P Emil Vasile Holingher, SID I

r Practici și tehnici tradiționale asociate cultivării pomilor fructiferi in

spatiul estic romanesc

e Rezumat

Particularitățile unor ocupații tradiționale, precum pomicultura, constituie un subiect puțin cercetat

t
în studiile de etnologie, etnografie din Republica Moldova. Lucrări integrale, dedicate domeniului
menționat, în care să se soluționeze anumite probleme de cercetare sunt puține. În acest studiu
realizăm o cercetare interdisciplinară, optând pentru o relevare a practicilor pomicole tradiționale,
ca elemente de cultură materială, patrimoniu imaterial și capital intelectual, valorizându-le ca
resurse pentru comunitățile contemporane, astfel încât acestea să utilizeze modelele oferite de
tradiție pentru a-și asigura o alimentație sănătoasă și nutritivă, să prezerveze identitatea regiunilor
pomicole și patrimoniul lor etnografic.

u
Cuvinte-cheie:
pomi fructiferi, pomete, livezi, grădini cu pomi, zone pomicole, adăposturi gospodărești, tehnică
populară, cunoștințe și credințe pomicole, patrimoniu pomicol

t Muncile tradiționale pomicole erau determinate de un

c a l e n d a r f undamentat pe cunoștințele cu referire la ritmul vegetativ al arborilor, care
corela cu lucrările de curățire, îngrijire, stropire a pomilor și culegere a fructelor,cu sărbătorile care

i
jalonau anul pomicol, și prohibițiile generate de superstiții și credințe tradiționale.
Pregătirea terenurilor pentru plantarea pomilor fructiferi îmbină
cunoștințe și anumite lucrări tehnice, cu cunoștințe
p o p u l a r e , fi e c a r e considerate eficiente și utilizate de colectivitatea locală. În
cercetările de teren,respondenții afirmă că, la alegerea locului pentru plantare, se ține cont
de direcția vânturilor, adâncimea la care se a fl ă apele subterane, fertilitatea solului, relieful de podiș
(de pantă), iar înainte de sădirea pomilor era necesar de plantat anumite culturi

nă
premergătoare, precum: grăul, orzul, ovăzul, secara,meiul. 
În studiile de horticultură se afirmă că „unele specii cum ar fi mazărea,măzărichea, fasolea,
lucerna, considerate tradiţional ca premergători buni, nusunt favorabili, fi indcă sunt atacate
de patogeni virotici transmisibili speciilorhorticole. Replantarea unei specii după ea însăși
este contraindicată.Timpul de pauză, în acest caz atinge 4-5 ani numai la unele, iar 6-7 ani la
majoritatea speciilor”
.Informațiile în baza cercetărilor de teren din perioada interbelică necomunică despre aprecierea
și conștientizarea condițiilor de mediu locale de către pomicultori, precum că „bogata recoltă
de fructe se datorește apelor N i s t r u l u i
Va l e a l u i c u n o a ș t e d o u ă r â n d u r i d e i n u n d a ț i i : p r i m ă v a r a , d i n topirea
zăpezilor și vara, din ploile torențiale. Inundațiile de primăvară sunt binefăcătoare; cele din
timpul verii strică însă pomilor. Oamenii din partea locului sunt încredințați că dacă Nistrul
n-ar inunda primăvara, cinci ani de-a-rândul, s-ar usca toate livezile”  Locurile pentru
grădinile cu pomi, în credințele populare, trebuiau să fie curate, neafectate de forțe
malefice. 
Fertilitatea locului și a rodului pomilorputea fi obținută prin intermediul unor mediatori
benefici (apă sfințită) și ritualuri (rugăciuni citite de preot și aspersiuni cu agheasmă pe locul
unde urmează să se planteze pomi fructiferi). „Când se începe un lucru mai mare,de pus
livadă, vie se cheamă preotul să sfințească. Ne-am sfătuit cu preotul”,afirmă unul dintre
oameni
Muncile specifice pomilor fructiferi încep cu lucrările de curățire în lună februarie, iar pe
următorii luni erau realizate lucrările de îngrijire conexe. În momentul desfășurării lucrărilor
de tăiere, „strângerea și căratul crengilor, se lucrează la aplicarea inelelor de clei, pentru
apărarea mugurilorși florilor contra „Bicazului”. [...] Cultivatorii mai nevoiași înlocuiesc
cleiul cu unsoare pentru căruțe”
De cum se încălzește vremea, primăvara „de la un capăt la altul în regiuni(se are în vedere regiunea
Nistrului de Jos ), tăietori experimentați trec  din pom în pom, cu scările după ei, și fac tăierile de
iarnă la pomi, care sunt dealtfel singurele tăieri ce se aplică pomilor în regiune. Ele se rezumă la
tăierilede rărire a coroanei, de echilibrare a coroanei la pomii tineri și la scoaterea uscăturilor”
În general, coroanei pomului i se modelează o structură etajată, ce este reînnoită în fiecare an. Prin
urmare, putem sesiza unele aspecte de etnoestetică, de felul cum țăranul, pomicultorul
gândea la aspectul plăcutce trebuia să-l aibă pomii, întreg ansamblul grădinii cu pomi.
Raționalitatea utilizării terenurilor este confirmată de faptul că „terenul printre pomi se ară
din toamnă sau primăvară și prin lipsuri sau unde pomiisunt mai rari se cultiva cu
fasole oloagă, cartofi, porumb, floarea soareluisau diferite legume ca: varză, roșii,
castraveți, etc., pentru nevoile proprii ale cultivatorilor sau cu scop comercial ”.
Diverse sunt cunoștințele privind altoirea. Această intervenție se face înluna martie „în
dișchicătură îl altoia, se punea acolo altoiul” . In august,când circulația sevei pomului e în
plină desășurare, se face altoirea în ochi, „în formă de „O” rusesc”
După știința omului de la țară, lucrările de altoire se fac „când frunza la copac și câte
urechea la șoarece” . ]Alte tipuri de altoisunt copularea simplă și ameliorată, altoirea prin
alipire, în despicătură, subscoarță. Iar pomicultorii folosesc termenul popular de „altoiești
odrasla” .În popor, fructelor de la pomii altoiți li se spune hultuite
Prezintă interes aplicarea cunoștințelor populare, experiența colectivității,chiar și în lucrările realizate
în livezile din proprietatea statului. Spre exemplu,în perioada sovietică, când suprafețele de
livezi erau însemnate, lucrările de îngrijire erau efectuate în colhozuri: „Pentru a preveni
uscarea rădăcinilor și a asigurat după plantare și udare contactul cât mai bun al acestora cu
solul,muncitorii înmuiau sistemul radicular al fiecărui pom într-un amestec făcut din părți egale de
pământ, balegă proaspătă de vacă și apă”
 Cât privea îngrijirea sezonieră, pe timpul verii, periodic se afânează pământul din jurul
tulpinilor. Spre iarnă, pentru a nu îngheța puieții, în jurul tulpinii, de cu toamnăse făcea câte un mușuroi de
pământ. 

La fel, așa cum menționează sursele, partea bătrână a scoarței, unde era un mediu prielnic pentru
dăunători, „se curăță în timpul toamnei, cu ajutorul unui șomoiog de paie și o răzuitoare de
lemn.Pentru a proteja coaja descoperită de razele soarelui, până la revenire, se văruiesccu var stins
amestecat cu apă, clei de făină, lapte smântânit, zer sau o cantitatenu prea mare de lut gras”
Asigurarea fertilității pomului, calitatea gustativă și estetică a rodului era asigurată
prin utilizarea îngrășămintelororganice naturale, precum: gunoiul de grajd, urina si
mustul de gunoi, gunoiulde păsări; compostul din alte resturi organice gospodărești,
mraniță, ș.a. Din îngrășămintele organice se mai foloseau „mâlul de râu, îngrășămintele
verzi,fecalele, găinațul de pasăre și diverite deșeuri organice”

 Cât priveste îngrijirea sezonieră, pe timpul verii, periodic se afânează pământul din jurul
tulpinilor. Spre iarnă, pentru a nu îngheța puieții, în jurul tulpinii, de cu toamnă se făcea
câte un mușuroi de pământ. La fel, așa cum menționează sursele, partea bătrână a scoarței,
unde era un mediu prielnic pentru dăunători, „se curăță în timpul toamnei, cu ajutorul unui
șomoiog de paie și o răzuitoare de lemn.Pentru a proteja coaja descoperită de razele
soarelui, până la revenire, se văruiesc cu var stins amestecat cu apă, clei de făină, lapte
smântânit, zer sau o cantitate nu prea mare de lut gras”
Asigurarea fertilității pomului, calitatea gustativă și estetică a rodului era asigurată prin
utilizarea îngrășămintelororganice naturale, precum: gunoiul de grajd, urina si mustul de
gunoi, gunoiulde păsări; compostul din alte resturi organice gospodărești, mraniță, ș.a. 
Din îngrășămintele organice se mai foloseau „mâlul de râu, îngrășămintele verzi,fecalele,
găinațul de pasăre și diferite deșeuri organice”
.De asemenea, țăranii dețin diterite cunoștințe empirice privind protecția pomilor la
înghețuri. Astfel, în diminețile de primăvară, când temperatura este scăzută, înainte de
răsăritul soarelui, la marginea grădinii sau a livezii se faceau focuri din paie sau din crengi,
prin care se stimulează ridicarea fumului formând un fel de brâu de protectie pentru pomi.
Arderea acestor ruguri din gunoi de grajd este indispensabilă în perioada înfloririi
pomilor,sau cum zic oamenii când„se leagă fructele”,adică când se conturează fructul mic în
urma înfloririi pomului. 
Simion Fl. Marian(informator) amintește că odinioară se aprindeau focurele la Alexii iar „o
seamă de români, mai îndătinează de a fuma grădină, și mai ales potele, încă și cu cârțe și cu
potloageaprinse, și a o tămâia cu tămâie, asemenea ca să nu fii omizi prin pomete și sa le
mănânce frunzele ”.
 In această zi, la Șicovăț-Costuleni, județulLăpușna, se obișnuia să se aprindă toate
gunoaiele din curți, livezi și ocoale.Credința era că, aprinzând aceste gunoaie, peste an,
gângăniile (omizile) n-ar să facă stricăciuni.
Pomii fructiferi sunt atacați de diverși datori, boli, cauza suntfactori, elemente și
fenomene atmosferice (ploi cu grindină, înghețuri, secetă), erori ale lucrărilor de
îngrijire, iar pe de altă parte găsesc explicații în superstițiiși credințele populare. 
Prin urmare, măsurile de prevenire, îndepărtare a acestora sunt contrastante, între
empirism și credințe. Spre exemplu: „din cauza locului pe care cresc (în „balta”
Nistrului - na), grădinile de pomi sunt inundabile și din cauza aceasta, pomii se
îngălbenesc încetul cu încetul, după fiecare inundație de vară, adică în timpul
vegetației abundente.
Sunt anumite porțiuni de teren cu livezi, cari nu se sapă decât la câțiva ani
odată, deoarece (argumentează sătenii)făcându-se săpătură, coaja solului devine
prea afânată și permite intrarea apeicalde la rădăcina pomilor, „opărindu-le”, ca
apoi penetrațiunii apei la rădăcină să urmeze uscarea ”.
Iar la Moșii de Sfântul Ilie, în nordul Moldovei„Lumea și mai ales copiii care se
joacă, se feresc să arunce cu merele în sus, că-i rău de piatră”, consemna Tudor
Pamfile .
La Ciutulești, „În Joi Mari, nu e bine să lucrezi, căci Dumnezeu pedepsește pe cei ce lucrează în vie și
livadă, cu grindină – plouă cu grindină – și le strică viile și livezile”
 La 1 februarie, când se sărbătorește Sfântul ri, la Cruglic, județul Orhei, „Oamenii
plăteau preotului, el făcea agheasmă, și cu ea se stropeau pomii, ca să fie feriți de boli”
La Mileștii Mici, raionul Ialoveni,în zorii ajunului Bobotezei, femeile cu gunoiul și cenușa
din vatră, adunată de dimineață, îl păstrează, iar în primăvară presărau această cenușă la
rădăcinile copacilor, ca fructele acestora să nu fie atacate de vătămătoare.Mijloacele de
combatere a dăunătorilor sunt diverse, variind de la lucrări tehnice, remedii naturiste, la
remedii chimice. 
Din lucrările tehnice, care să mențină sănătatea pomului și asigurarea rodului pentru anul următor,
amintesc tăierea ramurilor afectate de omizi; culegerea totală a fructelor sau mai degrabă
curățarea ramurilor cu rod stricat sau atacat de mucegai. Ramurile afectate de inelar și
fluturele alb american erau tăiate cu foarfeca de grădină, și ulterior curatate.
Pătarea roșie a frunzelor la prun, era eliminată prin colectarea frunzelor de cu toamnă și
arderea lor. Prunele necoapte, putin uscate, semn alunei boli,ce se rupeau în jumătate până la
sâmburi erau numite în popor perje fulgerate
.„În vechime când nu se administrează produse chimice pomului, atuncicând acesta nu
crește, nu rodea, se îngropa la rădăcină sau bucată de fier.După această
procedură, pomul după un anumit timp venitea în fire” .
Validitatea acestui fapt, despre puterea mistică a fierului, ca fiind unuldin mijloacele de
apărare împotriva bolilor și a duhurilor rele, consemnează anterior Gheorghe F. Ciaușeanu
în „Superstițiile poporului român
Civilizația pomicolă populară

Originalitate, dar puțin cercetată, prezintă tehnică populară pomicolă,care era elaborată
pentru a  facilita procesele de îngrijire, prelucrare a fructelorși reflectă gradul de
inventivitate a gândirii populare. U n e l t e l e p o m i c o l e s e î n c a d r e a z ă
î n t r - o d i v e r s ă t e r m i n o l o g i e , f uncționalitate și
dimensiuni. Instrumentarul pomicol este relativ similar, cu mici diversificări în
regiunile cu vechi tradiții pomicole. Astfel, încercând realizarea unei tipologii, în baza
literaturii de specialitate ,cercetările de teren, piesele din patrimoniul Muzeului Național
de Etnografieși Istorie Naturală al Moldovei, sintetizează următoarea taxonomie:

• Cuțite:
 cuțite de livadă de trei mărimi – mare (cosor ), mijlociu și mic sunt folosite la tăierea cepurilor,
lăstarilor. Se mai utiliza cuțitul dealtoit, cuțitul de oculat, numit briceag;
• Foarfeci:
 Foarfecele de grădină (secător ), foarfecele de cioturi utilizatela tăierea ramurilor la vârf;
• Ferăstraie:
 Ferăstrăul „coadă de vulpe”, ferăstrăul cu arc, ferăstrăul cu mâner care se închide. 

• Securi, bărdițe;
• Unelte de cules fructele:
 mușcătoare, praiță, cleaștă etc. La Olănești recoltarea fructelor se făcea direct cu mâna sau cu
ajutorul unei nuiele lungi, despicate în partea de sus în trei sau patru, care se numește rucinic.
Nucile sunt scuturate sau local se spune bătute cu ajutorul prăjinilor confecționate din lemn de
carpen sau salcâm. Astfel, precizăm că, la anumitesărbători, în ziua Sfintei Cruci, se făcea o bătaie
rituală a nucilor, pentru a face rod și anul viitor [
 
Loznița, întâlnită și sub numele de leasă, putea fi împletită din nuiele. În Dicționarul etnologic
român , se explică că„leasa de uscat fructe este o împletitură din nuiele cu o ramă de scândură cese
așază pe un cuptor de bolovani, numindu-se la un loc lozniță”
La Lozova, loznița „era precum un cuptor, în centru se făcea foc, deasupra era acoperit cu lespezi de
piatră, precum ostrețe. Și pe acolo venea căldură”

răzătoare
, instrument rudimentar din lemn, cu un orificiu rotund pemijloc, acoperit cu plasă zimțată,
confecționat în gospodărie, și folosită pentrutăierea uniformă, în rondele, a merelor, înainte
de a fi puse la uscare. 
Despre vechimea acestui procedeu, înregistrat la Olănești,județul Tighina, ne vorbeste și
Boris Malski: „Locuitorii mai obișnuiesc să taie merele,prăsadele mai mici în felii și să le
usuce la soare vara. Pentru iarnă, fructele întregi, intacte, se păstrează în paie ori în casă.
Din prune se face magiun pentru iarnă ”[
teascuri, prese pentru fructe, unde se zdrobeau, strângeau poamele. .
alambicul 
 Aceasta instalație tehnică este destinată distilării borhoturilor rezultate din fructele supuse
produs de fermentare alcoolică în condiții casnice. Întâlnit și sub denumirea de cazan de
țuică, cazan pentru rachiu.

Mijloacele, spațiile și vasele de depozitare

 a fructelor cunosc o diversitate în cadrul regiunilor pomicole. Fructele culese erau transportate în lăzi,
în coșur i împletite din mlajă, cu ajutorul căruțelor. Pe Valea Nistrului de Jos, „Sătenii mai
înstăriți păstrează merele în grău, în pleavă sau „pe cordă” în „casele cele.mari”
La Copanca fructele erau păstrate în magazii,pivnițe și în „coșulețe speciale din papură sau
din răchită căptușite cu panză și atunci când urmau să fie exportate. Majoritatea fructelor
mai erau păstrate în gropi, în anexe gospodărești cu funcție de depozitare, precum înbeci, bașcă,
chimniță, zâmnic, șopron.

Nucile erau depozitate în saci și păstrate în podul casei sau al unei anexe gospodărești, iar
merele – în panere din lozie,lăzi de lemn acoperite cu rumeguș .
Pentru a fierite de ploi, înghețuri,ninsori, „... grămezile de fructe se acopăr cu rogojini de
papură sau cu paie. Cea mai bună modalitate de depozitat merele este felul „înșirat, nu
porcan, că altfel se încălzesc ”
Gutuile erau păstrate între ferestre, deoareceîn acest spațiu este mai răcoare, se mențin o
temperatură constantă și astfel sunt conservau aspectele gustative și estetice

Fructele în alimentația țăranului ocupau un loc însemnat, așa erau unica sursă de
vitamine. Starea de consum era diversă, deoarece erau și divers emijloace de prelucrare.
Fructele uscate , precum mere, pere erau, după cum se știe, folosite pentru
obținerea unei paste consistente nutritiv – chiseliță „pe care o găteam și o mâncamc u
măligă în Postul Mare” .
 
M e re l e p ă d u re ț e e r a u f o l o s i t e l a o b ț i n e r e a oțetului, pentru consum în
perioada de iarnă, când nu erau atât de amare.
Din nuci se obține uleiul care, în Basarabia, fiind utilizate în cantități însemnate, se cumpăra
la prețuri scumpe Cojițele despărțitoare ale miezului de nucă, sunt folosite pentru a reda
culoare galbenă rachiului, iar din nucile verzi se prepară magiun
Dulceața din nuci verzi, este utiliată și înscopuri medicinale. De altfel, frunzele s-au mai folosit în
medicina populară, iar pe alocuri și miezul, smicelele, coaja . Miezul de nuci este consumat în
stare uscat, în special iarnă, datorita calitatilor lui nutritive. 

Anterior de a fi decojite mai ușor sau „stricate”, „nucile cu coaja verde erau depozitate în
beci,să stea la răcoare 1-2 zile. Uneori încercau să le curețe cu coșorul”

O gamă diversă de băuturi alcoolice din fructe, precum lichior din cireșe, fructe de pădure și
piersici; vin din miere și pere ce era obținută „înspecial din fructele mature și extra coapte, care
conțin o cantitate mare de zahăr”
Pretutindeni, se mai prepară vișinată cu vin, vișinată cu țuică, zmeurată,rachiu,
basamac.Rachiul isi menține proprietățile gustative în timp, fiind păstrat în stare bună în
galoane de sticlă pune într-un coș împletit în fibră de răchită. Dintre băuturile răcoritoare
amintesc compoturi, siropuri din struguri și căpșune.

Concluzii

Zonele și regiunile pomicole s-au dezvoltat în legătură cu cadrul natural local favorabil
cultivării anumitor soiuri de fructe, cerințele economice ale vremurilor,tradiția locala.
De asemenea, patrimoniul etnografic pomicol s-a îmbogățit mereu, constant, pentru ca astăzi
elementele constituente să contribuie la formarea unei identități locale.În regiunile
pomicole, locuința a fost prevăzută cu spații pentru depozitarea fructelor, anexe în
gospodăria din sat și cea din moșie, ce ofereau condiţii favorabile prelucrării, păstrării
poamelor. 
De asemenea, se dezvoltă un variat instrumentar care să faciliteze lucrările de îngrijire a
pomilor. 
Am precizat și analizat metode și tehnici tradiționale de îngrijire a pomilor fructiferi,
cunoștințe, obiceiuri și respectare sărbătorilor specifice pomicultorilor, orientate spre
îndepărtarea bolilor și dăunătorilor,cunoștințe asociate tehnicilor de prelucrare, conservare a
fructelor și a formelor de consum ale acestora.
Sunt alternativele tradiționale oferite de patrimoniul pomicol ,deținute de comunități locale,
cu scopul de a le păstra, recunoaște importanța și aplicabilitatea pentru o lume, ce are nevoiede
repere sustenabile valide în timp.
Bibliografie

1. Butură V. Etnografia poporului român. Cultura materială. Cluj-Napoca: Editura Dacia,

1978. 467 p.
2. Călători străini despre Țările Române.Vol. VI. București: Editura științifică și
enciclopedică, 1976. 820 p
3. Constantinescu O., Stoian I. Din datina Basarabiei. Materialul este adunat de elevii
Școlii Normale de Băieți din Chișinău. Chișinău: Monitorul oficial și imprimeriile statului,
1936. 156 p.
4. Costețchi M. California României. Regiunea Pomicolă a Nistrului de Jos din județul
Tighina. În: Buletinul Institutului de Cercetări Sociale al României. Regionala Chișinău. Tom.
II. Chișinău: Tiparul moldovenesc, 1938, pp. 285-342

Surse Online

1.. http://clasate. cimec.ro/detaliu.asp?

k=DEFC0E8C2EA14307A34D2676F0EE3DC3 (accesat la 07.01.2022)
2. https://www.academia.edu/42549857/Practici_pomicole traditionale
in_gospodaria_taraneasca din_Basarabia
3 Fondul funciar după modul de folosință la 1 ianuarie 2018, BNS.