Arhitectura peisajului

CURSUL nr. 3

OBIECTIVELE CURSULUI
 Înțelegerea noțiunii de peisaj
 Aflarea tipologiei peisajelor;
 Informarea privind trăsăturile, stările și tipologia peisajelor naturale.

GENERALITĂŢI PRIVIND PEISAJELE

NOŢIUNEA DE PEISAJ
Peisajul este definit ca parte din natură care formează un ansamblu artistic şi este prinsă
dintr-o singură privire; privelişte; aspect propriu unui teritoriu oarecare rezultând din
combinarea factorilor naturali cu factorii realizaţi de om (DEX).
Peisajul, în sensul său etimologic, este constituit din mulțimea trăsăturilor, caracterelor, formelor
unui teritoriu, unei regiuni, unui ținut.
Noțiunea actuală de peisaj este, pe scurt, destul de recentă. Înainte de a fi obiectul reprezentărilor
artistice sau arhitecturale, peisajul însemna un ținut, o regiune, adică o porțiune a teritoriului național cu o
identitate bine marcată, un loc de viață și de muncă pentru oamenii locului care aparțin acelei regiuni.
Astăzi putem auzi și expresii de tipul „peisaj politic”, „peisaj mediatic”, etc.
Noțiunea de peisaj se află într-o evoluție constantă, şi este în esenţă, o percepţie subiectivă a
privitorului. Aceeaşi realitate se supune, diferitelor reprezentări, în funcţie de factorii implicaţi, reprezentări
care au primit denumirea de peisaj.
Peisajul reprezintă imaginea unui întreg alcătuit din elemente dinamice, fiecare având propria
expresie şi propriul rol în contextul general. Este o noţiune frecvent utilizată pentru a desemna o porţiune
din spaţiul terestru caracterizată prin specificul trăsăturilor geografice, fizice sau umane.
Peisajele, asemănător tipurilor de medii, se află în diferite grade de transformare, de la cele naturale,
la peisajele puternic antropizate.
Peisajul este dependent de noţiunea de mediu, acesta devenind partea materială a mediului ce mani-
festă şi un caracter funcţional imprimat de factorii energetici, mecanici, trofici, această componentă
funcţională fiind numită ecosistem. Astfel, din punct de vedere ecologic, peisajul va fi reprezentat de o
diversitate de ecosisteme ce interacţionează. (Baciu, 2014, citat de Sandu, 2015).
Convenţia Europeană a Peisajului (Florenţa, 2000) impune recunoaşterea juridică a peisajelor ca
o componentă esenţială a cadrului de viaţă, stabilirea de politici ale peisajului şi de instrumente aferente în
scopul protecţiei, managementului şi amenajării acestuia, integrarea peisajului în politicile de amenajare a
teritoriului, de urbanism şi în cele culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, stabilirea de măsuri
de conştientizare a societăţii, de participare a populaţiei şi de formare a specialiştilor în domeniu.
Obiectivele principale ale mediului academic şi cele care se regăsesc printre activităţile organelor de
decizie de diferite niveluri, conform stipulărilor Convenţiei Europene a Peisajului, sunt:
 identificarea peisajelor, analiza caracteristicilor, dinamicii şi factorilor perturbanţi ale acestora;
 evaluarea transformărilor temporale ale peisajelor identificate, ţinând seama de valorile
particulare atribuite lor de către părţile interesate şi de populaţie;
 definirea obiectivelor de calitate a peisajelor identificate şi evaluate;
 identificarea activităţilor care au ca scop protecţia, managementul şi/sau amenajarea peisajului.

1
 TIPURI DE PEISAJE
A. PEISAJUL PICTURAL
Redarea spaţiilor imediate în pictură a reprezentat punctul de plecare în extinderea noţiunii de peisaj.
Ca în orice domeniu ştiinţific sau artistic, există percepţii şi clasificări diferite. De exemplu, pictura
orientală este dominată de cosmocentrism, cu accent pe elementele primordiale naturale şi subsecvent, pe
om. În schimb, pictura occidentală este dominată de antropocentrism, omul şi construcţia antropică fiind
adevăratele valori universale.
Pictorii nord-europeni renascentişti din sec. XIV-XV găseau modele în mediul religios sau aristo-
cratic. Mai apoi, impresioniştii din sec. XIX se inspirau direct din natură, dar întotdeauna în comparaţie cu
realitatea antropică.
B. PEISAJUL REALIZAT DE OM (ANTROPIC)
Frecvent pentru acest tip de peisaj se foloseşte sintagma „arta grădinăritului”, deoarece oamenii au
încercat din cele mai vechi timpuri să-şi modifice mediul în care trăiau prin „înfrumuseţarea” lui.
Grădinile antice.
Din cele mai vechi timpuri, probabil din dorinţa redobândirii stării paradisiace asociate cu viaţa în
Grădina Edenului, oamenii şi-au amenajat grădini care mai de care mai complexe.
Edenul sau prima grădină a pământului, acest loc minunat, ilustrat printre altele de pictorul
Heronymus Bosch (1453÷1516) în compoziția “Grădina plăcerilor”, devine in ochii credincioșilor
„Paradisul terestru”. Grădina primordială inspira frumusețe, liniște şi fericire, dar şi puterea, mai ales splen-
doarea puterii.
Babylonul şi celebrele sale grădini suspendate ale Semiramidei erau fost considerate ca a doua
minune a lumii, ştiind că fuseseră construite la porunca celui mai mare suveran al Babilonienilor,
Nabucodonosor II (630 i.Hr-562 î. Hr.). Legenda vorbește despre o grădină compusă din mai multe etaje; o
primă terasă plantată cu arbori și arbuști originari din Muntele Zagros, o a doua terasă compusă din pomi
fructiferi şi altă terasă presărată cu plante şi flori exotice; grădinile babiloniene au inspirat un ideal căutat în
secolele următoare.
În Egiptul antic, grădina devine importantă sub domnia faraonilor dinastiei a VIII-a. Astfel, regina
Hatchepsout îşi îmbogățește grădina prin introducerea arborilor de tămâie (Boswellia sacra), iar
Thoutmosis al III-lea introduce nenumărate plante şi animale exotice aduse din Asia. Grădinile faraonilor
sunt, de fapt, mici oaze de răcoare, cu bazine cu flori de lotus, insule plutitoare de papirus, alei de arbori
fructiferi şi canale cu apa. Grădina egipteană era considerată un loc al plăcerilor olfactive rezervat marilor
personaje ale rafinatului imperiului egiptean.
În China, grădinile capătă importanţă în timpul dinastiei Han (206 î.Hr. ÷ 220 i.Hr.); în 104 î.Hr. este
creat Parcul imperial Bechai, un model de grădină plină de simboluri, reprezentând munții şi marea. Aceste
simboluri specific grădinii chinezești vor dispărea încetul cu încetul în timpul dinastiei Ming (1368÷1644)
şi cea Qing (1644÷1912), lăsând loc expresiilor artistice: cea a puterii în grădinile imperiale, a reușitei în
grădinile negustorimii burgheze şi cea a înțelepciunii în grădinile monahale.
Ca concepţie, grădina, este importată în Japonia în sec al VI-lea, unde se dezvoltă nenumărate
variante de grădinii, influențate de diferitele principii filosofice. În general, aceste grădini sunt construite în
jurul unui bazin central, simbol al râurilor, iar rocile, dispuse ici şi acolo, sunt reprezentări miniaturale ale
văilor şi munților. Rafinamentul specific grădinilor japoneze este pus în evidenţă de arta bonsailor şi de
simplitatea grădinilor formate doar din nisip şi câteva pietre (aşa numitele „grădini iluzorii”).
În Grecia, concepția de grădina devine importanta odată cu crearea primei clasificări a elementelor
vegetale de către Teofrast (372 î.Hr.÷288 î.Hr.).
De asemenea, grecii descoperă principiul perspectivei, folosit la început la decorarea scenelor de
teatru, iar ulterior la amenajarea grădinilor. Se consideră că grădinile Greciei antice au avut la început un
scop utilitar, dar, sub influenţa persană, s-au transformat apoi în adevărate grădini dendrologice.

2
 Astfel, existau grădini funerare sau divine, grădini sacre dedicate numeroaselor zeităţi ale Greciei
Antice, grădini-parc din jurul marilor temple, grădinile de pe lângă instituțiile de învăţământ sau cultură (cu
trasee de promenadă mai puţin riguroase şi elemente distinctive: statui, pergole, fântâni); grădini publice
care apoi vor deveni parcuri (exemplu Grădina Platoniană) şi bineînțeles grădinile locuinţelor, care amin-
tesc, prin stil, de cele egiptene.
Grădinile Romei antice sunt, de asemenea, sub influenţa de Greciei antice fiind, de fapt, un apanaj
al bogaţilor (patricienilor). Construcţia caracteristică este Villa Romana, care cuprinde locuinţa propriu-
zisă şi grădina, amplasate în decoruri impresionante. De multe ori, grădina este înconjurată de peristiluri, la
fel ca şi la grădina greacă. În această perioadă se răspândeşte topiaria, sau arta de a cosmetiza arbuştii şi
arborii; tăierea acestora în diferite forme a devenit o activitate neîntreruptă până în zilele noastre.
Imperiul Roman preia aceleaşi tehnici ale „efectului optic” decorând somptuoasele vile cu grădini
imense; sunt construite grote, statui, fântâni, cascade, scopul fiind de a reprezenta măreția Romei cuce-
ritoare. Dar, asemenea celorlalte mari imperii ale istoriei, Roma îşi pierde măreţia, şi timp de câteva secole,
grădinile îşi pierd şi ele splendoarea din trecut.
După ce în secolul al II-lea î.Hr. apar vilele suburbane, ale nobililor, grădinile romane au început să
se bucure de un adevărat prestigiu care a culminat apoi în timpul lui Augustus şi al urmaşilor săi.
Într-adevăr, micile grădini romane din jurul caselor de formă geometrică, construite la început cu scop
utilitar, în momentul când devin parte integrantă a vilelor suburbane cresc în întindere şi elemente
decorative; apar arbori şi arbuşti ornamentali, pini, stejari, platani, plopi, paltini, chiparoşi, lauri, smochini,
duzi, tisa, acant, trandafir, rododendron, buxus – apar numeroase specii floricole ca cele de crin, mac,
anemone, margarete, violete, garoafe, ş.a.
Dintre construcţii, în afară de vila propriu-zisă se pot menţiona diversele pavilioane, portice, bazinele
şi canalele cu apă, fântâni, toate trecând de la formele riguros geometrice spre cele peisagere, mai libere.
Formele libere, peisagere, au fost inspirate din picturile greceşti, care au trecut de la faza reprezentării
diverselor scene cu zei şi eroi la cea a peisajului, cu păduri, porturi, canale, sanctuare etc.
Lucrarea Modelul programatic al grădinii, a lui Pietro de Crescenzi (apărută în 1300), este
considerată piatra de temelie a amenajării grădinii în perioada medievală. Această lucrare prezintă pentru
prima dată o structurare ştiinţifică a unei grădini, pe sectoare: pomi fructiferi, arbori şi arbuşti ornamentali
dar şi legume, plante medicinale şi specii floricole, toate armonios îmbinate.
Grădinile arabe spaniole. În secolele XIII şi XIV apar grădini celebre în zonele de colonizare arabo-
maură, care însoţesc palatele vremii, care prezentau următoarele caracteristici: vegetaţie geometrizată,
dar nu întotdeauna simetrică, compoziţii originale care frecvent respectă configuraţia terenului,
simplitatea elegantă a amenajării, piese de apă combinate, elemente vegetale şi floristice deosebite şi nu
în ultimul rând configuraţia de tip patio a amenajărilor (Iliescu, 2014).
Grădinile europene sau occidentale.
Apariţia grădinii franceze tipice îşi are justificarea în perioadele de avânt artistic şi în special
economic şi geografic al Franţei „Regelui Soare” – Ludovic al XIV-lea, celebru fiind şi astăzi Palatul
Versailles şi ale sale grădini minunare create de marele peisagist Andre Le Nôtre.
În faţa unui orizont tot mai extins din colonii, ce nu lăsa să se înţeleagă natura de la marginea hărţii,
nobilii francezi au reacţionat retrăgându-se în propriile spaţii şi căutând raţionalitatea, serenitatea şi
ordinea. Aşa a apărut geometria peisagistică franceză şi, odată cu ea, aleile precis delimitate, simetria, jocul
formelor, respiraţia liberă a spaţiilor şi arhitecturile orizontale largi. Fiecare număr, fiecare linie, volumul
oricărei plante poate fi supus prin inteligenţa grădinarului unui principiu de ordine strictă.
Grădina franceză face uz de o combinaţie destul de redusă, dar foarte prolifică artistic, de pietriş, apă
regularizată, zidărie şi plante. Acestea din urmă vor fi tăiate strict pentru a urma desenul de ansamblu până
în punctul unde ramurile îşi pierd sensul exploziv devenind unitate cromatică.
În acelaşi fel, apa intră în aceste grădini pe canale, formând lacuri circulare sau pătrate şi fântâni cu
statui de piatră, marmură sau granit.
3
 În grădinile engleze ale evului mediu se puteau întâlni o serie de tradiţii ale cuceritorilor romani,
peste care s-au suprapus intervenţiile unor arhitecţi inspiraţi fie de renaşterea italiană, fie influențați de
moda franceză. Crearea unui parc de către Henric al IV-1ea (sec. XV) la Nonesuch, după moda italiană, a
întâmpinat o vie rezistenţă din partea celor care ţineau la tradiţia medievală.
Cu timpul ideile renaşterii prind teren, astfel că parcul de la Wilton (sec. XVII), la început de tip
italo-francez, după o restaurare ulterioară, a fost transformat în stilul renaşterii.
Încă era la modă „topiary art”, modelarea cât mai fantezistă a arborilor, inspirată de la antici şi
influenţată de Paradisul pierdut a lui Milton, astfel ca în multe cataloage, pepinieriştii ofereau arbuşti şi
arbori formaţi în diverse figuri. Cu timpul „topiary art“ îşi pierde din importanţă, ca şi zidurile ce
înconjurau aceste spaţii verzi. Peluzele sunt nivelate iar sub influenţa lui Le Nôtre se face contopirea între
grădină şi parc, prin trasarea aleilor largi, uneori mărginite cu garduri din arbori cu coroane tăiate plat.
După 1730 apare tendinţa spre parcul peisager, când William Kent introduce în peisaj arbori morţi,
pentru a imita cât mai mult natura, având pretenţia să dea, prin renunţarea la traseele rigide, aparenţa unor
simplificări. Influenţa parcurilor engleze s-a resimţit şi în arta parcurilor franceze din sec. al XVIII-lea,
precum şi în alte ţări europene. După această perioadă, stilul englezesc în arta peisageră se va răspândi şi în
alte ţări europene cu repeziciune, în Franţa de exemplu a început să fie preferat stilul englez în amenajări
datorită întreţinerii mult mai uşoare decât grădina clasică franceză (Iliescu, 2003).
Grădinile moderne
Grădina formală, cum este numită uneori grădina franceză actuală este o imagine în miniatură,
fidelă şi migălos aranjată a grădinii de referință şi anume mult renumita Grădină Versailles.
Se urmăreşte folosirea gardu-lui viu cu diferite forme, completată cu alei perfect simetrice şi fântâni
cu statui. Astfel, planurile de organizare sunt riguroase, efectul estetic primând.
Grădina informală tinde să se transforme şi să evolueze într-o grădină „sălbatică”, având ca punct
de atracție o bancă sau un aranjament de pietre, care oferă numeroase idei de aranjare.
După modelul grădinii englezeşti, este deosebit de bogată în plante perene şi flori care se revărsa
nestingherite peste alei. Trandafirii sunt printre florile preferate în aceste amenajări (Sandu, 2012).
C. PEISAJUL „ŞTIINŢIFIC”
Naturaliştii (un reprezentant de seamă fiind Alexander von Humboldt, considerat părintele
geografiei şi al biogeografiei) au fost primii care au adus în atenţie peisajul ca şi componentă ştiinţifică.
Aceştia l-au scos din sfera exclusivă a picturii şi grădinilor.
Etape în formarea conceptului de peisaj „ştiinţific”:
a. s-a realizat odată cu apariţia şcolilor de landschaftologie: cea germană şi apoi cea sovietică
(sub influenţa celei germane);
b. a continuat cu generalizarea conştientizării ştiinţifice în cadrul Simpozionului de la Ottawa din
1982; abordarea problematicii “Paysages et system” a adus prima oară în discuţie peisajul ştiinţific
modern şi relaţiile sale cu mediul activ socio-edilitar-economic, adică specialişti ecologi, bio-
geografi, arhitecţi, urbanişti, economişti, ş.a.;
c. conştientizarea politică, socială, adică globalizarea peisajului, odată cu Convenţia Europeană a
Peisajului (Florenţa, 2000), care a avut drept scop conştientizarea factorilor de decizie şi a
comunităţilor asupra necesităţii protecţiei, managementului şi planificării tuturor peisajelor şi
creşterea valorii unui peisaj sănătos.

D. PEISAJUL NATURAL
TRĂSĂTURILE PEISAJELOR NATURALE
Peisajul natural este marcat de anumite trăsături care îi oferă funcţionalitate şi rezistenţă în timp şi
spaţiu:
4
 1. unicitatea - este dată de combinarea unor elemente diferite pe un anumit spaţiu şi într-un anumit
timp;
2. omogenitatea - apare ca urmare a distribuţiei relativ uniforme a elementelor componente;
3. eterogenitatea - rezultă dintr-o integrare a componentelor de natură diferită;
4. funcţionalitatea - este asigurată de caracterul eterogen şi presupune o dezvoltare continuă a
peisajelor, menţinerea stabilităţii acestuia;
5. dinamica peisajului - derivă din îmbinarea permanentă a elementelor componente, a transferului
continuu de materie şi energie;
6. ierarhizarea - presupune o organizare sistematică a materiei în funcţie de complexitatea acesteia;
7. autoreglarea - defineşte procesul prin care peisajul îşi asigură o stabilitate interioară, un echilibru
dinamic între influenţele exterioare şi structura sa interioară;
8. fizionomia - este cea prin care se afirmă un peisaj şi depinde de dominanţa anumitor elemente
componente;
9. caracterul istoric - subliniază evoluţia în timp a peisajului;
10. caracterul informaţional - derivă din faptul că peisajul este un sistem deschis, acesta comunicând
în permanenţă cu exteriorul (Sandu, 2015).

STĂRILE PEISAJELOR NATURALE

Starea (de echilibru) a unui sistem este strâns legată de dinamica acestuia. De aceea, se poate aprecia
starea de echilibru a unui sistem după aşa numita clasificare dinamică a sistemelor.
Conform acesteia, sistemele (peisajele) se pot afla în biostazie sau rhexistazie (echilibru sau dez-
echilibru, parţial sau total), în funcţie de stabilitatea subansamblurilor structurale: potenţialul (suportul)
ecologic, exploatarea biologică sau activitatea antropică (Baciu, 2014, citat de Sandu, 2015).
a. Sisteme (peisaje) în biostazie: peisaje cu grad mare de stabilitate a suportului ecologic (procese
geo-morfologice slabe); evoluţia sistemului se produce predilect la nivelul biochimic;
Există 5 tipuri de sisteme în biostazie:
1. sisteme climaxice, în stare de echilibru, bine conservate, având o cuvertură vegetală stabilă. Nu
se compromite echilibrul între suportul ecologic şi exploatarea biologică prin diferite intervenţii
antropice superficiale sau fenomene naturale.
2. sisteme paraclimaxice. Vinovate sunt intervenţiile antropice negative, istorice, însă demult
stopate. Acestea au modificat parţial suportul ecologic sau exploatarea biologică, dar noile
sisteme s-au adaptat şi au găsit un nou echilibru diferit de cel anterior. De exemplu: defrişările din
partea superioară a etajului forestier în Apuseni, care au provocat înlocuirea vegetaţiei preexistente
cu pajişti care se găsesc într-un nou echilibru cu potenţialul ecologic.
3. sisteme degradate cu dinamică progresivă: areale afectate antropic, dar, odată stopată acţiunea
negativă se înregistrează o revenire la starea iniţială. De exemplu: defrişările din zonele colinare
transilvănene pentru terenuri agricole, unde abandonarea agricolă permite reinstalarea unei vegetaţii
forestiere secundare, în special prin plante pionier, cum ar fi mesteacănul (Betula pendula).
4. sisteme degradate, cu dinamică regresivă, corespund zonelor agricole de câmpie şi colinare,
unde vegetaţia naturală a fost înlocuită de plante de cultură. Totuşi, nu s-au înregistrat pierderi la
nivelul suportului ecologic. Exemple: arealele de câmpie, devenite mari grânare „industrializate”,
cu vegetaţia stepică dispărută.
5. sisteme în biostazie embrionară: acolo unde intervenţia antropică a introdus elemente noi
(vegetaţia forestieră pe relieful de cuestă), iar dinamica şi stabilitatea peisajului respectiv se
derulează în condiţii noi naturale (există un evident echilibru între potenţialul ecologic şi
exploatarea biologică, pe un areal nou, stabilit de om). Exemple: plantaţiile antierozive de Pinus
nigra, Robinia pseudacacia, ş.a. pe versanţii abrupţi din zonele deluroase; parcurile din spaţiile
urbane.
5
 b. Sisteme (peisaje) în rhexistazie; procesele geomorfologice, care modifică potenţialul ecologic
şi influenţează exploatarea biologică, sunt cele care dictează dinamica sistemelor:
1. rhexistazie propriu-zisă: peisaje afectate de procese de eroziune, ce au provocat distrugerea
vegetaţiei preexistente şi a suportului pedologic (exploatarea biologică), şi au creat noi forme de
relief. De obicei, aceste procese se suprapun peste geosisteme caracterizate prin fragilitate, fie că
au un substrat friabil (argile, gresii slab cimentate), fie că se găsesc în areale climatice severe.
2. rhexistazie limitată: procese de eroziune cu intensitate mai redusă; sunt afectate suportul eco-
logic şi exploatarea biologică, dar nu se creează noi forme de relief. Rezultă peisaje cu fizio-
nomia mozaicată, datorită discontinuităţii covorului vegetal.

c. Sisteme (peisaje) în parastazie: descriu (dez)echilibrul dintre acţiunea antropică şi suportul

ecologic. Spre deosebire de celelalte două tipuri de stări de echilibru, sistemele parastazice subliniază
ireversibilitatea componentelor naturale. Sistemele urbane supra-artificializate nu permit revenirea la stările
iniţiale, probabil nici după încetarea raporturilor sistemice actuale. De exemplu, unele sisteme urbane sau
infrastructurale antice au supravieţuit în timp până azi, chiar dacă raporturile sistemice anterioare au încetat
– arhitectura greacă, romană, drumurile şi viaductele romane.

TIPOLOGIA PEISAJELOR NATURALE

Tipologia peisajelor este direct dependentă de morfologie şi caracteristicile climatice ale unui
teritoriu, indiferent de scară. Se bazează pe identificarea tipului de peisaj (tip = o idealizare a realităţii care
funcţionează ca un cadru de referinţă) (Drăguţ, 2000, citat de Sandu, 2015).
Tipurile nu se subordonează unul altuia (de exemplu: peisaj urban – peisaj rural, ca tipuri distincte).
Ele sunt legate doar prin relaţii teritoriale. O regiune poate avea mai multe peisaje (de exemplu: Dobrogea
cu peisaj agricol, deltaic, litoral etc.).
Baza tipologiei o reprezintă caracterul specific al peisajului. În tipologie contează criteriile de
delimitare a tipurilor de peisaje (criterii geomorfologice, sistemice, orografice) şi factorii determinanţi
(peisaje naturale, peisaje antropice). Factorii care dau specificitate şi identitate peisajului diferă teritorial şi
se asociază indefinit.
În unele situaţii, factorul determinant poate fi:
 geomorfologic (peisajul dunelor de nisip, peisajul crestelor înalte alpine, peisaj periglaciar,
peisaj glaciar, ş.a.),
 biogeografic (peisajul de taiga, peisajul pădurilor de foioase, peisajul de stepă, ş.a.),
 hidrografic (peisajul litoral, lacustru, ş.a.),
 uman (peisajele antropizate, culturalizate, ş.a.).
Asocierea factorilor de specificitate creează peisaje complexe (peisajul deltaic, peisajul urban).
În tipologia naturală a peisajelor, relieful (morfologia) joacă rol de factor catalizator, ceea ce a
condus la identificarea unor tipuri de peisaje delimitate pe criteriul morfometric şi morfografic (peisajul
de munte, de deal, de câmpie). Intervenţia omului în peisajele naturale este deseori o acţiune cronicizată
(de exemplu: defrişările din multe zone ale României din ultimele sute de ani; defrişările în Africa centrală,
ecuatorială de acum 100 de ani; transformarea Deltei Nilului din ultimele sute de ani).
Uneori, intervenţia umană este minoră, iar influenţa în peisaj este nesemnificativă (peisajele
deşertice, peisajele antarctice).
Alteori intervenţia umană este agresivă şi determină dezechilibre – rhexistazii, sau chiar parastazii –
pe termen lung (peisajul forestier afectat de defrişări masive, peisaje urbane, peisaje tehnogene sau
industriale) (Baciu, 2014, citat de Sandu, 2015).
Peisajele umanizate, culturalizate (de exemplu peisajele urbane, agricole, religioase) reflectă inter-
venţia dirijată a omului în structurile naturale.

6
 Tipologia clasică a peisajelor include:
A. Peisajele naturale – în care elementele componente sunt în biostazie evidentă, iar impactul
antropic minimal.
B. Peisajele antropice;
C. Peisajele antropizate.

Tipologia regională. Există şi o tipologie regională a peisajelor care ţine cont de zonalitatea şi
etajarea componentelor şi care ia în considerare următoarele tipuri:
 peisajele litorale,
 peisajele câmpiilor şi platourilor din zonele reci,
 peisajele câmpiilor şi platourilor din zonele temperate,
 peisajul glacisurilor şi terenurilor joase intertropicale,
 peisajul montan.

Subdivizarea peisajelor se realizează în funcţie de nuanţarea morfologică, climatică şi biogeografică
etc. după cum urmează:
1. peisajul litoral: înalt sau jos, pietros, nisipos, mâlos, ş.a;
2. peisajul spaţiilor deschise din arealele boreale: peisajul deschis al ecosistemelor polare,
subpolare, peisajul forestier de conifere boreale, siberiene sau canadiene;
3. peisajul spaţiilor deschise din zonele temperate: peisajul temperat oceanic de pajişti, peisajul
nemoral, peisajul costier mediteranean, peisajul latitudinilor medii oriental-asiatice;
4. peisajul spaţiilor deschise intertropicale: peisajul deşerturilor tropicale, peisajul de savană;
5. peisajul montan: al munţilor înalţi (alpin), mijlocii şi joşi, din diverse regiuni, având în vedere că
peisajele montane sunt azonale, deci nu respectă zonele de căldură, ci etajarea climatică (Drăguţ,
2000, citat de Sandu, 2015).

Bibliografie - CURSUL 3
1. Iliescu Ana-Felicia, 2003 – Arhitectură peisageră , Editura Ceres, Bucureşti.
2. Iliescu Ana-Felicia, 2014 – Istoria artei grădinilor - Editura Ceres, Bucureşti.
3. Sandu Tatiana, 2012 – Arhitectura peisajului. Curs pentru licenţă. Editura PIM, Iaşi.
4. Sandu Tatiana, 2015 – Reconstrucția ecologică a peisajelor, Editura ”Ion Ionescu de la Brad” Iași

Întocmit: Şef lucr. Dr. SANDU Tatiana