3.

CONCEPTE CENTRALE ÎN ETICA PROFESIONALĂ

1.1 Autonomia
1.2 Binefacerea
1.3 Paternalismul
1.4 Drepturi şi acţiune dreaptă
1.5 Problema etică fundamentală în afacerile internaţionale
1.6 Principii de bază ale eticii în afacerile internaţionale

1. Autonomia
Autonomia semnifică posibilitatea de a alege cursul pe care dorim să îl ia
acţiunile noastre, în baza faptului că avem discernământ, ne cunoaştem interesele şi ştim
care credem că ne este binele propriu. Uneori termenul folosit în locul celui de autonomie
este cel de autoguvernare. Etimologic înseamnă capacitatea de a fi propriul legiuitor (nomos:
lege, în greacă). Acceptarea autonomiei trebuie să aibă caracter universal: o recunoaştem
tuturor persoanelor, în calitatea lor de scopuri în sine. Intervenţia nepermisă a cuiva în
planurile noastre de viaţă ne diminuează ca oameni fiindcă ne lezează autonomia.
Autonomia presupune anumite grade de libertate negativă: "să fim eliberaţi de"
anumite constrângeri, şi anumite grade de libertate pozitivă: "să fim liberi să" facem anumite
lucruri, adică să avem putinţa să exercităm aceste libertăţi.
Autonomia presupune următoarele:
1. Eliberarea sau libertatea faţă de constrângeri
În mod obişnuit suntem constrânşi de nenumăraţi factori, legea fiind cel mai evident, tot aşa
cum o altă limită evidentă o reprezintă şi propriile noastre capacităţi intelectuale sau fizice.
Condiţia să ne păstrăm autonomia este lipsa intervenţiei nelegitime, a amestecului forţat în
propria viaţă. Autonomia nu se poate exercita în comunităţi care nu respectă liberul arbitru
al fiecărei persoane. În genere, nu se poate exercita în comunităţile în care drepturile omului
se opresc la uşa casei, a instituţiei, firmei sau a statului.
2. Libertatea de a alege
Trebuie să avem la dispoziţia noastră un minimum de condiţii pentru alegere şi mai ales
pentru a-i da curs. Sărăcia absolută nu ne pune în posibilitatea de a alege, handicapurile, la
rândul lor, ne îngustează semnificativ alegerea.
3. Informaţia şi rezonabilitatea alegerii (alegerea în cunoştinţă de cauză)
Primii doi factori sunt de ordin extern (lipsa constrângerilor şi libertatea de a alege), nu
depind preponderent de noi (de voinţa noastră). De data aceasta avem de-a face (ca şi în
cazurile următoare), cu factori interni. Pentru a alege în cunoştinţă de cauză avem nevoie de
un minimum de informaţii. În acelaşi timp, ceea ce dorim trebuie să fie rezonabil. Pentru ca
alegerea să fie deplin rezonabilă (ceea ce este un simplu ideal), există câteva condiţii:
identificarea obiectivelor valoroase, capacitatea de a face priorităţi, capacitatea de a găsi
mijloacele pentru aceste obiective, capacitatea de adaptare la schimbări în priorităţi, scopuri şi
mijloace. Această condiţie a autonomiei poate să fie subminată de lipsa de informaţii, de
manipulare, de incapacităţi proprii, de şansele reduse la educaţie pe care le-a avut o persoană,
de boală, suferinţă sau chiar de epuizare din cauza suprasolicitării.
4. Recunoaşterea faptului că orice persoană este moral valoroasă
Această condiţie face ca autonomia să capete aspecte etice. Ea reprezintă dimensiunea etică a
autonomiei. Recunoaştem celorlalţi oameni aceleaşi drepturi. Prin urmare, trebuie să ne
abţinem de la a le leza propria autonomie şi să promovăm, pe cât ne stă în putinţă, exercitarea
acesteia. Condiţia de posibilitate pentru o astfel de atitudine oreprezintă respectul egal
pentru fiecare om ca persoană (după expresia lui Kant, umanitatea din persoana fiecăruia
este sfântă). Astfel ne atingem cel mai înalt grad al propriei umanităţi: recunoaşterea egalităţii
morale, respectul faţă de alţii, acţiunea de a-i trata şi ca scop în sine.

Principiile în temeiul cărora poate fi restrânsă autonomia sunt, în general, următoarele:

a) Principiul paternalismului
În sens lărgit, principiul se aplică atunci când este justificată restrângerea autodeterminării
pentru a preveni ca o persoană să îşi facă rău (de exemplu, să se sinucidă, să inhaleze
substanţe periculoase, să circule periculos, sau chiar să fumeze).Primul sens este negativ:
arată ce trebuie o persoană să fie împiedicată să facă. În sens restrâns (versiunea "tare"),
paternalism înseamnă restrângerea autodeterminării în beneficiul persoanei respective.
Este un principiu pozitiv. Arată ceea ce o persoană trebuie constrânsă să facă. De exemplu,
urmarea studiilor obligatorii, purtarea centurii de siguranţă, chiar şi plata impozitelor pentru
sănătate, educaţie, apărare ş.a, sunt constrângeri în favoarea persoanei.
b) Principiul lezării
Libertatea unei persoane poate să fie restrânsă în cazurile în care ea ar putea să-i lezeze pe
alţii (să le facă rău). De exemplu, sunt interzise practici profesionale fără licenţă, în anumite
profesii există controale medicale obligatorii: profesori, piloţi, poliţişti ş.a. Din aceeaşi
categorie fac parte şi măsurile împotriva poluării.
c) Principiul ofensei
Un act poate să fie supus restricţiilor dacă aduce ofensă publică (îi face pe alţii să se simtă
prost, jigneşte, produce ruşine). Câteva exemple ilustrative sunt cele al nudităţii în public,
al pornografiei şi obscenităţii. Există comportamente socotite ofensatoare fiindcă sunt
indecente. Principiul ofensei este foarte controversat. El vine în conflict cu libertatea de
exprimare.
d) Principiul bunăstării generale (binefacerii).
Conform acestuia, fiecare posesor de venituri trebuie să dea o parte din ele pentru "binele
public". În acest fel, persoana nu pierde în nici un caz mai mult decât câştigă cei cărora li
se redistribuie venituri în cadrul politicilor de asistare a celor aflaţi în nevoie sau al unor
domenii deficitare non-profit (de exemplu arta).
e) Principiul moralismului legal
Restrângerea autodeterminării se bazează pe ideea prevenirii actelor imorale. Legea este
văzută ca instrument de întărire a moralităţii
Aceeaşi problemă apare şi în cazul avorturilor.
Mulţi eticieni socotesc ca morala nu trebuie să "colapseze" în lege fiindcă transformă
actele imorale în acte ilegale, în rând cu violul, hoţia, crima. Principiul lezării este socotit
suficient în cazul "delictelor fără victime" (vezi o discuţie mai largă a acestor principii în
Appelbaum şi Lawton, 1998, pp.31-38).

2. Binefacerea (beneficienţa)
Binefacerea este un concept legat preponderent de cel moral de grijă. Profesioniştilor
li se cere acest lucru. Există aşteptări moral legitime ca medicii să răspundă şi unor apeluri ale
pacienţilor atunci când sunt în afara serviciului, ca un poliţist să răspundă la apeluri de
urgenţă în afara orelor de program, ca un manager public sau privat să reacţioneze la cerinţele
ivite în afara obligaţiilor sale directe. O astfel de cerinţă apare explicit pentru medici în
Jurământul lui Hipocrate. Ideea centrală este cea de a face bine, a acorda grija potrivită şi de
a te abţine de la a face rău. O cerinţă minimă este deci cea a non-maleficienţei (cea de a nu
face rău). De exemplu, poliţist fiind să nu utilizezi violenţa excesivă, profesor fiind să nu
descurajezi eforturile elevilor care încearcă să se depăşească, soră de caritate fiind, să nu
administrezi un tratament nepotrivit, jurnalist fiind, să nu dezinformezi.
 În majoritatea profesiilor nu se cere doar să-ţi faci datoria scrisă în fişa postului, ci să-
ţi pese de domeniul şi colectivul în care lucrezi, de renumele firmei sau instituţiei. Astfel de
datorii nu pot să fie stipulate legal, ci doar moral. Un sacrificiu rezonabil este cerut oricui se
angajează în diferite categorii de profesii. Este o condiţie a altei valori a eticii profesionale:
devotamentul faţă de profesie (vezi Appelbaum şi Lawton, 1998, p. 40).
Dreptatea distributivă este categoria etică prin care putem depăşi problema
binefacerii, (caracterul neobligatoriu al asistării celor aflaţi în nevoie) care este mai degrabă
personală, subiectivă şi este invocată mai ales în morala privată. Dreptatea distributivă
vizează împărţirea mai echitabilă a greutăţilor (poverilor) şi beneficiilor. În acest proces sunt
cuprinse politicile legate de venituri, taxe şi impozite, educaţie, serviciul public. Scopul este
acela ca şi oamenii cu venituri mici sau fără venituri, să beneficieze de acces la educaţie,
servicii medicale, protecţia poliţiei, asistenţă juridică.

3. Paternalismul
Termenul paternalism are conotaţii în genere negative. El se aplică preponderent
relaţiilor de autoritate şi putere în care supoziţia despre majoritatea oamenilor este aceea că ei
nu au suficient discernământ, pot să fie mai degrabă obiect decât subiect al moralei (nu
participă la crearea şi negocierea principiilor şi normelor, dar trebuie să se supună acestora).
Punctul de vedere paternalist susţine ideea că există situaţii în care oamenii au un
discernământ mai slab, sunt vulnerabili, lipsiţi de putere, nu au mijloace să-şi urmeze
scopurile.
Atunci când vorbim în sens pozitiv despre paternalism, ne referim la interferenţa în
libertatea persoanei prin acte justificate referitoare exclusiv la bunăstarea, binele, fericirea,
nevoile, interesele sau valorile celei care este supusă coerciţiei (G. Dworkin, 1972, p. 65).
Această parte pozitivă a paternalismului se adresează persoanelor care, în mod obiectiv,nu
sunt în situaţia de a-şi urma planurile proprii de viaţă, uneori nu pot nici să şi le formuleze
(cazul copiilor mici, a persoanelor cu oligofrenie severă, al celor aflaţi în comă sau cu un
handicap care îi face să trăiască o viaţă vegetativă, a celor senili). Cei foarte tineri (minorii)
suportă un paternalism limitat până la vârsta la care li se recunoaşte capacitatea de a consimţi
şi discernământul în sensul alegerii propriilor planuri de viaţă, a credinţelor şi valorilor, pentru
ei înşişi.

4. Drepturi şi acţiune dreaptă

Problema drepturilor intervine în situaţii profesionale în mod contextual. Indiferent de
contexte, există însă cadre normative acceptate de tipul Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului. În contextul respectării lor se elaborează şi norme pentru practicarea profesiilor care
cuprind drepturile celor afectaţi de ele: drepturile pacienţilor, contribuabililor, clienţilor,
elevilor sau ale celor angajaţi în profesii (drepturi sindicale, de exemplu). Un drept relevă
libertatea de acţiune sau libertatea de a nu fi supus anumitor acte. Drepturile au formă
negativă (ceea ce trebuie opriţi alţii să ne facă) sau pozitivă: ceea ce putem să facem. Există
diferite categorii de drepturi: politice, legale, morale (cele garantate de principii etice, de
exemplu, dreptul la o îngrijire medicală profesională, dreptul la informaţii asupra propriei
persoane, dreptul de a fi corect informat despre probleme publice).
Există câteva condiţii pentru ca drepturile formal proclamate să poată să fie exercitate:
1. Orice drept este corelat cu datoria cuiva de a-i asigura exercitarea. De exemplu,
dreptul la confidenţialitate în privinţa fişei medicale proprii se corelează cu datoria
personalului medical de a nu da altora acces la ea. Dreptul la viaţă privată este corelat cu
datoria instituţiilor care-l protejează de a nu permite sau de a pedepsi intervenţia altora în
privatitatea unei persoane.
2. Un drept asigură exercitarea autonomiei unei persoane în urmărirea scopurilor şi
intereselor proprii.
Intervenţia altora în spaţiul libertăţii personale de alegere este interzisă, cu anumite excepţii.
de exemplu, nu putem stabili noi înşine pe ce criterii putem să fim admişi într-o formă de
învăţământ sau într-o profesie.
3. Un drept justifică acţiunea persoanei care îl exercită şi faptul că acesta solicită sprijin
în exercitarea lui.
Dacă, de exemplu un medic nu face un transplant şi pacientul moare, medicul se poate prevala
de faptul că nu i-a fost permis transplantul de către pacient sau familia acestuia. Dacă a fost
încălcată confidenţialitatea, un client sau un pacient pot să ceară daune celor care i-auviolat
acest drept. Violarea drepturilor este o problemă moral importantă. Dar pentru ca ea să nu fie
doar obiect de dezbatere, orice instituţie ar trebui, în primul rând, să aibă şi să facă publice
propriile norme etice prin care să se asigure atât protecţia beneficiarilor ei, cât şi a propriului
personal. (vezi Appelbaum şi Lawton, 1998, pp. 46-18).
Principiile enunţate mai sus intervin în contextul tuturor eticilor profesionale. Ele
constituie repere pentru construcţia codurilor diferitelor etici în sensul principiilor, valorilor şi
normelor care se cer respectate în spiritul coerenţei între democraţie şi etica oricărei profesii
exercitate într-un regim democratic.

4. Problema etică fundamentală în afacerile internaţionale

Dată fiind marea diversitate a moravurilor din lumea afacerilor internaţionale,
problema principală cu care se confruntă îndeosebi marile corporaţii multinaţionale, care
operează pe piaţa globală, este alegerea uneia dintre următoarele două politici alternative: fie,
pe de o parte, respectarea strictă a codului etic al firmei din ţara de origine oriunde ar opera în
lume; fie, pe de altă parte, adaptarea politicii firmei la tradiţiile şi stilul de afaceri din fiecare
ţară străină unde operează.
Fiecare dintre aceste două strategii alternative prezintă avantaje şi dezavantaje din
punct de vedere strict economic, adică având în vedere numai profiturile potenţiale ale firmei.
Păstrarea strictă a codului etic al corporaţiei, elaborat pe baza valorilor morale dominante în
ţara de origine, are avantajul că menţine reputaţia firmei nepătată şi nu stârneşte obiecţii,
rezerve sau critici vehemente din partea consumatorilor şi a publicului „de acasă”,
consolidând totodată şi prestigiul firmei pe plan internaţional. Dezavantajul major al acestei
politici inflexibile constă în faptul că pe anumite pieţe naţionale nu se poate pătrunde şi nu se
pot face afaceri profitabile dacă nu se acceptă recurgerea la anumite practici discutabile sub
aspect etic, dacă nu chiar de-a dreptul ilegale, datorită unui fenomen generalizat de corupţie şi
unor mecanisme economice care favorizează concurenţa neloială mai mult decât
competitivitatea.
Flexibilitatea codurilor etice şi adaptarea la practicile economice locale permite
corporaţiilor multinaţionale să penetreze pieţele dominate de practici dubioase şi să se
menţină pe acele pieţe, cu profituri tentante. Dezavantajele imediate sunt legate de reacţiile
opiniei publice din ţările de origine şi în general din statele care adoptă o politică dură faţă de
corupţie; dezavantajele mai puţin vizibile, dar şi mai serioase pe termen lung, decurg din
faptul că orice complicitate a firmelor transnaţionale cu factorii de putere corupţi din anumite
ţări ale lumii încurajează şi consolidează corupţia din acele ţări, ceea ce diminuează
considerabil potenţialul lor de dezvoltare solidă şi echilibrată care să le facă, în timp, nişte
parteneri serioşi, cu resurse în expansiune şi cu o putere de cumpărare din ce în ce mai
atractivă pentru investitorii străini de anvergură.
Printre numeroasele probleme sensibile pe care trebuie să le gestioneze
firmele care operează la scară mondială cea mai gravă şi având consecinţele cele
mai importante este neîndoielnic corupţia. Acest subiect merită o atenţie sporită.
 Costurile sociale şi individuale ale corupţiei
Corupţia afectează negativ dezvoltarea unei ţări în mai multe modalităţi.
Reduce creşterea economică, alungă investitorii străini şi canalizează investiţiile,
împrumuturile şi fondurile de ajutorare în aşa-numitele „white elephant projects” –
proiecte absurd de grandioase, care aduc imense beneficii potentaţilor care
administrează banii, dar care nu sunt de nici un folos populaţiei.
Henry-Claude de Bettignies, profesor la Stanford, ne oferă o sinteză a celor
mai comune argumente în sprijinul acceptării corupţiei ca o practică normală şi
chiar benefică, dacă nu neapărat onorabilă din punct de vedere etic:
􀂃 Corupţia e veche de când lumea.
􀂃 Refuzul de a da mită este o fixaţie occidentală.
􀂃 Mita reprezintă un sistem paralel de distribuţie. Toată lumea dă mită.
􀂃 Este modul tradiţional de a face afaceri în această cultură.
􀂃 Nu am de ales. Dacă nu dau mită, îmi pierd slujba.
􀂃 Sumele nu sunt mari.
􀂃 E tot un fel de taxă sau impozit.
􀂃 În unele ţări, şpăgile sunt considerate cheltuieli fiscal deductibile.
Mita intră în costurile unei tranzacţii.
􀂃 Dacă firma mea nu dă, concurenţii vor da mită.
􀂃 Concurenţii au mai puţine scrupule, iar produsele şi serviciile lor sunt
inferioare.
􀂃 În această ţară mita e ca bacşişul de la noi.
􀂃 Mita va permite companiei să se dezvolte, astfel încât vom putea crea
noi locuri de muncă la noi acasă.
Probleme etice legate de forţa de muncă
1) Salarizarea angajaţilor, care lucrează pentru companii multinaţionale în
ţări cu nivel de dezvoltare sensibil mai scăzut în comparaţie cu ţările de origine,
este, de multe ori, mai mică. Se impută investitorilor străini faptul că exploatează
forţa de muncă din ţările slab dezvoltate, plătind de câteva ori mai ieftin aceeaşi
muncă pe care o prestează salariaţii cu calificări similare din ţările de origine. Pe de
altă parte, aceştia din urmă sunt dezavantajaţi de faptul că, prin mutarea
investiţiilor şi a unităţilor de producţie în Lumea a Treia, creşte şomajul din ţările
dezvoltate.
2) Managementul filialelor din alte ţări ale corporaţiilor multinaţionale
pune, la rândul său, destule probleme etice. În genere, marile firme preferă să
acorde un credit scăzut managerilor locali, implantând la conducerea filialelor
manageri din ţările de origine. Aceştia nu cunosc, în unele cazuri, suficient de bine
tradiţiile şi problemele locale şi nu sunt destul de flexibili faţă de doleanţele şi
dificultăţile partenerilor şi angajaţilor din ţările unde sunt implantaţi.
3) Discriminarea femeilor este o problemă delicată, de care firmele
investitoare nu se fac propriu-zis vinovate, întrucât nu managerii lor sunt aceia care
o impun, ci tradiţiile şi credinţele religioase locale. Ceea ce se impută corporaţiilor
multinaţionale de către opinia publică din ţările de origine este neimplicarea mai
hotărâtă într-o politică activă, agresivă chiar, de eliminare a discriminării femeilor
în ţările din Lumea a Treia unde ea reprezintă o practică greu de combătut. Alte
critici, mai virulente şi mai întemeiate, se referă la faptul că, în unele ţări sărace,
unde religia nu împiedică participarea femeilor la viaţa economică (America
Latină, de exemplu), discriminarea sexuală îmbracă o altă formă, şi anume
angajarea cu precădere a femeilor, deoarece salariile lor sunt mult mai mici decât
cele solicitate de către bărbaţi;
4) Angajarea minorilor (engleză child labour) constituie, neîndoielnic,
aspectul cel mai des incriminat şi categoric în sine criticabil în ceea ce priveşte
problemele de personal ale corporaţiilor multinaţionale. Şi în acest caz se invocă
argumentul că, fără suportul material al copiilor angajaţi, familiile acestora ar fi
lipsite de orice mijloace de subzistenţă, iar copiii respectivi ar avea de ales între a
muri de foame sau a cerşi, fura şi vagabonda. Este însă cert faptul că educaţia,
sănătatea şi dezvoltarea psiho-somatică a copiilor care lucrează de la vârste destul
de fragede au grav de suferit, iar viitorul lor este unul foarte sumbru.
5) Măsurile de protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă care dă
bătăi de cap firmelor de talie internaţională în ceea ce priveşte imaginea lor publică
în ţările de origine şi mai puţin în ţările slab dezvoltate în care operează, deşi
muncitorii de acolo sunt cei care au realmente de suferit. În Lumea a Treia
legislaţia muncii este slab dezvoltată sau practic inexistentă, astfel încât standardele
de protecţie a personalului la locul de muncă sunt foarte joase prin comparaţie cu
cele din ţările dezvoltate.
Probleme etice privind calitatea şi siguranţa produselor
Dată fiind puterea de cumpărare redusă a populaţiei din ţările în curs de dezvoltare,
dar şi legislaţia laxă de protecţie a consumatorului (nici aceasta aplicată riguros din
cauza incompetenţei şi a corupţiei funcţionarilor publici), firmele multinaţionale
oferă pe pieţele din aceste ţări produse şi servicii de calitate inferioară,
inacceptabile în statele cele mai avansate. În unele cazuri, siguranţa consumatorilor
nu este pusă în pericol, dar se oferă bunuri uzate moral şi cu garanţii minime sau
inexistente, ceea ce se justifică de cele mai multe ori cu următorul argument: dacă
nu îşi pot permite să achiziţioneze bunuri şi servicii de cea mai bună calitate,
deoarece buzunarul nu le permite, consumatorii din ţările sărace sunt oricum în
câştig dacă îşi pot procura mărfuri mai puţin performante, însă la nivelul puterii lor
de cumpărare – fie că este vorba de automobile, electrocasnice, computere,
îmbrăcăminte etc. E mai bine să ai un televizor alb-negru decât să nu ai deloc,
fiindcă nu îţi poţi permite unul color prea scump.
Probleme mai serioase ridică însă acele bunuri şi servicii care pot pune în
pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor din ţările sărace.
Probleme etice privind protecţia mediului
Pe acest plan se poartă disputele cele mai aprinse, iar corporaţiile multinaţionale
sunt primele incriminate, deoarece distrugerile de mediu, soldate cu numeroase
victime, produc efecte grave, adesea ireversibile, nu numai în ţările unde se produc,
ci afectează global clima, calitatea apei şi a aerului la scară planetară. Cauzele
distrugerilor ecologice sunt aceleaşi ca şi în cazul protecţiei insuficiente a
salariaţilor la locul de muncă: legislaţia foarte permisivă, gradul scăzut de
competenţă tehnologică şi de conştientizare a pericolelor la care se expune
populaţia locală, costurile ridicate ale tehnologiilor nepoluante etc.

5. Principii de bază ale eticii în afacerile internaţionale

Dată fiind varietatea culturală a valorilor şi principiilor morale de-a lungul şi de-a
latul planetei şi întrucât politicile acomodante au dus la numeroase efecte
inacceptabile, s-a conturat din ce în ce mai pregnant ideea elaborării unor coduri non-
guvernamentale, în care rolul principal revine marilor corporaţii
transnaţionale.
Institutul Internaţional de Etică în Afaceri propune firmelor de anvergură
mondială următoarele trei principii de bază:
INTEGRAREA. Etica în afaceri trebuie să pătrundă în toate aspectele culturii
organizaţionale şi să se reflecte în sistemele manageriale. Companiile trebuie să
înceapă cu integrarea eticii în fixarea obiectivelor şi în practicile de recrutare,
angajare şi de promovare a personalului.
IMPLEMENTAREA. Comportamentul etic nu este doar o idee, ci reclamă un
efort de implementare a unui plan de schimbare de atitudine în diferitele
compartimente de activitate ale unei corporaţii. Exemple: modificarea sistemelor de
recompensare şi de stimulare a personalului, promovarea unor practici superioare de
protecţie a mediului, consultarea unor experţi atunci când este cazul etc.
INTERNAŢIONALIZAREA. Deschiderea mereu mai extinsă către piaţa
globală este necesară pentru orice afacere de succes din secolul XXI. Ea se poate
realiza prin parteneriate internaţionale, blocuri comerciale şi prin implementarea
acordurilor GATT sau a altor acorduri similare. Clarificarea propriei definiţii a
integrităţii morale, astfel încât aceasta să poată transcede graniţele naţionale, este
necesară pentru orice corporaţie care operează pe piaţa globală, având drept
rezultat un program de acţiune şi un cod etic fără culoare specific culturală, ce nu
solicită modificări de esenţă atunci când se aplică în contexte globale.

Întrebări
1. Ce semnificaţie au conceptele: autonomie, binefacere, paternalism, drepturi morale?
2. Ce presupune autonomia şi care sunt aspectele pozitive ale respectării acestui
principiu?
3. Cum se justifică paternalismul şi care sunt părţile pozitive şi negative ale aplicării
acestui principiu?
4. Daţi exemplu de maleficienţă.
5. Daţi exemple de dreptate distributivă.
6. Care este rolul drepturilor în exercitarea profesiilor în general, a profesiei
dumneavoastră în particular?