România în al Doilea Război Mondial

Bailesteanu Alexandru

După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an, în decursul căreia

Regatul României a permis evacuarea guvernului, tezaurului și forțelor poloneze
spre Egiptul sub mandat britanic, dar a cedat importante teritorii aliaților de
atunci ai Germaniei naziste, anume URSS, Ungaria și Bulgaria, odată cu venirea la
putere a lui Ion Antonescu, România s-a aliat oficial cu Puterile Axei în octombrie
1940 și - sub pretextul de a recupra teritoriile amputate - intră în iunie 1941 în
război de partea acestora împotriva URSS, care va duce armata română până în
stepa din nordul Caucazului și înapoi. La data de 23 august 1944, armata sovietică
fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai I decide
înlăturarea mareșalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistițiului cu
Națiunile Unite. În urma refuzului Conducătorului Statului, Ion Antonescu, de a
executa cerința regală Regele Mihai l-a destituit și l-a arestat, iar România a trecut
de partea Aliaților, alături de care a participat la luptele contra armatelor naziste.
Pentru România participarea la cel de-al Doilea Război Mondial s-a încheiat la
semnarea Tratatului de pace de la Paris (1947) ca stat învins, cu Basarabia, Nordul
Bucovinei și sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pierdute definitiv dar, cu recuperarea
Transilvaniei.
Anii dinaintea războiului
Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie
constituțională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Național Țărănesc,
Partidul Național Liberal și alte grupări mai radicale, care nu șovăiau să folosească
violența și luptau împotriva democrației parlamentare: comuniștii și partidele
fasciste precum, legionarii, Frontul Românesc, Partidul Național Creștin al lui A. C.
Cuza și Octavian Goga și altele. Tulburările politice și economice din perioada
următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică, precum și
aceste grupări care au dus la fascizarea și destrămarea României Mari. Într-un
deceniu (1928-1938) s-au succedat la conducerea României 25 de guverne.
Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a
organiza alegeri anticipate.
 Până în 1938, forma de guvernământ română a fost acea de monarhie
constituțională parlamentară. Principalele partide erau Partidul Național Țărănesc,
Partidul Național Liberal și alte grupări mai radicale, care nu șovăiau să folosească
violența și luptau împotriva democrației parlamentare: comuniștii și partidele
fasciste precum, legionarii, Frontul Românesc, Partidul Național Creștin al lui A. C.
Cuza și Octavian Goga și altele. Tulburările politice și economice din perioada
următoare Primului Război Mondial favorizau dezordinea politică, precum și
aceste grupări care au dus la fascizarea și destrămarea României Mari. Într-un
deceniu (1928-1938) s-au succedat la conducerea României 25 de guverne.
Constituția din 1923 îi dădea regelui posibilitatea de a dizolva parlamentul și de a
organiza alegeri anticipate.La 11 februarie 1938 a fost instaurată 'Dictatura regală
a lui Carol al II-lea, ca o reacție la aceste tulburări, prin instalarea unui guvern
condus de patriarhul Miron Cristea. Constituția a fost abrogată și înlocuită cu una
nouă intrată în vigoare la 27 februarie, prin care toate puterile erau concentrate în
mâna regelui, iar parlamentul avea doar rolul de instituție auxiliară legislativă.
Printr-un decret-lege, toate partidele politice parlamentare au fost regrupate într-
un Front al Renașterii Naționale, din care legionarii și comuniștii erau excluși. S-a
format un consiliu de coroană, care avea un caracter consultativ. Printre măsurile
luate pentru instaurarea și consolidarea dictaturii regale au fost arestați o serie de
lideri legionari, dintre care șeful legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu și alți 12.
Acești legionari au fost împușcați din ordinul regelui la 30 noiembrie 1938 sub
pretextul de „fugă de sub escortă”