S-a născut la 1 februarie 1852,[6] în satul Haimanale[8] (care astăzi îi poartă

numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac
Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână.[9] Tatăl
său, Luca (1812 - 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la
Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812
de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos,

de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică
cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica

Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala
Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu.[necesită
citare] Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din
Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a
absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în
Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care
autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil
Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă
pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul

literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu
Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a
obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică,
în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870
a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la
București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.
În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Caragiale și fiul său Mateiu

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu,
funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din

București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când
tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din
1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând
cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano
Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24
octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din
cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891)[10].
La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În

Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular
Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la
Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost
găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul
provizoriu la Berlin.[11] La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

I.L. Caragiale - revizor școlar la Pitești

În 1870, după moartea tatălui, tânărul Caragiale a trebuit să asigure traiul zilnic
pentru el, mama și sora sa.
În anul 1881, s-a aflat într-o situație dificilă, fără serviciu. În urma unor
demersuri a reușit să obțină postul de revizor școlar la circumscripția școlară
alcătuită din județele Neamț și Suceava, cu reședința (cancelaria) în Piatra Neamț,
începând cu 1 octombrie 1881. La Piatra Neamț, în anii 1881-1882, a avut ca ajutor
(subrevizor) pe institutorul ardelean Ion Parhon, originar din Cetatea Baltă, tatăl
viitorului savant endocrinolog, prof. univ. dr. Constantin I. Parhon, membru al
Academiei Române.

După aproape cinci luni de la numirea ca revizor în districtele moldovene,

scriitorul a cerut să fie permutat în aceeași calitate la circumscripția
districtelor Argeș-Vâlcea. Prin Decretul nr. 448, din 22 februarie 1882, publicat
în Monitorul Oficial”, nr. 264, din 26 februarie / 10 martie 1882, a fost
transferat în postul solicitat, cu reședința în Pitești[12].

Revizoratul școlar era subordonat direct Ministerului Cultelor și Instrucțiunii

Publice, însă colabora cu reprezentanții autorităților județene (prefect,
subprefect, director de prefectură) și orășenești (primar, ajutor de primar,
consilieri). În anii 1882-1883, prefecți ai județului Argeș au fost: colonelul
Alexandru Budișteanu (30 iunie 1881 - 13 ianuarie 1883); (fratele tău, colonelul,
ulterior generalul Constantin Budișteanu, consilier județean, deputat și senator de
Argeș) și G. Boian (13 ianuarie 1883 - 21 octombrie 1883); primari: N. Viișoreanu
(1880-1883, cu întreruperi), fost prefect de Argeș (în 1861 și 1867); Ioan I.
Rădulescu, primar cu delegație (în 1882 și 1883), pe anumite intervale de timp,
însă primar în 1884, profesor de istorie și geografie la gimnaziu, până în 1879,
apoi deputat (deputații și senatorii erau obligați să demisioneze din funcțiile
bugetare avute înainte de alegeri). Pe lângă problemele de învățământ, revizorul
școlar răspundea și de activitatea culturală[13][14].

I.L. Caragiale cunoscuse orașul Pitești înainte de anul 1882, încă în etapa
adolescenței, atunci când însoțise trupa de actori condusă de unchiul său, Iorgu
Caragiale, cu ocazia turneelor prin țară.

În conformitate cu prevederile legale, cu regulamentele și instrucțiunile în

vigoare, revizorul școlar efectua inspecții și anchete, conducea conferința anuală
a învățătorilor programată vara, lua parte la diferite manifestări culturale,
sărbători legale și naționale etc. Revizorul I.L. Caragiale a procedat în
activitatea sa în funcție de condițiile existente în județul Argeș.

În perioada revizoratului școlar, dramaturgul Ion Luca Caragiale a locuit în

Pitești, în cea mai mare parte a timpului, la hotelul-restaurant „Dacia” din strada
Șerban-Vodă, local central de local de categoria I, cu saloane și separeuri în
restaurant, cu sală de spectacole, club, bar, cafenea, cofetărie, grădină de vară
cu scenă și ring de dans. Localul se situa la nivelul celor similare din București,
Hotelul „Dacia” era renumit și prin spectacolele de varietăți susținute de actori
profesioniști români și străini.

La Pitești, dramaturgul a avut mai mulți cunoscuți apropiați, dintre care pot fi
amintiți Ion Trifonescu (1852-1900), avocat, profesor de istorie la gimnaziu,
ajutor de primar și ofițer al stării civile în 1883-1884, Toma Trifonescu (1856-
1930) frate cu Ion Trifonescu, profesor de limbă română, avocat, președinte de
tribunal, deputat de Argeș, în casa căruia revizorul a fost de invitat de multe
ori, pe Ion Rădulescu, profesor de istorie-geografie, avocat, primar, deputat,
conducător al filialei argeșene a Societății „Carpații” (împreună cu Nicolae
Dimancea, avocat, deputat), prieten și colaborator al lui Titu Maiorescu.

În perioada revizoratului de la Pitești, I.L. Caragiale a definitivat capodopera sa

literară, comedia „O scrisoare pierdută”, a cărei premieră a avut loc la 13/25
noiembrie 1884, pe scena Teatrului Național din București.
Activitatea revizorului școlar I.L. Caragiale a încetat la Pitești în primăvara sau
vara anului 1883. Prin jurnalul Consiliului de Ministru, publicat în „Monitorul
Oficial”, nr. 188, din 23 martie / 4 aprilie 1883, institutorul Gheorghe I.
Arsenescu, de la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Pitești, a fost numit
provizoriu revizor școlar al județelor Argeș și Vâlcea. În „Monitorul Oficial”, nr.
23 din 1/13 mai 1883, s-a publicat numirea definitivă. Nu se știe dacă Gh. I.
Arsenescu a luat în primire postul de revizor la data numirii provizorii sau la
data numirii definitive. Este posibil ca institutorul să fi rămas la clasă până la
finalizarea examenelor (iunie 1883), eventual până la începerea noului an școlar
1883-1884 (16 august 1883.)[15]

După anul 1883, I.L. Caragiale a revenit de mai multe ori la Pitești, inclusiv în
etapa directoratului său la Teatrul Național din București (1888-1889).

Scriitorul s-a stabilit definitiv cu familia la Berlin în anul 1905, însă vizitele
sale în țară n-au încetat. În anul 1908 l-a însoțit la Pitești și în alte orașe pe
Take Ionescu, șeful Partidului Conservator-Democrat, într-un turneu electoral. Cu
această ocazie a revăzut și alți cunoscuți din reședința județului Argeș.

Exilul voluntar la Berlin

Ion Luca Caragiale

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar
István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole
din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat
presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a
acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său,
Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat
drept „o impertinență de copil”.[16]

Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion

«descoperă» alte «două plagiate».[16] Scârbit de umilința trăită și sătul de
nedreptăți, Caragiale decide să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia la
Berlin, în 1904, când primește o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa
sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla
Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.[16][17]
[18]

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin,

evenimentele din primăvara anului 1907, îl determin pe Caragiale să publice, în
noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până'n toamnă, un celebru
eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primăvara lui
1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale trimisese primul
capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei
broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român,
arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din
primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai - da,
numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de
patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai

zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre - pe
deasupra țării și în detrimentul țării - cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și
cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu ...”
Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care
amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și
care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste
pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi
am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să
nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.”

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice),

7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului
1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și
semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an ..., M. Dragomirescu, editorul
revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit
artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară
Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța
activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului ...”
Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei
lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).[19]

Mormântul lui Ion Luca Caragiale din cimitirul Șerban Vodă

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la
Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele
pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger
Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui
Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu
rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a
făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica
Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi
drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la
această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță,
Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu,
Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe
care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost
cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în
cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge
niciodată.”[necesită citare] Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o
dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas
asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”[necesită citare]

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a
fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut
pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au
devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și
Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag
clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost
interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina
trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg
român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și
comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care
Eugen Ionesco.[necesită citare] Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca
Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: 'Not many
are masters of it as I am.'"[necesită citare]