria de la Sablons,
organizează opt sute de complete de armament, așază personal tunurile
din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar - 5
octombrie 1795 are loc o ciocnire violentă între secționari și soldații
comandați de Barras. După spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și
viitor general, "bătălia este condusă de generalul Bonaparte personal".
Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii. Cinci
zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras, îl numește pe generalul
Bonaparte, comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat
în gradul de general de divizie. La 26 octombrie, Barras, devenind unul din
cei cinci directori, demisionează din funcția sa și Bonaparte îi urmează la
comanda Armatei de interior.
El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de
competență în ce privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de
general comandant al Armatei de interior. Thiébault chiar spune că era o
persoană care "nu se jena de fel să arate față de subordonații săi cât de
multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul
dintre ei le știa la perfecție".
Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție.
La 2 martie, Bonaparte este numit comandantul armatei de Italia, susținut
de Barras și de Carnot în Directorat. La 8 martie 1796 are loc semnarea
actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria avocatului
Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.
Campania din Italia(1796)
Incepând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan
de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin
Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia - acel plan
conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și
pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotărât să ducă acest război "de
diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și
anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală. Francezii
au furat cu această ocazie din Italia bani, aur, opere de artă, capodopere
ale lui Leonardo da Vinci și Michelangelo.

Campania din Egipt și Siria (1798-1801)

Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui

Napoleon Bonaparte în Orient, aparent pentru a proteja interesele
comerciale franceze, de a submina accesul Marii Britanii în India și de a
stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al
campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de
angajamente navale și a inclus ocupația Maltei.
În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în
Siria, trupele lui Napoleon numite Armée d'Orient au fost nevoite să se
retragă în cele din urmă, după apariția unei discordii politice în Franța, a
conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei franceze de
sprijin. Campania a fost însoțită de crime de război: 4000 de prizonieri
arabi și musulmani au fost executați din ordinul lui Napoleon [6]
Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului
portuar egiptean Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această
bătălie flota de război britanică, sub conducerea amiralului Horatio Nelson,
a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese o expediție
militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat
supremația pe Marea Mediterană.

Prim Consul al Republicii(1799-1804)

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez.
Profitând de această popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus
dictatura personală în noiembrie anul 1799. Prin acest act, burghezia și-a
consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze. Noua
formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul
Consul (Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade
din istoria Franței. Prin măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au
fost eliminate. Economia a fost refăcută, Franța a devenit prosperă,
începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului
modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub
numele de „Codul lui Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra
Franței a fost înlăturată prin victoria împotriva Austriei, de la Marengo, din
anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin) și Italia.
Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra
Italiei. În 1802, Franța a încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea
perpetuă), prin care se producea un schimb de posesiuni: Franța renunța
la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.

Incoronarea lui Napoleon

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost
proclamat împărat de către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-
consultus.
Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-
lea, el a spus cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a
dus la un lung șir de războaie cu Anglia și cu monarhiile absolutiste
(Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea dintre
burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința
monarhilor europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui
Napoleon de a stăpâni întreaga lume[necesită  citare]. Cu o armată mare,
Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în 1805,
prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere
continentală care îi stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un
acord în 1807 prin care Europa era împărțită între împăratul Franței și
țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare
dezastroasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început
căderea lui Napoleon. În Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este
înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este obligat să abdice și este
exilat în insula Elba, în anul 1814.