Ca şi grecii, vechii romani foloseau foloseau în scrierea monumentală numai

litere capitale, din care au derivat literele mari de tipar.

Minusculele au apărut abia în secolul al V-lea d.Hr., dezvoltându-se diferit la

fiecare naţiune.

Reforma scrierii realizată de Carol cel Mare în anul 789, a determinat o

răspândire puternică a minusculelor în Franţa, Germania şi Italia, înlocuind
treptat celelalte forme, până la apariţia scrierii gotice, a carei raspândire a
fost şi mai mare.

unciale din secolul al V-lea

Fontul uncial este un font pur cu majuscule (majuscule) cu forme rotunjite. Termenul uncial provine din
latinescul unciales = litere lungi de inch).
A fost folosit ca font de carte. Scrisul uncial a fost scris cu un stilou lat pe pergament. Formele moi și
rotunde provin probabil din arhitectură.

Semiunciale din secolul al V-lea

Nevoia de a scrie din ce în ce mai repede a evoluat de la scriptul uncial în scriptul semi-uncial.
Acest font este format din litere mari și mici (litere minuscule), care sunt parțial desenate împreună
prin linii.

Minuscule carolingiene din secolul al VIII-lea

Carol cel Mare a promovat administrația și educația prin reformele sale. Acest lucru a dus și la o
dezvoltare ulterioară a scrisului și a scrierii. În acest timp, semiuncialul a fost transformat într-un
font bine proporționyhat, ușor de citit, format din litere mari și mici - minusculul carolingian. Aveau
o lungime pronunțată ascendentă și descendentă. Pe vremea lui Carol cel Mare, spațierea clară a
cuvintelor a fost folosită pentru prima dată. Introducerea și utilizarea punctelor, virgulelor și
semnului întrebării se întorc, de asemenea, la Carol cel Mare. Acest lucru a îmbunătățit semnificativ
lizibilitatea fontului.

Când vine vorba de manuscrise germane medievale în România

merge, primul lucru care ne vine în minte este Evanghelia Lorsch (Alba Iulia, Biblioteca

Batthyaneum, Ms. R II 1), un manuscris de pergament splendid decorat de la începutul secolului al

IX-lea, scris cu cerneală de aur și violet, care a fost găsit. în scriptorium-ul curții de la Aachen al lui

Carol cel Mare

A apărut și a fost păstrat timp de secole în mănăstirea Lorsch.

Codex Aureus - acesta este numele manuscrisului

Cunoscut astăzi în România - pentru unul dintre cele mai valoroase bunuri culturale mobile din

țară.1 Cel mai faimos manuscris medieval occidental anluminat din România este un
fragment de evangheliar latin pe pergament din anul 810.. Din punct de vedere paleografic

şi stilistic, manuscrisul integral, un tetraevangheliar, aparţine seriei de şapte evangheliare ale

Şcolii de Curte / Schola Palatina / de la Aachen, realizate la comanda lui Carol cel Mare

(768-814). Manuscrisul este pe drept cuvânt celebru atât prin calitatea excepţiona lă a

ilustraţiei, cât şi prin faptul, nu mai puţin celebru, că a fost scris integral cu cerneală de aur.

În literatura de specialitate din Occident, manuscrisul este recunoscut sub numele Das

Lorscher Evangeliar, pentru că, după moartea împăratului, manuscrisul a ajuns în

proprietatea mănăstirii benedictine Sfântul Nazarius din Lorsch. Cu puţin timp înaintea

desfiinţării mănăstirii (1556), biblioteca încă bogată a benedictinilor din Lorsch este adusă

la Heidelberg şi integrată Bibliotecii de Curte /Bibliotheca Palatina/. În 1623, întreg

patrimoniul Palatinei va lua, la rândul său, drumul Romei spre a fi încorporată Bibliotecii

Apostolice Vaticane.

Manuscrisul împărtăşeşte aceeaşi soartă dar ajunge parţial la Roma (partea a 2a, Pal. Lat.

50). Vreme de doua sute de ani, nu se cunoaşte nimic despre locul de păstrare a primei parţi.

La începutul secolului al XVIII-lea, deşi ambele părţi se aflau la Roma, numai a doua parte,

la Vatican. Este cert însă faptul că la mijlocul secolului al XVIII-lea, prima parte a

manuscrisului aparţinea bibliotecii arhiepiscopului Vienei, Christoforo Migazzi (1714-1803)

şi că din în 1782 , prin achiziţie, devine proprietatea episcopul Transilvaniei, Batthyány

Ignác.

Legătura originală, este sculptată în fildeş şi aur şi se păstrează la Victoria and Albert

Museum din Londra (coperta 1, Solttikoff-Webb Collection, inv. 138-1866, ca achiziţie din

anul 1866) şi la Museo Sacro la Vatican. (coperta 2, 1623). Au fost realizate din iniţiativă
germană, doua facsimile ale manuscrisului integral, la München în 1967 şi la Lucerne în

2000.

În literatura de specialitate maghiară şi română, fragmentul de la Alba Iulia este cunoscut şi

sub numele Codex aureus. Fragmentul de la Alba Iulia numără 111 file [= 222 pagini] în

folio, forma regalis, de 365x265 mm. Textul este scris cu cerneală de aur pe două coloane cu

31 de linii în caractere unciale (uncialis). Începuturile capitolelor sunt scrise cu unciale de

culoare roşie. S-a folosit scrierea capitală (capitala elegans pentru formulele de început şi de

sfârşit ale capitolelor introductive şi ale textelor introductive ale evangheliilor.

Partea conservată la Alba Iulia este surprinzător de bogat ilustrată: cele 101 file de text (202

pagini) sunt decorate cu chenare policrome. Deasemenea sunt anluminate şi cele 12 pagini

ale canoanelor, ca şi cele patru tablouri reprezentând portretul evanghelistului Matei (p. 26),

al evanghelistului Marcu (p. 148) portretul Mântuitorului (Majestas Domini, p. 36) şi un

frontispiciu reprezentând Genealogia lui Iisus (p. 27). Se adaugă paginile cu scriere

ornamentală de la începutul evangheliilor, în special, Cornucopiae (p. 37), de la începutul

Evangheliei după Matei.

În acest manuscris, ca şi în toată producţia Şcolii de Curte se împletesc motivele stilistice

ale artei anglo-irlandeze cu cele franco-germane şi bizantine, demonstrând că arta

carolingiană a marcat trecerea de la arta abstract-ornamentală tradiţională a popoarelor

nordice către arta cu exprimare mai liberă, mai umanizată a artei bizantine şi mediteraneene;

influienţele se explică şi prin reînodarea relaţiilor cu Bizanţul ce a avut loc în timpul lui

Carol cel Mare.

Codex Aureus este cunoscut și sub numele de Evangheliarul de la Lorsch, după

numele mănăstirii Lorsch situată în Germania, în apropierea graniței cu Belgia.
În catalogul bibliotecii de manuscrise rare, aflată în mănăstire, este înregistrat sub
denumirea: Evanghelium pictum cum auro habens tabulas eburneas (Evanghelie pictată cu
aur având legătură din tăblițe de fildeș).
Acest vechi manuscris latin a fost realizat din porunca împăratului Carol cel Mare (742-
814). În anul 806 împăratul, încheind expedițiile militare de cucerire, s-a dedicat proiectelor
culturale, ajutat de mari intelectuali ai epocii. La curtea imperială din Aachen a
întemeiat Schola Palatina, unde se studia gramatica, retorica, greaca, muzica și scrierea
caligrafică. La îndemnul savantului Alcuin a reformat lectura textelor bisericești și a impus
transcrierea în formă artistică a cărților religioase și juridice. Influența Orientului creștin de
inspirație grecească, zis și bizantin, îmbinat cu Occidentul creștin de inspirație anglo-saxonă
și-a pus amprenta pe specificul național franc de la curtea lui Carol cel Mare. În această
înflorire culturală vechile mănăstiri din
jurul Rinului (ca Luxeuil, Corbie, Tours, Reichenau, St. Gallen, Lorsch, Reims, Aachen, etc)
și-au organizat scriptoria și armaria dedicate copierii manuscriselor valoroase. Carol cel
Mare și-a creat o bibliotecă alcătuită din cele mai frumoase manuscrise și a dăruit multe
altele. În testamentul întocmit de el în 811, prevedea vânzarea cărților din biblioteca
personală iar sumele „să fie împărțite săracilor”.
De aceea există până astăzi în muzee și biblioteci numeroase manuscrise carolingiene, unul
dintre ele fiind Codex aureus. Acesta este scris pe foi fine de pergament cu litere de aur, de
unde și numele de Codicele de aur.
Din cele 476 de pagini (recte 238 foi), 455 sunt ornamentate.
Manuscrisul conține:
•majuscule ornate, la început de text;
•chenare, într-o largă paletă cromatică cu decor luxuriant care încadrează textul scris pe 2
coloane;
•portretele celor 4 evangheliști, la începutul fiecărei evanghelii;
•tabloul genealogiei celor 3 seminții precedente nașterii lui Isus;
•imaginea lui Isus Cristos, denumită în tratatele de specialitate Majestas Domini;
•cele 12 pagini conținând canoane liturgice ale evangheliilor.
Textul manuscrisului are 238 foi și Tetraevanghelul (adică evangheliile
lui Matei, Marcu, Luca și Ioan din Noul Testament).
Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, filiala Bibliotecii Naționale, deține prima parte
a Tetraevanghelului (respectiv evangheliile lui Matei și Marcu), 111 foi, cealaltă parte cu
evangheliile lui Luca și Ioan (124 foi) se află în proprietatea Bibliotecii Apostolice
Vaticane din Roma (Pal. lat. 50). Coperțile 1 și 4, lucrate în plăcuțe de fildeș, se află
la Londra și Roma. Așadar acest manuscris, de o valoare științifică și artistică unică, este
dezmembrat în 4 părți, care se află în 3 țări. Acest „dezastru” s-a produs datorită
următoarelor fapte: În anul 1555, principele Frederic de Hessen a preluat manuscrisul în
propria-i bibliotecă – și anume, biblioteca imperială din Heidelberg. În anul 1622, în timpul
războiului de 30 de ani, orașul Heidelberg a fost asediat, biblioteca imperială ajungând forțat
la prințul Bavariei, Maximilian.
Se presupune că un soldat a rupt manuscrisul în două – în vederea comercializării.
Fragmentul I a fost găsit la Viena, în biblioteca arhiepiscopului Christoph Anton Migazzi,
cardinalul orașului și, fragmentul II, la biblioteca Vaticanului. În anul 1785 Ignațiu
Batthyany, episcopul Transilvaniei, a cumpărat „aere parato” (cu banii jos) întreaga
bibliotecă a cardinalului.
" S-a crezut multă vreme că în timpul războiului de 30 de ani, prin 1620,
armatele generalului Tilly care au devastat Heidelbergul, au furat manuscrisul, rupt în
două cu această ocazie. Cercetările au dovedit că lucrurile stau altfel și că divizarea
Codexului a avut loc mult mai devreme, pe la 1472, cu bună știință, legâdu-se separat încă
de atunci două volume, iar cele două coperți au devenit prima copertă pentru fiecare
volum. Se știe sigur că la începutul sec. al XVIl-lea ambele părți se aflau la Roma, dar
numai una în Biblioteca Vaticanului. Cealaltă parte a ajuns, nu se știe prin ce împrejurări,
în posesia lui Migazzi, cardinalul Vienei, care a vândut-o, în 1785, episcopului de Alba
lulia, Ignațiu Batthyány. Acesta a integrat rarul manuscris, împreună cu altele de mare
valoare, în biblioteca sa din Alba lulia. De atunci, manuscrisul a rămas pe meleagurile
noastre, constituind o adevărată perlă de valoare inestimabilă, exemplar unic și rarisim,
între foarte puținele de acest gen. " Extras din Codex Aureus, de Prof. Dr., Gheorghe
Anghel.
Așa a ajuns Fragmentul I din Codex aureus în proprietatea Bibliotecii
Batthyaneum din Alba Iulia, întemeiată în anul 1786 de episcopul bibliofil Ignațiu
Batthyany.
Legătura din piele a Fragmentului I, aflat în România, a fost realizată ulterior (sfârșitul
secolului al XVIII-lea).
Cu ocazia serbărilor de la Aachen (1965), s-a organizat o expoziție de evocare a epocii
carolingiene. Cu această ocazie Codexul (fragmentul I de la Batthyaneum) s-a întâlnit
pentru prima oară cu părțile dezmembrate, formând din nou un tot (respectiv fragmentul II
și coperțile din fildeș).
Fiind reconstituit, temporar, în expoziția din Aachen, s-a realizat o ediție bibliofilă
facsimilată, care ajută la cercetarea integrală a codicelui și implicit a artei grafice
carolingiene: „Das Lorscher Evangheliar”. Einleitung von Wolfgang Braunfels. Prestel
Verlag Munchen [1967]. Format in folio, pe hârtie satinată.
Ediția reproduce în policromie 54 pagini, și 422 sunt facsimilate (autotipie)
Ea cuprinde 4 părți: Fragmentul I, cu textul de la Batthyaneum, fragmentul II, de la
Biblioteca Apostolică Vatican, coperta 1, după originalul din Londra și coperta 4 după
originalul din Roma. Editorul mulțumește României pentru concursul dat realizării acestei
ediții. Nu cunoaștem contractul încheiat atunci și clauzele împrumutului de către statul
român.
În 1999, s-a organizat o altă expoziție, la Museumszentrum Lorsch (26 iunie – 18
iulie 1999) și la Muzeul Diecezan Arhiepiscopal din Paderborn (23 iulie – 12
noiembrie, 1999). Acesta a fost un nou prilej de facsimilare și realizare a unei noi ediții,
mult superioare celei din 1967, prin avansarea tehnicii de reproducere foto (respectiv,
utilizarea camerelor digitale). Drepturile de multiplicare asupra acestei ediții aparține
editurii Press Verlag.

Codex Gigas (“Cartea uriașă”), cunoscut și ca Biblia Diavolului, este cel mai mare
manuscris medieval din lume. Se crede că a fost scris la începutul secolului 13 într-o
mănăstire benedictină din Podlazice, Cehia de astăzi. În timpul Războiului de Treizeci de
Ani din 1648, întreaga scriere a fost furată de armata suedeză și în prezent este păstrată
la Biblioteca Națională din Suedia, la Stockholm.[1] Manuscrisul este supranumit “Biblia
Diavolului” din cauza unei ilustrații din interior, cea mai mare, până atunci, înfățișare
a Diavolului și cea mai veche descoperită până acum. Este considerată cea de-a opta minune
a lumii.

Codex Gigas are coperta din lemn de santal, acoperit de piele și decorat cu ornamente
metalice. Având 90 de centimetri înălțime, 50 centimetri lățime și 20 centimetri grosime,
este cel mai mare manuscris medieval descoperit până acum.[4]
Inițial, avea 320 de pagini de pergament. În timp, opt dintre acestea au fost scoase.[5] Nu se
știe motivul pentru care au fost smulse acele pagini și nici cine a făcut-o, dar se pare că
acestea conțineau regulile Ordinului benedictin. Manuscrisul cântărește aproximativ 75 de
kilograme, iar pergamentul este făcut din piele de vițel (unele surse susțin că ar fi piele
de măgar) de la un număr de 160 de animale. Textele au fost scrise pe două coloane a câte
106 rânduri fiecare.
Manuscrisul a fost scris și decorat (decorațiuni fiind considerate atât inițialele scrise diferit
cât și ilustrațiile reprezentând Raiul, dar și portretul Satanei) de un singur artist. Nu a mai
fost găsită nicio operă de-a acestuia și nici nu se știe nimic despre pregătirea sa profesională.
Die Karolingische Minuskel, auch Carolina genannt war eine Schriftart, die gegen Ende des 8. Jhs. am
Hofe Karls des Großen durch die karolingische Schriftreform geschaffen wurde und die Bestrebungen zu einer
vereinheitlichten Schrift zusammenfasste.
Die Karolingische Minuskel fand in der ersten Hälfte des 9. Jhds. ihre kalligraphische Vervollkommnung in der
Schreibschule von St. Martin in Tours (Saint-Martin de Tours). Dieser strenge Kanon beherrschte von da ab die
lateinische Schrift auf lange Zeit hinaus in einer Weise, wie sie im frühmittelalterlichen Schriftwesen bis dahin
unbekannt und zwang auch die Urkundenschrift bald zum Anschluss.
Aus dieser Zeit stammen auch die ersten erhaltenen Aufzeichnungen althochdeutscher Schriftdenkmäler, deren

Aufzeichnung Karl der Große (747-814) anordnete. So erklärt sich der Anschluss an das Monopol der damaligen

lateinischen Schrift, während Jahrhunderte früher Bischof Wulfila (311-383) für seine Bibelübersetzung

(s. Wulfilabibel) unter wesentlichem Anschluss an die Formen des griechischen Majuskel-Alphabets doch eine

freiere Bahn eingeschlagen hatte, die auch das Angelsächsische für seine ersten erhaltenen Aufzeichnungen

nutzte.

Karl der Große war ein Mann, der an den Künsten und der Wissenschaft sehr interessiert war.
Bedauerlicherweise war es um die Bildung im Frankenreich recht schlecht bestellt[17] und da diese
nicht allein durch die Eroberung eines Gebietes verbreitet werden konnte setzte sich Karl zur
Aufgabe diese Missstände zu beheben, indem er die klügsten Gelehrten aus allen Ländern an seinen
Hof befahl. Diese Angelsachsen, Iren, Langobarden, Westgoten und auch Franken sollten die
Bildungsgüter ihrer Heimat vermitteln. Aus diesem Kreis von Hofgelehrten erwuchs eine Hofschule
als zentrale Bildungsstätte des Reiches, an der sich viele und gute Schüler aus dem ganzen
Reichsgebiet ausbilden lassen konnten. Der Abt und Angelsachse Alkuin war dabei allen anderen
Lehrern weit überlegen. Doch sie hatten nicht nur die Aufgabe zu unterrichten, sondern auch Karl
als Berater zur Seite zu stehen und in seinem Namen Schriften zu verfassen, die dann im ganzen
Reich als allgemeingültig galten. Dazu gehörten unter anderem auch die Überarbeitung und
Herstellung von Schulbüchern, die sich mit den septem artes liberales beschäftigen, den sieben
freien Künsten, sowie sämtliche Erlasse und Kapitularien.
Carol cel Mare a fost un om foarte interesat de arte și știință. Din nefericire, educația în
Imperiul Franconian era foarte slabă [17] și, întrucât nu putea fi răspândită cucerind singur o
zonă, Karl și-a pus sarcina de a remedia aceste nemulțumiri chemând la curtea sa pe cei mai
străluciți savanți din toate țările. Acești anglo-saxoni, irlandezi, lombarzi, vizigoți și franci
trebuiau să transmită bunurile educaționale ale patriei lor. Din acest cerc de savanți ai curții
a crescut o școală de curte ca instituție de învățământ centrală a imperiului, la care puteau fi
pregătiți mulți elevi buni din tot imperiul. Starețul și anglo-saxonul Alcuin era cu mult
superior tuturor celorlalți profesori. Dar sarcina lor nu era doar să predea, ci și să fie alături
de Karl în calitate de consilier și să scrie în numele lui scrieri, care erau atunci universal
valabile în tot imperiul. Aceasta a inclus, de asemenea, revizuirea și producerea cărților
școlare care tratează septem artes liberales, cele șapte arte liberale, precum și toate decretele
și capitularele.