Mi-am permis sa folosesc caractere Aharoni, care redau parca ceva din

parfumul acelei epoci de mult revolute..daca am gresit, iertata sa-mi fie

greseala...

Minuscula Carolina ( Carolingiana)

În timpul Renașterii carolingiene , o perioadă de „iluminism” și relativă

stabilitate a instituțiilor de învățământ și politice, savanții au căutat și copiat în
noua minusculă carolingiană lizibilă standardizată multe texte romane care
fuseseră complet uitate.

Drept urmare, o mare parte din cunoștințele noastre despre literatura clasic ă
latina derivă din copiile făcute în scriptoria lui Carol cel Mare și în alte
scriptorii în timpul Renașterii carolingiene. Aproximativ 7000 de manuscrise
scrise în grafie carolingiană au supraviețuit din secolele al VIII-lea și al IX-lea.

Disponibilitatea manuscriselor carolingiene în timpul Renașterii a contribuit,

fără îndoială, la utilizarea lor ca modele pentru caligrafia renascentist și, mai
târziu, pentru fonturile de tipar.

Dezvoltarea Minusculei Carolingiene , sau „Carolina Minuscula „, a fost o

reformă care a sporit uniformitatea, claritatea și lizibilitatea scrisului de m ân ă.

Ea a fost {evident} dezvoltată în scriptorium-ul lui Carol cel Mare de la sf âr șitul

secolului al VIII-lea sau în cele ale mănăstirilor sub patronajul s ău, în cursul
eforturilor sale conștiente de a reînvia cultura alfabetizat ă a Romei clasice.

Carolina minuscula nu a fost inventată dintr-o dată într-o după-amiază

ploioasă. De-a lungul timpului, au avut loc schimbări la minusculele
merovingiene și germanice, făcându-le mai ordonate, mai rotunde și mai
simple. Noua scriere s-a răspândit în diferite scriptorii monahale europene, dar
în faza sa incipientă, aceste diferite centre și-au păstrat anumite individualit ăți
de stil din minusculele anterioare., asa-zisa scrierea merovingian ă t ârzie

Exemplu de tranziție de scriere între tipurile merovingiene și carolingiene, le

gasim intr-o epistolă a lui Grigore cel Mare (Biblioteca Catedralei din K öln, MS
XCI) .

Reforma scripturilor minuscule a fost o întoarcere la formele clasice standard

ale scripturilor majuscule, cum ar fi unciala, și, de asemenea, jum ătate unciala,
pentru anumite titluri.

Cancelaria carolingiană nu a adoptat imediat această nouă scriere pentru h ăr ți

sau diplome, păstrând anumite înfloriri caligrafice din scrierea cancelariei
merovingiană. Este puțin intrigant faptul că claritatea și lizibilitatea par s ă fi
fost considerate mai puțin importante pentru documentele juridice dec ât
pentru liturghie.

La începutul secolului al IX-lea, diferitele centre care foloseau acest script au

adoptat o formă mai standardizată, abandonând înfloririle și ligaturile stilurilor
lor anterioare.

Mănăstirea din Tours ar fi fost responsabilă pentru răsp ândirea acestui stil prin
numeroasele manuscrise produse acolo și trimise la alte m ănăstiri.Adevarul e
ca se fac doar presupuneri in aceasta privinta.

Scrierea carolingiana a fost adoptata în nordul Italiei la începutul secolului al

IX-lea. Minuscula insulara a dispărut din mănăstirile germane de funda ție
anglo-saxonă pe la mijlocul secolului al IX-lea și a fost înlocuita cu minuscula
carolingiana. O înlocuire similară a avut loc în Bretania, care și-a folosit
propria formă caracteristică de minuscula insulara. Noul stil s-a r ăsp ândit in
nord până în Danemarca.

Minuscula carolingiana nu a fost adoptată în Anglia p ână în secolul al X-lea,

când a fost asociată cu reforma monahismului benedictin. Carolina engleza
minuscula a păstrat o anumită distincție regională a stilului, inclusiv ascenden ții
în formă de pană din scriptul minuscule insular anterior.

Au existat unele variații între formele mari, rotunjite și versiunile mai mici,
mai compacte.

În Anglia, scrierea a fost folosită pentru charter, precum și pentru o carte, c ând
limba folosită era latină. Cu toate acestea, minusculele insulare au fost p ăstrate
pentru documentele și cărțile englezești. Documentele sau cărțile bilingve
foloseau ambele scripturi, astfel încât scribii erau competen ți în ambele.

Carolina minuscula a înlocuit treptat scrierea vizigot ă în Spania în timpul

secolului al XI-lea. Factorii care i-au afectat dispari ția au fost expansiunea
cluniacenilor( calugari veniti de la manastirea Cluny din Franta} în țară și
interzicerea scriptului autohton pentru cărțile ecleziastice în 1090, dup ă
reformele liturgice. Pentru alte lucrări, formele de litere ale lui carolina
minuscula s-a infiltrat treptat în scrierea vizigot.
Scrierea cancelariei merovingiană și succesoarea ei carolingiana au fost
păstrate în Germania până la jumătatea secolului al IX-lea și în Franța p ân ă în
secolul al X-lea. Scrierea de documente regale a Germaniei s-a apropiat mai
mult de scrierea minusculă aarolingiana, cu unele înfloriri caligrafice.

Scriptul este derivat din minuscula romană uncială și din scripturile insulare care erau
folosite în mănăstirile irlandeze și engleze. Influența puternică a litera ților
irlandezi asupra scriptului poate fi văzută în formele distinctive cl ó-Gaelach (stil
irlandez) ale literelor, în special a, e, d, g, s și t.
Minuscula carolingiana a fost creata parțial sub patronajul împăratului Carol cel
Mare (de aici carolingiana). Carol cel Mare a avut un interes puternic pentru a
învăța, potrivit biografului său Einhard :
“Temptábat et scríbere, tabulásque et códicellós ad hoc in lect ó sub cerv íc álibus
circumferre solébat, ut, cum vacuum tempus esset, manum litter ís effigiend ís
adsuésceret, sed parum successit labor praeposterus ac séró incoh átus.”

De asemenea, a încercat să scrie și obișnuia să țină tăblițe și blank-uri în pat sub

pernă, ca la orele libere să-și obișnuiască mâna să formeze literele;  cu toate
acestea, deoarece el nu și-a început eforturile la timpul potrivit, ci t ârziu în
viață, nu a avut succes .

Acest nou script a fost semnificativ mai lizibil decât scripturile folosite de
romani sau cel al scriptului mai timpurii din în Evul Mediu și a oferit noi
caracteristici, cum ar fi spațierea cuvintelor, mai mult ă punctua ție, o
introducere de litere mici și convenții precum utilizarea majuscule pentru titluri,
un amestec de litere mari și minuscule pentru subtitrări și litere mici pentru
corpul unui text. 
 
Deși Carol cel Mare nu a fost niciodată pe deplin alfabetizat, el a în țeles
valoarea alfabetizării și a unui script uniform în conducerea imperiului s ău.
Carol cel Mare l-a trimis pe savantul englez Alcuin din York pentru a conduce
școala palatului și scriptorium -ul din capitala sa, Aachen . Eforturi de înlocuire a
scrierii germanice fusesera facute deja înainte ca Alcuin să soseasc ă la Aachen,
unde a fost maestru din 782 până în 796, cu o pauză de doi ani.
Noua minusculă a fost răspândită mai întâi din Aachen -  Evangheliile Ada au
furnizat modele clasice, iar mai târziu din influentul scriptorium de la  Abația
Marmoutier (Tours) , unde Alcuin s-a retras din serviciul de curte ca stareț în 796 și a
restructurat scriptorium-ul.

Caracteristici

Minuscula carolingiană era uniformă, cu forme rotunjite în glife  clar distinse ,

disciplinată și mai presus de toate, lizibilă. Literele majuscule clare și spațiile
dintre cuvinte au devenit standard în minusculele carolingiene, ceea ce a fost
un rezultat al unei campanii de a realiza o standardizare unificatoare cultural
în Imperiul Carolingian .
Cartile tradiționale, totuși, au continuat să fie scrise într-o  „scriere de cancelarie”
merovingiană mult timp după ce manuscrisele Scripturii și literatura clasic ă au fost
produse în scriere minusculă. Documentele scrise într-o limbă locală, cum ar
fi gotica sau anglo-saxonă , mai degrabă decât latină, tindeau să fie exprimate în
scrierea locală tradițională.

Scrierea carolingiană are, în general, mai puține ligaturi decât

alte scripturi contemporane , deși ligaturile et ( & ), æ , rt , st și ct sunt comune.
Litera d apare adesea într-o formă uncială cu un ascendent  înclinat spre stânga,
dar litera g este în esență aceeași cu litera minusculă modernă, mai degrab ă
decât uncialul obișnuit anterior ᵹ . Ascendenții sunt de obicei „bătuți” – devin
mai groși în partea de sus.
Perioada timpurie a scrisului carolingian, în timpul domniei lui Carol cel Mare
la sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea, are înc ă forme de
litere foarte diferite în diferite regiuni. Forma uncială a literei  a , asemănătoare
unui c dublu ( cc ), este încă folosită în manuscrisele din această perioadă. Există,
de asemenea, utilizarea unor semne de punctua ție, cum ar fi  semnul întrebării , ca
în scriptul beneventan din aceeași perioadă.

Scriptul a înflorit în timpul secolului al IX-lea, când scrierile regionale s-au

dezvoltat într-un standard internațional, cu mai puține varia ții ale formelor de
litere. Au început să apară glife moderne , cum ar fi s și v (spre deosebire de
„ s lung ”ſ și u ), iar ascensoarele, după ce s-au îngroșat la vârf, au fost finisate
cu o pană cu trei colțuri. Scenariul a început să evolueze încet dup ă secolul al
IX-lea.

În secolele al X-lea și al XI-lea, ligaturile erau rare, iar ascenden ții începeau s ă
se încline spre dreapta și se terminau cu o furcă. A  început să apară și litera w .
Până în secolul al XII-lea, literele carolingiene deveniseră mai unghiulare și
erau scrise mai apropiate, mai puțin lizibil decât în secolele precedente; în
același timp, a apărut i -ul punctat modern. 

Raspandirea scrierii carolingine

Noua scriere s-a răspândit în Europa de Vest, unde influența carolingian ă a fost
cea mai puternică. În  lecționarele  de lux, care acum au început să fie produse
prin patronajul stareților și episcopilor,

Lizibilitatea era esențială.

A ajuns departe: manuscrisele Freising din secolul al X-lea , care conțin cea mai

veche limbă slovenă , prima înregistrare în grafie romană a oricărei limbi slave , scrise
în minuscule carolingiene.

În Elveția , carolingianul a fost folosit în tipurile minuscule retice și alemana.

Manuscrise scrise în minuscule reticetind să aibă litere subțiri, asemănătoare cu
scrierea insulară, cu literele ⟨a⟩ și ⟨t⟩ și ligaturi precum ⟨ri⟩, care arată similar cu
vizigotul și beneventanul.
Minuscula alemana , folosită pentru o perioadă scurtă de timp la începutul
secolului al IX-lea, este de obicei mai mare, mai larg ă și foarte vertical ă în
comparație cu tipul retic oblic. A fost dezvoltat de c ălugărul Wolfcoz I a Abația
Sankt Gallen

În Sfântul Imperiu Roman, scrierea carolingiană a înflorit în Salzburg ,Austria , precum

și în Fulda , Mainz și Würzburg ., toate acestea fiind centre majore ale scenariului.
Minusculele germane tinde să fie de formă ovală, foarte zvelte și înclinate spre
dreapta. Are și caracteristici unciale, cum ar fi ascendentul literei ⟨d ⟩ înclinat
spre stânga și liniile inițiale verticale de ⟨m⟩ și ⟨n⟩.

În nordul Italiei, mănăstirea de la Bobbio a folosit minuscule carolingiene

începând cu secolul al IX-lea. În afara sferei de influență a lui Carol cel Mare și
a succesorilor săi, totuși, noua scriere minuscula ă a intampinat rezistenta de
la Curia romană ; Tipul de scriere Romanesca a fost dezvoltat la Roma ,după
secolul al X-lea.

Minuscula Carolingiana nu a fost preluata în Anglia și Irlanda p ână la

reformele ecleziastice de la mijlocul secolului al X-lea; în Spania a supravie țuit
o scriere vizigota tradiționalistă ; iar în sudul Italiei, un „ minuscul Beneventan ” a
supraviețuit în ținuturile ducatului lombard de Benevento până în secolul al XIII-
lea, deși scrierea Romanesca a apărut în cele din urmă și în sudul Italiei.

Rolul în transmiterea culturală

Savanții din timpul Renașterii carolingiene au căutat și copiat în noua scriere

standardizată lizibilă multe texte romane care fuseseră complet uitate.
Majoritatea cunoștințelor contemporane ale literaturii clasice deriv ă din copiile
făcute în scriptoria lui Carol cel Mare . Peste 7000 de manuscrise scrise în grafie
carolingiană au supraviețuit , si astea doar din secolele al VIII-lea și al IX-lea.

Deși minusculul carolingian a fost înlocuit de scrierea cu  litere negre gotice , în

retrospectivă  umaniștilor din perioada Renașterii timpurii li s -a părut atât de complet
„clasic”,stilul  încât au luat aceste manuscrise carolingiene vechi ca
fiind originale romane antice și le-au folosit ca baze pentru scrierea lor
renascentista , numita „ minuscula umanistă ”!! 

De acolo, scrierea a trecut la tipografii de cărți din secolele al XV-lea și al XVI-

lea, precum Aldus Manutius din Veneția. În acest fel, formează baza fonturilor
noastre moderne cu litere mici.

Într-adevăr, „minusculele carolingiene” sunt un stil de tipar, care imită această

scriere istorică.