„Peisajul ca obiect de cercetare al geografiei”

1. Introducere. Peisajul - ca obiect de cercetare științifică și practică

2. Peisajul - ca obiect de cercetare al geografiei
2.1. Definiția peisajului
2.2. Metode de cercetare a peisajelor
2.3. Scopul cercetării geografice a peisajelor
3. Concluzii
4. Referințe bibliografice

1. Introducere. Peisajul – ca obiect de cercetare științifică și practică

Pe măsură ce grădinile au evoluat și caracterul lor a devenit mai complex sau
specializat, a apărut necesitatea ca proiectarea și amenajarea lor să fie încredințată unor
persoane calificate - inițial arhitecților edificiului, căruia grădina îi era aferentă, apoi
arhitecților peisagiști și horticultorilor, numărul amatorilor a fost însă cu mult mai mare.
Ca artă, derivată din arhitectură , ramura peisagistică are o grea, dar frumoasă sarcină de a
constrânge în tipare sau de a elibera natura, în funcție de cerințele impuse de diferitele
structuri urbane sau rurale, de ,,moda” și dorințele proprietarului ,de particularitățile naturale
locale etc.
2. Peisajul - ca obiect de cercetare al geografiei
2.1. Definiția peisajului

Peisajul este studiat încă din antichitate de specialiștii peisagiști cu scopul de a determina
natura acestuia, caracteristicile sale fizico-geografice și factorii care determină apariția
genezei unui anumit tip de peisaj în cadrul bodiversității respectiv faunei și florei terestre.
,,Peisajul ca obiect central de studiu a geografiei datează de la începutul secolului al XX-
lea, promotorii ştiinţei peisajului (landschaftskunde) fiind geografii germani Otto Schlüter
în1906 şi Siegfried Passarge în 1919 ”-(Boboc Nicolae).
,,Peisajul, locul de manifestare a vieţii, este un concept global interdisciplinar. El
denumeşte într-o primă fază, o parte din natură, gen de pictură sau compoziţie
literară”; ,,Peisajul are o desfăşurare spaţială variabilă, repetabil la nivel planetar, dar
irepetabil sub toate aspectele lui caracteristice, având originalitatea sa (existenţa unui element
care imprimă o notă dominantă) ”-(Lucian Aurelian David).
Termenul de peisaj indică aspectul general al naturii și al construcțiilor din orice loacalitate
sau regiune.
În țările cu climă moderată peisajele virgine sunt din ce în ce mai puține. De cele mai
multe ori , în mediul înconjurător se observă peisajele cultivate, supuse intervenției umane și
modificate în comparație cu aspectul lor natural. Principalele elemente ale fiecărui peisaj
natural , care determină caracterul general al acestora sunt : relieful localității , solul ,
subsolul , hidrografia ,clima , flora, fauna și culturile realizate de oameni. O dată cu
dezvoltarea peisajelor cultivate, multe dintre peisajele naturale au fost distruse sau degradate ,
prin încălcarea legilor naturii. Au dispărut unele specii de animale și plante ,pământul a
devenit mai ,, descoperit ” prin distrugerea pădurilor și în consecință în unele zone de pe Glob
a apărut fenomenul de deșertificare și respectiv deșerturi din ce în ce mai răspândite ca
suprafață, clima a devenit mai severă , râurile și lacurile au început treptat să sece , au început
să apară construcții inestetice în aproape toate zonele urbane sau rurale din lume.
Toate aceste aspecte au degradat frumusețea inițială a peisajelor naturale. Înainte de a
începe a compune un peisaj, el trebuie studiat multilateral, și ca prim factor trebuie analizat
din punct de vedere al științelor naturale. Proiectele peisajelor , în care joacă un rol important
și plantele ,trebuie să fie elaborate cu multă răspundere.
Factorii naturali locali, adică flora cu aspectul și fizionomia ei specifice , precum și
deosebirile fenologice și ecologice, condiționează posibilitățile de realizare a elementelor
estetice ale parcurilor. Considerăm că preocupările pentru păstrarea frumuseții naturale a
peisajului trebuie să fie cunoscute de către toți cei care se ocupă de refacerea naturii urbane și
de adevărata pătrundere a esteticii în viața umană. În prezent se conturează tot mai bine
știința despre speciile decorative de arbori și arbuști , dendrologia peisagistă , care deschide
largi posibilități de cunoaștere a bogăției excepționale a formelor , structurii și coloritului
arborilor.
,,Primul, care a folosit în mod oficial termenul de “peisaj cultural” la începutul sec. al XX-
lea, este geograful Otto Schluter”-(Boboc Nicolae)
,,Întreaga priveliște sau o parte din ea , în măsura în care este aleasă pentru a fi subiect de
pictură”-(Dicționarul italian al limbii vorbite-Pietro Fanfani și Giuseppe Rigutini).
Recunoașterea peisajului ca unitate de natură și cultură ne-a prezentat , la limita sa
inițială, o duplicitate de relații cel puțin problematică. O duplicitate a naturii, care ne-a apărut
în peisaj , totodată ca formă și materie a culturii ,în paralel cu duplicitatea culturii însăși care
este în peisaj un conținut al naturii ca factor general.
2.2. Metode de cercetare a peisajelor
2.3. Scopul cercetării geografice a peisajelor
Antichitatea romană a preluat din Grecia și Egipt diferite metode și modalități de
cercetare a peisajelor cât și arta ornamentării mediului ambiant. Gustul pentru orientalism s-a
dezvoltat în paralel cu tânăra artă romană , dintre care arhitectura s-a afirmat rapid .
Arhitecților le-a revenit menirea de a se ocupa și de trasarea celor mai vaste și rafinate
exponate ale grădinilor romane. Arta topiară reprezenta modelarea geometrică prin tăiere.
,, Studiile asupra condițiilor naturale și asupra frumuseții florei sub diferitele ei aspecte
trebuie firește să fie completate cu studii referitoare la mijloacele compoziționale utilizate de
pictorii peisagiști”.-(Baciu Nicolae)
Faptul este cu atât mai important , cu cât arhitectul peisagist este legat de pictorul
peisagist prin însuși subiectul de studiu comun. Deosebirea constă numai în aceea că
arhitectul peisagist merge, în activitatea sa, de la proiect spre natură , pe când pictorul
peisagist face cu totul invers , de la natura percepută vizual spre pictură , care se realizează
astfel încât să dea impresia de profunzime spațială.
 Arta antică a amenajării peisajului folosea o multitudine de elemente: structuri
geometrice, care nu excludeau , în totalitate , unele elemente peisagere, dispunerea în terase ,
bazine de diferite forme (octogonale , dreptunghiulare), jeturi de apă , canale , poduri arcuite ,
porticuri, insule cu temple , pergole , preluate de grădinile toscane renascentiste, sau de cele
venețiene și ligurice în sec al XVIII-lea, amfiteatre , terme, teatre, hipodroame, promenade ,
puncte de belvedere , statui , vaze cu arbuști ornamentali , partere florale , alei cu arbori ,
arbuști și garduri vii, boschete, topiarii, rozarii, viță de vie , pomi fructiferi , voliere,
menajerii etc.
În cercetarea și compunerea peisajelor este esențială menținerea unității între natura
vie a peisajului și natura moartă a construcțiilor. Tot ceea ce reprezintă elemente artificiale
trebuie să fie astfel introduse în peisaj astfel încât să creeze impresia de continuare a naturii.
Această cerință se impune atât în cazul în care se urmărește imitarea naturii sau folosirea
motivelor apropiate de natură, cât și în cazul în care se urmărește crearea contrastului între
elementele artificiale și cele ale naturii.
Doar în acest mod se poate ajunge la o adevărată sinteză între natură și artă , la o
contopire a elementelor naturale deosebite cu opera omului geniu.
Unul dintre cele mai importante mijloace de influențare prin factori estetici vitalizanți
a arhitecturii peisajelor este perceperea unui spațiu ca un factor stimulativ sau sedativ și
cuprinderea sa într-o perspectivă de ansamblu.
În domeniul peisagistic se disting patru tipuri de spații peisagiste: spațiul vast sau
general al peisajului numit și panoramă, spațiul mai restrâns și mai unitar ansamblat,
perspectiva ca spațiu realizat în scopul concentrării atenției spre un anumit punct mai mult
sau mai puțin îndepărtat și coridorul cunoscut sub numele de linie de vedere sau ,,vista”.
Spațiile generale ale peisajelor , sub forma panoramelor, se văd bine din punctele
ridicate de unde ne putem orienta pentru a cunoaște întreaga localitate. De multe ori orizontul
mult prea larg , dispersează atenția și nu constituie o imagine a întregului. Panoramele care
cuprind peisajele create într-un mod clar exprimat sunt cele mai interesante deoarece conțin
elemente unificative ce realizează un tot unitar.
Ansamblurile sunt mult mai potrivite decât panoramele din punctul de vedere al
perceperii conținutului lor estetic.
Ansamblul arhitectural de peisaj este un complex de plante și construcții , care conține
o idee generală artistică. Ansamblul poate fi privit de la o distanță , relativ mică , din unul sau
consecutiv, din câteva puncte dinainte alese. El are un caracter mai mult sau mai puțin închis
și poate fi axial sau centric.
3. Concluzii
După cum pictura peisagistică pregătește umanitatea în ceea ce privește descoperirea
spațiului și coloritului, în același mod și grafica peisagistă atrage atenția privitorilor asupra
multitudinii de lumini și umbre , dar și asupra contururilor frumoase ale arborilor și clădirilor.
În general este utilizată tehnica ,, acvaforte ” , a gravurii în lemn și în general tehnicile
folosite în grafică , pentru proiectele din arhitectura peisajelor , mai ales pentru fragmente
separate detaliate.
Compunând un proiect de peisaj ce urmează a fi realizat în natură , arhitectul peisagist
trebuie să îmbine în mod armonios cunoștințele sale despre natură cu mijloacele de exprimare
artistică a elementelor caracteristice ale naturii.
 Pe această cale se demonstrează importanța peisajului ca obiect de cercetare în cadrul
geografiei fizice și umane , având o stuctură unitară exceptând sitiuațiile de omogenitate a
cadrelor peisagistice în contextul epocii moderne respectiv a perioadei contemporane.
4. Referințe bibliografice
Baciu, Nicolae (2014), Dinamica şi tipologia peisajului. Note de curs, Bioflux, Cluj-Napoca,
100 p., https://www.researchgate.net/publication/267428421
Boboc, Nicolae (2016), Aprecierea esteticii peisajelor geografice. Institutul de Ecologie şi
Geografie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Buletinul AŞM. Ştiinţele vieţii. Nr.
2(329)
Boboc, Nicolae (2012), Ecologia și geografia metode de analiză a peisajelor din Câmpia
Prutului Mijlociu, Boboc N., Bejan Iu., Castraveţ T., Muntean Valentina, Ţîţu P. ,
Institutul de Ecologie și Geografi e al Academiei de Științe a Moldovei, Buletinul
AŞM. Ştiinţele vieţii. Nr. 2 (317)
David, Aurelian Lucian (2015), Peisajul pastoral. Culoarul Rucăr Bran – România (Munţii
Carpaţi) vs Prali – Italia (Munţii Alpi), comunicare la Sesiunea științifică „Cultura
şi dezvoltarea durabilă” organizată de Academia Română în cadrul proiectului
„Cultura română şi modele culturale europene: cercetare, sincronizare, durabilitate”,
București, 22 mai 2015, 31 p., www.cesindcultura.acad.ro
(2014), Protecţia patrimoniului natural, cultural şi a peisajului, Studiul de fundamentare nr.
12 în cadrul „Strategiei de dezvoltare teritorială a României„, realizat de S.C. Agora
Est Consulting SRL și Quattro Design SRL pentru Ministerul Dezvoltării Regionale
şi Administraţiei Publice, 21 p., www.sdtr.ro
Vol.1-Rosario, Assunto (noiembrie 1986), Peisajul și estetica ,Volumul 1 , editura
MERIDIANE ,București, Natură și istorie, Întreprinderea poligrafică Sibiu , șos.
Alba Iulia nr .40, Republica Socialistă România
Vol.2-Rosario, Assunto (decembrie 1986), Peisajul și estetica , Volumul 2, editura
MERIDIANE, București , Artă, critică și filosofie, Întreprinderea poligrafică Sibiu,
șos. Alba Iulia nr.40 , Republica Socialistă România
Simona Condurățeanu Fesci , Mariana Ionescu (1994), Grădinile și parcurile Terrei, editura
ALBATROS, București, Copertă de Mircea Muntenescu, Enciclopediile
ALBATROS
V.Carmazinu Cacovschi (1978), Peisajul Estetic Vitalizant, editura Științifică și
Enciclopedică ,București, Întreprinderea poligrafică ,, 13 Decembrie 1918 ” str.
Grigore Alexandrescu nr. 89-97 București, Republica Socialistă România