CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE ,,RAISA PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CLINICE SPECIALIZATE

SUPORT DE CURS

FEBRA TIFOIDĂ. NURSING SPECIFIC ŞI

EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE

Livia Gavriliţa, profesor

la unitatea de curs boli infecţioase
cu nursing specific grad didactic întâi

CHIŞINĂU
 PLANUL LECŢIEI

1. Noţiune de febră tifoidă.

2. Etiologia (agentul patogen, proprietăţile morfologice, culturale şi viabilitatea)

3. Epidemiologia (factorii şi manifestările procesului epidemiologic)

4. Patogeneza

5. Manifestările clinice

6. Diagnosticul pozitiv

7. Principiile de tratament şi nursing specific

8. Măsurile de prevenire şi combatere în focar

 Febra tifoidă
Febra tifoidă este o maladie infecţioasă acută intestinală, antroponoză, determinată de Salmonella
typhi cu mecanism de transmitere fecal-oral, caracterizată prin leziuni specifice ale sistemului limfatic
al intestinului subţire cu formarea de ulcere, manifestată clinic prin febră de lungă durată,
sindrom toxic inflamator pronunţat, bacteriemie, stare tifică, erupţii cutanate rozeolice,
hepatosplenomegalie, stare confuză, modificări cardiovasculare şi a altor sisteme de organe cu evoluţie
severă şi complicaţii specifice până la deces.
Noţiunea de febra tifoidă a fost introdusă de Hipocrate de la termenul grecesc”typhos” ce se
subîntelege “ceaţă”,”fum”. Pentru prima dată maladia a fost descrisă în 1820 de către medicii francezi
Bretonneau şi Sharle Louis şi determinată ca maladie infecţioasă nozologică. Agentul infecţiei a fost
descoperit şi descris la sfârşitul secolului XIX de către N.Socolov în 1876, Eberth -1880 şi Graffi-
1884, ultimul a indentificat cultura pură. În anul 1917 Felix a argumentat structura antigentică a
agentului.
La finele secolului XIX şi începutul secolului XX febra tifoidă reprezintă una din cele mai grave
maladii infecţioase cu răspândire ubicvitară, mai ales în regiunile suprapopulate, subdezvoltate
economic şi social.

ETIOLOGIE
Agentul patogen al infecţiei - Salmonella typhi, face parte din familia Enterobacteriacee, genul
Salmonella, grupul serologic D. Este un bacil Gram (-), aerob, asporulat, mobil înconjurat de 8-25 de
cili flagelari care formează endotoxine ce se eliberează la distrugerea celulei bacteriene, cu acţiune
neurotoxică si vasodilatatoare. Se cultivă în condiţii de laborator pe medii de nutriţie ce conţin ser,
bilă. Sallmonela typhi se deosebeşte de alte salmonele doar prin structura antigenică.
Salmonela tifică conţine 3 antigene: O-somatic (termostabil), H-flagelar (termolabil), Vi – de
virulenţă (termolabil). Bacteriile paratifice A şi B spre deosebire S. Typhi, nu conţin antigenul Vi.
Bacteriile tifice pot genera forme “L” ce se divizează după sensibilitate pentru bacteriofagi.
Sallmonela typhi posedă o rezistenţă remarcabilă:

Rezistenţă
 Supravieţuieşte în sol 1-5 luni
 În apa curgătoare se păstrează 5-10
zile
 În apa stătută câteva luni
 Pe obiecte supravieţuieşte câteva zile
 Suportă bine temperaturile joase,
congelarea
Sensibilitate
 La uscăciune, acţiunea luminii solare directe, agenţii
patogeni pier repede
 La 600C se distrug în 20-30 min
 La 1000C pier momentan
 Soluţia de sublimat 1:1000, fenol 5%, cloramină 3%
le distrug în 2-3 min
 Sunt foarte sensibile la Levomicetină, Ampicilină,
Cotrimoxazol, Fluorchinolone, Cefalosporine de
generaţia III
 Sunt moderat sensibile la Tetraciclină, Nitrofuran,
Neomicină, Polimixină.

EPIDEMIOLOGIE
Febra tifoidă este o boală specifică numai omului. Boala este răspândită pe tot globul pământesc
şi apare sub formă sporadică, mai rar în forme endemo-epidemice. În ultimele decenii morbiditatea de
febră tifoidă s-a redus considerabil. Pe glob în prezent nivelul morbidităţii constituie 250-300 mii de
cazuri. Morbiditatea prin febra tifoidă se înregistrează în majoritatea ţărilor lumii, oscilând în limite de
la 0,5-0,6 cazuri în ţările supradezvoltate, până la 30-70 cazuri la 100000 de locuitori în ţările în curs
de dezvoltare. În ultimii 5 ani în Republica Moldova nu s-au depistat cazuri de febră tifoidă.
Febra tifoidă este o maladie strict antroponoză.
Sursa de infecţie:
 omul bolnav
 purtătorii sănătoşi
 purtătorii cronici
Din punct de vedere epidemiologic periculoşi sunt purtatorii cronici, ei constituie 0,1-1% din numărul
locuitorilor, deoarece ei nu sunt izolaţi şi au un contact mai mare. Portajul se întâlneşte mai fregvent
printre persoanele de vârsta a treia, preponderent la femei şi poate să decurgă ani de zile. Infecţiile
cronice, somatice şi parazitare cu afectarea preponderent a ficatului şi căilor biliare menţin portajul un
timp îndelungat. Deosebit de periculoşi sunt purtătorii de bacili tifici, angajaţi la diverse unitaţi de
alimentaţie publică şi care lucrează în diverse colectivităţi.

Agentul patogen se elimină cu materiile fecale, urina, mai rar cu saliva, laptele, masele vomitive.
Eliminarea agentului patogen are loc începând cu ultima săptămână a perioadei de incubaţie, continuă
pe tot parcursul bolii (maximală fiind în perioada de stare – a 2-3 săptămână), uneori chiar şi în
perioada de convalescenţă.
Contagiozitatea sursei se infecţie e mai mare de la 2-3 săptămâni, când agentul se elimină cu fecalele
50-70%,şi cu urina 30-50%.
Dacă eliminarea agentului patogen are loc:
 până la 3 luni – portaj acut (10%)
 mai mult de 3 luni – portaj cronic, care se poate menţine uneori pe tot parcursul vieţii
(3-5%).

Mecanismul de transmitere – fecal oral

Căile de transmitere:
 Contact indirect – prin obiecte de menaj, muşte, mâini murdare
 Hidrică – prin apa contaminată sau laptele nefiert
 Alimentară – prin intermediul alimentelor contaminate (carnea, laptele şi
produsele din ele).
Apa din reţelele de apeducte se poate contamina prin erodarea conductelor şi intrarea în contact a
acestora cu lichidele impurificate cu materii fecale ale bolnavilor. Apa din fântâni se poate contamina
în timpul ploilor şi inundaţiilor.
Infectarea poate fi realizată şi în procesul îngrijirii bolnavilor, dacă nu se respectă regulile de igienă.
Un rol important în vehicularea febrei tifoide îl au muştele, numarul cărora în anotimpurile calde creşte
evident.
Receptivitatea este generală, indiferent de vârstă şi sex. Febra tifoidă are caracter sezonier,
ascensiunea incidenţei morbidităţii înregistrându-se în lunile de vară-toamnă.
Oamenii sunt foarte receptivi la această infecţie, dar morbiditatea depinde de vârstă şi doza de
infectare. Se înbolnavesc mai frecvent copiii între 7-15 ani şi persoanele de 30-40ani. Dupa suportarea
infecţiei rămîne o imunitate stabilă de lungă durată.

PATOGENIA
Salmonelele tifice pătrund în organism prin cavitatea bucală prin alimente, apa sau prin
intermediul mâinilor murdare.. O parte din ele se distrug în stomac, altele ajung în lumenul intestinului
subţire şi se încorporează în formaţiunile limfatice ale peretelui intestinal - foliculii solitari şi plăcile
Payer. Din formaţiunile limfatice, prin vasele limfatice salmonelele tifice pătrund în ganglionii
limfatici mezenterici, unde intensiv se multiplică, dereglând funcţia lor de barieră, formând focare
primare de infecţie. Din ganglionii limfatici agenţii patogeni nimeresc în sânge realizând prima
bacteriemie asimptomatică care corespunde perioadei de incubaţie. Sub acţiunea bactericidă a
sângelui o parte din bacterii se distrug eliminând endotoxină, responsabilă de apariţia semnelor de
intoxicaţie, mărirea temperaturii – stare tifică. O altă parte din salmonele prin torentul sangvin sunt
diseminate în diferite organe şi ţesuturi, mai ales în cele bogate în ţesut reticuloendotelial (ficat,
splină, măduvă osoasă), unde multiplicarea lor este intensă timp de 10-14 zile, producând focare
secundare de infecţie după care urmează a doua bacteriemie, ce corespunde perioadei de stare a bolii.
Consecinţa celei de-a doua bacteriemii este localizarea germenilor la nivelul plăcilor Payer, splinei,
căilor biliare. Eliminarea bacteriilor din organism este realizată de ficat prin căile biliare, rinichi prin
urină, glande mamare prin lapte matern, glande intestinale prin materii fecale.

TABLOUL CLINIC
Perioada de incubaţie, durează de la 7 până la 25 zile, în mediu 10 – 14 zile şi nu este însoţită de
manifestări clinice.

Perioada de debut (prodromală):

 durează 6- 7 zile;
 în 2/3 din cazuri debutul este lent, treptat;
 temperatura subfebrilă cu creştere „căţărătoare”;
 sensaţii de fiori;
 cefalee persistentă chinuitoare;
 oboseală progresivă;
 vertijuri;
 slăbiciune generală;
 dureri musculare de curbatură în membre şi în regiunea spatelui;
 dereglarea somnului – insomnie;
 anorexie;
 hepatosplenomegalie începând cu ziua a 3-4 de boală;
 disconfort abdominal, dureri în abdomen, meteorism;
 greaţă, vomă, scaune moi de culoare verzuie de 1-2 ori/zi, mai frecvent constipaţii;
 ocazional pot fi manifestări respiratorii – tuse seacă, raluri uscate în plămâni;
 obiectiv: tegumentele palide, uscate, faţa cu pastozitate, limba cu depuneri marginale, vârful fiind
curat de culoare roşie aprinsă, faringele hiperemiat cu semne de angină;
 în 1/5 din cazuri debutul poate fi brusc, temperatura ajung rapid la 39-400C;
 poate evolua şi cu debut atipic cu clinica de apendicită acută, colecistită, pneumonie (pneumotifus),
gastroenterită, enterită, gastroenterocolită (colotifus), meningită (meningotifus), encefalită
(encefalotifus).

Perioada de stare:
 durează aproximativ 2 săptămâni;
 febra atinge valori maximale 39-400C - febra în platou, curba termică având aspect ondulatoriu,
remitent, intermitent cu o durată de 1-2 săptămâni;
 se instalează starea tifică – bolnavii devin apatici, indiferenţi, inhibaţi, la discuţii participă fără
plăcere, iar la întrebări răspund cu întârziere prin fraze scurte, apare delirul, agitând mâinile după
obiecte imaginare, tulburări sensoriale (vedere ca prin ceaţă şi tulburări de auz), cefalee
pronunţată, insomnie;
 tegumentele uscate, palide, fierbinţi;
 la a 8-10 zi de boală apare erupţia rozeolică – pete de dimensiuni mici (3-5 mm), de culoare roz-
pală, monomorfă, care rareori se înalţă mai sus de nivelul pielii „ rozeola elevata” de mărimea
unui bob de linte, congestive, în număr redus, ce dispar la presiunea digitală şi apar din nou după
înlăturarea presiunii, cu localizare predilectă pe abdomen şi părţile laterale inferioare ale cutiei
 toracice, faţa anterioară a braţului şi antebraţului, care pot aparea în valuri eruptive – pe fonul
dispariţiei elementelor vechi pot apărea altele noi „fenomenul presurării”, persistă 3-5 zile şi
dispar lăsând o pigmentaţie slab vizibilă;
 la mojaritatea bolnavilor se determină culoarea icterică a palmelor şi tălpilor – simptomul
Filipovici;
 mucoasa cavităţii bucale este palidă, uscată;
 limba tumefiată, uscată, cu amprente dentare pe margini şi depuneri de culoare surie sau cafenie.
Marginile şi vîrful limbii au o culoare roşie aprinsă, fără depuneri – limba prăjită „limba de
papagal”;
 la percuţie în regiunea ileocecală se determină un sunet timpanic mat „simptomul Padalca”, iar la
palpare - garguiment şi sensibilitate a peretelui abdominal;
 abdomenul balonat, datorită meteorismului;
 hepatosplenomegalie;
 constipaţii, rar scaune moi verzui – „aspectul pireului de mazăre”;
 la 55 – 70% din bolnavi se măresc în volum ganglionii limfatici cervicali, axilari, mezenterici –
limfadenopatie;
 dereglările cardiovasculare sunt frecvente – bradicardie relativă, hipotonie arterială, atenuarea
zgomotelor cardiace;
 sistemul respirator se afectează în măsură mai mică – simptome catarale, uneori bronşite,
bronhopneumonii.

Perioada de declin:
 durează 7 zile;
 febra scade treptat prin oscilaţii mari dintre dimineaţă şi seară;
 diminuarea stării tifice.

Perioada de convalescenţă:
 Durează câteva săptămâni;
 scăderea treptată a febrei;
 normalizarea tuturor funcţiilor organismului;
 normalizarea scaunului;
 normalizarea apetitului.

Evoluţia febrei tifoide poate fi:

 obişnuită
 scurtată datorită tratamentului cu antibiotice, temperatura se normalizează după 4-10 zile
 îndelungată
 severă – prelungită cu recăderi (revenirea simptomelor clinice a febrei tifoide în perioada de
convalescenţă). Apar cel mai frecvent în primele 8-15 zile de convalescenţă, dar pot apărea şi tardiv
după 1-2-3 luni după finisarea tratamentului. Durata febrei în recădere poate fi de la 1-3 zile până
la 1-3 săptămâni, atingând valori înalte în primele 2 zile. Frecvenţa recaderilor poate fi în 7-9-12
% din cazuri.

Recăderile pot fi: ♦ precoce

♦ tardive
Reîmbolnăvirea este excepţională.

Febra tifoidă Se termină cu:

♦ vindecare completă
♦ vindecare cu sechele
♦ deces
 FORMELE CLINICE

1. Tipice:
 uşoară 20-35%
 moderată 50-60%
 severă 9-15% - hipertoxice, encefalitice
2. Atipice:
 abortivă – cu evoluţie scurtă de câteva zile
 ambulatorie – purtată pe picioare, febra durează 5-7 zile, uneori 2-3 zile,
erupţiile apar rar
 cu debut pneumonic, apendicular, colecistitic, meningian.

COMPLICAŢIILE
1. Hemoragii intestinale – apar în 1-2% din cazuri şi se datorează:
 meteorismului;
 abaterilor de la dietă;
 deplasărilor bruşte.
Hemoragiile mici sunt recunoscute după prezenţa scaunului cu sânge (melena), cele medii şi masive –
prin temperatură scăzută, puls mic, transpiraţii reci, hipotonie pînă la colaps.

2. Perforaţii intestinale – apar în 0,5-1,5-3% din cazuri, în caz de nediagnosticare timpurie. Sunt
localizate în regiunea ileocecală şi se manifestă prin dureri moderate cu tendinţă spre intensificare,
defans muscular, meteorism, dereglarea peristaltismului intestinal, vomă repetată, sughiţ conducând
la apariţia tabloului clinic a peritonitei.

3. Şoc toxiinfecţios – 0,5-0,7% din cazuri, este determinat de pătrunderea salmonelelor şi a toxinelor
lor în sânge.
Manifestările clinice sunt în dependenţă de faza şocului:
♦ compensat – febră, delir, tahicardie, erupţii hemoragic
♦ subcompesat - scăderea temperaturii corporale, hipotonie, cianoză
♦ decompensat – dereglarea hemodinamicii, dispnee, cianoză totală, hipotermie, anurie, comă.

DIAGNOSTICUL

Diagnosticul febrei tifoide se bazează pe:

 date clinice – febra în creştere, afectarea stării generale, dereglări digestive, hepatosplenomegalie,
erupţie rozeolică, simptomul Padalca, simptomul Filipovici
 date epidemiologice – contactul direct cu bolnavii sau suspecţii de febră tifoidă, aflarea în zonele
endemice
 date de laborator:
♦ Examenul bacteriologic. Se recoltează: sângele, materiile fecale, urina, bila, măduva osoasă.
Metoda cea mai rapidă, precoce şi precisă este:
- Hemocultura – se recoltează 5-10 ml sânge cu seringa sterilă, din vena cubitală şi se
însămânţează într-un flacon cu mediu nutritiv Rapoport sau bulion biliat 10 – 20% în raport
de 1:10. Flaconul se amplasează în termostat la temperatura de 370C pe 24 ore şi apoi se
efectuează reînsămânţarea pe medii dure Endo şi Ploschirev. Rezultatul pozitiv se obţine la
a 4 – 5 zi, cel negativ la a 10 zi.
- Coprocultura – însămânţarea maselor fecale se efectuează în perioada de stare a bolii la a
2 – 3 săptămână. Masele fecale (2 – 3 gr), se recoltează în eprubete cu conservant, se
expediază la laborator cu bilet de însoţire. Rezultatul pozitiv se obţine la a 3 zi.
 - Urocultura – însămânţarea urinei se efectuează în perioada de stare a bolii la a 2 – 3
săptămână. Urina (20 – 30 ml) se recoltează în sticluţe cu gât larg sterile, închise, după
toaleta intimă preventivă, din jetul de mijloc.
- Bilicultura – însămânţarea porţiilor B şi C de bilă, colectate în eprubete sterile (10 – 20 ml)
pe medii de îmbogăţire. Bila se colectează în perioada de convalescenţă cu scop de
depistare a purtătorilor bacteriilor tifoparatifice.
- Rozeolocultura – însămânţarea lichidului interstiţial din elementul eruptiv steril scarificat
cu ajutorul unei pipete pasteriene într-o cutie Petri, ce conţine preparate biliare.
♦ Examenul serologic. Se recoltează sânge venos începând cu a doua săptămână de boală.
Colectarea se face pe nemâncate, din vena cubitală în cantitate de 3 – 5 ml, într-o eprubetă sterilă
Rezultatul se primeşte la a 2 zi. Mai frecvent se folosesc următoarele reacţii serologice:
- Reacţia de aglutinare – determină anticorpi specifici faşă de O, H şi Vi antigene;
- Reacţia de hemaglutinare pasivă – pentru antigenele O şi Vi;
- Reacţia de fixare a complementului;
- Testul de aglutinare latex (test rapid pe lamă);
- Reacţia Widal – evidenţierea anticorpilor specifici faţă de antigenul O şi H;
- ELISA.
Toate reacţiile serologice se cercetează în dinamică cu interval de 10 – 14 zile pentru a semnala
creşterea titrului de anticorpi.

Din metodele nespecifice:

 analiza generală a sîngelui – în primele 3 zile de boală leucocitoză, care apoi trece în
leucopenie, limfocitoză relativă, neutropenie, trombocitopenie, aneozinofilie.

TRATAMENTUL
Tratamentul trebuie sa fie:
 complex
 diferenţiat şi individualizat
 să încludă masuri igieno-dietetice, curative şi de îngrijire
Include:
 internarea în staţionar este obligatorie pentru toţi bolnavii, indiferent de severitatea bolii;
 repaos: ♦ strict la pat pînă la a 6 – 7 zi de apirexie (regimul de activitate I);
♦ poziţie şezândă din ziua a 7 – 8 de apirexie (regimul de activitate II)
♦ regim de salon din ziua a 10 – 1 de apirexie (regimul de activitate III).
 Dieta Nr. 1 – alimente uşor asimilabile preparate prin fierbere sau aburi sub formă lichidă sau
semilichidă;
 Preparatul de elecţie – Levomicetina (Cloramfenicolul), per os indicat pe toată perioada febrilă
şi încă 12 zile de apirexie;
 În caz de rezistenţă sau intoleranţă la Levomicetină se poate indica – Ampicilină,
Fluorchinolone (Ofloxacină, Pefloxacină, Ciprofloxacina) Cefalosporine de generaţia a III
(Ceftriaxonă, Cefotaxima, Cefixima) pe o durată de 10 – 14 zile;
 În caz de intoxicaţie manifestă – perfuzii i/v soluţii de 5% Glucoză, Ringer, Hemodeză;
 În cazul prezenţei manifestărilor cardiovasculare – cardiotonice, angiotonice;
 În formele severe – corticoterapie parenterală (i/m, i/v) cu Dexametazonă, Hidrocortizon,
Prednizolon;
 În caz de perforaţie intestinală – intervenţie chirurgicală de urgenţă;
 În cazul hemoragiei intestinale:
♦ regim strict la pat;
♦ aplicarea pungii cu gheaţă pe abdomen;
♦ bolnavului nu i se dă să mănânce timp de 10 – 15 ore;
 ♦ hemostatice – sol. Vicasol, Clorură de Calciu;
♦ transfuzii de sînge, sol. Poliionice (Trisare, Acesare), sol. Coloidale (Poliglucină,
Gelatinol);
 Respectarea cerinţelor faţă de regimul de activitate;
 Igiena pielii, mucoaselor cavităţii bucale;
 Clătirea sau prelucrarea cavităţii bucale după fiecare masă cu sol. Acid Boric 2%, sol.
Bicarbonat de sodiu 2%;
 Cu scop de prevenire a escarelor şi a proceselor de stază în plămâni, bolnavii gravi vor fi
întorşi de pe o parte pe alta la fiecare 2 ore;
 În caz de constipaţii – clismă evacuatorie;
 În caz de meteorism aplicarea tubului de evacuare a gazelor.

CRITERIILE DE EXTERNARE
ŞI DISPENSARIZARE A CONVALESCENŢILOR
 Externarea convalescenţilor se va efectua după 21 zile de temperatură normală – dacă bolnavii
au fost trataţi cu antibiotice, sau după 14 zile – dacă nu au urmat antibioticoterapie;
 La externare e necesar să fie 3 rezultate bacteriologice negative ale materiilor fecale şi urinei cu
interval de 2 – 3 zile după finisarea tratamentul etiotrop, un rezultat negativ al însămânţării bilei
la a 16 – 17 zi după tratament şi un rezultat negativ al RHAP cu Vi antigen;
 Angajarea în muncă – timp de 2-3 luni cu eliberarea de la munca fizică grea;
 Respectarea regimului alimentar şi dietetic – interzicerea grăsimilor greu fuzibile;
 Respectarea regulilor de igienă personală;
 Convalescenţii se vor afla la supraveghere dispensarică timp de 3 luni.

PROFILAXIA

Măsurile de profilaxie se împart în:

 Specifice
 Nespecifice

Măsurile nespecifice, sanitaro-igienice:

 Izolarea şi tratarea bolnavilor;
 Supravegherea sanitară a aprovizionării cu apă, a modului de instalare şi lucru a apeductelor;
 Supravegherea sanitară a întreprinderilor alimentare şi de vânzare a produselor alimentare;
 Nimicirea muştelor;
 Controlul sanitar al localităţilor, stării canalizaţiilor şi dezinfectării dejecţiilor;
 Controlul periodic al personalului din industria alimentară, a apei şi din colectivităţi umane;
 Controlul periodic bacteriologic al alimentelor, a apei potabile;
 Educaţia sanitară a populaţiei.

Măsurile specifice:
 Vaccinarea antitifică se efectuează numai conform indicaţiilor epidemiologice, deoarece
protejează numai 70% şi are efecte secundare;
 Se foloseşte vaccinul chimic omorât sau vaccinul atenuat (dă protecţie cu durată de 3 ani şi nu
are efecte secundare);
 Copiii sub vârsta de 5 ani şi persoanele cu contraindicaţii pot fi protejaţi prin
antibioticoprofilaxie de 7 – 10 zile.
 Măsurile antiepidemice în focarul de febră tifoidă
 Izolarea bolnavului în staţionar, transportarea cu transport sanitar;
 Declararea nominală despre fiecare caz de boală la CMP;
 Anchetarea epidemiologică a focarului cu depistarea persoanelor contactate;
 Dezinfecţia curentă şi terminală;
 Supravegherea contactaţilor timp de 21 zile cu termometrie zilnică, cu examen bacteriologic al
urinei şi materiilor fecale şi RHAP cu antigenul Vi o singură dată;
 Dispensarizarea convalescenţilor;
 Educaţia sanitară a persoanelor din focar.

Bibliografie
1. Cobîleanschi S., Botnarciuc L., Cucieru E., Boli infecţioase curs teoretic pentru colegiile de
medicină, Chişinău, 2010
2. Zanc V., Ciutică I., Slavcovici A., Boli infecţioase, Cluj Napoca, Editura Medicală Universitară
”Iulie Haţieganu”, 2011
3. Cupşa A., Boli infecţioase transmisibile, 2007
4. Е. Шувалова, Инфекционные болезни, Москва, Медицина, 2005
5. Иванова В, Инфекционные болезни, Санкт Петербург, Фолиант, 2002
6. Obreja G., Boli infecţioase, Profilaxie şi combatere, Ghid practic, Chişinău, 2004
7. Rusu G., Galeţchi A., Popovici P., Boli infecţioase la copii, Chişinău, 2004
8. Chiotan M., Boli infecţioase, Editura Medicală Naţională, Bucureşti, 2002
9. Rebedea I., Boli infecţioase, Bucureşti, Editura Medicală, 2000