Universitatea din Oradea

Facultatea de Teologie Ortodoxă

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

Volumul III

Curs pentru uz intern

Prof. Univ. Dr. Marius Ţepelea

Oradea, 2019
 I. Captivitatea papilor la Avignon

După o perioadă îndelungată, în care papii au dominat

scena politică a Europei, a sosit şi declinul papalităţii. În anul
1305, după multe discuţii care au durat 11 luni, în scaunul
vacant papal a fost ales un francez, care s-a numit Clement al
V-lea. Pentru alegerea sa s-au ciocnit interesele cardinalilor
francezi cu ale celor italieni. Papa Clement al V-lea părăseşte
Italia în acelaşi an, dorind sa fie înscăunat în Franţa. După ce a
schimbat două oraşe drept reşedinţe, în anul 1309 se stabileşte
la Avignon, unde se decide să rămână mai mult timp.
Urmaşii lui Clement al V-lea, de bună voie sau în chip
forţat, au rămas aici până în 1377. Această perioadă din istoria
Bisericii Catolice s-a numit “exilul babilonic sau captivitatea
babilonică de la Avignon “. Clement al V-lea s-a remarcat prin
prietenia cu regele Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos. Banii
pentru o nouă cruciadă au fost împărţiţi de papă cu prietenii săi
şi cu regele Franţei. Din cei zece cardinali, nouă erau francezi,
pentru a asigura dominaţia francezilor. Ca urmare a prieteniei
cu regele Franţei, Clement a participat la procesele intentate
templierilor şi a desfiinţat acest ordin militar monahal.
După moartea lui Clement al V-lea, scaunul papal a rămas
vacant doi ani, lucru fără precedent în Biserica Apuseană. În
acea vreme, în 1314, din cei 18 cardinali, 15 erau francezi şi 3
doar italieni. Cardinalii francezi l-au ales drept papă pe Ioan al
XXII-lea, care, timp de 18 ani nu a părăsit Avignonul,
conducând Biserica Catolică din reşedinţa sa pontificală. Papa
Ioan a intervenit din nou, ca şi înaintaşii săi, în viaţa politică
internă a statului german, contestând alegerea lui Ludovic din
Bavaria drept împărat. În urma excomunicării lui Ludovic, în
Germania vor începe numeroase lupte civile, iar împăratul are
curajul să-l acuze public pe papă pentru faptele sale.
Datorită purtării sale şi a situaţiei grele, în vremea lui Ioan
al XXII-lea au apărut primele critici vehemente la adresa

2
papei, socotindu-se că doar convocarea unui conciliu care să
restabilească demnitatea Bisericii Catolice va aduce liniştea în
curia romană. Teologii vremii au redactat lucrări anonime, prin
care au criticat purtările papilor. În urma cercetărilor
inchizitoriale, autorii au fost identificaţi şi condamnaţi. Cel
mai cunoscut teolog al vremii care a fost condamnat, a fost
William Occam. O parte dintre scrierile celui mai mare mistic
german al vremii, Meister Eckhart, au fost condamnate. În anul
1342, a fost ales papă Clement al VI-lea, care, având nevoie de
bani mai mulţi, a înăsprit şi mai tare fiscalitatea în Biserica
Apuseană, determinând nemultumirea clericilor şi a
credincioşilor.
Taxele şi impozitele încasate de papalitate erau
următoarele: onorarii pentru numiri şi confirmări de episcopi şi
de abaţi, onorarii primite de la episcopi pentru vizitele
periodice la papă, o dare anuală de la fiecare stat european
vasal Romei, numit “dinarul Sfântului Petru”, fiecare
mănăstire plătea un cens anual. Clericii plăteau o zeciuială
anuală, precum şi onorarii la vizite canonice. În afară de aceste
taxe şi impozite, papa mai primea sume de bani cu ocazia
acordării unor demnităţi. Datorită acestor situaţii, au apărut
voci în interiorul Bisericii, care au cerut o reformă a conducerii
bisericeşti.
În 1365, împăratul german Carol al IV-lea îi face o vizită în
Franţa papei Urban al V-lea, cerându-i să revină la Roma. Doi
ani mai târziu, papa se întoarce la Roma, dar, dezolat de
aspectul cetăţii eterne, se întoarce iar la Avignon. În 1377, deşi
francez de origine, papa Grigorie al XI-lea, decide că, pentru
binele Bisericii Catolice să revină din nou la Roma. Presimţind
tulburările care vor avea loc după moartea sa, papa Grigorie al
XI-lea a luat o ultimă măsură importantă, la alegerea unui nou
papă trebuie să decidă majoritatea voturilor cardinalilor.

3
 II. Marea schismă papală din Apus

În anul 1378 moare Papa Grigorie al XI-lea. După moartea

sa, s-a declanşat o luptă pentru alegerea următorului papă. Deşi
Papa Grigorie se mutase la Roma, din cei 23 de cardinali, 6 au
rămas la Avignon şi 16 la Roma. Cardinalii s-au certat,
neştiind pe cine să aleagă. Populaţia din Roma a năvălit peste
conclav, cerând alegerea unui papă roman. Urban al VI-lea a
fost ales, pentru a împăca ambele partide, cea italiană şi cea
franceză.
Pentru că noul papă a criticat luxul din Biserică, cardinalii
francezi au ales un alt papă, în persoana lui Clement al VII-lea.
După alegerea a doi papi, a început o schismă în Biserica
apuseană, care va dura patru decenii. Urban al VI-lea şi
Clement al VII-lea s-au excomunicat reciproc, iar ţările
europene s-au divizat, trecând de partea unuia sau a altuia
dintre papi. În 1389, papa Urban al VI-lea moare. Creştinii
apuseni sperau că schisma va înceta. Cardinalii italieni l-au
ales ca papă pe Bonifaciu al IX-lea. În anul 1394 moare
Clement al VII-lea.
Teologii de la Universitatea din Paris au propus să nu mai
fie ales nici un urmaş al papei la Avignon, dar cardinalii
francezi îl aleg pe Benedict al XIII-lea. În 1404 Bonifaciu al
IX-lea moare, iar urmaşul său este ales Inocenţiu al VII-lea. La
alegerea sa, acesta a declarat că va face tot posibilul pentru
încetarea schismei. În 1406 moare şi Incocenţiu al VII-lea, iar
cardinalii italieni vor lua legătura cu cei francezi, hotărând să
nu mai aleagă pe nimeni.

4
 III. Sinoadele conciliariste de la Pisa,
Konstanz şi Basel

Sinodul de la Pisa
Din cauza tulburărilor din Roma, cardinalii italieni şi-au
încălcat promisiunea. 14 dintre cardinalii italieni s-au înţeles
ca, în cazul în care unul dintre ei va fi ales, să renunţe la
demnitatea papală, acest lucru urmând să îl facă şi papa din
Avignon. A fost ales papă Grigorie al XII-lea, care i-a scris
omologului său francez, rugându-l să demisioneze amândoi.
Cei doi papi au stabilit să se întâlnească în cadrul unui sinod,
în 1409, la Pisa. Cu toate angajamentele luate, cei doi papi nu
au participat la sinod, fiind prezenţi cardinalii italieni, cei
francezi, 80 de episcopi, delegaţi din 13 universităţi catolice şi
peste 300 de doctori în teologie şi drept canonic.
După ce s-au citit citaţiile trimise celor doi papi, sinodalii i-
au judecat în lipsă şi i-au demis pe amândoi. Cei prezenţi au
considerat că, cel mai potrivit lucru ar fi să aleagă un nou papă,
care să reformeze Biserica în deplinătatea ei. Sinodul de la Pisa
l-a ales papă pe Alexandru al V-lea. Se spera că astfel se va
pune capăt anarhiei din Biserica apuseană. Un an mai târziu,
Alexandru al V-lea moare. În locul său este ales papă Ioan al
XXIII-lea, care s-a dovedit a fi o alegere neinspirată.
Exasperaţi de purtarea lui, mulţi sinodali au început să plece,
singura hotărâre pozitivă fiind convocarea unui nou sinod, în
anul 1414.

Sinodul de la Konstanz
Sinodul de la Konstanz este socotit de Biserica Catolică
drept al XVI-lea ecumenic. Cel care a militat pentru
convocarea acestui sinod a fost împăratul german Sigismund I,
acesta fiind dezgustat de faptul că Biserica Apuseană are trei
papi. Sinodalii au început să vină din 1414, iar în perioada de

5
vârf a sinodului erau strânşi aproape 1800 de delegaţi,
majoritatea fiind laici, profesori de teologie, sau reprezentanţi
ai marilor puteri europene.
Papa Ioan al XXIII-lea soseşte la sinod cu câteva luni
întârziere. Datorită întorsăturii evenimentelor, papa îşi dă
seama că sinodalii doresc să îl demită, la fel ca şi pe ceilalţi doi
papi, astfel încât, în 1415 decide să fugă din cetate, deghizat în
haine de vizitiu şi să se refugieze în Austria. Este prins de
soldaţii lui Sigismund, umilit şi întemniţat într-un castel, unde
va rămâne până în 1419, când va muri. După fuga papei,
sinodalii au decretat că autoritatea conciliului este mai mare
decât autoritatea papei. Această teorie a superiorităţii
conciliului asupra autorităţii papale a fost numită teoria
conciliaristă. Sinodalii au formulat câteva idei în ceea ce
priveşte teoria conciliaristă. Chiar şi papa trebuie să se supună
autorităţii sinodului, care este întrunit legitim prin puterea
Duhului Sfânt. Cine se va opune hotărârilor sinodului, va fi
pedepsit conform legilor bisericeşti. Membrii sinodului au
deplină libertate în ceea ce priveşte hotărârile dogmatice şi de
disciplină bisericească. Papa Ioan al XXIII-lea este declarat
schismatic, datorită fugii sale din Konstanz.
În vara anului 1415, este adus la Konstanz reformatorul Jan
Hus, pentru a se justifica în faţa sinodalilor, datorită poziţiei
sale reformatoare. Jan Hus spera ca sinodalii să îl privească ca
pe un om ce încearcă să îndrepte relele din Biserică. Datorită
intereselor politice ale împăratului Sigismund, precum şi a
ideilor reformatoare neacceptate de sinodali, Jan Hus este
excomunicat şi declarat eretic, fiind predat autorităţilor
germane, care îl vor arde pe rug. Impresionat de soarta lui Ioan
al XXIII-lea, unul dintre rivalii săi, Grigorie al XII-lea, renunţă
la demnitatea papală, acesta murind în 1417.
Ultimul dintre cei trei papi, Benedict al XIII-lea, deşi depus
de sinodul din Konstanz, rămâne în Franţa. În 1417, sinodul
din Konstanz alege un papă legitim în persoana lui Martin al

6
V-lea, încheind astfel marea schismă papală, care a durat din
1378. Sinodul din Konstanz a durat până în 1418, dezbătând
numeroase probleme pentru Biserica catolică. Înainte de
încheiere, a sosit la Konstanz şi o delegaţie a Bisericii
răsăritene, printre care erau şi membri ai Patriarhiei ecumenice,
ai Bisericii ruse şi ai Bisericii din Moldova şi Muntenia, dorind
să discute o eventuală unire a Bisericii Apusene cu cea
Răsăriteană. Datorită faptului că apusenii nu erau interesaţi de
o împăcare cu Biserica ortodoxă, nu s-a ajuns la nici o
înţelegere. Papa Martin al V-lea a declarat închise lucrările
sinodului în anul 1418.

Sinodul de la Basel
Papa Martin al V-lea dorea menţinerea păcii în Biserică, de
aceea a amânat discutarea unei adevărate reforme. La
presiunile clericilor şi ale oamenilor politici, a fost nevoit să
convoace un sinod în 1423, în Italia. Datorită faptului că în
Italia apăruse o epidemie de ciumă, sinodul se mută la Basel,
în Elveţia, iar deschiderea oficială are loc în anul 1431.
Primii sosiţi la sinod au fost teologii reformatori, care
doreau o discuţie serioasă despre rolul papei în Biserică şi o
reformă morală ce trebuia făcută în rândul clerului. Papa
Eugeniu al IV-lea a simţit că lucrările nu merg cum vroia el,
dar, la presiunile împăratului german, a permis continuarea
sinodului. Eugeniu al IV-lea a acceptat greu discuţiile din
sinod despre reforma curiei papale, despre modul în care
trebuia ales papa şi despre autoritatea conciliului. Împăratul
bizantin dorea o unire cu Biserica Apuseană, sperând că astfel
va primi ajutor împotriva turcilor. Discuţiile de unire trebuiau
să aibă loc la Basel, dar Eugeniu al IV-lea a hotărât ca
discuţiile de unire să aiba loc la Ferrara, începând cu anul
1438. Sinodalii din Basel l-au judecat pe Eugeniu al IV-lea, l-
au depus şi l-au declarat eretic, pentru că refuzase hotărârile
sinodului.

7
 Sinodalii au ales un alt papă, pe Felix al V-lea, acesta fiind
ultimul papă schismatic din istoria Bisericii Apusene. La
început, majoritatea ţărilor catolice l-au sprijinit pe Felix al V-
lea. Treptat, acesta a rămas fără susţinători. Sinodul din Basel a
durat până în 1449, când s-a dizolvat, odată cu moartea papei
Felix al V-lea. Biserica catolică consideră valide doar
hotărârile adoptate până la alegerea lui Felix al V-lea. În
sinodul de la Ferrara, mutat apoi la Florenţa, s-a realizat unirea
Bisericii Apusene cu o parte a Bisericii Ortodoxe, fiind
acceptate de către răsăriteni cele patru puncte florentine. Aflat
într-un moment de disperare, papa Eugeniu al IV-lea a primit
un important sprijin din partea Bisericii Ortodoxe. Datorită
unirii cu Biserica Răsăriteană, papa a reuşit să îşi atragă
simpatia majorităţii credincioşilor din Apus.

8
IV. Controverse, erezii şi schisme, în Apus şi în Răsărit, în
secolele XI-XV

Bogomilismul.
Perioada Evului Mediu târziu a fost una în care preocupările
teologice făceau parte din viaţa zilnică a oamenilor. În Răsărit
şi în Apus, ideile teologice şi noile curente erau discutate de
oamenii simpli, de clerici dar şi de cei din clasele superioare.
Preocupările teologice au dus de multe ori la dezvoltarea unor
idei neconforme cu doctrina şi cu tradiţia bisericească. Pe
lângă teologi, mulţi împăraţi sau regi au fost pasionaţi de
păstrarea unităţii şi doctrinei Bisericii.
Împăratul bizantin Alexios I Comnenul a combătut erezia
bogomililor, iar Ioan al VI-lea Cantacuzino şi Manuel al II-lea
Paleologul au combătut islamismul. Înainte de apariţia ereziei
bogomile, Răsăritul a cunoscut mai multe frământări, datorită
unor măsuri politice, ce au avut urmări în plan religios.
Împăratul bizantin Alexios I Comnenul, având nevoie de
resurse pentru a lupta împotriva normanzilor şi a pecenegilor, a
dispus confiscarea aurului şi argintului cu care erau poleite
icoanele. Patriarhul ecumenic a aprobat măsura luată de
împărat, considerând că sfinţenia icoanelor nu stă în poleiala
aurită. Mitropolitul din Calcedon l-a acuzat pe împărat de
jefuirea celor sfinte, de faptul că îndepărtarea poleirii ar atinge
prototipul zugrăvit pe icoană. După ani de dezbateri, Biserica
ortodoxă a stabilit că împăratul are dreptate. Înfrumuseţarea
unei icoane nu aduce atingere chipului pictat pe ea.
Aceste controverse au dat naştere unui mediu prielnic
dezvoltării unor superstiţii păgâne. Bogomilismul a fost o
mişcare aproape păgână. Specialiştii au văzut în bogomilism o
înviere a concepţiei dualiste persane a maniheismului, unită cu
o mişcare de a contesta ierarhia bisericească şi Biserica văzută.
Bogomilii respingeau ierarhia bisericească, tainele, lăcaşurile
de cult şi icoanele, provovăduind un creştinism interiorizat,

9
popular, apropiat de clasele de jos. Bogomilismul s-a dezvoltat
la periferia Imperiului Bizantin, ca un protest împotriva
Bisericii oficiale, puternică şi bogată, susţinută de împăraţii
bizantini.
Scriitorul bizantin Eftimie Zigabenos descrie bogomilismul
din Asia Mică. Această mişcare a apărut în a doua jumătate a
secolului al XI-lea, ca o respingere a Bisericii răsăritene. Ideile
bogomile au fost puternic influenţate de religiile orientale şi de
maniheism. Bogomilii s-au aliat cu pecenegii şi cu statul
cumanilor. Prinţesa Ana Comnena istoriseşte prinderea şi
judecata căpeteniei bogomililor, un oarecare Vasile, în 1115.
Înainte de a-l judeca, Alexios I Comnenul îi cere lui Vasile să
facă o mărturisire bogomilă, consemnată de consilierii
imperiali. Vasile critică ierarhia văzută, numind Biserica
templu al demonilor, iar Sfânta Liturghie o socotea o nerozie.
Bogomilii socoteau trupul omenesc şi materia ca fiind
necurate şi create din veşnicie de un dumnezeu rău, care există
în paralel cu Dumnezeul cel bun. Alexios I i-a persecutat pe
bogomili, arzându-l pe rug pe Vasile şi întemniţând mai mulţi
nobili. Erezia bogomilă nu a dispărut, iar în anul 1140, un
sinod din Constantinopol condamnă anumite lucrări bogomile.
În 1147 sunt depuşi doi episcopi răsăriteni care favorizau
bogomilismul. Erezia bogomilă s-a întins în Peninsula
Balcanică, având adepţi în Bulgaria şi în Bosnia. În anul 1211,
un sinod al Bisericii bulgare condamnă erezia bogomilă.
Bogomilii din Bulgaria au sprijinit statul româno-bulgar,
împotriva Imperiului Bizantin.
Erezia s-a menţinut până în secolul al XIV-lea.
Bogomilismul nu s-a răspândit şi în Serbia, datorită faptului că
ţarul sârb Ştefan Nemanja a pedepsit drastic pe misionarii
bogomili. Mişcarea a rezistat cel mai mult în Bosnia. În secolul
al XV-lea, bogomilii din Bosnia, persecutaţi de creştinii
catolici şi de cei răsăriteni, au cerut ajutor turcilor, care au
invadat provincia. Datorită faptului că au fost persecutaţi,
mulţi bogomili s-au refugiat în Ţara Românească şi în Rusia,

10
unde nu au avut succes, datorită faptului că oamenii simpli nu
au fost atraşi de ideile bogomile.

Erezia catarilor
În Europa apuseană, mişcarea bogomilă a avut o puternică
influenţă, chiar dacă această erezie a îmbrăcat forme
asemănătoare. Ideile bogomile se regăsesc în alte erezii, care s-
au răspândit rapid, găsind un mediu prielnic în nemulţumirea
oamenilor simpli faţă de moravurile clerului. Prima erezie
apuseană a fost aceea a catarilor, cum se numeau pe ei înşişi,
“cei curaţi”. Adepţii ereziei credeau într-un Dumnezeu al
binelui şi în altul al răului. Renunţau la aspectul văzut al
Bisericii Apusene.
Conducătorul catarilor se numea “apostol”, predicând
sărăcia şi mergea din casă în casă, să îşi vestească ideile.
Catarii au preluat majoritatea ideilor bogomile, interziceau
căsătoria, consumul cărnii, citeau Biblia în limba poporului, iar
iniţierea în cadrul mişcării avea loc printr-un botez spiritual,
prevăzut prin punerea mâinilor “apostolului” şi rostirea
rugăciunii Tatăl nostru. Ei socoteau boala o pedeapsă de la
Dumnezeu. Catarii susţineau că dumnezeul cel rău a creat
trupul omenesc şi întreaga materie, de aceea trupul şi carnea
trebuiesc distruse prin interzicerea căsătoriei. La jumătatea
secolului al XII-lea, catarii erau bine organizaţi, având zeci de
mii de aderenţi, dintre oamenii simpli. Cei mai mulţi catari au
fost în Franţa, în Spania şi în Nordul Italiei. În Spania, catarii
s-au refugiat din Sudul Franţei.
La sfârşitul secolului al XII-lea, Papa a cerut ajutorul
Regelui din Aragon, pentru combaterea catarilor. Zeci de ani
catarii au fost persecutaţi, mii dintre ei sfârşind arşi pe rug. În
anul 1227, Papa Grigorie al IX-lea ordonă Inchiziţiei să
oprească, prin orice mijloace, răspândirea ereziei catare. La
sfârşitul secolului al XIII-lea, au loc adevărate cruciade
împotriva acestor eretici, fiind distruse zeci de localităţi, ai
căror locuitori erau catari. Erezia ajunge şi în Germania, iar
inchizitorii germani au fost nevoiţi să ia măsuri drastice

11
împotriva catarilor, organizând persecuţii şi condamnând sute
de oameni la arderea pe rug. Erezia a dispărut până în secolul
al XIV-lea, dar elemente ale acesteia s-au regăsit în ideile
reformei, precum şi la albigenzi şi la valdenzi.

Albigenzii.
Au fost numiţi aşa de la oraşul francez Albi, această erezie
s-a născut ca o reacţie la viaţa imorală a clerului francez. Nu se
cunoaşte cu exactitate cine a întemeiat această mişcare. În anul
1200 existau deja albigenzi în peste o mie de oraşe franceze.
Au reuşit să traducă Biblia în limba franceză vulgară. S-au
remarcat printr-o viaţă austeră, împrumutând din ideile
bogomililor şi ale catarilor. Datorită răspândirii lor, Biserica
Catolică a trimis misionari dominicani şi franciscani pentru a-i
întoarce la adevărata credinţă. Întemeietorul ordinului
dominicanilor, Dominique Guzman, a încercat, fără succes, să-
i aducă pe albigenzi înapoi în Biserică. Datorită faptului că
nobilii locali şi episcopii catolici au luat măsuri de represiune
împotriva albigenzilor, aceştia au provocat tulburări civile,
prădând bisericile şi maltratând preoţi şi episcopi.
Albigenzii ţineau slujbele făcute în limba latină, iar anumiţi
nobili, sătui de preoţii catolici, au început să-i protejeze. Papa
Inocenţiu al III-lea, l-a rugat pe regele Franţei să întreprindă
ceva pentru a stârpi erezia. S-a declanşat astfel o adevărată
cruciadă împotriva albigenzilor, care a durat până în 1229. Cei
care au înfăptuit cruciada au arătat o brutalitate ieşită din
comun, cercetând fiecare casă din sudul Franţei şi omorându-i
pe albigenzi. Cronicile vremii estimează că au fost ucise
aproximativ 60 de mii de persoane. După încheierea cruciadei,
sudul Franţei era aproape depopulat. Cruciada a avut succes,
căci albigenzii au dispărut treptat, în secolul următor
nemaifiind nici un eretic.

Valdenzii.
Au fost numiţi aşa după Petru Valdus, care a început să
predice în anul 1170, în oraşul francez Lyon, o revenire la o

12
viaţă creştină simplă, precum în Biserica primară. Valdus
fusese un negustor bogat, dar, scârbit de lăcomia celor din jur
şi de purtarea imorală a clericilor, a început să vorbească
despre întoarcerea la o viaţă simplă. Şi-a vândut averea,
dăruind-o săracilor. A întemeiat mişcarea propriu-zisă a
valdenzilor, apoi a început să predice din oraş în oraş,
împreună cu alţi fraţi, mergând câte doi, ca şi Apostolii
odinioară. Pentru viaţa lor austeră au fost numiţi “săracii din
Lyon”.
Au predicat în Franţa şi s-au îndreptat apoi spre Italia, unde
s-au stabilit la Milano. Datorită criticilor aduse clericilor
Bisericii Catolice, aceştia au început să ia atitudine împotriva
valdenzilor. Petru Valdus s-a apărat în faţa papei, afirmând că
el doreşte doar să trezească lumea la simplitatea trăirii
evanghelice. Papa Alexandru al III-lea nu l-a condamnat ca şi
eretic, dar i-a interzis să mai predice fără autorizaţie scrisă din
partea Bisericii. Pentru un timp, valdenzii l-au ascultat pe
papă, apoi au motivat că trebuie să asculte mai mult de
Dumnezeu decât de oameni.
În anul 1184, un sinod ţinut la Verona îi excomunică pe
catari şi pe valdenzi. După această condamnare, valdenzii
critică aspru ierarhia apuseană. Mişcarea se cristalizează şi
începe să fie organizată, fraţii predicatori fiind numiţi
învăţători, iar ceilalţi, care ascultau cuvântul lui Dumnezeu, se
numeau credincioşi. Petru Valdus şi-a organizat mişcarea după
principii ierarhice, deşi era un critic al ierarhiei bisericeşti. A
rânduit episcopi, preoţi şi diaconi. Valdenzii din Italia s-au
îndepărtat de tradiţia bisericească, renunţând la rugăciunile
pentru morţi, la cultul Sfinţilor, iar dintre Taine recunosc doar
Botezul, Pocăinţa şi Cina Euharistică. Mişcarea valdenzilor a
rămas şi s-a menţinut activă de-a lungul Renaşterii, acceptând,
în secolul al XVI-lea, principalele idei ale reformatorilor.
Valdenzii au simpatizat cu mişcarea husită şi au avut legături
cu Luther şi cu Zwingli. Între secolele XIII şi XV, Biserica
Apuseană a declanşat o adevărată persecuţie împotriva
valdenzilor, mulţi fiind arşi pe rug. Astăzi, Biserica valdenzilor

13
numără în Italia de nord aproape o sută de mii de credincioşi,
fiind unica mişcare protestatară din Evul Mediu, care a rezistat
până în zilele noastre.

14
 V. Prereformatorii

Secolele XIV-XV aduc mari schimbări în Europa, mai ales

în ţările apusene, datorită progresului economic, schimbărilor
sociale şi Renaşterii italiene. Epoca medievală clasică era spre
sfârşit, oamenii se simţeau mai liberi, puteau să discute
aproape orice, iar apariţia tiparului a fost o adevărată revoluţie
în domeniul cultural şi religios, fiecare creştin putând să aibă
acasă orice scriere. Marii seniori feudali îşi pierduseră din
putere în favoarea negustorilor, care erau organizaţi în bresle.
Aceste schimbări au dus la modificarea sistemelor politice şi
apoi chiar la modificări în viaţa religioasă.
În anul 1214, regele englez este nevoit să accepte Magna
Charta Libertatum, prin care se obliga să respecte legile
englezeşti. Dacă le încălca, supuşii săi aveau dreptul să se
revolte împotriva sa. Naţiunea engleză este prima din Europa,
care adoptă un sistem parlamentar. Acest eveniment este un
exemplu pentru celelalte ţări apusene, unde regii erau autocraţi.
Comercianţii şi meşteşugarii ajung la o bunăstare economică
mai mare decât a seniorilor feudali.
Oraşele câştigă în importanţă, în detrimentul marilor moşii.
Începând cu secolul al XIV-lea, scriitorii şi poeţii europeni
publică pamflete acide la adresa clerului apusean, critică aspru
moravurile clerului catolic. Între 1348 şi 1350, Europa este
lovită de o epidemie de ciumă neagră, în urma căreia au murit
peste 25 de milioane de oameni. Schimbările multiple din acea
vreme afectează şi viaţa bisericească. Abuzul cu indulgenţele,
taxele tot mai mari pentru Biserica Catolică şi comportarea
abuzivă a unor ierarhi a creat o stare de nemulţumire în
majoritatea statelor apusene.

15
 John Wycliff.
Este considerat primul prereformator, s-a născut în York, în
anul 1324. A studiat dreptul, teologia şi filosofia, la
Universitatea din Oxford, fiind preocupat de scrierile lui
Aristotel, ale Fericitului Augustin şi ale lui Duns Scottus. În
1372 este numit profesor la Universitatea din Oxford. În jurul
anului 1350, scârbit de imixtiunea Bisericii Apusene în viaţa
religioasă şi politică a Angliei, a susţinut o politică de
emancipare faţă de papa de la Roma. Biserica catolică engleză
deţinea o treime din moşiile feudale şi tot atât din totalul
lichidităţilor monetare ce erau în circulaţie.
În anul 1365, papa Urban al V-lea a cerut regelui englez
strângerea şi trimiterea taxelor bisericeşti, care, de 33 de ani nu
mai fuseseră trimise la Roma. Wycliff este dezgustat de aceste
lucruri. Susţine hotărârea parlamentului englez de a refuza
plata taxelor către statul papal. Dezgustat de faptul că
majoritatea posturilor de conducere în Biserică şi în
Universitate sunt ocupate de prelaţi corupţi, Wycliff începe să
predice împotriva ierarhiei catolice, deşi el însuşi era preot. În
lucrările sale, este de părere că omul nu are nevoie de
intermediari, ci se poate ruga direct lui Dumnezeu.
Susţinea că omul se poate mântui nu prin taine şi acte de
pocainţă, ci prin vrednicia şi faptele sale. Spre deosebire de
ceilalţi preoţi catolici englezi, Wycliff simplifică liturghia şi
face din predică partea centrală a slujbei, susţinând că oamenii
nu înţeleg limba latină, dar sunt mult mai câştigaţi dacă predica
este ţinută în engleză. Începând cu anul 1380, traduce din
latină în engleza vulgară Sfânta Scriptură. În ultimii ani ai
vieţii, propune supunerea Bisericii Angliei autorităţii de stat,
regelui şi parlamentului, câştigând prin aceasta simpatii la
curtea regală. În scrierile sale mai susţinea că preoţii au dreptul
doar la zeciuieli şi donaţii, nefiind îndreptăţiţi să ceară taxe şi
impozite şi să deţină proprietăţi imobiliare.

16
 Adversarii lui Wycliff au extras pasaje din lucrările sale şi
le-au trimis la Roma. Papa Grigorie al XI-lea i-a criticat pe
episcopii englezi care nu l-au judecat pe Wycliff. Papa a cerut
arhiepiscopului de Londra să-l aresteze pe Wycliff, iar dacă
acest lucru nu este posibil, să-l trimită la Roma. În anul 1377
ajunge rege al Angliei minorul Richard al II-lea iar ducele de
Lancaster este numit regentul său. Un an mai târziu, scârbit de
începerea schismei papale, Wycliff se dezlănţuie şi mai tare
împotriva papilor, pe care îi numeşte “ antihrişti“.
Începe să dezvolte şi alte idei greşite, susţinând că ierarhia
catolică nu are putere absolută, iar cea pe care o are, a pierdut-
o prin păcate. Insitituţia papalităţii nu are temei biblic, Sfintele
Taine, cinsitirea icoanelor, cultul Sfinţilor şi Sfintele Moaşte n-
au nici un rost. Wycliff susţinea că transformarea pâinii şi a
vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos trebuiesc altfel înţelese,
în sensul că pâinea nu se preface în totalitate în Trupul lui
Hristos, idee pe care o numea consubstanţialitate. Wycliff
ajunge să susţină şi predestinaţia. Datorită acestor învăţături,
şi-a pierdut şi puţinii susţinători pe care îi mai avea.
În anul 1381 izbucneşte o mare răscoală ţărănească în
Anglia, al cărui instigator este considerat Wycliff.
Arhiepiscopul Londrei moare în cursul tulburărilor, numeroşi
preoţi sunt ucişi, multe biserici sunt devastate, iar regina mamă
este maltratată. În 1382 regele Angliei şi regentul îşi retrag
sprijinul pentru Wycliff, iar învăţătura sa este condamnată,
marele prereformator trăind o umilinţă totală. Moare în anul
1382, asistând la o liturghie. Influenţa ideilor sale a rămas
mare şi după moartea sa, mai ales în universităţi, dar şi în ţările
unde Renaşterea începuse să aibă roade. Ideile sale s-au
răspândit repede, contribuind la pregătirea terenului pentru
marea reformă din secolul al XVI-lea.

17
 Jan Hus.
În centrul Europei exista o adevărată competiţie în
domeniile politic, econimic şi religios, între statele germane,
Austria şi naţiunile slave. Coloniştii germani sunt favorizaţi de
arhiducele austriac şi de împăratul german, aşezându-se în cele
mai prospere locuri. Posturile de conducere în Biserică, în şcoli
şi în administraţie erau deţinute tot de germani, spre
nemulţumirea cehilor şi a moravilor. Aceste nemulţumiri
împotriva germanilor au fost un teren propice pentru
acceptarea ideilor lui Wycliff în Cehia şi Boemia.
Universitatea din Praga devine apropiată Universităţii din
Oxford. Ideile lui Wycliff au fost cunoscute în Europa centrală
încă din secolul al XIV-lea. Jan Hus s-a născut în 1369, într-o
familie săracă. Datorită pregătirii sale şi calităţilor morale,
după studii a fost numit profesor de filosofie la Universitatea
din Praga, în anul 1398. A fost atât de apreciat, încât a devenit
predicatorul capelei regale. Împreună cu Ieronim din Praga,
Hus îşi însuşeşte o parte din ideile lui Wycliff, după 1403. Spre
deosebire de Wycliff, Hus a respins ideile exagerate în ceea ce
priveşte Euharistia, Sfintele Taine şi acceptarea cultului
Sfinţilor. În predici se arăta nemulţumit de imoralitatea clerului
catolic.
În anul 1408, în plină criză a schismei papale, Hus refuză
să-i recunoască pe cei doi papi. Arhiepiscopul din Praga îi
interzice să mai slujească. Hus se îngrijeşte de traducerea în
limba cehă a scrierilor lui Wycliff. Arhiepiscopul său ordona
arderea acestor traduceri şi îi interzice să mai traducă şi să mai
predice. Măsurile luate împotriva lui Hus au dus la violenţe. În
anul 1409, Hus este excomunicat, iar asupra oraşului Praga
este rostit un interdict, până ce preotul praghez se va prezenta
în faţa conciliului din Konstanz. Hus a fost apărat de regele
său, care i-a permis să scrie pamflete împotriva papei. Hus
susţinea că adevărata Biserică este a celor predestinaţi.

18
 În opinia sa, Petru n-a fost şi nu este capul Bisericii. Papa
nu poate afirma că este vicar al lui Hristos, ci al lui Iuda. Deşi
avea idei reformate, Hus n-a atacat Biserica ca instituţie şi nici
Tainele ei. El urmărea o renaştere spirituală a slujitorilor
Bisericii. În 1414, Hus se decide să se prezinte în faţa
sinodului din Konstanz, fiind primit bine de papa Ioan al
XXIII-lea. Membrii sinodului, influenţaţi de împăratul german,
l-au judecat după principiile inchizitoriale, găsind în scrierile
sale afirmaţii eretice. În apărarea sa, Hus a amintit că în nici
una din scrierile sale nu se regăseşte vreo greşeală dogmatică şi
acuză membrii sinodului că se află în slujba lui antihrist.
În 1415, Hus este condamnat la moarte şi ars pe rug. În anul
1416 are aceeaşi soartă şi prietenul său, Ieronim din Praga.
Moartea lui Hus n-a însemnat sfârşitul ideilor sale şi a
declanşat un adevărat război civil. Nobilii cehi şi oamenii de
rând au fost indignaţi de moartea simbolului lor şi au declanşat
un adevărat război. În urma acestui război, au fost prădate zeci
de biserici, iar zeci de preoţi catolici au fost ucişi. Aderenţii
extremişti ai lui Hus n-au mai acceptat preoţia, Sfintele Taine
şi nici Euharistia, denaturând învăţătura lui Hus.
A izbucnit un război civil în întreaga Cehie, în care husiţii,
conduşi de Jan Ziska au câştigat lupte importante împotriva
armatelor austriacă şi germană. Răscoala husiţilor a fost
înfrântă, în cele din urmă. Husiţii s-au refugiat în Polonia,
Ungaria, Transilvania şi chiar în Moldova. În secolul al XVI-
lea, urmaşii lui Hus vor simpatiza cu lutheranii şi cu calvinii.
În anul 1450, husiţii din Praga au trimis o delegaţie la
Constantinopol, intrând în legătură cu patriarhul ecumenic.
Cucerirea Constantinopolului de către turci a întrerupt legătura
dintre ortodocşi şi husiţi.

Girolamo Savonarola.
A fost una dintre cele mai fascinante personalităţi ale
Bisericii Catolice din secolul al XV-lea. S-a născut în Ferrara,

19
în anul 1452. A fost atras de tânăr spre viaţa monahală. A
îmbrăţişat ordinul dominicanilor. În 1481 ajunge preot, în
oraşul Florenţa, unde se va remarca prin predicile sale.
Florenţa era renumită în Italia, datorită stabilităţii politice
asigurată de familia De Medici. Această familie nobiliară
adusese la Florenţa pe cei mai mari artişti şi cărturari. Aici, Fra
Girolamo începe să predice împotriva luxului şi a desfrâului.
Oamenii simpli erau convinşi că ascultă un adevărat profet.
Savonarola a prezis că Italia de Nord va fi invadată de o armată
străină. La o jumãtate de an după această profeţie, Carol al
VIII-lea invadează Italia de Nord, iar popularitatea preotului
dominican creşte. Dezgustaţi de viaţa conducătorilor politici,
creştinii din Florenţa alungă nobilimea oraşului. În anul 1494
Savonarola este proclamat preşedinte al unei republici
religioase, care se conduce după regulile Evangheliei.
Prin predicile sale, a reuşit să facă din oraşul plăcerilor un
oraş în care predomina spiritul Evangheliei. În noua Florenţă,
plăcerile au fost înlăturate, oamenii au renunţat la haine de lux,
bisericile s-au umplut de credincioşi, a fost interzisă cămătoria,
au fost oprite duelurile, iar viaţa culturală a primit o grea
lovitură, datorită faptului că artiştii erau cenzuraţi. Situaţia
aceasta n-a durat mult. Peste un an, aceiaşi florentini i-au
chemat înapoi pe nobili, iar Papa Alexandru al VI-lea i-a
interzis lui Savonarola să mai predice. Datorită refuzului său,
acesta a fost arestat. În timpul detenţiei, scrie comentarii la
Psalmi. În anul 1498 este judecat de Inchiziţie, găsit vinovat şi
condamnat la spânzurătoare. Spre deosebire de Hus şi de
Wycliff, la Savonarola nu există idei reformatoare dogmatice,
el a fost un reformator moral. După câteva sute de ani,
Savonarola a fost canonizat de Biserica Catolică.

20
 VI. Sinodul de la Ferrara-Florenţa

După schisma din secolul al XI-lea, relaţiile dintre Biserica

Răsăriteană şi cea Apuseană au cunoscut o răcire continuă, mai
ales după Cruciada a IV-a, care a distrus şi ultimele punţi de
legătură dintre cele două Biserici. După secolul al XI-lea, au
existat numeroase discuţii şi încercări de refacere a unităţii
Bisericii, dar acestea nu au avut un rezultat concret, cu toate
eforturile depuse de unii împăraţi bizantini şi de anumiţi papi.
Diferenţele dintre cele două lumi s-au accentuat, ţările
apusene cunoscând o dezvoltare economică, culturală, socială
şi politică fără precedent, în timp ce ţările balcanice şi cele din
estul Europei au fost subjugate de Imperiul Otoman, sub a
cărui stăpânire vor rămâne aproape 500 de ani. În aceste
condiţii, ţările din răsăritul Europei nu mai puteau face faţă
concurenţei cu ţările apusene în nici un domeniu. Această stare
de lucruri a avut urmări şi în domeniul religios.
Creştinii apuseni îi priveau pe răsăriteni cu un aer de
superioritate şi de suficienţă. Începând cu secolul al XIV-lea,
Imperiul Bizantin s-a văzut tot mai ameninţat de expansiunea
turcilor, iar împăraţii din Constantinopol credeau că singura
salvare poate veni de la regii apuseni, prin urmare, în logica
imperială bizantină, pentru o apropiere sinceră între cele două
lumi, era bine venită o refacere a unităţii Bisericii. După anul
1430, când turcii ocupă Tessalonicul, Imperiul Bizantin mai
dispunea doar de un mic teritoriu în jurul capitalei. Împăraţii
erau dispuşi la concesii faţă de Apus, doar să primească
ajutorul militar de care aveau nevoie.
Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, penultimul împărat
bizantin, a decis ca sosise vremea să realizeze o unire cu
Biserica Romei, pentru a putea spera la ajutorul militar al
apusenilor. Istoricul bizantin Gheorghios Sphrantzes reletează
că, Ioan al VIII-lea l-a înştiinţat pe sultan de intenţiile sale, “ca

21
pe un prieten şi ca pe un frate”, dar sultanul l-a sfătuit să nu
facă unirea cu Biserica Apuseană. Ioan al VIII-lea era încurajat
de faptul că participanţii de la sinodul din Basel doreau în mod
sincer o unire cu Biserica Ortodoxă. Papa Eugeniu al IV-lea şi
sinodul din Basel au trimis separat delegaţi la Constantinopol,
pentru a-i convinge pe greci să vină şi să înceapă discuţiile în
ceea ce priveşte unirea Bisericilor.
Împăratul bizantin, care aflase de disputa papei cu sinodul
din Elveţia, s-a hotărât să accepte oferta lui Eugeniu al IV-lea,
dându-i papei un sprijin nesperat, deşi delegaţia sinodală din
Basel îi promisese că, la discuţiile de unire, grecii nu vor fi
umiliţi şi se va ajuge la un compromis. În anul 1437, papa
emite un decret prin care transfera sinodul din Basel la Ferrara,
în Italia, motivând că, pentru o bună înţelegere între greci şi
latini, un oraş italian este mai potrivit. Pentru a-i ajuta pe
bizantini, papa le-a trimis şi câteva corăbii, ceea ce i-a
impresionat mult pe orientali.
În noiembrie 1437, Ioan al VIII-lea, împreună cu Dimitrie
Paleologul şi cu o delegaţie formată din 700 de persoane, a
plecat cu corăbiile papale spre Italia, spre nemulţumirea
delegaţiei din Basel, care a sperat că bizantinii vor accepta
oferta lor. Din delegaţia bizantină făceau parte patriarhul
ecumenic Iosif al II-lea, 20 de ierarhi, tot atâţia preoţi şi
diaconi, precum şi câţiva laici, buni teologi, care vor avea un
cuvânt greu de spus în timpul lucrărilor sinodale. Dintre
delegaţii bizantini, s-au remarcat Visarion, Mitropolit al
Niceei, favorabil unirii cu latinii, Marcu Eugenicul, Mitropolit
al Efesului, adversar al unirii, Antonie, Mitropolit al Heracleei,
Dionisie, Mitropolit de Sardes, Dorotei, Mitropolit de
Monembasia, Mitrofan, episcop de Cizic, favorabil unirii,
călugărul Grigorie Mammas, sfetnic al împăratului, Silvestru
Siropoulos, care a redactat o istorie a sinodului după
întoarcerea acasă, şi laicii Gheorghios Scholarios şi cunoscutul

22
filozof Gheorghe Ghemistos Pleton, reprezentant al şcolii
neoplatoniciene.
Din această delegaţie ortodoxă mai făceau parte trimişi ai
împăratului grec din Trebizonda, Isidor, Mitropolitul Kievului
şi Moscovei, Grigorie, Mitropolit al Georgiei, mitropolitul grec
Damian al Moldovei şi alţi trimişi din partea ţărilor est-
europene. Dezbaterile propriu zise ale sinodului au fost
consemnate în procese verbale, însă originalele nu s-au păstrat
până azi, astfel încât istoria dezbaterilor florentine se poate
reconstitui după mai multe surse: o lucrare a Mitropolitului
Dorotei din Mitilene, redactată în spirit unionist, tipărită de
mai multe ori în Evul Mediu şi în colecţiile moderne ale
actelor sinodale; memoriile lui Silvestru Siropoulos, ecleziarh
al Bisericii Sfânta Sofia, martor ocular al sinodului, care a
inserat în lucrarea sa despre sinod pasaje întregi din dezbaterile
sinodale. Lucrarea sa a fost tipărită de mai multe ori şi o
completează pe cea a lui Dorotei în chip fericit.
Ioan al VIII-lea a sosit în februarie 1438 la Veneţia, unde a
avut parte de o primire triumfală. Înainte de a merge spre
Ferrara, delegaţia bizantină a primit din partea papei o
importantă sumă de bani, drept răsplată pentru acceptarea
propunerii papale. O lună mai târziu, delegaţia bizantină
soseşte la Ferrara şi, până la deschiderea oficială, din
octombrie 1438, s-au purtat numeroase discuţii, mai ales în
particular, cu privire la termenii aflaţi în dispută între cele două
Biserici.
Deşi papa spera la o participare numeroasă, din partea
Bisericii Catolice au fost prezenţi 70 de episcopi, dintre care s-
au distins cardinalul Iuliu Cesarini, fost preşedinte al sinodului
din Basel, Andrei, episcop de Rhodos, Ioan de Torquemada,
Ioan din Raguza şi Ambrozie Traversari. După multe discuţii,
s-a stabilit ca, în discuţiile oficiale propriu zise, să fie
dezbătute doar patru puncte, şi anume: filioque, purgatoriul,
azima şi problema primatului papal. Pentru a uşura discuţiile,

23
împăratul bizantin a interzis delegaţiei sale să facă vreo
polemică în ceea ce priveşte folosirea azimei în cult şi în
problema filioque, considerând că cele mai importante sunt
purgatoriul şi primatul papal.
Primele discuţii s-au referit doar la purgatoriu, delegaţii
greci reproşându-le apusenilor că văd această problemă într-un
mod prea scolastic. Membrii delegaţiei bizantine au subliniat
poziţia ortodoxă, conform căreia, după moarte sufletele
oamenilor nu primesc întreaga fericire sau pedeapsă, pentru că
nu se vor uni cu trupurile decât după înviere. Delegaţii latini au
subliniat că, doar cei cu păcate uşoare se curăţesc prin focul
din purgatoriu. Teologii ortodocşi au afirmat că nu poate fi
vorba despre o pedeapsă printr-un foc material, a unor suflete
spirituale. La presiunea împăratului, faţă de care bizantinii
aveau un mare respect, răsăritenii au cedat, iar discuţia asupra
purgatoriului s-a încheiat cu un compromis: sufletele drepţilor
se bucură după moarte de atâta răsplată, cât pot primi, iar după
înviere se bucură de fericirea deplină. În ce priveşte problema
concretă a purgatoriului, ea a fost lăsată în suspans, ortodocşii
acceptând că, după moarte, sufletele suferă o pedeapsă iar prin
această suferinţă şi prin rugăciunea bisericească pentru morţi
pot dobândi şi ele fericirea veşnică.
În ce priveşte problema filioque, teologii latini au arătat că
nu este vorba de un adaos la Simbolul de Credinţă, filioque
având sensul de a explica purcederea Sfântului Duh. Spre a se
argumenta, ambele părţi au apelat la citate patristice, iar
datorită acestui lucru, a crescut tensiunea în timpul discuţiilor.
În timpul lucrărilor din Ferrara, patriarhul ecumenic Iosif al II-
lea s-a îmbolnăvit. Papa Eugeniu al IV-lea a decis ca, la
începutul lui 1439, să mute sinodul la Florenţa, sperând că
astfel va da un nou impuls discuţiilor de unire. În martie 1439,
la Florenţa, cele două părţi au reluat discuţiile despre
purcederea Sfântului Duh.

24
 Teologii catolici şi cei ortodocşi au apelat la citate din
Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Atanasie cel Mare, iar apoi
din Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sătul de atâtea discuţii,
împăratul bizantin a cerut să se încheie discuţiile despre
filioque, iar patriarhul Iosif al II-lea a cerut delegaţilor
bizantini să cedeze. Patriarhul ecumenic Iosif moare în vara lui
1439 şi este înmormântat în biserica dominicanilor din
Florenţa. Teologii ortodocşi unionişti au căutat să arate că
învăţătura latină nu este în contradicţie cu cea răsăriteană, în
ceea ce priveşte filioque.
După moartea lui Iosif al II-lea, împăratul bizantin a luat
locul patriarhului şi a condus discuţiile teologice. În privinţa
lui filioque, s-a ajuns la un compromis, fiind adoptată
următoarea formulare: “ Sfântul Duh purcede din veşnicie din
Tatăl şi din Fiul, ca dintr-un singur izvor şi dintr-o singură
suflare”. În ce priveşte problema azimei, fiecare Biserică a
admis dreptul celeilalte de a săvârşi Sfânta Liturghie cu pâine
dospită şi nedospită. În cele din urmă, s-a ajuns la un
compromis şi în privinţa problemei primatului papal.
Bizantinii au acceptat că papa este succesorul Sfântului Petru,
învăţător şi judecător al întregii Biserici, după cum se cuprinde
în hotărârile sinoadelor ecumenice şi în sfintele canoane, iar al
doilea în rang după el este patriarhul din Constantinopol.
Deşi au recunoscut primatul papal, bizantinii au evitat cu
abilitate să recunoscă o jurisdicţie a papei în Biserica
Răsăriteană. Aceste patru puncte, discutate aproape un an, au
fost numite “punctele florentine” şi ele au fost impuse de
Biserica Catolică în cadrul viitoarelor uniri cu Biserica
Ortodoxă. Referitor la primatul papal, grecii l-au înţeles aşa
cum a fost stipulat în canoanele adoptate la sinoadele
ecumenice, adică un primat real de onoare şi de iubire, papa
fiind socotit primul între egali. După încheierea discuţiilor, s-a
adoptat un decret de unire, scris în limba latină şi greacă şi
semnat de 115 delegaţi latini şi de 33 delegaţi răsăriteni.

25
 Din partea ortodocşilor, au refuzat să semneze mitropolitul
de Efes, Marcu Eugenicul, fratele împăratului, Dimitrie
Paleologul, mitropolitul din Georgia, Grigorie, secretarul
împăratului, Ghenadie Scholarios şi filozoful Gheorghe
Ghemistos Pleton. Din partea ortodocşilor au semnat împăratul
Ioan al VIII-lea Paleologul, mitropolitul Isidor al Kievului şi
Moscovei, mitropolitul Damian al Moldovei, locţiitorii
patriarhilor din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi
reprezentanţii tuturor principatelor creştine ortodoxe.
În iulie 1439, în prezenţa papei Eugeniu al IV-lea, a fost
proclamată unirea dintre Biserica Apuseană şi cea Răsăriteană,
în catedrala din Florenţa. Biserica Catolică a considerat
sinodul de la Ferrara-Florenţa al XVII-lea ecumenic. Cel mai
mult s-au bucurat de unire apusenii, iar papa şi împăratul
bizantin s-au arătat nemulţumiţi, pentru că fiecare dorea mai
mult. Sinodul de la Florenţa a continuat după plecarea
delegaţilor bizantini, fiind mutat la Roma, unde lucrările lui,
importante pentru Biserica Catolică, au durat până în 1445.
Impulsionaţi de această unire, catolicii au realizat acorduri de
unire, în perioada imediat următoare, şi cu alte Biserici
orientale, între 1439-1445: cu Biserica Armeană, Iacobită,
Coptă, Etiopiană şi Nestoriană.
În vara anului 1439, delegaţii bizantini au părăsit Italia şi s-
au întors la Constantinopol, unde, spre surpriza împăratului,
oamenii simplii n-au privit cu ochi buni această unire.
Împăratul a rămas dezamăgit de atitudinea apusenilor,
neprimind nici un ajutor militar, doar statul papal trimiţând
două corăbii de război şi o sumă cosiderabilă de bani. Membrii
delegaţiei bizantine au fost numiţi trădători, iar Marcu
Eugenicul a luptat împotriva acestei uniri, până la moartea sa,
în 1444, când, conducătorul mişcării antiunioniste devine
Ghenadie Scholarios.
În anul 1444, o armată apuseană a încercat să-i ajute pe
bizantini, dar cruciaţii au fost învinşi la Varna. Speranţele

26
bizantinilor s-au redus astfel simţitor. Din anul 1440, împăratul
l-a numit patriarh pe unionistul Mitrofan din Cizic, sperând că
astfel va aduce pacea în Imperiu. Mulţi bizantini au refuzat
însă să participe la slujbele ţinute de clericii unionişti. În anul
1443, ceilalţi trei patriarhi răsăriteni au declarat fără valoare
unirea de la Florenţa, anatemizând pe patriarhul Mitrofan de
Constantinopol. În acelaşi an, după moartea lui Mitrofan,
scaunul din Constantinopol rămâne vacant pentru doi ani.
Este ales apoi patriarhul Grigorie Mammas, unionist
convins. Din punct de vedere politic, bizantinii au pierdut
încrederea ruşilor, care au văzut în această unire o adevărată
trădare a credinţei ortodoxe. Începând cu anul 1448, Biserica
Rusă şi-a ales singură întâistătătorul, renunţând la
subordonarea faţă de Biserica bizantină. Mitropolitul Isidor,
Visarion al Niceei şi Damian al Moldovei au fost nevoiţi să se
refugieze în Italia, unde papa le-a acordat demnitatea de
cardinali. Această unire l-a indispus şi pe sultanul Murad al II-
lea, care nu a mai apucat să cucerească Imperiul bizantin, acest
lucru căzând în sarcina fiului său, Mohamed al II-lea
Cuceritorul. Din punct de vedere religios unirea a fost un eşec,
datorită faptului că oamenii simpli n-au primit-o, fiind
rezultatul unor presiuni politice.

27
 VII. Cucerirea Constantinopolului,
de către Mohamed al II-lea

Încă din secolul al XIV-lea exista temerea că sfârşitul

Imperiului bizantin era aproape. Din anul 1365, capitala
turcilor era la Adrianopol, la o distanţă apropiată de
Constantinopol. Simţind că singuri nu îi pot învinge pe turci,
bizantinii au cerut ajutorul sârbilor, bulgarilor, a statului papal,
împăratului german, regelui Franţei , regelui Angliei, regelui
Ungariei şi ţărilor ruse. Aceste cereri au rămas, în general, fără
un rezultat concret.
Monarhii apuseni au fost incapabili să înţeleagă pericolul
unui stat turc în Europa, iar principii răsăriteni au fost învinşi
pe rând de sultani. Pentru a obţine ajutorul necesar, împăraţii
bizantini au făcut numeroase gesturi de umilinţă, fiind gata să
sacrifice şi credinţa ortodoxă, sperând că vor fi ajutaţi de fraţii
catolici. Împăratul Ioan al V-lea Paleologul şi-a trimis fiul
ostatic la curtea papală în anul 1355, iar în 1369, împreună cu
întreaga familie, a îmbrăţişat credinţa catolică, crezând că
astfel va câştiga bunăvoinţa suveranilor apuseni.
În criză financiară, Imperiul Bizantin a vândut şi ultimele
posesiuni rămase, mai ales multele insule din arhipelagul
grecesc. Începând cu anul 1371, Imperiul Bizantin slăbit este
obligat să plătească un tribut anual sultanului turc, tribut ce va
urca în fiecare an, ajungând la suma de 30 000 de aspri în
1400. În anul 1389, turcii cuceresc Serbia, în 1393 Bulgaria de
răsărit, în 1396 Bulgaria de apus, astfel încât întreaga
Peninsulă Balcanică era sub stăpânire otomană. Manuel al II-
lea Paleologul ajunge să fie vasal sultanului turc, astfel încât
este nevoit să-l însoţească pe sultan în Asia Mică, în expediţii
militare.
Acelaşi împărat face un gest fără precedent în istoria
împăraţilor bizantini, o lungă căltorie de trei ani, pe la

28
principalele curţi ale regilor apuseni, cerând ajutor militar
împotriva turcilor. În anul 1402 armata turcă este nimicită la
Ankara, de hoardele soldaţilor mongoli ale lui Timur Lenk, iar
sultanul Baiazid Yldârâm este luat prizonier. Statul bizantin şi
celelalte state creştine n-au profitat de situaţie. Turcii şi-au
revenit rapid, iar în anul 1422 Murad al II-lea atacă
Constantinopolul, dar rezistenţa zidurilor şi slaba pregătire a
trupelor sale îl determină să renunţe la asediu.
În anul 1424 turcii pretind un tribut aproape imposibil de
plătit, suma fiind de 300 000 de aspri. Şase ani mai târziu turcii
ocupă Tessalonicul, iar în anul 1444 se năruie şi ultimele
speranţe bizantine, când o mare armată creştină este înfrântă la
Varna. Turcii ar fi asediat Constantinopolul mai devreme, dar
au avut dificultăţi militare cu singurii generali care le-au pus
probleme, voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara şi eroul
albanez Georg Skanderberg. În anul 1448, sârbii sunt învinşi
penrtu ultima oară, pe câmpia de la Kossovopolje. În 1449 este
încoronat ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea
Paleologul, care repurtase câteva succese împotriva turcilor în
Peloponez.
În anul 1451 Murad al II-lea moare, iar fiul său, Mohamed
al II-lea este ales sultan la numai 21 de ani. Spre deosebire de
predecesorii săi, avea calităţi reale în aproape toate domeniile.
Era un temperament energic, capabil, orgolios, fiind învăţat de
mic să lupte cu toate tipurile de arme. Pe lângă aceste calităţi
era foarte cult, cunoştea filosofie, era instruit în ştiinţele vremii
şi vorbea mai multe limbi străine: araba, greaca, latina, limba
persană şi limba kurdă. Mohamed al II-lea a plănuit, încă din
primele luni de domnie, să cucerească ultima enclavă a statului
bizantin, făcând numeroase planuri şi pregătind cu atenţie
campania militară. Pe ţărmul european al Bosforului a
construit o fortăreaţă, numită Rumeli Hisar, dotată cu tunuri.
Nici o navă nu putea intra în Constantinopol, fără să treacă
prin bătaia tunurilor sale.

29
 În vederea pregătirii asaltului, a recrutat specialişti din toate
domeniile. Cel mai bun specialist s-a dovedit a fi un inginer
artilerist din Transilvania, pe numele său Orban sau Urban.
Acesta a construit cel mai mare tun din vremea aceea, capabil
să lanseze ghiulele de 900 de kilograme, la câţiva kilometri.
Tunul cel mare a fost adus în faţa zidurilor capitalei bizantine
cu ajutorul a 2000 de sclavi şi a 70 de perechi de boi. Înainte
ca laţul turcesc să se strângă în jurul capitalei bizantine,
Constantin al XI-lea a primit puţin ajutor. Singurul care a
venit să apere Constantinopolul a fost genovezul Giovanni
Giustiniani Longo, unul dintre cei mai buni mercenari ai
vremii. A adus cu sine 700 de soldaţi, care s-au dovedit a fi cei
mai buni luptători, în timpul asediului.
În momentul începerii luptei, împăratul bizantin avea doar
5000 de soldaţi bizantini şi 2000 de mercenari, care trebuiau să
apere ziduri de peste 7 kilometri lungime. Dintre principii
răsăriteni, domnitorii români n-au îndrăznit să trimită ajutoare,
iar ţarul Rusiei era prea departe pentru a se implica cu succes.
În momentul asediului, în Constantinopol mai trăiau doar 50
000 de oameni, dintre care doar a zecea parte puteau apăra
oraşul. La apărare au contribuit şi femeile şi copiii, care îi
aprovizonau pe soldaţi şi participau la repararea zidurilor în
timpul nopţii. Istoria vremii a exagerat numărul soldaţilor
turci. Cronicarii bizantini vorbeau de 160 000 de soldaţi, iar
cei turci de 300 000 de soldaţi.
Cifra este exagerată, iar istoricii moderni estimează că
Mohamed al II-lea a putut strânge circa 70 000 de soldaţi.
Deşi Mohamed avea multe tunuri, acestea nu puteau efectua
decât 7 trageri pe zi, iar datorită reculului, tunul cel mare avea
nevoie de peste 3 ore pentru a fi readus în poziţia de tragere.
Zidurile capitalei bizantine au suferit numeroase stricăciuni,
dar erau reparate noaptea de către locuitori. Asalturile au durat
şase săptămâni, iar în 18 aprilie, Mohame al II-lea a condus
personal unul dintre asalturi, nereuşind însă să urce pe ziduri.

30
 În 21 aprilie turcii realizează o acţiune surpriză, reuşind să
transporte corăbiile pe uscat şi să le aducă astfel în Cornul de
Aur. Datorită faptului că asediul se prelungea prea mult,
sultanul s-a hotărât să dea un asalt final pe 29 mai. În noaptea
de 28 spre 29 mai, autorităţile oraşului, împăratul şi mii de
locuitori au participat la ultima liturghie, unde s-au împărtăşit
toţi credincioşii, nemaifăcând deosebirea între catolici şi
ortodocşi. După ora unu noaptea, turcii au atacat în trei locuri
simultan. Giustiniani a fost rănit mortal, ceea ce scăzut moralul
apărătorilor. A murit în insula Kyos, la puţine zile după aceea.
Sfetnicii împăratului l-au implorat să fugă şi să încerce să
recucerească apoi oraşul. Dând dovadă de mult curaj şi
demnitate, Constantin al XI-lea a ales să lupte împreună cu
soldaţii săi până la sfârşit.
Asaltul turcilor n-a avut succes iniţial, dar spre dimineaţă,
din cauza oboselii, apărătorii au uitat o poartă deschisă în zid,
o poartă mică numită Kerka Porta, iar turcii au profitat de
ocazie, năvălind în cetate şi ridicând îndată steagul profetului
pe ziduri. Deşi invazia putea fi respinsă, apărătorii au fost
cuprinşi de panică, iar turcii au năvălit în tot oraşul. Au fost
masacraţi cel puţin 4000 de bizantini, iar jumătate din
locuitorii oraşului au fost luaţi prizonieri şi vânduţi ca şi sclavi.
Conform tradiţiei musulmane, sultanul le-a dat voie soldaţilor
să jefuiască oraşul timp de trei zile, astfel încât edificiile
publice, bisericile şi casele au fost prădate de tot ce era
valoros.
Majoritatea locuitorilor s-au năpustit să se adăpostească în
catedrala Sfânta Sofia, dar soldaţii turci au intrat şi acolo.
Gheorghios Sphrantzes relatează o întâmplare mai puţin
credibilă, preoţii care săvârşeau liturghia au luat Sfintele Taine
şi au intrat prin peretele altarului în chip miraculos, spunând că
vor ieşi înapoi atunci când Sfânta Sofia va redeveni biserică
creştină. Mohamed al II-lea a intrat călare în Sfânta Sofia şi a
omorât un turc care strica mozaicul din biserică. În acea zi,

31
marea biserică Sfânta Sofia a fost prefăcută în moschee. Turcii
au distrus mii de opere de artă, îndeosebi vechi manuscrise,
numeroase icoane au fost profanate şi moaşte ale Sfinţilor
distruse.
Sultanul a poruncit ca Biserica Sfinţilor Apostoli şi
bisericile din cartierele Studion şi Fanar să rămână neatinse,
trimiţând soldaţi să le păzească. Trupul împăratului nu a fost
găsit, dar ienicerii au adus sultanului un trup decapitat, ce avea
însemnele imperiale pe haine. Astfel a luat sfârşit Imperiul
Bizantin, după o existenţă de mai bine de un mileniu. Căderea
Constantinopolului a produs un adevărat cutremur în lumea
creştină, mai mare decât cel al pierderii Ierusalimului. Cea mai
frumoasă cetate a vremii a devenit capitala Imperiului Otoman.
La puţin timp după aceea, turcii au cucerit şi ultimele rămăşite
ale statelor greceşti.
În anul 1460 este cucerit Despotatul din Moreea şi în 1461
se prăbuşeşte şi Imperiul din Trebizonda. Mohamed al II-lea s-
a considerat moştenitorul bazileilor bizantini, căutând să preia
ceva din fastul ceremonial al curţii imperiale. Imperiul bizantin
a lăsat o frumoasă moştenire în domeniul religiei, culturii şi
politicii, reuşind să supravieţuiască spiritual în ţările ortodoxe,
mai ales în Rusia. Din punct de vedere religios, destrămarea
Imperiului Bizantin a avut urmări nefaste pentru creştinii
răsăriteni, care se vor afla sub stăpânire turcească 400 de ani.

32
 VIII. Cultul şi viaţa creştină în secolele XI-XV, în Răsărit
şi în Apus

În primele secole din mileniul al doilea, viaţa creştină a suferit

numeroase transformări, în Răsărit şi în Apus. După ruperea
unităţii Bisericii, au avut loc numeroase încercări de refacere a
ei, dar şi preocupări pentru dezvoltarea unei tradiţii proprii.
Ţările răsăritene s-au confruntat cu numeroase probleme din
punct de vedere istoric, lucru care şi-a pus amprenta şi asupra
vieţii creştine. Cu toate greutăţile, Biserica Răsăriteană şi-a
păstrat caracteristicile dogmatice şi viaţa spirituală, aducând
anumite schimbări doar în cult, ce nu afectează pe ansamblu
fondul cultului răsăritean. În Biserica Apuseană s-a manifestat
o tendinţă de centralizare, atât din punct de vedere
administrativ, cât şi din punct de vedere al cultului şi al vieţii
creştine. Limba latină s-a generalizat în cult, în toate statele
apusene, iar Liturghia romană a devenit obligatorie.

Situaţia în Biserica Răsăriteană

În Biserica Răsăriteană se produc înnoiri cultice şi anumite
schimbări, care duc la uniformizarea ultimelor amănunte de
ritual. Se introduc sărbători noi şi au loc încercări de explicare
dogmatică şi simbolică a diferitelor rânduieli cultice. În
această perioadă se generalizează, în Răsărit, folosirea
exclusivă a următoarelor liturghii: a Sfântului Ioan
Hrisostomul, a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Grigorie
cel Mare. În anul 1200, Theodor Balsamon amintea că, în
Patriarhia Ierusalimului se mai săvârşea vechea liturghie a
Sfântului Iacov doar o dată pe an, la 23 octombrie, iar în
Patriarhia Alexandriei nu se mai săvârşea vechea liturghie a
Sfântului Marcu.
În ce priveşte liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în secolul al
XIV-lea ea era slujită în ajunul Crăciunului, al Paştilor şi în

33
patru duminici din Postul Mare. În acest secol se fixează şi
data săvârşirii Liturghiei Sfântului Grigorie, doar în perioada
Postului Mare. Tot acum are loc şi acceptarea numărului de
prescuri la săvârşirea Proscomidiei, se introduce pomenirea
Sfinţilor şi a părticelelor pentru vii şi pentru morţi, mai întâi în
Biserica bizantină, iar apoi în Serbia, Bulgaria, România şi
Rusia. Se introduce folosirea linguriţei pentru împărtăşirea
laicilor, folosirea steluţei, se precizează numărul de bucăţi în
care se frânge Sfântul Agneţ şi se definitivează formulele
apolisului, aceste mici schimbări nu afectează cultul Bisericii
Răsăritene, înnoirile fiind considerate o îmbogăţire a cultului
creştin.
Citirea din Vieţile Sfinţilor se reduce la amănuntele
prezentate în sinaxare. Se interzice şi săvârşirea a două
liturghii zilnice. Preoţii ortodocşi ai timpului obişnuiau să
predice prea puţin, se citea în schimb din Vieţile Sfinţilor şi
din omiliile marilor predicatori. Preoţii răsăriteni erau, în
general, simpli datorită faptului că şcolile de teologie erau
puţine. Majoritatea preoţilor se instruiau pe lângă episcopul
locului, la marile catedrale sau în mănăstiri. Se elaborează cele
mai profunde comentarii liturgice, cei mai importanţi autori
fiind: Filotei Kokinos, Nicolae Cabasila şi Simeon al
Tessalonicului. Numărul Tainelor se fixează la şapte. Botezul
era săvârşit prin întreita afundare, dar în Biserica rusă şi în cea
bulgară se practica şi botezul prin turnare.
Se recunoaşte validitatea botezului neortodox, cerându-se
doar taina mirungerii celor care aderă la Biserica Ortodoxă. La
săvârşirea mirungerii era folosit şi untdelemn sfinţit, atunci
când, din pricina vitregiilor vremii, preoţii nu aveau acces la
Sfântul Mir. Taina Mărtuisirii scade în importanţă faţă de
perioada anterioară, săvârşirea ei era mai rară datorită scăderii
moralităţii, slăbirii disciplinei clericale şi răcirii sentimentelor
religioase. În ceea ce priveşte Taina cununiei, au loc
numeroase dispoziţii canonice referitoare la rudenia de sânge şi

34
cea spirituală, iar în Biserica Greacă şi în Biserica Slavă erau
oprite căsătoriile mixte, ele fiind considerate o apostaziere de
la dreapta credinţă. Polemiştii răsăriteni au exagerat, înmulţind
deosebirile doctrinale dintre Răsărit şi Apus, considerând drept
erezii raderea bărbii, tunderea părului, postirea mai uşoară.
Cultul Sfinţilor cunoaşte o mare dezvoltare în această
perioadă, prin noi canonizări şi prin înmulţirea sărbătorilor. În
Biserica greacă şi în cea slavă se introduce sărbătoarea
Acoperământului Maicii Domnului, pe data de 31 august, în
urma vedeniei din secolul al X-lea, avută de Sfântul Andrei cel
nebun pentru Hristos. Tot în Biserica bizantină se introduce
sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi, la 30 ianuarie, în urma
vedeniei din secolul al XI-lea, avută de mitropolitul Ioan al
Evhaitelor. În Bisericile slave sunt canonizaţi Sfinţii Chiril şi
Metodiu, consideraţi Apostolii slavilor. În Biserica sârbă se
generalizează cinstirea Sfântului Simeon şi a Sfântului Sava.
În Biserica bulgară sunt canonizaţi ţarii Mihail I şi Petru şi
pustnicul Ioan de la Râla. În Biserica rusă se generalizeză
cinstirea Sfinţilor Boris şi Gleb, primii martiri ruşi, principii
Olga şi Vladimir, Alexandru Nevski şi Dimitrie Donskoi,
Cuvioşii Serghie din Radonej şi Nil din Sorski. Cea mai
populară figură de Sfânt este Cuvioasa Parascheva, de origine
bizantină, din secolul al XI-lea, ale cărei moaşte ajung în
Bulgaria, Serbia şi apoi în Moldova. În Biserica din Moldova
este cinstit ca Sfânt, încă din vremea martiriului, mucenicul
Ioan cel Nou, martirizat în 1330 la cetatea Albă, ale cărui
moaşte sunt aduse la Suceava. În Biserica Munteniei se bucură
de cinstire Sfânta Filofteia, născută în Bulgaria în secolul al
XIII-lea, ale cărei moaşte au ajuns în Muntenia, la Curtea de
Argeş.
Un rol important în viaţa creştinilor l-au avut şi icoanele
făcătoare de minuni. Cele mai cunoscute au fost Maica
Domnului de la Iviron şi icoanele ruseşti Maica Domnului din
Kazan şi Maica Domnului din Vladimir. Cei mai populari

35
Sfinţi în acest secol sunt Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon şi
Sfântul Pantelimon. Deşi condiţiile istorice sunt vitrege,
credincioşii răsăriteni fac pelerinaje în Palestina, la muntele
Sinai, în Muntele Athos şi la Lavra peşterilor din Kiev. Viaţa
creştinilor din Răsărit a avut şi părţi întunecate, evidenţiate de
cronicile vremii bizantine şi slave. La fel ca în Apus, se
manifestă multă violenţă, au avut loc dueluri, ucideri de
persoane, tâlhării, imoralităţi, mai ales în oraşele mari, precum
Constantinopol, Tessalonic, Kiev, Moscova.
Oamenii simpli devin superstiţioşi, cred în magie, în
reminiscenţe păgâne, în vrăjitorie, iar clericii luptă împotriva
beţiei, furtului şi a desfrâului. Datorită lipsei de cultură, mulţi
creştini devin formalişti şi ritualişti, iar evlavia se reduce la
respectarea unor practici cultice. Cultul creştin se îmbogăţeşte
cu obiceiuri noi, sărbători ale hramurilor, serbarea patronului
familiei, sfeştanii ale caselor. În această perioadă are loc
generalizarea şi fixarea celor patru posturi din an, precum şi
desăvârşirea normelor cântărilor bisericeşti.

Situaţia în Biserica Apuseană

Datorită liniştii şi progresului din ţările apusene, Biserica are
factori mai favorabili de dezvoltare decât în Răsărit. În
privinţa liturghiei, are loc înlăturarea vechilor misse locale,
ambroziană, galicană, mozarabă şi britanică. Înlocuirea
acestora cu missa romană s-a făcut greu şi cu numeroase
proteste. În secolul al XVI-lea, în nordul Italiei, contrareforma
catolică are succes datorită restaurării liturghiei ambroziene.
Limba latină devine singura întrebuinţată în cultul apusean, iar
liturghia slavă este înlăturată în secolul al XI-lea.
Datorită protestelor slavilor catolici, li s-a permis folosirea
alfabetului chirilic, iar liturghia slavă a fost săvârşită în unele
locuri până în secolul al XIII-lea. Sinodul IV de la Lateran, din
anul 1215, preciza că mărturisirea şi împărtăşirea sunt
obligatorii măcar o dată pe an, de Înviere. Datorită faptului că

36
unii preoţi săvârşeau rar litughia, sau trunchiat, în timpul
missei romane se introduce dispoziţia de a se arăta poporului
Euharistia. Se renunţă la împărtăşirea laicilor din Potir,
creştinii fiind împărtăşiţi doar cu Trupul Domnului.
Se introduce obiceiul de a se realiza procesiuni cu Euharistia
pe străzile oraşelor, din secolul al XIII-lea. Numărul Tainelor
se fixează la şapte. Botezul se săvârşea prin întreita afundare,
dar se generalizează botezul prin turnare. Începând cu secolul
al XII-lea, formula impersonală rostită de preoţi este înlocuită,
în cadrul Tainelor, cu cea exprimată la persoana întâi. Maslul
este aplicat doar muribunzilor, fiind numit „ultima ungere”.
Referitor la preoţie, celibatul devine obligatoriu, deşi se mai
cunosc cazuri de preoţi căsătoriţi, până în secolul al XIII-lea.
Taina Mărturisirii avea o importanţă mai mare decât în Răsărit.
Cine nu se spovedea era exclus din comunitatea creştină şi
pierdea drepturile publice, fiind evitat de semenii săi. Pentru
păcate grave se dădeau canoane grele: oprirea de la
Împărtăşanie, post asptru, milostenie, pelerinaje. Se introduce
folosirea rozariului şi se generalizează rostirea rugăciunilor
Tatăl Nostru şi Ave Maria.
Un lucru negativ îl constituie apariţia indulgenţelor, prin
plata cărora se credea că sunt iertate multe păcate. Dacă la
început indulgenţele se dădeau mai rar şi numai după
mărturisire, s-a ajuns apoi la abuzuri, considerându-se că pot fi
iertate şi păcatele viitoare. Prin vânzarea de indulgenţe s-au
construit catedrale, şcoli, universităţi, mănăstiri. Cultul
Sfinţilor cunoaşte o mare amploare, dar, începând cu secolul al
XII-lea, canonizările nu mai pot fi făcute de Bisericile locale,
ci doar de Papa, în numele întregii Biserici. Vieţile Sfinţilor
erau foarte populare, fiind copiate multe manuscrise, iar Sfinţii
erau luaţi drept patroni ai oraşelor şi chiar ai ţărilor.
Cultul Sfintelor Moaşte cunoaşte o mare dezvoltare, ducând
la exagerări şi numeroase falsificări, aproape fiecare biserică
importantă pretinzând că are bucăţi din lemnul Sfintei Cruci.

37
Sunt venerate ca moaşte şi obiecte inventate, bucăţi din rugul
văzut de Moise, din toiagul lui Aaron, sau bucăţi de aţă cusută
de Maica Domnului. Atitudinea Bisericii Apusene faţă de
credinţele oculte a fost mai drastică. Vrăjitoria, magia şi
chiromanţia erau sancţionate în modul cel mai aspru, mergând
până la condamnarea la moarte. Viaţa creştinilor apuseni a
cunoscut, în Evul Mediu, o mulţime de exemple pozitive,
dovadă fiind numărul mare de Sfinţi, dar şi numeroase excese,
superstiţii şi exagerări.
Una din instituţiile care a provocat cele mai multe victime a
fost Inchiziţia, tortura era îngăduită şi practicată chiar de
oamenii Bisericii. Cei acuzaţi de vrăjitorii şi homosexualitate
fiind torturaţi până la moarte. Aspectele negative ale vieţii
apusene au deranjat atât de mult, încât a fost nevoie de apariţia
reformatorilor.

38
 IX. Cultura teologică în Răsărit, între secolele XI-XIII

Datorită perioadelor dificile prin care trec Biserica Ortodoxă şi

statul bizantin în această perioadă, acest lucru se resfrânge
asupra activităţii culturale şi religioase. În acest secol se mai
pot întâlni lucrări teologice originale. Se dezvoltă, în schimb,
compilaţiile. Deşi Bizanţul s-a aflat în decădere politică, din
punct de vedere teologic s-au remarcat scriitori importanţi ce
au reuşit să îi întreacă pe cei din Apus în privinţa stilului şi a
modului de abordare. În această perioadă se reorganizează
Universitatea din Constantinopol, de către împăratul
Constantin al IX-lea.
Cele două secţii ale aceste universităţi , filosofia şi dreptul,
au atras numeroşi studenţi, Universitatea din Constantinopol
impunându-se, prin valoare, în faţa altor institute de cultură
similare. Pe lângă Universitatea din Constantinopol, au existat
centre de cultură în jurul mănăstirilor. Împăraţii bizantini din
dinastia Comnenilor s-au interesat de teologie şi cultură.
Alexios I Comnenul îi îndeamnă pe teologii bizantini să scrie
tratate, mai ales împotriva bogomilismului. Fiica lui, Ana
Comnena, a scris „Alexiada”, o lucrare importantă pentru
descrierea evenimentelor din secolul al XI-lea. Împăratul Isaac
I Comnenul este considerat cel mai bun specialist al vremii lui
în literatura antică grecească. Mihail I Comnenul este atât de
cult, încât scrie tratate de dogmatică, având exemplu pe marii
Părinţi ai Bisericii Răsăritene.

Teofilact al Bulgariei.
A trăit în secolul al XII-lea şi a fost arhiepiscop al cetăţii
Ohrida, remarcându-se prin lucrări originale. Se naşte în
Imperiul Bizantin şi studiază cu numeroşi profesori, printre
care Mihail Psellos, iar în timpul dinastiei Comnenilor este
numit arhiepiscop în Bulgaria. A fost printre cei mai buni
teologi din vremea sa. A redactat comentarii biblice, scrieri

39
polemice împotriva apusenilor şi nu s-a sfiit să-i critice pe
clericii ortodocşi care manifestau o intoleranţă excesivă.

Eftimie Zigabenos
A trăit în secolele XI-XII şi a fost apropiat al lui Alexios I
Comnenul. La sugestia împăratului, a scris o remarcabilă
lucrare, „Panoplia dogmatică”, în care descrie credinţa
Bisericii Răsăritene şi oferă informaţii despre ereziile anti-
trinitare, bogomile şi hristologice.
În privinţa dreptului canonic, s-au remarcat Ioan Xifilinos şi
Theodor Balsamon. În domeniul istoriei bisericeşti a activat
Mihail Glykas.

Eustaţiu din Tessalonic

A trăit în secolul al XII-lea. A fost un om de cultură
enciclopedică. A fost profesor de filologie şi istorie la
Universitatea din Constantinopol. Este ales episcop al
Tessalonicului, redactează predici, comentarii biblice şi
alcătuieşte imne liturgice. Este nemulţumit de cultura
monahilor şi a clericilor din vremea sa. Mulţi dintre ei abia
cunoşteau tainele credinţei creştine.

Nichita Koniates
A trăit în secolele XII-XIII şi a fost mare demnitar la curtea
imperială, remarcându-se în domeniul istoriei. „Istorie a anilor
1118-1206 ” este principala sa lucrare. Este martor ocular al
Cruciadei a IV-a, descriind jefuirea capitalei bizantine.

Nichifor Vlemides
A trăit în secolul al XIII-lea, fiind născut la Constantinopol.
S-a refugiat din cetate în cetate, datorită cuceririlor latine. A
fost printre cei mai culţi oameni din vremea sa, fiind specialist
în retorică, filosofie, fizică, medicină, matematică şi teologie.

40
A refuzat toate demnităţile ce i s-au propus, inclusiv
demnitatea patriarhală. Spre sfârşitul vieţii a înfiinţat o
mănăstire, fixându-i singur canoanele. Scrierile lui despre
logică şi fizică au fost apreciate în Apus. Printre lucrările sale
teologice, poat fi enumerată „Despre controversa Filioque”. A
compus imne liturgice, în lucrările lui autobiografice oferă date
despre evenimente şi persoane din secolul al XIII-lea.

Gheorghios Akropolites
A trăit în secolul al XIII-lea şi a fost ucenic al lui Nichifor
Vlemides. A fost apreciat de împăratul bizantin Teodor al II-
lea Lascaris şi a participat la sinodul de unire cu Biserica
Catolică, din 1274, de la Lyon. A scris o istorie a Imperiului de
la Niceea şi o istorie a sinodului unionist.

Ioan Beccos
A trăit în secolul al XIII-lea. La început a fost adversar al
apusenilor, iar apoi susţinător al unirii cu Biserica Catolică. A
fost întâiul Patriarh de Constantinopol, după sinodul unionist,
între 1274-1282. După renunţarea la unire a fost anatemizat,
trăind în exil. Are o lucrare despre sinodul unionist, „Despre
Vechea şi Nouă Romă”.
În afară de spaţiul bizantin, preocupările pentru teologie şi
cultură mai pot fi găsite în această perioadă în Bulgaria, Serbia
şi Rusia. Spre deosebire de Imperiul Bizantin, în aceste ţări
ortodoxe nu se întâlnesc autori originali. Preocupările
scriitorilor slavi erau traducerile şi compilaţiile.

41
 X. Cultura teologică în Răsărit, în secolele XIV-XV

În timpul domniei Paleologilor, ca un paradox, deşi Imperiul

Bizantin se afla la amurgul său, cultura şi teologia au cunoscut
o perioadă de înflorire mai mare decât în secolul al XIII-lea.
Spiritualitatea bizantină a fost moştenită în ţările ortodoxe din
Răsărit. După dispariţia politică a statului bizantin, teologia şi
cultura bizantină au supravieţuit. După recâştigarea
Constantinopolului din mâinile apusenilor, împăratul Mihail al
VIII-lea Paleologul reînfiinţează Univeristatea din
Constantinopol. Universitatea renăscută a câştigat cea mai
mare faimă din lumea de atunci. Au studiat aici tineri din
întreaga lume, pe lângă filologie, filosofia a fost predată în
mod strălucit de Nichifor Gregoras, Gheorghios Ghemistos
Pleton şi Gheorghe Scholarios.
Cultura bizantină a fost exportată în Italia şi prin intermediul
cunoaşterii sau redescoperirii valorilor culturale antice. În
Imperiul Bizantin, cultura şi civilizaţia au ajuns la un
asemenea grad de dezvoltare, încât aici se găseau cei mai buni
specialişti în medicină, filosofie, matematică sau astronomie.

Gheorghios Akropolites
Cunoştea cauzele eclipselor şi, îndrumat de Galileo Galilei,
ştia că Soarele este centrul sistemului solar.

Nichifor Gregoras
A trăit în secolul al XIV-lea. A fost ucenic al profesorului
Teodor Metochites. Avea un plan de îndreptare a calendarului,
înainte cu două secole de reforma gregoriană, dar nu a fost
lăsat să îl aplice. Se număra printre cele mai luminate spirite
ale vremii lui. Cunoştea teologie, filosofie, filologie şi
astronomie. A prezentat lui Andronic al II-lea Paleologul un

42
plan de îndreptare a calendarului, dar acesta nu l-a ajutat să îl
aplice.
A fost profesor la Universitatea din Constantinopol, iar
începând cu anul 1331, alături de Grigorie Palama, se implică
într-o polemică cu opozanţii isihasmului, mai ales cu Varlaam
din Calabria. A scris „Istoria Bizantină”, în 37 de cărţi, în care
se descriu cele mai importante evenimente dintre anii 1201-
1359. Pe lângă această lucrare de mare folos, a mai lăsat
corespondenţa sa, cu informaţii despre oamenii şi vremurile
lui.

Nichifor Calist Xanthopol

A trăit în secolele XIV-XV, ca simplu monah în capitala
bizantină. Principala lucrare este o istorie a Bisericii, în 23 de
părţi. Descrie evenimente până în anul 1410. Lucrarea adună
informaţii, liste de împăraţi şi conducători ai principalelor
patriarhii.

Împăratul Ioan Cantacuzino

A fost mâna dreaptă a lui Andronic al III-lea Paleologul, care
murit în 1341 şi l-a desemnat să aibă grijă de copiii săi minori
şi de soţia sa, Ana de Savoia. El a trecut prin toate demnităţile
imperiale. În anul 1374 ajunge împărat, declanşând un război
civil ce a durat 7 ani şi îi va aduce pe turci în Europa. Devine
apoi monah la Muntele Athos sub numele de Ioasaf, ocupându-
se cu studiul şi cu viaţa ascetică, până la sfârşitul vieţii.
Lucrarea sa cea mai importantă este „Istoria”, o autobiografie,
descriind evenimentele trăite de autor între anii 1320-1356, în
această lucrare prezintă, cu cele mai credibile amănunte, viaţa
răsăriteană din Balcani în secolul al XIV-lea. A mai scris
„Împotriva lui Varlaam de Calabria”, „Împotriva Iudeilor”.

43
Laonikos Chalkokondyles
A trăit în secolul al XV-lea şi a emigrat în Italia. S-a întors în
Constantinopol, punându-se în slujba sultanului Murad al II-
lea, care l-a folosit ca ambasador. Lucrarea cea mai importantă
este „Istoria Bizantină”, în care prezintă evenimentele dintre
1298-1463. Datorită simpatiei faţă de turci, prezintă cuceririle
turceşti şi oferă amănunte despre Iancu de Hunedoara şi Vlad
Ţepeş.

Gheorghios Sphrantzes
A trăit în secolul al XV-lea, a fost mare demnitar în vremea lui
Mihail al VIII-lea Paleologul şi a lui Constantin al XI-lea. A
fost martor ocular la căderea capitalei bizantine din 1453. Este
luat sclav, reuşeşte să fugă în Italia şi moare în insula Corfu. A
scris „Cronica”, o descriere cronologică a evenimentelor dintre
anii 1258-1476. Este ultimul dintre marii scriitori bizantini,
lucrarea sa fiind cea mai importantă a vremii lui. În ea se simt
sentimentele faţă de turci şi nostalgia după imperiul pierdut.

Sfântul Grigorie Palama

S-a născut în 1296 şi a murit în anul 1359. Din tinereţe s-a
remarcat prin viaţa sa de sfinţenie şi a ajuns printre cei mai
apreciaţi oameni din acea vreme. A continuat să dezvolte ideile
Sfântului Simeon Noul Teolog. Dezvoltă miscarea isihastă,
concentrându-se asupra teologiei energiilor divine necreeate.
El consideră ca energiile necreate şi lumina de pe Tabor sunt
lucrări dumnezeieşti. A fost ultimul mare teolog al Imperiului
Bizantin, fiind canonizat la scurtă vreme după moarte. A avut
o dispută cu Varlaam din Calabria. Teologia şi învăţătura lui
Grigorie Palama au fost acceptate şi însuşite de Biserica
Ortodoxă, fiind ultimele şi cele mai mari înnoiri dogmatice din
secolul al XIV-lea.

44
Nicolae Cabasila
A trăit în secolul al XIV-lea, principala sa lucrare „Explicarea
Sfintei Liturghii”, fiind cea mai bună lucrare de simbolistică
din acea vreme. Aceasta oferă o explicare mistagogică asupra
liturghiei răsăritene. O altă scriere este „Despre viaţa în
Hristos”, unde autorul arată cum poate fi sfinţită viaţa omului
prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Simeon al Tessalonicului
A trăit în secolele XIV-XV, cea mai importantă lucrare a sa
fiind „Dialoguri contra tuturor ereziilor şi despre singura
credinţă adevarată. Este o lucrare de dogmatică şi liturgică.
Această scriere descrie cultul ortodox şi combate greşelile
apusene şi erezia bogomilă.

Iosif Briennios
A trăit în secolele XIV-XV, a fost printre cei mai buni teologi
ai vremii lui. A scris „ Despre Sfânta Treime” şi „Despre
purcederea Duhului Sfânt”.

Silvestru Siropoulos
A participat la sinodul unionist de la Ferarra-Florenţa, a
redactat cea mai obiectivă lucrare despre sinodul unionist,
„Istoria adevărată a unei uniri neadevărate”.

Visarion de Niceea
A trăit în secolul al XV-lea, a participat la sinodul unionist, din
partea Bisericii Răsăritene. Datorită simpatiei lui faţă de Apus,
s-a convertit la catolicism. Ajunge cardinal şi patriarh latin de
Constantinopol, i-au lipsit câteva voturi pentru a ajunge papă
al Bisericii Apusene. A înfiinţat primele biblioteci publice şi
le-a lăsat statului veneţian. Are tratate dogmatice, lucrări
polemice şi despre unirea Bisericilor.

45
 XI. Cultura teologică în Apus, în secolele XI-XV

În ţările apusene, condiţiile au fost mai favorabile decât în

Orient, în dezvoltarea culturii şi a teologiei. Pe lângă
numeroasele şcoli, catedrale şi mănăstiri, în Apus s-au înfiinţat
numeroase universităţi, numărul acestora ajungând la 44 în
anul 1400. Deşi existau preocupări pentru cultură, mulţi clerici
şi monahi apuseni erau oameni simpli, iar în anul 1311 sinodul
din Ravenna cere preoţilor catolici să ştie măcar să citească,
ceea ce înseamnă că erau foarte mulţi preoţi analfabeţi. În
facultăţile de teologie ale universităţilor apusene se folosea
metoda raţională, scolastică şi dialectică. Expunerea credinţei
se făcea filozofic, dogma era demonstrată prin silogisme, iar
dogmatica, dreptul şi morala erau cele mai importante materii.
În această perioadă se dezvoltă, în Apus, concepţia teologică
a satisfacţiei, inaugurată de Anselm de Canterbury. Acesta a
considerat raportul dintre Dumnezeu şi om drept un raport
juridic, iar jignirea adusă de căderea protopărinţilor cerea o
satisfacţie pe care doar Fiul o putea realiza. Prin opera de
mântuire a lui Hristos şi prin faptele bune ale Sfinţilor
satisfacţia era mai mare decât cea cerută, astfel încât, în
Biserică există merite prisositoare, pe care Biserica le putea
dărui celor ce aveau nevoie, prin intermediul indulgenţelor. O
altă direcţie în teologia apuseană a fost trasată de Duns
Scottus, un geniu al scolasticii, care considera că voinţa este
mai importantă decât intelectul, iar teologia nu este o
cunoştinţă teoretică, ci una practică.
Datorită neîncrederii în intelect şi în raţiune, unitatea
teologică scolastică s-a destrămat, apărând curente noi, care s-
au dezvoltat în scepticism, criticism şi naturalism. Cel mai
mare dialectician a fost Petru Abelard, dascăl de teologie şi
filosof, care era atât de apreciat, încât în perioada de glorie
avea zece mii de studenţi. Spre deosebire de scolasticii clasici,

46
el susţinea că trebuie întâi să înţelegem şi apoi să credem. În
afară de aceste direcţii raţionaliste, în teologia apuseană s-a
dezvoltat şi o teologie mistică, potrivit căreia Dumnezeu nu
trebuie căutat cu mintea, ci înţeles cu inima. Adepţii cei mai
cunoscuţi ai acestui curent au fost Bernard din Clairvaux,
Francesco din Asissi, Thomas von Kempen şi Bonaventura.
Cea mai puţin cultivată cale a fost cea a teologiei
experimentale, care confunda dogma cu datele experienţelor
ştiinţifice.
Exponenţii cei mai de seamă ai acestui curent au fost Albert
cel Mare şi Roger Bacon. Majoritatea teologilor apuseni au
predat în universităţi, iar tinerii dornici de cunoaştere au
frecventat marile universităţi apusene. Cea mai vestită
universitate era cea din Paris, înfiinţată la începutul secolului
al XII-lea, faima dascălilor săi a atras o mulţime de studenţi,
numărul lor ajungând la douăzeci-treizeci de mii. Durata
studiului ajungea până la zece-cinsprezece ani, studenţii fiind
organizaţi într-o breaslă cu statut aparte, scutiţi la început de
impozite şi taxe.
În secolul al XIII-lea, apar şi numirile care se acordau
absolvirii ciclurilor de studenţi: baccalaureus, licentiatus,
magister, doctus. Studenţii mai talentaţi, precum şi cei săraci,
aveau burse sociale sau protecţia unor nobili. La Universitatea
din Paris, cele mai vestite materii erau teologia, filosofia,
medicina şi dreptul. Alte universităţi importante au fost la:
Bologna, înfiinţată în secolul al XII-lea, Oxford, din secolul al
XII-lea, Cambridge, din secolul al XIII-lea, Salamanca, din
secolul al XIII-lea şi Roma, din secolul al XIII-lea. În spaţiul
germanic universităţile apar mai târziu, prima la Heidelberg,
din secolul al XIV-lea.

Petru Lombardul
A trăit în secolul al XII-lea şi a făcut studii strălucite la Paris,
ajungând profesor la aceeaşi universitate. A fost ales episcop al

47
Parisului, lucrarea sa cea mai importantă este un tratat de
dogmatică, bazat pe sinteze patristice şi foarte sistematică.
Lucrarea sa a fost atât de apreciată, încât a devenit cel mai
răspîndit manual de dogmatică, până în perioada
contrareformei.

Bernard din Clairvaux

Se călugăreşte de tânăr, fiind numit egumen al mănăstirii
cisterciene din Clairvaux, la începutul secolului al XII-lea. A
dus o viaţă de sfinţenie, fiind cel mai apreciat cleric al vremii.
A refuzat orice demnitate bisericească, iar papii şi suveranii
vremii îl căutau adesea, pentru a se sfătui cu el. I-a combătut
pe teologii scolastici ai vremii, socotind că se renunţă prea uşor
la tradiţia bisericească în favoarea raţionalismului. I-a certat pe
episcopii şi pe prelaţii catolici care erau imorali. Cea mai
importantă lucrare a sa este „Comentariu la Cântarea
Cântărilor”.

Ioan Bonaventura
A trăit în secolul al XIII-lea, a studiat la Paris, fiind profesor la
aceeaşi instituţie, iar apoi intră în ordinul franciscan, ajungând
general al ordinului. Datorită calităţilor sale, a fost apreciat de
papii vremii, fiind ales cardinal. Se pregătea să ia parte la
sinodul unionist de la Lyon, dar a murit pe drum. În lucrările
sale a încercat să împace scolastica cu mistica, afirmând că
deasupra tuturor ştiinţelor trebuie să se afle contemplaţia.
Lucrările sale cele mai importante sunt un tratat de dogmatică
şi unul de mistică.

Albert cel Mare

A trăit în secolul al XIII-lea, a studiat la Universitatea din
Paris, ajungând apoi profesor la aceeaşi instituţie. S-a întors în
Germania, predând teologie la Köln şi a fost ales episcop la
Regensburg. Este socotit cel mai cult teolog al vremii sale,

48
având profunde cunoştinţe de teologie, filosofie, matematică şi
medicină. Pentru că era un bun teolog, a fost supranumit
Magnus. Lucrarea sa cea mai importantă este „Summa
theologiae”. Pentru că avea cunoştinţe în domeniul ştiinţei,
mulţi contemporani îl socoteau magician şi vrăjitor.

Thomasso din Aquino

A trăit în secolul al XIII-lea, s-a născut într-o familie nobilă
lângă Napoli, a fost atras de viaţa monahală din tinereţe,
intrând în ordinul dominicanilor. A fost elev al lui Albert cel
Mare. La 23 de ani era atât de apreciat şi era un teolog atât de
bun, încât este numit profesor de teologie şi de filosofie. A
predat la universităţile din Köln, Paris, Bologna şi Napoli. A
fost apreciat de contemporanii săi, fiind considerat cel mai
mare teolog catolic din perioada medievală. Pentru viaţa sa
sfântă şi pentru profunzimea în teologie, a primit titlul de
Doctor Angelicus. A murit în 1274, în drum spre sinodul de la
Lyon. Este cel mai bun dogmatist dintre teologii apuseni. Cele
mai cunoscute lucrări ale sale sunt „Expunerea apologetică”,
„Summa contra gentiles”, „Summa theologiae”, această din
urmă lucrare fiind considerată, până în secolul al XIX-lea,
normativă pentru Biserica Catolică.
Dacă între secolele XI-XIII, în teologia apuseană se poate
distinge o oarecare unitate, secolele XIV-XV sunt caracterizate
de frământări majore, crize morale, de certurile nesfârşite între
Biserică şi stat. Biserica trebuia să facă faţă asaltului
umanismului şi Renaşterii. Înmulţirea numărului universităţilor
şi inventarea tiparului au deschis o libertate a cunoaşterii şi a
exprimării nemaiîntâlnită. Biserica Apuseană nu mai controla
destinele politice ale statelor şi libertatea de exprimare a
omului simplu.

William Occam

49
S-a născut în secolul al XIV-lea în Londra şi a intrat în ordinul
franciscanilor. A fost profesor de teologie şi filosofie la
Universitatea din Oxford. Datorită ideilor sale inovatoare, a
fost citat la Avignon de Papa Ioan al XXII-lea pentru a-şi
justifica 51 dintre ideile sale. Procesul a durat patru ani, iar
acuzatul a fugit în Anglia. În domeniul teologiei a devenit
celebru prin nominalismul său, considerând că fiinţele sau
lucrurile sunt simpli termeni, de aceea cunoaşterea lui
Dumnezeu este discutabilă şi se poate realiza doar prin
credinţă. În concepţia sa, singurul lucru indiscutabil este
atotputernicia divină, de aceea omul trebuie să se apropie prin
credinţă de Dumnezeu.

Meister Eckhart
S-a născut în secolul al XIII-lea şi a fost călugăr dominican.
Şi-a luat doctoratul în teologie la Universitatea din Paris. A
fost profesor la Paris şi Köln. S-a remarcat prin teologia sa
mistică, reuşind să trezească o adevărată renaştere spirituală în
Germania. Opera sa cea mai importantă este o trilogie despre
cunoaşterea mistică, în care încearcă să copieze conceptele lui
Dionisie Areopagitul.

Johannes Ruisbroek
A trăit în secolul al XIV-lea şi a fost considerat unul dintre cei
mai mari mistici, fiind numit Doctor Ecstaticus. A încercat să
sistematizeze teologia contemplativă. Lucrările sale cele mai
importante sunt „Podoaba nunţii spirituale”, „Icoana mântuirii
veşnice”, ”Cele şapte trepte ale iubirii”. Este considerat
creatorul limbii olandeze moderne.

Thomas von Kempen

A trăit în secolul al XV-lea, a fost cel mai popular mistic
medieval. Lucrarea sa cea mai cunoscută este „Urmarea lui
Hristos”, fiind cea mai tipărită lucrare după Biblie. A fost

50
tipărită în 3000 de ediţii. În această lucrare autorul exprimă
concepţia mistică a omului medieval despre unirea cu Hristos,
despre urmarea Mântuitorului, despre modul în care un creştin
poate ajunge la îndumnezeire.

51
 XII. Bisericile între secolele XVI-XVIII

Începând cu secolul al XVI-lea, apare o perioadă nouă în

istoria omenirii şi a Bisericii, caracterizată de reforme
religioase, cu urmări profunde asupra vieţii bisericeşti,
culturale şi politice, până în perioada contemporană. Secolul al
XVI-lea aduce cu sine, mai ales în apusul Europei, sfârşitul
perioadei medievale, iar Renaşterea şi umanismul vor pregăti
secolul al XVIII-lea, secolul marilor frământări şi epoca
iluministă. Umanismul şi Renaşterea au pregătit reforma
religioasă, aducând libertatea de exprimare şi individualismul.

Situaţia generală a Bisericii Apusene, înaintea reformei

protestante
La începutul secolului al XVI-lea, Biserica Apuseană se afla
într-o gravă criză, ascunzând conflicte enorme ale unor
nemulţumiri adunate de sute de ani. Sfârşitul perioadei
medievale a adus cu sine pierderea supremaţiei politice a
Bisericii Catolice, compromisă prin captivitatea papilor în
Franţa, prin schisma papală şi prin starea decăzută a clerului.
În viaţa religioasă se acumulează multe nemulţumiri, starea
decăzută a lucrurilor era considerată un pretext pentru
începerea reformei. Unii teologi ai vremii, precum şi
personalităţi importante catolice, au încercat să aducă o
reformă în Biserică, mai ales în timpul sinoadelor conciliariste.
Papii de la Roma şi colegiul cardinalilor au amânat această
reformă internă. Principala nemulţumire a oamenilor era faptul
că Biserica se îndepărtase de oameni. Nepotismul era în floare,
demnităţile bisericeşti erau cumpărate, fiscalitatea eclesiastică
era excesivă. Episcopii şi cardinalii erau recrutaţi, în
majoritatea cazurilor, dintre nobili, uneori la vârste sub 18 ani.
Preoţii simpli erau desconsideraţi de către clericii superiori.
Inchiziţia a contribuit la îndepărtarea oamenilor de Biserică. În

52
perioada medievală, au murit, din pricina Inchiziţiei, zeci de
mii de oameni nevinovaţi. Marile descoperiri geografice au
schimbat raportul de forţe în Europa Apuseană, acest lucru
afectând şi Biserica.
Vasco da Gama ajunge în India, Columb descoperă America
în 1492, iar Maggelan întreprinde prima călătorie în jurul
lumii, între 1519-1522. Din Lumea Nouă sunt aduse imense
bogăţii în Europa, acest lucru contribuind la îmbogăţirea
considerabilă a oraşelor din Germania, Olanda, Spania şi
Portugalia. Decăderea societăţii feudale a adus cu sine
probleme grave în orânduirea socială a vremii. Numeroşi
nobili au fost ruinaţi, iar în oraşe au apărut noi îmbogăţiţi din
breasla negustorilor. Biserica catolică făcea comerţ, avea
bănci, practicând o dobândă de 30 %.
Începând cu secolul al XV-lea, odată cu emanciparea statelor
naţionale, Biserica apuseană şi-a pierdut influenţa, încheind
concordate cu ţările puternice, nemaiputând interveni politic,
precum în secolele XI-XIII .

53
 XIII. Martin Luther şi răspândirea luteranismului

Reforma lui Martin Luther

Scânteia reformei a fost generată de germanul Martin Luther.
Tatăl său era miner, iar Martin s-a născut în 1483, în localitatea
Eisleben. A fost crescut de mic într-o profundă religiozitate,
părinţii săi voind să-l vadă avocat. A studiat dreptul la Erfurt,
între 1501-1504, obţinând doctoratul în ştiinţe juridice. În anul
1505, în timpul unei furtuni, temându-se să nu fie trăznit, în
timpul unei furtuni, face o promisiune Sfintei Ana, aceea de a
deveni călugăr, dacă va scăpa cu viaţă. În acelaşi an intră în
ordinul augustinienilor. Luther petrece în meditaţie şi studiu,
dar acest lucru nu îi aduce linişte, chinuit de gândul că nu se va
mântui.
A suferit de pe urma arătărilor demonice. Până azi se
păstrează în chilia sa petele de cerneală din sticluţele cu care
arunca după diavol. În 1510 el va face un pelerinaj la Roma.
Între anii 1513-1517, ca şi doctor în teologie, predă exegeza
Noului Testament la Witemberg. În această perioadă îşi
cristalizează principalele idei dogmatice, începând să afirme că
omul nu poate nimic fără ajutorul graţiei divine. Atacă
problema liberului arbitru, considerând că libertatea conştiinţei
este prea grea pentru om. Susţine ideea existenţei unei preoţii
generale, iar credinţa trece pe primul plan în viaţa creştină.
La 31 octombrie 1517 publică celebrele 95 de teze ale sale,
pe care le trimite arhiepiscopului de Mainz. Punctul central al
tezelor sale era combaterea indulgenţelor, practică exagerată de
călugărul dominican Johannes Tetzel, care strângea bani pentru
ridicarea Bisericii San Pietro din Roma. Papă al Romei era
Leon al X-lea, care nu a realizat gravitatea situaţiei, iar abia
după un an de zile l-a trimis în Germania pe cardinalul
Cajetan, pentru a sta de vorbă cu Luther. Luther, ca şi Hus, a
făcut apel ca să se poată apăra în faţa unui conciliu general. În

54
anul 1519 Luther atacă prima dată primatul papal, afirmând că
nici conciliile bisericeşti nu sunt infailibile, ci numai Sfânta
Scriptură este insipirată de Sfântul Duh. Datorită faptului că
Luther avea o personalitate uriaşă, iar cuvintele sale îi
înflăcărau pe oameni, de partea sa trec numeroşi simpatizanţi,
oameni simpli, negustori, nobili germani sau teologi, precum
Filip Melanchton şi Erasmus din Rotterdam.
Acuzat de erezie, Luther se adresează poporului german în
1520, cu trei scrieri emblematice. Prima se intitulează „Către
nobilimea creştină de naţiune germană, despre îndreptarea
stării creştine”, în această scriere susţine că, dacă Biserica
Apuseană şi Papa nu doresc o reformă reală, ea trebuie făcută
de poporul german. Pentru a-i atrage pe oameni, Luther
apreciază preoţia generală, acordă dreptul de a tălmăci
Scriptura oricui şi consideră că este dreptul oamenilor să
decidă soarta Bisericii lor. În a doua lucrare, „Despre
captivitatea babilonică a Bisericii”, Luther îşi expune
principalele idei dogmatice. Pentru prima dată neagă caracterul
sacramental al Bisericii, susţinând că doar Pocăinţa, Euharistia
şi Botezul sunt de origine divină.
El consideră că principalul element al mântuirii este credinţa,
iar adevărata Biserică nu trebuie să fie una sacramentală, ci a
cuvântului. Ultima sa lucrare este „Despre libertatea omului
creştin”, fiind adresată papei Leon al X-lea. Scrierile sale au
avut o mare răspândire în lumea germanică, însă, în iunie
1520, printr-o bulă numită „Exurge Domine”, Papa denunţă ca
eretice 41 de idei din scrierile lui Luther, dându-i acestuia două
luni pentru a le retracta. Luther nu face acest lucru şi în
decembrie 1520 devine grosolan, tipărind un pamflet,
„Împotriva bulei lui antihrist”. Ideile luterane s-au răspândit cu
repeziciune.
În anul 1521, Luther trebuie să se prezinte în faţa Dietei
germane de la Worms. Membrii dietei, nobili germani, îl
condamnă, dar Luther găseşte un protector în persoana lui

55
Frederic cel Înţelept, din Saxonia, care îl ascunde un an de zile
în castelul din Wartburg. În anul 1522 Luther traduce în limba
germană Noul Testament, după versiunea grecească a lui
Erasmus din Rotterdam, iar în 1534 traduce Vechiul Testament
din limba ebraică. Prin traducerile sale este considerat
fondatorul limbii literare germane. Biblia în germană, tradusă
de Luther, a cunoscut 52 de ediţii în 25 de ani.

Răspândirea luteranismului
Ideile lui Luther s-au răspândit în centrul şi nordul Germaniei,
iar reforma a prins teren şi în ţările învecinate. Între timp, au
avut loc războaie civile între luteranii şi catolicii din sudul
Germaniei. Luteranii s-au întrunit într-o dietă la Augsburg, în
1530, unde Melanchton elaborează confesiunea de credinţă
augustană, o adevarată mărturie de credinţă a
prontestantismului luteran. În anul 1537, dieta protestantă a
confirmat adeziunea faţă de teologia lui Luther. Împăratul
spaniol Carol al V-lea, care fusese ales de electorii germani, s-
a străduit fără succes să refacă unitatea religioasă a germanilor.
Luther şi-a întemeiat apoi o familie, a avut cinci copii şi a
murit în februarie 1546. În anul 1547, Carol al V-lea învinge
trupele protestante într-o mare bătălie, dar, opt ani mai tarziu
este nevoit să recunoască dreptul fiecărei regiuni din Germania
de a-şi stabili propria religie. Din anul 1555 s-a consfinţit
dezbinarea confesională a Germaniei, nordul şi centrul au
devenit protestante iar sudul a rămas catolic. Luteranismul s-a
răspândit în întreaga Europă prin intermediul profesorilor şi
studenţilor. Luteranizarea ţărilor nordice nu s-a făcut la dorinţa
oamenilor simpli, ci a suveranilor. Între anii 1527-1544, regele
Suediei îi obligă pe supuşii săi să adere la luteranism. În
Finlanda, Norvegia şi Danemarca acest lucru se întâmplă între
anii 1534-1593. Luteranismul ajunge şi în Prusia, Boemia,
Elveţia, Ungaria şi chiar Transilvania. După anul 1525,
luteranismul se răspândeşte mai mult pe cale politică. Spre

56
sfârşitul vieţii, Luther a afirmat că ar fi dorit să rămână în
Biserica catolică, regretând că nu s-a putut întreprinde o
reformă în interiorul Bisericii Catolice.

57
 XIV. Reformatorii Uldrich Zwingli
şi Jean Calvin

După Wittenberg, oraşele Zürich şi Geneva au devenit centre

ale protestantismului. Mişcările protestante din aceste oraşe s-
au dezvoltat diferit de reforma lui Luther, în cantoanele locuite
de germani şi de francezi.

Uldrich Zwingli.
S-a născut într-o familie de ţărani bogaţi, din cantonul Saint
Galle. El nu a crescut într-un catolicism profund. A cunoscut
mediul umanist şi al Renaşterii. Încă de tânăr, deşi era preot
catolic, susţinea suficienţa şi autoritatea Scripturii,
predestinaţia şi simbolismul Tainelor. Afirma că păcatul
originar a fost voit de Dumnezeu, pentru a-şi arăta măreţia şi
iubirea faţă de om. Majoritatea Tainelor erau văzute ca
simboluri, chiar şi Sfânta Liturghie. A redus missa latină la
citirea din Scriptură, la rostirea Crezului şi la o rugăciune
euharistică.
Învăţăturile lui sunt expuse în 67 de teze, în noiembrie 1523.
Ajuns preot la catedrala din Zürich, a format un colegiu de
prezbiteri. Proprietăţile Bisericii Catolice din Elveţia, spitalele si
mănăstirile au fost confiscate, astfel încât, în prima jumătate a
secolului al XVI-lea, din cele 13 cantoane elveţiene, doar 5 au mai
rămas catolice. A fost preot militar, având ideea de a constitui o
confederaţie a statelor protestante. A murit pe câmpul de luptă, în
anul 1531.

Jean Calvin.
S-a născut în Franţa, în anul 1509, la Noyon. Tatăl său a fost
secretar de episcop, mama sa a murit de timpuriu, iar Calvin a
crescut în austeritate. A studiat la Paris, Orleans şi Bourges
dreptul, filosofia şi umanismul clasic. În anul 1533 se apropie

58
de creştinism, studiind teologia şi simţindu-se bine în
protestantism. Datorită faptului că regele catolic al Franţei,
Francisc I, îi persecuta pe protestanţi, Calvin s-a refugiat în
sudul Franţei, iar în 1545 a fugit în Elveţia.
În anul 1557 apare lucrarea sa „Institutio religionis
Christianae”, dedicată regelui francez. A fost cel mai profund
tratat de dogmatică protestantă. Explică decalogul, rugăciunea
domnească, Sfintele Taine şi principalele dogme creştine.
Susţine că între Dumnezeu şi om există o distanţă enormă. Era
de acord cu dubla predestinaţie. Susţinea că, după cădere omul
este slab şi compromis şi nici credinţa cea mai mare nu îl poate
mângâia. Spre deosebire de Luther, virtuţile supreme la Calvin
sunt ascultarea si disciplina severă. Calvin era de părere că
trebuie introdusă o adevărată tiranie a disciplinei şi a
moralităţii.
Între anii 1536-1538, a încercat să realizeze la Geneva o
republică protestantă, alături de pastorul elveţian Guillaume
Farel. Se refugiază la Basel, apoi în Strasbourg şi revine la
Geneva în 1541. Rămâne aici până în anul 1564, când moare.
În 1541 reorganizează Biserica din Geneva în patru oficii,
conduse de pastori, învăţători, bătrâni şi diaconi. Primele două
oficii se ocupau cu învăţătura religioasă, bătrânii se ocupau de
moralitate, iar diaconii de acţiunile caritabile. Calvin era
adeptul sinodalităţii, urmând ca Biserica să fie condusă de
clerici şi laici.
A încercat să controleze toate domeniile vieţii civile.
Promotorii învăţăturilor greşite erau exilaţi, printre ei şi
unitarienii. Calvin a instituit un regim de teroare la Geneva.
Între anii 1542 şi 1546 au avut loc 58 de spânzurări şi 76 de
arderi pe rug. El promova o viaţă austeră, simplă, de
corectitudine, dar şi de bunăstare. A fost singurul reformator
protestant care a permis practicarea perceperii de dobânzi. În
privinţa Sfintelor Taine, Calvin admitea doar două, Botezul şi
Euharistia. Susţinea că Hristos este prezent în Euharistie doar

59
virtual. Cultul lui Calvin era mai simplu decât cel luteran.
Predica, rugăciunile şi cântările erau elementele principale.
Calvin susţinea că împărtăşirea trebuia făcută doar la cele
patru mari sărbători de peste an. Locaşurile calvine erau mai
sărace decât cele luterane. Reforma lui s-a răspândit repede în
toată Elveţia. Adepţii lui Zwingli au fost asimilaţi de cei ai lui
Calvin. În anul 1559 a înfiinţat o Academie la Geneva, oraşul a
devenit astfel o Romă a protestantismului.

60
 XV. Răspândirea calvinismului

În anul 1565 a fost redactată “Confessio Helvetica

posterior”. Prima ţară unde a fost înfiinţată o Biserică calvină
a fost Franţa. Calviniştii francezi au fost numiţi hughenoţi.
Francisc I a respins calvinismul în Franţa, dar această reformă
a prins teren la oamenii simpli şi în rândul nobilimii.
Conducătorul hughenoţilor a devenit amiralul Gaspard de
Coligny. În anul 1559 s-a organizat un sinod francez al
Bisericilor hughenote, iar în anul 1560 a ajuns să numere 2150
de biserici.
În 1559, calvinii francezi au alcătuit o mărturisire de
credinţă intitulată “Confessio Gallicana”. S-a ajuns la un
război civil în Franţa, între catolici şi hughenoţi. Au avut loc
adevărate masacre, printre care, în 1572 măcelul numit noaptea
Sfântului Bartolomeu, în care au fost omorâţi principalii
susţinători ai calvinismului. A urmat apoi la tronul Franţei
protestantul Henric al IV-lea, care, în 1589, pentru a fi
încoronat rege, a jurat credinţă Bisericii Catolice.
În anul 1598 este acordat, prin edictul de la Nantes, libertate
protestantismului în Franţa. Edictul a fost revocat în anul 1685,
de regele Ludovic al XIV-lea. Protestantismul calvin s-a
răspândit şi în Ţările de Jos. Exilaţii din Franţa au întemeiat
primele comunităţi calvine în provincia spaniolă a Ţărilor de
Jos, în partea de nord, a Olandei de astăzi. În anul 1559 a fost
redactată mărturisirea de credinţă calvină “Confessio Belgica”.
Împăratul german Carol al V-lea şi fiul său, regele Filip al II-
lea al Spaniei, au căutat să oprească reforma calvină prin
mijloace sângeroase. Până în anul 1563 au murit executaţi 18
000 de protestanţi, iar 100 000 au fost exilaţi, lucru ce a dus la
un război civil, iar şapte comitate din nord s-au desprins de sub
tutela Spaniei şi au întemeiat Olanda. În Ungaria şi în

61
Transilvania calvinismul s-a răspândit repede, iar în anul 1567,
la Debrecen, s-a redactat “Confessio Hungaricum”.
Calvinismul s-a mai răspândit in Lituania, Cehia şi Boemia.

62
 XVI. Reforma în Anglia. Henric al VIII-lea
şi Biserica Anglicană

Anglia a fost, încă din secolul al XII-lea, statul din Europa cu

cele mai vechi tradiţii naţionale. Parlamentul avea o mare
influenţă asupra regelui. Încă din secolul al XIV-lea exista o
lege engleză, ce pedepsea cu moartea nesocotirea intereselor
engleze în faţa celor ale Bisericii Catolice. În Anglia, orice
numire de episcop se făcea doar cu aprobarea regelui. Războiul
de 100 de ani, între 1338-1453, dintre Anglia şi Franţa, precum
şi războiul civil englez dintre 1453-1485, au slăbit încrederea
populaţiei în sistemul politic, dar şi în Biserică.
În decursul acestor războaie, regii englezi şi cei scoţieni s-au
aliat Bisericii, dându-i moşii imense, în dauna nobililor. La
începutul secolului al XVI-lea, jumătate din terenurile scoţiene
şi două treimi din teritoriul englez erau ale Bisericii Catolice.
Amestecul bisericesc în treburile politice a pregătit terenul
necesar reformei, un mare rol având mişcarea lui Wycliff.

Henric al VIII-lea
Reforma a fost pregătită de mişcările umaniste şi de lucrările
lui Erasmus, englezii au rămas, însă, un popor catolic. Regele
Henric al VIII-lea a fost o mare personalitate, plină de
contradicţii. Era un om cult, a studiat la mai multe universităţi,
era un bun militar, credincios, iubitor de cultură, dar cu mare
pasiune pentru cele lumeşti. În anul 1521, când Luther îl ataca
pe papă, Henric scrie un tratat de apărare a credinţei catolice,
mai ales a celor şapte Taine.
Papa Leon al X-lea îl laudă pentru acest lucru, numindu-l
apărător al credinţei catolice. Henric s-a căsătorit cu matuşa lui
Carol al V-lea, Catarina de Aragon. Au avut împreună o fată,
pe nume Maria, viitoare regină a Angliei. Regele s-a
îndrăgostit de Anne Boleyn, domnişoară de onoare de la curtea

63
regală. Henric dorea un moştenitor băiat de la Anne Boleyn, a
vrut să divorţeze de Catarina de Aragon, cerând acceptul
arhiepiscopului de Canterbury, Thomas Wolsey. Acesta a
acceptat cererea şi l-a informat pe papă. La început, papa
Clement al VII-lea a fost de acord cu ideea, dar s-a răzgândit
ulterior.
Prietenii regelui i-au dat ideea că se poate divorţa şi fără
acordul papei. Henric a obţinut aprobarea pentru divorţ din
partea a opt universităţi catolice. Între anii 1532-1534,
Parlamentul englez a alcătuit aşa numitele acte de supremaţie,
recunoscându-i regelui Henric al VIII-lea calitatea de şef al
Bisericii engleze. Statului papal i s-au anulat toate beneficiile
materiale. Clericii catolici au semnat cu uşurinţă despărţirea de
Biserica Romei, deşi Biserica din Anglia nu a renunţat la cultul
catolic. Mai mulţi clerici catolici au protestat, cancelarul
Thomas Morus fiind executat în anul 1534.
Drept răspuns, papa l-a excomunicat pe Henric. Pasul
următor a fost secularizarea averilor Bisericii Catolice engleze,
toate fiind trecute în patrimoniul regelui, lucru ce a influenţat
pozitiv politica Angliei. Organizarea internă a Bisericii engleze
a rămas neschimbată, cu toate că un cleric, Thomas Cromwell,
era căsătorit în secret cu o luterană. Protestantismul a prin
teren în Anglia. Deşi s-a rupt de Biserica Romei, Henric a vrut
ca Biserica Angliei, al cărui şef era considerat, să rămână la o
doctrină şi cultură cât mai catolică. Regele a ordonat arderea
pe rug a celor ce negau transubstanţierea.
În anul 1539 a ordonat condamnarea la moarte a celor ce
negau transubstanţierea, celibatul, spovedania, missa şi
împărtăşania doar din potir. Mulţi englezi au fost exilaţi, chiar
soţia regelui a fost condamnată la moarte. De la a doua soţie,
Henric al VIII-lea a avut o fată numită Elisabeta, viitoare
regină a Angliei, iar de la a treia soţie, Jeanne de Seymour, a
avut un fiu, pe Eduard al VI-lea. A mai avut două soţii
luterane.

64
Accentuarea reformei anglicane
Ideile reformatoare au prins teren în vremea lui Eduard al VI-
lea, fiul lui Henric, care era minor, regenţa fiind acordată
unchiului său, contele de Somerset. În anul 1549, Thomas
Cranmer compune în limba engleză o carte de rugăciuni care a
avut mare succes in Anglia, numită “Common prayer book”.
Era un fel de molitfelnic, cuprinzând toate rânduielile
bisericeşti, cele şapte taine si rugăciuni la diferite ocazii. În
afară de această carte, Biserica Anglicană a alcătuit cartea de
hirotonii şi un catehism.
În anul 1547 s-a anulat celibatul preoţilor, s-a introdus
împărtăşania din potir, s-a încheiat confiscarea bunurilor
Bisericii. Catehismul Bisericii Anglicane conţinea 42 de
articole, doctrina despre mântuire era redată în duh luteran, iar
cea despre prefacere în duh calvinist. Biserica anglicană era
protestantă în doctrină şi aproape catolică în cult. În anul 1553
a urmat la tron fiica lui Henric al VIII-lea, Maria Tudor,
catolică ferventă. A căutat să reînvie catolicismul şi a pedepsit
protestanţii prin măsuri sângeroase, fiind numită în popor
Bloody Mary. Au fost executaţi, în vremea ei, 300 de
protestanţi. Regina Maria i-a expulzat pe preoţii căsătoriţi şi a
reintrodus Inchiziţia. Datorită acţiunilor ei, a fost urâtă de
popor.
Peste 5 ani, Maria moare şi este aleasă regină Elisabeta I,
fiica lui Henric al VIII-lea, a domnit între anii 1558-1603. A
restabilit în drepturi Biserica anglicană, fiind considerată ctitor
al Angliei moderne. În 1559 a impus ca valabile actele
religioase ale tatălui ei. Majoritatea episcopilor catolici au
refuzat întoarcerea la anglicanism. Biserica romano-catolică a
trecut în rândul Sfinţilor 187 de martiri, din perioada
Elisabetei. În timpul ei este ales arhiepiscop de Canterbury
teologul Mathew Parker.

65
 În anul 1562, Parker a redus la 39 articolele anglicane de
credinţă, marturisirea anglicană devenind mai protestantă în
doctrină. Această mărturisire de credinţă pune accent pe două
taine, neagă transubstanţierea şi icoanele, dogmele despre
purgatoriu şi predestinaţie. Mântuirea se face doar prin
credinţă. În timpul domniei ei, nu toţi supuşii au primit cu
bucurie reforma elisabetană. În anul 1567 s-a format o Biserică
prezbiteriană. În fruntea acestei Biserici a fost ales un sinod
din bătrânii comunităţilor. Elisabeta i-a persecutat la început,
dar apoi le-a acordat toleranţă, prezbiterienii fiind numeroşi
mai ales în Scoţia.
În secolul al XVI-lea ei au ajuns în parlamentul şi în
guvernul englez. După 150 de ani de confruntări sângeroase, în
secolul al XVII-lea englezii au schimbat dinastia Tudor,
aducându-l pe tron pe protestantul Wilhelm de Orania, în 1649.
Acesta a adoptat o politică de toleranţă religioasă pentru
protestanţi. În Scoţia s-a răspândit Biserica prezbiteriană,
Biserica catolică şi cea protestantă fiind interzise până în
secolul al XVIII-lea.

66
 XVII. Contrareforma în Biserica Catolică

Papa Adrian al VI-lea a recunoscut, în 1523, după începutul

reformei lui Luther, vina internă a Bisericii Catolice pentru
provocarea reformei. În anul 1527, trupele împăratului german
Carol al V-lea au jefuit Roma, Papa Clement al VII-lea fiind
umilit. În 1536, Biserica Catolică începe să reacţioneze. Papa
Paul al III-lea a numit noi cardinali, integri şi buni teologi,
renunţând la vechile principii ale recrutării ierarhiei superioare
din rândul nobilimii şi al rudelor imperiale. Această acţiune a
declanşat o regenerare morală a ierarhiei catolice, la care au
participat cardinalii italieni Contarini şi Sadoleto, spaniolul
Caraffa şi englezul Reginald Pole.
În secolul al XVI-lea, Biserica Catolică a primit un nou
impuls prin mistica spaniolă, promovată de Teresa din Avila,
Ioan al Crucii şi Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului
iezuiţilor. Împăratul german Carol al V-lea şi regele spaniol
Filip al II-lea, fiul său, au salvat catolicismul din punct de
vedere politic, opunându-se principiilor protestante. În Biserica
Catolică au existat două curente în ce priveşte refacerea
catolicismului. Primul din ele era paşnic, susţinând o reformă
internă în Biserică şi un dialog cu protestanţii; cel de al doilea
era autoritar, a apelat la Inchiziţie şi a îndemnat pe suveranii
catolici să ducă războaie cu principii protestanţi. Procesul de
reformă al Bisericii Catolice a fost dificil, durând peste 150 de
ani.

Conciliul tridentin
Aşteptatul conciliu pentru reforma Bisericii catolice a avut
loc la Trento, care făcea parte din Imperiul habsburgic. A avut
loc în trei sesiuni, între anii 1542-1563, între aceşti ani doar în
4 dintre ei s-au ţinut efectiv lucrările conciliului, ele fiind
întrerupte de mai multe ori din motive politice şi religioase. La
sesiunile de lucru au participat 200 de episcopi, superiori ai

67
ordinelor monahale şi teologi. Conciliul tridentin este
considerat, în Biserica Catolică, al XIX-lea sinod ecumenic. În
timpul lucrărilor, împăraţii habsburgi şi-au impus de multe ori
punctele de vedere, iar papii din timpul conciliului s-au temut
să adopte o reformă profundă, evitând discuţiile despre cele
mai importante probleme.
Şedinţele s-au ţinut în comisii de lucru, în număr de 25, la
care au participat teologi şi delegaţi ai papei. Spre deosebire de
conciliul de la Konstanz, votarea nu s-a mai făcut pe naţiuni, ci
pe principiul majorităţii. Dintre membrii conciliului, două
treimi erau italieni, iar ceilalţi erau din Spania sau Germania.
În anul 1564 s-au redactat actele oficiale ale conciliului, sub
conducerea lui Pius al IV-lea. Biserica catolică s-a autointitulat
Biserică romano-catolică, pentru a se individualiza faţă de
Biserica Ortodoxă şi faţă de protestanţi. Canoanele adoptate la
acest conciliu au fost dogmatice şi disciplinare. Canoanele
dogmatice au revizuit punctele doctrinare combătute de
protestanţi.
S-a reafirmat autoritatea Tradiţiei, fixarea textului Vulgatei
ca ediţie obligatorie pentru catolici, necesitatea faptelor bune şi
credinţa în cele şapte Taine. În ce priveşte Tainele, accentul cel
mai mare s-a pus pe transubstanţiere. Hotărârile disciplinare s-
au referit la viaţa creştinilor laici, fiind necesare spovedania şi
împărtăşirea deasă, obligativitatea cultului în limba latină, o
predică regulată, disciplinarea clerului. Fiecare preot nou
hirotonit era obligat să rostească Mărturisirea de credinţă
adoptată la Trento, Confessio fidei tridentina. S-a adoptat şi un
catalog al cărţilor interzise, numit „Index librorum
prohibitorum”, pentru îmbogăţirea slujirii preoţeşti s-au
alcătuit Breviarul roman, Molitfelnicul, şi Missale romanum,
Liturghierul.
În fiecare episcopie trebuia instituit câte un seminar
teologic, unde erau pregătiţi viitorii clerici, care trebuiau să
susţină un examen serios înainte de hirotonie. Episcopii erau

68
obligaţi să-şi viziteze mai des parohiile, să ţină anual un
conciliu episcopal, s-a interzis vânzarea indulgenţelor şi
perceperea taxelor de către episcopie. Din punct de vedere
practic, s-a adoptat inversarea facerii semnului crucii.
Rezultatele practice ale acestui conciliu nu au fost imediate,
ţări puternice ca Franţa şi Spania n-au îngăduit aplicarea
hotărârilor decât după câteva decenii. Ţările unde contra-
reforma a avut succes au fost Polonia, Italia, Portugalia şi
Germania. Ordinul iezuiţilor a înfiinţat numeroase colegii la
Roma, în Franţa, în Germania, pentru atragerea prostestanţilor
la catolicism. În anul 1582, Papa Grigorie al XIII-lea a
îndreptat calendarul iulian învechit, ziua de 4 octombrie
devenind 15 octombrie. Papa Sixtus al V-lea a înfiinţat o
tipografie a Vaticanului, în timpul său s-a sfinţit Capela sixtină
de la Vatican.
Contrareforma a avut şi urmări nefericite, Inchiziţia făcând
peste 30 000 de victime, printre aceste victime s-au numărat şi
personalităţi precum Galileo Galilei, Nicolaus Copernicus,
Giordano Bruno, Tomasso din Campanella. În secolul al XVII-
lea au fost condamnaţi de Inchiziţie şi filosofii Blaise Pascal şi
Renee Descartes. În Joia Mare s-a introdus anatematizarea
ereticilor şi a protestanţilor. O altă modalitate de întărire a
catolicilor a fost atragerea ortodocşilor, Biserica Catolică
realizând unirile cu Roma ale ucrainienilor din 1594 şi a
românilor din Transilvania din 1701, precum şi ale Bisericilor
vechi Orientale. Contrareforma a fost susţinută şi în plan
politic, prin războaie. În Germania, catolicii au recâştigat
Bavaria şi Westfalia, Austria rămânând catolică.

Războaiele religioase
Prima fază a acestor conflicte religioase a avut loc în
Germania, între 1537-1555. Adevărata confruntare are loc în
1618, când naţionaliştii cehi au asediat primăria din Praga,
izbucnind războiul de 30 de ani, care a avut mai multe faze,

69
purtate pe teritoriul hasburgic al statelor germane, de
Danemarca, Franţa şi alte puteri europene. Catolicii au avut
succes în prima fază, conduşi de ducele de Wallestein. În acest
război religios, un rol important l-au avut mercenarii. Unele
ţări au avut câştiguri teritoriale, iar altele pierderi. În ultima
parte a războiului, Suedia şi Franţa s-au aliat cu protestanţii.
După 30 de ani, în anul 1648 s-a semnat un tratat de pace în
Westfalia, ce asigura libertatea religiei în Europa şi egalitatea
protestanţilor cu religia catolică. Numeroase regiuni din
Germania, Olanda şi Belgia au fost distruse de război. Au fost
omorâţi numeroşi civili, au fost distruse zeci de biserici, iar
relaţiile dintre protestanţi şi catolici s-au răcit.

70
 XVIII. Ordinul iezuiţilor

Principalul reviriment al catolicilor, din punct de vedere

spiritual, a fost ordinul iezuiţilor, numit compania lui Iisus. A
apărut în Spania, întemeietorul acestui ordin fiind Ignaţiu de
Loyola. Era un nobil spaniol, născut în 1491. În anul 1521 se
converteşte la adevărata credinţă, influenţat de suferinţele trăite
în război şi de citirea vieţilor Sfinţilor Francisc din Assisi şi
Dominique Guzman. El a depus la icoana Fecioarei Maria
armele şi armura sa, hotărând să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu
şi să întemeieze o armată spirituală.
A trăit după convertire într-o adevărată asceză, iar în 1523 a
redactat lucrarea „Exerciţiile spirituale”, propunându-şi să-i
urmeze lui Hristos. Exerciţiile sale durau patru săptămâni şi
erau recomandate tuturor creştinilor. Timp de patru săptămâni
se trăia în post, rugăciune, asceză, meditaţie, urmate de
spovedanie şi împărtăşire. Ignaţiu a instituit patru faze, prin
care se intra în ordinul iezuiţilor: noviciatul, după doi ani urma
depunerea voturilor, urmau apoi studii de teologie şi filosofie
15 ani, urma apoi hirotonia, iar clericii intrau în învăţământ sau
în pastoraţie. În ultima fază ajung cei cu calităţi deosebite, ei
depunând şi al patrulea vot, pe lângă sărăcie, castitate şi
ascultare, şi anume devotamentul faţă de papă.
Conducerea ordinului era asigurată de un general, ajutat de
cinci provinciali. După convertire, Ignaţiu a studiat la Paris,
însuşindu-şi o cultură profană şi teologică. Papa a aprobat
înfiinţarea ordinului în anul 1540. Acesta s-a răspândit rapid,
datorită conducerii efective şi a mijloacelor de pastoraţie. La
moartea lui Ignaţiu, în 1556, existau iezuiţi în 12 ţări, circa
1000 de călugări fiind în Compania lui Iisus. În câteva decenii
iezuiţii au ajuns la conducerea învăţământului catolic
european. Au întemeiat la Roma Colegium Romanorum şi

71
Colegium Hungaro-germanicum. Iezuiţii se ocupau mai ales de
învăţământul şi de educaţia tinerilor.
Din anul 1545 papa le permite să slujească oriunde, fără să
dea ascultare episcopilor locului. Iezuiţii au fost activi şi pe
teren politic, numeroase fiind cazurile în care s-au implicat în
politica europeană a vremii. Papa Clement al XIV-lea
desfiinţează acest ordin în 1774, dar Papa Pius al VII-lea îl
reînfiinţează în 1814. În timpul contra-reformei s-au înfiinţat şi
alte ordine monahale, cel oratorian, al barnabiţilor, al
ursulinelor, al salesienilor, al capucinilor, al cistercienilor, al
piariştilor.

72
XIX. Misiuni creştine, catolice şi protestante, în continentele
nou descoperite

Contrareforma Catolică a reuşit să împingă protestantismul

spre nordul Europei. Ţările catolice au realizat mari descoperiri
geografice în secolul al XV-lea, ajungând în America şi Asia.
Alături de coloniştii europeni, misionarii au fost prezenţi încă
de la început în lumea nouă, considerându-i pe băştinaşii
autohtoni păgâni ce trebuie convertiţi. În secolul al XVI-lea, în
lumea catolică au fost create institute de pregătire misionară,
iar în anul 1622, la Roma s-a constituit congregaţia „De
propaganda fide”, scopul fiind centralizarea şi coordonarea
activităţii misionare catolice.
În cadrul misiunilor de încreştinare erau preferaţi călugării
în locul preoţilor celibi, favoriţii Romei fiind iezuiţii,
franciscanii şi dominicanii. Biserica Catolică a întreprins
misiuni de încreştinare la triburile indiene din Canada şi
America de Nord, la incaşi, în întreaga Americă de Sud, în
India, în China şi chiar în Japonia. În secolul al XV-lea, statele
catolice care au avut colonii erau Spania şi Portugalia, acestea
îngrijindu-se de ridicarea a numeroase biserici în lumea nouă.
Deşi la început au avut succese, misionarii catolici n-au reuşit
în unele regiuni să creeze o operă spirituală de durată, datorită
rezistenţei popoarelor cucerite, a metodelor misionare greşite şi
datorită certurilor între diferite grupări misionare.
În China şi în Japonia creştinismul a avut succes la început,
iar apoi a fost interzis. Cel mai bine a fost primit creştinismul
la inceput în Japonia, în secolul al XVI-lea, înregistrându-se
aproape 400 de mii de noi convertiţi, majoritatea ţărani. Primul
daimyo care se converteşte la creştinism este Omura Sumitada,
în anul 1563. În prima jumătate a secolului al XVII-lea apar în
Japonia şi misionarii protestanţi, mai ales cei olandezi. Din
motive politice, pentru că Japonia se afla în plin război civil,

73
adeversarii nobililor creştini i-au persecutat pe creştinii
japonezi, interzicând misionarismul creştin şi făcând numeroşi
martiri.
Din secolul al XVII-lea, timp de 200 de ani, nici un
misionar creştin nu a mai avut voie să pună piciorul pe pământ
japonez. Misionarii catolici ajung în India în 1542, cel mai
zelos fiind ucenicul şi prietenul lui Ignaţiu de Loyola, Francisc
Xavier. Acesta a întreprins o vastă operă misionară, adresându-
se indienilor din castele de jos. Misiunea catolicilor din India a
fost un succes, la început. Misionarii catolici din India, pentru
a reuşi convertirea băştinaşilor, au adoptat şi metode mai puţin
convenţionale.
Au învăţat limba indiană, i-au lăsat pe indieni să practice
anumite superstiţii vechi, folosind botezul cu sare, respectau
obiceiurile locului. În secolul al XVII-lea, misiunile catolice
ajung în China, iar iezuiţii învaţă limba chineză, fiind apreciaţi
inclusiv la curtea imperială. În Filipine misionarii catolici
ajung în 1598, iar timp de 300 de ani, 90 % din populaţia
filipineză a fost catolică. În America centrală şi cea de Sud
misiunea de evanghelizare a avut dificultăţi datorită lăcomiei şi
cruzimei conquistadorilor spanioli. Milioane de incaşi au fost
exterminaţi, iar mii de tone de aur şi de alte bogăţii au fost
duse în Europa. În America latină principalii misionari au fost
dominicanii şi franciscanii.
Indienii erau trataţi ca nişte neoameni de către spanioli,
munceau pe plantaţii şi în mine pâna la epuizare. Anumiţi
teologi catolici îşi puneau întrebarea dacă indienii au suflet,
dacă sunt şi ei oameni şi dacă Hristos s-a răstignit şi pentru ei.
Majoritatea misionarilor au avut preţuire faţă de indieni şi, prin
trimiterea de rapoarte la Madrid, raportau purtarea inumană a
guvernatorilor. Cel mai mare apărător al indienilor a fost
Bartolomeo de las Casas, care a scris lucrarea „Despre
distrugerea indienilor”, în 1552, dedicată regelui spaniol.

74
 Datorită faptului că indienii au fost exterminaţi în marea lor
majoritate, pentru a avea mână de lucru, puterile coloniale au
adus sclavi negri din Africa. Milioane de negri africani au fost
obligaţi să trăiască o viaţă de mizerie. Cele mai importante
regiuni unde au activat misionarii iezuiţi erau în Canada,
America Centrală, Cuba şi Mexic, iar în America de Sud
iezuiţii au activat în fiecare provincie. Misionarii iezuiţi, pe
lângă pregătirea religioasă, s-au implicat în viaţa de zi cu zi a
băştinaşilor, le-au construit şcoli, colegii, biserici, o
universitate la Lima, azile, orfanotrofii şi spitale.
Limba folosită era spaniola. Indienii erau ajutaţi de iezuiţi
să muncească, prin adevărate procesiuni spre plantaţii şi spre
ateliere. În secolul al XVIII-lea existau peste zece milioane de
creştini în America de Sud şi Centrală. Pe continentul african
au activat misionari catolici încă din secolul al XVI-lea.

Misiunile protestante
Misiunile protestante nu se pot compara cu cele catolice, din
punct de vedere al succesului, datorită faptului că Biserica
Protestantă era la început, iar statele protestante nu aveau puterea
economică a celor catolice. Marile puteri coloniale erau Spania,
Portugalia şi Franţa, ţări preponderent catolice. Olanda şi Anglia
erau singurele ţări coloniale unde protestanţii erau majoritari.
Misiunile protestanţilor au avut un succes relativ în America de
Nord şi în Asia. Cei mai activi în America au fost metodiştii şi
prezbiterienii englezi. În misiunea de evanghelizare din America
de Nord au activat şi puritanii, baptiştii şi anglicanii. Declaraţia
americană de independenţă din 1776 şi Constituţia Statelor
Unite din 1787, au proclamat libertatea religiei pentru toţi
cetăţenii americani, confesiunile fiind egale şi fără dreptul de a
exercita prozelitism.

75
XX. Revoluţia franceză din 1789 şi consecinţele ei religioase

În Evul Mediu şi chiar în timpul Renaşterii, credinţa religioasă

era puternică în Apusul Europei. În secolele XVII-XVIII a urmat
o scădere a credinţei, o neîncredere în Biserică datorită
naţionalismului şi curentului iluminist, care promovau doar
valorile ştiinţifice şi raţionale, negând caracterul supranatural
religios. Progresul ştiinţei şi filosofia vremii au promovat mai
multe curente de gândire, care au avut drept rezultat scăderea
credinţei, precum deismul, naturismul, scepticismul şi ateismul
enciclopediştilor francezi Diderot şi Voltaire.
Pe lângă aceste cauze culturale, în pregătirea revoluţiei
franceze au existat şi cauze politice şi sociale. Prima ţară din
lume ce a răsturnat valorile clasice a fost Stale Unite ale
Americii, care a elaborat declaraţia drepturilor omului. Secolul al
XVIII-lea a fost marcat în Franţa de numeroase frământări, de o
mare criză politică şi socială şi de o lipsă a libertăţilor
individuale. Ideile revoluţionare au fost răspândite cu câteva
decenii înainte de începerea revoluţiei, mai ales în rândul
oamenilor simpli. Regele Ludovic al XVI-lea era un om slab şi
incapabil să înţeleagă că Franţa merge spre un dezastru.
Din punct de vedere financiar, Franţa era falimentară. În 14
iulie 1789, revoluţionarii francezi au luat cu asalt închisoarea
Bastilia din Paris şi l-au forţat pe rege să accepte Adunarea
Constituantă. Deşi la început s-a dorit doar o reformă drastică,
după câteva luni revoluţionarii au scăpat lucrurile de sub control.
Majoritatea francezilor cereau înlăturarea regalităţii, alungarea
aristocraţilor şi a clericilor. Primele acţiuni ale Adunării
Constituante au fost îndreptate împotriva clerului, s-a desfiinţat
zeciuiala, toate bunurile bisericeşti au fost declarate averi
naţionale şi au fost confiscate.
Mănăstirile au fost închise, numărul episcopilor a fost redus
la 83, iar pentru preoţi s-a adoptat constituţia civilă a preoţilor,

76
pe care toţi trebuiau să jure. Preoţii de orice confesiune urmau să
fie aleşi de popor, majoritatea clericilor catolici au refuzat să
accepte hotărârea revoluţionarilor, printre care 130 de episcopi şi
65 000 de preoţi. 40 000 de preoţi catolici au fost exilaţi din
Franţa, în decurs de trei ani, iar peste 4 000 au fost condamnaţi
la muncă silnică pe viaţă. Liderii revoluţiei franceze, Marat,
Mirabaux, Robespierre şi Danton erau atei, având o atitudine
duşmănoasă faţă de Biserică. S-a interzis purtarea reverendei şi
au fost chiar condamnaţi la moarte, prin ghilotinare, aproape 300
de preoţi. A fost proclamată Republica franceză în anul 1792. În
1793, Ludovic al XVI-lea şi regina Maria Antoaneta au fost
decapitaţi.
S-a introdus căsătoria civilă. S-a impus, în 1793, calendarul
republican al decadelor, eliminându-se sărbătorile creştine. În
1793 statul francez a abolit Biserica Creştină, religia fiind
proclamată o superstiţie periculoasă. În noiembrie 1793, printr-o
procesiune, o actriţă franceză a fost aşezată cu pompă pe altarul
Bisericii Notre Dame din Paris. Credinţa în Dumnezeu era
pedepsită cu moartea, sute de preoţi şi mii de credincioşi au fost
omorâţi, fiind martiri. Au fost numeroşi prelaţi care au abjurat,
printre ei aflându-se şi arhiepiscopul Parisului. În provincia
Vendée 30 000 de creştini s-au răsculat împotriva revoluţiei,
apărând cu armele credinţa creştină, Biserica şi regalitatea.
Teroarea revoluţiei s-a diminuat după moartea lui Robespierre,
Danton şi Marat.
În timpul directoratului, între anii 1795-1799, s-a decretat
libertatea religioasă şi s-a permis preoţilor să celebreze Învierea.
Statul francez a declarat religia o chestiune particulară. A fost
instaurată un fel de religie naţională, de sorginte păgână, iar în
timplul slujbelor se făceau lecturi din diverse lucrări, printre care
lucările lui Socrate şi Coranul. După 1798, această religie
naţională a decăzut. Domnia lui Bonaparte a dus la încheierea
terorii religioase, deşi Napoleon a ocupat statul papal, iar papa

77
Pius al VI-lea a fost luat prizonier în Franţa, unde a trecut la cele
veşnice.
În 1801, între statul francez şi Biserica Catolică s-a încheiat
un tratat, numit Concordat, prin care se fixează raportul dintre
cele două instituţii, care rămâne în vigoare până în anul 1905. În
acest tratat, se stipula că religia romano-catolică este majoritară
în Franţa şi are deplină libertate. Se reorganizează viaţa
bisericească şi se fixează numărul eparhiilor la 60. Căsătoria
civilă este singura valabilă, în statul francez. Toate averile
bisericeşti sunt secularizate, iar preoţii sunt salarizaţi de statul
francez. Principala urmare a revoluţiei franceze a fost separarea
Bisericii de stat, lucru ce se menţine în Franţa până azi. Modelul
francez a fost urmat apoi de Olanda, Elveţia şi Italia. Suferinţele
îndurate de clericii şi creştinii francezi au avut şi un aspect
pozitiv, ducând şi la o renaştere spirituală în secolul al XIX-lea.
Aspectul cel mai negativ l-a consituit atitudinea duşmănoasă faţă
de religie şi faţă de creştinism în general.

78
 XXI. Biserica Răsăriteană între secolele XVI-XVIII

Imperiul Otoman s-a aflat în această perioadă la apogeul puterii

sale şi se considera moştenitorul Imperiului Bizantin. Imperiul
bizantin şi-a continuat existenţa prin cultură şi religie, în statele
din estul şi sudul Europei. Populaţia ortodoxă din Balcani şi-a
pierdut independenţa în faţa turcilor, între secolele XIV-XV, iar
situaţia Bisericii Ortodoxe în aceste ţări era una precară. Pe lângă
stăpânirea turcească, situaţia economică şi socială din Răsărit nu
se putea compara cu cea din Apus, unde industria şi comerţul
aveau tradiţii vechi, iar Evul Mediu şi feudalismul luaseră
sfârşit.
Estul şi sud-estul Europei, aflat sub stăpânire otomană, avea o
economie închisă, iar relaţiile de tip feudal au durat cu două-trei
secole mai mult decât în Apus. Politica turcilor a fost de a
consuma şi de a exploata resursele ţărilor cucerite, fără să
încurajeze dezvoltarea economică sau cea culturală. Mahomed al
II-lea Cuceritorul a luat în stăpânire principalele puncte
comerciale deţinute de genovezi şi de veneţieni în Marea
Mediterană. Sultanul Selim I a adăugat noi cuceriri Imperiului
Otoman, în Asia, Persia, Mesopotamia, Siria, Arabia şi Africa.
Imperiul Otoman era cel mai mare stat din acea vreme. Urmaşul
lui Selim I, Soliman Magnificul, a stăpânit Marea Mediterană
printr-o flotă puternică şi a ajuns până în Europa Centrală,
învingându-i pe maghiari la Mohacs, în anul 1526.
Singura victorie obţinută de creştini, în secolul al XVI-lea,
împotriva turcilor, a fost bătălia navală de la Lepanto, din anul
1571, când turcii au fost învinşi de amiralul spaniol Juan de
Austria. Începând cu secolul al XVII-lea, statul turc intră în
declin, datorită sultanilor slabi, amestecului ienicerilor în politică
şi datorită certurilor interioare alimentate de prinţii moştenitori,
care încep luptele între ei înainte de a ajunge sultani. Singura

79
instituţie ce a menţinut unitatea turcilor a fost cea a marilor
viziri.
Chiar dacă statul turc era slăbit, au urmat noi cuceriri: Insula
Cipru în 1571, Georgia în 1585, o parte a Ucrainei în 1672.
Turcii ajung să asedieze Viena între 1683 şi 1686, acesta fiind
momentul de maximă expansiune a statului otoman. Imperiul
habsburgic a pornit o campanie împotriva turcilor iar generalul
austriac, prinţul Eugeniu de Savoia, cucereşte de la turci
Transilvania, Ungaria, Slovacia, Croaţia şi Banatul. Pe teritorul
Imperiului Otoman creştinii aveau o viaţă grea, iar singurul stat
ortodox unde Biserica Răsăriteană era liberă era statul rus. În
1480 ruşii au scăpat de asuprirea tătarilor, iar începând cu
secolul al XVI-lea Rusia devine o mare putere creştină, cucerind
treptat teritoriile spre Marea Baltică, Marea Neagră şi Asia.
Ţarii şi mitropoliţii ruşi încep să vorbească de Moscova ca
fiind a treia Romă. În timpul Ţarului Ivan cel Groaznic, Rusia
ajunge la Marea Baltică şi la Marea Caspică, dar, din punct de
vedere social şi economic, rămâne o ţară înapoiată. Acest lucru
va aduce revolte sociale şi nemulţumiri. În anul 1613 ajunge la
putere în Rusia dinastia Romanov, care va dăinui până în 1917.
În 1662, Rusia cucereşte o mare parte din Ucraina, iar în timpul
lui Petru cel Mare face noi achiziţii teritoriale, ajungând până în
Caucaz şi Siberia. Încă din vremea lui Petru cel Mare, Rusia s-a
confruntat cu Turcia, iar ţarina Ecaterina a II-a se considera
protectoarea creştinilor din Imperiul Otoman, la fiecare tratat cu
turcii cerând drepturi pentru creştinii din Balcani.

80
 XXII. Situaţia Bisericii Ortodoxe în
Imperiul Otoman

Mohamed al II-lea Cuceritorul i-a acordat primului patriarh

ecumenic, Ghenadie Scholarios, numeroase privilegii pentru
Biserică. L-a întronizat personal, a garantat libertatea cultului
creştin, scutirea de impozite pentru Biserică, înmânându-i cheile
noii reşedinţe patriarhale. Patriarhul Constantinopolului a fost
numit etnarh, având dreptul de jurisdicţie deplină în toate
problemele grecilor. Patriarhul Ecumenic era considerat
conducătorul religios şi politic al ortodocşilor din Imperiul
Otoman.
După moartea lui Mahomed al II-lea, lucrurile s-au schimbat
în rău pentru creştini, datorită faptului că sultanii musulmani
erau călăuziţi de Coran şi nu admiteau privilegiile creştineşti
într-un stat musulman. Cu excepţia alegerii de patriarhi, turcii nu
se amestecau în viaţa internă a Bisericii Ortodoxe. În anul 1465
patriarhul Ghenadie Scholarios se retrage la mănăstire. În 1474,
patriarhul ecumenic Ioasaf este primul care intră în conflict cu
sultanii, fiind batjocorit şi lăsat fără barbă. În anul 1466, grecii
inaugurează un obicei prost, ce va fi menţinut de turci până în
perioada modernă. În acest an, a oferit sultanului o sumă
considerabilă, pentru a fi numit patriarh, Simeon I. Peste câteva
luni, adversarii acestuia au oferit o sumă dublă, iar Marcu al II-
lea este înscăunat patriarh ecumenic.
Obiceiul acesta a plăcut turcilor, astfel că următorii patriarhi
de Constantinopol au fost aleşi de mai multe ori. Obiceiul acesta
s-a răspândit şi la alegerea mitropoliţilor ortodocşi. În aceste
condiţii, Biserica Ortodoxă nu avea o situaţie solidă, a ajuns să
aibă datorii din ce în ce mai mari, deşi sultanul arondase
patriarhului ecumenic toate provinciile ortodoxe cucerite în
Balcani. Între secolele XV-XIX, în fiecare an trimişii
patriarhiilor răsăritene vechi colindau Rusia, Ucraina şi Ţările
Româneşti pentru a strânge daruri şi milostenii, necesare mituirii

81
turcilor. În secolul al XVII-lea, domnitorul moldovean Vasile
Lupu a răscumpărat uriaşele datorii ale patriarhiei ecumenice, iar
astfel Biserica din Moldova a primit moaştele Cuvioasei
Parascheva.
În anul 1483, patriarhul ecumenic Simeon I a convocat un
sinod pan-ortodox la Constantinopol, în care s-a anulat unirea
de la Ferrara- Florenţa în mod oficial. Patriarhii de
Constantinopol precum şi ceilalţi patriarhi răsăriteni erau
schimbaţi o dată la câteva luni. Între 1750 şi 1800, au fost aleşi
70 de patriarhi, de peste 150 de ori, datorită faptului că turcii
scoteau un profit uriaş din alegerea ierarhilor. Dintre patriarhii
acelei perioade s-a remarcat Kiril Lukaris, omorât, în 1638, de
garda ienicerilor. Între secolele XVI-XVIII- Biserica Ortodoxă şi
creştinii răsăriteni au trăit o situaţie mizerabilă, lipsiţi de drepturi
şi ajutoare. Începând cu secolul al XVIII-lea, situaţia creştinilor
ortodocşi a devenit mai bună, datorită faptului că, în provinciile
cucerite de austrieci s-a ridicat o clasă socială medie, mai ales a
macedo-românilor, care au construit biserici şi şcoli, în Serbia şi
Transilvania.
În anumite provincii din Imperiul Otoman, turcii au islamizat
forţat milioane de creştini, în Albania, Bosnia şi Bulgaria. În
privinţa organizării interne a Bisericii Ortodoxe, patriarhul de
Constantinopol a crescut în prestigiu faţă de ceilalţi patriarhi
răsăriteni. Patriarhii din Antiohia, Ierusalim şi Alexandria,
stăteau mai mult în Constantinopol. Cu toate lipsurile enumerate
mai sus, între secolele XVI-XVIII, au fost patriarhi deosebiţi,
precum Meletie Pigas în Alexandria, Dositei Nottara şi Hrisant
Nottara în Ierusalim, Ieremia al II-lea, Samuel I şi Kiril Lukaris
în Constantinopol.
Patriarhul Ieremia al II-lea, care a păstorit cu întreruperi între
1572 şi 1595, a fost primul patriarh ecumenic care a purtat o
corespondenţă cu protestanţii luterani. Patriarhul Samuel I, care
a păstorit între 1763-1774, a reformat organizarea patriarhiei

82
ecumenice, dându-i un nou regulament şi constituind un sinod
permanent, din care făceau parte patru mitropoliţi.

83
 XXIII. Înfiinţarea Patriarhiei Ruse

În secolul al XV-lea, existau două mitropolii în spaţiul rus, la

Moscova şi la Kiev. În cadrul mitropoliei moscovite, un rol
important în viaţa Bisericii l-au avut monahii, din rândurile
cărora s-au distins Sfântul Serghie din Radonej şi Sfântul Nil de
la Sorski. În anul 1516, mitropolitul din Moscova l-a chemat pe
călugărul athonit Maxim pentru a corecta cărţile de cult slavone
şi ritualul, pentru că existau mari diferenţe în slujire, între ruşi şi
greci. Maxim s-a ostenit, traducând din greacă în slavonă
principalele slujbe, dar corecturile făcute de el li s-au părut
ruşilor erezii, drept urmare l-au închis 30 de ani într-o mănăstire,
în care a şi murit.
Monahismul s-a dezvoltat în Biserica rusă considerabil, astfel
încât, în secolul al XVIII-lea existau peste 700 de mănăstiri de
monahi şi peste 200 de mănăstiri de monahii. Deşi numărul
monahilor şi clericilor era mare, majoritatea erau simpli, fără
cultură teologică şi unii chiar analfabeţi. În secolul al XVI-lea,
mitropolitul Moscovei înfiinţează o tipografie, cu ajutorul căreia
se tipăresc principalele cărţi de cult. Odată cu extinderea statului
rus, creşte şi rolul Bisericii Ruse, capitala statului rus fiind
numită a treia Romă. Ţarii ruşi şi episcopii au militat pentru
înfiinţarea patriarhiei ruse.
După numeroase insistenţe, patriarhia ecumenică a aprobat
cererea în 1589, cand mitroplitul Iov devine primul patriarh al
Rusiei, primind locul al cincilea în diptice, între pariarhiile
răsăritene. Începând cu anul 1613, când ajunge dinastia
Romanov la putere, noul patriarh, Filaret Romanov, a adoptat în
sinodul de la Moscova hotărâri privind combaterea
purgatoriului, a doctrinei filioque şi a calendarului gregorian.
În vremea sa s-au semnalat şi o serie de practici deosebite de
celelalte Biserici răsăritene: facerea crucii cu două degete,
cântarea de două ori Aliluia şi alte lucruri asemănătoare.

84
Mitropolia de la Kiev era cuprinsă în Regatul Poloniei. Un timp,
reşedinta mitropoliei din Ucraina s-a aflat la Vilnius. În anul
1596, o parte a credincioşilor ucrainieni şi bieloruşi, prin sinodul
de la Brest-Litovsk, acceptă unirea cu Biserica Catolică, iar
ortodocşii rămân cu trei episcopi, în loc de nouă.
Unul dintre ultimii mitropoliţi de Kiev este românul Petru
Movilă, care a obţinut sprijinul statului polonez pentru Biserica
Ortodoxă, prin înfiinţarea unei academii teologice la Kiev în
1631 şi prin înfiinţarea unei tipografii. Petru Movilă a militat
pentru convocarea unui sinod pan-ortodox, la Iaşi, în 1642. În
secolul al XVII-lea, Ucraina este împărţită între Polonia şi Rusia,
iar mitropolia Kievului va fi încorporată Patriarhiei ruse în 1686.

Reforma Patriarhului Nikon

Nikon a fost căsătorit, fiind preot de mir în Moscova. După
moartea copiilor se călugăreşte, ajungând egumen în 1643 şi
episcop la Novgorod în 1649. Datorită calităţilor sale teologice şi
viziunii reformatoare este ales patriarh al Rusiei. El a dorit să
schimbe şi să îndrepte greşelile de cult în Biserica Rusă,
semnalate de călugărul Maxim cu un secol mai devreme. În acea
vreme, în Biserica Rusă domina conservatorismul, un fals
misticism. Membrii acestei grupări nu admiteau că în cărţile de
cult se pot strecura greşeli.
Ideile reformatoare ale Patriarhului Nikon au fost considerate
invenţii latine, erezii. Conservatorii susţineau că facerea crucii
cu două degete este o tradiţie din secolul al XI-lea, numele lui
Iisus se scrie cu un singur „i”, Aliluia trebuie cântat de două ori,
Crucea trebuie să aibă opt capete şi nu patru, înconjurarea
Bisericii să se facă după soare, la Proscomidie să fie şapte
prescuri şi nu cinci, citirea din cazanie este mai importantă decât
predica. Patriarhul Nikon a comparat 500 de manuscrise slavone
şi 700 de manuscrise greceşti, dovedind necesitatea corectării
unor texte greşite.

85
 În anul 1654 a avut loc un sinod la Moscova, participând şi
ţarul Alexei, sinod în care patriarhul Nikon a expus concepţia sa
despre reformă, cerând şi aprobarea patriarhilor răsăriteni. În
următorii doi ani s-au ţinut mai multe sinoade şi s-au aprobat
noile cărţi de cult. Aplicarea reformei a eşuat, din cauza
rezistenţei clericilor analfabeţi şi a oamenilor simpli. Patriarhul
Nikon este nevoit să demisioneze în anul 1658. În 1666, a avut
loc un mare sinod la Moscova, participând 30 de episcopi,
patriarhul Alexandriei, al Antiohiei şi trei mitropoliţi ai
patriarhiei ecumenice, care au hotărât că Nikon este eretic şi
agent provocator al Romei. Nikon este condamnat ca şi
persoană, dar reforma este aprobată, iar ţarul a impus aplicarea
silită a acesteia, cu toata împotrivirea conservatorilor, numiţi
starovierţi sau raskolnici.
Starovierţii credeau că, prin îndreptarea cărţilor bisericeşti,
Biserica ajunge sub puterea lui antihrist. Un an mai târziu se
produce o schismă în patriarhia rusă, răspândită mai ales la sate.
Ţarul Petru cel Mare i-a prigonit pe raskolnici din motive
politice. Începând cu secolul al XVIII-lea, starovierţii au primit
libertate, împărţindu-se în peste 30 de grupări. Sunt două
categorii de raskolnici, unii care acceptă preoţia, numiţi popovţî
şi unii fără preoţi, numiţi bezpovţî. Ţarul Petru cel Mare
realizează, în vremea domniei sale, o reformă asemănătoare cu
cea a Patriarhului Nikon, din punct de vedere organizatoric.
Începând cu anul 1721, Petru cel Mare elimină demnitea de
patriarh, constituind un sinod divigent condus de mitropolitul de
Petrograd, din care făceau parte patru arhierei, şapte arhimandriţi
şi doi protopopi.
Ţarul era reprezentat de un oberprocuror. Patriarhiile
răsăritene au fost nevoite să recunoască această reformă. În
vremea ţarinei Elisabeta I, au fost prigoniţi armenii, tătarii şi
evreii. Ţarina Ecaterina a II-a secularizează o parte din averile
Bisericii şi mănăstirilor în anul 1763. În vremea ei, după întreita
împărţire a Poloniei, intră în componenţa Imperiului ţarist opt

86
milioane de credincioşi uniţi. Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a
au înfiinţat şcoli teologice, introducând limba rusă în şcolile
laice. În secolul al XVIII-lea, Biserica rusă avea patru academii
şi 57 de seminarii eparhiale.

87
 XXIV. Biserica Ortodoxă în Balcani şi în Imperiul
habsburgic, în secolele XVII-XIX

Popoarele ortodoxe din Balcani au trăit în Imperiul Otoman,

iar în unele ţări, din secolul al XVII-lea, şi în Imperiul
habsburgic, care şi-a extins dominaţia în Transilvania, Bosnia şi
Croaţia. Credincioşii sârbi s-au refugiat în masă la nordul
Dunării în secolul al XVII-lea, sub conducerea patriarhului
Arsenie al III-lea, stabilindu-se în Imperiul habsburgic 37 de mii
de familii, din Croaţia până în Banat. Acest refugiu al sârbilor s-
a datorat situaţiei grele de sub stăpânirea turcească.
Austriecii le-au acordat privilegii sârbilor, mult mai mari ca şi
celorlalţi ortodocşi, ceea ce a determinat dezvoltarea Bisericii
sârbe. Împăratul austriac a dat sârbilor dreptul la o mitropolie la
Karlowitz, cu şapte episcopii sufragane. Sârbii au avut o situaţie
privilegiată, alegându-şi singuri episcopii, pe care îi confirma
împăratul. În secolul al XVIII-lea, mitropolitul din Karlowitz a
fost desemnat întâistătătorul tuturor ortodocşilor din Imperiul
habsburgic. Sârbii şi-au deschis şcoli în aproape toate satele,
având şi şcoli de teologie. Datorită acestor avantaje, au încercat
sa sârbizeze numele şi slujbele celorlalţi ortodocşi, inclusiv pe
cele ale românilor, provocând mari nemulţumiri, mai ales în
Banatul românesc şi în regiunile Arad, Timişoara, unde românii
erau majoritari. În Balcani, situaţia credincioşilor ortodocşi era
mult mai grea. Sârbii, albanezii şi bulgarii n-aveau drepturi
politice decât dacă se converteau la islamism.
Anumite popoare din Balcani şi-au câştigat anumite drepturi,
după îndelungate suferinţe. Ca şi în cazul grecilor, demnităţile
clericale în Bisericile din Balcani se cumpărau cu bani. La fel ca
în Asia Mică, credincioşii orotodocşi din Balcani, sârbii şi
bulgarii, au trăit într-o nesiguranţă continuă. Majoritatea
oamenilor trăiau în mizerie, iar mai mult de jumătate din preoţi
erau analfabeţi. În anul 1595, drept represalii, turcii au ars

88
moaştele Sfântului Sava lângă Belgrad. Situaţia bulgarilor era
asemănătoare cu cea a sârbilor. Pe lângă asupririle din partea
turcilor, bulgarii au avut probleme şi cu patriarhul din
Constantinopol, care a desfiinţat patriarhia bulgară în vremea
patriarhului ecumenic Samuil I Hangeris.
În secolul al XVIII-lea, acelaşi patriarh desfiinţează şi
patriarhia sârbă din Ipek, Patriarhia din Constantinopol
rămânând singura patriarhie în Imperiul turc, până în 1914.
Credincioşii bulgari şi sârbi s-au arătat nemulţumiţi de aceste
hotărâri ale patriarhului ecumenic. Până în secolul al XIX-lea,
când statele balcanice s-au emancipat de sub stăpânirea
turcească, au avut numeroase neînţelegeri cu Patriarhia greacă.

89
 XXV. Raporturile Bisericii Ortodoxe
cu protestantismul

În timpul reformei religioase din secolul al XVI-lea, Bisericile

luterană, calvină şi anglicană nu ştiau aproape nimic despre
Biserica Ortodoxă, raportându-se doar la Biserica Romano-
Catolică. După trecerea câtorva decenii, teologii luterani au avut
iniţiativa unui dialog cu Biserica Ortodoxă. În polemicile sale,
Luther se raporta adesea la Biserica Ortodoxă, ştiind că nici ea nu
susţine primatul papal, purgatoriul, indulgenţele şi alte probleme
catolice. Patriarhul ecumenic Ioasaf al II-lea, l-a trimis în 1559 la
Wittenberg pe diaconul ortodox Dimitrie Misos.
Acesta se întâlneşte cu marele teolog luteran Filip Melanchton,
care-i trimite patriarhului ecumenic traducerea în greacă a
Confesiunii augustane. Cu trecerea timpului, protestanţii au încercat
să se apropie de Biserica Ortodoxă, pentru a-i combate pe catolici.
În anul 1572, pastorul Stefan Gerlach a încercat să ducă tratative cu
patriarhul ecumenic Ieremia al II-lea, dorind o apropiere de Biserica
Ortodoxă. În 1574, teologii luterani din Tübingen au trimis o nouă
traducere în greacă a Confesiunii angustane patriarhului ecumenic.
Patriarhul le răspunde protestanţilor, vorbindu-le despre tradiţie şi
despre sinoadele ecumenice.
Ieremia al II-lea a subliniat inovaţiile protestanţilor, declarându-
le aproape erezii, criticând ideea unei Biserici lipsite de tradiţie, fără
cele şapte Taine şi fără succesiunea episcopală. Acest răspuns al
Patriarhului Ieremia constituie primul dialog şi prima
corespondenţă între ortodocşi şi protestanţi. În anul 1576, patriarhul
Ieremia trimite o nouă scrisoare teologilor din Tübingen, unde
analizează punct cu punct Confesiunea augustană. Patriarhul
ecumenic a combătut ideea protestanţilor despre mântuirea numai
prin credinţă, i-a criticat pe luterani pentru eliminarea anumitor
taine, stăruind pentru importanţa cultului bisericesc, a Sfinţilor şi a
icoanelor.
După ce teologii luterani au răspuns în 1581, Ieremia al II-lea
afirmă că, dacă luteranii nu recunosc doctrina şi tradiţia răsăriteană,

90
o apropiere şi o unire între cele două Biserici este imposibilă.
Răspunsul Patriarhului Ieremia a avut un ecou local în secolul al
XVI-lea, şi a constituit o primă încercare de dialog între ortodocşi şi
protestanţi. Dialogul calvinilor cu Biserica Ortodoxă a fost mai
dramatic, datorită sfârşitului patriarhului ecumenic Kiril Lukaris. În
tinereţe, acesta a studiat în Italia, la Padova şi Veneţia. A fost
trimis în Polonia de Meletie Pigas, patriarhul Alexandriei, unde se
remarcă prin sprijinirea ortodocşilor. Lukaris a stat o vreme şi în
Ţara Românească, apoi a fost ales patriarh al Alexandriei, în 1602.
În anul 1621 ajunge patriarh ecumenic, în plin război religios între
protestanţi şi catolici.
A căutat să fie diplomat cu ambasadorii marilor puteri la
Istanbul, încercând să se apropie de calvini. Apropierea de aceştia a
fost făcută diplomatic, ajutorul primit de la calvini fiind financiar.
În încercarea lor de a se opune catolicilor, calvinii l-au amestecat şi
pe Lukaris, un predicator şi ambasadorul olandez au publicat în
latină şi în greacă, la Geneva, în 1633, o mărturisire de credinţă
ortodoxă, cu puternice elemente calvine, sub numele patriarhului
Lukaris. Această publicare a stârnit un imens scandal, deşi
patriarhul a jurat public că nu el este autorul. În anul 1634, Kiril
trimite oficial protestul său la Geneva. În împrejurări tragice,
datorită scandalului, patriarhul Lukaris este asasinat de ieniceri, în
1638. Relaţiile dintre ortodocşi şi protestanţi, după această acţiune
tragică, vor cunoaşte o perioadă de declin, ele fiind reluate abia în
perioada modernă.

91
 XXVI. Sinoadele ortodoxe din secolul al XVII-lea

Drama patriarhului Lukaris a produs mari tulburări în Răsărit, în

secolul al XVII-lea. Protestanţii au exploatat în folosul lor
mărturisirea de credinţă calvinizantă, iar ortodocşii, pentru a
răspunde acuzaţiilor, şi-au pus problema redactării şi tipăririi unor
noi mărturii de credinţă, ultimele făcute în perioada disputelor
privind luteranismul.

Sinodul de la Iaşi, din 1642

Mitropolitul Petru Movilă şi domnitorul Vasile Lupu al Moldovei
au organizat un sinod ortodox la Iaşi, în anul 1642, pentru a
condamna mărturia calvinizantă a lui Lukaris şi pentru a discuta
aprobarea unei mărturii de credinţă ortodoxe, redactată în latină de
Petru Movilă. Printre participanţi s-au numărat mitropolitul Porfirie
din Niceea, Meletie Sirigos, rectorul academiei de teologie din Kiev
şi reprezentanţi ai Bisericilor din Moldova. Deşi a fost mai mult o
conferinţă teologică, adunarea de la Iaşi este considerată un sinod
pan-ortodox. Deşi Petru Movilă era autorul mărturiei, el nu a
participat la sinod.
Meletie Sirigos traduce în greacă lucrarea lui Movilă şi îndreaptă
punctele referitoare la purgatoriu şi la momentul prefacerii darurilor
prin invocarea Sfântului Duh. La sfârşitul acestui sinod,
mărturisirea de credinţă îndreptată este aprobată de toţi participanţii
şi apoi va fi tipărită. În anul 1643, ea este confirmată din nou la
Constantinopol, fiind laudată de toţi patriarhii răsăriteni. La Iaşi
este condamnată lucrarea Patriarhului Lukaris.

Sinodul de la Ierusalim, din 1672

Protestanţii luterani şi calvini au tradus Noul Testament în limba
neo-greacă, schimbând anumiţi termeni şi dăruindu-l aproape gratis
ortodocşilor săraci, în speranţa că mulţi ortodocşi vor trece la
protestantism. În faţa propagandei protestante, ierarhii răsăriteni au
convocat un nou sinod la Ierusalim, în anul 1672, la care au
participat 71 de episcopi, inclusiv toţi patriarhii răsăriteni. A fost

92
alcătuită o altă mărturisire de credinţă, de catre patriarhul Dositei al
Ierusalimului, numită „Pavăza Ortodoxiei”. Această mărturie a fost
aprobată, pentru a fi tipărită şi răspândită în lumea ortodoxă, pentru
a-i ajuta pe credincioşi să-şi cunoască propria tradiţie.

93
 XXVII. Mărturisiri de credinţă ortodoxă,
din secolul al XVII-lea

După disputele dintre ortodocşi şi catolici, din secolele XIII-

XV, prima mărturie de credinţă ortodoxă îi aparţine patriarhului
Ghenadie al II-lea Scholarios. În urma unor convorbiri cu
Mahomed al II-lea, Ghenadie compune o mărturie de credinţă în
anul 1456, în care trata, bazându-se pe operele Sfinţilor Părinţi,
principalele puncte ale dogmaticii răsăritene. Până în secolul al
XVII-lea, lucrarea lui Scholarios a rămas singulară, ceea ce arată
criza profundă a Bisericii Răsăritene.

Mărturisirea de credinţă a lui Mitofan Kritopoulos

Acesta a studiat zece ani în medii protestante, fiind un
promiţător teolog, trimis la studii de patriarhul Lukaris. A
alcătuit o lucrare în anul 1625, în care expune doctrina ortodoxă,
în 23 de capitole.

Mărturisirea lui Petru Movilă

A fost redactată în limba latină, având o formă de catehism, cu
161 de întrebări şi răspunsuri, unde se explică Crezul Niceean,
rugăciunea domnească şi Decalogul. Petru Movilă a avut
influenţe latine, acest lucru regăsindu-se în concepţia despre
purgatoriu şi concepţia despre prefacerea darurilor. Lucrarea sa
s-a bucurat, după corectarea greşelilor, de o reală apreciere, fiind
publicată în Rusia şi Grecia.

Mărturisirea de credinţă ortodoxă a Patriarhului Dositei al

II-lea al Ierusalimului
Această lucrare, intitulată „Pavăza Ortodoxă”, a fost aprobată
oficial la sinodul de la Ierusalim, din 1672. Cuprindea 18
capitole, patru întrebări şi răspunsuri. Se referea la creaţie,
providenţă, mântuire, Biserică şi Taine. Aceste mărturisiri au
fost răspunsurile Bisericii Ortodoxe, faţă de agresiunea
protestanţilor şi a Bisericii Catolice din secolul al XVII-lea.

94
 Biserica în perioada modernă şi contemporană,
în Apus (secolele XVIII-XX)

XXVIII. Situaţia generală, politică, religioasă şi culturală în

ţările din Apusul Europei,
între secolele XVIII-XX

Revoluţia franceză din 1789 a răspândit, în majoritatea ţărilor

europene, ideile despre libertate şi despre drepturile omului.
Efectul religios negativ al acestei revoluţii s-a concretizat într-o
secularizare continuă, până azi. Dezvoltarea democraţiei, a
sistemului parlamentar, progresul ştiinţei şi tehnicii şi noile
curente culturale, au contribuit la un proces profund de laicizare.
În timpul Imperiului francez creat de Napoleon, Franţa a
creat instituţii moderne ale statului, acestea fiind preluate în
majoritatea ţărilor europene. În anul 1905, guvernul francez
hotărăşte separarea Bisericii de stat, lucru urmat şi de alte ţări.
Primele decenii după căderea lui Napoleon au dus la o restaurare
relativă a Bisericii Catolice. Din punct de vedere politic, în anul
1815 este creată, la Paris, organzaţia numită Sfânta Alianţă, de
Ţarul Alexandru al Rusiei, Împăratul austriac Francisc I şi cel
german Friedrich Wilhelm al III-lea. Această alianţă a dus o
politică reacţionară şi a încercat să înnăbuşe orice mişcare
naţionalistă, până în 1848. După căderea lui Napoleon, statul
papal a fost restabilit, Inchiziţia a fost interzisă în Portugalia, în
1822, Spania, în 1834, Italia, în 1848. Anul 1848 aduce un nou
val de revoluţie în întreaga Europă.
Revoluţiile europene sunt reprimate sângeros, dar marchează
începutul mişcării de redescoperire a valorilor naţionale.
America de Sud, aflată sub stăpânire spaniolă, a fost zguduită de
numeroase revoluţii, între 1810-1830, în urma cărora multe state
din America de Sud şi-au dobândit independenţa. Ţara
europeană cea mai zguduită de frământări şi revoluţii a fost

95
Franţa, care a cunoscut revoluţiile din 1830, 1848 şi 1870. La
inflamarea vieţii sociale a contribuit şi progresul tehnicii.
Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a dus la pierderea a
sute de mii de locuri de muncă, iar muncitorii erau obligaţi să
muncească între 10 şi 18 ore pe zi. În ţările industrializate erau
angajati şi copiii.
Între anii 1853 şi 1871 se restaurează în Franţa Imperiul, în
timpul nepotului lui Napoleon, Napoleon al III-lea. Înfrângerea
Franţei în războiul cu Germania, în 1870, a dus la căderea
definitivă a monarhiei franceze. Franţa cedează Germaniei
provinciile Alsacia şi Lorena. Începând cu anul 1876, Franţa
redevine republică, rămânând aşa până azi. La începutul
secolului XX, în 1904, ca o reacţie faţă de puterea crescândă a
Germaniei, Anglia şi Franţa înfiinţează Antanta Cordială, căreia
i se alătură Rusia, formând Tripla Alianţă. Germania şi Imperiul
habsburgic crează Alianţa Puterilor Centrale, cărora li se alătură
şi România. În 1914, în urma asasinării moştenitorului tronului
habsburgic în Bosnia, Austro-Ungaria declară război Serbiei, iar
şirul de alianţe duce la izbucnirea primului război mondial, ce va
dura până în 1918.
De partea Puterilor Centrale au intrat în război Bulgaria şi
Turcia. Primul război mondial aduce peste zece milioane de
morţi, zeci de milioane de refugiaţi şi destrămarea a trei imperii,
precum şi modificări semnificative ale graniţelor, ce vor duce
inevitabil la al doilea război mondial. Din punct de vedere
cultural, secolul al XIX-lea a fost unul frământat, începutul său
fiind influenţat de criticismul lui Kant, care supunea raţiunii
orice problemă, inclusiv pe cea religioasă. Secolul al XIX-lea
aduce progrese rapide în industrie şi comunicaţii, se inventează
telefonul, se dezvoltă calea ferată, iar toate aceste progrese duc
la o îndepărtare avansată a oamenilor de Biserică.
Charles Darwin crează teoria evoluţionistă, susţinâd că omul
se trage din maimuţă, fiind ultima etapă a evoluţiei lanţului
animalelor. Filosoful Friedrich Nietzsche dă o nouă lovitură

96
creştinismului, susţinând că Biserica a creat o morală
sclavagistă, ce trebuie înlocuită cu supra-omul. Nietzsche este
autorul sintagmei „Dumnezeu a murit”. În aceste frământări
religioase şi filosofice, au existat mai ales în cultură, elemente
ce au căutat să se apropie de creştinism, cu precădere în
literatura rusă, autori precum Dostoievski, cu operele „Crimă şi
pedeapsă”, „Fraţii Karamazov” şi Lev Tolstoi, cu lucrarea
„Război şi pace”. În domeniul muzical, majoritatea
compozitorilor s-au apropiat de Biserică, precum compozitorii
Bach, Mozart, Beethoven, Franz Liszt.
Modificarea graniţelor din 1919 a dus la crearea mişcării
naţionaliste de dreapta, în întreaga Europă: mişcarea fascistă din
Italia a lui Benito Mussolini şi cea nazistă a germanilor, sub
conducerea lui Adolf Hitler. Al doilea război mondial începe în
toamna anului 1939, prin atacarea Poloniei de către Germania.
Alianţa Poloniei cu Anglia şi Franţa duce la declanşarea
războiului, Germania cucerind aproape întreaga Europă în anul
1943. Germania este învinsă apoi, în 1945, de englezi, americani
şi sovietici. Au murit cincizeci de milioane de oameni în al
doilea război mondial, apărând o nouă modificare a graniţelor.
După al doilea război mondial se crează două blocuri, între ţările
europene intrate sub influenţa sovietică şi ţările din vestul
Europei, care formează Organizaţia Atlanticului de Nord.
Războiul rece a fost o confruntare ce a durat până în 1989,
această confruntare angrenând întreaga Europă şi viaţa
religioasă.

97
 XXIX. Biserica Romano-Catolică în Occident,
în secolele XIX-XX

Catolicismul în Italia
În Italia, raportul dintre stat şi Biserică a avut un caracter
special, datorită reînfiinţării statului papal în anul 1815. Prin
urmare, s-a înfiinţat gruparea politică a carbonarilor, condusă de
Giuseppe Garibaldi şi Giuseppe Mazzini, care doreau
emanciparea Italiei. Revoluţia din 1848 a dat mari speranţe
italienilor. Trupele revoluţionare ocupă Roma în anul 1848, Papa
Pius al IX-lea fiind nevoit să plece din Roma, dar revoluţia este
învinsă.
În anul 1854, Pius al IX-lea proclamă dogma Imaculatei
Concepţii, fără să consulte sinodul episcopal catolic. Această
învăţătură s-a bazat pe apariţia Fecioarei Maria la Lourdes, şi pe
viziunea avută de păstoriţa Bernadette Soubirous. Sfântul
Bernard din Clairvaux combate această învăţătură, în secolele
XII-XIII. În anul 1859, revoluţionarii italieni reuşesc să unifice
Italia, în afara teritoriului statului papal, sub regele Vittorio
Emanuelle al II-lea. Statul papal luase fiinţă în secolul al VIII-
lea, în vremea Papei Ştefan al II-lea, teritoriul cucerit de la
longobarzi fiind cedat papei de regele francilor Pipin cel Scurt.
Statul papal a existat până în anul 1870, când armata lui
Garibaldi cucereşte Roma şi desfiinţează statul papal, în vremea
lui Pius al IX-lea.
Regele italian Vittorio Emanuelle îi garantează papei dreptul
de a numi episcopi în Italia fără amestecul statului, dar Biserica
Catolică devine separată de stat. Pius al IX-lea a refuzat să
semneze vreo înţelegere cu statul italian. În 1929, dictatorul
fascist Mussolini încheie o convenţie cu papa Pius al XI-lea, prin
care recunoaşte noul stat papal, numit „Città del Vaticano”.
Teritoriul noului stat avea 44 de hectare, iar Vaticanul avea
următoarele prerogative: armata compusă din garda elveţiană,

98
teritoriu suveran, dreptul la misiuni diplomatice prin nunţiu
apostolic, poştă proprie, monedă, cale ferată, post de radio şi de
televiziune.
Statul italian a recunoscut învăţământul religios în şcoala
primară şi secundară, căsătoria religioasă, şi congregaţiile
religioase, iar catolicismul devine religia oficială în Italia. După
al doilea război mondial, statul italian încheie un alt concordat
cu Vaticanul, în anul 1984, în timpul Papei Ioan Paul al II-lea.
Acordul stipulează separarea totală a Bisericii de stat. Biserica
Catolică nu mai este socotită Biserică naţională, iar catolicismul
nu mai este religia oficială în Italia, învăţământul religios nu mai
este obligatoriu.

Catolicismul în Franţa
Biserica Catolică a avut primele conflicte cu statul francez în
timpul revoluţiei din 1789, dar şi în vremea lui Napoleon I. Nici
o altă ţară din Europa n-a fost atât de frământată de instabilitatea
politică şi de ideile revoluţionare ca Franţa, acest lucru afectând
viaţa religioasă. În secolele XIX-XX atmosfera a fost ostilă
Bisericii, iar statul francez a fost un stat laic. Abia în anul 1850
Biserica Catolică franceză obţine dreptul la învăţământul
religios.
În 1873 se interzice universităţilor catolice dreptul de a mai
oferi titluri academice. În anul 1880 sunt desfiinţate toate şcolile
patronate de iezuiţi. Tot atunci se desfiinţează posturile de preoţi
militari şi din spitale, este scoasă crucea din şcoli şi din
tribunale, se desfiinţează repaosul duminical. În 1905, prin legea
Combes, Biserica Catolică din Franţa este separată de statul
francez. Toate ordinele mănăstireşti sunt desfiinţate,
învăţământul religios este interzis în şcoli, se secularizează
averile bisericeşti.
Aceste măsuri au fost combătute de Papa Pius al X-lea şi de
Biserica Catolică. Biserica franceză a reuşit să menţină o evlavie

99
moderată, datorită şcolilor proprii, gimnaziilor, liceelor şi
facultăţilor. În anul 1858 a avut loc apariţia Fecioarei Maria la
Lourdes, fapt ce a creat un val puternic de evlavie. În 1909 a fost
beatificată Jeanne D’Arc, fecioara din Orleans. Biserica Catolică
din Franţa trăieşte în a doua jumătate a secolului XX o perioadă
de criză, datorită laicizării excesive şi indiferentismului religios.
Din cei aproape 60 de milioane de locuitori francezi, mai puţin
de o treime s-au declarat catolici. În Franţa există şi o altă
Biserică, cea protestantă, cu 2 milioane de credincioşi, cu
puternice facultăţi de teologie şi cu o viaţă socială activă.

Catolicismul în Germania
În timpul lui Napoleon, în Germania s-au secularizat bunurile
Bisericii. După căderea lui Napoleon, Biserica Catolică a
încheiat concordate cu toate statele germane, în afară de Prusia.
În secolul al XIX-lea, au fost două conflicte majore între statul
german şi Biserica Catolică. În anul 1803, regele Prusiei a dat o
lege prin care, în cazul căsătoriei mixte, copiii să urmeze religia
tatălui.
Papa Pius al VII-lea a cerut preoţilor catolici să nu mai
oficieze căsătorii mixte, deoarece copiii nu vor fi crescuţi în
religia catolică, dacă tatăl este protestant. Datorită protestelor
clerului catolic, doi episcopi sunt întemniţaţi, împreună cu alti
preoţi. În anul 1840, regele Prusiei cedează şi îi eliberează pe cei
închişi se, împăcându-se cu Roma. În 1873 ia fiinţă mişcarea
„Kultur Kampf”, lupta pentru cultură, prin care se urmărea ca
întreaga viaţă bisericească, formarea clerului şi numirea preoţilor
să fie sub controlul statului german. Cancelarul german Otto von
Bismarck ia măsuri împotriva clericilor germani care au
protestat, arestează mulţi preoţi şi secularizează ceea ce mai
rămăsese din bunurile Bisericii. Papa Pius al IX-lea i-a obligat
pe preoţii catolici să nu respecte prevederile statului german.
În anul 1877, Bismarck este nevoit să cedeze, episcopii
destituiţi sunt repuşi în scaun, iar învăţăântul religios devine

100
obligatoriu în şcoli. După primul război mondial, Vaticanul
încheie un concordat cu Germania, prin Papa Pius al XI-lea, în
1933, cu proaspătul cancelar Adolf Hitler. În timpul naziştilor,
sute de clerici catolici au fost arestaţi, trimişi în lagăre şi chiar
omorâţi, datorită protestelor faţă de regimul nazist. În 1937, Papa
Pius al XI-lea, ca o reacţie faţă de evenimentele din Germania,
condamnă nazismul prin enciclica numită „Mit brenender
Sorge”. După al doilea război mondial, Biserica Catolică devine
tot mai puternică în Germania, numărând patruzeci de milioane
de credincioşi, majoritatea în sud şi în centru. Restul populaţiei
este formată din credincioşi evanghelici luterani.

Catolicismul în alte ţări

În Imperiul Habsburgic, Biserica Catolică a avut situaţia cea
mai privilegiată din Europa, datorită credinţei austriecilor. În
anul 1784, împăratul austriac Iosif al II-lea a acordat toleranţă
religiei şi drepturi politice şi creştinilor necatolici. În 1855,
Imperiul austriac încheie un Concordat cu Statul papal. Biserica
Catolică din Austria s-a menţinut puternică în secolul al XIX-lea,
nefiind secularizată. După primul război mondial este înfiinţată
Republica Austria, majoritatea populaţiei fiind catolică. Biserica
Catolică din Austria contemporană este puternică, păstrându-şi
toate privilegiile din trecut.
În Elveţia, trăiesc astăzi două milioane de catolici. În anul
1889 s-a înfiinţat o universitate catolică la Freiburg. În 1910,
Biserica se separă de stat şi în Elveţia. În Spania, catolicismul a
fost privilegiat şi socotit religie de stat. Până în 1976, Biserica
Catolică din Spania s-a bucurat de o mare influenţă în viaţa
politică, socială şi culturală. În anul 1953, guvernul spaniol
semnează un Concordat cu Vaticanul, fiind confirmate
privilegiile Bisericii Catolice din Spania, concordat calificat ca
cel mai perfect acord din lume. În 1978, Parlamentul spaniol
adoptă noua Constituţie, prin care Spania este un stat laic, iar
Biserica Catolică nu mai este Biserică de stat.

101
 În Portugalia, în 1822 au fost secularizate bunurile Bisericii şi
au fost desfiinţate mănăstirile. Până în anul 1970, se menţin
privilegiile Bisericii Catolice portugheze. Majoritatea
portughezilor sunt catolici. În Belgia, 75 % din populaţie este
catolică. În anul 1855 s-a înfiinţat Universitatea Catolică din
Louvain. În Olanda, o treime din locuitori sunt catolici, iar restul
protestanţi. Polonia şi-a dobândit independenţa în 1919, încheind
un concordat cu Vaticanul în 1925. Învăţământul religios este
obligatoriu în Polonia, până la nivelul universităţilor. În Ungaria
55 % dintre locuitori sunt catolici, restul sunt reformaţi calvini.
În Croaţia, majoritatea locuitorilor sunt catolici, la fel şi în
Slovenia. În Rusia, regimul ţarist a secularizat bunurile Bisericii
Catolice în anul 1844, iar în 1847, Ţarul Nicolae I a încheiat un
Concordat cu Vaticanul.
În Marea Britanie, catolicismul are libertate din anul 1770,
având o arhiepiscopie şi 12 episcopi. În Irlanda, 95 % din
locuitori sunt catolici. În Statele Unite, comunitatea catolică
contemporană numără şaizeci de milioane de credincioşi,
majoritatea de origine hispanică. În America Centrală şi de Sud,
catolicii sunt majoritari, fiind aproape 350 de milioane de
credincioşi. Singura ţară din Asia unde catolicismul este
majoritar este Filipine.

102
 XXX. Conciliul Vatican I

În anul 1869, Papa Pius al IX-lea convoacă primul conciliu de

la Vatican, pentru a adapta legislaţia bisericească şi teologia
catolică la numeroasele schimbări petrecute după conciliul de la
Trident. Din cei 1050 de episcopi invitaţi să participe, s-au
prezentat doar 700. Din cei prezenţi, 35% erau italieni, 17 %
francezi, 75 de episcopi erau din Germania şi Austro-Ungaria,
100 de episcopi din ţările latine şi doar 9 din Africa. Papa i-a
invitat ca observatori pe ortodocşi şi pe protestanţi, dar aceştia
au refuzat, afirmând că acest conciliu priveşte doar Biserica
Romano-Catolică.
Începând cu ianuarie 1870, episcopii au discutat despre:
provocarea raţionalismului, reforma clerului, reorganizarea
scolilor de teologie, problemele vieţii monahale şi misiunile
creştine. În aprilie 1870, a fost redactat un text privitor la erorile
raţionalismului. Începând cu luna martie, sinodul a discutat
despre infailibilitatea papală. În timpul conciliului, teologi
remarcabili, precum istoricul Ignatius Döllinger şi episcopul
Hefele s-au pronunţat împotriva oportunităţii dogmei
infailibilităţii. Episcopul din Bologna a afirmat că, prin tradiţia
bisericească, hotărârile papilor au fost legate de votul din
concilii.
Drept răspuns, Papa Pius al IX-lea a făcut două afirmaţii care
au rămas celebre: „La tradizione sono io” şi „Io sono la Chiesa”.
În luna mai încep discuţiile referitoare la infailibilitate, iar în 13
iulie s-a făcut o primă votare, în conciliu. Din 600 de episcopi,
450 s-au pronunţat în favoarea noii dogme, 88 împotriva ei, iar
62 au cerut modificări. Fiind vorba de proclamarea unei noi
dogme, votul trebuia să fie în unanimitate. Episcopii care nu au
fost de acord, i-au cerut papei să prevadă că infailibilitatea nu se
putea exercita decât cu acordul episcopilor.

103
 Papa Pius al IX-lea a refuzat această cerere. Pentru a nu fi
nevoiţi să voteze împotrivă, 60 de episcopi părăsesc conciliul.
530 de episcopi au aprobat dogma infailibilităţii şi doar doi au
votat împotriva dogmei. Dogma infailibilităţii papale a fost
proclamată prin enciclica „Pastor Aeternus”, din 18 iulie 1870,
unde se afirmă puterea supremă de a proclama în mod infailibil
adevărul în materie de credinţă, de la sine, fără a fi nevoie de
aprobarea Bisericii. Această dogmă a fost impusă ca şi articol de
credinţă în Biserica Catolică. A doua zi a izbucnit războiul dintre
Franţa şi Germania. La 1 septembrie 1870, Franţa capitulează.
La 20 septembrie 1870, trupele lui Garibaldi intră în Roma,
adăugând la regatul Italiei, statul papal.
Papa Pius al IX-lea declară închis conciliul la 20 octombrie
1870, excomunicând pe naţionaliştii italieni care desfiinţaseră
statul papal. Datorită noilor condiţii politice, noua dogmă a
trecut aproape neobservată, ecourile ei fiind mai mari în secolul
XX. După încheierea conciliului, papa a obţinut aprobarea şi din
partea ultimilor trei episcopi care se mai opuneau: episcopul
german Hefele, primatul Ungariei şi cel al Croaţiei. Hotărârea
primului conciliu de la Vatican a ajutat Biserica Catolică să
traverseze şocul produs de revoluţia franceză şi de laicizarea
ţărilor din apusul Europei.

Biserica vechilor catolici

După primul conciliu de la Vatican au existat mai multe
nemulţumiri, rezultatul fiind despărţirea de Biserica Catolică a
unor teologi şi episcopi din Germania, Austria, Elveţia, Olanda
şi America. În anul 1871 aceştia fondează Biserica vechilor
catolici. La această Biserică a aderat şi biserica janseniştilor
din Olanda. Primul congres al noii Biserici s-a ţinut în
septembrie 1871, în Germania. Biserica vechilor catolici s-a
declarat autocefală, adoptând sinodul ca for suprem de
conducere.

104
 Împărtăşirea credincioşilor se putea face sub ambele forme, a
fost suprimat şi celibatul clerului. În 1874, Biserica veche
catolică a înfiinţat o facultate la Berna. În anul 1889 s-a stabilit,
ca din doi în doi ani să se întrunească conferinţa episcopilor
vechi catolici. În primii ani după înfiinţare, Biserica veche
Catolică a avut zile grele în ţările catolice, a fost tratată ca o
sectă religioasă. Astăzi, numără un milion de credincioşi şi
poartă un dialog activ cu Biserica Ortodoxă.

105
 XXXI. Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica
Catolică,
în secolul XX

După al doilea război mondial, relaţiile celor două Biserici au

cunoscut o perioadă de dezvoltare, datorită noilor condiţii oferite
de evoluţiile politice şi religioase. Papa Ioan al XXIII-lea
cunoaşte bine Biserica Ortodoxă, fiind nunţiu papal în Bulgaria,
Turcia şi Grecia. În 1959, un episcop grec, trimis al patriarhului
ecumenic Athenagoras I, face o vizită la Roma papei Ioan al
XXIII-lea, aceasta fiind prima vizită a unui episcop grec ortodox
la Vatican, după marea schismă din 1054. Reluarea dialogului cu
Biserica Catolică şi chiar problema refacerii unităţii Bisericii au
fost discutate în conferinţele pan-ortodoxe dintre anii 1946-1964.
Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au hotărât să iniţieze un
dialog pentru refacerea unităţii. Majoritatea Bisericilor Ortodoxe
au trimis observatori la al doilea Conciliu de la Vatican, între
anii 1962-1965. În ianuarie 1964, a avut loc prima întâlnire după
marea schismă a patriarhilor Romei şi Constantinopolului, între
Athenagoras I şi Paul al VI –lea, la Ierusalim. În 7 decembrie
1965, Papa şi Patriarhul Ecumenic au ridicat anatemele din 16
iulie 1054, punând bazele unor noi legături frăţesti între cele
două Biserici.
În anul 1967, Paul al VI-lea face o vizită la Constantinopol
patriarhului ecumenic. În acelaşi an, Athenagoras I vizitează
Roma. În 1968, Bisericile Ortodoxe au hotărât înfiinţarea unei
comisii pentru începutul dialogului oficial cu Biserica Catolică,
acelaşi lucru făcându-l catolicii în 1975. Papa Ioan Paul al II-lea
a făcut o vizită patriarhului Dimitrie I, la Constantinopol, în
1979. Prima întâlnire a comisiei de dialog dintre ortodocşi şi
catolici a avut loc la Rhodos, în 1980, discutându-se deosebirile
dogmatice, cultice şi canonice şi posibilitatea depăşirii lor,
pentru refacerea unităţii.

106
 XXXII. Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Catolică,
în secolele XIX-XX

Prefacerile profunde din societatea europeană, în ultimele două

secole, au pus Biserica Catolică în faţa multor probleme, datorită
secularizării şi laicizării. Biserica Catolică a reuşit să menţină
evlavia datorită cultului, misionarismului şi implicării sociale
prin caritate. În secolul al XIX-lea iau fiinţă multe congregaţii
pentru credincioşii catolici. S-au înfiinţat societăţi de binefacere
pentru tineri şi pentru săraci, iar în 1897, toate societăţile de
binefacere s-au unit în societatea Caritas.
În privinţa cultului, acesta a devenit mai viu, săvârşindu-se
aproape zilnic. Liturghiile locale au dispărut, cea ambroziană la
Milano, cea mozarabă la Toledo. De la al doilea Conciliu de la
Vatican, Biserica Catolică a permis desfăşurarea slujbelor în
limbile naţionale ale popoarelor. A luat amploare Cultul Inimii
lui Hristos, adorarea Euharistiei, procesiunile cu Trupul lui
Hristos, s-a menţinut evlavia faţă de Fecioara Maria, cultul
Sfinţilor a devenit mai apreciat. Asprimea postului a slăbit,
postul fiind redus la miercurile şi vinerile anuale, la Postul
Crăciunului şi cel al Paştelui. În afară de carne, se poate mânca
orice aliment în zi de post. În ultimele decenii, Biserica Catolică
a manifestat o aplecare deosebită pentru problemele sociale şi ale
tineretului. Tinerii au fost atraşi în diverse activităţi precum
sportul, pelerinajele , excursiile în aer liber.

107
 XXXIII. Conciliul Vatican II

În anul 1959, Papa Ioan al XXIII-lea a anunţat convocarea

unui nou Conciliu, lucru ce a surprins întreaga lume. După o
bună pregătire, Conciliu s-a deschis la 11 octombrie 1962, în
Biserica San Pietro, prezentându-se 2500 de episcopi. A durat
până în decembrie 1965. S-au ţinut trei sesiuni, de două-trei luni
fiecare. Majoritatea Bisericilor şi-au trimis observatori, printre
ele Biserica Ortodoxă, cea a vechilor catolici, Biserica Anglicană
şi 28 de Biserici protestante.
În prima sesiune, s-a discutat despre: cult, liturghie, mijloace
de comunicare socială. În a doua sesiune s-a vorbit despre
Biserică, iar în ultima sesiune s-a vorbit despre ecumenism,
doctrina colegialităţii episcopale şi autoritatea papei. În ultimele
zile s-a discutat despre apostolatul laicilor şi despre relaţiile
catolicilor cu evreii. Şedinţa de încheiere a avut loc în 8
decembrie 1965, hotărârile acestui Conciliu au adus un suflu nou
în viaţa Bisericii Catolice, multe fiind considerate moderniste,
dar autorii lor le-au văzut ca un răspuns la provocarea lumii
moderne.

108
 XXXIV. Evoluţia protestantismului, în perioada modernă

În secolele XIX-XX, protestantismul a evoluat potrivit

principiilor sale, în plan dogmatic şi organizatoric. În aceste
secole au apărut dezbinări între Bisericile protestante, au apărut
numeroase şcoli şi opinii personale în teologie, precum şi
numeroase denominaţiuni neoprotestante, care nu mai au
unitatea interioară şi exterioară a protestantismului. În teologia
protestantă au avut loc numeroase schimbări, datorită
frământărilor provocate de raţionalism şi de modernism.
În secolul al XIX-lea, numeroşi teologi evanghelici au cerut o
întoarcere la adevăratul luteranism, din secolul al XVI-lea. În
anul 1817, în Prusia s-a creat Uniunea evanghelică, între calvinii
şi luteranii din Germania. În 1830 s-a format prima grupare
dizidentă în randul protestanţilor germani, în provincia Silezia,
numindu-se Biserica vechilor luterani. În privinţa teologiei
protestante, teologii au fost influenţaţi de filosofii vremii, de
iluminism şi de curentele modernismului. După anul 1830,
evanghelicii s-au întrunit în federaţii, pentru a ajuta răspândirea
protestantismului în statele unde acesta era mai slab. În 1846, se
întemeiază la Londra o Alianţă evanghelică, între anglicani,
luterani şi calvini.
În anul 1887, protestanţii germani fondează Federaţia
evanghelică. Biserica protestantă germană a avut mult de suferit
în timpul lui Hitler, când a fost nevoită să formeze un sinod al
Bisericii protestante, cu 60 de membri, conduşi de un
superintendent. O parte a creştinilor evanghelici germani au
susţinut ideile hitleriste referitoare la exterminarea evreilor.
Împotriva acestor simpatizanţi nazişti, s-au opus o grupare de
centru, numită Biserica Mărturisitoare, ai cărei membri au fost
condamnaţi, trimişi în lagăre sau exilaţi. După al doilea război
mondial, Biserica protestantă germană s-a unificat aproape în
totalitate. Este membră în majoritatea organismelor ecumenice şi

109
poartă un dialog activ cu Biserica Ortodoxă şi cu cea Romano-
Catolică.
Din punct de vedere al teologiei, cel mai valoros teolog
evenghelic din prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost Ernst
Schleiermacher, primul profesor de teologie evanghelică la
Universitatea din Berlin. Influenţa sa a fost covârşitoare în
teologia protestantă a secolului al XIX-lea. În a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi până în 1930, în domeniul istoriei
Bisericii s-a destins teologul Adolf von Harnack, care a scris o
istorie a vechii literaturi creştine şi o istorie a dogmelor, ambele
fiind considerate lucrări de referinţă, în teologia creştină. Cel mai
cunoscut reprezentant al teologiei protestante, din secolul XX,
este considerat Karl Barth, elveţian, profesor la Universitatea din
Basel. Lucrarea cea mai importantă a sa este „Dogmatica”,
numără 20 de volume. Alţi teologi importanţi protestanţi în
secolul XX au fost: Emil Brunner, Paul Tilich, Oscar Culmann,
Jürgen Moltmann.

110
 XXXV. Biserica anglicană în perioada modernă

În secolele XIX-XX, Marea Britanie a cunoscut o evoluţie

diferită, în Anglia fiind majoritară Biserica Anglicană, în Scoţia
cea prezbiteriană, iar în Irlanda Biserica Catolică. Anglicanismul
s-a constituit în două ramuri: o Biserică episcopală, care
păstrează episcopi la conducere, şi o Biserică prezbiteriană,
condusă de pastori. Aceste două ramuri s-au unificat în anul
1957.
În 1930, la Londra, s-a constituit Comuniunea Anglicană,
formată din mai multe Biserici, care au mai multe elemente
comune. Sunt în legătură cu arhiepiscopul de Canterbury, au
aceeaşi credinţă, sunt Biserici naţionale şi sunt conduse de
episcopi, care se adună în cadrul unor conferinţe. În perioada
modernă, Comuniunea Anglicană numără 18 Biserici, are 340 de
episcopi şi peste 50 de milioane de credincioşi. Majoritatea
credincioşilor sunt britanici sau locuitori ai fostelor colonii
engleze. Primul loc în această Comuniune Anglicană îl ocupă
Biserica Angliei, considerată Biserica mamă. Biserica Anglicană
este prezentă şi în S.U.A., Canada, India, Australia, Nouă
Zeelandă şi în fostele colonii engleze din Africa.
Arhiepiscopul anglican de Canterbury este considerat primul
de către colegii săi şi preşedintele conferinţelor anglicane.
Începând cu anul 1962, episcopii Comuniunii Anglicane se
adună din zece în zece ani, în cadrul conferinţelor ţinute la
Londra. În afara acestor conferinţe, Biserica Anglicană are
adunări regionale, la care pariticipă clericii şi credincioşii.
Începând cu secolul al XIX-lea, în sânul Bisericii Anglicane se
formează trei grupări: Biserica înaltă, High Church, condusă de
episcopi, credincioşii acesteia provin mai ales din aristocraţie şi
din clasele de sus; Biserica de jos, Low Church, formată din
clasele sociale de jos, condusă de prezbiteri; Biserica largă,
Brought Church, formată din intelectuali.

111
 Biserica înaltă se distinge prin relaţiile obediente faţă de
statul englez, prin apropierea ceremonială faţă de catolici.
Celelalte două grupări se disting prin libertatea lor faţă de statul
englez, printr-un cult modest, prin citirea Bibliei, prin activităţi
caritabile. În anul 1833, mai mulţi teologi ai Bisericii înalte,
profesori la Oxford, au înclinat spre o apropiere de Biserica
Catolică, dorind o reformare a Bisericii Anglicane şi revizuirea
articolelor de credinţă prea protestante. Aceştia au fondat
Mişcarea de la Oxford, rezistând până la 1845. Speriaţi de o
posibilă revenire la Biserica Catolică, un milion de anglicani au
cerut înăbuşirea mişcării. În anul 1845, 150 de preoţi şi câteva mii
de credincioşi anglicani s-au convertit la catolicism. Mişcarea de
la Oxford cerea reîmpodobirea altarelor, folosirea tămâii în cult, o
mai largă recunoaştere a cultului Sfinţilor, folosirea veşmintelor
liturgice de către clerici.
Aceste cerinţe s-au împlinit abia în a doua jumătate a secolului
XX. În anul 1896, ca urmare a unui dialog dintre Biserica Catolică
şi cea Anglicană, Papa Leon al XIII-lea a respins recunoaşterea
validităţii hirotonirilor anglicane, pe motiv că succesiunea
apostolică a fost întreruptă în secolul al XVI-lea, în timpul
frământărilor protestante. Biserica Anglicană şi-a trimis
observatori la Conciliul al II-lea Vatican. Biserica Anglicană a
stabilit bune relaţii cu Biserica Ortodoxă. Înainte de al doilea
război mondial, câteva Biserici Ortodoxe, între care Patriarhia
ecumenică şi cea Română, au recunoscut validitatea hirotonirilor
anglicane. În Scoţia, Biserica a rămas prezbiteriană, condusă de
sinod, alcătuit din pastori bătrâni, care practică un cult sobru şi
modest. Biserica prezbiteriană se deosebeşte mult de cea
Anglicană.
În anul 1804, anglicanii au înfiinţat Societatea Biblică
Britanică, cu sediul la Londra, care avea drept scop editarea unor
ediţii critice ale Bibliei şi răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în
lume. Această societate tipăreşte, în zilele noastre, 12 milioane de
Biblii anual, în peste o mie de limbi şi dialecte. Biserica

112
Anglicană are şcoli renumite de teologie, la Oxford şi Cambridge.
În ultimii ani ai secolului XX, Biserica Anglicană a acceptat
hirotonirea femeilor, fapt ce a creat o ruptură în relaţia cu Biserica
Catolică şi un impas al dialogului cu Biserica Ortodoxă. Această
decizie a dus la hirotonirea a zeci de femei. Câteva sute de preoţi
şi-au făcut publică decizia, că dacă se va hirotoni o femeie
episcop, atunci vor trece la Biserica Ortodoxă sau la cea Catolică.

113
 XXXVI. Biserica Ortodoxă în perioada modernă

În secolele XIX-XX, Bisericile Ortodoxe din Balcani devin

autocefale: Biserica Greciei în 1850, a Serbiei în 1879, cea
Română în 1885, a Albaniei în 1937, cea Bulgară în 1945. Trei
Biserici Ortodoxe sunt ridicate la rang de patriarhii, în secolul
XX: Patriarhia Sârbă în 1920, cea Română în 1925 şi cea Bulgară
în 1943. Deşi majoritatea Bisericilor Ortodoxe din lume sunt
autocefale, ele formează o singură Biserică, unitatea fiind
asigurată de învăţătura de credinţă, de cult şi de canoanele
bisericeşti.
Începând cu secolul al XIX-lea, Rusia a încurajat popoarele
ortodoxe din Balcani să-şi dobândească independenţa şi să scape
de sub dominaţia turcească. Primul stat care a dus o luptă
împotriva turcilor a fost Grecia. Între 1821-1829, grecii au dus un
război cu Imperiul Otoman. În timpul acestui război, zeci de mii
de greci au fost omorâţi de turci. La Paştele anului 1821, turcii l-
au spânzurat pe Patriarhul ecumenic Grigorie al XV-lea, împreună
cu 12 episcopi, mulţi preoţi şi credincioşi. Mulţi greci au fost
executaţi.
În anul 1822, într-o singură zi, turcii au masacrat 22 de mii de
civili greci. În 1829, Turcia recunoaşte autonomia Greciei, Serbiei
şi autonomia administrativă a Principatelor române. În anul 1839,
sultanul Abdul- Meghid publică un Hatti-Şerif, prin care
creştinilor din Turcia li se garantează drepturi civile şi dreptul de a
se manifesta religios. Între 1853-1856 are loc războiul din
Crimeea, între Rusia şi Turcia, sprijinită de Anglia şi Franţa,
având ca pretext stăpânirea asupra locurilor Sfinte din Palestina.
Rusia pierde războiul, dar în 1856, sultanul dă un nou edict prin
care confirmă drepturile tuturor Bisericilor din Imperiul Otoman,
abrogând legea care pedepsea cu moartea pe turcii ce se vor
încreştina.
În anii 1875 şi 1876, turcii organizează măceluri în Bosnia,
Serbia şi Bulgaria, având ca rezultat izbucnirea războiului ruso-

114
româno-turc din anul 1877. În 9 mai 1877, România îşi proclamă
independenţa, intrând în război de partea Rusiei. În secolul al
XIX-lea, bulgarii aveau încă episcopi greci, dar, în anul 1859
aceştia sunt alungaţi, dorindu-se crearea unei ierarhii bulgare.
Sultanul recunoaşte independenţa Bisericii bulgare în 1872,
aceasta alegându-şi primul episcop bulgar. Patriarhul ecumenic se
opune şi, în 1872, la un sinod unde care participă toţi patriarhii
răsăriteni, Biserica bulgară este acuzată de filetism şi numită
schismatică, schisma durând până în anul 1945. Prin pacea din
1878, România primeşte Dobrogea, Serbia şi Muntenegru devin
independente, iar Turcia are un teritoriu micşorat în Europa.
Biserica Ortodoxă Sârbă obţine autocefalia în 1879. După acest
război, Turcia intră în criză, pierzând importante teritorii: în 1878
insula Cipru, în 1879 Tunisia, în 1882 Egiptul, în 1911 Libia şi
insulele greceşti de lângă Asia Mică. În anii 1912 şi 1913 au loc
cele două războaie balcanice, Turcia fiind învinsă şi alungată
definitiv din Peninsula Balcanică, rămânând în Europa doar cu o
fâşie de teren în jurul Istanbulului. Turcia a luptat de partea
Puterilor Centrale în primul război mondial. După primul război
mondial, Turcia pierde Irakul, Siria şi Palestina.
În 1920, prin pacea de la Sevres, Grecia câştigă teritoriul din
jurul Smirnei şi o importantă parte din Asia Mică. Grecii, crezând
că-i pot învinge pe turci, declanşează un război. În 1920 Grecia
declară război Turciei, război care durează până în anul 1922.
Mustafa Kemal Atatürk conduce Turcia spre victorie, îl alungă pe
ultimul sultan şi proclamă Republica turcă, în anul 1923. În urma
înfrângerii Greciei, s-a ajuns la un masiv schimb de populaţie,
turcii europeni fiind strămutaţi în Asia iar grecii din Asia Mică
fiind mutaţi în Grecia. În timpul acestor strămutări, zeci de mii de
greci au murit masacraţi de turci, mitropolitul Hrisostom din
Smirna fiind tăiat în bucăţi.
În 1923, Turcia stabileşte noi relaţii cu patriarhul ecumenic,
Atatürk transformand Sfânta Sofia în Muzeu naţional. în anul
1924. Interzice turcilor purtarea fesului roşu şi grecilor purtarea

115
costumului naţional. În Rusia, Petru cel Mare desfiinţează sinodul
Bisericii Ruse şi Patrairhia în 1721, înlocuind-o cu un sinod
dirigent. Statul bolşevic rus reînfiinţează Patriarhia rusă în 1917,
declarând separarea Bisericii de stat. Deşi libertatea religiei era
garantată, ateismul comunist a făcut zeci de milioane de victime.
Au murit ca martiri membrii familiei imperiale Romanov, zeci de
episcopi, mii de preoţi şi milioane de creştini, în timpul lui Stalin.
După primul război mondial, s-au înfiinţat Biserici Ortodoxe:
în Cehoslovacia, în 1923, în Finlanda, în 1923 şi în Polonia, în
1924. Creştinii din Biserica Ortodoxă Răsăriteană au avut o viaţă
mai bună în secolul XX. Din punct de vedere cultural, răsăritenii
au rămas în urma apusenilor cu peste 200 de ani. Dintre toate
popoarele ortodoxe, doar românii au introdus limba maternă ca
limbă în cult, în timpul lui Antim Ivireanul, iar Biblia a fost
tradusă în totalitate în limba română în 1688. Celelalte popoare
ortodoxe folosesc şi astăzi în cult greaca veche şi slavona.

116
 XXXVII. Bisericile vechi din Răsărit. Vechile Patriarhii
ortodoxe în secolele XIX-XX

Patriarhia Constantinopolului
Conform canonului 3 al Sinodului al II-lea ecumenic şi
canonului 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic, Patriarhul de
Constantinopol are primul rang în rândul Bisericii Răsăritene.
Împăratul Justinian cel Mare i-a dat patriarhului de
Constantinopol pentru prima dată titlul de patriarh ecumenic, iar
Ioan al VI-lea Postitorul s-a numit primul patriarh ecumenic.
Patriarhia de Constantinopol a rămas până azi sub stăpânire
islamică. Datorită slăbirii statului otoman şi a dobândirii
independenţei statelor ortodoxe din Balcani, Patriarhia ecumenică
s-a micşorat continuu.
În 1829, Biserica din Grecia îşi manifesta dorinţa de a nu mai
depinde de Patriarhia ecumenică, dorind să se administreze
singură. Patriarhia ecumenică a acordat această autocefalie abia
în anul 1850. În 1879, Grecia de nord se uneşte cu restul Greciei,
astfel încât mitropoliţii de aici nu mai depind de Patriarhia
ecumenică. După primul război mondial, Patriarhia
Constantinopolului mai are jurisdicţie doar asupra grecilor din
Turcia, din insulele Dodecanez, iar din 1922 peste toată diaspora
greacă din Europa, America, Australia şi Noua Zeelandă. Din anul
1913, Athosul intră sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice.
Datorită războaielor dintre greci şi turci, Patriarhia ecumenică
a pierdut 99 % din credincioşii săi. În 1967, turcii ocupă partea de
nord a insulei Cipru. Turcii incendiază 60 din cele 80 de biserici
din Constantinopol. În zilele noastre, Patriarhia
Constantinopolului are zece mii de greci în toată Turcia, şapte mii
fiind în Instanbul. Are sub jurisdicţia ei cinci milioane de
credincioşi greci, datorită diasporei greceşti, având sub jurisdicţie
50 de episcopi şi peste două mii de preoţi. Alegerea patriarhului
ecumenic se face după legile statului turc.

117
 Patriarhul ecumenic trebuie să fie născut în Turcia, să fi urmat
o facultate în Turcia, să aibă stagiul militar satisfăcut în Turcia.
Dintre patriarhii ecumenici mai importanţi ai secolului XX, poate
fi amintit Athenagoras I, între 1949-1972, s-a remarcat prin
numeroase conferinţe ortodoxe. A ridicat anatema împotriva
Bisericii Catolice. Este primul patriarh ecumenic care a vizitat
Roma după schismă. Actualul patriarh ecumenic este Bartolomeu
I, ales în 1991.

Patriarhia Alexandriei
A avut mai puţin de suferit din partea turcilor. În anul 1840
Egiptul obţine autonomia din partea turcilor. În 1850, Patriarhia
greacă din Alexandria mai avea doar 17 000 de creştini, un
patriarh, un episcop şi 50 de preoţi. În anul 1869 se inaugurează
canalul Suez, în 1882 Anglia ocupă Egiptul. În 1952 Egiptul îşi
proclamă independenţa, devenind monarhie constituţională. În
anul 1953 Egiptul devine republică. Patrairhia Alexandriei are,
în prezent, 11 episcopi, 200 000 de credincioşi şi 200 de preoţi.

Patriarhia Antiohiei
S-a aflat sub stăpânire turcească până în 1920. Din anul 1943,
Siria devine republică independentă. În secolul al XIV-lea,
sediul acestei patriarhii se mută la Damasc. Între secolele XVI-
XVIII, patriarhii ortodocşi ai Antiohiei sunt sirieni. Între 1774 şi
1885, la conducerea patriarhiei au fost doar greci. Are jurisdicţie
peste Siria, Liban şi ţările arabe din Orientul Mijlociu. Are 60
000 de credincioşi şi 450 de preoţi.

Patriarhia Ierusalimului
Începând cu 1920, Anglia se consideră protectoarea creştinilor
de la Locurile Sfinte. Din 1948, această patriarhie se află în
statul Israel. Credincioşii acestei patriarhii au trăit vremuri grele,
fiind martori la războaiele dintre evrei şi arabi. Organizaţia
„Frăţia Sfântului Mormânt”, din 1543, condusă de Patriarhia

118
Ierusalimului, are grijă de Locurile Sfinte. În secolul XX a
izbucnit un conflict între clericii greci şi cei arabi. Patriarhia are
100 000 de credincioşi , 70 de preoţi şi 14 episcopi.

119
 XXXVIII. Bisericile Ortodoxe autocefale în perioada
modernă

Biserica Ortodoxă din Rusia

Schimbările petrecute în Uniunea Sovietică, între 1986-1991,
au adus o epocă nouă şi pentru Biserica Ortodoxă din Rusia.
Desfiinţarea Uniunii Sovietice a schimbat condiţiile şi pentru
viaţa bisericească. Milioane de credincioşi au revenit la Biserică,
alţii s-au botezat, iar Biserica Rusă se afla într-un plin avânt de
reorganizare. Actualul Patriarh este Alexei al II-lea, întronizat în
1991. Patriarhia Rusă are peste 80 de episcopi şi 30 000 de
preoţi. Ruşii s-au declarat credincioşi practicanţi în număr de 60
de milioane. Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice au apărut
conflicte între Patriarhia Rusiei şi Bisericile din fostele republici
sovietice.
În Ucraina există patru Biserici Ortodoxe. Cea mai mare este
Biserica Ortodoxă Ucrainiană, cu statut de autonomie,
dependentă de Moscova, are 20 de milioane de credincioşi, 20 de
episcopi şi 5000 de preoţi. De Patriarhia Rusiei mai depinde
Mitropolia Bielorusiei, care are cinci milioane de credincioşi,
Biserica Ortodoxă din Lituania, cu reşedinţa la Vilnius şi
Biserica Ortodoxă din Moldova, al cărei Mitropolit este
Vladimir Kantarian, depinde de Patriarhul Alexei al II-lea. Statul
ucrainian susţine o altă Patriarhie în Ucraina, din motive
naţionaliste. Patriarhia Rusă are patru facultăţi de teologie, cele
mai importante aflându-se la Moscova şi Sankt-Petersburg.

Biserica Ortodoxă din Georgia

Până în 1917, Biserica Georgiană facea parte integrantă din cea
Rusă. După destrămarea statului ţarist, în 1917, Biserica din
Georgia se proclamă autocefală. Şi-a obţinut independenţa în
anul 1944. Astăzi are patru milioane de credincioşi, 15 episcopi,

120
200 de preoţi, având relaţii cordiale cu majoritatea Bisericilor
surori.

Biserica Ortodoxă din Serbia

În 1919 se formează Iugoslavia, prin unirea sârbilor, croaţilor,
slovenilor şi bosniecilor. Înainte de primul război mondial,
existau pe teritoriul Serbiei cinci Biserici Ortodoxe. Biserica
Ortodoxă din Serbia a fost cea mai semnificativă, Mitropolia din
Belgrad fiind ridicată la rang de Patriarhie în 1920. După anul
1991, Biserica sârbă cunoaşte aceleaşi frământări ca şi poporul
sârb. Milioane de sârbi au fost nevoiţi să-şi părăsească casele,
refugiindu-se din Croaţia şi Slovenia. În timpul războaielor
civile au fost distruse zeci de biserici şi mănăstiri, iar unele
episcopii au fost desfiinţate.
Patriarhia sârbă s-a reorganizat, având azi peste 20 de
episcopii, nouă milioane de credincioşi şi peste patru mii de
preoţi. După înfiinţarea statului Macedonia, Biserica de aici se
declară autocefală dar n-a fost recunoscută nici de Patriarhia
sârbă şi nici de celelalte Biserici Ortotoxe. Patriarhia sârbă are
episcopii sufragene în Europa, S.U.A şi Australia, datorită
numeroasei diaspore sârbeşti. Cei mai mulţi credincioşi sârbi din
emigraţie trăiesc în Germania şi în Austria.

Biserica Ortodoxă din Grecia

După obţinerea independenţei Greciei, în 1829, grecii şi-au
exprimat dorinţa să nu mai depindă canonic de Patriarhia
ecumenică, obţinând independenţa în anul 1850. Odată cu
câştigarea de noi teritorii, Biserica Greciei şi-a adăugat noi
episcopi şi mulţi credincioşi. Statul modern grec a secularizat
averile bisericeşti şi pe cele ale mănăstirilor, cu excepţia
Athosului. După primul război mondial, Biserica Greciei se
reorganizează. Episcopiile sunt înălţate la rangul de mitropolii.
Întâistătătorul Bisericii Greciei este Arhiepiscopul de Atena,
actualul fiind Hristodoulos. Biserica greacă are nouă milioane de

121
credincioşi şi 81 de mitropolii. În Grecia sunt două facultăţi de
teologie, la Atena, înfiinţată în 1837 şi la Tessalonic.

Biserica Ortodoxă din Cipru

În anul 1960, Marea Britanie acordă independenţa insulei
Cipru, care devine republică, sub conducerea arhiepiscopului
Makarios. Din 1967, insula Cipru este divizată, datorită invaziei
turcilor asupra părţii de nord a insulei. Are peste 600 de mii de
credincioşi, patru mitropolii şi 700 de preoţi.

Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia

După primul război mondial şi înfiinţarea statului cehoslovac,
în 1923, Patriarhul ecumenic recunoaşte autocefalia Bisericii
Ortodoxe din Cehoslovacia. După despărţirea Cehiei de
Slovacia, majoritatea creştinilor ortodocşi rămân în Slovacia.
Astăzi, Biserica din Slovacia are cinci sute de mii de credincioşi,
patru episcopi şi aproape 150 de preoţi.

Biserica Ortodoxă din Polonia

După primul război mondial, în 1925, Patriarhul ecumenic
acordă independenţa Bisericii Ortodoxe Poloneze. Ca urmare a
câştigurilor teritoriale, dar şi a pierderilor, în Polonia au ajuns să
trăiască un milion de credincioşi ortodocşi, păstăriţi de patru
episcopi şi 300 de preoţi.

Biserica Ortodoxă din Finlanda

În 1923, Patriarhul ecumenic acordă autocefalia Bisericii
Ortodoxe din Finlanda. Ortodocşii finlandezi provin din fostele
regiuni care au aparţinut Rusiei. Are 60 de mii de credincioşi.

122
Biserica Ortodoxă din Diaspora
Mai ales după al doilea război mondial, a crescut fenomenul
emigraţiei. Milioane de persoane au ales să trăiască într-o altă
ţară decât în cea în care s-au născut. În perioada interbelică,
numeroşi europeni emigrau în Statele Unite, înfiinţând Biserici
dependente de Bisericile mamă din Europa. După al doilea
război mondial, majoritatea europenilor emigranţi şi-au părăsit
ţările de origine, datorită situaţiei politice. Milioane de creştini
din Europa de Est au emigrat în Vestul Europei, în Germania,
Austria, Italia şi Franţa.
În perioada modernă au existat discuţii în Biserica Ortodoxă,
referitoare la jurisdicţia asupra parohiilor şi episcopiilor din
Diaspora. Fiecare Patriarh ortodox din ţara de baştină a
emigranţilor îşi are propria structură în S.U.A sau Europa. În
Statele Unite există şi Biserici ortodoxe independente, grupate în
O.C.A., Organizaţia Bisericilor Americane. Această grupare
numără peste 20 de Biserici şi depune eforturi pentru
constituirea unei Patriarhii Ortodoxe Americane. Principala
Biserică Ortodoxă care se opune este Patriarhia ecumenică, care
pretinde o jurisdicţie universală peste credincioşii greci şi
ortodocşi din întreaga lume.

123
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Berdiaev Nikolai, Sensul istoriei, edit. Polirom, Iaşi, 1996.

Bossy John, Creştinismul în Occident. 1400-1700, edit.
Humanitas, Bucureşti, 1998.
Brehier Louis, Civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1994.
Chifăr Nicolae, Istoria creştinismului, vol. I-III, IV, edit.
Trinitas, Iaşi, 1999-2003.
Danielou Jean, Reflecţii despre misterul istoriei, edit.
Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996.
Georges Duby, Anul 1000, edit. Polirom, Iaşi, 1996.
Franzen August, Bäumer Remigius, Istoria papilor, edit.
Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti, Bucureşti, 1996.
Jivi Aurel, Studii de istorie bisericească, Sibiu, 2001.
Hertling Ludwig , Istoria Bisericii, edit. Ars Longa, Iaşi, 1998.
Marrou Henri Irenee, Teologia istoriei, Institutul European,
Iaşi, 1996.
Meyendorff John, Teologia bizantină, edit. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1996.
Meyendorff John, Hristos în gândirea creştină răsăriteană,
Bucureşti, 1997.
Muntean Vasile, Istoria creştinătăţii de la Hristos până la
reformă, edit. Sophia, Bucureşti, 2004.
Pelikan Jaroslav, Iisus de-a lungul secolelor, Bucureşti, 1999.
Psellos Mihail, Cronografia, edit. Polirom, Iaşi, 1998.
Rămureanu Ioan, Şesan Milan, Bodogae Teodor, Istoria
bisericească universală, vol. I, edit. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1987, vol. II, Bucureşti, 1993.

124
Ricoeur Paul, Istorie şi adevăr, edit. Anastasia, Bucureşti,
1996.
Runciman Steven, Căderea Constantinopolului, edit.
Enciclopedică, Bucureşti, 1991.
Runciman Steven, Vecerniile siciliene, Bucureşti, 1993.
Ware Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1997.

125
 CUPRINS

I. Captivitatea papilor la Avignon

II. Marea schismă papală din Apus
III. Sinoadele conciliariste de la Pisa, Konstanz şi Basel
IV. Controverse, erezii şi schisme, în Apus şi în Răsărit, în
secolele XI-XV
V. Prereformatorii
VI. Sinodul de la Ferrara-Florenţa
VII. Cucerirea Constantinopolului, de către Mohamed al II-
lea
VIII. Cultul şi viaţa creştină în secolele XI-XV, în Răsărit şi
în Apus
IX. Cultura teologică în Răsărit, între secolele XI-XIII
X. Cultura teologică în Răsărit, în secolele XIV-XV
XI. Cultura teologică în Apus, în secolele XI-XV
XII. Bisericile între secolele XVI-XVIII
XIII. Martin Luther şi răspândirea luteranismului
XIV. Reformatorii Uldrich Zwingli şi Jean Calvin
XV. Răspândirea calvinismului
XVI. Reforma în Anglia. Henric al VIII-lea şi Biserica
Anglicană
XVII. Contrareforma în Biserica Catolică
XVIII. Ordinul iezuiţilor
XIX. Misiuni creştine, catolice şi protestante, în continentele
nou descoperite
XX. Revoluţia franceză din 1789 şi consecinţele ei
religioase
XXI. Biserica Răsăriteană între secolele XVI-XVIII
XXII. Situaţia Bisericii Ortodoxe în Imperiul Otoman
XXIII. Înfiinţarea Patriarhiei Ruse
XXIV. Biserica Ortodoxă în Balcani şi în Imperiul habsburgic,
în secolele XVII-XIX

126
XXV. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu protestantismul
XXVI. Sinoadele ortodoxe din secolul al XVII-lea
XXVII. Mărturisiri de credinţă ortodoxă, din secolul al
XVII-lea
XXVIII. Situaţia generală, politică, religioasă şi culturală
în ţările din Apusul Europei, între secolele XVIII-XX
XXIX. Biserica Romano-Catolică în Occident, în secolele
XIX-XX
XXX. Conciliul Vatican I
XXXI. Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică,
în secolul XX
XXXII. Cultul şi viaţa religioasă în Biserica Catolică, în
secolele XIX-XX
XXXIII. Conciliul Vatican II
XXXIV. Evoluţia protestantismului, în perioada
modernă
XXXV. Biserica anglicană în perioada modernă
XXXVI. Biserica Ortodoxă în perioada modernă
XXXVII. Bisericile vechi din Răsărit. Vechile Patriarhii
ortodoxe în secolele XIX-XX
XXXVIII. Bisericile Ortodoxe autocefale în perioada
modernă

Bibliografie selectivă
Cuprins

127