Familia, starea socială a femeii, copiii, sclavia.

Conf.univ.dr. Viorel Cristian Popa

Familia este o instituţie dumnezeiască, în sensul

că Dumnezeu a rânduit să se unească bărbat cu femeie, în
scopul desăvârşirii reciproce şi al perpetuării neamului
omenesc, acestea fiind cele două ţeluri esenţiale ale
căsătoriei.
La origine, familia a avut un caracter monogam,
înţelegând că Dumnezeu a creat un singur bărbat şi o
singură femeie. Din cauza păcatului strămoşesc, caracterul
monogamic s-a alterat, apărând poligamia şi poliandria.
Atât păgânii cât şi evreii au fost poligami. Chiar Avraam,
apoi şi Iacob au avut mai multe soţii. Regii evreilor aveau
haremuri de sute de femei (Solomon – 700 de femei -
Cântarea Cântărilor 6, 8).
Dumnezeu a îngăduit poligamia din cauza
slăbiciunii firii omeneşti şi din cauza faptului că, în acea
perioadă istorică, oamenii erau puţini, existând pericolul
dispariţiei lor (Ieșirea 23, 29). Acest lucru nu implică
dispariţia monogamiei.
Cu toate că şi evreii au cunoscut poligamia,
instituţia familiei se bucură de preţuire aparte la vechii
evrei. Aşa se explică faptul că în Vechiul Testament nu a
existat monahism. Fiecare evreu era convins că are datoria
de a-şi duce mai departe neamul său.
 Femeia nu era egală cu bărbatul, lucru dedus şi
din faptul că era cumpărată de către soţul ei. Bărbatul nu
avea drept de viaţă şi de moarte asupra ei, ca la
popoarele păgâne, însă îşi putea vinde soţia. În cazul în
care tatăl femeii nu a pretins plată atunci când şi-a dat
fiica în căsătorie, bărbatul nu avea dreptul să-şi vândă
soţia, iar în cazul în care traiul cu ea nu îi mai convenea,
trebuia să-i dea „carte de despărţire”.
Fragilitatea căsătoriei a fost un lucru care a afectat
profund femeia Vechiului Testament. Bărbatul putea să îşi
repudieze soţia fără nici un motiv, având doar obligaţia de
a-i da „carte de despărţire”, pentru o eventuală recăsătorie.
Niciodată femeia nu putea cere divorţul. Doar cele de
moravuri uşoare îşi repudiau foştii soţi.
Starea de dependenţă a femeii faţă de bărbat
transpare şi din formula de adresare a ei pentru soţ – baal
(stăpân). De reţinut că atunci când se primeau oaspeţi,
femeia şi copiii nu puteau fi de faţă, ei retrăgându-se în
camerele lor.
Un bărbat îşi putea lua mai multe soţii, numărul lor
depinzând de posibilitatea bărbatului de a plăti suma
cerută de taţii fetelor. Soţul era obligat să nu priveze pe
nici una dintre soţiile sale de nici un drept auxiliar
căsătoriei. La 12 ani, fetele erau considerate apte pentru
căsătorie, iar băieţii la 18.
De căsătoria lor se ocupau părinţii. Tatăl băiatului
adresa cererea în căsătorie tatălui fetei. În lipsa tatălui
băiatului, mama mijlocea căsătoria, iar în lipsa tatălui
fetei, fratele mai mare al acesteia îşi spunea cuvântul. Dacă
şi acesta lipsea, era înlocuit de mamă. După acest
aranjament între familii urma logodna, care era o simplă
înţelegere între cei doi soţi. Răstimpul de la logodnă la
căsătorie era de un an, vreme în care fata îşi pregătea
zestrea, iar bărbatul aduna bani pentru cumpărarea fetei,
trebuind, de asemenea, să facă daruri fraţilor, soţiei şi
mamei acesteia. Zestrea fetei consta în bani, îmbrăcăminte
şi obiecte de uz casnic. Fetele nu aveau parte de moştenire
în valori imobiliare sau pământ, pentru a se evita
diminuarea proprietăţii triburilor. Acesta era şi un motiv
pentru care căsătoriile se încheiau de regulă în interiorul
triburilor, pentru că existau şi situaţii în care o familie avea
doar fete. Dacă o femeie se căsătorea cu un bărbat din alt
trib, bărbatul trebuia să vândă pământ celor din tribul fetei.
Ceremonialul căsătoriei era simplu – bărbatul se
prezenta cu prietenii la casa frumos împodobită a fetei.
Aceasta era înconjurată de prietene. Mireasa era dusă la
casa băiatului şi, înainte de plecare, părinţii ei rosteau o
binecuvântare şi se rugau ca Dumnezeu să reverse asupra
mirilor toate bunătăţile materiale şi spirituale, iar din
familia nouă să se nască nepieirea pământului. Nunta se
făcea la casa mirelui, apoi femeia purta voal.

Creşterea copiilor

Naşterea copiilor era dovada unei familii

binecuvântate de Dumnezeu. Naşterea unei fete era
binecuvântare, iar cea a unui băiat era bucurie. Absenţa
copiilor era considerată semn de blestem. De aici drama
unor femei care nu puteau avea copii.
Pentru a preveni lipsa urmaşilor, soţia stearpă da
pe sclava sa soţului ei şi aceasta îi devenea concubină.
Copiii ei erau consideraţi legitimi (Facerea 16, 1-3; 30, 3-
18).
Pentru recunoaşterea paternităţii, tatăl trebuia să ia
copilul în braţe (Facerea 50, 23). Acelaşi lucru trebuia să
se întâmple în cazul în care femeile sterpe adoptau copiii
sclavelor (Facerea 30, 3). Copilul era alăptat 2-3 ani de
mama sa sau de doică (omeneth) în familiile bogate.
Momentul înţărcării copilului era prilej de bucurie ca şi cel
al naşterii (Facerea 40, 20).
Potrivit legii mozaice, lăuza era necurată 7 zile
după naşterea unui fiu şi 14 zile după naşterea unei fiice.
Între copii, întâiul născut de parte bărbătească
era privilegiat, fiind socotit preotul familiei, şi
beneficia din averea părintească de două părţi.
Dreptul de întâi născut putea fi dobândit şi de cei care,
practic, nu erau primii născuţi dintre fii, acest lucru
depinzând de decizia tatălui (Isaac îi acordă dreptul
de întâi născut lui Iacob, deşi, teoretic, Isav ar fi
beneficiat de acest statut).
Pentru că bărbatul se putea căsători legitim doar cu
o singură femeie, existau inegalităţi între copii şi în ceea
ce priveşte statutul mamei lor. Astfel, copiii născuţi de
soţiile nelegitime ale bărbatului erau inferiori ca statut
celor născuţi de soţia legitimă, fiind socotiţi copii în casă
(Ex.: Ismael, fiul lui Avraam şi al roabei sale Agar, după
naşterea lui Isaac, fiul legitim, a fost repudiat împreună cu
mama sa, la cererea Sarei, soţia lui Avraam).
De educaţia băieţilor se ocupa tatăl, iar de cea a
fetelor, mama. Fiecare părinte era dator să-şi înveţe
copilul să scrie şi să citească, să cunoască Tora şi
Talmudul, să ştie o meserie pentru a-şi întreţine
familia. Fetele nu învăţau carte, ci erau pregătite pentru
treburile gospodăreşti. În general, băieţii se ocupau cu
comerţul şi păstoritul, iar fetele cu treburile casnice şi
agricultura, ele asigurând hrana şi îmbrăcămintea
pentru întreaga familie. Printre treburile casnice se
număra şi măcinatul grâului, care se făcea manual,
folosindu-se pietre de moară greu de manevrat.
Copiii erau datori faţă de părinţi cu respect şi
devoţiune. Lovirea sau ofensarea părinţilor era
sancţionată, chiar şi cu moartea. De asemenea, pentru
desfrâu, copiii erau pedepsiţi cu moartea prin lapidare. În
cazul în care părinţii îşi denunţau copiii, ei nu aveau
nevoie de martori.

Sclavii

Tot de familie ţineau şi sclavii, atât la evrei, cât şi

la păgâni. Orientul era pe atunci o vestită piaţă a sclavilor.
Edomiţii se ocupau mai ales cu vinderea şi cumpărarea de
sclavi, piaţa cea mai vestită fiind în Egipt (ex.: vânzarea
lui Iosif de către fraţii săi unor negustori ce se întorceau
din Mesopotamia, demonstrează faptul că negoţul cu
sclavi era chiar foarte vestit). Edomiţii chiar furau sclavi,
pe care îi vindeau fie în Egipt, fie în Mesopotamia.
La evrei, stăpânul de sclavi nu avea drept de viaţă
şi de moarte asupra acestora. Dacă un stăpân ridica mâna
asupra sclavului său şi acesta murea, legea răzbunării
sângelui prevedea pedeapsa cu moartea pentru stăpânul de
sclavi. Dacă sclavul bătut mai trăia o zi sau două, cel care
l-a bătut nu se mai socotea vinovat de moarte, pentru că
legea spunea că l-a cumpărat pe sclav cu argintul său. În
cazul în care sclavul se alegea cu leziuni corporale (orbire,
ologire) şi nu murea, stăpânul era obligat să-i ofere
libertatea şi să-l înzestreze cu cele necesare traiului până
când sclavul era în stare să se întreţină singur.
Starea de sclavie la vechii evrei nu era veşnică.
Legea prevedea ca după 7 ani de slujire la stăpân, sclavul
să îşi dobândească libertatea.
Apoi, în anul al 50-lea, anul jubiliar, erau eliberaţi
toţi sclavii, indiferent dacă împlineau sau nu 7 ani de
slujire la stăpân. Dacă sclavul era căsătorit, se eliberau
odată cu el femeia şi copiii lui, însă dacă el se căsătorea
după ce ajungea rob, la împlinirea celor 7 ani, soţia şi
copiii lui rămâneau pe mai departe proprietate a
stăpânului. Căsătoria avea loc numai cu acordul
stăpânului, pentru că sclavii nu aveau proprietate de
voinţă. Din cauza acestei situaţii, mulţi sclavi refuzau să-
şi dobândească libertatea, preferând să rămână la stăpân
împreună cu soţia şi copiii săi. În aceste cazuri, sclavul era
adus în faţa judecătorilor, perforându-i-se lobul urechii, ca
semn al robiei pe viaţă.