Poezia "Flori de mucigai" deschide volumul apărut în 1931, rezultat al experienței

carcerale a scriitorului, și oferă o impresionantă definiție a artei argheziene, în

concepția căruia datoria unui artist adevărat este de a crea în orice condiții.

Din punct de vedere cronologic poezia se incadreaza in perioada interbelica,

reprezentata de gruparea si revista “Sburatorul” intemeiata de Eugen Lovinescu.
Poezia se incadreaza in volumul “Flori de mucigai” si si prezinta experienta
carcerala, exprimand efortul artistului de a crea, cautand sursa de inspiratie intr-o
lume devalorizata.

Din punct de vedere estetic, Arghezi aparține modernismului, orientare culturala

manifestata la inceputul secolului XX care neaga vechile canoane estetice,
intocmind principii noi de creatie. O primă trăsătură modernistă regăsită în poezia
Flori de mucigai este estetica uratului, tehnica artistia ce comsta in folosirea
uratului ca sursa de generare a efectelor estetice. O alta trasatura reprezinta
principiul disonantei, eul liric fiind aflat in confruntare cu sinele si universal.

În viziunea lui Arghezi, frumosul artistic își poate avea rădăcinile în urât, în
categoriile negative (Hugo Friedrich), așa cum poezia poate fi creată în condiții
nefavorabile: pe întuneric, în singurătate. Aceasta tehnica folosita de Arghezi este
imprumutata de la Charles Baudelaire “Florile raului”. Asadar, poezia lui Arghezi
prezinta un nou model de poeticitate care integreaza cuvinte si structure
considerate pana acum apoetice.

Artă poetica modernistă, "Flori de mucigai" are ca temă creația. Opera se

incadreaza in categoria artelor poetice ilustrand aspecte privitoare la coditia
artistului capabil de orice compromise pentru a-si implini misiunea artistica.
Relevantă atât pentru temă, cât și pentru viziunea artistică argheziana este ideea
poetica dezvoltata în a doua secvență, aceea că poezia modernă, “stihurile de
acum”, marchează ruptura de tradiție: “sunt stihuri de groapă”, caracterizându-se în
egală măsură prin atemporalitate fiind rezultatul dorinței de cunoaștere.

La nivel compozitional, cele doua strofe inegale de 16 respectiv patru versuri se

organizeaza in doua secvente poetice. Prima secventa este unitatea strofica
polimorfa prezentand nevoia de a scrie si lipsa inspiratiei divine. A doua secventa
reprezinta compromisul pe care il face artistul pentru a crea.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugerează
frumusetea, puritatea, iar mucegaiul semnifica urâtul, descompunerea și
întunericul. Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii în care valorile
umane sunt degradate. Asocierea celor două categorii estetice contradictorii,
frumosul reprezentat de floare și urâtul sugerat de mucegai oferă titlului o
expresivitate șocantă

Prima secventa surprinde conditia neobisnuita a poetului, conturand un imaginar al

temnitei. Spatiul este unul al claustrarii. Incipitul debuteaza cu un verb la persoana
I singular „le-am scris” identificand legatura creator-creatie.. Cuvintele „pe un
perete de firida goala”, „pe intuneric”, „in singuratate”, apartin campului semantic
al inchiderii, al unui spatiu ostil poetului, cuvintele devenind metafore ale conditiei
umane. “Unghia” devine un simbol al disperarii, al proiectarii sinelui in actul
creatiei. Enumerațiile simbolurilor religioase fac trimitere atât prin cele trei
animale simbolice, regăsite înbiblie, cât si prin numele celor trei evangheliști, spre
domeniul religiosului. Lipseste, in chip semnificativ, Matei . Reluarea adverbului
“nici” atrage atenția asupra faptului ca poezia moderna nu e rezultatul harului
divin, ci al dorinței omului de a crea. „Stihuri fara an” defineste spatiul inchisorii,
in care fiinta umana pierde notiunea timpului. Aceasta lume este impregnata de
manifestarile raului: „stihuri de groapa”, groapa fiind si o metafora pentru conditia
umana care este supusa sfarsitului inevitabil. In acest mediu al materialitatii grele,
omul aspira in secret spre puritate „de sete de apa”.Foamea si scrumul sunt si ele
simboluri ale arderii poetice. “Unghia ingereasca” o metafora, simbolizand
inspiratia poetica de natura divina pe care poetul nu o poate recupera.

Secventa a doua revine la scenariul epic initial, conturand imaginea spatiului

exterior la fel de ostil ca si cel interior „Era intuneric. Ploaia batea departe, afara”.
Mana dreapta care, de obicei, tine creionul, a devenit dureroasa ca o gheara. Mana
stransa reprezinta un simbol al disperarii. Mana stanga reprezinta un simbol al
diabolicului iar mana dreapta reprezinta angelical.