Grădinile sacre greceşti

Chiar dacă Xenofon a descris grădinile Orientului şi şi-a amenajat, la proprietatea sa din
Scillonte, un paradis" în stil persan, grecii, cu spiritul lor rationalist și pragmatic, locuitori ai unui pămînt
arid, au fost multă vreme reticenți față de luxul oriental. Chiar tîrziu, prin secolul al III-lea, stoicii, a căror
filosofie se mai numea și ,,doctrină de portic", după locul unde se adunau, încă mai pri- veau dezaprobator
o anume „modă a grădinilor", care nu erau nici utilitare, nici sacre, nici academice, ci pur și simplu locuri
de agrement, plantații cu păuni și turturele plimbîndu-se printre copaci, cu vită de vie agățătoare și cu
tufişuri de mirt. Celebra grădină a lui Epicur de lîngă Atena nu era decît o grădină modestă, care oferea
doar plăceri naturale. Parcurile ornamentate au apărut în Sicilia, mai întîi în megalopolisuri, cum era
Siracuza; în Grecia peninsulară mai tîrziu, în epoca elenistică, epoca în care Orientul a pătruns masiv în
cultura şi arta occidentală. Puținele imagini care ne-au ră- mas prin descoperirile făcute la Pompei și
Hercu- lanum, orașe de tip elenistic, ne dezvăluie existent unor grădini-patio, cu colonade, legate prin
portic de clădire, deci în stil elenistic, motivul colonadelor aparţinînd epocii de după Alexandru Macedon.
Se mai știe că în alte spații elenizate cum era Siria de nord, se afla grădina Lavi-Iketa, consacrată lui
Adonis, un spaţiu închis, plantat cu copaci și flori, unde se oficiau ceremonii în cinstea acestui zeu
originar din Asia Mică. Sau că, în grădina lui Hefaistos, lingá Atena, rodii și viţă de vie erau plantate în
găuri făcute în rocă, astfel încît arborii apăreau ca niște coloane ale unui templu înconjurat de viţă de vie.
Tot de împrumut, din Orient, era şi moda grădi- nilor în miniatură, aşa-numitele „grădini ale lui Adonis",
obținute prin creșterea rapidă a seminţelor udate cu apă călduţă, grădini cultivate şi de greci în diverse
contexte ritualice.

Două sînt caracteristicile grădinilor grecești autoh- tone: pragmatismul şi religiozitatea. Cînd
Ulise ajun- gea în ţara feacilor, întîlnea acolo o grădină care, atunci, în secolul al VIII-lea î.e.n.,
reprezenta pentru Grecia, ţară de agricultori și navigatori, un ideal, un peisaj absolut". Ajungînd
navigatorul Ulise pe insula Scherie, la curtea regelui Alcinou, a fost condus, după ce o întîlnise pe
Nausica, de zeița Atena, preschimbată într-o fecioară, la palatul regelui. După luxul şi rafinamentul
palatului ne-am fi așteptat ca şi grădina, situată în imediata apropiere, să fie pe măsură. Dacă
palatul ,,strălucea ca soarele şi luna", grădina sa era o livadă bogată, a cărei singură deosebire faţă de alte
livezi consta în aceea că acolo pomii rodeau necontenit. Iar lîngă poartă, afară de curte, se afla o grădină
mare, împrejmuită cu un gard, cu pomi frumoși, încărcați cu roade: pere, rodii, mere minunate, smochine
dulci, măsline verzi. Nu se odihneau niciodată şi nici iarna şi nici căldurile verii nu le stricau. Pe cînd
boarea zefirului le pirguia pe unele, altele abia creşteau. Perei pîrguite îi urma o pară nouă, un măr
înlocuia pe altul, smochină pe altă smochină și un strugure pe altul. Pe butuci viţei rodnice se aflau
deodată înșiruiţi struguri uscaţi la soare, ori culeși, ori călcați și alături de strugurele abia ieşit din floare,
strugurele copt. La capăt se afla o grădină plină oricind de zarzavat. Două izvoare își împrăștiau apele,
unul de-a lungul întregii grădini,celălalt sub pragul curti din faţa casei, de unde-și scoteau apă toți orășenii
Lui Ulise însă, această livadă care se termina prozaic cu o grădină de zarzavat, nu cu un parc de vinătoare
sau vreun loc de agrement, i se părea cu atît mai minunată cu cît ea rodea tot anul. Altfel, planul grădinii
era tipic: înconjurată de zid, lîngă poarta curții (mai tîrziu, în epoca elenistică și apoi la romani, curtea
interioară va fi ea însăși o grădină, deosebită de livada care urma dincolo de zidul gră- dinii, sau pe o altă
latură a casei) ea avea o vegetație bogată și era străbătută de un rîu.

Cînd grecii nu au cultivat livezi și grădini de zarzavat, cînd au părăsit latura utilitară a naturii,
atunci şi-au dedicat grădina zeilor, eroilor, morților sau îndeletnicirilor spirituale. Religia lor panteistă a
umplut natura cu nimfe, driade, satiri, menade. Zeii grecilor locuiau în ținuturile cele mai frumoase, pe
virful munților, în grote, în poieni, cringuri însorite. Cînd Afrodita este surprinsă de soțul ei Hefaistos în
flagrant delict de adulter cu Ares, a- cesta, spune cîntărețul Demodocos de la curtea re- gelui feacilor, a
fugit în Cipru, la Pafos, ,unde era o dumbravă sfîntă și fumega un altar". În insula Ogigia se afla adăpostul
nimfei Calipso, cea ,,cu păr frumos şi glas de om". În rugii de viţă de vie trăia Dionysos, Zeus vorbea prin
foșnetul frunzelor de stejar, precum zeiţa Hathor a egiptenilor prin cel al sicomorilor. Dafinul era o nimfă
ce se transfor- mase în copac, pentru a scăpa de urmărirea lui Apolo îndrăgostit de ea, în mirt locuia
Artemis ş.a.m.d. Cîmpia greacă era plină de morminte si de sanctuare împodobite cu flori, sanctuare ce
indicau prezenta zeilor în poieni si cringuri erau altare împodobite cu flori, ridicate în cinstea divinitătilor.
Acolo, lîngă un copac și un izvor, aproape de un sanctuar, omul dorea să comunice cu divinul.
Sentimentul naturii" la vechii greci nu era asemănător cu al occidentalilor de mai tîrziu; omul nu tînica"
după natură, pentru că el continua să trăiască în mijlocul ei, nu se rupsese de ea, iar natura. spiritualizată,
era încă locul de manifestare a divinului.

Natura nu era frumoasă, era sacră, în primul rînd. Altarele modeste au devenit treptat temple în
miilocul unor spații împrejmuite, ocrotite si îngrijite dle om. Flori, mai ales trandafiri importati din
Orient. vită de vie si unele esente odorifere au început să fie cultivate în grădinile zeilor. Natura frumoasă
era scena" .pe care se petrecuseră majoritatea dramelor mitice. Lîngă o grotă a lui Artemis. Acteon fusese
prefăcut în cerb de zeita fecioară, pentru că îsi îngăduise s-o privească goală, scăldindu-se în compania
nimfelor, după care a fost sfîsiat de proprii săi cîini. Dafne, nimfa urmărită de Apolo. doritoare să-și apere
neprihănirea, ceruse tatălui său, rîul Salmacis. s-o transforme într-un copac. Adonis. disputat de Persefona
şi Afrodita. trezise mînia lui Ares: la o vînătoare, zeul gelos trimisese un mistret care l-a sfisiat pe
frumosul Adonis, iar din sîngele curs din rănile lui au apărut, spune legenda, anemonele. Grecii au
inventat grădinile sacre", pentru că ei trăiau într-o natură deificată. Dar tot grecii detasati de prezența
divină, mereu nelinistiti, si-au nus întrebări şi din aceste întrebări s-a născut mares lor cucerire în materie
de gîndire filosofia rationalistă. De aceea grecii au dedicat grădini înțelepciunii și rațiunii asemenea celor
consacrate zeilor si le-au numit chiar ,grădini ale filosofilor", situindu-le în apropierea gimnaziilor.
Aristofan numea grădina filosofică imperiu al copacilor", aceasta însemnînd că discipolii și maeștrii se
plimbau printer copaci sau sedeau la umbra lor și dialogau după metoda inventată chiar de aceştia. Cînd la
Atena s-a fondat Academia, aceasta era prevăzută cu un parc. primul parc public. Nu erau în Grecia
parcuri luxoase pentru serbări si ospețe, parcuri care să exprime gloria, puterea, bogătia regilor, nici
parcuri de vînătoare, ci parcuri destinate exclusiv trăirii diverselor forme ale vieții spirituale.

Grecii si-au păstrat măsura, sobrietatea rationalistă. austeritatea. rigoarea atică, pînă la expeditiile
lui Alexandru Macedon în Orient. Atunci li s-a revelat o altă lume, de care auziseră din hasme, legende.
relatări ca aceea a lui Xenofon si altele. Acum s-a întîmplat cu ei ceea ce se va întîmpla cu cruciatii în
evul mediu: luxul oriental i-a sedus pe grecii pagini. Palatele lor au devenit mai luxoase, grădinile s-au
extins, s-au îmbogătit cu de flori si arbori decorativi, de colonade si auto profunzime mate hidraulice.
Cum anticipam. cel puțin în Sicilia si în Asia Mică, natura „teocritiană" favoriza o înflorire deosebită a
grădinilor. Se cunoaște existenta la Syracuza a parcului lui Gelon (540-478 1.e.n.) parc ce era atît de
fertil, atît de plin de vegetatie. încît a fost numit ,cornul Amaltheei", sau parcul Jui Heron al II-lea,
urmașul lui Gelon, sau parcul în stil persan de la Region. Peste tot apăreau colonade decorative şi portice-
promenadă, „gimnasiul" nu mai este nici el doar un simplu loc pentru exerciții fizice, devine o grădină
multifuncţională. Se renunţă treptat la ordinea oarecum monotonă a parcurilor persane şi apare o
dezordine de inspiratie silvestră, mai aproape de simţul naturistic al grecilor. Din epoca aceasta datează
primele opere de hidraulică: din versiunile arabe ale unor tratate de hidraulică s-a aflat că la Alexandria
cea plină de grădini, intr-o grădină consacrată zeiţei Venus, în vremea lui Ptolomeu al II-lea (170-117), se
afla o orgă hidraulică ce uimea și stîrnea invidia celorlalți monarhi. Au apărut și noi teme ale ornamenticii
grădinărești, anume sculptura decorativă, fără caracter religios evident: un exemplu este nimfa cu
cochilie, a cărei imitație ,,academică" o vom reîntîlni la Versailles, în secolul al XVII-lea. Preferate, se
pare, erau mai ales sculpturile reprezentînd animale care aminteau de fabulele egiptene şi de unele mituri
grecești, cea a taurului Farnese fiind celebră pînă foarte tîrziu și în grădinile romane. O altă creație a
elenismului în materie de decorativ grădinăresc era grota, peștera mitică în care se scălda Artemis,
înconjurată de nimfe, sau unde Polifem o aștepta pe frumoasa Galateea, ,,albă cum e cașul", după spusele
poetului Teocrit, sau unde Circe l-a tinut în captivitate pe Ulise. Altădată, păstorii și pelerinii depuneau în
aceste lăcașe divine ofrande. Sînt acolo chiparoşi subțiratici, sînt lauri acolo, / Este şi o iederă neagră, ș-o
vie cu rod așa dulce, / Este pe acolo ș-un rece izvor, o minune de apă. / Etna cel plin de păduri mi-o
trimite din alba-I zăpadă" 2. Grota aparţinea peisajului idilic, și din poezie a trecut în ,,peisajul absolut",
superidealizat, care a devenit treptat grădina elenistică. A rămas celebră descrirea grotei din romanul lui
Longos (sec. III e.n.), Dafnis şi Cloe: ,,Era pe acolo o peșiar pe dinafară rotundă. Cît despre nimfe,
chiputeră a nimfelor, o stîncă mare, scobită inauntru, rile lor erau cioplite în piatră desculţe, cu braţele
goale pînă la umeri, cu părul despletit pe spate, incinse peste șolduri, cu ochii zîmbitori. Păreau, după
întreaga lor înfățișare, dănțuitoare, prinse in joc. Intrarea în peşteră era drept în mijlocul stincii. Înlăuntru
țîșnea murmurînd un izvor, ale cărui ape bogate se împrăștiau în pîrîiașe dinaintea peşterii, hrănind cu
umezeala lor iarba deasă și tragedă a unei pajişti minunate. Și mai vedeai acolo, atîrnate, şiştare, fluiere,
naiuri, daruri închinate de mai vechii păstori" 3. Trecuse deci vremea cînd nimfele erau „adevărate", acum
deveniseră statui, se desprinseseră de locul lor și se răspîndiseră în grădini. Peștera însăși va deveni un
lăcaș mitic, un ornament care, mai tîrziu, nu va lipsi din nici o grădină, căci, așa cum observam, din
poezie, romane și pictură, temele naturii idealizate sau confecționate au trecut în arta grădinilor.

Alexandru Macedon, prin expedițiile sale care au unit Orientul cu Occidentul, dar şi prin
instinctual său artistic, a revoluţionat arta grădinilor grecești. Tradiţia susține că marele cuceritor a murit
la Babilon, mușcat de un țînțar, în timp ce savura răcoarea și parfumul florilor într-o grădină. Grecii
alexandrini erau altfel decît cei de dinaintea cunoaşterii Orientului. Grădina lui Laertes, tatăl lui Ulise,
devenise... grădina lui Lamon, tatăl lui Dafnis; clasicismul grec a evoluat în barocul alexandrin.