1.

Arhitectura peisageră, definiția generală, obiectul de studii, particularitatea ca știință,

tangențe cu alte domenii științific șipractice.
Arhitectura peisageră este arta de a planifica, a proiecta, a menine, a persevera si a
reabilita spatiul verde si designul construciilor realizate de om.
Obiectiv principal:Crearea unui cadru comfortabil si inspirat pentru om(durabil) 

Alte obiective:
1.Organizarea unor spatii sub cerul liber , functionale si stabile, estetice si intelectuale
2.Adaptarea stilurilor la nevoi noi in acelasi timp pastrind identitatea lor.
3.Esteti zarea detaliilor amenajarilor exterioare:
Conservarea obiectivelor peisajistice
Formarea peisajelor 
Cultivarea peisajelor

2. Specificul Arhitecturii peisagere determinat de materialul natural utilizat
De rind cu celelalte arte frumoase arhitectura peisajera are rolul de a crea impresii si a oferi spatiu pentru
meditare.

Criterii pentru selectia gradinilor in lista patrimoniului mondial s-au fixat criteriile culturale si naturale.

Sec XVIII a fost cel mai bogat in obiective peisaJistice istorice.

Tarile reprezentative: Franta, Italia, Germania.

Specificul ei determinat de materialul natural aplicat: in comaratie cu o pictura, sculptura etc. o gradina se
afla mereu in continua evolutie si necesita mereu ingrijire pentru a putea reda mesajul initial. Ea este la fel
ca viata unui om care trece prin faze diferite, initial e tinara si greu se citeste mesaJul apoi prin lucru
intensiv se aduce la apogeu si respectiv merge spre declin.

3.Implicații filosofice, istorice și semantice în arta grădinilor. 
Implicatiile filosofice -orisice gradina are un sens ascuns ,aleile, drumul arborilor ,toate duc
la spre perpeperea sensului filosofic al ei.
Sub acest aspect existau gradini cu multe elemente si gradini cu un numar redus de
elemente.
Implicatiile istorice – in dependenta de perioada de dezvolatare nivelul de trai si
dezvoltarile in inginerie se dezvoltau si gradinile din perioada respectiva,astefel gradina
dintr-o perioada oarecare ne da posibilkitate si nivelul de dezvoltare sub diferite aspect a
societatii dintro anumita perioada.
Orice element dintro gradina vor sa ne explce ceva .este necesar ca viitorul sa fie destul de
intelligent pentru al putea intelege.
4. Particularitatea operei peisagistice în calitate de obiect estetic. Argumentați răspunsul. 
Peisajele contribuie la imbunatatirea calitatii vietii omului si prin functia lor sociala: ele realizeaza mediul si
cadrul favorabil pentru recrearea publica sau privata in aer liber,infrumuseteaza localitatile, locul de viata si
de munca.
Gradinile au rol de a ne emotiona, uneori ne bucura ochiul sau alteori ne zguduie dar oricum se considera
ca nu raminem indiferenti.
In acest scop sa lucrat si se lucreaza si acum, la crearea perspectivelor , teoriiler,legitatilor care aJuta la
crearea unui ansamblu estetic bine echilibrat, gindit si cu sens profund.
 5. APariția primelor grădini în istoria omenirii. Locul și premisele

Primele gradini au fost in locuri unde s-a practicat mai intii agricultura-vaile fluviului+Tigru si Eufrat, Nil, Indus si fluviul
Galben2-au dat nastere si primelor gradini. Incursiunile razboinice ale pooarelor antice de dominatii succesive in noi
teritorii, au adus la asimilarea si vehicularea unor elemente ale civilizatiei si culturii de la un popor la altul. Si in arta
gradinilor sortiment de plante si arbori.
Initial aveau rol de gradina urilitara cu plante cu rol alimentar , apoi dobindesc character religios
de slavire a divinitatilor sau de meditatie. Pe masura dezvoltarii ingineriei gradinile laice sau inmultit si au devenit
ornamentale si recreative de la cele cu character inchis la cele deschise catre public aparute in civilizatiile
democratice ale Greciei si Romei.
Orientul mijlociu-Mesopotamia, Egipt, Persia, incepind cu mil. III climatul era cald verile toride, deserturi alaturi.
Aparitia gradinilor aici a fost conditionata de eXtinderea irigatiilor si stimulata de dezvoltarea aritecturii . Regiunea
data era numita semilunar fertila.

 6.Grădinile mesopotamiene. Caracteristici generale. Grădinile suspendate. 

Între fluviile Tigru şi Eufrat (pe teritoriul de astăzi al Irakului), în timpul dominaţiilor
succesive ale sumerienilor, babilonienilor şi asirienilor, care populau aceste locuri, s-au
constituit mari proprietăţi funciare - domenii ale regelui, ale templelor şi ale aristocraţiei de
înalţi funcţionari ai statului. Grădinăritul şi pomicutura deţineau un loc important în
economia agricolă. Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vînturilor şi arşiţei se
plantau în jur sălcii, creându-se astfel, pentru prima dată în istorie, perdele de protecţie.
Livezile de palmieri abundau, curmalul fiind “copacul sfânt”, cu multiple utilizări. Anticii
vorbeau despre Mesopotamia ca despre o grădină veşnic înfloritoare, ceea ce poate explica
apariţia mitului “grădinii raiului” Monumentalele construcţii ale palatelor şi templelor, în
majoritate clădite din cărămidă nearsă (piatra era rară), cuprindeau în incinte frumoase
grădini, subordonate arhitecturii. Faima grădinilor suspendate din Babilon , contând printre
cele şapte minuni ale lumii antice, s-a păstrat de-a lungul veacurilor. Terasele, pavate cu
lespezi din piatră de mari dimensiuni , izolate cu un strat de bitum şi mai multe rânduri de
cărămidă nearsă, pentru a împiedica infiltrarea apei în fundaţii, susţineau pământul fertil
aşezat în 15 grosimi descrescânde, de la 2 m pe prima terasă, până la 1 m pe ultima terasă,
având la bază un strat de drenaj din cioburi de ceramică.Ingeniozităţii construcţiei îi
corespundea şi soluţia tehnică a irigării: apa era ridicată la înălţime cu o instalaţie cu lanţuri
continue, prin trei puţuri încastrate în construcţie şi legate de un canal alimentat din Eufrat.
Au permis crearea unor plantaţii etajate, alcătuite din curmali, la adăpostul cărora erau
plantaţi plopi sau pini (pe terasa inferioară), arbuşti diferiţi şi flori.

7.Grădinile Egiptului antic. Caracteristici generale. Factori care au determinat structura

grădinilor egiptene. 

Pe câmpiile ale Nilului, străbătute de canale de irigaţii, erau cultivate legume, vii,
plantaţii de smochini, curmali, rodii, sicomori , cocotieri. Domeniile agricole ale
marilor proprietari (nobili, înalţi demnitari), cuprindeau şi grădini de
plăcere.Grădinile locuinţelor, reprezentate ca o prelungire naturală a clădirii, erau
de formă regulată şi înconjurate de ziduri; desenul geometric era dominat de o
piesă de apă - un bazin rectangular alungit sau în formă de T, populat cu peşti
coloraţi. Mărginit de un taluz, bazinul apare încadrat de rânduri de arbori .
 Mici pavilioane sau chioşcuri cu coloane elegante erau amplasate cu vederea spre
bazin. Uneori în grădinile mai mari sunt reprezentate pergole cu viţă şi
compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje. Plantaţiile, în funcţie de
epocă, concepute ordonat, respectând cel mai adesea o anumită alternanţă, fie din
contră, dispuse liber în cadrul rândurilor .De la forme mai simple şi dimensiuni mai
restrânse, grădinile au evoluat spre forme mai decorative, ocupând suprefeţe mai
întinse. Arta grădinilor în timpul marilor faraoni se îmbogăţeşte graţie contactelor
cu Mesopotamia.Introducerea de noi specii de plante, aduse din alte ţinuturi,
lărgeşte sortimentul vegetal. În grădina botanică a lui Tuthmosis al III-lea, creşteau
comori şi curmali, rodii, roşcovi, sălcii pletoase, maci, mentă etc., întîlnite şi în
catalogul de specii întocmit pentru această grădină şi reprezentate din dispoziţia
faraonului în basoreliefurile uneia din încăperile templului de la Karnak. În timpul
dinastiei a XIX-a se dezvoltă grădinile templelor regale funerare şi divine, care aveau
ca piesă importantă un canal de apă terminat printr-un bazin cu dimensiuni
permiţând navigaţia cu ambarcaţiuni uşoare. În interiorul palatelor, sub influenţa
orientală, în urma expansiunii războinice până în Mesopotamia, apar luxoase grădini
patio, decorate cu bazine de apă, pavilioane, voliere cu pelicani; pătratele de
verdeaţă erau irigate prin intermediul unor mici canale.

8.Grecia antică. Originea grădinilor elene, particularități tipologice determinate
de contextul social-politic și religios.

Ca şi la alte popoare, grădinile grecilor au avut la început ca scop cultivarea pomilor

roditori, a viţei de vie şi a legumelor. Apariţia grădinilor decorative este legată de cultul
religios: pe lângă temple, ele au devenit loc de desfăşurare a ceremoniilor de slăvire a
zeilor. Speciile lemnoase rituale, ca smochinul, alunul se întâlneau alături de chiparoşi,
platani, laur, măslini, plopi, ulmi ş. a. Templele închinate diferitelor divinităţi, erau situate în
peisaje naturale de o remarcabilă frumuseţe, subordonarea operei arhitectonice faţă de
natură relevând respectul creatorilor greci faţă de trăsăturile ambientului. Marile temple
posedau bogate şi vestite grădini cu arbori şi arbuşti sacri (stejarul era asociat cultului lui
Zeus, laurul - lui Apolon, măslinul - Atenei, mirtul - Afroditei), dar şi cu livezi şi vii. 20 În
epoca clasică s-au creat şi grădini pe lângă palate, gimnazii, academii. De dimensiuni relativ
restrânse, aceste grădini aveau, elemente de o mare valoare artistică - pergole, porticuri,
fântâni, statui - alcătuind un cadru estetic întregit de vegetaţie. În oraşe vegetaţia era
puţină şi de aceea foarte preţioasă; piaţa publică a oraşului, numită Agora - loc de
desfăşurare a adunărilor populare şi întrunirilor politice -, era un loc privilegiat, unde erau
cultivaţi arbori. Pământul Greciei continentale nu era propice pentru dezvoltarea grădinilor
mari; astfel de grădini, cuprinzând întinse vii şi livezi, au existat în alte teritorii ale imperiului
creat de Alexandru cel Mare - în Sicilia, în Asia Mică, în Egipt. Se pare că unele dintre
acestea aveau şi zone decorative, amenajate ca peisaje mai naturale, 21 cuprinzând şi mici
temple şi sculpturi, care nu mai înfăţişau zei, ci abordau teme mitologice cu animale. În
grădinile locuinţelor bogate, curţile interioare, înconjurate de peristil, erau mai mari; aici,
ornamentele de artă plastică şi arhitecturale se îmbinau armonios cu vegetaţia.
 9.Grădina persană. Particularități de dezvoltare, legătura cu alte arte. 
Persia antică, situată în podişul iranian. În aceste locuri, unde deşertul ocupă mari
suprafeţe, grădinile erau numite "paradis", ceea ce evocă aceeaşi atitudine de preţuire a
elementelor naturii, cu precădere a apei şi a vegetaţiei, ca şi la popoarele mesopotamiene.
Urmând tradiţia asiriană, animalele sălbatice erau capturate şi repuse imediat în libertate
Informaţii deosebit de preţioase, figurative, le furnizează celebrele şi vechile covoare
persane cu decoruri de grădină ţesute din mătase şi fir de aur şi ornate cu perle şi rubine.
Ele înfăţişează grădinile înconjurate de ziduri şi având o compoziţie geometrică simplă,
bazată pe intersecţia a două axe principale constituite din canale însoţite de alei, în centru
fiind situată o construcţie (pavilion, mausoleu sau fântână). Cele patru braţe ale canalului,
figurând interpretarea asiatică a universului cu cele patru fluvii orientate către punctele
cardinale, erau construite la nivel mai înalt decât terenul, asigurând irigarea plantaţiilor prin
inundare. Platani, ulmi, chiparoşi, arbuşti decorativi - laur, mirt, trandafiri - specii fructifere -
portocali, lămâi, rodii, piersici - diferite flori aranjate în mici partere, formau un decor
exuberant, animat de jeturi filiforme de apă ridicânduse din canale. La extremităţile
perspectivelor sau în centrul compoziţiei erau amplasate chioşcuri cu vederea orientată în
lungul canalelor de apă. Această concepţie datează încă de la începutul perioadei sasanide
(235 e.n.). Persanilor le revine meritul de a fi transmis numeroase specii asiatice, chiar din
Extremul Orient, până în 19 occident. În urma căderii imperiului persan, prin cucerirea
arabă şi includerea în imperiul islamic (sec. VII e.n.), grădinile iraniene devin grădini
islamice.

10.Arta peisageră în Roma antică. Particularități sociale și culturale, care au determinat

apariția și dezvoltarea grădinilor ornamentale. 

Informaţiile privind grădinile Romei antice sunt mai numeroase. Izvoarele scrise şi unele
vestigii arheologice atestă faptul că amenajarea grădinilor a luat avânt îndeosebi în timpul
imperiului roman, fiind influenţată de arta şi concepţiile popoarelor supuse. Atât pe
teritoriul Italiei cât şi în provinciile romane, arta grădinilor s-a aflat sub incidenţa
preponderentă a elenismului. Grădinile s-au creat pe lângă palatele imperiale, pe lângă
vilele luxoase ale patricienilor, pe lângă temple şi locurile de adunare. Concepţiile în arta
grădinilor romane sunt rezultatul împletirii simbolismului religios, gândirii filozofice şi
literare, artelor plastice şi arhitecturii. Asimilând arta greacă, romanii au dat mai multă
importanţă naturii. Romanii au acordat multă atenţie grădinilor locuinţelor. Villa romană
este un termen ce definea întraga amenajare a unei proprietăţi: locuinţa, grădinile, anexele.
În vilele mai mici urbane s-a preluat şi s-a amplificat tipul elen de grădină, inclusă în clădire
şi înconjurată de o galerie de coloane. Decorul vegetal era subordonat aranjamentului
geometric al construcţiilor ornamentale: canale şi bazin ornamental sau fântână cu joc de
apă, pergole şi coloane, vase, statui. Borduri tunse din buxus, rozmarin sau mirt alcătuiau
desene în jurul peristilului sau bazinului, trandafiri, flori, busuioc, lotus aduceau culoare şi
farmec acestor compoziţii. În Caracterizate prin trasee geometrice, însă nu riguros
simetrice, făcând legătura între mai multe pavilioane, grădinile erau decorate de asemenea
 cu porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni.
Amplasarea vilelor pe pantelor colinelor, în locuri unde beneficiau de vederi panoramice, a
determinat amenajarea terenului în terase şi adoptarea de compoziţii mai libere, în
armonie cu peisajul natural, în parte şi sub influenţa picturii greceşti de peisaje. Astfel de
exemple sunt: vila din Toscana a lui Pliniu cel tânăr, “Casa de Aur” a împăratului Nero
(Roma), dar mai ales vila împăratului Hadrian amenajată pe colina de la Tivoli, lângă Roma,
cea mai vastă şi mai bogată dintre vilele imperiale.

11. Vila suburbană, elemente componente, particularități compoziționale. 

Grădinile din jurul vilelor suburbane , au devenit adevărate parcuri, sistematizate în diferite
sectoare cu diferite construcţii şi amenajări. Vila era întotdeauna amplasată pe pantele colinelor în
locurile de unde existau cele mai bune vederi panoramice, iar terenul din jur era amenajat în
terase. Centrul arhitectonic era constituit din locuinţă iar grădina era o completare şi o continuare
a casei. Sistematizarea generală presupunea existenţa mai multor sectoare arhitecturale cu
organizare simetrică, subordonată unei axe de compoziţie generală de câte un edificiu sau de o
construcţie decorativă (canal, bazin, colonadă) fiind corelate între ele prin zone trasate liber,
natural, alcătuind un ansamblu unitar. Existau numeroase elemente arhitecturale precum:
porticuri, pergole, treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni, pavilioane,
coloane, chio şcuri. Sectoarele principale ale grădinii erau: - grădina de agrement sau zona pentru
plimbare, situat ă în faţa terasei, cu alei geometrice, dar nu viguros simetrice, pavate, însoţite de
numeroase coloane şi chioşcuri pentru plante agăţătoare, vase şi statui;
- parcul sau zona în care erau crescute animale sălbatice şi domestice. Din timpul lui Augustus s-a
dezvoltat arta tăierii arbuştilor ce va fi preluat ă şi dezvoltat ă mai târziu în grădinile medievale.
Speciile folosite frecvent în spaţiile verzi ale reşedinţelor din timpul Imperiului Roman au fost:
stejari cu frunze persistente şi caduce, pini, tei, smochini, trandafiri, specii de pomi fructiferi şi
diferite specii de flori. Grădinile vilelor mai mici, urbane, au preluat şi amplificat tipul elen de
grădină, aceasta fiind inclusă în clădire şi fiind înconjurat ă de o galerie de coloane numită
peristil. Central se găsea un bazin sau un canal ornamental, fie o fântână cu un joc de apă. Erau
prezente pergolele şi coloanele, vasele şi statuile. Ca specii erau cultivate: buxusul sub formă de
borduri tunse, rozmarinul şi mirtul, toate dispuse sub forma diferitelor desene în jurul peristilului
sau a bazinului.

12.Grădinile arabe din Andalusia. Structura compozițională determinată de

condițiile naturale, culturale și religioase. 

Grădinile arabe, la început de influenţă orientală predominant persană, au căpătat apoi un

specific propriu. Tendinţa islamicilor către viaţa intimă a imprimat grădinilor lor un caracter
închis, familial. Locuinţele mici aveau o singură grădină, iar cele mai mari o suită de grădini,
formând curţi interioare de formă regulată şi amenajate fiecare cu fizionomia sa proprie.
Sub influenţa tradiţiei persane şi a religiei mahomedane, grădina era împărţită în patru părţi
egale; dacă spaţiul permitea, compartimentarea se realiza prin întretăierea a două canale
cu apă. De altfel, apa era nelipsită din compoziţie, fie închisă în bazine fie susurând în vasce
sau fântâni arteziene, toate legate între ele prin mici canale de teracotă sau pavate cu
marmură. O particularitate a acestei grădini era ornamentaţia bogată, strălucitoare, cu
modele geometrice sau în “arabescuri” din ceramică smălţuită, diferit colorată a vascelor,
bazinelor, băncilor, zidurilor, pereţilor de fundal, suplinind absenţa sculpturilor, interzise de
 religia mahomedană. Irigarea, atît de necesară în zonele toride, era asigurată după modelul
grădinilor antice orientale, prin adâncirea terenului faţă de nivelul aleilor şi canalelor,
permiţînd o inundare periodică a acestuia; diferenţele de nivel erau disimulate cu borduri
de buxus sau de mirt, tunse la o înălţime convenabilă. Vegetaţia cuprindea chiparoşi, citrice,
buxus, mirt, magnolii, adesea în aranjament liber, independent de forma geometrică a
compartimentelor. Mici plante decorau vasele aşezate pe parapete şi pe bordurile
bazinelor; utilizarea florilor era limitată. Decorul realizat constituia o ambianţă intimă, plină
de farmec şi personalitate. Pe lângă marile palate, grădinile erau mai mari şi etalau gustul
califilor pentru decorul feeric, artificializat uneori prin prezenţa unor bazine argintii ,arbori
aurii sau argintii , lăsând să tâşnească jeturi de apă sau purtând păsărele aurii şi argintii,
animate hidraulic.

13. Grădinile  chineze. Conceptul central în arta peisageră chineză. 

În China, arta grădinilor, ca reflectare pregnantă a cultului naturii, s-a dezvoltat din vechime,
în strânsă legătură cu religia. Aşezămintele monahale s-au ales în situri naturale remarcabile
prin frumuseţe; acolo s-au creat parcuri naturale, adăugând peisajulului expresiile simbolice
ale filozofiei: un motiv al acestor amenajări era un pavilion rezervat meditaţiei, situat pe un
mic munte, fie în pădure, fie pe malul unui lac - o expresie a comuniunii filosofului cu
natura. Munţi, lacuri, râuri, ca elemente primordiale ale naturii, făceau parte din peisajul
grădinii, realizat cu multă inventivitate. Crearea munţilor şi a maselor stâncoase era legată
de concepţia filosofică că acestea reprezintă scheletul pământului, după cum apele erau
considerate a fi arterele pământului. În consecinţă, relieful grădinilor era variat - natural
sau modificat - formând coline, masive stâncoase şi văi; rocile cu forme bizare şi patinate
de vreme, nelipsite în grădinile chineze, alcătuiau tuneluri, grote, cascade. Uneori, când
izvoarele naturale lipseau, albia pârâului şi cursul de apă erau sugerate cu ajutorul rocilor şi
al nisipului.

Vegetaţia ocupa un rol secundar în compoziţie şi era supusă ideii de simbol al relaţiilor
interumane sau ale omului cu natura: prunii, foarte îndrăgiţi în China, erau consideraţi
vestitorii renaşterii naturii, pinii simbolizau forţa caracterului, piersicii - paradisul, bambusul
- prietenia, lotusul - puritatea sufletească etc. Dintre flori erau nelipsite crizantemele şi
bujorii, dispuşi în grupuri mari. Reunite în acelaşi teritoriu, dar aranjate în spaţiu cu multă
ingeniozitate, vizitatorului i se înfăţişau secvenţe de peisaj care trezeau fie impresii de
măreţie fie sentimente de veselie şi chiar de groază. Potecile care străbăteau peisajul cu
caracter natural aveau un traseu neregulat, care excludea linia dreaptă, dar perfect adaptat
funcţiei de conducere de la un punct de interes la altul, pentru descoperirea treptată a
priveliştilor sau scenelor "surpriză". Ele nu aveau aparenţa unui desen elaborat, ci se
integrau perfect aspectelor şi formelor naturale. În epoca feudală grădinilor li s-au adăugat
diferite elemente constructive ca pavilioane, chioşcuri, pagode, poduri arcuite, galerii de
trecere între pavilioane şi chioşcuri, ziduri de împrejmuire cu porţi ornamentale
(caracteristice erau cele asemănătoare unor ferestre circulare sau derivate de la cerc, tăiate
în zid, prin care se zărea ca într-un tablou, un arbore sau un grup de roci) .

14. Relația specifică om-natura (componenta filosofică a grădinii) în arta peisageră chineză. 

 În zonele în care erau situate mânăstiri si oameni spirituali , au fost create parcuri naturale, în care
peisajele căpătau diferite semnificaţii filozofice, mai ales datorită prezenţei diferitelor construcţii,
ca de exemplu un pavilion pentru meditaţie, situat pe malul unui lac, pe vârful unei coline sau în
pădure. Parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au căpătat o dezvoltare fără precedent .
Elementele primordiale erau munţii, lacurile şi râurile, având ca element primordial al naturii –
vegetaţia, toate având diferite semnifica ţii în concepţiile filozofice ale chinezilor: munţii şi
masele stâncoase reprezentau scheletul Pământului, iar apele, arterele pământului. Relieful era
foarte variat, fiind natural, modificat sau aparent natural. Picturile, gravurile sau scrierile atestă
frumuseţea deosebită a spaţiilor verzi chinezeşti, cu caracteristici proprii, subordonate concepţiei
de creare a peisajului după modele oferite de natură. Arta grădinilor din China a influenţat
grădinile din Japonia, iar în Europa a stat la baza creării stilului peisager şi a grădinilor engleze.
De şi, în decursul timpului, în China s-au făcut simţite elemente ale altor culturi vecine (India,
Persia, Islam), sau din Europa medieval ă şi renascentistă, arta spaţiilor verzi la chinezi şi-a
păstrat caracteristicile proprii având drept concept de bază crearea peisajului după modelele
oferite de natură.

Omul a dorit dintotdeauna să modeleze natura, să se înconjoare cu elemente din natură

(arbori, arbuşti, specii ierboase, stânci, roci, apă, etc.), să le armonizeze şi să le integreze în
mediul artificial creat de acesta, fapt asupra căruia şi-au pus amprenta cultura şi tradiţiile
poporului respectiv. Astfel, în decursul istoriei s-au conturat şi s-au dezvoltat concepţii şi
modalităţi diferite de amenajare a spaţiilor verzi, concepţii ce au evoluat, au dispărut, au fost
regăsite, au interferat, s-au îmbogăţit şi dezvoltat, transmiţându-se de la un popor la altul, de la
o regiune la alta, dintr-o epocă în alta, conturându-se astfel stiluri şi şcoli bine definite, cu
principii şi modalităţi proprii de realizare a grădinilor.

15. Principiul de contrast și scenariul peisagistic în grădina chineză.

Gradinile chinezesti sunt grădini in stil peisaj care au evoluat timp de trei mii de ani. Ele includ
atât vastele grădini ale imparatilor chinezi si ale membrilor familiei imperiale, construite pentru
plăcere si pentru a impresiona, cat si grădinile mai intime create de savanti, poeti, fosti oficiali
guvernamentali, militari si comercianti, realizate pentru a reflecta si a evada în afara lumii.

Acestea creează unpeisaj idealizat in miniatura, menit să exprime armonia care trebuie să existe
între om si natură. O grădină chinezesca tipica este închisă de ziduri si include unul sau mai
multe bazine, lucrări în piatră, copaci si flori, si o varitate de săli si pavilioane, legate de poteci
serpuite si galerii în zig-zag. Prin trecerea de la o structura la alta, vizitatorii pot vedea o serie de
decoruri atent compuse, ce se derulează ca un sul de pictura peisagistica.

Pavilioane. Gradinile clasice au în mod tradițional urmatoarele structuri:

• Sala de ceremonie( Ting sau Tang). O clădire folosita pentru a sărbători in familie sau pentru
ceremonii, de obicei, cu o curte interioară, nu departe de poarta de intrare.

• Pavilionul principal (Dating), pentru primirea oaspeților, pentru banchete și pentru a sărbători
zile speciale, cum ar fi Anul Nou și Festivalul Lanternelor. El are de multe ori o verandă în jurul
clădirii pentru a oferi racoare și umbra.

• Pavilionul florilor (Huating). Situat în apropiere de reședință, această clădire are in spate o
curte plina cu flori, plante, si o mica gradina cu roci.
 • Pavilionul celor patru direcții (Simian Ting). Această clădire are pereți plianbili sau mobili,
pentru a deschide o vedere panoramică spre grădină.

• Pavilionul Lotusului (Hehua Ting). Construit lângă un lac cu lotusi, pentru a vedea florile ce
înfloresc și a le aprecia aroma.

Curți (yuani). Gradinile au mici curți închise, oferind liniște și singurătate pentru meditație,
pictura, consumul de ceai.

Galerii. Galeriile sunt coridoare înguste acoperite care conectează clădirile, protejeaza vizitatorii
de ploaie și soare, și, de asemenea, ajuta la împărțirea grădinii în diferite secțiuni. Aceste galerii
sunt rareori drepte, ci in zig-zag sau sunt serpentine, urmand zidul grădinii, marginea iazului, sau
urca pe dealul gradina de roci. Ele au ferestre mici, uneori, rotunde . Ferestrele și ușile sunt o
caracteristică arhitectural importantă pentru gradinile chinezesti. Uneori, ele sunt rotunde
( ferestre sau porti lună) sau ovale, hexagonale sau octogonale, sau in forma de vas sau de fruct.
Uneori, ele au rame din ceramică extrem de ornamentale. Fereastra poate încadra cu atenție o
ramură a unui pin, sau a unui prun înflorit. Podurile sunt o altă caracteristică comună a gradinilor
chinezesti. Ca și galeriile, ele sunt rareori drepte, ci in zigzag sau arcuindu-se peste iazuri,
sugerând podurile din China rurala, și oferind vedere spre grădină. Podurile sunt adesea
construite din lemn dur sau din lespezi de piatră. Unele gradini au poduri pictate in culori vii sau
lăcuite, care dau un sentiment de buna dispozitie. Gradinile,includ adesea case mici, austere,
pentru meditație, uneori sub formă de colibe de pescuit rustice, și clădiri izolate, care servesc
drept biblioteci sau birouri.

Muntii artificiali sau gradina de pietre sunt un element integral al gradinilor clasice chinezesti.
Varful muntelui este un simbol de virtute, stabilitate si rezistenta in filozofia lui Confucius. Un
varf de munte pe o insula sulei Nemuritorilor si a devenit un element central al multor gradini
clasice. Astazi muntele artificial din gradinile chinezesti are un mic p vilion in varf. In gradinile
carturarului reprezenta un munte sau o linie de pietre reprezentau un masiv muntos.

Apa.Un elesteu sau un lac este elementul central al gradinii chinezesti. Principalele cladiri sunt
plasate de obicei pe el si pavilioanele inconjoara lacul pentru unghiuri. De obicei in elesteu sunt
pesti aurii cu pavilioane pe apa pentru a-i privi. Gradinile mici aveau un singur lac cu un munte
artificial, plante si structuri pe marginea sa. Cele de marime mijlocie au un singur lac in care se
varsa unul sau mai multe parauri, cu poduri ce le traverseaza sau un singur lac impartit in doua
parti de un canal trversat de un pod. Intr lui Umil, caracteristica de baza lice si parauri ce se varsa
in el. Un vapor de piatra, un pod ac perit si cateva pavilioane pe malul apei dau vederi diferite as
pra apei.

Vegetatia. Florile si copacii impreuna cu apa, pietrele si arhitectura sunt cele patru elemente
esentiale ale gradinii chinezesti. Ele reprezinta natura in forma sa cea mai vie. Ele se schimba
continuu cu anotimpurile si furnizeaza sunete si arome ce multumesc vizitaorii. Fiecare copac si
floare din gradina are propia semnificatie simbolica.

- prunii – vestitori ai renasterii naturii

- bambusul -prietenia

16. Arta peisageră japoneză. Originea gândirii arhitectonice. Evoluția conceptului despre obiect și

spațiu. 

Japonezii cultivau si ei gradini din  timpuri foarte vechi, dar arta au preluat-o  prin intermediul
coreenilor  de la chinezi. Gradina japoneza este  una peisager-clasica, deoarece japonezii sunt 
sunt mai putin bizari decit chinezii  si au un deosebit simt al ordinii. Japonezii au" ritualizat"
 gradinaGradina japoneza este strabatuta  de o dimensiune morala, este patrunsa  adinc de
spiritul budhist.Gradina japoneza desi  a retinut toate elementele  esteticii chineze , are totusi
individualitatea ei.Gradina era si este si azi un  loc de  refugiu in care putea sa fioe contemplata
frumusetea  opusa mizeriei  vietii cotidiene..Gradina era privita  ca o fiinta melancolica , gatita cu
perle de roua , vizitata de luna, tulburata de furtuna, inviorata si insorita dimineata.

Arhitectura japoneza inglobeaza in mod traditional structuri de lemn, usor elevate deasupra
solului, cu acoperisuri din placi ceramice sau stuf. Usile glisante erau folosite in locul peretilor
pentru a permite o configurare diferita a spatiului interior in functie de fiecare ocazie in parte.
Oamenii obisnuiau sa se aseze pe perne sau direct pe podea. Scaunele si mesele inalte au
inceput sa fie folosite la scara larga abia in secolul XIX. Din acest moment, Japonia a incorporat
in propriul mod de gandire a arhitecturii stilul occidental modern si post-modern.

O mare parte din stilul traditional nu este originar din Japonia, ci importat din China si alte
culturi asiatice de-a lungul veacurilor. Acoperisul usor curbat este cea mai impresionanta parte
avand in vedere ca reprezinta jumatatea din intreaga constructie. Cladirile japoneze pot fi
reconfigurate, peretii mobili putand fi scosi sau mutati pentru a deschide spatiul. O caracteristica
a arhitecturii japoneze traditionale este aceea de a integra si armoniza constructia cu mediul
natural exterior.

Elementele din cultura japoneză reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație pentru tot ceea ce
înseamnă design interior. Stilul japonez de amenajare este cel care a dat naștere curentului
minimalist. Caracteristicile unei case amenajate după principii japoneze sunt culorile neutre,
pastelate, albul și negrul, aranjamentele de flori ikebana, bambusul, cedrul, fibrele naturale,
tablourile tradiționale, materialele fine și mătăsoase.

17.Simbolismul grădinii japoneze determinat de gândirea metaforică specifică. Artele care

au influențat gândirea metaforică (poezia, pictura, caligrafia, arhitectura, teatrul etc)

Ordinea şi regularitatea nu sunt caracteristici pentru grădinile japoneze, dacă grădinile europene
sunt caracterizate de simetrie de geometrie, grădinile japoneze au un aspect natural, care
transmite o stareeliniște, de pace spirituală.

În grădinile japoneze nu se utilizează combinații de numere pare, de exemplu 15 pietre se

împart in grupuri în aparenţă accidentale, 3-5-7, care creează o certă unitate. Așezarea pietrelor
este mult mai dificila decât pare în realitate şi se face după principii rigide.

Simbolismul are şi el un rol important în grădinile japoneze, de exemplu:

- nisipul greblat simbolizează oceanul, lipsa de preocupări,

- apa curentă simbolizează izvor de viață

Pentru a amenaja o astfel de gradină trebuie studiata filozofia Zen, pentru cine se mulțumește
cu mai puțin se poate proiecta o mica gradina meditativă. Înainte de a trece la proiectarea
grădinii zen, ideile se pot pune pe hârtie, se poate realiza un mic proiect care sa concretizeze
principale caracteristici ale grădinii.

La proiectarea unei alei de nisip sau de pietriș, mai întâi se acoperă pământul cu o folie de plastic
care sa împiedice dezvoltarea buruienilor si ierburilor nedorite. Dacă grădina va găzdui pietre de
dimensiuni mari este bine de știut in timp util unde vor fi așezate, circuitul apei trebuie sa aibă
prioritate absoluta şi se realizează înainte de restul grădinii. La alegerea plantelor pentru o
grădina japoneză trebuie știut că toate preferă un teren cu un pH acid. Câteva plante care se pot
cultiva în grădinile japoneze sunt: bambus, azalee, cireș japonez ornamental, prun, ferigi,
magnolie, un brad şi câţiva arbuști de conifere. Bambusul aş zice ca este esențial într-o grădina
 japoneză, pentru a împiedica răspândirea în toată grădina la plantare se înconjură rădăcinile cu
o pânza de iută, într-un unghi însorit se poate planta azalee , ferigile sunt ideale pentru zonele
cu umbră, magnolia cireșul şi prunul pot fi plantate în apropierea apei,  bradul într-un colt
îndepărtat şi retras. Pentru efecte puternice plantele trebuie să fie impare .

Intr-o gradina japoneza este reprezentat Universul. Elementele universului sunt redate intr-o
astfel de gradina prin diverse simboluri. Tocmai de aceea avem focul, reprezentat de stalpii de
piatra sau fier, pamantul este piatra, iar apa, aerul, plantele si animalele apar in forma lor
naturala.

18. Grădinile japoneze. Grădina ceremoniei de ceai.

Grădinile japoneze sunt grădini tradiționale care crează peisaje idealizate în miniatură, adesea
având un grad ridicat de abstractizare și stilizare.  Gradinile japoneze pot fi gasite in preajma
caselor, in parcurile dintre cartiere si in jurul monumentelor cum ar fi temple budiste sau
castele. Cunostiintele necesare realizarii unei gradini traditionale japoneze erau transmise de la
profesor la invatacel.

De obicei gradinile japoneze au in centrul lor o casa. Pe langa zona rezidentiala ele mai contin si
unele din urmatoarele elemente:

- apa, adevarata sau simbolica

- pietre
- lampioane, de obicei de piatra
- o casa de ceai sau pavilion
-  o insula cu pod sau un sir de pietre plasate in zonele mai putin adanci ale raurilor, pentru a
putea trece dintr-o parte in alta a gradinii.
- un gard viu sau din bambus
Exista mai multe feluri de gradini japoneze:

- gradini care sunt admirate din interiorul casei

- gradini construite in jurul unui lac, fiind admirate din barca
- gradini contruite pentru ceremonia ceaiului - sunt admirate dealungul drumului ce duce la
casa de ceai
- gradini kaiyū-shiki care ofera o noua panorama la fiecare intorsatura a drumului.
- gradini uscate, karesansui. Ele nu contin apa si au putine plante dar de obicei apa este
sugerata prin aranjarea speciala a pietrisului.
Pietrele sunt folosite pentru a contrui poteci sau poduri in cadrul gradinilor. Mai mult, in
locurile unde muntii nu sunt vizibili, pietrele au rolul de a sugera o prezenta geologica.
   Apa, ca parte a unei gradini japoneze, ar trebui sa apara ca element natural, de aceea nu
se gasesc fantani in gradinile traditional japoneze. Rauri artificiale sunt contruite cu
iregularitati si curbe pentru a da o infatisare naturala si serena.
    Plantele sunt un alt element gasit in gradinile japoneze. Tonurile subtile de verde sunt
preferatele japonezilor dar copaci infloriti si arbusti sunt de asemenea folositi in constructia
unei nihon teien.

Maestrii de ceremonie, care erau in cele mai multe cazuri si creatorii gradinilor, dau o mare
importanta pietrelor, astfel apar primele lampi de piatra. Fiind pâna atunci rezervate doar
templelor shintoiste si manastirilor budiste vor deveni elemente inseparabile gradinilor
japoneze. Lumina acestor lampi era prea slaba pentru a lumina (functie asigurata de
lanterne din hârtie), deci scopul lor era pur decorativ: ziua forma lor regulata contrasteaza
cu formele vegetatiei iar noaptea lumina lor creeaza o atmosfera de mister.
 Un alt element preluat din templele religioase este recipientul cu apa, tsukubai, instalat la
intrare pentru purificarea credinciosilor.
Tot in gradinile de ceai isi fac aparitia pietrele de trecere, tobi-ishi, care vor deveni si ele
obiecte de ornament nelipsite. La inceput functia lor este doar pragmatica, aceea de a
forma o carare care ghideaza vizitatorul spre pavilionul de ceremonie. In timp, capata si o
functie estetica, forma si dispozitia lor sunt alese cu grija, astfel incât formeaza deasupra
covorului de muschi un adevarat tablou.

19. Grădinile Evului Mediu european. Caracteristici, teme principale și

elemente componente. Tipologia grădinilor medievale

Renaşterea şi Barocul aveau să transforme modestele grădini medievale în adevărate proiecte

arhitectonice. Principi ambiţioşi, arhitecţi de geniu şi horticultori talentaţi, toţi au încercat să
metamorfozeze peisaje sălbatice sau mlăştinoase în adevărate opere de artă.  De la grădinile
italiene la cele franceze, o întreagă istorie a glorie şi ambiţiilor ni se desfăşoară în faţa ochilor.
Trimiterile la Antichitate şi diverse mituri au generat un adevărat program decorativ în care nu
au lipsit reinterpretările şi  transpunerile într-o manieră specifică diverselor zone.

20. Grădinile medievale. Context semantic al grădinii monastice. 

Tradiţia cultivării plantelor s-a păstrat îndeosebi pe lângă mânăstiri. Grădinile monahale
cuprindeau, în compartimente geometrice distincte, legume şi pomi fructiferi, plante medicinale
şi aromatice şi câteva specii de flori. Deşi, începând din secolul al X-lea horticultura a făcut
progrese rapide ca urmare a cruciadelor, care au contribuit la îmbogăţirea sortimentului
ornamental cu noi specii aduse din Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze), organizarea
grădinilor a rămas tributară schemelor utilitare.

Preocupările unor călugări dominicani de a elabora lucrări scrise despre agricultură, au

contribuit la răspândirea cunoştinţelor tehnice şi a celor referitoare la modul de aranjare a
grădinilor, stimulând şi interesul pentru crearea acestora. Schema generală se baza pe
compartimentarea în sectoare separate de cultură: grădina cu pomi fructiferi, arbuşti şi plante
ornamentale, grădina de legume şi plante medicinale şi grădina de flori cu funcţie exclusiv
ornamentală (fig.6). Grădinile locuinţelor medievale, în general de dimensiuni mici, aveau
terenul plan şi erau înconjurate de ziduri. Sectorul decorativ era puţin variat, bazat pe o
compoziţie geometrică monotonă, din careuri egale, delimitate de alei de aceeaşi lăţime şi
decorate cu flori, trandafiri, gazon, arbuşti tunşi şi garduri vii tunse. Din punct de vedere al
concepţiei peisagistice, cele mai multe grădini medievale ale Europei occidentale se puteau
caracteriza ca lipsite de unitatea compoziţională şi viziunea estetică la care ajunseseră grădinile
antichităţii grecoromane.

21. Arta peisageră în epoca Renașterii. Evoluția conceptelor artistice. 

 Renaşterea (sec. XV-XVI d.H.) a fost o perioadă de înflorire a culturii şi civilizaţiei europene, prin
reluarea idealurilor antichităţii clasice, din toate domeniile: artă, arhitectură, literatură, ştiinţă.
Această orientare a apărut la început în Italia, de unde a iradiat apoi în restul Europei.

În această epocă (Renaşterea) grădinile italiene au avut cea mai mare strălucire şi cel mai mare
rafinament. Principiile de amenajare ale grădinilor erau preluate de la grădinile antice, în special
pentru grădinile vilelor suburbane.

Primele grădini ale Renaşterii au fost realizate în Franţa la începutul secolului al XVI–lea d.H., la
castelele Amboise, Blois şi Gaillon de către un arhitect italian, care a adus ca elemente noi
terasarea terenului (cu diferenţe mici de nivel), îmbogăţirea ornamentaţiilor cu fântâni de
marmură şi introducerea de modele noi ale parterelor (faţă de grădinile medievale).

După prima jumătatea a sec. al XVII-lea în Europa Occidentală s-a dezvoltat rapid arta grădinilor,
plecându-se de la şcoala italiană a Renaşterii şi de la şcoala franceză. Toate creaţiile din această
perioadă (sec. al XVIII-lea) sunt cunoscute sub denumirea de grădini clasice.

22.Grădina renascentistă. Tratarea specifică a reliefului, apei, vegetatiei, elementelor decorative. E
xemple

In perioada Renasterii gradina reprezenta o demonstratie a ceea ce poate realiza omul in

confruntare cu natura. Gradinile Renasterii nu erau facute pentru promenada sau meditatie, ci
pentru a fi privite ca opere artistice sau pentru contemplatia pur estetica. Din acest punct de
vedere, natura este frumoasa atunci cand este logica, organizata, cand reprezinta o forma in
care se materializeaza o idee.

Fata de natura omul se gasea intr-un raport matematic ce a dus la aparitia tipului de gradina
denumit arhitectonic, tip in care gradina era tratata ca un obiect artistic creat, calculat. Aici
matematica se intalneste cu poezia, stiinta cu fantezia, legitatea cu libertatea. Caracteristicile
comune tuturor acestor gradini sunt traseele geometrice, utilizarea cu predilectie a plantelor
sempervirente in forme regulate si prezenta constanta a statuilor si a fintinilor.

Conceptia gradinii renascentiste s-a nascut din dorinta de a gasi echilibrul just dintre rigorile
ratiunii si fantezia creativa. Adesea, gradina era asociata cu un loc pentru delicii: refugiu al
intelectualilor, artistilor si literatilor, loc de meditatie si stari spirituale deosebite, in momente de
sarbatoare sau reprezentari scenografice.

Gradina all’italiana  a fost conceputa in secolul al XV-lea, la Florenta. Leon Battista Albertini,

arhitect florentin, a impus un nou stil care a inceput sa se dezvolte. El a recomandat ca vilele si
gradinile sa fie situate pe dealuri, pentru a avea o expunere mai buna la lumina si pentru a
dezvalui privelisti uluitoare, atunci cand parcurgi in ascensiune gradina. El da o importanta
folosirii gardurilor vii tunse si a speciilor cu frunze persistente, cu flori sau frunze parfurmante, a
grotelor, a vaselor de piatra, a fantanilor si a bazinelor inconjurate de flori si statui.

O astfel de gradina a fost creata de Michelozzo Michelozzi la Careggi. Aici el stabileste locul
intalnirilor cu artistii si intelectualii care impartasea ideile noi ale Renasterii.

 Mai tarziu Academia de la Careggi s-a mutat in Villa Medicii din Fiesole creata si aceasta de
Michelozzi, cu doua terase de pe care se putea admira o priveliste superba si o gradina secreta.
Acesul intre diferitele parti ale gradini se facea pe alei plantate cu chiparosi.
  Prima vila a renasterii construita in afara Romei a fost Villa Madama, gradina creata de un
marele pictor Raphael. Cladirea era situata in centru, iar spre nord erau terase catre gradina
secreta.

Una dintre cele mai frumoase si mai inventive gradini ale renasterii este Villa d'Este de la Tivoli.
A fost conceputa pentru cardinalul Ippolito II d'Este.

 Gradinile italiene din secolele XV au fost amenajate in terase, de forme geometrice regulate,

legate prin scari sau rampe. Se poate pastra simetria si intreaga gradina este era subordonata
unei axe principale de perspectiva, care o strabatea descendent.

Terasele erau decorate cu casete din buxus tuns, forme tunse de arbusti, bazine cu apa, fantani
sau chiar cascade, iar balustradele erau impodobite de statui si vase ornamentale.

23.Parcuri clasiciste. Versailles. Compoziția, contradicții stilistice, semantica, tratarea specifică a rel
iefului, perspectivei. Rolul marcant în evoluția artei grădinilor. 

Parcul Versailles este parcul Palatului Versailles. A fost proiectat intre 1660 si 1670 de catre Le
Notre, renumitul gradinar al Regelui Francez Louis al XIV-lea. Parcul Versaills este o capodopera
de arta al amenajarilor exterioare frantuzesti, in care natura este dispusa geometric in
concordanta cu regulile Clasicismului. Aranjat cu bazine, statui si fantani, parcul a fost decorul
perfect pentru petrecerile regale din perioada secolelor XVII si XVIII.

Parcul Versailles este un parc care se întinde pe 815 de hectare de pe teritoriul orașului
Versailles, în Yvelines în Franța. Zona de parc reprezintă aproximativ o zecime din fosta moșie
regală.

În acest parc complet închis sunt mai multe monumente, printre care: Palatul de la Versailles,
Micul Trianon si Marele Trianon. Parcul include, de asemenea grădini Trianons, grădina în stil
anglo-chinez , grădina împăratului și două bucăți mari de apă: Canal Grande și partea de apă din
Elveția. Restul parcului este ocupat de păduri sau parcelele agricole .

Parcul castelului a fost subiectul mai multor paravane succesive sub monumente istorice. După
prima mențiune pe lista monumentelor istorice de 1862, un ordin de detaliat a fost eliberat pe
31 octombrie 1906.

24. Gradina peisageră - concept progresist. Relația filosofică om-
natura. Analogii artistice (pictură, acuarelă), influența orientală. 

Stilul peisager în peisagistica engleză debutează  la începuturile secolului XVIII, și reprezintă un
nou mod de exprimare artistică a unei noi clase sociale.Grădinile de la acele timpuri încep sa-și
piardă geometria renascentistă și  se adoptă o nouă viziune naturală, sălbatică, și totodată
dominată de om.

Caracteristicile principale ale grădinilor stilului peisager sunt aleile sinuase care se pierd printre
vegetația bogată și coline, peluze întinse, alei înierbate și copaci dispuși cât mai natural.
Vegetația bogată și diversificată, cu arbori și arbuști de diferite tipuri și dimensiuni, meniți să
mențină o viziune cât mai aproape de natură împreună cu florile de diferite dimensiuni și culori
erau aranjate astfel încât să creeze ideea unei naturi îmblânzite și totodată pline de suspans.
 Ca orice artă, si arta grădinilor s-a aflat mereu într-o continuă mişcare şi transformare, fiind
influenţată de conjuncturi istorice, dezvoltarea tehnică, religie. Ce forme va îmbrăca aceasta în
următoarele secole rămâne de văzut, cert este faptul că întoarecea la Natură si la valorile
acesteia este absolut necesară.

25. Grădinile sf.sec. XIX. Curente artistice reflectate în arta peisageră (Art and Crafts, impresionism,

modernism etc). 

Ca urmare a evoluţiei social - istorice specifice, Transilvania a înregistrat o dezvoltare mai

timpurie a grădinilor. Tranzitul diverselor popoare nomade, stabilirea coloniştilor străini,
comerţul, navigaţia au prilejuit îmbogăţirea sortimentului de plante. 70 În cetăţi - formaţiunile
urbane feudale - grădinile ocupau suprafeţe mici şi aveau mai ales caracter utilitar. Mici grădini
decorative se găseau pe lângă locuinţele boierilor, nobililor, meşteşugarilor înstăriţi şi pe lângă
mânăstiri. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, grădinile s-au înmulţit şi s-au dezvoltat. Scrierile
vremii semnalează la Alba Iulia o grădină amenajată în terase şi decorată cu flori. Despre
grădinile existente în secolul al XVII-lea informaţiile sunt mai numeroase. În Transilvania,
principele Gh. Racokzi a dispus plantarea la Alba Iulia a unui parc cu tei şi flori, printre care unele
aduse din alte ţări (lalele, narcise). Se remarcă preocupările nobililor pentru amenajarea de
parcuri pe lângă reşedinţele de ţară (Ebesfalva, Făgăraş, Sân Petru ş.a.). De asemenea, apar
amenajări pe lângă casele orăşenilor. Din documente reiese existenţa unor grădini decorative în
Sibiu. Tot din secolul al XVII-lea provin primele ştiri despre grădinile din celelalte teritorii
româneşti. În impresiile de călătorie ale lui Paul din Alep, care a străbătut Ţara Românească şi
Moldova, sunt descrise grădinile de pe lângă mânăstirile Tismana şi Cozia, grădina cu trandafiri şi
flori de pe lângă mitropolia din Târgovişte. La Iaşi, el menţionează grădina palatului domnesc, cu
eleşteu, iar pe dealul Galata grădini cu trandafiri, crini, garoafe, iasomie. Din alte informaţii
aflăm de existenţa în Bucureşti a grădinii domneşti pe malul drept al Dâmboviţei şi a unor
frumoase grădini cu trandafiri şi lalele, amenajate pe malul râului Colentina, unde se construise
pentru petrecerile boiereşti şi un mare pavilion. Către sfârşitul secolului al XVII-lea, înflorirea
arhitecturii româneşti, construirea a numeroase palate şi case de moşie în Ţara Românească, a
dus la crearea de parcuri şi grădini. Palatul domnesc din Bucureşti avea în preajma anului 1700
două grădini. La Curtea Veche, ca şi la palatul Mogoşoaia, Constantin Brâncoveanu dispusese
amenajarea grădinilor după moda italiană.

26.Grădinile sf.sec. XIX. Principii estetice ale lui F.L.Olmsted.

Arhitectura peisagera sau, mai corect, arhitectura peisajului, aceasta formulare a aparut la
mijlocul secolului al XIX-lea si apartine arhitectului american F.L.Olmsted, promotor al
primei miscari protectioniste a patrimoniului natural. Alaturarea celor doi
termeni ,,arhitectura” si ,,peisaj” exprima obiectul si mijloacele acestei stiinte: organizarea
si construirea dupa anumite principii si tehnici a spatiilor exterioare prin asocierea
elementelor naturale de peisaj cu elementele artificiale in vederea indeplinirii anumitor
functiuni ale acestor spatii.
Începutul secolului al XX-lea a marcat o nouă etapă în dezvoltarea artei grădinilor din
România, atât prin creaţiile specialiştilor străini invitaţi în ţară cât şi prin contribuţia unor
arhitecţi români. Arhitectul peisagist francez Edouard Redont a proiectat şi realizat în
Craiova un mare parc peisager . Redont a transformat valea unui mic curs de apă într-o
succesiune de lacuri cu nivele diferite, cel mai mare dominând peisajul. Proiectul a inclus în
desfăşurarea pieselor de apă insule, cascade, anrocamente artificiale, poduri, dintre care
unul suspendat, grupuri pitoreşti de chiparoşi de baltă şi sălcii. Traseele unduitoare aleilor
conexează diferitele dotări şi amenajări: glorietă, chioşcuri, castel de apă, case pentru
 paznici şi grădinari, hipodrom, terenuri de sport ş.a. Armonia compoziţiei, vegetaţia
măiestrit îmbinată cu formele blânde ale reliefului şi cu apele, conferă şi astăzi un farmec
deosebit acestui parc

27.Grădini şi parcuri din Moldova. Evoluţia şi caracteristica generală. 

Grădina publică este unitatea de spaţiu verde, în care vegetaţia lemnoasă ocupă o pondere
importantă, unitate având suprafaţa cuprinsă între 3-20 ha şi care asigură recrearea şi odihna
locuitorilor din zona învecinată, de pe o rază de 1-1,5 km, distanţă ce poate fi parcurs ă pe jos în
cca. 15-25 minute, de mers lejer. Mărimea grădinilor publice se stabileşte considerând faptul că
15-20% din populaţia din zona deserviă, frecventează grădina în acela şi timp, cu o normă pentru
fiecare vizitator de 40 m 2. Dată fiind această distanţă de deservire, grădinile se amplasează la
nivel de cartier sau complex de locuit, în cadrul ora şelor mari, iar în cazul ora şelor mici grădina
publică îndeplineşte rolul de parc. Compoziţia peisagistică este rezolvată în stilul mixt, partea
centrală fiind amenajată în manieră geometrică iar spre periferie predominând caracteristicile
stilului peisager. Grădina este prevăzută cu o perdea compactă de specii lemnoase, respectiv
arbori şi arbuşti, perdea ce are rol atât sanitar cât şi decorativ. Intrările vor fi reduse ca număr,
respectiv o intrare la cca. 3-4 ha, pentru a nu fi traversată de alei de trecere. Spre deosebire de
scuar, grădina public ă poate fi prev ăzut ă cu 2-3 sectoare, respectiv: sectorul pentru copii, cel
pentru odihna pasivă şi cel pentru odihna activă, dar uneori gr ădina publică poate avea doar o
singură zonă (sector), îndeplinind doar o singură funcţie prioritară.

Parcurile sunt reprezentate prin întinderi mari ocupate cu vegetaţie lemnoasă şi ierboasă, ce
depăşesc 20 ha, fiind cele mai mari unită i de spaţiu verde urbane, destinate atât pentru odihna
pasivă cât şi pentru diferite manifestări artistice, culturale şi ştiinţifice fiind denumite parcuri de
cultură şi odihnă. Zona în care este amplasat un parc nu trebuie s ă fie poluată fonic sau chimic, şi
dacă este posibil să fie situat în apropierea unei ape curgătoare sau stătătoare, recomandându-se
ca microrelieful acestei unităţi de spaţiu verde să fie cât mai variat. Numărul de intrări şi
amplasarea acestora se stabileşte în funcţie de afluenţa de vizitatori, de direcţiile dominante de
afluenţă ce corespund principalelor zone exterioare deservite, de reţeaua stradală limitrofă, şi de
capacitatea proiectată a parcului. Intrarea principal ă trebuie s ă corespundă cu direcţia celei mai
mari afluenţe de vizitatori, iar intrările secundare să fie dispuse în zone intens frecventate.

29. Grădinile secolului XX. Сomponenta științifică în proiectarea peisagistică, apariția grădinilor și
parcurilor specializate

Roadele revoluţiei franceze au determinat nu numai evoluţia socială a

omenirii, ci şi a genurilor de artă . Parcurile au încetat să fie numai
decoruri pentru întâlnirile  şi serbările galante,
astfel ca i a u n a ş t e r e p r o m e n a d e l e ş i g r ă d i n i l e p u b l i c e , p e n t r u a d a
s a t i s f a c ţ i e ş i m a s e l o r t i : a i l a r g i a l e p o p u l a ţ i e i , r e l u â n d u -s e o a r e c u m
intenţiile lui Hadrian şi Cezar la Roma. Se fac unele restaurări ale
parcurilor din secolele anterioare şi se introduc plante exotice care
mărescnumărul elementelor decorative şi iau locul aşa - numitelor „puneri
în scenă teatrale". Cel mai lăudabil exemplu poate fi grădina Malmaison,
unde, pe lângă celebra colecţie de roze, au fostintroduse şi aclimatizate
din regiunile sudice ale globului numeroase specii exotice decorative
.B e r t h a u l t a a v u t a s t f e l p o s i b i l i t a t e a să -ş i î m b o g ă ţ e a s c ă p a l e t a s a
transpusă în platbandele careînconjurau castelul, sculpturile şi alte
o b i e c t e a r h i t e c t u r a l e c u o m u l ţ i m e d e f l o r i p e c a r e l e -a i n t r o d u s p â n ă ş i î n
crăpăturile rocilor ce susţineau cascadele de apă.
  
În general, parcurile din această epocă îmbracă tot mai mult haina
peisageră, prin atenuarea traseurilor geometrice şi prin dispariţia şi
disimularea aleilor sub ondulaţiile
t e r e n u l u i ,  boschetelor şi ale altor elemente ale compoziţiei. Paralel cu aceste transformări ale
 vechilor parcuri, datorită evoluţiei oraşelor spre aglomerări demografice tot mai
mari, edilii sunt obligaţis ă d e s c h i d ă p e n t r u c i r c u l a ţ i a p u b l i c ă m a r i b u l e v a r d e
plantate şi parcuri publice pentru o d i h n a
şid i s t r a c ţ i i . S u b N a p o 1 e o n a 1 I I I
-1 e a i a u n a ş t e r e î n a c e s t s c o p g r ă d i n i l e :
 Butte-Chaumont, Bois Renault , Montsouris, Bois de Boulogne;s e r e s t a u r e a z ă
 Monceau, a v â n d c a a r h i t e c ţ i p e A l p h a n d , V a r é , E d . A n d r é ş i E u g e n
Bűhler. Ed. André proiectează parcuri şi în Anglia, printrecare
se remarcă
Sefton Parc
d i n L i v e r p o o l . D a c a s p a ţ i i l o r u r b a n e l i s -a d a t o d e o s e b i t ă
a t e n ţ i e  prin creaţiile prestigioase amintite, grădinile au ramas planul al
doilea în Franţa, bucurându- s e î n s c h i m b d e o   b i n e f ă c ă t o a r e g r i j ă
şi atenţie în Anglia. Acestea devin mai intime, având
aleilegazonate, pentru a reduce zgomotul paşilor; se introduc
platbandele din plante vivace.