CHRISTIAN JACQ

MISTERELE LUI OSIRIS

I-IV

CHRISTIAN JACQ s-a născut la Paris, în 1947. Doctor în studii de

arheologie şi egiptologie la Sorbona, el este autorul a peste douăzeci de
eseuri şi a numeroase romane.
Din creaţia sa literară se remarcă romanele Champollion l’Egyptien, din
1987, care l-a făcut celebru, La Reine Soleil, 1988, L’Affaire Toutankamon,
1992, ca şi seriile Le Juge d’Egypte (3 volume), 1993-1994, Ramses (5
volume), 1995-1997, La Piene de lumiere (4 volume), 2000.
Cariera sa de egiptolog se întrepătrunde cu cea de romancier, cele două
domenii dialogând în eseurile şi romanele sale. „Fiind pasional de muzică,
consider că romanele mele sunt opere, iar eseurile, sonate“, declară
autorul într-un interviu.

CUPRINS
ARBORELE VIEȚII
UNELTIRILE RĂULUI
CALEA DE FOC
MARELE SECRET
CRIMA SUPREMĂ
CĂUTĂRILE LUI ISIS
MISTERELE LUNII KHOIAK
TRECEREA
1. Mormintele regale ale primei dinastii
2. Mormintele străvechi
3. Templul lui Osiris
4. Templul lui Sethi I şi al lui Osireion
5. Templul lui Ramses al II-lea
6. Oraşele Noului Regat
7. Templul lui Sesostris al III-lea
8. Cenotaful lui Sesostris al III-lea
9. Cenotaful lui Ahmose
10. Templul lui Ahmose
11. Piramida lui Ahmose
12. Capela lui Teti-sheri
 ARBORELE VIEȚII
1.
Iker deschise ochii.
Nu putea să se miște cu niciun chip. Legat cobză, era prins de catargul
principal al unui vas puternic, care înainta cu repeziciune pe o mare
liniștită.
Îi reveni în minte imaginea țărmului pe care se plimba la sfârșitul unei
zile de muncă, apoi a celor cinci bărbați care se năpustiseră asupra lui,
lovindu-l cu ciomegele, apoi golul… Îl durea tot trupul, iar capul îi ardea.
― Dezlegați-mă! imploră el.
Un bărbos voinic se apropie de el:
― Ce nu-ți convine, fiule?
― De ce m-ați răpit?
― Pentru că ne vei fi de mare folos. Frumoasă corabie, nu? Numele ei e
Fulgerul, măsoară 120 de coți în lungime și 40 în lățime. Tocmai ceea ce
îmi trebuia pentru a-mi îndeplini misiunea.
― Ce misiune?
― Ești tare curios! Însă dacă mă gândesc la ce te așteaptă, pot să-ți
destăinuiesc totuși că ne îndreptăm spre Țara Punt.
― Pământul divin? Dar asta nu e decât o poveste de adormit copiii!
Căpitanul surâse:
― Crezi că 120 de vâslași cu inima mai îndrăzneață decât a leilor s-ar
mai fi îmbarcat dacă ar fi crezut în aceste basme? Echipajul meu nu e
alcătuit din oameni care visează cu ochii deschiși, ci din viteji de temut,
care o să ajungă bogați, foarte bogați!
― Puțin îmi pasă de bogățiile lor! Eu vreau doar să ajung scrib.
― Uită de culori, de pensule și de papirusuri! Vezi tu, marea e o zeiță la
fel de primejdioasă și cu neputință de înfrânt precum Seth. Când
următoarea furtună se va abate asupra noastră, știu cum s-o potolesc. Ar fi
numai bună o ofrandă ca să putem ajunge la Punt. De aceea te vom arunca
în apă de viu. Prin moartea ta, tu ne vei proteja.
― De ce… De ce eu?
Căpitanul își duse degetul arătător la buze:
― Secret de stat. Nici chiar unui om care își trăiește ultimele ceasuri nu
pot să i-l dezvălui.
 După ce căpitanul se îndepărtă, Iker izbucni în hohote de plâns. Să mori
la 15 ani pentru o cauză necunoscută nu era, oare, culmea nedreptății?
Furios, încercă zadarnic să se elibereze din lațul care-i înconjura gâtul.
― Degeaba, copile, sunt noduri făcute de oameni care-și cunosc meseria,
observă un bărbat de vreo 40 de ani, cu trăsături aspre, care mesteca niște
ceapă. Eu te-am legat și ce face Ochi-de-Țestoasă e bine făcut.
― De ce vrei să devii un criminal? Zeii te vor pedepsi.
― Când te aud, îmi piere pofta de mâncare.
Ochi-de-Țestoasă se așeză la pupa.
Orfan, educat de un scrib bătrân care îl îndrăgise, Iker arătase o puternică
înclinație spre învățătură. Dacă ar fi ținut-o tot așa, ar fi reușit, fără
îndoială, să fie angajat de administrația unui templu, unde zilele i s-ar fi
scurs fericite.
Dar acum nu mai conta decât această imensă întindere de apă care avea
să-l înghită.
Cu o vâslă pe umăr, un tânăr corăbier trecu pe lângă prizonier.
― Ajută-mă!
Omul se opri:
― Ce vrei?
― Dezleagă-mă, te rog!
― Ca să te duci unde, nătărăule? Ar fi o prostie să te îneci înainte să vină
vremea potrivită. Cel puțin, dacă mori când trebuie, te dovedești folositor.
Și acum, lasă-mă în pace! Dacă nu, pe onoarea lui Cuțit-Tăios, îți retez
limba!
Iker încetă să se mai zbată.
Soarta îi era pecetluită.
Dar de ce el? Înainte de a dispărea, voia cel puțin să capete un răspuns la
această întrebare. Secret de stat… În ce fel un scrib ucenic, fără noroc, l-ar
fi putut amenința pe puternicul Sesostris, al treilea faraon cu acest nume,
care cârmuia Egiptul cu mână de fier? Evident, căpitanul își bătuse joc de
el. Banda sa de pirați îl înhățase pe primul venit.
Ochi-de-Țestoasă îi dădu să bea puțină apă.
― E mai bine să nu mănânci nimic. Pari să fii dintre aceia care au rău de
mare.
― Căpitanul știe într-adevăr să prevadă o furtună?
― Cât despre asta, ai încredere în el!
 ― Și dacă nu se stârnește nicio nenorocire de acest soi? Atunci, m-ați
putea elibera!
Căpitanul îl dădu la o parte pe Ochi-de-Țestoasă:
― Nici să nu-ți treacă prin cap așa ceva, băiete! Ți-e scris să devii jertfă.
Împacă-te cu această idee și bucură-te de priveliștea minunată: ce poate fi
mai frumos decât marea?
― Părinții mei mă vor căuta, veți fi băgați la închisoare!
― Nu ai părinți și n-o să-ți observe nimeni lipsa. Ești deja mort.
2.
Nu se mai simțea nicio adiere de vânt și căldura devenea apăsătoare.
Trântiți sub punte, cei mai mulți corăbieri moțăiau. Până și căpitanul
ațipise.
Iker ajunsese în culmea disperării. Acest echipaj de hoți era hotărât să-l
sacrifice orice s-ar fi întâmplat și nu avea nicio posibilitate să fugă.
Tânărul era îngrozit că va fi înghițit de mare, departe de Egipt, fără un
ritual cât de simplu, fără mormânt. Pe lângă moartea trupului, aruncarea lui
în apă însemna dispariția pentru totdeauna, pedeapsa rezervată criminalilor.
Ce nelegiuire săvârșise pentru a merita o astfel de soartă?
Iker nu era nici ucigaș, nici tâlhar, nu putea fi acuzat nici de minciună,
nici de lene. Și totuși, se afla aici, condamnat la ce-i mai rău.
În depărtare, marea scânteia. Iker crezu că era doar lumina care se
reflecta în apă, dar sclipirea se tot întindea. Un soi de coloană prinse să se
îngroașe cu viteza cu care o fiară se aruncă asupra prăzii. În același timp,
sute de nori mici, apăruți de nicăieri, invadară cerul formând un văl
întunecat.
Smuls cu brutalitate din toropeala sa, căpitanul, neîncrezător, privi
îndelung această dezlănțuire de forțe.
― Nimic nu anunța această furtună, murmură el, năucit.
― Trezește-te și dă ordinele de care e nevoie, îi ceru Ochi-de-Țestoasă.
― Pânzele… Coborâți pânzele! Fiecare să treacă la locul lui!
Tunetele bubuiau cu o asemenea violență, încât cei mai mulți corăbieri
încremeniseră.
― Trebuie împlinit sacrificiul, îi aminti Cuțit-Tăios.
― Ocupă-te de asta imediat! ordonă căpitanul.
 Îndată ce fu dezlegat, Iker sări la bătaie. Bineînțeles că nu avea nicio
șansă să-și doboare adversarul, dar măcar murea cu demnitate.
― Prefer să-ți tai gâtul mai întâi, îi spuse Cuțit-Tăios. Vei mai păstra o
urmă de viață când te voi arunca peste bord și zeul mării va fi mulțumit.
Iker nu putea să-și desprindă privirea de pe lama de silex care urma să-i
ia viața.
În clipa în care ea îi cresta pielea, un fulger străpunse norii și se
transformă într-o limbă de foc care-l săgetă pe Cuțit-Tăios. Acesta se
prăbuși, urlând.
― Valul, strigă Ochi-de-Țestoasă, valul este monstruos!
Un perete de apă se repezi spre corabie.
Niciunul dintre membrii echipajului, deși toți erau corăbieri încercați, nu
văzuse vreodată o asemenea grozăvie. Cu mușchii încordați, conștienți de
inutilitatea oricărui gest, rămăseseră nemișcați, cu brațele lipsite de vlagă,
cu ochii țintă la valul care se abătu asupra Fulgerului cu un vuiet cumplit.
*
Degetele mâinii sale drepte pipăiră ceva sfărâmicios și umed.
Nisip… Da, trebuia să fie nisip.
Așadar, pământul Lumii de Dincolo era un deșert inundat de o mare
nesătulă, fără îndoială, populată de creaturi înfiorătoare care îi devorau pe
condamnați.
Dar dacă avea o mână, probabil că Iker poseda și un picior, poate chiar
două.
Le mișcă, apoi făcu la fel și cu mâna stângă.
În cele din urmă, tânărul îndrăzni să-și deschidă ochii, iar după aceea, să-
și ridice capul.
O plaja strălucitoare de nisip alb se întindea în jur. Nu departe, se vedeau
numeroși arbori.
Dar, oare, de ce își simțea corpul atât de greu?
Iker își dădu seama că încă mai avea o bucată din catarg legată de mijloc.
Se eliberă cu greu și se ridică încet în picioare, continuând să se întrebe
dacă era viu sau mort.
În larg, pluteau în derivă resturile împrăștiate ale Fulgerului. Valul uriaș,
care smulsese catargul și pe Iker, îi purtase până la această insulă scăldată
de soare și cu vegetație luxuriantă.
Tânărul nu se alesese decât cu vreo câteva zgârieturi și vânătăi.
 Șovăind, făcu turul insulei. Unii corăbieri avuseseră parte, poate, de
același noroc ca și el. În acest caz, trebuia să fie pregătit să se lupte cu ei!
Dar plaja era pustie. Corabia și echipajul fuseseră înghițiți de marea
furioasă. Unicul supraviețuitor: Iker, ofranda promisă mării.
Foamea îl chinuia.
Aventurându-se spre mijlocul insulei, descoperi curmali, smochini, viță
de vie și chiar o grădină de castraveți, lângă un izvor cu apă cristalină.
Iker se îndopă cu fructe și de-abia după aceea prinse a se gândi că nu era
singurul locuitor al acestui petic de pământ pierdut în mijlocul valurilor.
Oare din ce motiv ceilalți se ascundeau și cum aveau să se poarte cu un
intrus?
Cu frica în suflet, Iker cercetă locurile.
Nimeni.
Și nici cea mai mică urmă de așezare omenească. Singurul tovarăș era
propria inimă. Dar un băiat de 15 ani și-ar fi golit repede sacul cu amintiri.
Epuizat de atâtea emoții, adormi la umbra unui sicomor.
*
Cum se trezi, Iker inspectă insula pentru a doua oară, fără a obține mai
multe rezultate. Observă pești mari care nu ezitau să vină aproape de plajă,
transformându-se astfel într-o prada ușoară. Dintr-o ramură și un capăt de
frânghie, tânărul meșteri o undiță și folosi o râmă drept momeală. Abia
băgase cârligul grosolan în apă, că un soi de biban și căzu în capcană.
Cel puțin aici, pe această insulă, naufragiatul nu risca să moară de foame.
Însă trebuia să aprindă și focul, fără să aibă însă cele trebuincioase,
dintre care cel mai important era un fel de arcuș sau burghiu cu cremene.
Din fericire, Iker găsi un băț ascuțit pe care îl înfipse într-o bucată de lemn
moale. Ținând bățul strâns între palme, îl roti cât putu de repede și reuși să
încălzească lemnul până țâșni o scânteie. O întreținu cu frunze de palmier
foarte uscate și fripse peștele.
Înainte de a-l gusta, era însă necesar să împlinească o îndatorire
esențială: să le mulțumească zeilor pentru că-i salvaseră viața.
În momentul în care Iker își ridică brațele deasupra flăcării într-un gest
de rugăciune, tunetul se dezlănțui, arborii se clătinară, iar pământul se
cutremură.
Îngrozit, tânărul voi să fugă. Se poticni, izbindu-se cu capul de trunchiul
unui smochin.
3.
Fulgere, un cer în flăcări, un șarpe uriaș cu pielea aurie și cu sprâncene
de lapislazuli! De data aceasta, Iker era mort de-a binelea și un monstruos
spirit al Lumii de Dincolo se îndrepta spre el pentru a-l zdrobi.
Dar reptila rămase pe loc și se mulțumi să-l observe.
― De ce ai aprins acest foc, micuțule?
― Pentru… pentru a te saluta cu respectul cuvenit!
― Cine te-a adus aici?
― Nimeni, a fost un val… Corabia, corăbierii… Și apoi…
― Spune tot adevărul și răspunde fără întârziere. Dacă nu, te prefac în
cenușă.
― Niște pirați m-au răpit în Egipt și aveau de gând să mă arunce de viu
în mare, pentru a o liniști. Dar căpitanul n-a știut să prevadă o furtună
puternică. Corabia a fost distrusă și eu sunt singurul care a supraviețuit.
― Zeul te-a scăpat de la moarte, îi spuse șarpele. Această insulă aparține
lui Ka, puterea creatoare, seva universului. Fără ea nimic nu există. Dar o
stea căzută din înaltul cerului a lovit acest pământ și totul a fost pârjolit. Eu,
stăpânul pământului divin, a minunatului regat Punt, n-am putut să împiedic
sfârșitul lumii mele. Dar tu o vei salva pe-a ta?
O arsură îl trezi pe Iker.
Focul cuprinse un tufiș și flăcările îi atinseră pulpele tânărului.
Ferindu-și picioarele, Iker constată că niciun șarpe uriaș nu dădea
târcoale prin preajmă. Apoi încercă să stingă flăcările.
Ce vis ciudat… Iker ar fi jurat că animalul nu fusese doar o vedenie și că
îi vorbise într-adevăr, cu o voce care nu semăna cu nimic cunoscut și pe
care și-o va aminti mereu. După ce și ultimele scântei dispărură, tânărul se
îndreptă spre izvor.
Pe pământ, se găseau două lăzi.
Iker se frecă la ochi.
Lăzile rămaseră în același loc. Se apropie încet, ca și cum ele ar fi
constituit o amenințare.
Cineva îi punea nervii la încercare.
Cineva care se ascunsese în frunziș și luase în stăpânire această pradă
provenită de pe Fulgerul sau de pe altă corabie. Cineva care nu ar fi ezitat
să scape de un musafir nepoftit pentru a nu fi silit să împartă comoara.
 ― Nu are de ce să-ți fie frică de mine, urlă Iker, averea ta nu mă
interesează! Decât să ne batem, mai bine ne-am ajuta unul pe altul ca să
rămânem în viață.
Nimeni nu-i răspunse.
Iker exploră din nou mica insulă, schimbând mereu direcția, întorcându-
se pe urmele pașilor săi, iuțindu-și mersul sau încetinindu-l brusc. Cu toate
simțurile treze, pândea cel mai mic semn al prezenței unui eventual
dușman.
Pierdere de vreme.
Așa că Iker se văzu nevoit să admită că, în mod evident, era singurul
locuitor al insulei.
Dar aceste lăzi… Fără îndoială, nu le observase de la început, dar ele se
aflau aici de mult timp, niște rămășițe ale unui naufragiu, aduse de valuri.
Îi mai rămânea să le deschidă.
Conțineau săculeți din pânză de in și vase mici de ceramică din care se
răspândea un miros plăcut. Erau parfumuri prețioase care valorau, precis, o
avere.
Oare Iker chiar scăpase de moarte? Pe insulă, deși ea nu părea așa de
îngrozitoare ca și corabia piraților, totuși destinul nu se dovedea prea
favorabil. Bineînțeles, putea să reziste aici câteva luni, poate ani, dar
singurătatea nu-l va aduce, în cele din urmă, în pragul nebuniei? Și ce se va
întâmpla dacă izvorul va seca și peștele se va împuțina? Pentru a construi o
plută solidă ar fi avut nevoie de unelte. Totuși, să călătorești pe această
mare necunoscută la bordul unei luntre șubrede nu însemna moarte sigură?
Tânărul nu înceta să se gândească la dezvăluirile făcute de șarpe,
stăpânul minunatului regat Punt. Cum putea această insulă neînsemnată să
fie însuși pământul sacru, cel plin de comori neînchipuite și atât de râvnite
de oameni?
Nu avea niciun sens!
Poate că reptila aurită nu existase decât în imaginația naufragiatului. Și
de ce să evoce necesitatea salvării lumii? Din moment ce avea un faraon
care domnea, Egiptul nu era în pericol!
Egiptul atât de îndepărtat, atât de inaccesibil! Iker se gândea la cătunul
său care era aproape de sanctuarul din Medamud, un loc misterios la nord
de Teba. Datorită bătrânului scrib care îl luase în grija sa, tânărul nu fusese
decât rar la muncile câmpului și se dedicase cititului și scrisului. Acest
privilegiu îi atrăsese multe invidii de care nu-i păsa pentru că învățătura îi
hrănea sufletul.
Iker trasă pe nisip hieroglifele pe care le cunoștea bine. Ele formară o
frază ce lăuda meseria de scrib. Apoi privi apusul soarelui, contemplă
îndelung cerul plin de stele și adormi cu speranța, amestecată cu teamă, de
a-l revedea pe șarpele uriaș.
*
Avea poftă să mănânce pește fript.
Înarmat cu undița sa, Iker se îndreptă spre plajă.
Uluit, constată că aceasta fusese acoperită de apa mării.
Fenomen trecător, fără umbră de îndoială!
Își aruncă totuși undița, de mai multe ori, dar niciun pește nu mușcă
momeala. Nedumerit, intră în apă și înotă vreme îndelungată, fără să
zărească vreunul.
Întors pe uscat, Iker băgă de seamă că nivelul mării continua să crească.
Dacă insula nu s-ar scufunda…
Năucit, tânărul privi cum valurile îi ajung la pulpe, apoi la genunchi, apoi
deasupra coapselor. În ritmul acesta, Insula lui Ka nu va întârzia să dispară.
Cuprins de panică, Iker se cățără în vârful celui mai înalt palmier,
zdrelindu-și mâinile și picioarele.
Tremurând, cu răsuflarea tăiată, crezu că este victima unui nou vis, când
zări în imensitatea albastră o pânză albă.
4.
Cu toată forța plămânilor săi, Iker strigă după ajutor, agitându-și frenetic,
în același timp, mâna dreaptă.
Osteneală zadarnică și gest fără urmări… Corabia își continuă drumul în
larg, mult prea departe pentru a-l zări.
Totuși, tânărul se încăpățână. Dacă acela care veghea pe corabie avea
privirea ageră, poate îl va observa. Iar insula care se scufunda nu va atrage,
oare, atenția echipajului?
O clipă, Iker crezu că vasul își schimbă traseul și se apropie. Dar era mai
bine să nu-și facă iluzii și preferă să închidă ochii. De astă dată nu vor mai
veni nicio furtuna și niciun val monstruos pentru a-l salva. Apa îi va atinge
pieptul, fața și el va aluneca ușor în acest giulgiu albastru și călduț.
 Dorința de a trăi rămăsese totuși atât de puternică, încât Iker își deschise
ochii.
Acum nu mai avea nicio îndoială. Vasul se îndrepta spre insulă.
Iker strigă și gesticulă.
Era o corabie de dimensiuni modeste, cu vreo 20 de oameni la bord. Dat
fiind că marea cuprinsese trunchiul palmierului, tânărul coborî cu iuțeală și
înotă spre salvatorii săi cât de repede putu.
Brațe puternice îl ridicară pe punte și Iker se pomeni în fața unui bărbat
scund și îndesat, cu o figură ostilă.
― Niște lăzi plutesc acolo, jos! Adunați-le! Iar tu cine ești?
― Mă cheamă Iker și sunt singurul supraviețuitor al unui naufragiu.
― Care era numele corăbiei?
― Fulgerul… 120 de coți lungime, 40 lățime, cu un echipaj de 120 de
oameni.
― N-am auzit de ea. Ce s-a întâmplat?
― Un val enorm ne-a înghițit și m-am trezit singur pe această insulă care
e pe cale să dispară.
Surprinși, corăbierii priveau apa care acoperea vârful arborilor.
― Dacă n-aș fi văzut cu ochii mei, n-aș fi crezut niciodată așa ceva,
mărturisi căpitanul. Din ce port ați plecat?
― Nu știu.
― Îți bați joc de mine, băiete?
― Nu, dar am fost răpit, m-au lovit cu bâtele până când am leșinat și,
când m-am trezit, mă aflam legat de catarg. Căpitanul m-a lămurit că urma
să fiu aruncat în valuri, pentru a le potoli furia.
― Și de ce n-a făcut-o?
― Pentru că furtuna l-a luat pe nepregătite. Unul a încercat să
împlinească sacrificiul, dar valul i-a luat-o înainte.
Sesizând neîncrederea interlocutorului său, Iker evită să-i vorbească
despre apariția șarpelui și dezvăluirile acestuia.
― Cam ciudată povestea ta! Ești sigur că n-a mai scăpat niciun suflet?
― Niciunul.
― Dar lăzile ce conțin?
― Nu știu, răspunse prudent Iker, observând că acestea se închiseseră.
― O să ne uităm în ele mai târziu. Ți-am salvat viața, să nu uiți! Iar
povestea ta nu ține. Nimeni n-a văzut vreodată o corabie care se numea
Fulgerul. Ai ochit lăzile astea din timp, nu-i așa? Și te-ai descotorosit de
stăpânul lor. Dar lucrurile au luat o întorsătură urâtă, corabia s-a pierdut în
mare și tu te-ai dovedit destul de șiret ca să fugi cu prada.
― V-am spus adevărul! Am fost răpit, am…
― Ajunge, fiule, nu m-am născut ieri! Nu mă păcălești tu pe mine! Și,
mai ales, nu încerca să te împotrivești!
La un semn al căpitanului, doi corăbieri îl apucară pe Iker, îi legară
mâinile la spate și îi prinseră picioarele de bastingaj.
*
Portul gemea de ambarcații. Manevrând cu pricepere, căpitanul acostă
încet. Iker încă nu îndrăznea să creadă că era teafăr și nevătămat. Dar,
neîndoielnic, soarta care îl aștepta nu era prea plăcută.
Căpitanul se apropie de el:
― În locul tău, băiete, nu aș atrage deloc atenția asupra mea! Naufragiat,
hoț, poate și ucigaș… Destule păcate pentru un singur tâlhar, nu?
― Dar n-am greșit cu nimic. Eu sunt victima.
― Bineînțeles, bineînțeles, dar faptele sunt împotriva ta și judecătorul va
lua repede o hotărâre. Fă tu pe deșteptul și nu vei scăpa de pedeapsa cu
moartea!
― Eu am sufletul împăcat!
― Nu-mi spune mie asta, copile! Iată ce-ți propun, te învoiești sau nu:
ori lăzile îmi rămân mie și nu te-am văzut în viața mea, ori te predau
gărzilor și tot echipajul va depune mărturie împotriva ta. Alege, dar fără să
stai prea mult pe gânduri!
Să aleagă… Ce ironie!
― Păstrează lăzile!
― Grozav, prietene, te-ai dovedit un om cu judecată! Pierzi comoara, dar
îți salvezi viața. Data viitoare când vei încerca să mai dai lovitura,
străduiește-te să-ți întocmești un plan mai bun. Și mai ales, nu uita: nu ne-
am întâlnit niciodată!
Căpitanul îl legă la ochi pe Iker. Doi corăbieri îi dezlegară picioarele și îl
coborâră pe uscat. Apoi îl obligară să meargă repede timp îndelungat, foarte
îndelungat.
― Unde mă duceți?
― Taci sau te omorâm!
 Lac de sudoare, lui Iker îi era din ce în ce mai greu să țină pasul. Oare
călăii săi nu îl purtau departe de port, pentru a-l ucide într-o zonă pustie’?
― Puțină apă, fie-vă milă!
Nici măcar nu îi răspunseră.
Nicicând Iker nu s-ar fi crezut capabil să reziste atât. Înlăuntrul său, o
forță necunoscută refuza să cedeze în fața epuizării. Brusc, fu îmbrâncit din
spate.
Se rostogoli pe o pantă, iar spinii îi sfâșiară pielea.
În cele din urmă, un nisip moale îi opri căderea. Epuizat, cu limba uscată,
Iker avea să moară de sete.
5.
Niște dinți îi mestecau părul.
Durerea îl făcu pe Iker să tresară.
Speriată, capra se retrase.
― Îi iei pâinea din gură, îl dezaprobă un păstor cu barba neîngrijită. Un
animal așa frumos! Puteai să aștepți să se sature.
― Dezleagă-mă, te rog, și dă-mi ceva să beau!
― Să-ți dau de băut, poate, dar să te dezleg… De unde ai răsărit? Nu te-
am mai văzut prin locurile astea.
― Pirații m-au răpit.
― Pirați aici, în mijlocul deșertului?
― Eram pe o corabie, m-au forțat să cobor și să fac un drum lung.
Păstorul se scărpină în cap:
― Am auzit și povești mai demne de crezare! N-oi fi vreun prizonier
care a fugit?
Nervii tânărului cedară și izbucni în lacrimi.
N-o să-l creadă nimeni niciodată?
― Bag de seamă ca nu pari prea periculos. Dar cu toți tâlharii care
bântuie prin ținuturile astea e mai bine să fii prevăzător. Ține, bea puțin!
Apa din burduf nu era proaspătă, dar Iker o înghiți cu lăcomie.
― Ușurel, ușurel! Ți-o dau înapoi imediat. O să te duc la primarul
satului meu. El va ști ce e de făcut cu tine.
Tânărul păși ascultător, în urma turmei de capre. La ce i-ar fi folosit să
fugă? Asta ar fi dovedit vinovăția sa. Trebuia să-i convingă pe săteni de
buna sa credință.
 De îndată ce-l zăriră pe străin, copiii începură să alerge în jurul lui.
― Sigur este un tâlhar! exclamă unul dintre ei. Uite, păstorul l-a prins, o
să ceară o recompensă frumoasă!
Bărbatul ridică bâta pentru a speria liota de copii, dar aceștia nu-l slăbiră.
Prin urmare, alaiul ajunse în fața casei primarului însoțit de un amestec
gălăgios de râsete și chicoteli.
― Ce se petrece aici?
― Am dat peste băiatul ăsta în deșert, îl lămuri păstorul. N-am avut
încredere în el pentru că mâinile îi erau legate la spate. Am dreptul la o
răsplată, nu?
― Mai vedem noi. Iar tu intră!
Iker se supuse.
Cu brutalitate, primarul îl împinse într-o încăpere mică, în care, pe un
scaun, stătea un bărbat slab, înarmat cu un baston.
― Ai nimerit bine, netrebnicule! Tocmai stăteam de vorbă cu un soldat
din gărzile deșertului. Cum te cheamă?
― Iker.
― Cine ți-a legat mâinile?
― Corăbierii care m-au cules de pe o insulă pustie, apoi m-au părăsit nu
departe de aici, ca să mor de sete.
― Termină imediat cu minciunile! Probabil nu ești decât un mic hoț care
își închipuie că va scăpa de pedeapsă. Ce-ai șterpelit?
― Nimic, vă asigur!
― Cu o bătaie bună, o să-ți aduci aminte!
― Să-l ascultăm totuși, îl sfătui soldatul.
― Dacă aveți timp de pierdut… Bine, lămuriți situația! Eu trebuie să mă
ocup de hambarele mele. Și înainte de a-l lua pe acest mic tâlhar, lăsați-mi
totuși un raport, așa, de formă.
― Bineînțeles.
Iker era pregătit să primească loviturile de baston, dar ce-ar fi putut spune
altceva decât adevărul?
― Dă-mi mai multe amănunte, îi ceru soldatul.
― La ce bun, de vreme ce nu mă credeți?
― Ce știi tu? Am obiceiul să-i recunosc pe mincinoși. Dacă ești sincer,
nu ai de ce să te temi.
 Cu o voce tremurătoare, Iker povesti întâmplările neplăcute prin care
trecuse, fără să pomenească însă de visul în care îi apăruse șarpele uriaș.
Bărbatul îl ascultă cu atenție.
― Erai, așadar, singurul supraviețuitor și această insulă a dispărut în
valuri.
― Întocmai.
― Și salvatorii tăi au păstrat lăzile?
― Într-adevăr.
― Care era numele corăbiei lor?
― Nu știu.
― Dar al căpitanului?
― Nu-l știu nici pe acesta.
În timp ce răspundea, Iker își dădu seama că povestea sa nu convinge pe
nimeni. Niciun om cu mintea întreagă nu i-ar fi dat crezare.
― De unde ești de loc?
― Din regiunea Medamud.
― Ai familie acolo?
― Nu. Un bătrân scrib m-a adăpostit și m-a învățat puțină meserie.
― Susții că știi să citești și să scrii… Dovedește-mi!
Soldatul îi oferi prizonierului o tăbliță de lemn și o pensulă pe care o
înmuie în cerneală neagră.
― Am mâinile legate, îi aminti Iker.
― O să te dezleg, dar nu uita că știu să mânuiesc bastonul. Cu caractere
atent alese, tânărul scrise: „Numele meu este Iker și nu am săvârșit nicio
nelegiuire”.
― Fără cusur, aprecie bărbatul. Așadar, nu ești un mincinos.
― Mă… mă credeți?
― De ce nu? Ți-am spus, am obiceiul să-i deosebesc pe oamenii sinceri
de cei mincinoși.
― Atunci, sunt… sunt liber?
― Întoarce-te acasă și socotește-te fericit că ai scăpat viu din asemenea
peripeții.
― Îi veți aresta pe pirații care-mi doreau moartea?
― O să ne ocupăm de ei, în mod sigur.
Iker nu îndrăznea să iasă din încăpere. Omul începuse să-și scrie
raportul:
 ― Ei, băiete, ce mai aștepți?
― Mi-e cam frică de săteni.
Soldatul strigă spre un gură-cască rămas în fața casei primarului:
― Hei, tu, dă-i băiatului o rogojină și apă!
Înzestrat cum se cuvine pentru călătorie, Iker se simțea la fel de pierdut
ca și pe Insula lui Ka. Era cu adevărat liber, avea cu adevărat dreptul să se
întoarcă în satul său?
Bărbatul îl privi cum se îndepărta.
Apoi, fără a aștepta întoarcerea primarului, părăsi în mare grabă locul
pentru a-și regăsi tovarășii, care străbăteau în lung și-n lat împrejurimile, în
căutare de vești despre echipajul Fulgerului.
Și ei făceau parte din gărzile deșertului tot atât de puțin ca el.
6.
În miezul zilei, soarele arzător de vară transformase deșertul estic într-un
cuptor. Puținele creaturi care reușiseră să rămână în viață în acest infern,
precum șerpii și scorpionii, se refugiaseră în nisip.
Totuși, micul grup format din cinci bărbați continua să înainteze. În
frunte, mergea un individ cu brațele și picioarele lungi, care era mai înalt cu
un cap decât însoțitorii săi. Bărbos, cu ochii afundați în orbite, cu buze
groase, părea insensibil la căldură, îmbrăcat cu o tunică din lână ce-i
ajungea până la călcâie, având capul acoperit cu un turban, își vedea de
drum cu pas egal.
― Nu mai pot, se plânse unul dintre cei care-l urmau.
Ca și tovarășii săi, fusese condamnat de mai multe ori pentru furt. La
îndemnul bărbosului, fugise din gospodăria unde își ispășea sfârșitul
pedepsei, îndeplinind diverse corvezi.
― Nu suntem încă în inima deșertului, estimă cel care-i conducea.
― Și când ai de gând să ne oprim?
― Mulțumește-te să mă asculți și viitorul tău va fi plin de lumină.
― Eu fac cale întoarsă.
― Gărzile te vor aresta și te vor băga la închisoare, îl avertiză un
roșcovan pe nume Shab Strâmbu’.
― Mai bine acolo decât în iadul ăsta. În temniță, o să-mi dea de mâncat
și de băut, și nu va trebui să merg la nesfârșit ca să nu ajung nicăieri.
Bărbosul îl privi fix și cu dispreț pe răzvrătit:
 ― Uiți cine sunt eu?
― Un nebun care se crede împuternicit cu o misiune sacră.
― Toți zeii mi-au vorbit, e adevărat, dar vocile lor nu valorează azi mai
nimic, fiindcă eu singur dețin adevărul. Și toți cei care mi se împotrivesc
vor dispărea.
― Te-am urmat pentru că ne-ai promis averi. Dar aici, sigur nu le vom
găsi.
― Eu sunt Prevestitorul. Cei care vor avea încredere în mine vor deveni
bogați și puternici, iar ceilalți vor muri.
― Cuvântările tale mă obosesc. Ne-ai înșelat și refuzi să recunoști, asta-
i tot!
― Cum îndrăznești să-l jignești pe Prevestitor? Pocăiește-te imediat!
― Adio, biet nebun!
Omul se întoarse din drum.
― Shab, omoară-l, porunci, calm, Prevestitorul.
Roșcatul părea că se codește:
― A venit cu noi, a…
― Sugrumă-l și fie ca stârvul lui să servească drept hrană fiarelor! Apoi
o să vă conduc spre locul unde veți avea revelația. Atunci veți înțelege pe
de-a-ntregul cine sunt.
Shab nu era la prima crimă. Întotdeauna ataca pe la spate, înfigând în
gâtul victimei lama ascuțită a unui cuțit de silex.
Subjugat de bărbosul cel înalt încă de la prima lor întâlnire, avea
certitudinea că alături de această căpetenie cu vorba tăioasă, va răzbi până
departe.
Fără să se grăbească, roșcatul îl ajunse din urmă pe fugar, îl execută cu
precizie și se alătură din nou micului grup.
― Mai avem mult? întrebă el.
― Nu te teme, îi răspunse Prevestitorul, și mulțumește-te să mă urmezi!
Îngroziți de scena la care tocmai asistaseră, ceilalți doi hoți nu îndrăzniră
să ridice nici cea mai mică obiecție. Și ei erau, de asemenea, subjugați de
călăuza lor.
Pe frunte, nu îi apărea nicio picătură de sudoare, nicio senzație de
oboseală nu îi afecta mersul. Și dădea impresia că știa exact spre ce anume
se îndrepta.
 În toiul după-amiezii, în momentul în care însoțitorii săi erau pe punctul
de a leșina, Prevestitorul se opri.
― Aici e, declară el. Priviți cu atenție!
Deșertul se schimbase. Ici și colo, se vedeau plăci alburii.
― Răzuiește-le și gustă, Shab!
Roșcovanul îngenunche:
― E sare.
― Nu, e spuma zeului Seth care țâșnește din adâncurile pământului. Îmi
este hărăzită ca să devin mai puternic și mai nemilos decât însuși Seth.
Această flacără va distruge templele și bogățiile, va nimici puterea
faraonului ca să domnească adevărata credință pe care eu o voi răspândi pe
pământ.
― Ne e sete, îi reaminti unul dintre hoți, și nu cu așa ceva ne-o vom
potoli.
― Shab, dă-mi o bucata mare!
Sub privirile uluite ale însoțitorilor săi, Prevestitorul mâncă atâta sare,
încât limba și gura sa ar fi trebuit să ia foc!
― Nu se află pe lume o băutură mai bună, afirmă el.
Cel mai tânăr dintre hoți desprinse o bucată de crustă și o mâncă.
Apoi scoase un strigăt sfâșietor și se rostogoli pe jos, în speranța de a
potoli arsura care-l mistuia.
― Nimeni în afară de mine nu are dreptul să tălmăcească voința Zeului,
spuse Prevestitorul, și oricine încearcă să fie ca mine va avea aceeași
soartă. E drept ca acest necredincios să piară.
Nefericitul mai avu câteva tresăriri, apoi muri.
Cei doi discipoli râmași în viață se prosternară în fața învățătorului:
― Stăpâne, noi nu avem puterile tale și îți recunoaștem măreția… Dar
suntem însetați! Poți să ne ușurezi suferința?
― Zeul m-a ales pentru a-i ocroti pe credincioșii adevărați. Săpați și veți
fi răsplătiți!
Roșcovanul și complicele său săpară cu frenezie.
Curând, dădură la iveală marginile unei fântâni. Încurajați de această
descoperire, ajunseră în cele din urmă la un strat de pietre uscate, pe care le
scoaseră cu mare grabă.
Și apa se ivi.
Din centurile tunicilor făcură o coardă la care atașară un burduf.
 După ce Strâmbu’ îl trase plin la suprafață, îl oferi Prevestitorului:
― Stăpâne, beți primul!
― Focul lui Seth îmi e de ajuns.
Shab și tovarășul său își umeziră buzele, apoi sorbiră cu înghițituri mici
înainte de a-și uda părul și ceafa.
― Îndată ce vă refaceți forțele, îi anunță Prevestitorul, vom porni pe
drumul izbânzii. Marele război tocmai a început.
7.
Sobek Păzitorul, căpetenia gărzii personale a faraonului Sesostris, dădea
dovadă de o nervozitate neobișnuită. Pentru a asigura paza monarhului, nu
folosea decât serviciile a șase zdrahoni. Îi considera mai eficienți decât un
batalion de soldați mai mult sau mai puțin vigilenți, căci acești șase oameni
semănau cu niște fiare, mereu în alertă și gata de atac la cel mai mic
pericol. Dar Sobek Păzitorul nu se mulțumea doar să comande; la fel de
voinic, rapid și puternic precum subordonații săi, lua parte la
antrenamentele zilnice în cursul cărora nimeni nu lovea cu reținere.
La Memphis, capitala regatului, protecția suveranului ridica deja mii de
probleme. Aici, la Abydos, pe teren necunoscut, trebuia să fie pregătit să
facă față unor pericole neașteptate.
În timpul călătoriei pe corabie nu avusese loc niciun incident. La
debarcader, doar câțiva preoți, neînarmați, îl întâmpinaseră pe faraon, care
pornise de îndată spre templul lui Osiris.
În vârstă de 50 de ani, înalt de peste doi metri, regele era un colos cu
chipul aspru. Al treilea în linia descendenților lui Sesostris, purta numele de
„Sfântul preschimbărilor”, „Sfânt din naștere”, „Cel-care-se-transformă”,
„Puterea-luminii-divine-apărute-în-toată-strălucirea-sa” și „Omul-
puternicei-zeițe”.
În decursul primilor cinci ani de domnie, în ciuda unei autorități
incontestabile, Sesostris nu reușise să-i atragă de partea sa pe cei câțiva
guvernatori ai provinciilor, a căror bogăție le permitea să întrețină armate și
să se comporte ca niște adevărați suverani.
Sobek Păzitorul se temea de un atac din partea soldaților lor. Oare nu se
gândeau ei că Sesostris le-ar putea sta în cale și că, mai devreme sau mai
târziu, va lua măsuri împotriva independenței lor? Drumul la Abydos,
teritoriu sacru, lipsit de importanță economica, fusese ținut secret. Dar era
posibil, în realitate, să păstrezi o taină în palatul din Memphis? Convins de
contrariu, Sobek încercase în zadar să-l determine pe rege să renunțe la
această călătorie.
― Nimic nou?
― Nimic, comandante, îi răspunseră pe rând, oamenii săi.
― Împrejurimile sunt pustii și liniștite, adăugă unul dintre ei.
― E normal să fie așa pe pământul lui Osiris, observă Sobek Păzitorul.
Așezați-vă în locurile cele mai potrivite și opriți de îndată pe oricine
încearcă să se apropie!
― Chiar și pe preoți?
― Fără abateri de la regulă.
*
„Marele Pământ“ era numele tradițional al teritoriului rezervat lui Osiris,
zeul care deținea secretul nemuririi. Prim suveran al Egiptului, el pusese
bazele domniei faraonilor. Fusese ucis, dar învinsese moartea și stăpânea, în
prezent, peste Regatul Umbrelor. Numai celebrarea misterelor sale îi
conferea faraonului puterea supranaturală și capacitatea de a menține
legătura cu forțele creatoare. Fără împlinirea ritualurilor lui Osiris, Egiptul
n-ar fi supraviețuit.
Câteva câmpuri fertile, unde creștea cea mai gustoasă ceapă din Egipt,
câteva case modeste așezate de-a lungul canalului, deșertul care mărginea
lungul țărm abrupt, un lac întins, înconjurat de copaci, o pădure de salcâmi,
un mic templu, capele, stele, mormintele primilor faraoni și cel al lui Osiris:
astfel se înfățișa Abydos, în afara Timpului, în afara Istoriei.
Aici se găseau Insula Celor Drepți și poarta cerului care avea în păstrare
aștrii.
Sesostris pătrunse în mica sală unde îl așteptau preoții care vedeau tot
timpul. Toți se ridicară și se înclinară:
― Vă mulțumim că ați venit atât de repede, Maiestate, spuse marele
preot, un bărbat în vârstă, cu o voce domoală.
― Scrisoarea ta pomenea de o mare nenorocire.
― O să vă puteți convinge cu propriii ochi.
Când preotul și faraonul ieșiră din templu, Sobek Păzitorul și unul dintre
subordonații săi voiră să-i însoțească.
― Peste putință! obiectă preotul. Locul unde mergem este interzis
oamenilor de rând.
 ― E primejdios! Dacă vreodată…
― Nimeni nu încalcă legea din Abydos! i-o reteză Sesostris.
Regele își scoase brățările de aur pe care le purta la încheieturile
mâinilor și i le încredință lui Sobek. Pe pământul lui Osiris trebuia să
renunțe la orice obiect din metal.
Cuprins de îngrijorare, soldatul îi privi pe cei doi bărbați cum se
îndepărtează, mergând de-a lungul Lacului Vieții, înconjurat de copaci, apoi
străbătură un drum mărginit de stele și capele pentru a ajunge la pădurea
sacră Peker, centrul vital și tainic al ținutului.
În inima sa se înălța un salcâm.
Arborele care, crescând pe mormântul lui Osiris, le dovedise
credincioșilor săi că suveranul Regatului Morților reînviase.
Sesostris își dădu seama imediat de amploarea dezastrului: salcâmul se
usca.
― Când Osiris renaște, aminti marele preot, salcâmul se acoperă de
frunze și regatul prosperă. Dar Seth, ucigașul și nimicitorul, încearcă să-l
pârjolească. Atunci, viața îi părăsește pe oameni. Dacă salcâmul moare, ura
și distrugerea vor domni pe acest pământ. Prin acest arbore, Osiris unește
Cerul, Pământul și Lumea de Dincolo. În el, moartea se alătură vieții și o
altă viață, mai luminoasă, le cuprinde pe amândouă.
― L-ai udat în fiecare zi cu apă și lapte?
― Mi-am împlinit îndatoririle, Maiestate!
― Care vasăzică cineva cu influență nefastă știe să se folosească de
puterea lui Seth și o îndreaptă împotriva lui Osiris și a Egiptului.
― Scrierile spun că acest salcâm își prelungește rădăcinile până la
Oceanul începutului și de acolo își ia energia care-l însuflețește. Doar aurul
fermecat ar mai putea tămădui arborele.
― Știi unde se găsește?
― Nu, Luminăția Voastră.
― O să-l descopăr. Și cunosc mijlocul prin care să încetinesc, dacă nu
chiar să opresc, distrugerea salcâmului: voi construi un templu și un locaș
al eternității la Abydos. Ele vor produce o vrajă puternică, îngreunând
înaintarea râului și dându-ne timp să obținem leacul.
― Luminăția Voastră, preoții sunt prea puțini pentru…
― Voi aduce oameni care să se îngrijească de ritualuri și constructori
care se vor dedica doar acestei sarcini. Toți vor păstra secretul.
 Brusc, o idee fără sens îi veni în minte regelui:
― A încercat cineva să pună stăpânire pe vasul sacru?
― Luminăția Voastră, știți bine că nu e cu putință.
― Să verificăm, totuși.
Sesostris constată că ușa mormântului lui Osiris era închisă și sigiliul
regal neatins. Doar el putea să dea ordin să fie spart ca să pătrundă în acest
sanctuar.
― Chiar dacă un smintit ar forța această ușă, spuse marele preot, nu ar
ajunge să se apropie de vas și cu atât mai puțin să-l atingă.
― Abydos nu este suficient de bine apărat, estimă monarhul. De acum
înainte, soldații vor veghea asupra lui.
― Luminăția Voastră, niciun neinițiat nu poate…
― Cunosc legea din Abydos, pentru că eu sunt păstrătorul și chezașul ei.
Niciun neinițiat nu va pângări pământul lui Osiris, dar toate drumurile care
duc aici vor fi păzite.
Din vârful colinei, Sesostris contemplă spațiul sacru unde se hotăra
soarta țării sale, a poporului său și, mai mult, chiar a lumii în care trăim.
Când urcase pe tron, știuse că sarcina sa nu va fi ușoară din cauza
nenumăratelor reforme necesare. Dar nu și-a închipuit că principala
încercare va fi noua moarte a lui Osiris.
Cu pași hotărâți, Sesostris înainta prin deșert spre o zonă neumblată,
situată între dunele de nisip și marginea câmpurilor cultivate.
În pofida soarelui care-i ardea pielea, faraonul putea să vadă.
Vedea înălțându-se cele două edificii ale sale, templul și mormântul, care
ar fi întârziat sfârșitul fatal, având menirea să stăvilească forțele
întunericului.
Cine era răspunzător de această agresiune pe cât de neprevăzută, pe atât
de bine pusă la punct? Regele avu nevoie de toată tăria de care putea fi
capabil un om, pentru a nu se lăsa pradă disperării și a nu abandona lupta
cu un adversar încă invizibil.
8.
După două zile obositoare de mers, Iker avu norocul să fie lăsat să se
alăture unei caravane care se îndrepta spre Teba, pentru a livra mărfuri.
Proprietarul se arătă la început reținut pentru că însemna să accepte o gură
în plus de hrănit, dar după ce tânărul îi dezvălui că știe să citească și să
scrie, își schimbă părerea:
― Am niște tăblițe cu promisiuni de cumpărare. Ai putea să le cercetezi?
― Arătați-mi-le!
Nerăbdător, proprietarul nu se putu abține să nu pună întrebarea
esențială:
― Se pomenește ceva despre administratorii palatului care și-au luat
angajamentul să mă plătească?
― Într-adevăr, și chiar ați obținut un preț bun.
― Experiența, fiule, experiența! Unde locuiești?
― La Medamud.
― Un sătuc neînsemnat! Ce faci în deșert?
― Nu-i cunoașteți cumva pe doi corăbieri pe nume Ochi-de-Țestoasă și
Cuțit-Tăios?
Negustorul își frecă bărbia, gânditor.
― Numele astea nu-mi spun nimic. Cum se chema corabia lor?
― Fulgerul. 120 de coți lungime, 40 lățime.
― N-am auzit niciodată de ea. Ai putea să-mi mai spui și altceva?
― Cred că m-am înșelat.
― În mod sigur! Fulgerul… Îți dai seama că, dacă o astfel de corabie ar
fi existat, negreșit aș fi știut. Ce-ai zice să-mi faci puțină ordine în acte? Cu
cel care strânge dările nu ești niciodată îndeajuns de prevăzător.
Iker se supuse, ceea ce îl bucură nespus pe negustor.
Și călătoria continuă fără grabă. Pe parcursul popasurilor, tânărul se
bucură de peștele uscat și ceapă primite în schimbul muncii sale.
Cu toate întrebările care nu încetau să-l frământe, Iker savură momentul
când caravana părăsi, în sfârșit, drumul arid pentru a parcurge o câmpie
înverzită, presărată cu palmieri. Marea periculoasă și munții amenințători
fură dați uitării. Pe câmpurile bine irigate, țăranii recoltau legume.
― Spune, băiete, nu ți-ar plăcea să lucrezi pentru mine? îl întrebă
negustorul.
― Nu, eu vreau să mă întorc la învățătorul meu, pentru a continua să-mi
însușesc meseria de scrib.
― Ah, te înțeleg! Nu se câștigă prea bine, dar ești respectat. Îți doresc
mult noroc, băiete!
 Iker inspiră cu plăcere parfumul aerului și simți căldura dulce de
primăvară. Nerăbdător să-și revadă satul, porni repede la drum, urmând
potecile pe care le străbătuse de atâtea ori pe vremea când era copil, pentru
a se izola și a se cufunda în liniștea și pacea pe care i-o inspirau
priveliștea. Deși nu-i displăcea să se joace cu ceilalți copii, Iker prefera să
mediteze asupra misterelor lumii și a forțelor sale ascunse.
Satul Madamud era alcătuit din case mici și albe, construite pe un deal
unde salcâmi, palmieri și tamarini le adăposteau de razele soarelui. La
intrarea în sat, se găsea o fântână al cărei paznic crezu că are de-a face cu o
vedenie:
― Nu ești… nu ești Iker!
― Ba da, eu sunt în carne și oase.
― Asta-i bună! Iker… Ce-ai pățit?
― Nimic demn de luat în seamă.
Cunoscând înclinația paznicului spre flecăreală, Iker hotărî să-și păstreze
confidențele pentru profesorul său.
― Poate că ar trebui să pleci din nou.
― Să plec? Vreau să mă întorc acasă și să-mi continuu învățătura!
Văzând indignarea tânărului, paznicul nu mai insistă.
Nedumerit, Iker se grăbi spre locuința bătrânului scrib care îl adăpostise
și îl educase. La trecerea sa, copiii încetau să se mai joace cu păpușile de
cârpă, iar femeile care cărau poveri, rămâneau pe loc, privindu-l cu ochi
bănuitori.
Găsi ușa încuiată, iar ferestrele astupate cu scânduri.
Iker ciocăni, ciocăni și iar ciocăni.
― Nu te mai strădui degeaba, îl sfătui un vecin. Bătrânul scrib a murit.
Tânărul avu impresia că se prăbușește cerul peste el.
― A murit… Când?
― Acum o săptămână. După plecarea ta, tristețea l-a doborât.
Iker se așeză pe prag și începu să plângă.
Răpindu-l, pirații îi omorâseră tatăl adoptiv.
― Du-te să vorbești cu primarul, îl povățui vecinul. El o să-ți spună mai
multe.
În ciuda durerii, Iker simțise ostilitatea sătenilor. Toți îl considerau
responsabil de moartea învățătorului său.
 Pentru prima dată, Iker simți lovitura de nesuportat a nedreptății. Dar le
va explica tot și aceasta va dispărea.
Cu inima împovărată și capul greu, Iker merse încet până la casa
primarului, care tocmai dădea ordine muncitorilor însărcinați cu întreținerea
canalelor.
― Aș fi jurat… învățăcelul nostru scrib! Chiar tu ești? Ce surpriză!
Totuși, eram convins că n-o să te mai văd.
Tonul primarului, un bărbat rotofei, de vreo 50 de ani, era, în același
timp, ironic și tăios. Cu un gest disprețuitor, îi dădu afară pe muncitori:
― L-ai făcut să moară de durere pe ocrotitorul tău, Iker! Este o crimă
pentru care vei răspunde în fața zeilor. Dacă aș avea posibilitatea, te-aș
băga la închisoare.
― Vă înșelați, sunt nevinovat! Pirații m-au răpit, am reușit să scap ca
prin minune.
Primarul izbucni în râs:
― Născocește altceva! Sau, mai degrabă, taci și pleacă!
― Dar… Vreau să mă întorc acasă.
― Vorbești de casă? Proprietarul nu a făcut testament în favoarea ta. De
aceea am confiscat-o. Sătenii te disprețuiesc, locul tău nu mai este printre
noi.
― Trebuie să mă credeți, am fost cu adevărat răpit, am…
― Ajunge! Sper că remușcările îți vor otrăvi inima. Dacă nu pleci
imediat, voi da ordin slujitorilor să te alunge cu lovituri de baston. Ah…
Protectorul tău dorea să-ți dau, drept moștenire din partea lui, acest sipet, în
caz că te vei întoarce vreodată. Încă o dovadă a generozității sale naive, dar
sunt nevoit să-i împlinesc ultimele dorințe. Părăsește Medamud, Iker, și nu
mai reveni sub niciun motiv!
Strângând sipetul la piept, Iker așteptă să se îndepărteze bine de sat
pentru a-l deschide. Observă că încuietoarea de lemn fusese spartă.
Înăuntru, găsi un papirus rulat și sigilat.
Sigiliul, de asemenea, fusese rupt și refăcut cu stângăcie.
În cele câteva rânduri, bătrânul scrib își blestema elevul și îi promitea
mii de pedepse. Dar Iker cunoștea prea bine scrisul învățătorului său pentru
a observa că fusese imitat într-un mod grosolan.
Pe fundul sipetului, se vedea un strat subțire de ghips. La umbra unui
tamarin, tânărul răzui ghipsul cu o bucată de lemn.
 Apăru un mesaj care-i umplu inima de bucurie:

Știu că nu ai fugit ca un tâlhar. Mă rog pentru tine să fii teafăr și

nevătămat. Viața mea se sfârșește, înalț rugăciuni zeilor pentru ca tu să
ajungi scrib. Dacă te întorci la Medamud, sper ca acest hoț de primar să-ți
înmâneze testamentul prin care îți las casa și acest sipet ce conține
pensulele mele de scris cele mai bune. Dar un străin a sosit în sat. Primarul
se înțelege de minune cu el. Simt cum forțe întunecate dau târcoale prin
aceste locuri, de aceea prefer să ascund acest mesaj după o metodă pe care
te-am învățat s-o folosești. Nu-ți pierde vremea aici, pleacă în provincia
Djou-Ka[1]. Acesta va fi începutul călătoriei. Fie ca zeii să te călăuzească
spre ținta Căutării tale! Oricare ar fi încercările, nu te lăsa pradă
disperării. Voi fi mereu alături de tine, fiule, pentru a te ajuta să-ți
împlinești destinul pe care nu-l cunoști încă.
9.
Când trezorierul Medes intră în somptuoasa sa locuință, situată în centrul
orașului Memphis, doi slujitori se grăbiră să-i spele picioarele și mâinile,
să-l încalțe cu sandale de interior, să-i servească vin alb, proaspăt adus din
oaze.
Impozantul personaj, care era adesea invitat la palat și chiar mâncase la
aceeași masă cu regele, se număra printre cei mai înalți demnitari din
capitală. Îmbrăcat în pânzeturi fine de in, de cea mai bună calitate, el
verifica inventarul templelor care redistribuiau lucrurile de valoare după ce
erau sfințite.
Încă de la numirea sa, Medes înțelesese toate avantajele de care ar fi
putut profita de pe urma poziției sale privilegiate. Folosindu-se cu abilitate
de serviciile scribilor contabili, ale intendenților și ale arhivarilor,
trezorierul fura puțin, dar des. Acționând cu maximă prudență, nu lăsa nicio
urmă a furtișagurilor sale și falsifica documentele administrației cu atâta
îndemânare, încât niciun ochi exersat nu și-ar fi dat seama de nimic.
Dar Medes nu era nici mulțumit, nici fericit.
Mai întâi de toate, cariera sa stătea pe loc. E adevărat, faraonul Sesostris
îi încredințase un post important, dar trezorierul își dorea mai mult. Medes
se considera cel mai bun și voia să fie recunoscut ca atare. Dacă acest rege
încăpățânat continua să nu priceapă acest lucru, se impunea o intervenție,
poate una brutală. Sesostris avea mulți dușmani, începând cu foarte bogații
guvernatori ai provinciilor, cu care Medes se înțelegea bine. Dacă faraonul
făcea greșeala să se lege de privilegiile lor, domnia sa avea să fie scurtă. Nu
se zvonea că unul dintre înaintașii săi fusese asasinat?
Apoi Medes reflectă la adevărata față a puterii și la mijlocul cel mai
potrivit pentru a și-o însuși. Ca să poată fura mai ușor din transporturile
destinate aprovizionării templelor, devenise preot temporar. Participând la
ceremonii, se simți atras de sacru. Arătându-și entuziasmul pentru practicile
spirituale, flatându-și superiorii, prezentându-se ca un donator generos,
Medes era fascinat de misterele la care nu avea acces. Doar faraonului și
câtorva preoți permanenți le era permis să le contemple. Și, oare, regele nu-
și trăgea adevărata sa putere din ele?
Porțile templului ascuns rămâneau închise pentru trezorier. În acest
domeniu, pe care Medes îl considera la fel de important ca și negustoria, nu
se bucura de nicio influență. Și nici nu era pregătit să renunțe la funcțiile
sale administrative pentru a duce o viață de călugăr.
Situația părea fără ieșire, până când flecăreala unui demnitar al templului
lui Hathor, la Memphis, îi furniză o informație prețioasă referitoare la
Pământul zeului, Țara Punt. La fel ca și pe ceilalți care o cunoșteau, pe
Medes îl amuza această născocire. Pe oamenii de rând și pe copii îi fermeca
supranaturalul și de aceea trebuiau să fie hrăniți cu astfel de povești.
Dar, după spusele demnitarului, Punt nu era o legendă.
Pământul zeului exista în realitate, el ascundea bogații extraordinare,
printre care un soi de aur care nu se mai găsea nicăieri, folosit cândva, în
mare secret, de anumite sanctuare. În schimbul unei mobile scumpe,
vorbărețul îi mai dăduse câteva indicații geografice vagi, înainte de a muri
în urma unei crize de inimă. Era puțin, dar suficient pentru a începe
cercetările.
― Stăpâne, îl anunță intendentul pe Medes, oaspetele a sosit.
― Lasă-l să aștepte, am nevoie de puțină odihnă.
În ultima vreme, Medes se îngrășase. Înzestrat din naștere cu o uriașă
energie, care nu se alterase de-a lungul celor 42 de ani de viață, Medes avea
tendința să mănânce și să bea prea mult, pentru a-și potoli nemulțumirile.
Soția lui Medes fiind și ea la fel de durdulie, trebuia să se arate inventivă și
perversă atunci când încercau să guste din plăcerea trupească.
 Cu părul negru lipit de capul său rotund, cu fața visătoare, cu pieptul larg,
cu gambele scurte și labele picioarelor umflate de grăsime, Medes era
mărunt și îndesat.
Câteodată, avea senzația că se sufocă, mai ales atunci când nu obținea
destul de repede ceea ce-și dorea. Dar lăcomia sa era atât de mare, încât
Medes învingea aceste slăbiciuni și continua să meargă mai departe. Și
această întrevedere cu una dintre iscoadele sale se va dovedi, probabil, o
întâlnire decisivă.
Dinspre stradă, casa era bine protejată: ferestre cu storuri împodobite cu
ornamente din lemn, care permiteau pătrunderea luminii, o poartă principală
solidă, din bârne și cu zăvor greu, o intrare pentru servitori supravegheată
permanent de un paznic. Două etaje, 15 încăperi, o terasă deschisă spre
grădină, în care era amenajat un bazin cu apă.
La adăpostul unui umbrar, Medes își primi musafirul, falsul soldat care îl
interogase pe Iker.
― Sper că-mi aduci vești foarte bune.
― Mai mult sau mai puțin, stăpâne!
― Ai aurul?
― Da și nu. În sfârșit, poate…
Medes simți cum îl cuprinde furia:
― În afaceri, mă supără lipsa preciziei. S-o luăm pe rând. Când a revenit
Fulgerul în port?
― N-a revenit, stăpâne, s-a scufundat cu tot cu echipaj!
― Scufundat? Ești sigur?
― N-am decât o singură mărturie, dar pare serioasă.
― A căpitanului?
― Nu, a tânărului pe care mi-ați poruncit să-l răpim la Medamud și pe
care l-am întâlnit de curând într-un târgușor în apropiere de Coptos. Vă
amintiți de băiatul acela fără familie, căruia îi plăceau singurătatea și
învățătura?
― Îmi amintesc, îmi amintesc! Ofranda ideală pentru a potoli o furtună.
Primarul din Medamud mi-a atras atenția asupra acestui tânăr naiv și n-a
regretat. Dar cum se poate să fie el singurul martor care a scăpat?
― Nu știu, dar așa s-a întâmplat. Mi-a istorisit că un val enorm a
scufundat Fulgerul, că el s-a trezit ca prin minune pe o insulă pustie, de
unde a fost salvat de o corabie al cărei căpitan n-a crezut un cuvânt din
povestea lui. Totuși, a pus mâna pe două lăzi ce proveneau de pe insulă,
înainte de a-l debarca pe tânărul pe care toata lumea îl lua drept nebun.
„Să fi ajuns naufragiatul în Punt?” se întrebă Medes.
― Ar putea să regăsească insula?
― După spusele lui, stăpâne, insula a fost înghițită de ape și a dispărut.
― Ce conțineau lăzile?
― Esențe de parfum.
― Atâta tot?
― N-a mai pomenit de nimic altceva.
― Și tu l-ai lăsat să plece!
― Aveam de ales? În calitate de soldat, m-am prefăcut că i-am notat
mărturia, primarului nu i s-a părut ceva în neregulă și nu exista niciun
motiv să-l rețin pe acest rătăcit cu mintea bolnavă.
― Nu ți-a dat prin gând că te minte?
― Cred că a fost sincer.
― Eu mă îndoiesc. Ți-a spus numele corăbiei care l-a salvat?
― Nu-l cunoștea.
― Băiatul și-a bătut joc de tine! începu să tune și să fulgere Medes. Te-a
păcălit cu povești de adormit copiii ca să-ți ascundă mai bine adevărul.
― Vă asigur că…
― Trebuie să-l găsești! Repede! Fără îndoială că s-a întors la Medamud.
Primarul l-a gonit, dar poate știe încotro a luat-o. Când îl prinzi, fă-l să
vorbească, apoi scapă de el.
― Vreți să spuneți că…
― M-ai înțeles pe deplin.
― Dar, stăpâne…
― Acest sărăntoc n-are familie, nimeni nu se va îngrijora dacă dispare
din nou și de data aceasta, pentru totdeauna. Ascunde-i cadavrul, vulturii și
rozătoarele vor avea grija lui. Iar tu vei fi răsplătit cu generozitate. Pleacă
imediat!
Trezorierul își ascundea cu greu furia. Pentru a echipa o corabie și a
strânge o ceată de pirați capabili să navigheze în direcția Punt, cheltuise
peste măsură, evitând, totodată, să atragă atenția autorităților. Într-un viitor
apropiat, nu ar mai fi fost în stare s-o ia de la capăt.
Îndată ce falsul soldat părăsi locuința, Medes se gândi că mai mult ca
sigur echipajul care îl salvase pe Iker nu-și va ține gura. În tavernele din
porturi, întâmplările vor fi povestite și căpitanul va încerca să negocieze
conținutul celor două lăzi. Chiar dacă era vorba doar de niște pomezi, va
câștiga, probabil, de pe urma lor o mică avere. Și dacă această ciudată
încărcătură cuprindea și obiecte mai prețioase, avea nevoie de un mijlocitor
priceput și bogat.
Dincolo de orice îndoială, acest căpitan, dacă există cu adevărat, nu va
trece neobservat.
În consecință, Medes îl chemă pe Gergu, câinele său credincios, un
petrecăreț înrăit și un temut strângător de dări. Va acționa așa cum trebuia
și îi va înapoia ce i se cuvine.
10.
Pe corabia ce îl ducea la Memphis, Sesostris înțelese pe de-a-ntregul
îngrozitoarea provocare ce îi fusese aruncată tocmai când dorea să-i atace
pe acei guvernatori de provincie, care nu voiau să renunțe nici măcar la cele
mai mărunte privilegii.
De când Osiris crease Egiptul, format din Deltă și Valea Nilului, faraonul
domnea peste Cele Două Regate după ce fuseseră unite. În calitate de „Cel
al Albinei” stăpânea Nordul, în calitate de „Cel al Trestiei”, Sudul. Albina
producea mierea, aurul vegetal, indispensabil pentru vindecarea bolnavilor,
iar trestia era folosită într-o sută de feluri și, sub formă de papirus, devenea
suportul „cuvintelor zeului”. Astfel, în persoana faraonului, protejat de
Horus, stăpânul cerului și fiul lui Osiris, însărcinat să vegheze asupra tatălui
său, toate forțele creației se reuneau. Și era de datoria faraonului să strângă
iar la un loc acele părți ale țării care se împrăștiaseră.
Sesostris numără nu mai puțin de șase adversari redutabili, șase
guvernatori care se considerau liberi și-l disprețuiau pe monarhul instalat la
Memphis. Din fericire, nu se gândeau să se unească, deoarece fiecare ținea
cu sălbăticie la independența proprie. Egiptul sărăcea din pricina acestei
dezbinări. Menținerea ei și pe mai departe evita, bineînțeles, conflicte
grave, dar ducea regatul la ruină.
Lucru ciudat, cinci din cei șase demnitari ostili faraonului se găseau la
cârma unor provincii apropiate de Abydos. Oare unul dintre ei reușise să
îndrepte puterea de distrugere a lui Seth împotriva lui Osiris? Dacă bănuiala
se adeverea, Sesostris avea să ducă o luptă fără milă ca să salveze arborele
și, în același timp, Egiptul.
 Pentru început, avea nevoie să strângă cât mai multe informații despre
cei șase demnitari, ca să-l poată afla pe vinovat. Apoi, se impunea o
lovitură eficientă care să nu lase inamicului posibilitatea de a se ridica din
nou. Dar cui să-i încredințeze o misiune atât de delicată? Curtea de la
Memphis gemea de lingușitori, intriganți, ambițioși, lași și mincinoși.
Doar Sobek Păzitorul se dedica trup și suflet sarcinilor sale, fără să se
îngrijească de foloase personale.
Sesostris se vedea obligat să utilizeze puținele forțe de care dispunea și,
mai ales, să se încreadă în intuiția sa. Cât privește căutarea aurului necesar
tămăduirii salcâmului, aceasta era și mai anevoioasă. Legenda pretindea că
aurul verde din Punt avea însușiri nemaiîntâlnite, dar nimeni nu știa unde
era situat Pământul zeului. Și oare acest pământ mai producea încă prețiosul
metal? Mai rămâneau minele din deșertul estic, aflate sub controlul unor
guvernatori, și cele din Nubia, de care nu se putea atinge.
Acolo, cu atât mai mult, sarcina părea imposibilă. Așadar, soluția se
impunea de la sine: trebuia să creeze aurul. Dar înainte de toate, va da o
nouă energie Arborelui Vieții.
Astfel că faraonul începu să traseze în minte planurile unui templu și ale
unui locaș al eternității ce aveau să se înalțe la Abydos.
*
Pe câmpuri, se lucra din greu. Recoltele de primăvară erau îmbelșugate
și nu era îngăduită nicio risipă.
După ce se îndepărtă la o zi de mers de Medamud, Iker se înfățișă
intendentului unui mare domeniu pentru a-i oferi serviciile sale de ucenic-
scrib.
― Pici tocmai bine, fiule! Am mulți saci de numărat și de însemnat.
După aceea, ai putea să-mi faci inventarul lor.
Pentru o săptămână de muncă, avea să primească o plată convenabilă:
hrană, o rogojină, un burduf pentru apă și o pereche de sandale.
În timp ce lucra, Iker clocotea de furie din cauza primarului din
Medamud, acest hoț care distrusese testamentul bătrânului scrib, pentru a
fura casa lăsată discipolului său. Mai mult chiar, călcase în picioare chiar și
ultimele dorințe ale defunctului, deschizând sipetul, furându-i pensulele și
scriind un text prin care îl blestema cu cruzime pe Iker.
Cum putea un om să fie atât de josnic? Iker descoperea o lume crudă,
nemiloasă, în care minciuna și perfidia triumfau. Dar o imensă bucurie
ștergea aceste umilințe: învățătorul său știuse că el nu fugise și își păstrase
încrederea în el. Totuși, ce mesaj ciudat! Despre ce Căutare, despre ce
destin era vorba? Dintr-o dată, bătrânul i se păru la fel de misterios ca și
șarpele uriaș de pe Insula lui Ka.
Lui Iker i-ar fi plăcut să facă o plângere împotriva primarului din
Medamud pentru ca acesta să fie condamnat. Dar cine l-ar fi crezut? În lipsa
testamentului, tânărul nu avea niciun drept asupra locuinței învățătorului
său. La Medamud nu ar fi găsit decât persoane care îl acuzau și îi reproșau
că părăsise satul fără să spună un cuvânt.
Odată munca terminată, Iker se pregăti să-și continue drumul.
― Găsesc că ești foarte cinstit și harnic. Nu dorești o slujbă mai stabilă?
― Nu acum.
― Ești tânăr încă, dar nu uita că până la urmă va trebui să te așezi într-
un loc. Uite aici mâncare pentru câteva zile!
Oferindu-i pâine, carne uscată, usturoi și smochine, intendentul se
arătase generos.
― Încotro ai de gând s-o apuci?
― Spre Muntele înalt.
― E mai bine să te previn că stăpânul acelor locuri nu trece drept un om
prea îngăduitor.
Ziduri mici despărțeau parcelele și rețineau apa cât era nevoie. Țăranii
irigau câmpurile cu o știință desăvârșită. Bunăstarea se obținea prin munca
neîncetată și nu existau zile de sărbătoare pentru leneși.
Ajungând în provincia zeiței-șarpe Uadjet, „Cea-care-face-să-
înverzească”, Iker își dădu seama cu surprindere că în numele de Dju-Ka,
„Muntele înalt”, era cuprins cuvântul Ka, la fel ca în „Insula lui Ka“,
ținutul șarpelui dispărut în vis pentru totdeauna. O simplă întâmplare sau
un semn al destinului pomenit de bătrânul scrib?
Ka, adică „înalt, ridicat”… Spre ce țintă ascunsă trebuia, așadar, să urce?
Și ce era, cu adevărat, Ka, această energie secretă, care se scria, ca
hieroglifă, cu două brațe ridicate?
Pierdut în gândurile sale, Iker se ciocni de un om înarmat cu un baston:
― Bună, băiete! Ar trebui să te uiți pe unde mergi!
― Iertați-mă, dar… sunteți soldatul care m-a interogat în apropiere de
Coptos?
― Chiar el. Mi-a fost puțin cam greu să te găsesc.
 ― Ce vreți de la mine?
― Mărturia ta nu este completă, mi-ar plăcea să aud mai multe
amănunte.
― V-am spus tot. Cel care trebuie arestat e primarul din Medamud.
― Din ce pricină?
― Este un hoț. A distrus testamentul făcut în favoarea mea.
― Poți să dovedești?
― Din păcate, nu.
― Să ne întoarcem atunci la mărturia ta și la cele două lăzi pline de
mărfuri prețioase. Forțat de împrejurări le-ai cercetat conținutul.
Povestește-mi despre el!
― Uleiuri parfumate, cred.
― Haide, fiule, nu e de ajuns. Știi mai multe.
― Vă asigur că nu.
― Dacă nu te arăți înțelegător, riști să ai mari necazuri.
Și falsul soldat seceră picioarele lui Iker cu o lovitură violentă de baston.
Tânărul căzu pe burtă, iar atacatorul său îl țintui la pământ.
― Și acum, să aud adevărul!
― Vi l-am spus deja!
― Care e numele corăbiei ce te-a salvat?
― Nu-l știu.
Vreo zece lovituri de baston peste umeri îi smulseră lui Iker strigăte de
durere.
― Cum se numeau corabia și căpitanul ei?
― Nu știu.
― Nu ești deloc înțelept, fiule! Vreau aceste informații și le voi avea.
Dacă nu, te omor!
― Vă jur că nu știu nimic.
Falsul soldat lovi din nou, dar nu obținu alt răspuns.
Evident, copilul chiar spunea adevărul și nu mai era nimic altceva de
scos de la el.
Ceafa, spatele și șalele lui Iker erau acoperite de sânge. La sfârșitul unei
noi serii de lovituri, leșină.
Nu mai respira aproape deloc.
Agresorul târî corpul într-un desiș de papirus, la marginea unui canal.
Fiind în agonie, Iker nu va întârzia să-și dea sufletul. Și, din moment ce
avea să moară din cauza rănilor, falsul soldat nu putea fi socotit pe de-a-
ntregul vinovat, ceea ce era de preferat în fața eventualilor judecători, de
aici, de pe pământ sau din Tărâmul Celălalt.
11.
La început, simți o durere de neîndurat. Apoi veni alinarea, ca o senzație
de răcoare, așa cum Iker nu mai încercase niciodată. Brusc, spatele încetă
să îl mai doară și băiatul întredeschise ochii, pentru a vedea în ce lume îl
trimisese atacatorul său.
― S-a trezit! exclamă o tânără fată.
― Ești sigură? întrebă o voce aspră de bărbat.
― Se uită la noi, tată!
― În starea în care se afla, n-ar fi avut cum să supraviețuiască.
Iker încercă să se ridice, dar o durere fulgerătoare îl reținu pe rogojină.
― Nu te mișca! îi ceru fata. Ești foarte norocos, să știi. Eu sunt aceea
care te-a găsit într-un desiș de papirus închinat zeiței Hathor. De obicei,
când merg acolo, depun ofrandele și plec. Dar de data aceasta, am văzut
zeci de păsări zburând deasupra și țipând, și am îndrăznit să pătrund în
desiș. Voiam să am sufletul împăcat, căci păsările se purtau într-un chip
neobișnuit. După ce te-am zărit, l-am anunțat pe tata, iar țăranii te-au adus
până aici. De trei zile, te ung întruna cu cel mai bun dintre leacurile noastre.
E preparat din ulei alb, grăsime de hipopotam, de crocodil, de somn și de
chefal, tămâie și miere. Mai-marele doctorilor din provincia noastră mi-a
dat chiar și niște pastile din extract de mirt pentru a-ți potoli durerile. Doar
eu am fost convinsă că nu vei muri din pricina rănilor.
Era brunetă, frumoasă și foarte vioaie. Tatăl său, un țăran robust, părea,
mai degrabă, neprietenos:
― Ce-ai pățit, băiete?
― Un bărbat s-a repezit la mine ca să mă jefuiască.
― Ce aveai tu atât de prețios?
― O rogojină, un burduf, sandale…
― Atâta tot? Și de unde veneai?
― Sunt orfan și lucrez ca scrib începător.
― M-ai costat cam mult, băiete, chiar foarte mult.
Țăranul se îndepărtă.
 ― Nu-ți face griji, îl sfătui fata. Deși pare morocănos și aspru, tata e un
om de treabă. Pe mine mă cheamă Floare-Mică. Dar pe tine?
― Iker.
― Așa cum arăți acum, nu ești prea plăcut la vedere. Dar când rănile ți
se vor vindeca, n-ar trebui să te dovedești un băiat urât.
― Crezi că voi putea merge din nou?
― În mai puțin de o săptămână, ne vom plimba împreună pe câmp.
*
Floare-Mică nu se lăudase. Datorită efectelor balsamului, calmantelor și
numeroaselor masaje, Iker se puse pe picioare. Numai printr-o minune
niciun os nu-i fusese rupt, iar urmele loviturilor începuseră să se șteargă.
Totuși, nu se plimbaseră pe câmp, căci stăpânul gospodăriei avea alte
planuri.
― Ești mai solid decât pari, constată el. Și îmi ești dator, căci leacurile
tale valorează o avere.
― Cum aș putea să vă plătesc?
― Gospodăria mea nu are nevoie de un amărât de scrib. În schimb, mi-ar
trebui un muncitor agricol.
― Mi-e teamă că astfel nu vă sunt de folos.
― Ai de ales: ori îmi plătești muncind, ori îți petreci câțiva ani buni la
închisoare. Guvernatorului provinciei noastre nu-i plac pungașii. Pot să te
angajez să lucrezi la câmp sub conducerea unui vătaf. Vei avea o căsuță în
care să stai și un petic de pământ pe care să-ți cultivi legume. Dar înainte
de a-ți face aceste daruri, îți cer să-mi spui adevărul. Cine ești și de ce ai
fost atacat?
Întrebându-se dacă nu cumva a căzut într-o nouă capcană și dacă
gospodarul nu era făcut din același aluat ca și primarul din Medamud, Iker
se arătă prudent:
― Vă repet, sunt un scrib începător și vin din regiunea tebană. Dorința
mea e să merg din sat în sat și să întocmesc plângerile celor nedreptățiți de
administrație. Bărbatul care aproape m-a omorât în bătaie mi-a furat
uneltele.
Gospodarul păru convins:
― Plătește-ți mai întâi datoriile! Dacă o să-ți placă munca noastră, poți
rămâne și după aceea. Dacă nu, vei fi liber să pleci.
*
 Vătaful era un om destul de plăcut, dar nu-l cruța deloc pe noul-venit.
Iker trebui pentru început să curețe curtea gospodăriei, apoi să îngrijească
de ograda păsărilor, un adăpost cu acoperișul susținut de coloane micuțe
din lemn, în formă de tulpină de lotus. Aici trăiau laolaltă gâște cu capul
alb, prepelițe, rațe și găini. Servitorul însărcinat cu hrana păsărilor aducea
coșuri mari, pline cu grăunțe pe care le răsturna în jgheaburi. Animalele
puteau bea apă dintr-un bazin care alimenta și rigolele.
În a treia zi, Iker se văzu nevoit să intervină:
― Cred ca s-a strecurat o mică greșeală, îi spuse omului care căra
coșurile, un lungan cu fața prost rasă.
― Ce fel de greșeală?
― În prima zi ai vărsat în jgheaburi șase coșuri. A doua zi, numai cinci.
Iar azi, coșurile nu sunt bine umplute.
― Și te deranjează?
― Am în grijă această ograda. Păsările trebuie sa fie bine hrănite.
― Ceva mai mult sau mai puțin… ce contează? Vrei să împărțim ce
rămâne?
― Vreau să aduci șase coșuri umplute bine.
Lunganul înțelese că Iker nu glumea și că orice târguială era imposibilă.
― N-o să-i vorbești despre acest lucru stăpânului, nu?
― Dacă îți îndrepți greșeala, sigur că nu…
Iker nu-și făcu un prieten cu acest prilej, dar viețuitoarele din ogradă îi
arătară zgomotos afecțiunea lor.
*
― Îți place noua ta muncă? îl întrebă Floare-Mică pe Iker care mângâia o
gâscă splendidă, aproape domesticită.
― O fac cât pot de bine.
― Nu mai ai dureri?
― Datorită îngrijirilor tale, m-am întremat. Mi-ai salvat viața și îți voi fi
întotdeauna recunoscător.
― Nu erai chiar mort și zeița Hathor este aceea care te-a scăpat de la
pieire. Eu doar ți-am grăbit vindecarea.
După aceea, Floare-Mică păru nedumerită:
― Tata mi-a interzis să ne mai întâlnim.
― E nemulțumit de mine?
 ― Dimpotrivă, dar îi dai de gândit pentru că nu ești la fel ca și ceilalți.
Mi-a poruncit să iau de bărbat un țăran adevărat căruia să-i dăruiesc copii
frumoși și împreună să ne ocupăm de gospodărie.
― Când ai noroc de un tată cinstit și curajos, trebuie să-l asculți.
― Vorbești ca un om bătrân. Ia spune, Iker, n-ai vrea să devii un țăran
adevărat?
― Mai am mult până să-mi achit datoria, dar adevărata mea îndeletnicire
e cea de scrib.
― Trebuie să plec. Dacă mă găsește tata aici, o să mă bată.
*
― N-am văzut în viața mea o ogradă atât de îngrijită, fiule! constată tatăl
fetei. Îmi plac oamenii care pun suflet în munca lor. Dar se pare că nu te
amesteci deloc printre tovarășii tăi.
― Prefer să stau singur sau cu animalele.
― Ei bine, asta o să se schimbe! E mult orz de strâns și a venit timpul să
înveți să mânuiești secera.
Lui Iker nu-i dădu prin gând să protesteze. Își tot punea aceleași
întrebări, știind însă că nu aici avea să găsească răspunsuri. Pentru a-și
continua drumul, trebuia mai întâi să-și plătească datoria, adică să
muncească fără odihnă ca să poată să-și recâștige, cât mai repede,
libertatea.
Tânărul fu introdus într-o echipă de secerători aspri și cu multă
experiență, care îl priviră insistent și veseli pe novice.
― Să-ți dai toată osteneala, băiete, zise unul dintre ei, câmpurile sunt
întinse! Anul se arată bogat, pământul a fost rodnic, nouă nu ne lipsește
nimic, iar carnea de miel e mai bună ca orice. Dar trebuie s-o meriți.
Așadar, să nu-ți tremure mâna și să nu ne ții pe loc. Nu cunosc pe nimeni
care să fi murit de prea multă muncă.
Iker se bronza rapid pe frunte. Ceea ce-l ajută să nu se dea bătut fu
muzica unui flautist, care schimba adesea ritmul, dar își încheia toate
cântecele în tonuri grave.
― Ai fața umflată, remarcă unul dintre tovarășii săi, ai stat prea mult cu
capul aplecat. Du-te să vorbești cu flautistul, o să-ți prindă bine.
Deoarece se simțea tot mai rău, Iker îi urmă, bucuros, sfatul.
După ce bău câteva înghițituri și își stropi gâtul și tâmplele cu apă rece,
tânărul își mai reveni.
 ― Munca voastră e grea, recunoscu muzicantul, de aceea cânt pentru Ka-
urile voastre. În acest fel, nici ție, nici tovarășilor tăi nu vă lipsește energia.
― Ce este Ka-ul? îl întrebă Iker.
― El este cel care ne îngăduie să trăim, să rezistăm, să supraviețuim.
Osiris a creat muzica pentru ca armonia să ne umple inimile. Ea
sărbătorește tăierea orzului și a grâului, moment sacru ce le dezvăluie
spiritul, care este însuși Osiris.
Iker sorbea cuvintele instrumentistului.
― Unde ai aflat toate acestea?
― În marele templu al provinciei. Maestrul meu de muzică m-a învățat
să cânt la flaut, iar eu, la rândul meu, îmi voi învăța urmașul. Fără ea, fără
magia pe care o răspândește muzica, secerișul n-ar fi decât o trudă
istovitoare și spiritul lui Osiris ar părăsi spicul copt.
― Osiris… El e secretul vieții?
― La treabă, Iker! îl îndemnă șeful de echipă.
Flautistul porni să cânte din nou.
Iker continuă să mânuiască secera, dar avea senzația că fiecare gest, în
loc să-l obosească, îi dădea putere.
Oare aceasta însemna Ka, energia care se năștea din lucrul bine făcut?
12.
Spre deosebire de ceilalți secerători, care nu erau obligați să strângă
spicele, lui Iker îi fu impusă o astfel de corvoadă. Tânărul lega cu sfoară
snopii și îi îndesa în sacii pe care îi căra un băiețandru.
― Trebuie să ne mai spetim mult așa? se plânse acesta. Pentru satul
nostru am strâns îndeajuns.
― Mai sunt și alte sate, îi reaminti Iker, dar recolta nu va fi peste tot la
fel de bogată. De aceea nu e bine să ne gândim doar la noi și să nu ne pese
de alții.
Băiatul îl privi chiorâș:
― Nu ții cu stăpânul nostru?
― Țin cu munca bine făcută.
Copilul ridica din umeri și pregăti un nou sac.
― Pauză pentru masă, îi anunță vătaful.
La umbra unei colibe de stuf, bucate îmbietoare fuseseră așezate pe o
rogojină: plăcinte umplute cu legume, pâini aurii și crocante, usturoi prăjit
în ulei, iaurt sărat din lapte de capră amestecat cu verdețuri, lapte prins,
pește uscat, carne condimentată de vacă, smochine, rodii, bere rece.
Iker murea de foame, dar lunganul îl împiedică să se așeze:
― Nu mai e loc aici. Caută în altă parte!
― Dar aceasta e echipa mea! Pe ceilalți nu-i cunosc.
― Noi nu te vrem. Îi urâm pe pârâcioși.
― Eu, pârâcios?
― Le-am povestit băieților că m-ai dat de gol stăpânului pentru că nu
aduceam destule grăunțe păsărilor din ogradă.
― E o minciună.
― Stai deoparte și vezi-ți de treabă! Nu ne deranja când mâncăm. Dacă
te încăpățânezi, nu vom ezita să te pocnim.
Dar Iker nu avea chef să se bată.
― Ia puțină apă și o bucată de pâine, îi îngădui lunganul, triumfător. Dă-
ți silința să nu încetinești ritmul după un asemenea ospăț. Dacă nu, te vom
pârî stăpânului.
Izgonitul se îndepărtă și savură cele câteva înghițituri care nu aveau cum
să-i dea puterea necesară pentru a-și continua munca.
Tocmai se adâncise în gândurile sale, când țipete de groază îl făcură să
privească înapoi.
Ieșind din ascunzătoarea sa, o cobră regală, țâșnise drept în mijlocul
mesenilor.
Toți se ridicară dintr-un salt.
― Alungați-o înspre Iker! urlă lunganul.
Bătând din picioare și aruncând cu bulgări de pământ, țăranii făcură
întocmai.
Iker nu se clintise din loc.
Cobra avea ochii neobișnuit de mari, solzi aurii și mișcările de o
eleganță fascinantă.
Fermecat, tânărul se gândi la șarpele din insula lui Ka.
― E zeița secerișului! spuse un țăran. S-o lăsăm în pace, să nu-i facem
niciun râu! Altfel, recolta se va strica.
Iker îngenunche și așeză în fața cobrei resturile din bucata sa de pâine.
Apoi își ridică mâinile în semn de venerație.
Se așternu o liniște adâncă.
 Între Iker și șarpe erau mai puțin de trei pași. Și unul și celălalt stăteau
nemișcați precum statuile, dar cobra nu se mai grăbea să atace.
Timpul parcă se oprise.
Și minunea se petrecu, la fel ca în templul lui Osiris, unde mărăcinele nu
înțeapă, iar fiarele sălbatice nu mușcă. Mulțumindu-se cu gestul ofrandei,
reptila își pierdu urma în terenul învecinat. Nu exista o prevestire mai bună
decât asta pentru cantitatea și calitatea recoltelor.
― Eu și băieții îți cerem iertare, îi zise, stânjenit, lunganul lui Iker. Nu
aveam cum să știm că tu ești unul dintre aleșii zeiței. Sperăm că nu te-ai
supărat prea tare și că accepți să mănânci împreună cu noi. Mai mult chiar,
găsim că e firesc să fii șeful nostru de echipă. Așa vom fi și noi protejați.
Lihnit de foame, Iker nu se lăsă rugat încă o dată.
*
― Ca șef de echipă, îi spuse vătaful lui Iker, ai voie să-ți mâni măgarii
până la aria de treierat. Ai grijă să descarci sacii în liniște, să-i lași pe
preoți să îndeplinească ritualurile și să nu pui întrebări.
― Are loc o ceremonie?
― Nu pune întrebări.
Înaintea celor cinci măgari ce cunoșteau drumul mai bine decât el, Iker
se îndreptă spre arie, aflată în apropierea unei căpițe înălțate vremelnic din
grămezi mici de spice. Patrupedele se opriră singure, fără ca tânărul să
folosească nuiaua.
Alături, se găseau doi scribi care însemnau numărul sacilor. O parte din
ei erau destinați țăranilor și familiilor acestora, cealaltă parte ― brutăriei
din această provincie. După ce-și încheiară treaba, scribii se retraseră în
liniște.
Rămaseră doar nouă șefi de echipă, șapte femei care urmau să vânture
boabele și trei preoți, printre care și flautistul.
― Aria pare dreptunghiulară, rosti el, dar, în realitate, e rotundă. În ea se
ascunde hieroglifa[2] care înseamnă „prima dată”, clipa când s-a arătat
creația. Slăvită fie zeița secerișului!
Ceilalți doi preoți ridicară un mic altar din lemn, pe care depusese un vas
cu lapte, pâine și prăjituri.
― Am jelit la înmormântarea bunului păstor Osiris, urmă flautistul.
Bobul a fost băgat în pământ și l-am crezut mort pentru totdeauna. Acum,
că secerișul a fost îmbelșugat, putem să ne veselim. Grâul și orzul cresc pe
spatele lui Osiris, el poartă bogățiile pământului, nu obosește și nu se
plânge niciodată. Șefii de echipă să deșarte sacii pe arie!
Iker era așa de fericit că participă la ritual, încât nici nu simțea greutatea
poverilor sale.
― Aduceți măgarii, porunci flautistul, și puneți-i să meargă în cerc!
― Să fie dați la o parte, protestă un alt preot, să nu-l lovească pe
părintele meu! Măgarii lui Seth nu au dreptul să strice bobul lui Osiris.
― Misterul trebuie împlinit până la capăt, afirmă flautistul.
Măgarii se învârtiră și se tot învârtiră, la fel de liniștiți ca și oamenii
care-i priveau.
Fără să înțeleagă toată semnificația, Iker era conștient că asista la un act
esențial. Îi venea să pună o suta de întrebări, dar nu voia să tulbure tăcerea.
― Boabele să fie purificate, ceru flautistul.
Preoții scoaseră măgarii de pe arie și veni rândul femeilor să vânture
boabele. Odată și această treabă terminată, ele umplură sacii și îi urcară în
spatele măgarilor.
― Însoțitorii lui Seth să-l poarte pe Osiris spre cer de unde își va
răspândi binefacerile pe pământ, porunci flautistul.
Se organiză o procesiune care pomi spre hambare.
― Șefii de echipă să descarce sacii, să-i urce până în vârful hambarelor
și să-i verse înăuntru.
„În acest fel, observă Iker, hambarul este asemenea cerului unde trăiește
spiritul lui Osiris cuprins în bob.”
Pătruns de ritualul extraordinar la care tocmai asistase, tânărul coborî cu
pas încet pentru a-și fixa în memorie fiecare secundă a acestei aventuri.
Desculț, atunci când călca pe treptele de calcar simțea cum sporea
intensitatea acestui sentiment care îi dezvăluia o nouă față a lumii.
Flautistul, preoții, șefii de echipă și cele șapte femei se închinară în fața
unui bărbat cu statura impunătoare, cu ochii înfundați în orbite, pleoape
grele și pomeți ascuțiți. Privirea îi era atât de pătrunzătoare, încât Iker
rămase înlemnit. Cu nas drept și fin, gură arcuită și piept larg, acest bărbat
aspru avea urechi mari și părea să sesizeze și cel mai mic freamăt din
univers. Purta o cămașă de in cu o singură bretea petrecută pe umărul stâng
și un șorț dreptunghiular pe care era desenat un grifon ce-i nimicea pe
dușmanii Egiptului.
 Apăsarea puternică a mâinii flautistului îl obligă pe Iker să se întindă la
pământ:
― Slăvește-l pe faraon, cel care ne dă viață!
13.
Sesostris ridică spre cer ofranda de grâu și de orz care se cuvenea zeilor.
Apoi, se sui cu greu pe scara ce ducea în vârful celui mai înalt dintre
hambare și, cu un tăciune, aprinse o cădelniță în care erau puse bucăți de
tămâie.
În timp ce îndeplinea ritualul, regele se gândea la ochii tânărului care-i
ieșise în cale. Nu mai văzuse niciodată o astfel de privire.
Mereu atent, Iker îl asculta pe faraon.
― Osiris moare și renaște, își jertfește trupul pentru a-și hrăni poporul.
Părinte al tuturor oamenilor, el dă naștere, cu energia sa ascunsă, grânelor,
pentru ca noi să supraviețuim. Toți trăiesc prin respirația și carnea sa, iar el
a venit din Insula de Foc ca să se incarneze în boabe. Noi ne hrănim cu
trupul lui Osiris și ne vindecăm datorită aurului vegetal.
Floare-Mică îi întinse regelui o păpușă făcută din spice. Aceasta era
logodnica grâului și pe fațada fiecărei case avea să stea atârnată una la fel
până la secerișul următor.
Flautistul aduse un coș mare și frumos, împletit din stuf, colorat în
galben, albastru și roșu. Fundul coșului era întărit cu ajutorul a două
stinghii din lemn, dispuse în formă de cruce.
― Iată coșul misterelor, Luminăția Voastră. Tot ce era risipit s-a adunat
în el.
― Să se întoarcă în templu! porunci Sesostris.
Stăpânul gospodăriei apăru deodată, tremurând de emoție și se prosternă:
― Luminăția Voastră, cea mai de soi dintre vacile mele e pe cale să fete!
Minunea s-a împlinit încă o dată!
Toți cei prezenți se îndreptară spre staul.
Flautistul rosti formule magice care să ușureze nașterea, în timp ce mai-
marele îngrijitorilor de vite ajuta animalul care-i lingea mâna.
Învingându-și durerea, vaca își întinse gâtul și își încovoie picioarele de
dinapoi. Îngrijitorul o mângâia pe coaste ca s-o liniștească.
― Cuvântul e al laurilor, aminti faraonul, iar intuiția cunoscătoare ― a
vacilor. Să le tratăm cu cel mai mare respect!
 Vocea blândă a monarhului liniștiți animalul. Apoi apăru capul unui
vițeluș și picioarele din față de care îngrijitorul trase încetișor. Bălțat, cu
ochi căprui, mica ființă era de o frumusețe rară.
Bărbatul îl așeză înaintea mamei care îl curăță îndelung, cu limba.
Cei de față îi așteptau hotărârea.
Cu o privire adâncă, vaca îl fixă pe Iker.
― Apropie-te și ajută vițelul! îi ceru flautistul.
Puțin stângaci, Iker sprijini cu tandrețe animalul care nu părea deloc
speriat.
― Soarele cel nou s-a ivit, încheie faraonul. Fie ca sărbătoarea
secerișului să ne strângă laolaltă cu bucurie.
*
Lui Sobek Păzitorul și oamenilor săi nici nu le dădea prin gând să lase
lucrurile în voia sorții și să ia parte la veselia generală. Din pricina sănătății
sale șubrezite, Uakha, guvernatorul provinciei Cobrei, nu putuse să-l
însoțească pe rege la celebrarea ritualurilor. Dar oare aceasta nu era doar o
strategie iscusită ce îi permitea să se ferească de răspundere în cazul în care
faraonul era atacat?
Să te avânți astfel într-un teritoriu al dușmanului părea nebunie curată.
Totuși, Sesostris luase această decizie și comandantul gărzii sale personale
fu nevoit să se supună. Din fericire, curtea din Memphis ignora planurile
monarhului.
― Ce-ai aflat despre Uakha? îl întrebă Sesostris.
― Trece drept un bun administrator, îi plac oamenii simpli și nu s-a
arătat niciodată pe față împotriva dumneavoastră. Grija sa cea mai mare,
asemenea înaintașilor săi, este construirea unui locaș al eternității.
― Are la îndemână o armată gata pregătită?
― Nu, doar forțe de ordine destul de puține și acestea, fără a pune la
socoteală însă gărzile din deșert, care supraveghează drumurile înspre
oazele Dakleh și Khargeh. Această provincie începe cu ele, de aceea trebuie
să se îngrijească de siguranța caravanelor.
― Ai făcut cercetări referitoare la băiatul pe care ți l-am arătat?
― Se numește Iker. Muncește într-o gospodărie, unde a intrat în slujbă
de curând.
― Să nu-l scăpăm din ochi!
Sobek se încordă:
 ― Dacă-l socotiți primejdios, Luminăția Voastră, de ce să nu-l arestez?
― Nu e încă o amenințare.
― Dar atunci…
― Mulțumește-te să veghezi asupra lui, fără ca el să știe.
*
Măcinat de artroză, guvernatorul Uakha îl întâmpină pe faraon în pragul
incredibilului său locaș al eternității care amintea de construcțiile din
vremea marilor piramide. Giganticul mormânt se întindea până spre vârful
falezei, împrumutând ceva din forța Muntelui înalt. Legătura între părțile
ce-l alcătuiau se făcea cu ajutorul scărilor.
După templul de întâmpinare, începea o lungă alee ce ducea într-o primă
curte, apoi rampa ajungea la un portic cu coloane care se deschidea spre o a
doua curte închisă între pereți înalți. Urma, după aceea, un soi de sanctuar
ce adăpostea camera învierii. La capăt, pe axă, se găsea o nișă pentru Ka,
locul de întâlnire între Lumea de Aici și cea de Dincolo.
― Un monument minunat, aproape demn de un rege, constată Sesostris.
― Îmi dau seama de acest lucru, Luminăția Voastră, dar să nu vedeți în
el o provocare. Prin locurile noastre așa era tradiția care se va stinge o dată
cu mine.
― Din ce cauză?
― Pentru că domnia Voastră va fi strălucită și pentru că ați hotărât să
puneți capăt independenței guvernatorilor din provincii.
― Ce te face să fii așa de convins?
― Prezența Domniei Voastre aici.
― Să zicem că ar fi adevărat. Ce poziție ai lua?
― V-aș aproba fără reținere, căci această dezordine n-a durat prea mult.
Pagubele sunt încă neînsemnate, dar e timpul să fie restabilită, fără șovăire,
legea lui Maat. Doar reunind provinciile și păstrându-le astfel cu o mână de
fier veți face Egiptul înfloritor. Îmi îngăduiți să mă așez pe această bancă
de piatră?
Sesostris consimți:
― Sunt fericit că am trăit îndeajuns ca să apuc această clipă, mărturisi
bătrânul Uakha. Un rege slab risipește puterea și distruge țara.
― Unii guvernatori nu-ți împărtășesc părerea.
― Știu, Luminăția Voastră. Cu cinci dintre ei, înfruntarea riscă să fie
grea, chiar violentă. Totuși, să nu dați înapoi! Marii nobili greșesc ținând
neapărat ca demnitățile să fie moștenite din tată în fiu și uitând că
priceperea și însușirile unui om trebuie să treacă înaintea originii. Această
stare de lucruri nu mai poate continua! Doar Luminăția Voastră domnește,
nimeni altcineva.
Impasibil, monarhul nu arătă nici cel mai mic semn de satisfacție.
― Adversarii sunt bogați, obraznici și încăpățânați, reluă Uakha. Vă
puteți bizui pe mine, pe armata și pe oamenii din provincia mea.
― Un alt război tocmai a fost declarat, îi dezvălui Sesostris.
― Cine ne atacă?
― Un om în stare să folosească forța lui Seth și hotărât să-l facă pe
Osiris să moară din nou.
Fața lui Uakha se întunecă:
― Și bănuiți că e vorba de unul dintre guvernatorii care vă sunt
potrivnici.
― E o posibilitate pe care nu pot s-o neglijez.
― Cum ar putea pământul nostru să zămislească un asemenea monstru?
Acționând astfel, va nărui toate străduințele și toate faptele bune săvârșite
încă de pe vremea zeilor și ne va arunca în întuneric!
― De aceea trebuie să-l găsesc și să-i redau Egiptului unitatea și
puterea.
― Nu am nicio informație despre un astfel de demon, preciză Uakha.
― Ce știi despre Punt?
― E o poveste frumoasă, Luminăția Voastră. Se spune că niște corăbieri
ar fi descoperit această țară cu mult timp în urmă și ar fi adus de acolo aur.
― Pe pământurile tale nu se află un astfel de zăcământ?
― Niciunul.
― Ești mulțumit de cioplitorii tăi în piatră, Uakha?
― Creația lor vorbește pentru ei, Luminăția Voastră.
― Aș avea nevoie de acești meșteri pentru un timp mai îndelungat. Se
vor supune unui legământ secret.
Sesostris avea să vadă acum dacă Uakha îi era cu adevărat aliat.
― Meșterii vă stau la dispoziție oricând, Luminăția Voastră.
14.
Cel care strângea dările, Gergu, era un om greoi, iubitor de băutură, dar
rareori beat și amator de femei pe care le considera obiecte menite să-i
ofere plăcere. Divorțat pentru a treia oară, se simțise bine chinuindu-și
soțiile și le înspăimântase într-atât cu violența sa, încât acestea nu
îndrăzniseră să depună plângere. Până și singura lui fată, care se adăpostise
în casa mamei ei, jurase să nu mai dea ochii vreodată cu această brută.
Întâlnirea cu trezorierul Medes, îi schimbase soarta. Fiind mâna dreaptă a
acestui important demnitar și la adăpostul funcțiilor sale, căpătase avânt.
Putea acum, fără teama de a fi pedepsit, să-și manifeste cruzimea înnăscută,
atât asupra victimelor care-i erau indicate cât și asupra celor pe care le
alegea singur.
Nu numai că munca îi era bine plătită, dar se anunțau și promovări
însemnate. Și cum Medes urca rapid treptele ierarhiei, Gergu îl urma
îndeaproape.
Orgolios și lacom, fostului corăbier îi plăcea să fie întotdeauna la cârmă.
Și cum nu se simțea în largul său în timpul călătoriilor pe uscat, asuda din
belșug. Superstițios, nu pleca niciodată la drum fără o duzină de amulete
asupra lui.
Ajungând la Coptos, Gergu răsuflă ușurat. Deșertul îl obosea și,
asemenea stăpânului său, suporta cu greu căldura. Dar tocmai aici, în acest
oraș, dăduse de urma celor două lăzi pe care le voia Medes. Instinctul său
de vânător îl înșela arareori și, având în vedere că în viața lui scosese
destule fiare sălbatice din bârlog, simțea și acum că această ceată de
corăbieri tâlhari nu putea fi departe.
Însoțit de trupa sa de soldați înarmați cu bâte, Gergu nu umblă cu
viclenii. Făcu turul hanurilor fără să se ascundă și puse întrebări fiecărui
proprietar.
A șasea încercare se dovedi norocoasă.
― E adevărat, recunoscu hangiul, câțiva petrecăreți s-au lăudat că au pus
mâna pe o comoară neașteptată și au băut zdravăn până dimineața.
― Au spus ce fel de comoară? întreba Gergu.
― Parfumuri și uleiuri prețioase, din câte am înțeles.
― De unde proveneau?
― N-au vorbit despre asta.
― Și încotro au plecat chefliii?
― Cel mai înflăcărat, căruia ceilalți îi ziceau „căpitane”, a pomenit de
casa părinților săi, înspre miazăzi de oraș. Acolo voiau să aștepte în liniște
încheierea vânzării. Altceva nu mai știu.
 ― E bine și atât, hangiule! Cu condiția, bineînțeles, să nu mă fi mințit.
― Sigur că nu! Dar sper să n-am necazuri din această pricină.
― Dimpotrivă, afirmă Gergu cu un zâmbet lacom. Dacă ești de acord să
te numeri printre iscoadele mele, vei scoate chiar și un câștig frumușel.
― O să vă arăt unde se găsește casa.
*
Căpitanul avea ochii ațintiți asupra celor două lăzi din care se răspândea
neîncetat o mireasmă foarte plăcută. Însă, de fiecare dată când încerca să le
deschidă, lăzile se încingeau așa de tare, încât era nevoit să renunțe.
Complicii săi începură să-și piardă răbdarea, dar niciunul nu voia să riște să
cadă victima unui blestem. Posedau o comoară, desigur, dar cum să obțină
un preț cât mai bun?
Căpitanul se gândi că ar fi fost mai bine să se îndepărteze de Coptos și să
încerce s-o vândă într-un oraș mai mare, Memphis chiar, ca să poată trece
neobservați.
Câștigul urma sa fie împărțit și acest lucru îl enerva cel mai mult. Pentru
moment, avea nevoie de oameni care să care lăzile. Dar după aceea, va avea
el grijă ca situația să se schimbe.
Zgomotul unei lupte ce răzbătea de afară îl alarmă.
Avea loc o încăierare, cu siguranță. Ar fi trebuit să meargă să vadă ce se
petrece, dar nu putea lăsa lăzile nepăzite.
După câteva țipete sălbatice, se așternu tăcerea.
Apoi, Gergu năvăli în cameră:
― Ah! Acesta este, fără îndoială, renumitul căpitan și conducătorul
hoților! Și nu-i singur… Ci împreună cu cele două lăzi pe care le caută
administratorul tezaurului.
― Tezaur? Dar…
― Ai declarat aceste comori administrației?
― Nu încă, dar…
― Unul dintre oamenii tăi e mort, ceilalți au fost arestați. Se fac vinovați
că i-au lovit și rănit pe oamenii legii, săvârșind astfel o greșeală foarte
gravă, care se pedepsește aspru. Niciunul dintre voi nu va revedea marea.
― Dar eu nu m-am bătut!
― Numai lașii fug de răspunderile ce le revin, îl repezi Gergu.
― Lăzile acestea nu-mi aparțin, luați-le și lăsați-mă să plec!
― Cum le-ai obținut?
 ― Din întâmplare! Am salvat un naufragiat de pe o insulă pustie.
― Unde anume se găsește această insulă?
― Am văzut-o pierind sub valuri.
Gergu îi dădu o palmă căpitanului:
― Urăsc să-și bată joc cineva joc de mine! Hai, vorbește! Și mai repede!
Continuă să-l lovească pe marinar cu mare plăcere.
Având nasul spart, mai multe coaste rupte și fața plină de sânge,
căpitanul îi relată toată întâmplarea, întocmai cum se petrecuse. Convins de
sinceritatea interlocutorului său, Gergu se simți tulburat.
― Cu ce sunt pline lăzile?
― N-am reușit să le deschid! Când încerc, îmi ard degetele.
Gergu nu îndrăzni să-i verifice spusele. Curajul nu era punctul său tare
și, oricum, nu era plătit să-și asume riscuri. Această poveste era din ce în ce
mai ciudată și era treaba lui Medes să-i descurce ițele.
*
Un servitor aduse bere rece pentru Medes și oaspetele său.
― Băiatul a vorbit? întrebă, nerăbdător, trezorierul.
― Chiar nu știe nimic, stăpâne, răspunse falsul soldat. Nu a făcut decât
să repete aceeași poveste cu neputință de crezut. Cred că a fost atât de
îngrozit de naufragiu, încât și-a pierdut mințile.
― Ai scăpat de el?
― Am îndeplinit întocmai poruncile pe care mi le-ați dat.
― Atunci e mai bine să părăsești provincia aceasta. Ți-am găsit o slujbă
mulțumitoare departe de aici, în Fayyum. Muncă puțină, o casă frumoasă, o
plată bunicică. Ai și loc asigurat pe corabia ce pleacă într-acolo cât de
curând.
Falsul soldat făcu o plecăciune și părăsi încăperea.
În urma lui, Medes, plin de ciudă, goli pe nerăsuflate două cupe de bere.
Nu se îndoia că cercetările fuseseră făcute temeinic și că micul scrib
înnebunise. Mai rămâneau cele două lăzi, dar oare într-adevăr existau?
Iar răspunsul nu întârzie.
În seara zilei următoare, Gergu, roșu la față și voios, se înfățișă
portarului casei lui Medes, care îl primi neîntârziat.
― Misiune încheiată, stăpâne!
― Unde sunt lăzile?
 ― Într-o magazie părăsită, păzite cu grijă. Ar fi bătut la ochi dacă le-aș fi
adus până aici.
― Lăudabilă hotărâre. Și echipajul?
― Nu vom mai auzi vorbindu-se de el. Nenorociții ăia vor putrezi în
temniță.
― Ce-ai aflat de la căpitan?
― Nu l-am cruțat, puteți să mă credeți! Dar amărâtul de el nu mai are
mintea întreagă. Un băiat și două lăzi culese de pe o insulă pustie, corabia
care a pierit în urma unei furtuni, insula ce s-a scufundat în mare, băiatul
fiind singurul supraviețuitor, asta-i tot ce-am putut scoate de la el.
Medes nu-și ascunse dezamăgirea:
― S-ar părea că acesta-i adevărul, Gergu! Am pierdut Fulgerul cu tot cu
echipaj, marea nu l-a vrut pe scrib ca jertfă. Această călătorie pentru care
am depus atâtea eforturi și atâta răbdare n-a fost o izbândă.
― Da, dar aveți totuși lăzile! Până acum, nimeni nu le-a deschis.
― Cum poți fi așa sigur?
― Un blestem le protejează.
― Dar noi îl vom birui!
Cei doi bărbați porniră fără întârziere spre magazia părăsită,
supravegheată de oamenii lui Gergu.
Medes avea, în continuare, convingerea că Țara Punt exista fără putință
de tăgadă și toate aceste întâmplări surprinzătoare nu făceau decât să-l
întărească în credința sa. Valul care nimicise corabia și omorâse echipajul
nu arăta oare că pământul sacru știuse să-și apere bogățiile?
Având în vedere mărimea lor, cele două lăzi conțineau, probabil, o
veritabilă avere.
― Ce curios, observă Gergu, nu se mai simte niciun miros. Până acum,
răzbătea din ele un parfum delicat.
― Deschide-le!
Gergu se dădu înapoi:
― Se zice că ard mâinile celor care le ating!
― Dă-mi cuțitul tău!
Cu multă îndârjire, Medes reuși să strecoare lama în locul unde se
îmbinau două scânduri.
― Vezi, nu se întâmplă nimic.
Puțin mai liniștit, Gergu duse munca până la capăt.
 În interiorul lăzilor, nu găsiră decât noroi, din care se răspândea un miros
dezgustător.
15.
După o zi istovitoare, seara era de-o blândețe divină. O dată cu sfârșitul
secerișului, ritmul muncii țăranilor încetinea, timpul pentru odihnă sporea
și fiecare se bucura de abundența deosebită a recoltei, datorată, fără nicio
îndoială, faraonului. Ca și guvernatorul lor, locuitorii provinciei deveniseră
partizanii lui Sesostris.
Ultimele raze de lumină ale asfințitului se stinseră repede, lăsând locul
unei nopți înmiresmate. Animalelor și oamenilor li se făcuse foame și mese
vesele se organizau în jurul bucătăriilor în aer liber.
Singur, așezat pe piatra de hotar a unui câmp, Iker nu avea poftă de
mâncare. Nimeni de aici nu auzise de Ochi-de-Țestoasă și de Cuțit-Tăios.
Descriindu-l pe falsul soldat care încercase să-l omoare, sperase că îl va
recunoaște cineva. Dar asasinul nu locuia în această regiune și, odată
nelegiuirea înfăptuită, își luase tălpășița.
Chiar dacă ar fi întrebat în dreapta și în stânga, n-ar fi ajuns totuși la
niciun rezultat. Așa că tânărul se închisese în sine și nu mai vorbea aproape
deloc. Ar fi trebuit să părăsească acest ținut pentru a-și continua căutările,
dar încotro s-o pornească? Și achitarea datoriei avea să-i mai răpească mult
timp.
Singura alinare în această stare de dezolare îl constituia ritualul celebrat
în prezența faraonului. Niciodată tânărul n-ar fi putut bănui ca pașii săi se
vor încrucișa cu aceia ai monarhului. Asemenea celorlalți, abia dacă
îndrăznise să-l privească.
― Dacă nu mănânci nimic, murmură cu voce firavă Floare-Mică, o să te
prăpădești.
― Ce contează?
― Ești foarte tânăr, Iker, și plin de calități alese. De ce să nu te împaci
cu soarta și să-i dovedești tatălui meu că ești demn să-i urmezi?
― Pentru că sunt prea multe întrebări fără răspuns.
― Dă-le uitării!
― Cu neputință.
― Îți îngreunezi viața degeaba, te asigur!
― Ritualul celebrat pe arie nu era atât de simplu.
 ― Sunt doar vechi obiceiuri de-ale țăranilor, nu te frământa din pricina
lor!
― De ce faraonul le-a onorat cu prezența sa?
― Pentru că vrea să fie sigur că guvernatorul nostru e de partea sa. După
cum ți-ai dat seama, regele nostru nu-i un om neputincios care acceptă să-și
împartă puterea cu alții. În curând, îi va înfrunta pe stăpânii provinciilor
care nu i se supun. Noi, cel puțin, putem sta liniștiți. Lasă-ți deoparte
trecutul, Iker, și nu te gândi decât la viitor! Eu exist, asemenea acestei
gospodării, acestor pământuri și acestor hambare. Dacă dorești, totul va fi
al tău.
― Amintește-ți că tatăl tău ți-a interzis să mă vezi.
Floare-Mică îi zâmbi:
― De când ai fost ales să ridici vițelul, simbolul soarelui renăscut, e
altfel. Nimeni de-aici nu mai îndrăznește acum să te vorbească de rău.
Această noapte putem s-o petrecem împreună.
Se machiase puțin cam strident, dar farmecul ei nu fusese niciodată atât
de puternic.
― Trebuie să mă gândesc înainte.
― Și dacă te-ai gândi… după?
― M-ai disprețul, Floare-Mică, și pe bună dreptate! Îți mărturisesc că
vorbele tale m-au mișcat. Chiar trebuie să mai chibzuiesc.
*
Posac, după cum îi era obiceiul, stăpânul i se adresă lui Iker:
― Îngrijitorul vitelor este bolnav. Du boii la canal să se adape și să se
scalde!
În curtea gospodăriei se pregătea ospățul ce marca sfârșitul secerișului.
Pretutindeni, pe câmpuri, avea să fie mare sărbătoare, urmată de mai multe
zile de odihnă. Această fericire tihnită nu era, oare, rodul faptelor lui
Sesostris, care tocmai părăsise provincia, după ce îndeplinise ritualul din
templul principal?
Abia așteptând să se răcorească, boii nu se lăsară prea mult îndemnați.
Apucară singuri pe drumul potrivit și tânărului nu-i rămase decât să-i
însoțească.
Locul preferat al animalelor era mărginit de sălcii bătrâne, care dădeau o
umbra plăcută. Unul după altul, boii coborau panta și gustau apa din canal
cu vădită plăcere.
 Iker se așeză pe malul râpos.
Nu dormise toată noaptea, străduindu-se să-și imagineze cum ar arata o
existență liniștită, alături de Floare-Mică. Dar scenele pe care și le
închipuia, el ― un bun tată de familie și țăran destoinic, ea ― o soție
desăvârșită și o mamă grijulie, recolte și cirezi bogate, hambare bine
umplute, nu trezi în el nicio dorință.
Iker nu putea să se mintă singur; încercările prin care trecuse lăsaseră
urme de neșters. Să le dezlege taina rămânea scopul său principal.
Deodată, se porni un vânt ciudat ce bătea, parcă, din toate părțile, în
același timp.
Boii rămaseră nemișcați.
Apoi, Iker o văzu.
O femeie de o frumusețe nepământeană, cu păr de aur și piele foarte
netedă, ieși din frunziș. Lunga sa rochie albă împrăștia o lumină orbitoare.
O secundă, o singură secundă, privirile lor se întâlniră.
Ea.
Era ea și nicio alta n-ar fi reușit vreodată s-o întreacă.
*
― Arați ciudat, îi spuse lunganul lui Iker. De unde vii cu boii?
― De la canalul mărginit de sălcii.
― A, înțeleg! Și tu crezi că ai văzut-o pe zeiță. Nu ești primul,
liniștește-te! Jocurile de lumini și umbre desenează trupul unei femei
splendide, despre care îngrijitorii de vite vorbesc cu înflăcărare. Din păcate,
nu e decât o iluzie.
Lunganul îi aruncă o privire cu subînțeles:
― Dar Floare-Mică e adevărată. Și, după cum umblă zvonul, a pus ochii
pe tine. E ceva serios?
― Zvonul este o otravă cu care oamenii n-ar trebui să se hrănească.
― Încă o cugetare fără rost! Ești pe calea cea bună, Iker! Toți visează la
Floare-Mică! Fata stăpânului, îți dai seama? Hai mai bine să pregătim
ospățul! Anul acesta se anunță nemaipomenit.
Mai multe umbrare de stuf fuseseră ridicate pentru a-i proteja pe meseni
de soare și copiii nu încetau să le necăjească pe bucătărese care, ca să
scape, le oferiră până la urmă, câteva bucăți de prăjituri.
Indiferent față de toată această agitație, Iker duse boii înapoi în grajd.
Când ieși, se ciocni de Floare-Mică.
 ― Te-ai gândit?
― Nu mă cred în stare să te fac fericită.
― Te înșeli, Iker!
― Îmi dai prea multă atenție, Floare-Mică!
― Tu nu semeni cu ceilalți și eu pe tine te vreau.
Supărată, îi întoarse spatele și se alătură tatălui ei, care supraveghea
prepararea bucatelor.
*
Înainte ca foamea oamenilor să fie potolită, trebuiau cinstiți zeii.
Astfel că douăzeci de purtătoare de ofrande umplură un altar cu
mâncăruri sfințite în templu și închinate puterii nevăzute, care veghea
asupra ospățului. Împodobite cu peruci negre, îmbrăcate în rochii strâmte,
acoperite cu văluri încărcate de perle albastre, cu brățări la încheieturile
mâinilor și la glezne, preotesele erau una mai fermecătoare decât alta.
Dar ultima le întrecea pe toate. Grația ei fără egal îi cuceri până și pe cei
mai plictisiți. Cu mersul său de regină, cu trăsăturile feței de o rară finețe,
cu șolduri înguste, părea răsărită dintr-o lume unde domnea perfecțiunea.
Un făurar divin îi modelase frumusețea, îi trasase curba sprâncenelor și
dăduse ochilor ei o strălucire asemenea stelelor.
Încet, cu calm, de parcă s-ar fi aflat singură într-un templu, tânăra
preoteasă depuse pe altar o floare de lotus deschisă.
Astfel, parfumul lumii de dincolo avea să plutească peste bucuria
oamenilor.
Apoi preoteasa se retrase cu o eleganță care îi vrăji pe cei de față.
Când trecu prin dreptul său, Iker se văzu nevoit să recunoască un lucru
evident: era chiar femeia minunată care i se arătase în frunzișul sălciilor.
16.
― Cum te simți? îl întrebă Floare-Mică pe Iker, care zăcea întins pe o
rogojină, cu o cârpă umedă pe frunte.
― Închide ușa, nu suport nici cea mai palidă rază de soare.
Tânăra îi schimbă cârpa:
― Vrei să-ți fac un masaj?
― Nu-i nevoie.
― Această indigestie pare foarte severă.
― Da, este…
 ― Nu știi să minți, Iker! Te-am observat: n-ai mâncat aproape nimic. Nu
indigestia te ține la pat.
― Nu are nicio importanță.
― Ba dimpotrivă, chiar prea multă! De ce te afli în starea aceasta?
― Nu știu.
― Eu da! Crezi că nu te-am văzut cum o priveai cu ochi pătimași?
― Despre cine vorbești?
― Despre această preoteasă pe care toți bărbații, și mai ales tu, o
sorbeați din ochi! Ești în stare să te îndrăgostești și să te îmbolnăvești în
același timp.
― Nu poți să înțelegi, Floare-Mică!
― Înțeleg eu destul! Te înșeli dacă te lași furat de un vis cu neputință de
atins. Fata aceasta este o preoteasă care trăiește în templu și nu-l părăsește
decât pentru celebrarea ritualurilor. N-o s-o mai vezi niciodată.
Iker se ridică:
― În ce templu?
― Doar atât te interesează! Nimeni nu știe, las-o să rămână doar în
visele tale, e mai bine așa! O să te trezești, într-un sfârșit, și o să-ți dai
seama că eu nu sunt un vis!
― Lasă-mă în pace, te rog!
Iker voia să-și fixeze bine în minte clipa magică în care tânăra preoteasă
îi acordase atenție. Ar fi trebuit să-i vorbească, s-o întrebe cum o cheamă,
să facă un gest, oricât de mărunt, pentru a o reține.
― E prima dată când vine aici?
― Prima și ultima.
― Știi, cu siguranță, cum o cheamă, Floare-Mică!
― Îmi pare rău că te dezamăgesc.
― Cineva a invitat-o în mod special, cineva care ar putea să-mi
vorbească despre ea!
― Nu te bizui pe așa ceva. Și acum, lasă rogojina și du-te să muncești!
Minciuna cu indigestia nu poate să țină la nesfârșit. Ai o datorie de plătit,
adu-ți aminte!
*
Viața fără să o revadă nu avea niciun rost.
Dar vai! După cum spusese fata stăpânului său, nimeni nu cunoștea
numele frumoasei preotese. Nu fusese decât o superbă apariție în timpul
unui ritual și nu exista altă soluție decât să o uite.
Dar Iker o iubea și nu-l atrăgea nicio altă femeie. Oricât de greu i-ar fi,
trebuia să o regăsească.
― Urmează cel mai neplăcut moment al anului, îl anunță lunganul.
Scribii contabili vin să controleze câte animale număra fiecare cireadă. Nici
nu intră în discuție să-i înșeli, că te alegi cu o ciomăgeala bună și o amendă
usturătoare. În plus, trebuie să te arăți și binevoitor față de mutrele lor
nesuferite.
Scribii luară loc la umbra unui baldachin, iar perceptorul avu parte, în
plus, și de o pernă. Iker îi detesta imediat îngâmfarea și figura satisfăcută.
Boi, vaci, măgari, capre și porci începură să se perinde fără prea multă
grabă prin fața lor.
Iker se așeză discret în spatele unui scrib pentru a-l vedea cum lucrează.
În mai multe rânduri, perceptorul, care nu nota nimic și se mulțumea
doar să observe, ceru bere rece. Odată numărătoarea încheiată, îl chemă pe
gospodar.
― Am cercetat din nou socotelile colegilor mei, afirmă el cu răceală. La
700 de urcioare de miere datorezi 70 statului, iar pentru 70 000 de saci cu
grâu datorezi 7 000.
― Dările au crescut și nimeni nu m-a prevenit.
― Tocmai am făcut-o eu.
― O să depun plângere la tribunalul provinciei.
― E dreptul tău, dar amintește-ți că fac parte și eu din el. Sănătatea
animalelor nu mi se pare prea grozavă. Dacă refuzi să plătești, vei primi o
amendă usturătoare.
― Nu-l ascultați pe acest hoț! interveni Iker fluturând papirusul pe care îl
smulsese scribului. Priviți mai degrabă actul din mâna mea: din ordinul
acestui tâlhar, slujbașii săi au scris cifre false! Au mărit numărul de vite ca
să sporească dările.
Un tic nervos făcu să se miște buza superioară a perceptorului, luat pe
nepregătite.
În rândul țăranilor, furia clocotea.
― Arestați-l pe acest obraznic! porunci demnitarul. Nu vedeți că minte
pentru a vă îndemna la răzmeriță? Dacă îndrăzniți să vă atingeți de mine,
veți merge cu toții la închisoare.
Preț de câteva clipe, oamenii rămaseră nemișcați.
 ― Fără prostii, băieți! îi sfătui lunganul. Perceptorul are dreptate. Și apoi
e treaba lui și a stăpânului. Pe noi nu ne privește.
― Puneți mâna pe acel netrebnic! ordonă omul care strângea dările celor
patru soldați înarmați cu bastoane.
Iker o rupse la fugă mâncând pământul. Și, întrucât cunoștea bine
locurile, avea șanse să scape.
*
Cu ajutorul lunganului, bucuros că scăpase de un rival care-l stânjenea,
soldații scotociră prin colibe, prin adăposturile de stuf, prin grajduri,
străbătură câmpurile, cercetară tufișurile.
Urmăritul dispăruse.
― Nu va putea ajunge prea departe, zise perceptorul.
― Numai să nu părăsească provincia, îl corectă stăpânul gospodăriei.
― Tu nu pierzi nimic dacă aștepți!
― Și cu acest act ce-ai de gând să faci? îl ironiză țăranul fluturând
papirusul.
― Tu de-abia știi să citești!
― Îndeajuns pentru a-mi da seama că ești de-a dreptul un hoț. Și
oamenii mei nu vă vor lăsa baltă.
― Să zicem că e așa… Hai mai bine să uităm această poveste. Nu e
decât o simplă greșeală la mijloc, pe care o s-o îndrept imediat.
― Să uităm și creșterea nedreaptă a dărilor mele.
― Ai mare noroc că sunt un om înțelegător. Dar nu-mi cere mai mult!
*
Soldații se hotărâseră să străbată-n lung și-n lat împrejurimile
gospodăriei încă vreo două zile în speranța de a găsi ceva urme.
Întorcându-se acasă, Floare-Mică se gândea la tânărul frumos, cu frunte
înaltă și ochi strălucitori, care îi scăpase. Și în sufletul ei ardea un foc a
cărui intensitate îi displăcea, dar pe care va ști ea să-l potolească în cele din
urmă. Spre deosebire de ceilalți băieți care o curtaseră, Iker avea o ținută
impunătoare și hotărârea unui stăpân. În calitate de soție, ea l-ar fi
îndemnat să cumpere și alte pământuri, să-și mărească domeniile și să
angajeze și alți muncitori. S-ar fi dus vestea despre prosperitatea lor.
Dar „alesul” ei nu mai era acum decât un fugar.
Floare-Mică închise ușa camerei sale, unde nimeni, nici chiar tatăl său,
nu avea voie să intre. În coșuri mari, erau rânduite cu grijă rochiile, perucile
și mantiile sale. O bună parte din câștigurile adunate se duceau pe
veșminte și podoabe. În sala de baie, se găseau două cufere mai mici, din
alabastru, în care erau păstrate produsele pentru îngrijirea pielii și a părului.
Fata scoase un strigăt de surpriză când îl descoperi pe intrus:
― Iker! Ce faci aici?
― E cea mai bună ascunzătoare.
― Soldații te caută, a…
― N-am făcut nimic rău, dimpotrivă.
― Nu te poți pune cu acest perceptor.
― Ba bine că nu! Avem dovada că fură și va fi condamnat.
― Nu e atât de simplu, Iker.
― Cheamă-l pe tatăl tău și să punem la punct împreună un plan. Voi fi
martorul principal.
― Îți repet: nu e așa simplu.
― Lămurește-mă, Floare-Mică!
― De fapt, orice este posibil, cu condiția să accepți să te căsătorești cu
mine.
― Ai priceput că nu știu să mint. Nu sunt îndrăgostit de tine.
― Ce contează? Important este că suntem o pereche frumoasă și că ne
vom îmbogăți.
― Nenorocirea s-ar abate până la urmă asupra noastră, cu siguranță.
― Nu e chip să te răzgândești?
― Nu.
― Habar n-ai ce pierzi!
― Îmi pare rău, dar îmi doresc altceva.
― Preoteasa după care ți s-au aprins călcâiele!
― Vreau ca acest perceptor să fie condamnat. Fără dreptate, lumea ar fi
de nesuportat. Ești de acord să te duci să-l cauți pe tatăl tău?
Floare-Mică reflectă puțin.
― Facem precum ai spus.
Iker o sărută tandru pe frunte.
― Niciun slujbaș care ia mită nu va mai îndrăzni să vă necăjească, o să
vezi.
Fata plecă, dar Iker nu avu prea mult de așteptat.
― Poți să vii, Iker! strigă ea, după un timp.
 Când ieși din cameră, trei soldați se repeziră asupra lui și îi legară
mâinile la spate.
Ghemuită în brațele tatălui său, Floare-Mică privea în altă parte.
― Pentru mine totul e limpede, declară țăranul. Fiica mea a făcut bine
dând de știre soldaților că te ascunzi aici și că o ameninți. La urma
urmelor, nu ești decât un pierde-vară, plin de datorii și obraznic. Meriți o
pedeapsă aspră și nimeni nu va plânge după tine.
― Adio, Floare-Mică, zise Iker. Acum nu-ți mai datorez nimic.
17.
Condamnarea era definitivă: un an de muncă silnică pentru învinuirea
adusă unui demnitar aflat în exercițiul funcțiunii, violență față de gărzile
deșertului și tentativă de evadare.
Judecătorul care prezida un juriu format din primarii provinciilor nu
arătase niciun fel de interes față de explicațiile lui Iker. Mărturiile
zdrobitoare ale perceptorului, scribilor, țăranului și ale fiicei sale, precum
și cea a lunganului l-au convins însă.
În timpul îndelungatei călătorii spre minele de aramă din Sinai, Iker nu
căzuse victimă nici unei brutalități. În plus, nu dusese lipsă nici de mâncare,
nici de apă și se bucură de simpatia soldaților care nu-i ascunseră asprimea
încercării ce-l aștepta.
― Din fericire pentru tine, îi spuse mai-marele lor, ești tânăr și sănătos.
Un trup bolnav și îmbătrânit n-ar rezista niciun an.
― Nu sunt vinovat de nimic! Doar am dat pe față că un perceptor lua
mită.
― Știu, fiule! Noi doar ne supunem ordinelor primite. Dacă te-am lăsa să
fugi în deșert, am atrage asupra noastră mari necazuri. Iar tu n-ai avea nicio
șansă să scapi cu fața curată. Mai bine îți ispășești pedeapsa, chiar dacă e
nedreaptă.
Convoiul era pus sub protecția lui Sopdu „Cel Ascuțit”, un șoim cu
ciocul tăios, ce domnea peste pustietățile dogoritoare de la Răsărit. Ascuns
într-o piatră sacră în formă de triunghi, pe care era gravată imaginea unei
raze de lumină ce cobora din înaltul cerului, zeul îi ferea pe adoratorii săi de
atacurile conduse de tâlharii nisipurilor, jefuitori fără credință, care nu se
temeau de lege și care atacau caravanele și-i omorau pe negustori.
 Fascinat de deșert, Iker uită gospodăria și pe locuitorii ei. Cum nu mai
simțea nicio ranchiună, înaintea ochilor îi apărea adesea chipul frumoasei
preotese. Când ea îl privea, Iker devenea atât de puternic, încât ar fi mișcat
munții din loc și n-ar fi băgat în seamă oboseala! Îndată ce preoteasa
dispărea, se simțea vlăguit, abătut, aproape incapabil să meargă mai
departe. Dorința de a o revedea era însă atât de arzătoare, încât își recăpăta
încrederea în sine. Da, va depăși și această nouă piedică și va pleca în
căutarea ei.
La Timna[3], o depresiune semicirculară, pustie, mărginită de faleze cu
pante abrupte, adăpostea minele de aramă exploatate încă din timpul
primelor dinastii. Convoaiele de măgari le aduceau regulat minerilor hrană,
îmbrăcăminte și unelte. Având în vedere asprimea condițiilor de muncă,
meșterii erau înlocuiți des. Condamnații trebuiau să se adapteze sau să
moară. Cei câțiva criminali, supravegheați de paznici vigilenți, n-aveau
vreme să lenevească. Săpau și consolidau puțurile și galeriile ca să ușureze
munca minerilor.
Clădirile ― casele, depozitele și închisoarea ― erau construite din piatră
tăiată grosolan. Piatra șlefuită fusese folosită doar pentru sanctuarul zeului
Min, stăpânul vieții, protectorul carierelor și minerilor, cel care dezlănțuia
tunetul și furtunile ce umpleau rezervoarele. Datorită lui, muncitorilor care
scoteau arama din măruntaiele pământului, nu le lipsea niciodată apa.
La sosirea convoiului, responsabilul carierei, un bărbat scund și îndesat,
cu pielea arsă de soare și vocea răgușită, se arătă foarte mirat:
― Unde sunt condamnații?
― Nu e decât unul singur, răspunse soldatul. Băiatul acesta.
― E vorba de o glumă?
― Pentru el, nu.
― Ce crimă a făptuit?
― A scos la iveală necinstea unuia dintre perceptorii provinciei Cobra.
― Dar… aceasta nu-i o vină.
― Un țăran împreună cu fiica și slugile sale au depus mărturie împotriva
lui. Condamnarea: un an aici.
― Mult prea mult! De ce nu a făcut plângere?
― N-a fost timp. În mod evident, toată lumea părea dornică să scape de
el.
Scundul își scărpină ceafa.
 ― Nu-mi place… Da’ deloc! Ai actele?
― Uite-le! Îți lăsăm băiatul și plecăm. Data viitoare, vom încerca să-ți
aducem cea mai bună mână de lucru.
În timp ce soldații își refăceau forțele mâncând, scundul îl privea
stăruitor pe condamnat:
― Numele tău?
― Iker.
― Vârsta?
― 16 ani.
― Țăran?
― Nu, ucenic scrib. Am fost atacat, jefuit, apoi…
― Povestea vieții tale nu mă interesează. Și, oricum, n-ar fi trebuit să te
afli aici. Dar e un fapt împlinit și nimeni nu poate să schimbe ceva.
Scundul îl cercetă apoi pe Iker din creștet până în tălpi.
― Ia să vedem… Ești prea înalt ca să te poți strecura prin galeriile
înguste și nici nu ești suficient de puternic ca să te repartizez la săpat. O să
te pun în echipa care se ocupă de cuptoare. Nu pot să fac pentru tine mai
mult de atât, fiule!
― Vă mulțumesc!
― Încearcă să ții pasul și nu te lăsa călcat în picioare de nimeni.
Doi supraveghetori îl conduseră pe Iker într-un adăpost mic din piatră
neșlefuită. Pe jos, erau întinse doua rogojini.
― Așteaptă aici!
Locul nu era deloc vesel, iar muntele părea de-a dreptul dușmănos. Iker
se simțea atât de departe de Egipt, încât avea impresia că nu va mai ajunge
vreodată acolo. Dar refuză să se lase pradă disperării. Avea să iasă din
această închisoare și să o regăsească pe tânăra preoteasă.
Un tânăr de vreo 20 de ani, cu fața pătrată, sprâncenele groase și cu
burtă, intră în adăpost.
― Tu ești nou-venitul?
― Mă numesc Iker.
― Iar eu, Sekari. Suntem în aceeași echipă. Am auzit că ești nevinovat.
― Într-adevăr.
― Și eu la fel. Dar mai bine să nu vorbim despre trecut și să ne îngrijim
de prezent. Mai-marele nostru este Gură-Pocită. Un om prost și rău. A fost
condamnat de mai multe ori și e de zece ani aici. A supraviețuit lucrului în
mină și acum se poartă de parcă ar fi stăpânul cuptoarelor de aramă. Niciun
supraveghetor nu îndrăznește să se lege de el. Fii foarte atent! Încearcă să-i
fii pe plac. Cât despre rațiile de mâncare, te previn, sunt mici și deloc
consistente. Dar ai nimerit bine. Bucătarul mă are la inimă și primesc niște
porții în plus. Și pentru că îmi ești mai degrabă simpatic, vreau să te fac
părtaș la această taină, dar cu două condiții: mai întâi să-ți ții gura și apoi
să iei asupra ta o parte din corvezile mele.
― Mă învoiesc.
Sekari îngenunche și începu să sape în colțul cel mai întunecat al
încăperii. Scoase un mic vas de alabastru căruia îi înlătură acoperământul
de pânză. Apoi răsturnă în palmă câteva pastile pe care i le oferi lui Iker.
― Înghite-le!
― Ce sunt?
― Un amestec de boabe de roșcovă și de mărar. Acest leac te va ajuta să
eviți diareea și alte necazuri cu stomacul. Să știi că unii au murit din cauza
acestor boli.
Iker le înghiți, iar Sekari dezgropă o altă comoară.
― Să te îngrijești de trup nu-i de ajuns, trebuie să te ocupi și de suflet.
Dacă nu, tristețea te va copleși și-ți vei pierde vigoarea. Ca să rămâi
liniștit, poartă asta la gât!
Sekari îi oferi lui Iker o sforicică împodobită cu o serie întreagă de
amulete micuțe, din comalină, care reprezentau șoimi, păsările lui Horus și
babuini, animalele lui Thot, ocrotitorul scribilor.
Tânărul le frecă îndelung între degete.
― Bun! Și acum să mergem, că de nu, vom fi pedepsiți.
*
Gură-Pocită era un soi de monstru păros, care nu se speria de
temperaturile ce variau de la 700 la 1 000 de grade ale cuptoarelor în care
era pregătită arama.
De la prima privire, îl detestă pe noul-venit.
― Aici, băiete, nimeni nu e nevinovat. Fii ascultător, altfel te strivesc. Și
să știi că nimeni n-o să mă învinuiască. O gură mai puțin de hrănit
înseamnă o veste bună.
Iker înfruntă privirea lui Gură-Pocită:
― Ești mai voinic decât mine, dar nu mi-e frică de tine.
― Pentru început, aranjează lingourile. Apoi mai vedem.
 După ce impuritățile se ridicau la suprafață, arama topită se lăsa pe
fundul cuptorului și se scurgea în canalele de unde se scotea metalul brut.
Retopit într-un cazan, acesta era turnat în forme înainte de a se întări.
Transformat apoi în lingouri, inventariate și numerotate, metalul lua calea
Egiptului.
*
O lună mai târziu, Iker continua să stivuiască lingourile în magazii. Gură-
Pocită nu-i făcu niciun reproș.
― E ciudat, observă Sekari, gustând dintr-o smochină. De obicei, nu se
arată atât de îngăduitor.
― Îl ascult și tac. Poate că acest lucru e de ajuns. Și apoi, mi-ai dat
amuletele care s-au dovedit eficiente.
― Cu atât mai bine pentru tine, dar fii în continuare cu băgare de seamă.
― N-ai auzit vorbindu-se de doi corăbieri pe nume Ochi-de-Țestoasă și
Cuțit-Tăios?
Sekari se gândi.
― Nu, numele acestea nu-mi spun nimic.
― Ai putea să-i întrebi și pe ceilalți prizonieri?
― Dacă vrei tu. Cei doi sunt prietenii tăi?
― Le-am pierdut urma și mi-ar plăcea să știu de unde sunt de fel. Și mi-
ar mai plăcea, de asemenea, să-l revăd pe falsul soldat care a încercat să mă
omoare.
― Un fals soldat! Ești sigur că…
Iker îl descrise pe agresorul său.
― Bine, o să mă interesez. Dar nu-ți promit nimic.
*
Demersurile lui Sekari nu dădură roade. Niciunul dintre condamnați nu
putuse să-i furnizeze nici cea mai vagă informație.
Trecând peste această dezamăgire, Iker își îndeplinea mai departe, cu
râvnă, sarcinile, care nu erau prea anevoioase.
― Buna treabă, băiețaș, recunoscu Gură-Pocită, aproape binevoitor.
Meriți mai mult de atât. Ca să tragi și tu un folos de pe urma șederii tale
aici, trebuie să cunoști totul despre aramă, începând cu cuptoarele. Mâine le
curățăm împreună. Este o favoare sacră, să știi. Ți-o acord pentru că ai
învățat care ți-e locul. E o însușire rară care merită răsplătită.
 Cu pasul său greoi, Gură-Pocită se îndepărtă. Nu-l mai suporta pe acest
băiețandru care, bineînțeles, era o iscoadă trimisă în grabă de gărzile din
deșert ca să afle cum funcționează ierarhia condamnaților.
Și ținta principală era el, Gură-Pocită. Acest Iker o să-l pârască și el va fi
trimis într-o ocnă.
Exista o singură soluție: să-l ardă într-un cuptor, dar să facă în așa fel
încât să pară un accident.
*
Când soarele răsări, Sekari se întinse și căscă:
― Astăzi, îl ajut pe bucătar. Dar tu ce-ai de făcut?
― O să curăț cuptoarele cu Gură-Pocită, răspunse Iker.
― Chiar că i-ai intrat sub piele! Ai putea jura că vrea să-ți transmită toată
învățătura necesară ca să-i urmezi.
Ieșind din adăpostul lor, Iker și Sekari dădură peste responsabilul
carierei și peste o mică trupă de soldați ai deșertului.
― Voi doi, Gură-Pocită și încă trei condamnați veți fi mutați.
― Unde anume? întrebă Sekari.
― La minele de turcoaz ale zeiței Hathor.
― De ce?
― Așa am primit ordin.
― Dar ne-am purtat bine, n-am fost pedepsiți, am…
― La minele de turcoaz e nevoie grabnică de muncitori. Fiți supuși și
lucrați din greu, că altfel vă vor trimite înapoi aici. Și dacă se întâmplă așa
ceva, vă promit că o să vă „răsplătesc” pe măsură.
18.
Toate căile de acces pe uscat către Abydos erau păzite de soldați care nu
lăsau pe nimeni să treacă. Pentru a pătrunde pe pământul sacru al lui Osiris,
nu exista altă posibilitate decât debarcaderul, aflat, de asemenea, sub strictă
supraveghere. Și chiar acolo acostă flota în fruntea căreia se afla corabia
faraonului.
Sub privirea sa, marinarii descărcară blocuri de piatră, socluri de coloane
și dale pentru pavat. Apoi coborî echipa de meșteri din provincia Cobrei,
numărând un șef de echipă, sculptori și dulgheri. Toți depuseseră jurământ
că vor păstra tăcerea asupra lucrului pe care aveau să-l înceapă. Știau, de
asemenea, că nu-și vor revedea familiile înainte de încheierea lui.
 Marele preot din Abydos se înclină în fața monarhului.
― Cum îi mai merge salcâmului?
― Starea lui e neschimbată, Luminăția Voastră.
― Am venit să înalț un templu, un locaș al eternității și un oraș, îl
informă Sesostris. Spre miazăzi va fi construit orașul Uah-sut, „Cetatea
Întărită”. În fiecare zi, vor fi aduse provizii de legume, carne și pește. Vor
locui aici măcelari și bucătari, astfel ca preoților și meșterilor să nu le
lipsească nimic.
― Care hotărâți să fie menirea preoților, Luminăția Voastră?
― După cum am dat poruncă, niciun sacerdot din Abydos nu se va putea
muta la alt templu. Niciunul însă nu va fi supus corvezilor și nimeni nu va
avea dreptul să se atingă nici măcar de un bulgăre de pământ din teritoriul
lui Osiris. Vor fi primiți aici două feluri de preoți: permanenți și temporari.
Înainte ca un cortegiu de preoți temporari să se poată retrage pentru a lăsa
locul altuia, trebuie să-și împlinească în chip desăvârșit îndatoririle, sub
amenințarea cu pedeapsa. Preoții permanenți vor fi: Chelul, răspunzător de
ritualurile din Locașul Vieții, Slujitorul lui Ka, cel care venerează și
întreține energia spiritului, „Cel care varsă libațiile pe mesele de ofrandă”,
„Cel care veghează asupra integrității marelui corp al lui Osiris”, „Cel a
cărui sarcină e ascunsă și care cercetează tainele”, „Cei șapte muzicanți
care desfată sufletul divin” și, în sfârșit, „Cel care poartă paleta de aur” pe
care sunt înscrise formulele cunoașterii și pe care ți-o încredințez ție.
Regele înmână bătrânului prețiosul obiect.
― Mă voi arăta demn de această încredere, Luminăția Voastră. Când veți
face cunoscute și numele celorlalți?
― Alege-i tu pe sacerdoții cei mai devotați! Dar înainte de a merge mai
departe, trebuie să știu dacă spiritul locului ne este favorabil.
Și Sesostris porni singur spre deșert.
În ciuda insistențelor și a avertismentelor repetate ale lui Sobek
Păzitorul, faraonul nu-i îngădui să-l urmeze.
Încă din cele mai vechi timpuri, asupra lui Abydos veghea o misterioasă
divinitate, „Cel care este în fruntea ființelor Apusului”. Deși trecut în
„Lumea Cealaltă” a tenebrelor, străbătea totuși pământul celor vii când se
deschideau porțile nevăzutului.
Fără aprobarea sa, planul faraonului era sortit eșecului.
*
 Sesostris se opri și rămase nemișcat chiar în locul unde urma să fie
ridicat sanctuarul templului său. Aici, pământul intra în rezonanță, într-un
fel aparte, cu cerul.
Natura întreagă amuțise.
Nu se auzea niciun cânt, nu se simțea nicio adiere.
Și brusc, parcă ieșit de nicăieri, un șacal negru, cu picioare lungi, bot
imens și urechi mari, drepte, își făcu apariția.
Neîncrezător, se ținu la distanță de intrus. Foarte repede, Sesostris
înțelese ce voia de la el. Incarnarea Primului dintre oamenii Apusului îi
cerea să-și dezvăluie intențiile.
― Trebuie să împiedic veștejirea salcâmului, rosti monarhul. Pentru a
reuși, voi ridica un templu unde în fiecare seară se va celebra un ritual care
va păstra vigoarea acestui loc. Dar n-ar fi de prea mare folos fără prezența
unui locaș al eternității, unde se vor împlini misterele morții și reînvierii.
Nu pentru mărirea mea vor înălța meșterii toate acestea, ci pentru ca Osiris
să rămână stâlpul lumii egiptene. Citește direct în inima mea planurile
construcțiilor și însemnează-le cu pecetea puterii tale, fără de care ele nu se
vor împlini niciodată.
Șacalul se așeză pe picioarele din spate, își îndreptă ochii spre soare și
cântă o melodie duioasă atât de pătimașă, atât de profundă, încât făcu să
vibreze sufletele tuturor ființelor vii de pe Marele Pământ al lui Abydos.
*
Prevestitorul și însoțitorii săi tocmai trecuseră de un nou platou calcaros,
ce urmase unei serii de coline pietroase pe care se înălțau câteva piscuri. Ici
și colo, întâlniseră, în mod neașteptat, câte o mică insulă de verdeață, unde
se odihniseră câteva ore înainte de a porni iar prin deșert.
Subjugați de căpetenia lor, care ignora oboseala și îndoiala, oamenii încă
reușeau să pășească. Și nici măcar nu se mai întrebau cât timp aveau să mai
reziste în arșița aceasta.
― N-o să le găsim, afirmă Shab Strâmbu’. Mai bine ne-am lăsa
păgubași, stăpâne!
― Te-am dezamăgit deja?
― Niciodată, dar cum să crezi în astfel de povești?
― Ai văzut vreodată leșuri ciopârțite de monștrii deșertului?
― Nu.
 ― Eu da. Și în acea zi am priceput că aceste creaturi stăpânesc forța de
care avem noi nevoie. Cu ea, vom fi de neînvins.
― Niște trupe bine antrenate n-ar fi mai potrivite?
― Deși orice armată poate fi înfrântă, totuși aceea pe care o voi strânge
eu va fi altfel.
― Cu tot respectul, pentru moment, nu e decât o adunătură de
păduchioși.
― Crezi că niște amărâți de păduchioși ar mai fi acum în viață dacă nu
mi-ar fi auzit cuvintele?
― Da, trebuie să mărturisesc… E de necrezut că ne ținem încă pe
picioare!
Nu erau decât vreo douăzeci de oameni, dar acceptaseră să-l urmeze pe
Prevestitor după ce acesta le promisese că, la capătul unor încercări dure, îi
așteaptă norocul și bogăția. Răufăcători condamnați de mai multe ori la
închisoare se bucurară să scape de pedeapsă în acest fel. De fiecare dată
când unul dintre ei era pe punctul să renunțe sau să se revolte, Prevestitorul
se apropia de el și îl încuraja din priviri. Câteva cuvinte, rostite pe un ton
liniștitor, ca un descântec magic, îl readucea pe rătăcit pe drumul cel bun.
Un drum care totuși se îndrepta spre adâncurile deșertului fără sfârșit.
Pe înserat, cel care mergea în fruntea coloanei crezu că zărește un sedja,
monstrul cu cap de șarpe și corp de leu.
― Băieți, am vedenii! Și dacă nu e o nălucire, o să vadă ea, pocitania,
ce-i fac!
Și o rupse la fugă în direcția lighioanei pentru a-i zdrobi capul cu o
lovitură de bâtă. Totuși, gâtul șarpelui se feri și ghearele leului se înfipseră
în pieptul atacatorului.
― Așadar, există cu adevărat, murmură Shab, îngrozit.
Apoi se iviră un seref, cu cap de șoim și trup de leu, și un abu, berbecul
enorm cu corn de rinocer deasupra botului.
Doi dintre însoțitorii Prevestitorului încercaseră să fugă, dar monștrii îi
prinseră din urmă și-i sfâșiară.
Apoi, într-o lumină roșie, care îmbrățișa deșertul, se arătă sha,
sălbăticiunea lui Seth, un patruped înzestrat cu un cap ca de girafă. Chiar
dacă părea mai puțin înfricoșător decât ceilalți trei, totuși ochii săi cu
sclipiri roșietice îi împietri pe supraviețuitori.
― Ce ne facem? întrebă Shab, căruia îi clănțăneau dinții.
 Prevestitorul își ridică brațele.
― Toate divinitățile mă inspiră, cele ale răului deopotrivă cu cele ale
binelui, vorbi el cu patimă. Lumina zilei și forța întunericului sălășluiesc în
spiritul meu. Ele nu-mi vorbesc decât mie și eu sunt singurul lor tălmaci.
Cine nu mi se supune, va fi distrus, cine mă ascultă, va fi răsplătit. Din
aceste felurite puteri voi face una și voi fi singurul care o va răspândi.
Pământul întreg îmi va da ascultare, nu va mai exista decât o singură
credință și un singur stăpân.
Doar Shab Strâmbu’ nu se lungise pe nisip ca să nu fie zărit de prădători.
Cu toate acestea nu-și crezu ochilor.
Prevestitorul se apropie de cei trei, își trecu încet mâinile peste ghearele,
peste pliscul și cornul lor și se unse cu sângele victimelor.
Apoi smulse ochii de jăratic ai sălbăticiunii lui Seth și îi lipi peste
propriii ochi.
O furtună de nisip se ridică dintr-o dată, obligându-l pe Shab să se arunce
pe burtă. Pe cât de violentă, pe atât de scurtă, furtuna cedă în curând locul
unui vânt rece.
Prevestitorul stătea pe un colț de stâncă, iar de monștri nu mai era nici
urmă.
― Stăpâne… N-a fost decât un vis urât?
― Bineînțeles, prietene! Astfel de creaturi nu trăiesc decât în închipuirile
fricoșilor.
― Totuși, acolo sunt niște morți, sfârtecați!
― Victime ale unei fiare pe care prezența noastră a înfuriat-o. Am aflat
ceea ce doream și vom porni acum să împlinim prima noastră faptă
măreață.
Shab căzuse, așadar, pradă unuia dintre acele miraje atât de des întâlnite
în deșert. Dar atunci, de ce ochii Prevestitorului deveniseră roșii ca
sângele?
19.
Înainte de a pleca spre minele de turcoaz din Sinai, situate la sud-vest de
cele de aramă, Sekari prepară un leac compus din chimen, miere, bere
dulce, piatră de var și o plantă numită „păr de babuin”. După ce măcinase
și strecurase ingredientele, obținuse o băutură indispensabilă pentru
păstrarea vigorii și alungarea numeroaselor reptile ce dădeau târcoale prin
deșert. O altă precauție necesară o constituia ungerea întregului corp cu o
pastă de ceapă fiartă și zdrobită, pentru a îndepărta șerpii și scorpionii. În
plus, această ultimă măsură prezenta și avantajul că ascuțea cele cinci
simțuri, avantaj deloc neglijabil într-un loc ostil.
Doar Gură-Pocită refuzase aceste leacuri, dar el oricum duhnea atât de
tare, încât nici chiar o viperă cu corn nu s-ar fi încumetat să-l muște.
― Cunoști tainele plantelor, Sekari? se miră Iker.
― Înainte de a face mari prostii, am fost grădinar și îngrijitor de păsări.
Uite aici, pe gât, cicatricea unui abces cu care m-am ales din cauza prăjinii
grele la capetele căreia erau atârnate gălețile umplute cu apă. De câte ori nu
le-am cărat! Însă lucrul la care mă pricepeam cel mai bine era să vânez
păsărelele din grădini. Îmi plăceau mult vietățile acestea mici, dar unele
distrugeau tot! Dacă stăteai cu mâinile în sân, nu mai mâncai niciun fruct.
Le prindeam cu capcana și cu lațul, ca să le fac să înțeleagă totuși că
trebuie să se ducă să ciugulească în altă parte. În afara prepelițelor care
sfârșeau pe jar sau în tocană, celorlalte le dădeam drumul. Învățasem chiar
să le vorbesc! Unora le era de ajuns să le imit cântecul ca să ocolească
livada.
― Și care au fost… marile tale prostii?
Sekari ezită:
― Știi, în meseria noastră, nu poți să declari tot strângătorului de dări, că
nu te mai alegi cu nimic. Și un scrib pusese ochii pe mine. Era înalt, foarte
urât, cu nasul plin de bube. Un prefăcut care se dădea cinstit, deși mințea
așa cum respira. Pe scurt, când mi-a atacat livada, am pus capcana la treabă.
Și pentru că prostul era foarte neîndemânatic, s-a vârât în capcană până-n
gât și s-a sufocat puțin. Nimeni n-a plâns după el, dar judecătorul a socotit
că eram vinovat. Pentru că părea doar o întâmplare nefericită, n-am fost
condamnat la moarte, dar nu voi părăsi minele prea curând.
― Hotărât lucru, nu avem noroc la perceptori. Nu speri să-ți fie
micșorată pedeapsa pentru bună purtare?
― Ba tocmai de aceea îmi țin capul plecat. Tăcut și îndatoritor, aceasta e
deviza mea. Astfel sunt apreciat de supraveghetori.
― Cunoști minele de turcoaz?
― Nu, dar se aude că acolo munca e mai puțin aspră decât cea din
minele de aramă.
― De ce am fost trimiși de aici?
 ― N-am idee. Dacă vrei un sfat, nu te încrede în Gură-Pocită!
― Se poartă mai degrabă cu bunăvoință față de mine, obiectă Iker.
― Tocmai acest lucru nu e firesc! E totuși un ucigaș, chiar dacă n-a fost
condamnat decât pentru furt, vătămare și rănire. Sunt convins că doar se
preface și că, de fapt, te urăște.
Iker își frecă amuletele și luă avertismentul în serios. La drept vorbind,
uitase prima impresie pe care i-o făcuse Gură-Pocită și coborâse garda.
El, ucenicul scrib, era cel care va purta piatra triunghiulară a lui Sopdu,
acoperită cu un văl. În regiune, nu fuseseră observați tâlhari ai nisipurilor,
dar era mai bine să-ți asiguri protecția zeului.
― În curând ajungem, îi preveni un soldat.
Priveliștea era măreață. Șiruri de munți, la nesfârșit, și oaze mici
înconjurau un platou înalt ce domina depresiunile. Câteva tufe de mărăcini,
stânci sfărmate, gresie galbenă și neagră, coline roșii și un vânt violent
animau acest peisaj neprimitor și atrăgător în același timp.
Alcătuită din soldați, prizonieri și măgarii care cărau apa și hrana,
caravana apucă pe o cărare abruptă, ce permitea accesul pe platou.
La marginea unui drum destinat procesiunilor ce treceau pe lângă
numeroase stele, îndreptându-se spre templu, îi aștepta un bărbat solid, de
vreo 50 de ani:
― Mă numesc Horure și sunt comandantul corpului de armată trimis aici
de faraonul Sesostris. Mai ales din pricina vremii, misiunea mea e
îngreunată și am nevoie de mai mulți mineri. De aceea ați fost mutați aici.
Suntem în cea de-a patra lună a sezonului cald, total neprielnic extragerii
turcoazelor, care nu suportă această temperatură. Își pierd culoarea verde-
albastră, atât de intensă. Totuși, faraonul mi-a poruncit să-i aduc cea mai
frumoasă piatră descoperită vreodată și de aceea trebuie să reușim. În
fiecare zi, o venerăm pe Hathor, suverana acestor locuri, ca să ne
călăuzească mâinile. Odihniți-vă astăzi, iar mâine, în zori, la muncă!
Locuințele se găseau la est de templu. Oamenii liberi, care munceau la
mine pentru o plată bună, îi priveau cu ochi plini de îngrijorare pe acești
răufăcători, alături de care se vedeau nevoiți să lucreze. Iar înfățișarea lui
Gură-Pocită nu avea darul să-i liniștească.
Mai multe adăposturi făcute din blocuri de piatră nelegate între ele cu
mortar fuseseră transformate în închisoare, cu ușile ferecate și păzite.
 Pe rogojini, Iker și Sekari găsiră plăcinte umplute cu năut, curmale și
vase cu apă.
― Am trăit și mai rău, mărturisi Sekari, aruncându-se asupra mâncării.
Sever supravegheați din toate părțile, condamnații se înfățișară înaintea
lui Horure.
Fără un cuvânt, acesta îi conduse într-un templu format dintr-o înșiruire
de curți cu coloane, ale cărui altare erau încărcate de ofrande. Împăcat cu
sine, Iker avu impresia că se află pe altă lume când păși în acest loc sacru,
unde domneau liniștea și mirosul de tămâie.
Horure înaintă până la o curte mare, având de o parte și de cealaltă
rezervoare și bazine de purificare.
Ajuns aici, își ridică ochii spre munte:
― Vă găsiți în fața sanctuarului lui Hathor, protectoarea noastră. Ea
poate să ne îndrume căutările și să ne ofere piatra desăvârșită.
Horure depuse pe un altar o cupă de alabastru plină cu vin, un colier,
două sistre și o statuetă reprezentând o pisică.
― Atunci când zeița e furioasă și vrea să-i pedepsească pe oameni, ia
înfățișarea unei leoaice și îi nimicește pe cei rătăciți în deșert. Când
îndepărtata revine pe un pământ iubit de zei, se transformă în pisică, blândă
și afectuoasă. Ea deține turcoaza, simbolul bucuriei și al înnoirii, capabil să
triumfe asupra nenorocirii și distrugerii. Această piatră transmite energia sa
copiilor luminii și trezește în ei veselia. Hathor, tu ești aceea care îngăduie
soarelui să răsară și să reînvie lumea noastră în fiecare dimineață. Fie ca
strălucirea ta să pătrundă în inimile noastre!
Iker trăi fiecare frază ca pe o revelație. Se simțea atât de bine în acest
sanctuar, încât chipul tinerei preotese îi apăru din nou. Era acolo, aproape
de el și-i împărtășea emoția.
Scurta ceremonie se încheie repede, toți cei prezenți părăsind templul.
Horure îi duse pe condamnați până la baza unei faleze cu aspect
respingător.
― Locul e periculos, recunoscu el. Din această pricină l-am păstrat
pentru voi. Când am adus-o aici, statuia lui Min s-a dat înapoi. Altfel spus,
cariera are rod, dar refuză să ni-l ofere. Dacă am încerca să săpăm o galerie
ar însemna s-o sfidăm și s-ar răzbuna omorându-i pe mineri. Prudența ne
îndeamnă să așteptăm până ce muntele însuși ne va da voie să-l cercetăm.
Dar, așa cum v-am spus, n-avem timp de pierdut.
 ― De ce nu săpați în altă parte? întrebă Sekari.
― Pentru că sunt convins că o turcoază unică, una care nu-și schimba
culoarea, se ascunde aici. Aveți de ales: ori vă asumați riscul, ori veți fi
trimiși înapoi la minele de aramă. Cine reușește își câștigă libertatea.
„Libertate!” Cuvântul acesta răsună cu intensitate în mintea lui Iker.
― Eu refuz, declară ferm Gură-Pocită. Prefer să mă întorc la cuptoarele
mele. E ceva necurat la mijloc, dacă până și cei care se pricep la treburile
acestea se feresc.
Ceilalți prizonieri îl aprobară.
― Eu mă încumet, spuse răspicat Iker.
― Ești nebun, protestă Sekari. Nu l-ai auzit pe comandant? Însuși zeul
Min a dat înapoi.
― Să-mi fie aduse uneltele necesare!
― Iker, fii om cu judecată, te îndrepți spre o nenorocire! De unul singur,
nu vei reuși.
― Atunci de ce nu vii și tu cu mine? Stai pe gânduri când, în loc să zaci
în mizeria dintr-o mină de aramă de unde ai puține șanse să scapi, poți să-ți
redobândești grabnic libertatea?
Tulburat, Sekari contemplă peretele de stâncă:
― Dacă o iei așa… Dar tu intri primul!
― Desigur!
― Mai sunt și alți doritori? întrebă Horure.
― Niciunul, răspunse Gură-Pocită, încântat că scăpase de iscoadă.
Horure îngenunche și ridică brațele spre munte în semn de venerație.
― Galeria pe care o veți sapa va purta numele de „Cea care aduce
bunăstare minerilor și îngăduie sa fie văzută desăvârșirea lui Hathor”. Fie
ca piatra cea vie să primească loviturile uneltelor cu bunăvoință și să știe
că lucrăm pentru Lumină, și nu pentru noi înșine!
Comandantul corpului de armată le dădu celor doi tineri târnăcoape și
burghie din silex.
― De unde începem? întrebă Sekari.
Horure le indică un punct anume. Și cântecul uneltelor rupse tăcerea
muntelui.
20.
 Țâfnosul putea fi mulțumit de propria persoană. După ce jefuise timp de
zece ani drumurile din istmul de Suez și prădase nenumărate caravane, își
biruise fără luptă principalul rival. Căpetenia bandei potrivnice murise
prostește căzând într-o râpă și oamenii săi nu fuseseră în stare să se
înțeleagă între ei pentru a alege o nouă căpetenie. Așa că preferară să se
adune sub conducerea Țâfnosului, formând astfel cea mai de temut bandă
de tâlhari ai nisipurilor din întreaga regiune. De acum înainte, puterea lor va
spori într-atât, încât niciun negustor nu va reuși să le scape.
Uneori, tâlharii luau tot, alteori, se mulțumeau să-și însușească doar o
parte din mărfuri, obligându-și victimele să jure că nu vor depune plângere,
sub amenințarea cu pedepse crunte. Nu uitau să le violeze pe femei, supuse,
de asemenea, legii tăcerii.
― Pradă în zare, anunță un pândar.
― O caravană frumoasă? întrebă Țâfnosul, ațâțat.
― Nu s-ar zice.
― Atunci ce e?
― Vreo douăzeci de oameni cumsecade.
― Soldați?
― După înfățișare, nu. Cred că s-or fi rătăcit pe aici. O adunătură de
sărăntoci care nu prezintă nici cel mai mic interes.
 ― Pe unii i-am putea primi în banda noastră, iar pe ceilalți i-am omorî.
― Rămâne de văzut.
Ținuta impunătoare a conducătorului jalnicei trupe îi impresiona pe
tâlharii nisipului. Mergând cu vreo câțiva pași înaintea celorlalți, avea ochi
agresivi și o privire de fiară.
Rușinat că simțise oarecare teamă, Țâfnosul îl luă la rost pe bărbatul înalt
și slab.
― Cine ești tu, prietene?
― Prevestitorul.
― Și ce prevestești?
― Că dușmanii faraonului trebuie să se supună voinței mele, ca să-l
strivim pe acest tiran.
Țâfnosul își puse mâinile în șold:
― Ia te uită! Și de ce-ar trebui să fim de partea ta?
― Pentru că prin mine vorbesc toate puterile pământului. Și doar eu pot
învinge.
― Ți-ai pierdut mințile, prietene, dar măcar m-ai înveselit!
― În acest caz, de ce-ți tremură vocea?
― Obrăznicia ta nu mă sperie.
― Dacă vrei să mai trăiești, supune-te imediat Prevestitorului!
Țâfnosul izbucni în râs:
― Destul cu trăncăneala! O să vă cercetez pe rând. Pe cei mai vânjoși îi
iau în banda mea, ceilalți se vor usca în deșert.
Prevestitorul întinse brațul stâng:
― Îți spun pentru ultima dată. Supune-te!
Și pe când Țâfnosul se pregătea să-l lovească, mâna Prevestitorului se
transformă în gheară și nasul, într-un cioc de pasăre de pradă.
― E șoimul-om! exclamă un tâlhar al nisipului. Ne va distruge pe toți.
Tovarășii săi se întinseră pe nisip, cu mâinile la cap. Rămânând complet
nemișcați, sperau să scape de furia monstrului.
Un vânt înghețat îi făcu să se înfioare.
Unul dintre ei îndrăzni să ridice capul și să privească.
Și atunci văzu cadavrul Țâfnosului, cu gâtul tăiat.
― Cine refuză să mi se supună? întrebă Prevestitorul, cu o voce blândă.
Iar tâlharii nisipurilor se prosternară cu toții în fața noului lor stăpân.
*
 ― Gata, zise Sekari, lac de sudoare, stâlpii de susținere au fost ridicați!
Acum avem ceva șanse să ieșim de aici.
Înaintând în galeria pe care tocmai o descoperise, Iker nu se gândise că
tavanul risca să se prăbușească. Fără ajutorul tovarășului său, amândoi ar fi
fost îngropați de vii.
― Nu s-ar zice că avem ghinion, aprecie Sekari. Săpăm doar de câteva
zile și nimerim drept peste această galerie îngustă din inima stâncilor. Mai
că-ți vine să crezi că tocmai pe noi ne aștepta!
― Nu mi se pare de prisos să mai punem câțiva stâlpi.
― Ai dreptate, înainte de a merge mai departe, să întărim galeria.
Horure fu uimit să-i vadă, din nou, pe cei doi smintiți ieșind teferi afară.
― Frumoasă descoperire, stăpâne! strigă, în gura mare, Iker.
― Turcoaze?
― Nu încă, dar am găsit o galerie ce duce sigur la comoară.
Vestea făcu repede înconjurul domeniului zeiței Hathor, unde Gură-
Pocită și ceilalți îndărătnici mai aveau de trudit înainte de întoarcerea în
minele de aramă. La amărăciunea pe care-o încercau deja, se adăugă acum
și invidia.
De la începutul periculoasei lor aventuri, Iker și Sekari nu mai stăteau
împreună cu foștii lor tovarăși. În plus, porțiile lor de hrană erau mult mai
consistente.
Pe când soarele apunea, Horure se așeză în fața lor:
― Nici unuia, nici celuilalt nu vă lipsește curajul.
― La mine, protestă Sekari, curajul e pe terminate. Nu credeți că am
făcut destul?
― Îmi trebuie cea mai frumoasă dintre turcoaze. Până când nu dați de ea,
sarcina voastră nu se termină.
― Pot să vă pun o întrebare? i se adresă Iker.
― Te ascult.
― Îi cunoașteți pe doi corăbieri pe nume Ochi-de-Țestoasă și Cuțit-
Tăios sau ați auzit vorbindu-se de corabia lor, Fulgerul?
― Eu mă pricep la deșert, nu la corăbii. Încercați să vă odihniți,
poimâine vă întoarceți în măruntaiele muntelui.
*
Caravana se opri la marginea micuței oaze, unde mai curgea încă puțină
apă. Sub supravegherea soldaților, negustorii descărcară poverile de pe
măgarii care se grăbiră să se adape.
― Încă trei zile de mers, estimă călăuza, și vom ajunge la marginea
Deltei. Acolo, jos, se găsesc canale, copaci și apă. Sunt mulțumit că scap,
în sfârșit, din aceste pustietăți fierbinți! De astă dată, călătoria mi s-a părut
foarte lungă.
― Socotește-te fericit să scapi cu viață, îl corectă gradatul. Regiunea este
din ce în ce mai primejdioasă.
― E vorba de atacurile tâlharilor nisipurilor?
― Ultimul a fost un adevărat măcel.
― De ce nu intervine faraonul cu mai multă hotărâre?
― Cred că are alte griji. Dar eu sunt aici cu o patrulă de zece soldați cu
experiență.
― Atunci să căutăm urcioarele cu provizii. Merităm o masă bogată.
Fiecare călăuză cunoștea locurile unde, sub protecția magică a micilor
stele și a amuletelor, erau ascunse provizii care se reînnoiau în mod regulat.
Ele constituiau un sprijin pentru călătorii obosiți care își calculaseră greșit
hrana necesară drumului pe care-l aveau de străbătut.
Stela era spartă și amuletele smulse din locașul lor.
― Cine a îndrăznit să facă asta? se indignă gradatul. Netrebnicii aceștia
nu mai respectă nimic!
Călăuza observă că mâncarea dispăruse.
― Voi întocmi îndată un raport care va produce multă tulburare! promise
bărbatul. Până la urmă, armata va cerceta și va curăța regiunea.
Deodată, izbucniră niște urlete care îi alertară pe cei doi bărbați:
― Caravana e atacată!
Călăuza încercă să fugă, dar doi tâlhari ai nisipurilor o ajunseră din urmă
și îi zdrobiră capul cu lovituri de bâtă.
Gradatul ținu piept inamicului, dar până la urmă fu copleșit.
Surprins că nu a fost omorât, se pomeni târât în fața unui bărbat
neobișnuit de înalt și de slab, cu ochii roșii.
― De câți ani umbli prin deșert? îl întrebă Prevestitorul.
― De mai bine de zece ani.
― Așadar, cunoști întregul ținut. Dacă vrei să scapi de tortură, spune-mi
care sunt cele mai importante locuri pentru faraon și descrie-mi-le în
amănunt!
― Pentru care motiv?
 ― Tu fă bine și răspunde! Și, mai ales, vorbește limpede!
Soldatul îi povesti despre fortărețe, despre locurile de popas ale
caravanelor, despre minele de aramă și despre turcoaze.
― Turcoazele, repetă Prevestitorul pe un ton ciudat. Nu sunt protejate de
o divinitate?
― Ba da, de zeița Hathor.
― Și se arătă mereu binevoitoare?
― Nu și atunci când ia înfățișarea unei leoaice fioroase care străbate
Nubia și îi devorează pe cei răzvrătiți. Dar datorită turcoazei s-ar putea să
se liniștească.
― Cariera e supravegheată?
― Soldații o păzesc fără încetare.
― Nu mai am nevoie de tine, viteazule soldat, deoarece nu ești unul
dintre aceia care-și trădează țara.
Și Prevestitorul îi întoarse spatele soldatului, pe care Shab Strâmbu’ se
hotărâse să-l execute.
21.
Iker se sufoca, tușea, dar continua să sape în galeria care se îndrepta spre
inima muntelui. După ce întărise stâlpii de susținere, Sekari, epuizat, se
mulțumea să-și observe atent tovarășul de suferință.
― Nu duce nicăieri, Iker! Dacă îți forțezi norocul, vom sfârși striviți
amândoi.
― Aici stânca e solidă. Mi-e foarte greu să înaintez.
― Și tot ca până acum, nici cea mai mică urmă de turcoază.
Furios, Sekari lovi cu târnăcopul în perete:
― Acolo, privește… Ai făcut o spărtură.
Amândoi zăriră o sclipire verde-albastră.
Sekari apropie de stâncă fitilul lămpii sale, aranjat cu grijă ca să nu
fumege.
― Turcoaze… Am găsit turcoaze!
*
Mutra comandantului Horure nu anunța nimic bun.
― Sunt pietre obișnuite, aprecie el. Culoarea e ștearsă, n-are pic de
strălucire. Nu pot să le duc la curtea faraonului.
― Dar ați spus că anotimpul nu e prielnic turcoazelor, îi reaminti Iker.
 ― O zi de odihnă și apoi vă continuați munca. Știu că regina turcoazelor
se ascunde în acest munte și am nevoie de ea. Acesta e prețul libertății
voastre.
Trecând peste decepția pe care-o resimțeau, Iker și Sekari se întoarseră
în mină. Ucenicul scrib avea voință pentru amândoi.
― Am o idee, spuse el.
― Hei! Nu cumva, din întâmplare, e una nebunească?
― Ce-ar fi dacă am săpa noaptea? Am lăsa lumina lunii să intre în
galerie și am privi viața pereților. Sunt sigur că piatra nu respiră la fel ca
ziua.
― Și noi când dormim?
― Măcar să încercăm.
Sekari ridică din umeri.
Într-adevăr, atmosfera era cu totul alta. Cei doi avură impresia că pătrund
într-un sanctuar în care lucrau forțe misterioase. Liniștiți, înaintară cu grijă
pentru a ajunge la capătul galeriei.
Lampa lui Sekari se stinse:
― Numai asta mai lipsea! Mă duc să caut alta.
― Așteaptă puțin!
Stăm în întuneric!
― Nu tocmai.
― Ah, ai dreptate!
Din perete izvora o rază de lumină albastră, intensă și blândă în același
timp.
― Ar trebui, poate, să ieșim cât mai repede afară, sugeră Sekari.
― Dă-mi târnăcopul cel mic!
Cu grijă, Iker scobi în stâncă de jur împrejurul razei.
Apăru o turcoază magnifică, a cărei strălucire îi uimi pe descoperitori.
Tânărul își contemplă fața în ea. Din mijlocul pietrei, frumoasa preoteasă
îl privea surâzătoare.
*
― Grozavă treabă, recunoscu Horure. N-am văzut vreodată o turcoază de
o asemenea calitate.
― Atunci… suntem liberi? întrebă Iker.
― Cuvântul dat nu se ia înapoi. Veți pleca în valea Nilului cu următoarea
caravană.
― Avem nevoie de documente care să dovedească acest lucru.
 ― Iată-le!
Tânărul strânse la piept tăblița de lemn care îi reda viitorul.
― O ispravă ca a noastră nu merită puțin vin? sugeră Iker.
Horure păru că stă pe gânduri:
― Ceri mult… Dar m-am gândit deja.
Sekari goli trei cupe una după alta, apoi sorbi pe îndelete vinul tare,
mâncând în același timp cât patru.
― Păcat că prin locurile acestea lipsesc femeile! Fericirea ar fi fost
deplină. Dar curând vom petrece seri mai vesele. Ai o iubită, Iker?
― Sunt în căutarea unei femei.
― Una anume! Unde ai întâlnit-o?
― Mai întâi, în apropierea unui canal, sub o salcie.
― Ah, zeița care se arată îngrijitorilor de vite! O veche legendă care are
farmecul ei. Eu te întreb de o femeie adevărată.
― Dar ea chiar există.
― Cum adică, chiar există?
― Am întâlnit-o și a doua oară.
― Tot sub o salcie?
― Nu, pe o câmpie, în timpul unei sărbători. Și tocmai am văzut-o pentru
a treia oară în inima turcoazei.
Sekari goli încă o cupă cu vin:
― Ai muncit mult, Iker, ai dormit puțin și emoțiile din ultimele zile te-au
tulburat. După câteva ore de somn, o să fii iar în apele tale.
― Nu-i cunosc numele, dar știu că este preoteasă.
― Ah… Mai degrabă fermecătoare sau mai degrabă severă?
― Nu se află pe lume o alta mai frumoasă ca ea.
― Pari îndrăgostit de-a binelea! Sper că nu aparține Cercului de Aur din
Abydos.
― Despre ce vorbești, Sekari?
― Între noi, grădinarii, așa îi numim pe inițiații care se retrag într-un
templu.
― Nu e cazul ei, pentru că a participat la sărbătoare ca purtătoare de
ofrandă.
― Cu atât mai bine pentru tine. Poate n-o fi fost ultima ei ieșire în lume,
înainte de a se alătura tovarășelor sale.
― De ce i se zice „Cercul de Aur” și de ce la Abydos?
 ― Acum vrei prea multe! După cum știe fiecare, Abydos este locul cel
mai misterios din Egipt, unde Osiris renaște pentru ca țara să trăiască mereu
în armonie. Restul nu-i privește pe oamenii ca noi.
― Crezi că e cu putință să intri în acest Cerc?
― Ca să-ți răspund sincer, nu-mi pasă deloc! Și nici ție, de fapt!
― Cum poți să spui așa ceva?
― Pentru că ai treburi mai grabnice. Nu mai cauți urmele a doi corăbieri
care sunt cauza nenorocirilor tale?
― Doi corăbieri, o corabie, un fals soldat care a încercat să mă omoare,
murmură Iker. Și Țara Punt…
― Ah, nu, nu te pierde iar în poveștile tale! Îți dai seama că ai devenit
cel mai mare descoperitor de turcoaze și că această faptă strălucită va
ajunge poate la urechile faraonului însuși?
― Uiți că Horure este comandantul corpului de armată. Laudele pentru
această ispravă îi vor reveni lui.
― Ai dreptate, fără îndoială, recunoscu Sekari. Dar, oricum, ești liber!
― Mă vei ajuta în căutările mele?
Grădinarul păru stânjenit:
― Știi, eu sunt un om pașnic, care nu visează decât o viață liniștită,
departe de orice neînțelegeri. Nu prea mă descurc în încăierări.
― Înțeleg. Prin urmare, drumurile noastre se despart aici.
*
Beat, Sekari căzu într-un somn profund, de îndată ce se întinse pe
rogojină. Nereușind să adoarmă, Iker ieși din adăpost și contemplă stelele.
De ce destinul îi juca feste? Spre ce îl târa?
Gândul la tânăra preoteasă îl calmă și îl făcu să sufere, în același timp.
Dacă era, într-adevăr, cu neputință de ajuns la ea, nu avea să mai cunoască
vreodată fericirea. Dar de ce să dispere, când putea acum să-și reia și
îndeletnicirea de scrib, și Căutarea? Descoperirea turcoazei nu reprezenta
un semn de încurajare? Asumându-și riscuri, înțelegând secretul muntelui,
Iker își atinse scopul. Continuând să se comporte așa, va regăsi urma
atacatorilor săi și va afla, în cele din urmă, de ce a fost ales ca victimă, își
închipui chiar că zeița Hathor îl va conduce până la cea pe care o iubea.
Lui Iker i se păru că aude un strigăt înăbușit, provenind din locul unde se
sfârșea principalul drum de acces pe platou. Acolo stătea permanent o
strajă.
 Tânărul porni în această direcție, dar instinctul îi interzise să-și trădeze
prezența.
Văzu mai multe siluete ascunzându-se în spatele stâncilor.
Totul se petrecuse atât de repede și fără zgomot, încât somnul celorlalți
nu fusese tulburat.
Dar Iker nu se înșelase: intrușii pângăriseră pământurile zeiței, după ce
înlăturaseră santinela.
Cu fruntea brusc scăldată de sudoare, tânărul voi să se îndrepte spre
locuința lui Horure, dar câteva siluete îi barară trecerea.
Apoi un strigăt curmă liniștea nopții:
― La atac, urlă Shab Strâmbu’, și omorâți-i pe toți!
22.
După ce eliminaseră toate străjile care supravegheau platoul, atacatorii se
repeziră cu puterea unui val asupra așezării.
Sub privirea calmă a Prevestitorului, care nici nu fu nevoit să intervină,
Shab Strâmbu’ și tâlharii nisipului îi masacrară pe soldați și pe mineri.
Pe când Horure încerca să organizeze o oarecare rezistență, capul îi fu
zdrobit de niște pietre pe care le aruncase Gură-Pocită.
― Bateți-i zdravăn, prieteni, sunt cu voi! striga el către agresori.
Dezorientat, Iker voia să se arunce în luptă, când deodată fu trântit la
pământ.
― Fă pe mortul, îi ordonă Sekari, tâlharii vin încoace.
Cu bâte pline de sânge în mâini, mai mulți ucigași trecură pe lângă ei,
fără să-i bage în seamă.
― Ș-o ștergem iute de aici!
― Tu ești, Sekari?
― Atât de tare m-am schimbat încât nu mă recunoașteți? Mișcă-te!
― Trebuie să ne batem, trebuie…
― Nu avem nicio șansă.
Iker se lăsă târât de Sekari, de parcă ar fi fost beat.
*
― Numele tău? întrebă scurt Prevestitorul.
― Gură-Pocită.
― De ce ne-ai ajutat?
 ― Sunt condamnat pe viață în minele de aramă. Am fost mutat aici
pentru a o găsi pe regina turcoazelor.
― Și ai reușit?
― Eu nu. Dar o iscoadă a gărzilor din deșert, numit Iker, a scos-o din
inima muntelui.
― Unde se găsește acum această minunăție?
― Probabil în locuința comandantului Horure pe care l-am omorât cu
mâinile mele! Mi-a făcut mare plăcere să scap de temnicerii mei. O să le
aplic cea mai crudă pedeapsă, cea rezervată criminalilor, și o să le ard
trupurile.
Prevestitorul încuviință, în calitate de căpetenie și, în timp ce Gură-
Pocită și Shab Strâmbu’ aprindeau rugurile, el pătrunse în încăperile pe
care le ocupase Horure. Nu-i trebui mult ca să pună mâna pe sipetul de
alabastru în care era pusă la păstrare neprețuita turcoază.
Pe când oamenii săi petreceau, mândri de prima lor victorie, Prevestitorul
ridică piatra prețioasă în lumina lunii, ca să se umple de energie. Astfel,
turcoaza devenea o armă hotărâtoare în drumul său spre izbândă.
― Cine sunteți cu adevărat? îl întrerupse Gură-Pocită, destul de amețit
de băutură.
― Cel cu ajutorul căruia vei omorî un număr cât mai mare de egipteni.
― Atunci, sunteți un general!
― Mai mult decât atât. Sunt Prevestitorul și noua mea credință se va
răspândi pe întreg pământul.
― Și ce folos am eu de aici?
― Discipolii mei vor cunoaște gloria și bogăția.
― Puțin îmi pasă de glorie. Bogăția însă mă interesează.
― Jumătate din turcoazele păstrate în comorile acestor mine îți aparține.
Gură-Pocită saliva deja:
― Sunteți un stăpân strașnic! Eu nu am cap de comandant. Dar pentru
așa răsplată vă urmez. Doar să nu vă înmuiați mai târziu!
― Fii fără grijă!
― Ce mă supără e că n-am văzut cadavrul lui Iker. Dar hoiturile acestea
ard atât de bine, că nu mai recunoști pe nimeni. Nu beți cu noi?
― Cineva trebuie să-și păstreze mintea limpede.
Clătinându-se, Gură-Pocită se călăuzi după lumina jarului pe care se
topeau trupurile soldaților și minerilor, pentru a regăsi ceata gălăgioasă a
învingătorilor.
*
Nici Sekari, nici Iker nu se crezuseră vreodată capabili să alerge atât de
mult. Cu răsuflarea tăiată, se așezară pe niște pietre netede.
― Nu e bine să ne oprim, zise Sekari. Hoții vor încerca, în mod sigur, să
ne ajungă din urmă.
― Cine sunt, după părerea ta?
― Probabil, tâlharii nisipurilor. De obicei, se reped asupra caravanelor.
― Gură-Pocită i-a ajutat!
― Să nu te mire, Iker! Are o inimă rea.
Porniră din nou și merseră până la epuizare. Setea le uscase gâtul.
― Cum afli unde sunt locurile cu apă? îl întrebă Iker.
― N-am nicio idee.
― Să privim adevărul în față, Sekari: supraviețuirea se anunță
anevoioasă.
― Nu-mi place deloc adevărul tău.
― Ar fi fost, fără îndoială, mai bine să murim luptând.
― Nu, pentru că acum, de bine, de rău, suntem încă în viață. Freacă
amuletele unele de altele și lipește-le de gât!
Iker se supuse și senzația de sete se domoli.
― Acum e rândul meu.
Mai puțin chinuiți de sete, continuară apoi să se îndepărteze de locul
măcelului.
În miezul zilei, nisipul se încingea într-atât, că te frigea la picioare. Iker
și Sekari săpară o groapă în care se adăpostiră și, pentru a se apăra de
soare, își acoperiră capul cu bucata de pânză pe care o purtaseră până atunci
în jurul șoldurilor.
Când arșița se potoli, porniră din nou la drum, dar le era atât de sete,
încât nici amuletele nu mai reușeau s-o potolească.
În fața lor se ridica un munte ciudat, cu reflexe aurii.
― Nu vom avea forța să trecem peste această piedică, observă Sekari.
― Se mișcă.
― Ce tot zici?
― Muntele se mișcă, Sekari.
― E o vedenie… O simplă nălucire.
― Vine spre noi.
 Privind cu atenție, Sekari se văzu nevoit să-i dea dreptate tovarășului
său:
― Înnebunim, sărmanul meu Iker!
Din vârful muntelui se desprinseră niște stânci care se rostogoliră de-a
lungul pantelor și căzură bubuind.
― Cutremur! exclamă Sekari, neștiind în ce direcție să fugă.
― Uită-te la culoarea muntelui, îl sfătui Iker, netulburat.
Pe măsură ce stâncile se crăpau, muntele căpăta o nuanță verde-albastră.
― E Hathor, ea ne protejează. Să nu ne mișcăm de aici și s-o venerăm.
Deși convins doar în mică măsură de adevărul spuselor lui Iker, Sekari
îngenunche și o invocă pe zeița cerului. La două degete de piciorul său
stâng, se deschise o crăpătură.
― Locul nu e tocmai sigur!
― Iată ce-a înfăptuit zeița!
Muntele întreg devenise de culoarea turcoazei, iar zgomotele
neliniștitoare se atenuară.
Când pământul încetă să geamă, Sekari aruncă o privire în crăpătură. Și
ceea ce găsi acolo îl năuci de tot.
― S-ar zice că e… apă!
Își strecură mâna înăuntru și o scoase udă.
― Apă, Iker, suntem salvați!
― Să bem cu înghițituri mici.
Pentru prima dată în viața sa, Sekari găsi acest lichid la fel de gustos ca
vinul. Cei doi tovarăși se stropiră, se spălară și își potoliră setea.
― N-avem un burduf, se plânse Sekari. Așa că, dacă ne îndepărtăm de
acest izvor, suntem pierduți. Pe deasupra, începe să-mi fie tare foame.
― Hathor ne protejează, îi reaminti Iker. Să petrecem noaptea aici și să
așteptăm un alt semn.
― Dacă te bucuri de favorurile tuturor zeițelor, spune-mi imediat ca să
mă liniștesc!
― Ca și tine, nu sunt decât un om flămând, pierdut în deșert. Dar lumea
aceasta nu cumva e mai misterioasă decât pare? Dacă știm să citim anumite
semne, vom găsi poate o scăpare.
― Ei bine, să dormim atunci!
*
 Tocmai când Sekari visa o enormă coastă de vacă friptă și aromată cu
verdețuri, alături de un urcior cu bere rece, Iker îl zgâlțâi.
― Ce s-a întâmplat?… Muntele s-a mișcat iar?
― Soarele de-abia a răsărit. La drum, Sekari! Trebuie să pornim înainte
să se încălzească prea tare.
― Cum adică, la drum? Eu nu plec de lângă izvor.
― Să n-o facem pe călăuza noastră să aștepte.
Grădinarul se ridică dintr-o săritură și privi împrejur.
― Nu văd pe nimeni!
― Uite acolo, sus, pe cer!
Un șoim descria cercuri largi deasupra celor doi băieți.
― Îți bați joc de mine, Iker?
― Bătrânul meu învățător mi-a spus că numele de Hathor înseamnă
„Sălașul lui Horus”[4]. Și incarnarea lui Horus este chiar acest șoim pe
care zeița ni l-a trimis să ne arate drumul.
― Deșertul ți-a luat mințile!
― Hai, să-l urmăm!
― Și izvorul?
― O să aibă șoimul grijă să găsim altul.
― Prefer să rămân aici.
― Să-i vezi sosind pe tâlharii nisipului?
Argumentul dădu roade. Bombănind, Sekari porni în urma lui Iker.
― Șoimului tău nu îi pasă de noi, ci de viitoarea sa pradă. Vezi, se
îndepărtează și ne lasă aici!
Dar pasărea reveni.
Când zbura înainte, când se rotea deasupra protejaților săi.
La capătul mai multor ore de mers, Iker și Sekari simțiră din nou arsurile
setei.
― Șoimul tocmai a coborât! exclamă Sekari, împiedicându-se de o
piatră.
― Și tu te-ai izbit de o mică stelă. Ce-ar fi să săpăm?
La baza modestului monument, găsiră două urcioare cu fructe uscate și,
puțin mai departe, un izvor.
― Nu e un ospăț, aprecie Sekari, dar ne vom mulțumi și cu atât.
23.
 Trecuse multă vreme de când cei doi călători nu mai numărau zilele. Îl
urmau pe șoimul care, după ce-i călăuzise spre răsărit, se îndrepta acum
spre miazăzi. De fiecare dată când pasărea răpitoare cobora, Iker și Sekari
găseau fie apă, fie mâncare, fie și una, și alta. Și nu le ieșise în drum nici
măcar un singur tâlhar al nisipurilor.
Apoi, deșertul deveni mai arid, iar tufele de mărăcini și tamarini pitici
însuflețeau peisajul.
Cu o puternică bătaie de aripi, șoimul urca spre soare și dispăru în
orbitoarea lumină a amiezii.
― Călăuza noastră ne părăsește, zise, cu regret, Sekari.
― Privește acolo jos, o alta îi urmează.
Pe o colină apăru o frumoasă gazelă albă cu coarnele în formă de liră.
― Un înțelept m-a învățat că aceasta e făptura lui Isis și că îi ajută pe
rătăciți să regăsească drumul cel bun, arătă Sekari.
Gazela se îndepărtă în galop.
― Din nefericire, nu e decât o legendă!
― Nu fi atât de sigur! obiecta Iker.
― N-ai văzut că a luat-o la sănătoasa?
― Să ne luăm după urmele lăsate de ea în nisip. Poate ne așteaptă ceva
mai încolo.
Iker avea dreptate.
Gingașul patruped se juca, dispărând și reapărând, arătându-le niște
salturi impresionante și o goană nebunească, dar fără să uite de cei doi
tineri pe care-i avea în grijă.
Peisajul se schimba, deșertul se împuțina, vegetația devenea mai
abundentă.
― Dacă intuiția mea e corectă, zise Sekari, ne apropiem de platourile
care domină valea Nilului. Ce pline de farmec sunt aceste locuri! Aici,
plantele răsar după cea mai slabă ploaie. Curând, vom vedea tufișuri și
salcâmi. Îți dai seama, am scăpat cu viață din deșert!
― Datorită lui Hathor, șoimului și gazelei, îi reaminti Iker.
― Eu o să mă întorc la grădinile mele. Iar tu, ce-ar fi dacă ți-ai uita
trecutul?
― Nu numai că nu-l uit, dar am de împlinit o nouă îndatorire: să o
regăsesc pe regina turcoazelor. Ea mi-a permis să o revăd pe femeia pe care
o iubesc. Fără îndoială că această piatră mă va mai ajuta.
 ― Tâlharii nisipurilor au furat-o cu siguranță, Iker! Dacă, din nenorocire,
o să le ieși în cale, te vor ucide. Femei frumoase există cu miile!
Brusc, ucenicul scrib rămase nemișcat, apoi îl obligă pe Sekari să se
ghemuiască la pământ.
― Vreo 20 de oameni cu arcuri și câini… Vin spre noi.
― Cu siguranță, sunt vânători.
Fără să-și dea seama de pericol, gazela păștea iarbă fragedă.
Iker se ridică și făcu gesturi largi cu mâinile.
― Fugi, fugi repede!
Abia o rupse la fugă animalul că se și auzi lătratul câinilor.
O săgeată șuieră pe la urechea lui Iker și un ordin aspru lovi aerul ca un
bici:
― Nu mișca sau te dobor!
În poziție de atac, arcașul nu glumea.
Imediat i se alăturară ceilalți și o haită de câini agitați. Sekari nici măcar
nu încercase să fugă.
― Suntem oameni pașnici! declară el.
― Mai degrabă tâlhari ai nisipurilor care ne fură vânatul, fu de părere un
ofițer prost ras și cu pieptul plin de cicatrice, amintiri de la o fiară
îndărătnică. În provincia Oryxului aceasta e o nelegiuire sever pedepsită. Și
pentru că voi ne-ați atacat, noi vom fi obligați să tragem, dar vă dau totuși o
șansă: alergați cât de repede puteți. Poate greșim ținta.
― Nu vom alerga, hotărî Iker. Tocmai ce-am scăpat de criminalii care au
devastat domeniile turcoazei și nu ne-am fi închipuit că vom cădea sub
loviturile unor barbari încă și mai cruzi.
Câțiva vânători părură stânjeniți.
― Nu suntem barbari, protestă unul dintre ei, ci soldați aflați în slujba
guvernatorului provinciei, Khnum-Hotep. Datoria noastră e să protejăm
caravanele și să le aducem vânat. Tu cine ești?
― Iker, ucenic scrib. Și însoțitorul meu este grădinarul Sekari.
― Povești! i-o reteză ofițerul. Sunteți iscoade și hoți. Dacă refuzați să
vă îndepărtați, vă tai beregata aici și acum.
― Subordonații tăi te vor acuza de crimă.
Ofițerul își scoase pumnalul din teacă, dar un soldat îl prinse de braț:
― Nu aveți dreptul să procedați astfel. Guvernatorul provinciei va hotărî.
Noi ne vom mulțumi doar să-i ducem în fața lui pe acești doi suspecți.
 *
Când cei patru purtători ai litierei în care era instalat Khnum-Hotep își
depuseră povara pe pământ, scoaseră un suspin de ușurare. Corpolent,
musculos și un mare mâncăcios, guvernatorul bogatei provincii Oryx era
greu. Deoarece dispunea de trei litiere decorate pe laterale cu flori de lotus
și se deplasa mult, transportarea lui nu era lucru ușor.
De îndată ce puse piciorul pe pământ, câinii săi de vânătoare, un mascul
foarte vioi și două femele dolofane, se repeziră înaintea lui.
― În dimineața asta nu v-am văzut deloc, iubiții mei!
Masculul se ridică și își puse labele pe umerii stăpânului. Geloase,
femelele scheunau. Mângâierile îndelungate le liniștiră.
― Au fost hrăniți cum trebuie? întrebă Khnum-Hotep pe slujitorul care-i
ducea umbrela.
― Desigur, stăpâne!
― Sper că nu mă minți!
― Bineînțeles că nu! De altfel, au mâncat tot.
― În această seară, vor mânca iepure cu sos, la fel ca mine! Cine nu-și
răsfață câinii, îi jignește pe zei.
La gândul ospățului, cei trei câini care știau ce înseamnă „iepure cu sos”
își linseră boturile. Apoi își urmară stăpânul când acesta intră în luxosul
palat din capitală[5], locul de naștere al lui Kheops, acela care ridicase cea
mai mare piramidă de pe platoul de la Gizeh.
După ce inspectase unul dintre bogatele terenuri agricole unde țăranii
trudeau din greu, dar se bucurau de câștiguri excelente, lui Khnum-Hotep îi
plăcea să se afunde într-un jilț cu spătar înalt. Format din două plăci mari de
lemn unite la vârf, jilțul suporta fără să scârțâie greutatea celui mai bogat
guvernator de provincie. Datorită calităților sale de administrator, supușii
săi trăiau în belșug. Și nici nu se punea problema ca un faraon, fie el și
Sesostris, să se amestece în treburile sale. În cazul în care monarhul instalat
la Memphis ar încerca o lovitură în forță, va întâmpina o rezistență
crâncenă.
Un slujitor aduse un lighean mare, iar altul, un vas din aramă prevăzut cu
un cioc alungit. Al doilea slujitor turnă apă pe mâinile lui Khnum-Hotep
care se spăla îndelung, de mai multe ori pe zi, cu săpun vegetal.
Apoi, slujitorii îi dădură pomezile sale preferate, pe bază de grăsime
purificată, fiartă în vin aromat. Se împrăștie un miros fin, care îndepărtă
insectele.
Fără să fie nevoie să dea poruncă, servitorul îi aduse o splendidă cupă
placată cu aur, a cărei ornamentație reprezenta niște petale de lotus. Cupa
conținea băutura preferată a stăpânului, un amestec rafinat din trei feluri de
vin vechi, care împrospăta puterile.
― Îmi pare rău că vă deranjez, stăpâne, dar comandantul unei patrule a
deșertului dorește să vă vadă cât mai repede.
― Să vină!
Ofițerul se închină până la pământ:
― Am arestat doi indivizi periculoși. Vânau pe pământurile voastre și
ne-au atacat. Dacă nu interveneam, oamenii mei i-ar fi omorât. Cum anume
doriți să scap de ei, stăpâne?
― Sunt tâlhari ai nisipurilor?
― E greu de spus, eu…
― Pentru un om cu meseria și cu experiența ta, nu judeci prea limpede!
Adu-i în fața mea!
― Nu e nevoie, ei…
― Eu hotărăsc ce e nevoie.
Cu mâinile legate la spate, Iker și Sekari fură înfățișați guvernatorului
provinciei Oryx.
― Celui înfometat îi dau pâine, celui însetat ― apă, veșmânt celui gol și
corabie celui care n-are, afirmă impozantul personaj, dar îi pedepsesc aspru
pe criminali.
― Stăpâne, declară Iker cu gravitate, nu suntem tâlhari, ci, victimele lor.
― Asta nu e și părerea ofițerului care v-a arestat.
― Am gonit gazela pentru că era mesagera unei zeițe care ne-a salvat
viața.
― Ticălosul ăsta e nebun sau mincinos! strigă comandantul.
― Dezleagă-i pe prizonieri și pleacă! ordonă Khnum-Hotep.
― Stăpâne, siguranța dumneavoastră…
― O să mă ocup eu însumi de ea.
Sekari nu se simțea în largul lui, dar Iker își păstră seninătatea.
― Acum, voinicilor, spuneți adevărul! Sunteți pe teritoriul meu și vreau
să știu tot.
― Lucram în minele de turcoaze ale zeiței Hathor, îi spuse Iker.
― În calitate de meseriași sau de condamnați?
 ― Condamnați mutați la minele de aramă.
― Atunci chiar sunteți niște criminali!
― Eu am primit un an de muncă silnică, pentru că l-am înfruntat pe un
perceptor necinstit.
― Și tu? îl întrebă Khnum-Hotep pe Sekari.
― Și eu la fel, stăpâne, bâigui grădinarul.
― Vă înșelați dacă mă credeți naiv!
― Prietenul meu și cu mine am fost însărcinați să cercetăm muntele
pentru a o descoperi pe regina turcoazelor, continuă Iker, fără să se lase
tulburat. Pentru că am împlinit cu bine această sarcină periculoasă, am fost
eliberați.
― Și ai asupra ta dovada că e adevărat ceea ce spui, nu?
― Iat-o!
Iker scoase din pânza înfășurată în jurul șoldurilor tăblița de lemn
semnată de Horure, care făcea din el și din Sekari niște oameni liberi,
spălați de păcate.
Khnum-Hotep o citi cu atenție, o încercă în dinți, apoi cu unghiile.
― Pare adevărată.
Șeful provinciei auzise vorbindu-se despre acest Horure, un supus
credincios al lui Sesostris, faimos pentru priceperea sa în treburi legate de
ținuturile deșertice. Evident, tânărul acesta mândru și hotărât nu mințea.
― Ce s-a întâmplat cu regina turcoazelor?
― Domeniul zeiței a fost atacat de o bandă înarmată care a primit sprijin
din partea unui prizonier, Gură-Pocită. El l-a ucis pe Horure, soldații și
minerii au fost măcelăriți, iar cadavrele lor, arse. Fără îndoială, suntem
singurii care au scăpat.
― Iker voia să se bată, interveni Sekari, dar ar fi fost curată sinucidere!
De aceea am fugit!
― Și ați traversat deșertul fără apă și hrană?
Iker nu trecu sub tăcere niciunul dintre miracolele care le permiseseră să
supraviețuiască.
Sinceritatea tânărului era atât de evidentă, încât Khnum-Hotep nu-i puse
la îndoială povestea, cu atât mai mult cu cât divinitățile se iveau adesea în
deșert.
Pentru prima dată, tâlharii nisipurilor îndrăzniseră să atace minele de
turcoaze care se aflau totuși sub protecția faraonului.
 Dar nu era de datoria guvernatorului provinciei Oryx să-l anunțe pe
Sesostris. Alții îl vor preveni în cele din urmă că autoritatea sa era
spulberată. Astfel, monarhul, slăbit, se va ocupa de sarcini mai urgente
decât confruntarea cu înalții demnitari potrivnici extinderii puterii sale.
― Ce știți să faceți, fiecare din voi?
― Eu sunt grădinar, îi răspunse Sekari.
― Și eu ― ucenic scrib.
― Provincia mea e bogată pentru că aici se muncește mult, preciză
Khnum-Hotep. Un grădinar mi-ar fi de folos. Dar n-am nevoie de încă un
scrib.
24.
― În schimb, reluă Khnum-Hotep, îmi trebuie mai mulți soldați pentru
ca gărzile mele să poată respinge orice atacator. Pentru că ești tânăr și
sănătos, locul tău e printre ele.
― Vreau să fiu scrib, stăpâne, nu soldat!
― Ascultă-mă bine, copile, zeii mi-au încredințat o misiune: să fac ca
această provincie să fie cea mai înfloritoare din întreaga țară. Aici,
văduvelor nu le lipsește nimic, tinerele fete sunt respectate, fiecare
mănâncă după pofta inimii, nimeni nu cere de pomană. Cei slabi nu sunt
asupriți de cei puternici și nu există nicio neînțelegere între cei bogați și
oamenii simpli. De ce? Pentru că eu rămân stâlpul acestui ținut, oricât ar fi
de greu. În timpul inundațiilor, i-am plătit eu însumi pe țărani și i-am scutit
de dările din urmă. Cu cât se pun mai multe dări, cu atât scade dorința de
muncă. Nici pungașii, nici slujbașii care iau mită nu au dreptul să stea pe
teritoriul meu. Dar nimic nu e mai firav decât fericirea aceasta. Astăzi se
conturează un pericol pe nume Sesostris. Mai devreme sau mai târziu, va
încerca să pună stăpânire pe provincia mea. Ori ești cu mine, ori ești
împotriva mea! Dacă vrei să te bucuri de bunăvoința mea, fii unul dintre
soldații mei! N-o să-ți pară rău și vei învăța multe aici!
Khnum-Hotep se miră el însuși că folosise atâtea argumente pentru a-l
convinge pe acest tânăr necunoscut. De obicei, se mulțumea să dea ordine
și nu-i suporta pe cei care-l contraziceau.
― Am încredere în dumneavoastră, stăpâne!
*
 Încă o dată, trezorierul Medes lăsă impresia că e foarte dornic. Marele
preot al templului lui Ptah îi mulțumise călduros, fără să bănuiască faptul că
ofranda provenea dintr-un furt. Dar Medes se lovea mereu de ușa veșnic
închisă a templului ascuns. Și trebuia să admită că nu va reuși niciodată să-i
cumpere pe cei care dețineau cheia.
Ce metodă să folosească pentru a descoperi în sfârșit secretul
sanctuarelor? Înaltul demnitar lăsă această grijă pentru mai târziu, căci
capitala fremăta de zvonuri nu lipsite de interes. Sesostris decisese să
pornească într-o adevărată recucerire a provinciilor, începând cu Cobra,
peste care domnea bătrânul Uakha.
La prima vedere, monarhul nu avea nicio șansă să reușească; totuși
hotărârea sa trebuia tratată cu toată seriozitatea, căci, puternic din fire,
Sesostris nu dădea înapoi în fața obstacolelor.
Dar averea lui Medes depindea, în mare parte, de excelentele sale relații
cu guvernatorii provinciilor, pe care îi informa prin mijlocitori despre ceea
ce se petrecea la curte. Cu excepția câinelui său credincios, Gergu, nimeni
nu știa cine era cu adevărat Medes, care nu înceta să uneltească din umbră.
De ceva vreme, întâmpina mari greutăți în verificarea zvonurilor care se
contraziceau între ele. Evident, Sesostris îi strunise pe cei mai mulți din
curteni și întreținea el însuși această confuzie, pentru a putea înainta mai
ușor pe drumul pe care-l alesese.
Și dacă monarhul reușea să stârnească o veritabilă furtună, aceasta nu-l
va smulge și pe Medes? Nu exista decât o singură soluție pentru a evita
catastrofa. Înlăturarea celui care a cauzat-o.
Dar asasinarea unui rege nu se poate face la repezeală, mai ales când este
protejat de un soldat atât de eficient ca Sobek, care nu avea încredere în
nimeni, nici chiar sau mai ales în apropiații faraonului. De aceea Medes nu
putea comite nici cea mai mică imprudență.
Să se bazeze pe noroc era fantezie curată. Însemna să fie rupt de realitate.
Trebuia, prin urmare, să pună la punct un plan care să-i permită să meargă
la sigur.
*
Instructorul îi seceră picioarele lui Iker care căzu greoi pe spate.
― Nu ești atent, fiule! Ridică-te și străduiește-te să mă lovești în burtă!
Încercarea se sfârși cu un eșec dureros și tânărul se trezi iar doborât la
pământ, cu vreo câteva vânătăi în plus.
 ― O să am ceva de lucru cu tine… Dar cu multă voință vei învăța, în
cele din urmă, să te bați.
Iker strânse din dinți și porni iar la atac, știind că vor trece săptămâni,
luni chiar, înainte de a-i ajunge din urmă pe tinerii recruți care-și băteau joc
de el.
Cel mai important era să nu se plângă de soarta care-l purtase până aici,
ci să tragă toate învățămintele din această situație; apoi era necesar să-i
observe tot timpul pe cei mai pricepuți și să-i imite.
Faptul că nu avea nici prieteni, nici aliați, îi înzeci energia, în loc să i-o
slăbească. Neputându-se baza decât pe el însuși, Iker găsi în singurătate
forța de a se concentra asupra acestei noi ucenicii și doar asupra ei.
De la răsuciri bruște până la loviturile de picior, își însuși numeroasele
moduri de prindere a adversarului, corectându-și greșelile. Înțelese că
rapiditatea conta mai mult decât brutalitatea și că era posibil să întorci
împotriva atacatorului violența sa.
Instructorul nu era mai vorbăreț decât Iker. Zgârcit în explicații și
comentarii, îl punea să repete de o sută de ori mișcarea corectă, indiferent
de suferința sau oboseala elevului. Și cum acesta nu ridica vreodată nici cea
mai mică obiecție, îl muncea și mai mult decât pe tovarășii săi.
― Mâine, anunță el, vor avea loc primele probe eliminatorii în vederea
alergării de rezistență. Vă veți bate cu mâinile goale. Doar cei care vor
obține două victorii vor merge mai departe.
Primul adversar al lui Iker era mai înalt și mai solid decât el.
― Vino, încoace, băiete, să te strivesc!
Iker puse un genunchi la pământ.
― Ah, te recunoști învins fără luptă! Nu mă miră! Numai băieții din
provincia noastră sunt în stare să ajungă buni războinici.
― Totuși, nu e cazul tău.
― Ce-ai îndrăznit să spui?
Voinicul se repezi înainte cu pumnii strânși. Iker se feri, întinse piciorul
pentru a-i pune piedică, îl întoarse pe spate și îi prinse gâtul cu brațul drept.
Când învinsul lovi pământul cu mâna stângă, instructorul îi ordonă lui
Iker să îi dea drumul prăzii. Cel de-al doilea adversar nu era așa de prost ca
primul. Atacă pe nepregătite și reuși să-și petreacă brațul drept pe sub
coapsa dreaptă a lui Iker, încercând să-l ridice. Dar tânărul nu se lăsă, se
eliberă, trecu în spatele luptătorului cu o iuțeală neașteptată și îl apucă de
glezne. Învinsul se prăbuși, iar învingătorul îl țintui la pământ, strângându-l
de gât.
― Două victorii, e bine! Du-te să mănânci și să bei acum!
*
Vreo 50 de tineri soldați se repeziră cu viteză înainte. Deși instructorul
vorbise de o cursă de rezistență, unii porniră mai repede pentru a-și uimi
camarazii. Iker părea rămas în urmă, dar beneficia de experiența dobândită
în timpul groaznicului marș prin deșert. Fără să se forțeze, își depăși unul
câte unul concurenții, surprins el însuși de rezistența sa.
A doua zi, proba reîncepu, încă mai exigentă.
― Cei mai buni dintre voi trebuie să alerge 100 de kilometri în opt
ore[6], anunță instructorul. Cele mai multe mesaje sunt trimise cu ajutorul
corăbiilor, dar mesagerii armatelor vor fi nevoiți uneori să urmeze
drumurile de pe uscat. Vreau, așadar, oameni bine pregătiți.
Alergând într-un ritm din ce în ce mai alert, Iker nu înceta să se
gândească la chipul desăvârșit pe care îl contemplase în turcoază. Cum să
nu-i dea încredere un semn atât de minunat? O va regăsi, oare, pe tânăra
preoteasă și pe cei care îl condamnaseră la moarte?
Când zări, în ultimul moment, bucățile ascuțite de silex împrăștiate pe
potecă, avu inspirația să se arunce pe-o parte. Apoi se rostogoli pe o pantă
și își încheie căderea, izbindu-se de trunchiul unui tamarin. Mort pe
jumătate, evitase însă ce era mai rău, căci rănile adânci de la picioare l-ar fi
imobilizat pentru o perioadă lungă. După ce-și veni în fire, Iker acoperi
puțin câte puțin distanța care-l separa de cel aflat în frunte, fiul unui soldat
care îl ura și nu înceta să-l ponegrească în fața camarazilor săi.
În momentul în care îl depăși, celălalt încercă să-l dezechilibreze cu o
lovitură de umăr. Iker se feri:
― N-o să-i spun nimic instructorului despre silex. Vom pune lucrurile la
punct între noi, la cazarmă.
*
― Cei mai buni mânuitori ai bastonului sunt nubienii, arătă instructorul.
De la unul dintre ei am deprins metodele pe care v-am învățat să le folosiți.
Le veți pune în practică într-o luptă în care veți lovi din toate puterile. Am
nevoie de doi voluntari.
― Eu mă ofer, zise Iker, știind că provoacă astfel reacția fiului
soldatului.
 Într-adevăr, acesta nu rată ocazia.
Cei doi adversari erau deopotrivă în privința înălțimii și a forței, dar,
conform obiceiului său, Iker se bază pe agerimea sa. Îl lăsă pe celălalt, care
era furios la culme, să creadă că se teme de atacurile lui și îl făcu să-și
irosească puterile tot învârtindu-se și atacând fără niciun rezultat.
Cu bastonul său tare și ușor, Iker nu-l lovi decât o singură dată, drept în
mijlocul frunții.
Celălalt căzu grămadă.
Instructorul îl examină.
― Când se va trezi, o să-l doară foarte rău capul.
― Aș fi putut să dau și mai tare.
― Nu te mai recunosc, Iker!
― Nu suport lașii.
Instructorul îl privi cu coada ochiului.
― Ai ceva de mărturisit?
― Problema este rezolvată.
― Îmi place asta, Iker! Ce se petrece între soldați nu mai interesează, cu
condiția să fie disciplinați, pricepuți și curajoși. Dar tu nu ești încă destul
de pregătit pentru sărituri.
La început, frânghia prinsă între doi țăruși nu era întinsă prea sus. Dar o
ridicară așa de mult, încât părea de netrecut. Iker avu nevoie în aceeași
măsură de pricepere și voință, ca să se obișnuiască și să nu se oprească în
fața obstacolului. Și la acest joc, ca și la celelalte, se dovedi cel mai bun.
O brunetă frumoasă, de vreo 40 de ani, se apropie de instructor.
― Doamnă Techat! Ce ne-ați adus bun?
― Brânză și legume. Spune-mi, cum se numește acest tânăr?
― Iker.
― E din regiunea noastră?
― Nu, dar e un recrut de excepție. Sigur voi face din el un ofițer!
Trezoriera provinciei surâse enigmatic. Din punctul său de vedere, Iker
merita ceva mai bun.
25.
Când prima piatră a sanctuarului lui Sesostris fu așezată după încheierea
ritualului de întemeiere condus de însuși monarhul, una dintre ramurile
salcâmului înverzi.
 Din nefericire, niciuna nu mai făcu la fel. Totuși, speranța renăștea și
calea de urmat era stabilită: construirea unui nou templu și a unui nou locaș
al eternității, pentru a lupta împotriva tenebrelor care amenințau să
invadeze domeniul lui Osiris.
Sesostris verificase calitatea materialelor și stătuse de vorbă cu fiecare
meșter. Deși lucrate repede, bineînțeles, construcțiile trebuiau să dăinuiască
peste timp. Și încă de la începutul muncii pe șantier, noul grup de sacerdoți
numiți de purtătorul paletei de aur se pusese, de asemenea, pe treabă.
Preotul chel se îngrijea de arhivele secrete din Casa Vieții, unde nimeni
nu putea să intre fără acordul său. Cel însărcinat să vegheze asupra
integrității corpului lui Osiris nu se arăta mai puțin vigilent și controla de
mai multe ori pe zi sigiliile de pe ușa mormântului divin. Cât despre preotul
care păzea secretele, acesta celebra, în numele faraonului, ritualurile zilnice
în compania purtătorului paletei. Grație magiei cuvântului, legătura cu
nevăzutul era menținută. Venerându-i pe strămoși și pe ființele luminii,
servitorul lui Ka înlesnea, în mod eficace, sporirea puterii acesteia; iar cel
care vărsa zilnic libația de apă proaspătă pe masa ofrandelor elibera
substanțele delicate și ascunse ale materiei pentru ca divinitatea, hrănindu-
se cu ele, să protejeze Abydos-ul.
Toți erau pe deplin conștienți de importanța sarcinilor lor. Preoții
permanenți organizau ritualurile celor temporari, cercetați amănunțit de
către forțele de ordine. Fiecare fusese interogat și declarațiile sale
verificate. La cea mai mică greșeală, un preot temporar putea fi exclus de
pe domeniul lui Osiris. Gravitatea situației nu permitea nicio îngăduință.
Aceeași severitate era aplicată și față de preotesele muzicante. Acestea
aveau origini diferite, o doamnă de vază de la Curte luând parte la ritualuri
alături de fiica unui țăran. Una dintre ele era atât de frumoasă și de
cucernică, încât nici bătrânul purtător al paletei nu rămase insensibil la
farmecul ei. Cine n-ar fi dorit să fie tatăl unei fete atât de tinere și de
luminoase, a cărei privire oferea bucurie și speranță? Fără nicio îndoială,
într-o zi va fi inițiată în marele mistere și nu va mai îndeplini îndatoririle de
purtătoare de ofrandă în timpul sărbătorilor din lumea exterioară. Dar
pentru a ajunge la statutul de preot permanent, mai ales la Abydos, trebuiau
parcurse toate treptele ierarhiei și toate etapele care duceau spre templul
ascuns. Așa era Legea încă de la începuturi, așa se păstra și acum.
 Devotat în întregime sarcinii sale, însuflețit de misiunea pe care i-o
încredințase faraonul și ferm hotărât să lupte împotriva întunericului până
la ultima suflare, bătrânul preot nu sesiză un pericol neașteptat.
Unul dintre preoții permanenți, un lungan cu figură dezagreabilă și nasul
proeminent, nu era mulțumit de poziția pe care o ocupa. Trecea drept un om
îndrăgostit de spiritualitate, iluzie cu care se amăgise înainte să iasă la
iveală adevărata sa natură: gustul pentru putere. Nu cea a unui rege expus
evenimentelor și supus la o mie și una de constrângeri, ci puterea exercitată
din umbră.
Pe măsură ce anii trecuseră, înțelesese cât de importante erau Abydos-ul
și misterele lui Osiris. Însăși existența și puterea faraonilor depindeau de
ele. Trebuia să stăpânească acest domeniu, care adăpostea secretele vieții și
morții.
Instruit la o școală de geometri și matematicieni, cu o fire rece ca un
vânt de iarnă, își propusese să-i urmeze celui mai bătrân dintre preoți și să
devină superiorul lor. Cu toate acestea, apariția bruscă și neașteptată a lui
Sesostris și reorganizarea corpului de preoți îi spulberaseră planurile. Și
culmea ironiei, purtătorul paletei de aur îi încredințase o sarcină pe care o
considera mai prejos, foarte îndepărtată de cea la care spera. Aparținea,
desigur, vârfului ierarhiei, dar voia mai mult decât atât.
Blestematul ăsta de Sesostris se făcea responsabil de ura și dezamăgirea
sa, care creșteau în fiecare zi. Dar cum să scape de el și să obțină ceea ce i
se cuvenea?
*
Pentru ceata Prevestitorului, care se ridica la mai bine de 200 de oameni,
traversarea zonei mlăștinoase se dovedise deosebit de anevoioasă din cauza
căldurii umede și a insectelor care îi înțepau neîncetat. Doi oameni
muriseră mușcați de șerpi, iar unul fusese înhățat de un crocodil. Totuși,
nimic nu clintea hotărârea călăuzei care nu ezita niciodată asupra căii ce
trebuia urmată.
După o vreme, fură nevoiți să treacă printr-un desiș de stuf pe jumătate
inundat și să meargă prin noroi. Dar evitau astfel să aibă de-a face cu
soldații lui Sesostris și puteau în fiecare seară să petreacă pe cinste,
mâncând pește fript.
În ciuda dorințelor lui Shab Strâmbu’ și Gură-Pocită, Prevestitorul le
interzisese să jefuiască rarele sate de pescari prin apropierea cărora treceau.
 ― Nu ne-ar lua mult timp, protestă Gură-Pocită.
― Prada ar fi neînsemnată și noi nu trebuie să lăsăm nicio urmă. Atacul
asupra domeniului lui Hathor n-a fost decât un avertisment. Curând, vom
lovi cu și mai multă putere.
― Și încotro mergem?
― Dincolo de Zidurile Regelui. Din acest motiv trebuie să fim cu băgare
de seamă și să străbatem ținuturi care sunt socotite de netrecut.
― Nici măcar nu aveți de gând să atacăm fortărețele egiptene!
Fiecare auzise vorbindu-se despre sistemul de apărare pus la punct de
primul Sesostris pentru întărirea graniței de nord-est a regatului și
respingerea oricărei încercări de cotropire. Comunicând între ele prin
semnale vizuale, numeroasele posturi de pază și control îi adăposteau pe
arcașii împuterniciți să tragă asupra oricui și-ar fi asumat riscul să forțeze
trecerea graniței.
― E încă prea devreme, recunoscu Prevestitorul, dar va veni și vremea
noastră. Zidurile Regelui dau Egiptului un amăgitor sentiment de siguranță.
― Totuși, obiectă Shab Strâmbu’, sunt păzite de soldați adevărați și…
― Continuă să ai încredere în mine și totul va fi bine! Prima noastră
țintă este să trecem hotarul fără să fim descoperiți. Apoi vom lua legătura
cu noii noștri aliați.
― Despre cine vorbiți, stăpâne?
― Despre asiatici și beduini, care trăiesc în sărăcie în Canaan și sunt
persecutați de administrația egipteană. Umiliți fără încetare, nu visează
decât să se răscoale, dar se tem de o pedeapsă sângeroasă. Nu așteaptă
decât un conducător. Pe mine, Prevestitorul!
Shab Strâmbu’ era deja subjugat. Iar Gură-Pocită, deși îl socotea nebun
pe conducătorul lor, îl credea totuși în stare să pună la cale o serie strașnică
de jafuri, care i-ar fi îmbogățit pe adepții săi. Însă trebuiau, într-adevăr, să
treacă de Zidurile Regelui fără să fie prinși și evadatul din minele de aramă
nu credea că e posibil așa ceva.
Însă Gură-Pocită se înșela.
Fără grabă, Prevestitorul trimise mai multe iscoade pentru a găsi punctul
de trecere cel mai puțin supravegheat. Odată sfârșită cu bine această
misiune, observă timp de câteva zile comportamentul soldaților și al
vameșilor. Apoi, în toiul unei nopți fără luna, își trezi din somn
credincioșii și le porunci să-l urmeze.
 Într-o liniște desăvârșită, merseră de-a lungul liniei din spatele fortului
pe care nicio strajă n-o păzea.
― Stăpânul e om deștept! recunoscu Gură-Pocită.
― Când ai norocul să găsești pe unul ca el, aprobă Shab Strâmbu’, nu
trebuie să-l mai părăsești.
― Dar în privința prăzii nu e lacom?
― Nici nu-i pasă. Ești de acord ca noi doi să luăm partea cea mai grasă,
fiindcă suntem mâna dreaptă a Prevestitorului, și restul să-l împărțim
celorlalți?
― Îmi convine. Dacă vreunul bombăne, îi rup șalele. Doar ca să le fie
învățătură de minte. Dar spune-mi… stăpânul ce caută?
― Obsesia sa este ca adevărul suprem pe care el singur îl deține și care
trebuie impus tuturor oamenilor să domnească pentru totdeauna. Ori i te
supui, ori mori! Și principalul său dușman e faraonul care se împotrivește
acestei credințe.
― Ești grozav de învățat, Strâmbule!
― După ce l-am ascultat atâta pe Prevestitor, pot să repet ce spune el.
― Mie, unuia, nu-mi pasă! Important este să se dovedească o adevărată
căpetenie războinică și să impună noua sa credință prin luptă și prin sânge.
Cu cât vom omorî mai mulți egipteni, cu atât vom fi mai bogați.
Când Prevestitorul îi întâlni pe primii asiatici, stăpânii unor turme, se
prezentă imediat drept dușmanul de temut al lui Sesostris și câștigă atenția
căpeteniilor de clan. Acceptă jocul obligatoriu al lungilor tratative care nu
duceau nicăieri, dar obținu ceea ce dorea: o întrevedere cu înalta lor
căpetenie secretă, un bătrân beduin orb, cu barba albă, a cărui ură față de
egipteni nu înceta să crească. El hotăra atacurile împotriva caravanelor prost
apărate și ordona executarea cananeenilor bănuiți de a se fi înțeles cu
dușmanul.
Abia păși Prevestitorul în camera lipsită de orice podoabe în care
moșneagul stătea înțepenit într-un scaun, că bărbosul și surâse încântat:
― Iată-te, în sfârșit! De atâta vreme trag nădejde să apari… Loviturile
mele sunt doar ca niște înțepături de insectă. Dar tu, tu vei stârni fulgerul și
măcelul! Trebuie să i se pună capăt legii lui Maat și domniei fiului ei,
faraonul!
― Ce mă sfătuiești?
 ― Un război pe față este pierdut dinainte. Cu vreo câțiva credincioși,
gata să-și dea viața pentru cauza noastră, poți semăna groaza pe pământul
egiptean. Trebuie ca atacurile să fie precise, să facă un număr cât mai mare
de victime și să răspândească spaima în rândul oamenilor. Sesostris va fi
socotit răspunzător și tronul său va începe să se clatine.
― Eu sunt Prevestitorul și cer supunere absolută din partea războinicilor
pe care mi-i încredințezi.
― Ai dobândit-o deja! Dar e nevoie să îi mai instruiești și pe mulți alții.
Lasă-mă să-ți ating mâinile!
Prevestitorul se apropie.
― Ciudat… Pot să jur că sunt gheare de șoim! Ești exact așa cum
visam: crud, neîndurător, cu neputință de distrus.
― Dacă ai avea mijloacele necesare, de unde ai începe cuceririle?
― Fără șovăială, de la Sichem! Acolo nu se află decât o mică garnizoană
egipteană. Localnicii vor fi ușor de ațâțat, iar victoria ― impresionantă.
― Să fie, așadar, Sichem.
― Cheamă-i pe slujitori și cere-le să mă ducă pe pragul casei mele! Să se
strângă toți susținătorii războiului!
Cu o vehemență uluitoare pentru un om de vârsta lui, orbul predică
războiul total împotriva Egiptului și îl prezentă pe Prevestitor drept
urmașul său și, în același timp, singurul comandant capabil să-și poarte
adepții spre victorie.
Apoi, cu o ultima tresărire de ură, muri.
26.
Micul oraș Sichem era adormit sub razele soarelui și garnizoana
egipteană se îndeletnicea, fără tragere de inimă, cu treburile zilnice, printre
care exercițiile militare ocupau un loc neînsemnat. După zece ani petrecuți
în acest colț pierdut de lume, comandantul nu mai încerca să se opună
permanentelor „negoțuri” pe furiș ale populației locale. Capii marilor
familii, al căror număr de copii era imposibil de socotit, se înțelegeau între
ei. Se furau reciproc, asasinau din când în când, își rezolvau problemele
lovindu-se pe la spate, dar fără a pricinui tulburări ale ordinii. Asupra
acestui aspect, comandantul se arătase de neclintit: acceptând să nu știe
nimic, nu voia să vadă nimic.
 Cât despre strângerea dărilor, renunțase, de asemenea, și la treaba
aceasta. Cananeenii mințeau cu atâta ușurință, încât nu mai reușeau să
distingă adevărul de plăsmuire. Și nu dispunea de un număr suficient de
oameni care să facă verificările necesare. Se mulțumea, așadar, să ia o
foarte mică parte din recoltele pe care i le arătau. De fiecare dată, lucrurile
se petreceau la fel: supușii se plângeau de căldură, de frig, de insecte, de
vânt, de secetă, de furtună și de o sută de alte nenorociri, care îi aduceau în
pragul mizeriei. Ofițerul nici nu mai asculta aceste jelanii atât de
plictisitoare, care l-ar fi adormit și pe cel mai încăpățânat insomniac.
În fiecare zi, comandantul se ruga zeului Min, a cărui capelă fusese
construită în nordul cazărmii, să-i permită să se întoarcă în Egipt cât mai
curând. Visa să-și revadă satul natal din Deltă, să-și facă siesta sub
palmierii ce se întindeau de-a lungul canalului unde se putea scălda în
anotimpul cald și să aibă grijă de bătrâna sa mamă, pe care n-o văzuse de
foarte mult timp.
Cu perseverență, scria la Memphis cerând mutarea sa, dar mai-marii săi
păreau să fi uitat de el. Suferind cu resemnare, ofițerul își rânduise o viață
tihnită în care berea tare, adesea de o calitate îndoielnică, ocupa primul loc.
― Caravana de la miazănoapte a sosit, îl avertiză aghiotantul său.
― A avut loc vreo întâmplare neplăcută?
― Încă n-am făcut controlul obligatoriu.
― Uită de el!
― Dar regulamentul…
― Cananeenii vor face munca în locul nostru. Se înțeleg bine cu stăpânii
sirieni de caravane.
― O să măsluiască documentele, o să ne înșele în privința cantității
mărfurilor și…
― Ca de obicei, îi reaminti comandantul. Mi se pare mie sau ți s-au
aprins călcâiele după o localnică?
― Ne întâlnim, e adevărat.
― E frumoasă?
― Atrăgătoare și bine înzestrată de zei.
― Nu te căsători cu ea! Fetele de aici se supun mai mult clanului lor
decât bărbatului pe care sfârșesc întotdeauna prin a-l distruge.
― Unul dintre paznicii noștri de noapte mi-a raportat despre un început
de răzmeriță la intrarea dinspre sud a orașului.
 Comandantul ieși brusc din toropeala sa:
― Glumești?
― N-am verificat încă.
― Ocupă-te imediat de asta! Înțelegerea-i înțelegere. În cazul în care
cananeenii au uitat-o, o să le-aduc eu aminte.
Două ore mai târziu, aghiotantul său tot nu se întorsese.
Cuprins de o presimțire rea, comandantul ordonă soldaților să ia armele
și să-l urmeze. Și dacă localnicii îi pricinuiseră subordonatului său cel mai
mic necaz, atunci o să afle ei cine deține puterea la Sichem.
La intrarea dinspre sud, era strânsă o mulțime, formată din mai bine de
300 de oameni. Ofițerul egiptean fu surprins: cei mai mulți dintre ei îi erau
necunoscuți.
Neîndoielnic, nu putea înfrunta o astfel de mulțime cu slabele sale puteri,
mai ales că soldaților săi, prea puțin pregătiți pentru o astfel de ciocnire, le
clănțăneau deja dinții de frică.
― Comandante, îi sugeră unul dintre ei, am face poate mai bine să ne
retragem.
― Noi reprezentăm ordinea și legea în Sichem, pe care nu le vor pune în
pericol o adunătură de străini.
O tânără femeie înaintă spre el:
― Vrei vești de la aghiotantul tău, comandante?
― Cine ești tu?
― Femeia pe care a dezonorat-o și a necinstit-o. Își închipuia că voi fi
pentru totdeauna obligată să tac și să fac ce vrea el, dar niciunul dintre voi
nu v-ați gândit la venirea Prevestitorului! Datorită lui, cananeenii vor șterge
Egiptul de pe fața pământului.
― Eliberați-l imediat pe aghiotantul meu!
Tânăra femeie îi surâse cu cruzime:
― Cum zici tu, comandante!
Gură-Pocită aruncă trei saci la picioarele ofițerului egiptean:
― Iată ce a mai rămas din acest călău!
Cu mâinile tremurânde, comandantul desfăcu sacii. Primul conținea
capul aghiotantului, al doilea ― mâinile, al treilea ― sexul.
Apoi, apăru un bărbat înalt, cu barba tăiată îngrijit și cu ochi ciudați,
roșii:
 ― Depune armele și poruncește-le oamenilor tăi să mi se supună, îi
propuse el cu voce blândă.
― Cine te crezi?
― Eu sunt Prevestitorul și trebuie să mi te supui, la fel ca toți locuitorii
din Sichem.
― Tu ești cel care trebuie să se supună reprezentantului puterii! Dacă tu
ai comis această crimă, vei fi executat, la fel și cei care au înfăptuit-o.
― Nu ești un om cu judecată, comandante! Dacă eu încep lupta, ceata ta
de fricoși nu va mai rezista mult timp.
― Ascultă-mă fără împotrivire! Dacă nu…
― Îți ofer o ultimă șansă, egipteanule! Sau mi te supui, sau mori.
― Puneți mâna pe acest răsculat! ordonă comandantul oamenilor săi.
Credincioșii Prevestitorului se năpustiseră la atac.
Gură-Pocită străpunse pieptul gradatului, înainte ca Shab Strâmbu’,
apucat de o criză de isterie, să-i dea lovitura de grație, călcându-i fața în
picioare. Niciunul dintre soldați nu fugi destul de repede pentru a scăpa de
urmăritori.
*
Populația din Sichem își aclamă noul stăpân care o converti la religia al
cărui singur chezaș și interpret era. Cum planul său era să-l răstoarne pe
faraon și să extindă teritoriul cananeenilor, aceștia îi îmbrățișară cu
entuziasm ideile și credința.
Într-un acces de ură, cazarma și templul lui Min fură șterse de pe fața
pământului. De acum înainte, niciun templu nu va mai fi ridicat în onoarea
vreunei divinități și niciun chip al vreunui zeu nu va mai fi sculptat în
piatră. Doar cuvintele Prevestitorului urmau să fie gravate pentru ca fiecare
să le pătrundă sensul, repetându-le fără încetare.
Învingătorul și ajutoarele sale se instalară în casa primarului, omorât cu
pietre din cauza relațiilor strânse pe care le avea cu egiptenii.
― Cer jumătate din pământuri, declară Gură-Pocită.
― Bineînțeles, dar e chiar puțin, estimă Prevestitorul, năucindu-și
interlocutorul. După atâtea suferințe îndurate în minele de aramă, nu meriți
mai mult?
― Dacă o iei așa… Ce propuneți?
― Trebuie să pregătim tineri războinici gata să moară pentru cauza
noastră și să pricinuiască Egiptului răni adânci. Dorești să te ocupi de ei?
 ― Pe cinstea lui Gură-Pocită, îmi place! Dar nu va fi vorba de o joacă.
Chiar și la antrenamente, o să lovesc fără milă.
― Așa zic și eu. Doar cei mai buni, pe de-a-ntregul căliți, vor fi trimiși
în misiunile pe care le vom alege împreună cu Shab. Și în fiecare
dimineață, le voi explica tuturor credincioșilor mei motivele luptei noastre.
Shab Strâmbu’ era din ce în ce mai mândru să participe îndeaproape la o
asemenea cucerire. Cuvintele simple ale Prevestitorului îl copleșiseră și
făcuseră din el cel mai credincios dintre adepții săi.
Chiar aici, la Sichem, marea aventură prindea contur.
27.
Curtea de la Memphis era neliniștită. Potrivit unor zvonuri stăruitoare,
Sesostris, la întoarcerea în capitală, nu întârziase să-i convoace pe înalții
demnitari care formau Casa Regelui, adevăratul trup simbolic al
monarhului. Funcția lor nu se mărginea la cea a miniștrilor obișnuiți;
comparați cu razele soarelui, rolul lor consta, cu precizie, în transmiterea și
aplicarea decretelor faraonului, în calitate de manifestări pământene ale
luminii creatoare.
Dar, în acest domeniu ca și în multe altele, Sesostris tocmai efectuase o
reformă profundă, reducând numărul celor care aveau funcții importante în
Casa Regelui, și păstrase secretul asupra deciziilor privitoare la acest
consiliu secret, unde urma să se hotărască viitorul țării.
Și fiecare se întreba, cu neliniște și plin de dorință, dacă va fi unul dintre
fericiții aleși. Câțiva bătrâni curteni potoliră elanurile celor ambițioși,
amintindu-le despre povara enormă ce va apăsa pe umerii lor în acest caz.
Așteptând numirile, Medes tremura de emoție. Își va păstra rangul? Va fi
mutat sau, și mai rău, exilat într-un oraș din provincii? Era sigur că nu
comisese nicio greșeală și, prin urmare, nu risca să primească vreun reproș.
Dar va ști, oare, regele să-i aprecieze calitățile la adevărata lor valoare?
Când cei doi soldați ai lui Sobek Păzitorul cerură să-l vadă, Medes simți
cum îl lasă puterile. Ce semn îl îndrumară spre el pe acest blestemat?
Gergu… Gergu se arătase prea vorbăreț! Nenorocitul nu avea să scape cu
viață dacă-și încălcase îndatoririle, căci Medes îi va pune în spate multe
păcate.
― Vă ducem cu noi la palat, îl anunță unul dintre zbiri.
― Pentru ce anume?
 ― O să vă spună mai-marele nostru.
Era inutil să se opună. Medes nu trebuia să lase să se vadă teama pe care
o resimțea, pentru ca la o adică să-și poată susțină nevinovăția și să-l
convingă pe monarh.
Dar în fața lui Sobek, curajul îi dispăru, iar cuvintele pe care și le
pregătise îi rămaseră pe buze:
― Luminăția Sa mi-a poruncit să vă anunț că nu mai răspundeți de
trezorerie.
Medes parcă și auzi trântindu-se poarta temniței.
― Acum sunteți numit secretar al Casei Regelui. În această calitate,
sunteți însărcinat să înregistrați decretele regale și să vegheați asupra
aplicării lor în toată țara.
Pentru o lungă perioadă, Medes se crezu pierdut într-un vis. El, unit cu
inima puterii! Desigur, nu intra în cercul de bază al cărui centru era
faraonul, dar era lipit de el. Situat chiar dedesubtul celor mai importante
persoane din regat, va fi primul care le va cunoaște adevăratele intenții.
Îi rămânea doar să profite cât mai mult de această nouă situație.
*
Nu erau decât patru oameni în sala de audiențe a palatului regal din
Memphis: Sobek Păzitorul, Sehotep[7], Senankh și generalul Nesmontu.
Tăcuți, nu îndrăzneau nici să se privească, nici să se gândească la faptul
că fuseseră într-adevăr aleși de către rege ca să formeze consiliul său
restrâns. Niciunul nu aspira la onoruri, toți cântăreau dificultățile care-i
așteptau, știind că Sesostris nu admitea nici înfrângerile, nici justificările
șirete.
Când apăru faraonul, simbolul lui Unu care aducea armonia în
diversitate, se ridicară și se înclinară. Datorită tiarei sale, gândurile
monarhului străbăteau cerul asemenea șoimului divin, primind energia
soarelui și celebrând cea mai misterioasă dintre legături, cea a lui Ra și
Osiris; bucata de pânză care înfășura coapsele regelui simboliza
cunoașterea marilor mistere, iar brățările din aur masiv, apartenența la sfera
divinului.
Faraonul se așeză încet pe tron.
― Principala noastră îndatorire este să facem să domnească Maat pe
acest pământ. Fără dreptate și judecată corectă, omul devine fiară pentru
aproapele său și în lumea aceasta nu s-ar putea trăi. Inima noastră trebuie să
vegheze, limba să vorbească răspicat și buzele să rostească numai adevărul.
Avem obligația să continuăm opera Zeului și a celorlalte divinități, să
refacem în fiecare zi creația, să punem din nou temeliile acestei țări, ca pe
cele ale unui templu. Glorios este Cel Mare ai cărui principali slujitori sunt
puternici. Niciunul dintre voi nu va putea alege calea de mijloc, niciunul
dintre voi nu trebuie să risipească darul regal.
Privirea monarhului se opri asupra lui Sehotep, un bărbat de vreo 30 de
ani, elegant și distins, cu trăsături fine și fața însuflețită de ochii ce
scăpărau de inteligență. Moștenitorul unei familii bogate, scrib cu
experiență, înzestrat cu un spirit viu care îl făcea uneori nervos, nu-i aprecia
deloc pe curteni.
― Te numesc însoțitor unic, Purtător al sigiliului regal și Mai-Mare peste
toate lucrările faraonului. Vei veghea asupra respectării secretului templelor
și a îngrijirii și înmulțirii vitelor. Fii drept și adevărat ca Thot! Te angajezi
să-ți îndeplinești sarcinile fără să dai greș?
― Da, jură Sehotep, cu voce emoționată.
Sesostris se adresă apoi unui bărbat de vreo 40 de ani, cu obraji plini și o
burtă pe măsură. Această înfățișare de om vesel, amator de mâncăruri
rafinate, ascundea un iscusit administrator al tezaurului, cu un caracter
aspru, capabil să-și supravegheze oamenii cu severitate. Deoarece nu
poseda decât prea puțin tact, se împiedica adesea de lingușitori și trântori.
― Pe tine, Senankh, te numesc Mare Trezorier al regatului, în fruntea
Dublei Case Albe. Vei veghea asupra unei drepte împărțiri a bogățiilor,
astfel ca nimeni să nu sufere de foame.
― Jur, Luminăția Ta!
Considerat prea sobru și prea autoritar, bătrânul general Nesmontu se
remarcase sub domnia lui Amenemhat I. Nepăsător față de onoruri, trăind
simplu ca un soldat la cazarma principală din Memphis, nu avea decât un
scop: să apere teritoriul egiptean, orice s-ar întâmpla.
― Pe tine, Nesmontu, te numesc în fruntea întregii noastre armate.
Învinuit de multe ori că vorbea prea direct, bătrânul ofițer nu-și trădă
faima.
― Se înțelege de la sine, Luminăția Ta, că mă voi supune cu grijă
poruncilor voastre, dar trebuie oare să vă aduc aminte că trupele
guvernatorilor de provincie, odată adunate, vor forma o armată mai bună
decât a noastră? Și nu vorbesc nici de echipamentul care nu e îndestulător,
nici de ruina cazărmilor noastre.
― Asupra acestor ultime două probleme, întocmește, fără întârziere, un
raport amănunțit ca să putem înlătura lipsurile. Cât privește restul, îmi dau
seama că situația e periculoasă și nu voi sta cu mâinile în sân.
― Puteți să vă bizuiți pe devotamentul meu absolut, Luminăția Voastră,
promise generalul Nesmontu.
Sobek Păzitorul s-ar fi retras bucuros din această adunare unde socotea că
nu e locul său, dar monarhul îl privi insistent, cu gravitate.
― Pe tine, Sobek, te numesc căpetenia gărzilor regatului. Fără slăbiciune
sau lipsă de cumpătare, tu trebuie să faci să domnească siguranța, oamenii
să aibă încredere că pot umbla liberi și că-și pot transporta liniștiți
mărfurile. Să veghezi la respectarea legilor călătoriei pe mare și să-i
arestezi pe cei care-i îndeamnă pe oameni la răscoală.
― Mă supun cu credința, îl asigura Sobek pe faraon, dar aș putea cere
Luminăției Voastre favoarea de a nu mă închide într-o încăpere în care să
citesc rapoarte? Mi-ar plăcea să vă asigur în continuare protecția
îndeaproape, împreună cu mica mea trupă.
― Găsește tu însuți mijlocul de a-ți îndeplini toate îndatoririle.
― Bizuiți-vă pe mine, Luminăția Voastră.
― Faraonii au o misiune însemnată și hotărâtoare, reluă Sesostris.
Fiecare dintre ei trebuie să repare ce a construit înaintașul său și să facă în
așa fel încât numele să-i fie pomenit în veci. Doar un om slab nu are
dușmani și lupta lui Maat împotriva lui isefet, care înseamnă violență,
minciună și neliniște, nu se va întrerupe niciodată. Dar astăzi, această luptă
capătă o înfățișare nouă, căci unii dintre dușmanii noștri, și mai ales cei
porniți să-i nimicească pe faraoni și Egiptul însuși, nu pot fi văzuți.
― Vă temeți pentru propria viață, Luminăția Voastră? se îngrijoră
Sehotep.
― Nu acesta e lucrul cel mai important. Dacă eu dispar, zeii îl vor alege
pe cel care-mi va urma. Însă Abydos-ul e în pericol. Copleșit de forțe ale
întunericului, salcâmul lui Osiris se usucă. Cu ajutorul construcțiilor ce vor
înălța acolo și care vor transmite o energie înnoitoare, sper, cel puțin, să
opresc răspândirea răului. Dar nu știu cine este făptașul și, atâta timp cât
nu-l vom afla, ar trebui să ne fie frică de ce e mai rău. Cine îndrăznește să
se slujească de energia lui Seth și să pună astfel în pericol renașterea lui
Osiris?
― Pentru mine, interveni generalul Nesmontu, nu există nici cea mai
mică îndoială: e unul dintre guvernatorii provinciilor care refuză să vă
recunoască puterea și autoritatea. Decât să se supună și să-și piardă
înlesnirile, unul dintre acești nelegiuiți s-a hotărât să se alieze cu răul.
― Un egiptean ar putea fi destul de nebun ca să-și distrugă țara? întrebă
Senankh.
― Un om cu influența lui Khnum-Hotep nu s-ar da înapoi de la nimic
pentru a-și păstra puterea pe care o moștenește din tată în fiu. Și nu e
singurul!
― Garantez pentru Uakha, șeful provinciei Cobra, spuse Sesostris spre
marea surpriză a bătrânului general.
― Cu tot respectul, Luminăția Voastră, nu cumva doar s-a prefăcut?
― Sinceritatea sa nu poate fi pusă la îndoială. Uakha dorește să-mi
devină un slujitor devotat.
― Rămân alți cinci nesupuși și mai de temut decât el.
― Sobek are sarcina să adune informații despre ei. Eu mă voi strădui să-i
conving.
― Nu vreau să par neîncrezător, Luminăția Voastră, dar ce ați prevăzut în
caz de nereușită?
― De bunăvoie sau cu forța, Egiptul trebuie să se unească.
― Începând de azi, îmi voi pregăti oamenii pentru orice fel de înfruntări.
― Nimic nu e mai distrugător decât un război între oamenii de același
neam, protestă Sehotep.
― Nu-l voi porni decât atunci când nu va mai fi altă cale, îl asigură
regele. O altă misiune care trebuie îndeplinită e găsirea aurului care poate
vindeca salcâmul.
― Căutați-l la guvernatorii provinciilor! sări imediat generalul
Nesmontu. Ei controlează drumurile din deșert care duc spre mine și strâng
averi. Cu atâtea bogății pot să-și plătească soldații și mercenarii, cu
generozitate.
― Probabil, ai dreptate, îl aprobă monarhul, dar las totuși în grija lui
Senankh cercetarea comorilor din fiecare templu. Poate va găsi acolo aurul
de care avem nevoie.
Faraonul se ridică.
 Acum, fiecare cunoștea răspunderile ce-i reveneau.
Sobek deschise ușa sălii de audiențe și dădu peste unul dintre oamenii
săi, vizibil îngrozit:
― Vești proaste, comandante! Soldatul deșertului care tocmai mi-a adus
acest raport este un om serios.
Pe când citea textul scurt și înspăimântător, Sobek socoti că trebuie să-l
roage pe faraon să prelungească sfatul Consiliului restrâns.
28.
― După cum scrie în acest raport, declară Sobek descumpănit, minele de
turcoaze ale zeiței Hathor au fost atacate și minerii, omorâți. Soldații
deșertului care patrulau în această regiune n-au găsit decât leșurile arse.
Toți membrii Casei Regelui erau tulburați. Sesostris părea încă și mai
încruntat ca de obicei.
― Cine a putut înfăptui o crimă atât de mârșavă? întrebă Sehotep.
― Tâlharii nisipurilor, aprecie generalul Nesmontu. Fiecare guvernator
de provincie care ar trebui să se îngrijească de aceste lucruri nu se ocupă
decât de propria siguranță și îi lasă să prospere.
― În mod obișnuit, nu atacă decât caravanele, obiectă Sobek. Și sunt
îndeajuns de lași pentru a ști că jefuirea unui domeniu regal va atrage
asupra lor cele mai rele necazuri!
― Uiți că nu poți pune mâna pe ei niciodată? Această nenorocire trebuie
analizată cu toată seriozitatea. Ea dovedește că deja clanurile s-au unit,
pregătindu-se de o răscoală generală.
― În acest caz, interveni Sesostris, nu se vor mulțumi doar să atace
minele. Să-mi fie aduse cât mai repede rapoartele privitoare la Zidurile
Regelui și la garnizoanele din Canaan.
Senankh încredință această sarcină lui Medes care dovedi o remarcabilă
eficiență.
Când examină documentul, monarhul observă că o singură localitate
rămânea neimplicată: Sichem.
― Acolo se găsește o trupă mică și fără valoare, comandată de un ofițer
dezamăgit care nu încetează să solicite mutarea sa, arătă generalul
Nesmontu. În fața unui asalt al beduinilor suficient de numeroși și hotărâți,
n-ar rezista. După câte se pare, trebuie să ne pregătim pentru o răzmeriță a
întregii regiuni și atacarea posturilor noastre de la granițe.
 ― Să fie prevenite, porunci Sesostris. Tu, generale, mobilizează imediat
toate regimentele pe care le avem! Îndată ce vor fi gata de marș, vom pleca
spre Sichem.
*
Gură-Pocită se bucura din toată inima. Noua sa îndeletnicire de instructor
al viitorilor războinici din umbră îi plăcea atât de mult, încât nu mai număra
orele de antrenament dur în cursul cărora nicio bătaie nu era mimată. În
fiecare zi, mureau mai mulți tineri. În ochii lui Gură-Pocită erau niște
neputincioși, tot mai exigent și mai brutal. Prevestitorul își dorea trupe
capabile de acțiuni rapide și eficiente, care să nu dea înapoi în fața nici unui
pericol.
Predicile sale zilnice, la care toți locuitorii din Sichem erau obligați să
asiste, cu excepția femeilor care erau izolate în casele lor, încingeau
spiritele. Prevestitorul nu le ascundea iminența unei lupte crâncene, căci
izbânda deplină nu putea fi obținută fără acest preț. În ceea ce-i privește pe
vitejii care vor muri în timpul înfruntărilor, ei vor merge direct în Paradis,
unde femei superbe le vor satisface toate poftele, iar vinul va curge în
valuri.
Shab Strâmbu’ îi descoperea pe cei slabi și îi preda lui Gură-Pocită, care
îi folosea drept țintă pentru arcașii și aruncătorii săi de cuțite. Îmbătat de
această funcție neașteptată, mâna dreaptă a Prevestitorului nu putea totuși
să-și ascundă frământările:
― Stăpâne, mă tem ca victoria noastră de acum să nu fie de scurtă
durată. Nu credeți că faraonul va răspunde atacului nostru?
― Bineînțeles.
― Și-atunci, nu ar trebui să ne ascundem?
― Deocamdată nu, căci felul și vigoarea acestui răspuns mă interesează.
Ea mă va ajuta să cunosc adevărata fire a lui Sesostris și să-mi stabilesc
strategia. Egiptenii respectă atât de mult viața semenilor săi, încât se poartă
ca niște fricoși. Dar cei care-mi sunt devotați știu că trebuie să-i
nimicească pe necredincioși și că adevăratul rege se va impune cu armele.
Prevestitorul vizita familiile cele mai sărace din Sichem ca să le explice
că singura cauză a nenorocirilor lor era faraonul. De aceea ele trebuiau să-și
încredințeze copiii, de la o vârstă fragedă Prevestitorului, pentru a-i
transforma în luptători ai adevăratei credințe.
*
 În ultima probă, aceea cu mâinile goale, Iker, datorită rapidității sale,
pusese la pământ doi adversari cu o statură mult mai impresionantă decât a
lui. Și împreună cu zece dintre colegii săi devenise luptător de trupă al
provinciei Oryx, în slujba lui Khnum-Hotep.
― Ești trimis să păzești șantierul de corăbii, îl anunță instructorul. Te
vei supune poruncilor doamnei Techat. Să nu-ți închipui că se va arăta
binevoitoare pentru că este femeie. Guvernatorul provinciei noastre a
numit-o trezorier și i-a dat în grijă dările tocmai pentru că este foarte
hotărâtă și curajoasă. I-a încredințat chiar și administrarea propriei averi,
împotriva sfătuitorilor săi! Ca să fiu sincer, fiule, nu puteai nimeri mai rău!
Să nu ai încredere în această leoaică! Ea nu se gândește decât cum să-i
distrugă pe bărbați.
Instructorul își conduse elevul până la șantier unde îi întâmpină un șef
de echipă respingător.
― Doar n-o să aibă grijă de siguranța noastră copilandrul ăsta! îi ironiză
el.
― Nu te lua după aparențe și, mai ales, nu te pune cu el!
Șeful de echipă îl cântări din priviri pe Iker, cu mai multă atenție.
― Dacă aceste cuvinte n-ar veni din partea instructorului trupelor
noastre, m-ar fi făcut să râd. Urmează-mă, băiete, o să-ți arăt unde e locul
tău. Ai de îndeplinit un singur ordin: să nu lași pe nimeni să intre pe
șantier, fără să mă anunți.
Iker descoperi o lume nouă în care meșterii modelau diversele părți ale
unei corăbii. Sub ochii săi, dintr-un pin se născură un catarg o cârmă, o
etravă, o cocă, un bastingaj și băncile vâslașilor. Cu o îndemânare
extraordinară, dulgherii asamblară micile scânduri de lemn, pe când colegii
lor împletiră parâme solide și croiră vele din țesătură de in.
Fascinat, tânărul le urmărea cu toată atenția gesturile și le repeta în
minte.
Dar fu trezit brutal la realitate când un zdrahon îl îmbrânci pentru a forța
trecerea.
― Cine ești? îl întrebă Iker, apucându-l de braț.
― Merg să-l văd pe fratele meu, unul dintre dulgheri.
― Trebuie să-l anunț pe șeful de echipă.
― Cine te crezi? Eu n-am nevoie de aprobarea lui!
― Am ordinele mele.
 ― Vrei să te bați cu mine?
― Dacă trebuie!
― Împreună cu toată echipa, o să te învățăm minte!
Zdrahonul ridică brațul pentru a-i chema pe meșteri în ajutor, dar îl
coborî aproape imediat și se trase înapoi cu un pas, de parcă tocmai ar fi
zărit un monstru.
Iker se întoarse și o descoperi pe doamna Techat, foarte elegantă în
rochia sa verde-pal.
― Pleacă, îi porunci ea nepoftitului care își luă tălpășița pe furiș.
Apoi Techat îl cercetă pe tânărul luptător care stătea nemișcat ca o
statuie.
― Îi apreciez pe cei care pun îndatoririle înaintea propriului interes și
chiar a propriei siguranțe. Se pare că te-ai comportat strălucit în perioada
instruirii. Te tragi dintr-o familie de ofițeri?
― Sunt orfan.
― Și vrei să devii soldat?
― Doresc să devin scrib.
― Știi să citești, să scrii și să socotești?
― Într-adevăr.
― Dacă vrei să te ajut, trebuie să-mi spui mai multe.
― Mi-au furat viața și vreau să știu de ce.
Doamna Techat păru nedumerită:
― Cine caută să-ți facă rău?
Iker își încercă norocul:
― Doi corăbieri, Ochi-de-Țestoasă și Cuțit-Tăios. Corabia lor se numea
Fulgerul.
Se lăsă o lungă tăcere.
― Spune-mi cum arată acest Ochi-de-Țestoasă?
Tânărul făcu întocmai.
― Am impresia că persoana aceasta nu-mi este necunoscută, dar
amintirile mele sunt foarte neclare. Trebuie să mă apuc de niște cercetări
care-mi vor lua, fără îndoială, mult timp.
Iker începu să viseze. În sfârșit, o speranță! Dar neîncrederea i se făcu
repede simțită.
― De ce m-ați ajuta?
 ― Pentru că îmi placi. Oh, să nu-ți faci idei greșite, băiete! Nu-i iubesc
decât pe bărbații de aceeași vârstă cu mine, cu condiția să nu mă încurce în
munca mea, pretinzând că sunt mai pricepuți decât mine. Tu, Iker, nu
semeni cu nimeni. Un foc necunoscut te însuflețește, un foc atât de
puternic, încât invidioșii nu se gândesc decât să-l stingă. Aceasta e,
probabil, cauza necazurilor tale.
Rămânând totuși prudent, Iker conteni cu destăinuirile.
― O să fac tot posibilul să-ți obțin mutarea, îl anunță doamna Techat.
Începând de mâine, vei deveni ajutorul supraveghetorului arhivelor
provinciei. Numeroase acte așteaptă să fie așezate în ordine, poate-ți vei
găsi printre ele fericirea.
29.
Toată casa lui Medes era cuprinsă de agitație. După unele zvonuri
pesimiste, fostul trezorier al palatului fusese demis din funcțiile pe care le
ocupa și mutat într-un mic oraș din sud, unde urma să-și încheie cariera
uitat de toți. Frumoasa locuință din Memphis avea să fie vândută, iar
servitorii ― împrăștiați.
Încă din zori, soția lui Medes, pradă unei mari îngrijorări, nu înceta să-și
pună la treabă servitoarele care se ocupau cu aranjarea părului și cu
machiajul.
― Ai găsit, până la urmă, vasul cu cele cinci grăsimi?
― Nu încă, îi răspunse slujnica.
― Atâta neatenție este de nesuportat!
― Nu ați pus-o în lădița de fildeș?
Enervată, stăpâna casei trebui să recunoască acest fapt evident. Fără să-și
ceară scuze, se unse cu pomada miraculoasă, compusă din grăsime de leu,
de crocodil, de șarpe, de muflon și de hipopotam.
― Fă-o să pătrundă în firul de păr, îi ordonă ea. Apoi masează-mi capul
cu ulei de ricin. Astfel, nu voi avea niciodată fire de păr alb!
După căderea lui Medes, soția lui nu avea să-și mai cumpere aceste
preparate pentru înfrumusețare, scumpe, dar absolut necesare. Să divorțeze?
Era imposibil, căci averea era a soțului. Totuși, dacă l-ar acuza de adulter, i-
ar reveni și ei jumătate. Dar îi trebuiau dovezi solide, că de nu, risca
pedeapsa de a nu mai primi nimic.
― Fardează-mă mai bine! se răsti. Se mai văd pete roșii pe față și pe gât.
 Slujnica aplică un strat de pudră făcută din păstăi, miere și alabastru, un
amestec special care ascundea ridurile și vârsta pe care o avea.
Când Medes intră în camera soției sale, se trase un pas înapoi.
― Cum te simți, draga mea?
Ea se ridică dintr-o mișcare, împingându-le la o parte pe servitoare:
― Tu… Noi… Noi suntem dați afară din slujbă?
― Dați afară? Dimpotrivă, am fost înaintat. În înțelepciunea sa, faraonul
mi-a recunoscut meritele.
Lui Medes îi veni greu să potolească patima cu care femeia îl acoperi de
sărutări.
― Simțeam, știam eu, ești cel mai bun, cel mai mare, cel mai…
― Mă așteaptă răspunderi grele, scumpa mea!
― Vom fi și mai bogați?
― E sigur.
― Ce sarcină ți-a încredințat regele?
― Secretar permanent al Marelui Consiliu.
― Înseamnă că vei cunoaște multe secrete?
― Evident, dar trebuie să păstrez tăcerea.
― Chiar și față de mine?
― Chiar și față de tine.
Treburile statului nu o pasionau deloc pe soția înaltului demnitar, a cărui
avere îi permitea să-și satisfacă toate capriciile. Și nu asta conta cel mai
mult?
În timp ce extraordinara veste se răspândea la toate etajele casei și prin
vecini, Medes se retrase în camera sa de lucru unde, câteva minute mai
târziu, îl primi pe Gergu.
Acesta mesteca două bucăți de rădăcini mirositoare, îmbibate cu rășină
de terebint, care serveau la curățarea gurii și dădeau o răsuflare parfumată.
― Felicitări pentru numirea în slujbă! Vom avea mâinile și mai libere,
nu?
Medes desfășura un papirus:
― Este o plângere împotriva ta.
― O plângere! Din partea cui?
― A uneia dintre fostele tale soții, pe care ai lovit-o când erai beat.
― Se poate…
― Există un martor. Ai forțat ușa, ai amenințat-o și ai pălmuit-o.
 ― Nu e atât de grav.
― În Egipt, este!
― Și acest martor… cine este?
― Camerista, o fată tânără de la țară.
― Aș încerca să…
― M-am ocupat eu, i se destăinui Medes. S-a întors în satul ei uitat de
lume, iar soția ta a primit mai multă mobilă nouă, însoțită de o scrisoare în
care îți cereai iertare și pe care am compus-o eu însumi. Plângerea a fost
retrasă!
Gergu se lăsă să cadă pe un scăunel.
― Vă datorez cel puțin un urcior din cea mai bună bere, stăpâne!
― Uită vechile cuceriri și stăpânește-ți ura față de femei, Gergu!
Administratorul principal al hambarelor trebuie să impună respect.
― Eu, administrator principal…
― Senankh, mai-marele meu, ți-a semnat numirea.
― De mâine, plec la vânătoare! O să vă aduc o adevărată avere,
storcându-i la sânge pe cei din subordinea mea.
― Tocmai așa ceva să nu faci.
Gergu rămase cu gura căscată.
― Dar acum că am puterea, eu…
― Noi doi ne vom schimba tactica. De-a lungul mai multor ani, am
lucrat bine, dar modest. Noua noastră poziție ne permite să sperăm la mai
mult. De acum încolo, vom fi supuși mai des pericolelor și prudența
noastră trebuie să sporească.
― Nu vă înțeleg prea bine, mărturisi Gergu, pipăindu-și amuletele
pentru a se liniști și a-și limpezi mintea, în același timp.
Medes, nervos măsura cu pași mari încăperea, în lung și-n lat.
― De acum încolo, sunt primul care află ce hotărâri au fost luate în
consiliu. Sarcina mea e să copiez decretele date de faraon și să le fac
publice. Orice pas greșit, orice trădare grosolană vor dovedi că eu sunt
vinovat. Va fi anevoios să trag sforile pentru propriul interes, pentru că
regele și sfetnicii săi îmi vor observa cu atenție toate gesturile și faptele.
― Atunci… această promovare e un dezastru!
― Nu și dacă mă folosesc de ea cum se cuvine. Datorită ție, care ai mai
multă libertate de mișcare, voi continua să-mi întăresc relațiile de prietenie
și influență. În sânul înaltei administrații îmi voi crea altele noi.
 ― Și noua noastră corabie necesară pentru a ajunge în Punt și a găsi
aurul?
― Nu ne vom mai gândi la ea în viitorul apropiat. Sesostris a dat un
ordin neobișnuit: să se întocmească inventarul tuturor comorilor din temple,
ca să știe cât de mari sunt aceste bogății.
― De ce neobișnuit?
― Pentru că regele are deja aceste informații. Sunt convins că, de fapt,
caută altceva, dar ce anume? Deoarece vei participa și tu la îndeplinirea
acestei porunci, încearcă să afli și alte amănunte! Cu aceeași ocazie, vei
vedea care sunt sanctuarele care prezintă interes pentru noi. Și asta nu e tot.
Faraonul decretează mobilizarea generală.
― S-a hotărât, așadar, să-i atace pe guvernatorii provinciilor!
― N-ai ghicit, Gergu! Tocmai s-au petrecut niște întâmplări neașteptate
și deloc plăcute în Canaan, dar nu le cunosc nici importanța, nici gravitatea.
― Ceva neînsemnat nu stârnea o astfel de reacție!
― Asta este și părerea mea. Nu știm încă dacă generalul Nesmontu va
merge în fruntea trupelor sau dacă faraonul în persoană va lua asupra sa
această sarcină.
― Cu alte cuvinte, e posibil ca Sesostris să piardă lupta și puterea să fie
luată cu forța de altcineva la Memphis!
― Să fim pregătiți pentru orice răsturnare a ordinii, recunoscu Medes.
Cei patru demnitari care alcătuiesc Consiliul restrâns al faraonului sunt
considerați cinstiți, pe deplin devotați lui. Dar, la urma urmelor, sunt doar
niște oameni. Vizitându-i des, le voi descoperi slăbiciunile și voi profita de
ele. Cât despre monarh, el se bucură de o protecție deosebită, dobândită
prin cunoașterea secretelor templului ascuns. Fără ea, orice încercare de a
lua puterea ar fi doar o amăgire sortită pieirii. Și încă nu știu cum să
străpung acest zid de netrecut.
― Veți izbuti, să nu vă îndoiți de asta!
― Până atunci, Gergu, nicio greșeală! Trebuie să devii un om cinstit,
respectat, un model pentru subordonații tăi.
Cel căruia îi erau adresate aceste cuvinte surâse batjocoritor.
― Dacă unul singur încearcă să mă imite, îi sparg capul!
Cei doi aliați râseră în hohote. Apoi Gergu deveni brusc serios.
― Și dacă ne-am mulțumi cu ce-am obținut până acum? Rezultatele nu
sunt de lepădat. Primejdia are o înfățișare care te încântă și te îmbată, dar
rămâne totuși primejdie. Țara Punt s-a îndepărtat foarte mult.
― Nu atât pe cât crezi, obiectă Medes. Tu, un corăbier nemaipomenit,
care nu se simte bine decât pe furtună, cum ai putea să renunți? Nu suntem
decât la începutul călătoriei, Gergu! Și, în plus, îmi semeni: îți place puterea
de dragul puterii și forța de dragul forței.
Gergu se învoi.
― Înțelepții Egiptului condamnă lăcomia și ambiția. Nu au dreptate.
Sunt două porniri fără egal, datorită cărora nu mai există hotare. Și faptele
de seamă pe care le presimt îmi întăresc această convingere.
― Nu-mi dă pace o întrebare. Dar înainte de a o rosti, lăsați-mă să beau
ceva tare!
Gergu goli până la fund două cupe cu alcool de curmale.
― De ce facem noi rău, Medes?
― Pentru că ne atrage. Și ce înseamnă răul?
― Să te opui lui Maat, dreptății și luminii!
― Repeți neghiobiile bătrânilor înțelepți. Crezi că ele te vor îmbogăți și
îți vor oferi locul la care râvnești?
― Tot mi-e sete.
Medes se gândi că trebuia să se îngrijească din când în când de dispoziția
sufletească, uneori schimbătoare, a omului său de încredere. Gergu se
înșela: ei nu făceau încă rău, căci le lipsea un ajutor în interiorul unui
templu.
30.
Într-o singură zi, Iker muncise mai mult decât doi slujbași într-o
săptămână și această atitudine îi atrase numeroase invidii. Fără protecția
doamnei Techat, asupra tânărului s-ar fi abătut multe necazuri. Superiorul
său îi încredință sarcinile cele mai complicate, dar Iker nu se lăsă
impresionat. Meticulos și încăpățânat, rânduia documentele cu speranța că
va găsi în ele numele lui Ochi-de-Țestoasă, al lui Cuțit-Tăios și al
Fulgerului.
Dar strădaniile sale rămâneau în continuare lipsite de roade.
Când fu chemat de stăpâna sa, ajutorul de arhivar nu părea descurajat.
― N-ai obținut niciun rezultat, Iker?
― Niciunul. Dumneavoastră ați aflat ceva?
― Nimic, îl compătimi doamna Techat.
 ― Totuși, acești oameni și corabia lor nu sunt o închipuire a mea!
― Nu-ți pun cuvintele la îndoială, dar amintește-ți ce ți-am spus:
căutările s-ar putea dovedi îndelungate.
― Nu vi s-au limpezit amintirile?
― Din nefericire, nu, dar sunt aproape sigură că acest Ochi-de-Țestoasă a
trecut prin provincia noastră. Trebuie să-ți schimbi dispoziția, fiule!
Curând, vom merge să celebrăm sărbătoarea zeiței Pakhet și tu îmi vei duce
umbrela.
*
Pakhet, „Cea-care-zgârie”, era o femelă ghepard și își avea culcușul într-
o grotă venerată de preotese, cele mai multe dintre ele, soții ale nobililor din
provincie.
Pe corabia doamnei Techat, care se îndrepta spre locul sacru al zeiței[8],
Iker se bucura de aerul curat și de blândețea vântului. Să plutești pe Nil
rămânea o încântare! Timp de câteva secunde, tânărul se gândi că ar putea
să-și întrerupă călătoria și să se stabilească în această provincie, pentru a-și
petrece zilele în liniște. Dar întrebări fără răspuns îl măcinau, de parcă era
un om însetat, pentru care apa era vitală. Nu, întâmplările care-l copleșiseră
nu erau lipsite de sens! Iar lui îi revenea tălmăcirea lor și dezlegarea tainei
destinului său.
Corabia acostă la mare distanță de un magnific abanos, ale cărui crengi
mascau intrarea în grota sacră.
― Nu atinge acest arbore, îl sfătui doamna Techat. Aici se ascunde
adesea ghepardul în care se incarnează zeița. Se aruncă asupra oricărui
neinițiat care nu cunoaște formulele pentru a o liniști.
― Cum poți să le înveți?
― Ești tare curios!
― Spuneți-mi, cel puțin, care este menirea lui Pakhet.
„Hotărât lucru, gândi doamna Techat, băiatul acesta nu e făcut din același
aluat ca majoritatea oamenilor.”
― Această zeiță stăpânește focurile distrugătoare și poate să se
transforme într-un șarpe care se aruncă asupra dușmanilor soarelui care vor
să-l distrugă. Dar rostul ei nu se reduce la lupta pentru izbânda luminii. Prin
magia sa, ea înlesnește revărsarea apelor, care aduce bunăstare țării întregi.
― În ce fel?
― Nu crezi că mergi prea departe cu întrebările, Iker?
 ― O să merg atât cât îmi dați voie.
― Să spunem că este aliata lui Osiris și nu mă întreba nimic mai mult.
Mulțumește-te să observi și păstrează tăcerea!
Fie doamna Techat știa și tăcea, fie nu știa și se prefăcea, pentru Iker, și
într-un caz, și în celălalt, urmarea era aceeași. Plictisită de stăruințele lui,
ea nu i-ar mai oferi nici cea mai măruntă explicație.
Pe când tânărul își proteja stăpâna cu o umbrelă de soare, alcătuită dintr-
o prăjină și o pânză de in de formă dreptunghiulară, o preoteasa în vârstă
ieși din grotă.
― Fie ca porților cerului să le cadă zăvoarele, astfel încât puterea divină
să apară în toată splendoarea sa!
Apoi, ieșiră pe rând alte patru preotese, care se înclinară în fața celei
dintâi. Părul lor era adunat la spate, formând o ciudată pieptănătură care te
făcea să te gândești la coroana albă a faraonului. Purtau înfășurate în jurul
șoldurilor bucăți scurte de pânză, susținute de bretele care le acopereau
sânii.
― Astfel sosesc cele patru vânturi ale cerului, le spuse marea preoteasă.
Fie ca ele să se domolească pentru ca bogăția țării să fie asigurată. Iată
vântul de la miazănoapte răcoros și dătător de viață!
Prima fată începu un dans lent și solemn. Grația gesturilor ei îl fascină pe
Iker.
― Iată vântul de la răsărit, deschizătorul porților cerești, cel care arată
drumul luminii divine și calea spre paradisul celeilalte lumi.
Cea de-a doua dansatoare nu era mai puțin grațioasă decât prima. Pașii
nu-i șovăiră niciodată, iar ritmul ei te vrăjea.
― Iată vântul de la apus, care provine din Unu, înainte de apariția lui
Doi. El țâșnește de dincolo de moarte.
A treia dansatoare își depăși colegele. Deoarece era pătrunsă de mesajul
spiritual pe care-l simboliza, le dezvălui privitorilor o artă a dansului mai
profundă și mai zguduitoare. Anumite figuri aminteau lupta împotriva
morții și dorința de a o învinge.
― Iată, în sfârșit, vântul de la miazăzi care aduce cu sine apa înnoitoare
și face viața să dăinuie.
La început, Iker crezu că se înșală, amăgit de o asemănare uimitoare.
Apoi, își concentră toată atenția asupra chipului tinerei preotese, ale cărei
mișcări erau de o grație fără egal. Din toată ființa ei se răspândea o lumină
ce reda intensitatea vieții renăscute, oferite de vântul de la miazăzi.
Ea.
Era chiar ea, Iker o recunoscuse în ciuda costumului și a pieptănăturii
neobișnuite.
― Ține umbrela cum trebuie, se plânse doamna Techat, mă arde soarele!
Iker își corectă poziția, fără a înceta să o privească pe femeia iubită, al
cărei dans i se păru îngrozitor de scurt.
Cele patru vânturi râmaseră nemișcate. Conducătoarea ceremoniei
împodobi frunțile preoteselor cu flori de lotus.
― Astfel sunt dezvăluite cuvintele divine ascunse în natură. Fie ca aceste
flori al căror parfum delicat dă viață luminii să fie chezașul miracolului
reînvierii.
Din fiecare floare de lotus țâșni o lumină orbitoare.
Apoi cele cinci preotese se urcară pe o corabie care se îndepărtă de
ținutul sacru al lui Pakhet, unde urma un banchet în onoarea soțiilor
demnitarilor. Iker și ceilalți slujitori mâncară deoparte.
― Pari răvășit, remarcă doamna Techat.
― Nu, în sfârșit, da… Acest ritual este atât de tulburător!
― Te-a tulburat frumusețea dansatoarelor?
― Pe cine n-ar tulbura? Aceea care întruchipează vântul de la miazăzi
atinge desăvârșirea. Știți cine este și cum o cheamă?
― N-am nicio idee. Aceste preotese au venit de la Abydos pentru a
celebra ritualurile zeiței Pakhet, apoi se vor întoarce în templul lor.
― N-ați mai văzut-o niciodată până acum?
― Nu, probabil că e sosită de curând la templu. Mai bine uit-o!
― Pentru că aparține Cercului de Aur din Abydos?
Doamna Techat se încruntă:
― Cine ți-a vorbit de el?
― Un grădinar.
― O plăsmuire de-a poeților, Iker! Nu îi da atenție! Și îți repet: uit-o pe
această tânără femeie! Ea trăiește într-o lume pe care tu n-o vei cunoaște
niciodată. Dacă îți plac dansatoarele, există altele și mai fermecătoare și la
care, în plus, se poate ajunge.
*
Mai repede decât se aștepta oricine, Iker puse în ordine arhivele
provinciei Oryx, dar fără a găsi nici cea mai mică urmă a celor doi marinari
sau a corăbiei lor. Ca să aibă mintea ocupată, Techat îi încredință altă
sarcină.
Pe de altă parte și ea resimțea aceeași dezamăgire: niciunul dintre
oamenii trimiși în acest scop nu fusese capabil să-i aducă o informație cât
de cât credibilă. De aceea, trebuia să scoată din inima acestui tânăr deosebit
dorința de răzbunare și să-l convingă să se stabilească în această regiune,
unde ar fi ajuns un scrib influent.
Își căuta argumente în acest scop, contemplând din înaltul terasei luna
nouă care dovedea victoria lui Osiris, când o voce o făcu să tresară:
― Pot să vă vorbesc, doamnă Techat? Liniștiți-vă, nu vă fac niciun rău!
Dar nu vă întoarceți. Dacă încercați să vă uitați la mine, vă omor.
― Ce… ce vrei?
― În ceea ce-i privește pe cei doi oameni și corabia lor, s-ar putea să am
o urmă care trece prin provincia marilor preoți ai lui Thot. Lăsați-l pe Iker
să plece acolo!
― Cine ești tu ca să îndrăznești să-mi dai ordine?
― Un aliat.
― Minți! Spune adevărul sau pun să fii arestat!
― Dacă vi l-aș dezvălui, m-ați arunca în închisoare.
― Îți propun un târg: adevărul în schimbul libertății tale.
― Am cuvântul vostru?
― Îl ai.
― Acționez din ordinul faraonului Sesostris. Protejându-l pe Iker m-ați
ajutat mult. Acum însă, trebuie să-i dați voie să-și continue Căutarea.
― Aș vrea să-și uite trecutul și să trăiască fericit.
― Dacă reușiți să-l convingeți, de ce nu? Dar fiți cinstită cu el și
vorbiți-i despre aceste urme.
*
― Trebuie să ne gândim la viitorul tău, îi spuse doamna Techat lui Iker.
Ce-ai zice să te stabilești aici și să-ți continui ucenicia de scrib?
― Oferta voastră e generoasă, dar sunt nevoit să o refuz. Pentru că nu ați
obținut nicio informație, o să merg să caut în altă parte.
― Și dacă rătăcirea ta prin lume nu te va duce nicăieri?
― Mi-au furat viața, vreau să o găsesc și să-mi înțeleg destinul, oricât
m-ar costa.
― Ai putea pierde această viață pentru totdeauna.
 ― Să nu fac nimic ar însemna să mor și mai repede.
― Pentru că nu e posibil să te conving, o să te ajut, dar pentru ultima
dată.
― Mă goniți?
― Vei pleca în Provincia Iepurelui.
― Adică, vreți să spuneți… că ați dat peste un semn?
― Atât de slab, încât nu am alte informații precise să-ți dau. Du-te acolo
și descurcă-te!
― Stăpânul Khnum-Hotep mă va lăsa să plec?
― Mă socotesc eu cu el. Vei purta la tine o scrisoare către guvernatorul
Djehuty. Te voi înfățișa ca pe un ucenic scrib dornic să se perfecționeze. Și
cum aici la noi nu e loc, îl rog să fie binevoitor cu tine. Să sperăm că te va
primi. Dacă ai acest noroc, folosește-te de el cât mai discret cu putință în
căutările tale. Djehuty nu e un om prea îngăduitor, să nu-l jignești cu niciun
chip.
― Cum să vă mulțumesc, doamnă Techat?
― Mi-ar fi plăcut să te rețin aici, Iker, dar provincia Oryx e prea mică
pentru tine. Iată ultimul meu cadou, o să te apere.
Îi înmână tânărului un obiect în formă de semilună.
― Acest talisman a fost cioplit dintr-un dinte de hipopotam. Tatăl meu,
un mare vraci care a murit, a gravat pe el un grifon și câteva hieroglife.
Reușești să le citești?
― „Sunt spiritul care taie capul tuturor dușmanilor, fie ei bărbați sau
femei.”
― În fiecare seară, înainte de a te culca, pune-l pe burtă. Va îndepărta de
lângă tine forțele care vor să te distrugă.
31.
Cuvântarea Prevestitorului stârnise și mai multe aclamații decât de
obicei. În numele zeului unic ale cărui porunci le propovăduia el, toate
orașele din Cannan se vor uni ca să atace împreună Egiptul, să-l ucidă pe
faraon, să-i zdrobească pe asupritori și să preia puterea. Apoi învingătorii
vor impune credința lor tuturor popoarelor, dacă e nevoie, chiar și cu forța.
― I-ați trezit pe cei adormiți, constată Shab Strâmbu’. Vor alcătui curând
o armată nemaipomenită, care va birui întreaga lume.
 ― Nu sunt atât de sigur, i-o reteză Prevestitorul, potolind entuziasmul
omului care reprezenta mâna sa dreaptă.
― Dar oamenii ăștia cred în dumneavoastră și vă vor urma până la
moarte!
― Nu mă îndoiesc, dar nu au arme și nu sunt buni războinici.
― Vă temeți de… o înfrângere?
― Totul depinde de puterea egiptenilor.
― Până acum, nu s-a făcut simțită!
― Nu fi naiv, prietene! Dacă faraonul nu se grăbește înseamnă că va lovi
cu mai multă forță.
― Dar atunci… populația din Sichem va fi măcelărită!
― Nu aceasta-i soarta ușor de ghicit a unei capcane? Primii credincioși
nu au altă menire. Vor pieri cu demnitate, iar unii vor ajunge în Paradis, așa
cum le-am promis. Importanți sunt însă războinicii pe care-i pregătește
Gură-Pocită. Ei trebuie să scape din lupta care va urma și să se ascundă în
umbră, pentru a acționa când voi alege eu momentul.
Cei doi bărbați se înapoiară în tabăra de antrenament de unde era scos
cadavrul unui băiețandru, al cărui craniu se dovedise prea moale. Lovind
fără încetare, Gură-Pocită nu înceta să înăsprească pregătirea trupelor sale.
― Ești mulțumit? îl întrebă Prevestitorul.
― Nu încă. Cei mai mulți dintre băiețandrii ăștia sunt prea fragezi! Nu-
mi pierd speranța că voi reuși să-i formez pe câțiva, dar va dura ceva
vreme.
― Mă tem că nu prea avem.
― În caz de atac, le vom vedea priceperea pe câmpul de bătaie!
― Nu, Gură-Pocită! Tu și cei mai buni elevi ai tăi veți părăsi regiunea și
vă veți adăposti într-un loc sigur, la două zile de mers de Imet, în Deltă.
Ținutul e nelocuit. Mă așteptați acolo.
― Pentru ce această dezordine?
― Te-am dezamăgit eu cândva, Gură-Pocită?
― Nu!
― Atunci, ai în continuare încredere în mine.
Cu plămânii gata să ia foc de atâta fugă, un pândar se opri la oarecare
distanță de Prevestitor.
― Stăpâne, sosesc! Soldați egipteni, sute de soldați!
 ― Liniștește-te, viteazul meu! N-am prezis așa? Anunță-i pe toți
susținătorii noștri să se pregătească să apere Sichem-ul. Zeul va fi alături de
ei.
Prevestitorul adună căpeteniile trupelor de luptători în piața principala și
le reaminti strategia pe care aveau s-o urmeze. Fiecare trebuia să se bată
până la moarte. Victorioși sau învinși, adepții săi aveau să cunoască
fericirea veșnică.
*
Comandanții micilor fortărețe care formau Zidurile Regelui mulțumiră
zeilor că erau încă în viață. Chemați de faraonul însuși, îndurară mustrările
și mânia sa stăpânită, care îi înspăimânta mai mult decât dacă ar fi țipat la
ei. Socotiți neputincioși și nefolositori pentru că nici nu au prevăzut, nici
nu au împiedicat răscoala de la Sichem, se vedeau cel puțin condamnați la
muncă silnică într-o temniță din oaze.
Sesostris luase însă o altă decizie: să-i mențină în posturile lor, fără să le
mai tolereze nicio greșeală. Și acest spin înfipt în inima unor ofițeri de
carieră, amorțiți în iluzia siguranței lor, și-a dovedit eficiența. Scoși din
toropeala lor, ofițerii se angajară să supravegheze zona așa cum o făcuseră
altădată, să-și încurajeze oamenii și să se transforme într-o stavilă în calea
năvălirilor.
Fermitatea și autoritatea lui Sesostris acționaseră ca un adevărat imbold.
A sluji un rege de o asemenea valoare stârnise entuziasmul tuturor.
Situația liniei de fortificație odată stabilizată, monarhul, în fruntea
trupelor sale, porni spre Sichem.
― Tot n-a sosit nicio veste din acest oraș? îl întrebă pe generalul
Nesmontu.
― Niciuna, Luminăția Voastră. În schimb, ținem în mod normal legătura
cu celelalte așezări din zonă, ceea ce ne întărește speranța că răscoala nu s-
a extins.
― Aspectul unei răni nu-i trădează totdeauna gravitatea, obiectă faraonul.
Trimite vreo zece iscoade să cerceteze orașul din toate părțile.
Rapoartele coincideau: războinicii cananeeni erau așezați în cele patru
puncte cardinale.
― Întregul oraș s-a răsculat, concluzionă generalul Nesmontu. Mica
noastră garnizoană a fost, probabil, spulberată. Dar de ce ațâțătorii la
răscoala n-au încercat și în alte așezări?
 ― Dintr-o pricină ușor de înțeles: vor să știe, mai întâi, cum va acționa
faraonul. Înainte de a recâștiga Sichem-ul, închide toate drumurile, cărările,
potecile care duc spre el. Vreau ca nimeni să nu scape. După ce soldații
noștri își vor ocupa pozițiile, atacăm.
*
Convinși de Prevestitor că ajutorul zeului le va permite să-i respingă pe
atacatori, locuitorii din Sichem se năpustiră urlând asupra infanteriei lui
Sesostris. Deși surprinși la început de agresivitatea adversarului înarmat cu
unelte agricole, soldații se dezmeticiră repede. Sub îndemnurile generalului
Nesmontu, cananeenii fură zdrobiți fără întârziere.
Victoria se contura atât de iute, încât Sesostris nu fu nevoit să intre în
luptă. Dar pierderea a 30 de soldați dovedea violența înfruntării. Femei și
copii preferaseră mai degrabă să piară decât să se predea.
Odată orașul recucerit, casele fură scotocite una câte una, dar nici vorbă
de vreun depozit de arme.
― L-ai arestat pe conducătorul lor? îl întrebă regele pe Nesmontu.
― Nu încă, Luminăția Voastră.
― Supraviețuitorii trebuie interogați cu atenție.
― Jumătate din populație a pierit. N-au mai rămas decât bătrâni, bolnavi,
copii și femei. Acestea pretind că soții lor au vrut să se elibereze de sub
asuprirea egipteană cu ajutorul zeului unic.
― Cum îl numesc?
― Zeul Prevestitorului. El le-a arătat adevărul locuitorilor din Sichem și
ei l-au urmat cu toții.
― Așadar, el este cauza acestui dezastru! Adună cât mai multe mărturii
despre el.
― Trebuie să ștergem de pe fața pământului acest oraș?
― O să folosesc vrăjile necesare pentru ca astfel de răzvrătiri să nu se
mai repete. O nouă garnizoană, mai mare, va asigura paza oamenilor care
vor fi trimiși să se stabilească aici, începând de luna viitoare. În plus,
generale, vei face un tur de verificare a tuturor orașelor din Canaan. Vreau
ca locuitorii lor să vadă armata noastră și să știe că ea va interveni fără
rețineri împotriva dușmanilor Egiptului.
În mai multe locuri, îndeosebi în apropierea templului devastat, a cărui
reconstrucție urma să înceapă fără întârziere, Sesostris îngropă cioburi din
ceramică roșie pe care erau înscrise texte pline de imprecații, referitoare la
forțele întunecate și la cananeeni. Dacă tulburau încă o dată pacea,
blestemul avea să cadă asupra lor.
Apoi regele se întrebă dacă acest Prevestitor nu era decât un nebun
însetat de sânge sau chiar reprezenta un pericol real.
*
Acum, Prevestitorul știa.
Sesostris nu era unul dintre acei monarhi slabi și nehotărâți care se lăsau
în voia sorții, fără să știe ce decizie să ia. Acest faraon nu se dădea înapoi
de la folosirea forței și era greu de crezut că poate fi laș.
În aceste condiții, lupta pentru victoria finală îl înflăcăra și mai mult pe
Prevestitor. Dar se adeverise faptul că un război deschis, pe față, nu avea
sorți de izbândă. Chiar și unite, ceea ce era puțin probabil să se întâmple
prea curând, triburile cananeenilor și beduinilor nu ar forma o armată destul
de numeroasă pentru a o înfrunta pe cea a lui Sesostris.
Singura metoda eficientă rămânea războiul din umbră.
Răspândind teama în rândul egiptenilor, adunând împotriva lor răsculați
nemulțumiți, va sfârși prin a-i otrăvi și spulbera.
Gură-Pocită și trupele sale fugiseră prin sud, înainte ca inamicul să
blocheze drumurile. Prevestitorul, Shab Strâmbu’ și alți trei oameni
încercați aleseseră o cărare spre est, plină de cotituri, care șerpuia printre
colinele arse de soare.
― Încotro mergem? întrebă Shab, neliniștit la gândul unei noi călătorii
prin deșert.
― Să atragem de partea noastră câteva triburi de beduini. Apoi, ne vom
alătura lui Gură-Pocită.
Pe înserate, micul grup făcu popas într-o văgăună. Prevestitorul se urcă
pe o movilă ca să deslușească drumul pe care trebuiau să-l urmeze pe mai
departe.
― Nu mișca! îi ordonă o voce aspră. Dacă încerci să fugi, te dobor!
Vreo 20 de soldați ai deșertului, însoțiți de câini, înarmați cu arcuri și
bastoane, se iviseră de nicăieri. Chiar folosindu-și puterile ascunse,
Prevestitorul nu ar fi reușit să-i omoare pe toți acești războinici căliți și
nici pe câinii lor care nu se temeau de demonii deșertului.
― Ești singur?
― Da, sunt singur, strigă Prevestitorul suficient de tare pentru ca oamenii
săi să-l audă. Și după cum se vede, nu am nicio armă asupra mea. Sunt un
beduin de rând care-și caută caprele rătăcite.
― Nu vii de la Sichem, din întâmplare?
― Nu, trăiesc aici, departe de oraș, cu turma mea. Merg acolo numai ca
să vând brânză și lapte.
― Bine, urmează-ne! O să cercetăm dacă e adevărat!
Un soldat îi legă Prevestitorului mâinile strâns cu o sfoară. În jurul
gâtului îi petrecu alta, ca unui animal greu de stăpânit.
― Se mai zărește cineva? întrebă comandantul trupei.
― Nimeni în afara acestui păstor, îi răspunse unul dintre oamenii săi.
32.
Doamna Techat îi plătise lui Iker călătoria cu corabia până la Khemenu,
„Orașul lui Opt”[9], capitala provinciei Iepurelui. În timp ce contempla
fluviul a cărui măreție îl fascina, Iker simți fixată asupra lui o privire
insistentă.
Întorcându-se, descoperi un bărbat înalt, mai degrabă slab, cu o privire
autoritară.
― Te oprești la Khemenu, îl întrebă bărbatul cu voce tăioasă, sau mergi
mai departe spre miazăzi?
― De ce ar trebui să vă răspund?
― Pentru că te găsești pe teritoriul meu.
― Sunteți guvernatorul acestei provincii?
― Sunt mâna sa dreaptă, generalul Sepi, și veghez la respectarea legilor
noastre. Orice străin cu situație neclară este alungat. Așadar, spune-mi ce
gânduri ai, dacă nu, șterge-o!
― Numele meu este Iker, vin din provincia Oryx cu o scrisoare din
partea doamnei Techat pentru a cere permisiunea să-mi continuu învățătura
de scrib aici.
― Doamna Techat… n-a murit?
― E bine sănătoasă, vă asigur!
― Spune-mi cum arată.
Iker făcu întocmai. Pe fața generalului Sepi, nu se citea nimic.
― Arată-mi această scrisoare!
― Nu pot, pentru că este adresată stăpânului Djehuty, nimănui altcuiva!
― Ești îndărătnic, tinere! Ascunzi ceva?
― Am învățat să nu mă încred în necunoscuți. De unde să știu că sunteți,
într-adevăr, general?
 ― Îndărătnic și bănuitor… Sunt mai degrabă niște calități.
Corabia ajunse la țărm.
Douăzeci de soldați îi controlau amănunțit pe călători, supunându-i unui
lung interogatoriu. Un ofițer se îndreptă spre Sepi și îl salută.
― Sunt fericit să vă văd din nou, generale! Nu îndrăznesc să vă întreb
dacă…
― Mama s-a stins. Am avut norocul să fiu lângă ea în ultimele ei clipe și
să conduc funeraliile. Era o femeie cinstită și știu că judecata lui Osiris va
fi binevoitoare.
Iker nu se încumetă să se îndepărteze.
― Băiatul acesta vă însoțește, generale?
― Îl conduc în capitală. Pune-ți lucrurile în spatele unui măgar, Iker!
Ucenicul scrib se supuse. Oricum animalul nu era în primejdie să ducă o
povară prea mare.
Generalul Sepi mergea cu pas grăbit.
― Dacă ești de fel din provincia Oryx, cum de ai plecat de acolo?
― Khnum-Hotep nu are nevoie de alți scribi. M-am născut la Medamud.
― La Medamud, într-adevăr?
― Într-adevăr.
― Și de ce te-ai îndepărtat de familia ta?
― Sunt orfan. Bătrânul scrib care m-a învățat câte ceva din tainele
îndeletnicirii de scrib a murit.
― Și ți-ai încercat norocul în provincia Oryx… Din ce cauză?
― Din întâmplare.
― Întâmplarea!? repetă generalul neîncrezător. Nu cauți pe cineva
anume, din întâmplare?
― N-am venit aici decât ca să devin un bun scrib.
― Pari așa de sigur pe tine, încât un foc deosebit trebuie să te
însuflețească. Dacă nu îmi spui imediat adevărul, te înțeleg, dar dacă vrei să
ocupi o poziție înaltă e nevoie să-mi dai amănunte.
― Când aș putea să-l văd pe stăpânul Djehuty?
― O să-i vorbesc despre tine și el va hotărî. Ești destul de răbdător,
Iker?
― Numai dacă este necesar.
*
 Guvernatorul vestitei provincii a Iepurelui, Djehuty[10], își uitase vârsta.
Mare preot al misterelor lui Thot, sacerdot al zeiței Maat, se trăgea dintr-o
străveche familie, ale cărei origini ajungeau până în vremea piramidelor.
După ce cunoscuse domniile faraonilor Amenemhat al II-lea și Sesostris al
II-lea, trebuia acum s-o suporte pe cea a lui Sesostris, al treilea cu acest
nume, despre care sfătuitorii și iscoadele sale îi spuneau cele mai rele
lucruri. De ce monarhul nu rămânea închis în palatul său din Memphis,
unde curtenii nu încetau să-i aducă laude? Dacă își alcătuia, cu adevărat, un
plan pentru a înlătura privilegiile guvernatorilor de provincie, un război în
interiorul țării era inevitabil.
Dar ce le putea reproșa regele unor administratori atât de conștiincioși
ca Khnum-Hotep sau el însuși? Pământurile lor erau bine cultivate, turmele
― numeroase și sănătoase, atelierele ― înfloritoare. Bineînțeles, dispuneau
de trupe bine echipate, dar firava armată a faraonului nu era, oare,
incapabilă să garanteze siguranța provinciilor?
Nu trebuia să se schimbe nimic, asta era tot! Și Djehuty avea suficientă
autoritate pentru a-i convinge și pe ceilalți guvernatori.
Una dintre micile lui plăceri consta în schimbarea zilnică a lecticii
folosite pentru numeroasele sale deplasări. Avea trei, încăpătoare și
confortabile, înzestrate cu umbrele de soare, în care putea aproape să se
întindă pe spate. Mai multe echipe de câte opt oameni îl cărau cu schimbul,
intonând cu bucurie, vechiul cântec: „Purtătorii sunt mulțumiți când
scaunul e încărcat. Când stăpânul e aici, moartea se îndepărtează, viața e
reînnoită de Sokaris, domnul adâncurilor, iar cei morți renasc”.
Cu capul ras, Djehuty făcea o chestiune de onoare din a nu purta perucă,
ceea ce nu-l împiedica să se preocupe de înfățișarea sa. Purta cu plăcere o
elegantă mantie țesută cu mare atenție și o pânză înnodată în jurul
șoldurilor, care-i acoperea picioarele în întregime. Grija pentru propria
persoană îi întârziase îmbătrânirea.
După ce ascultă rapoartele pozitive ale arendașilor, demnitarul se decise
să se bucure de o plimbare pe câmp. Dar în clipa când ieșea din palat, îl
văzu pe vechiul său prieten, generalul Sepi.
Un simplu schimb de priviri îi fu de ajuns pentru a înțelege că acesta
trece printr-o încercare dureroasă.
― Nimeni nu poate să-ți ușureze suferința. Știu că nu aștepți de la mine
cuvinte care să ți-o aline. Dacă dorești să te odihnești înainte de a întocmi
raportul…
― În ciuda morții mamei mele, mi-am îndeplinit misiunea. Veștile nu
sunt deloc îmbucurătoare.
― Sesostris s-a hotărât să încerce să-și arate puterea?
― Nu știu, căci legăturile mele de la Curte au amuțit brusc.
― Cu alte cuvinte, faraonul a luat frâiele în mână! Semn rău, foarte
rău… Altceva?
― Orașul Sichem s-a răsculat, cei de acolo au măcelărit garnizoana
egipteană.
― Regele a răspuns?
― Într-un mod violent: a ordonat generalului Nesmontu să pornească un
atac puternic. Sichem-ul se găsește din nou sub control egiptean.
Așadar, monarhul nu ezita să folosească forța! Era un mesaj clar pentru
guvernatorii care refuzau să i se supună.
Djehuty refuză plimbarea cu litiera.
― Vino, să bem o cupă de vin sub umbrar. Sichem, zici, Sichem cu care
noi facem schimburi de mărfuri, nu-i așa?
Sepi aprobă cu o înclinare a capului.
― Războinic cum este, acest rege mă va învinovăți că sunt complicele
răsculaților! Pune imediat trupele noastre în stare de alertă!
― Egipteni omorâți de alți egipteni… Ce dezastru se va abate asupra
noastră!
― Știu, Sepi, dar Sesostris nu ne dă de ales. Scrie-i lui Khnum-Hotep și
celorlalți guvernatori că înfruntarea nu mai poate fi evitată.
― Vor crede că încercați să vă folosiți de asta pentru a obține o alianță
pe care ei n-o vor cu niciun chip.
― Ai dreptate! Atunci, lasă scrisorile! Fiecare pentru sine!
Vinul era excelent, dar Djehuty îl socoti mediocru.
― Un străin dorește să vă vadă, îndrăzni generalul.
― Sper că nu un cananean din Sichem.
― Nu, un tânăr care vine din provincia Oryx cu o scrisoare de
recomandare din partea doamnei Techat.
― Nu-i stă în fire! De obicei, nu se recomandă decât pe ea însăși. Mai
amână-l, nu primesc vizite astăzi!
― Îndrăznesc să insist.
Djehuty fu nedumerit:
 ― Ce are atât de ieșit din comun protejatul tău?
― Mi-ar plăcea să descoperiți chiar dumneavoastră!
Generalul nu era un mincinos și nu solicita niciodată favoruri.
― Adu-mi-l pe acest băiat!
Îndată ce-l văzu pe Iker, înțelese interesul pe care i-l trezise lui Sepi. Cu
toată modestia lui aparentă, în tânăr ardea un foc atât de mistuitor, încât nici
măcar o revărsare a apelor Nilului n-ar fi fost suficientă pentru a-l stinge.
Scrisoarea de recomandare a doamnei Techat era plină de laude.
― În împrejurările de acum, declară Djehuty, am nevoie mai mult de
soldați decât de scribi.
― Dar eu, stăpâne, am venit aici pentru a deveni scrib. Unde aș putea
învăța mai bine această meserie decât în provincia lui Thot?
― De ce atâta râvnă?
― Pentru că sunt convins că secretul vieții se ascunde în formulele
cunoașterii. Și doar învățătura adâncă a hieroglifelor îmi va permite să
ajung la el.
― Nu ai pretenții prea mari?
― Sunt gata să muncesc zi și noapte.
― Dovedește-o fără întârziere! Intendentul meu se va ocupa de tine, vei
locui în cartierul ucenicilor scribi. Încearcă să nu te cerți cu nimeni, nu
suport dezordinea! Dacă învățătorul tău nu va fi mulțumit de tine, vei fi
izgonit de pe teritoriul meu.
Iker se retrase:
― Încăpățânat, curajos, liber… Nu te-ai înșelat, Sepi! Băiatul acesta nu e
unul obișnuit.
― Ca și mine, v-ați dat seama că nu are doar un caracter puternic.
― Îl crezi în stare să intre într-un templu?
― Să depășească mai întâi toate încercările!
33.
Așteptându-se la o izbucnire de furie din partea lui Khnum-Hotep,
doamna Techat lăsa furtuna să treacă.
― De ce ai permis acestui băiat să plece?
― Pentru că avea ceva deosebit, stăpâne!
― Făcusem din el un bun luptător și am nevoie de soldați buni ca să-mi
păstrez independența.
 ― Fără îndoială, dar Iker voia să fie scrib.
― Nu scribii se vor bate cu soldații lui Sesostris!
― El singur n-ar fi învins!
Prost dispus, Khnum-Hotep își încrucișă brațele.
― Repet întrebarea: de ce i-ai permis să plece?
― Pentru că mi se părea foarte înzestrat pentru viitoarea meserie și
pentru că provincia asta nu putea să-i asigure învățătura potrivită. Cea a
zeului Thot, în schimb, îi va oferi ce-și dorește. N-ai spus tu însuți, stăpâne,
că n-ai nevoie de scribi noi?
― Se poate, se poate… Dar eu sunt cel care ia hotărârile, nimeni
altcineva!
Doamna Techat surâse.
― Dacă nu mă ocupam eu însămi de acest băiat, stăpâne, ai fi făcut o
muncă în plus. Și știi la fel de bine ca și mine că Iker trebuie să-și
împlinească destinul.
― Și tu crezi că acest destin trece prin provincia Iepurelui?
― O simplă presimțire.
― Băiatul acesta este ciudat. Pare atât de hotărât, încât nimic nu l-ar
abate din drumul său. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc mai bine.
― Poate-l vom revedea.
*
După ce au avut parte de o masă de dimineață consistentă, în timpul
căreia Iker se ținu deoparte, ucenicii scribi intrară în camera unde se
desfășurau lecțiile și se așezară pe rogojini.
Când învățătorul intră, Iker fu dezamăgit și mâhnit totodată. Era
generalul Sepi! Așadar, guvernatorul provinciei Iepurelui îl amăgise
trimițându-l într-o cazarmă unde erau instruite gărzile deșertului.
Tânărul se ridică:
― Iertați-mă, eu nu am ce căuta aici!
― Nu vrei să devii scrib? îl întrebă Sepi.
― Aceasta este chiar dorința mea.
― Atunci, așază-te la loc!
― Dar sunteți general și…
― … responsabil al celei mai importante școli de scribi din provincia
Iepurelui. Sau mă asculți fără să crâcnești, sau te duci să-ți cauți norocul în
altă parte. Cei care lucrează sub îndrumarea mea trebuie să fie disciplinați
și atenți. Vă cer să nu întârziați și să aveți o ținută fără cusur. La cea mai
mică greșeala, veți fi dați afară. Să începem prin a-l saluta cu respect pe
stăpânul divin, Thot, și pe strămoșul tuturor scribilor, înțeleptul Imhotep.
Sepi agăță un fir cu plumb de grinda principală a încăperii:
― Priviți-l cu atenție, ucenici, căci e simbolul lui Thot, din inima
balanței. Alungă răul, cântărește cuvintele, oferă pace cunoscătorului și
face să reapară ceea ce a fost uitat.
Dintr-un coș de papirus căptușit cu pânză, generalul Sepi scoase
instrumentele folosite de scribi: o paletă de sicomor, o cutie cilindrică plină
cu pene de scris și cu pensule, un sac conținând papirusuri, un altul cu
pigmenți, o mică unealtă în formă de ciocan cu două capete care servea la
șlefuit, indispensabilă pentru corecturile pe papirus, cupe cu cerneală,
calupuri roșii și negre, tăblițe din lemn și un răzuitor.
― Cum se numește paleta?
― „Vede și Aude”[11], răspunse un ucenic.
― Corect, aprobă Sepi. Nu uitați că paleta e una din incarnările lui Thot.
Doar el vă va permite să cunoașteți cuvintele Zeului[12] și să le pătrundeți
înțelesul. Datorită paletei sale cunoaștem durata de viață a lui Ra, lumina
divină, și regalitatea lui Horus, protectorul faraonului. Mânuirea paletei este
un act important și sacru. De aceea, mai înainte trebuie împlinit un ritual.
Generalul puse pe pământ o statuetă ce reprezenta un babuin în poziție
șezândă, cu ochii adânci și gânditori. Incarnarea lui Thot, el îl inspira pe
scribul cufundat în meditație. Apoi, învățătorul umplu cu apă o cupă.
― Pentru tine, stăpân al limbii sacre, vărs energia care însuflețește
spiritul și mâna. Iată apă din călimară pentru Ka-ul tău, Imhotep!
După o lungă tăcere, învățătorul corectă pozițiile mai multor scribi, pe
care le socotea prea lipsite de vigoare sau prea țepene. Apoi le prezentă
pensulele de scris și bețișoarele de trestie ascuțite cu finețe și lungi de 25
de centimetri.
― Vreunul dintre voi știe care este cel mai bun material pentru
producerea lor?
― Stuful care a crescut într-o mlaștină cu apă sărată din apropierea
malului mării, îi răspunse un elev.
― Planta numită buplevreum[13] n-ar fi mai bună? îi sugeră Iker.
― Din ce cauză? îl întrebă Sepi.
― Pentru că este rezistentă și îndepărtează insectele.
 ― Nu veți scrie imediat pe papirus, reluă Sepi, ci pe tăblițele de lemn
acoperite cu un strat subțire de ipsos întărit. Veți putea șterge greșelile și
curăța cu ușurință această suprafață. Când acest strat va fi distrus, veți
așterne altul. Principalii voștri dușmani sunt lenea, delăsarea și
nesupunerea. Vor face din voi niște proști și vă vor împiedica să înaintați în
învățătură. De aceea veți asculta sfaturile celor care știu mai mult decât voi
și veți munci în fiecare zi din greu. Dacă nu sunteți pregătiți, părăsiți
imediat această școală!
Îngroziți de severitatea învățătorului, doi ucenici ieșiră din încăpere.
― Thot a separat limbile, continuă Sepi. Deosebind cuvintele rostite de
la un ținut la altul, el a schimbat gândurile oamenilor care s-au abătut de la
adevăr și de la calea cea dreaptă. În timpurile de aur, trăiau zeii care
vorbeau aceeași limbă, astăzi se înfruntă oamenii care s-au îndepărtat de zei
și nu se înțeleg. Dar Thot ne-a transmis cuvintele puterii pe care voi veți
învăța să le deslușiți și să le scrieți pe lemn, piele, papirus și piatră. Pentru
aceasta trebuie să respectați o regulă de bază: nu puneți un cuvânt în locul
altuia, nu confundați un lucru cu altul. Aici veți primi lecții despre scrierea
Casei Vieții, formată din semne care sunt tot atâtea părți ale cunoașterii,
simboluri încărcate de magie și mister. De scriere depinde strălucirea
spiritului. Dacă vă închipuiți că hieroglifele nu sunt decât desene și sunete,
nu le veți înțelege niciodată. Ele conțin, cu adevărat, însușirile secrete ale
ființelor și lucrurilor, esențele cele mai ascunse. Limba sacră este o forță
cerească, ea a dat naștere lumii. Doar faraonul, primul dintre scribi, este în
stare să o stăpânească. De aceea, numele său, per-aa, înseamnă „marele
templu”. Hieroglifele n-au nevoie de oameni, ele acționează prin ele însele.
De aceea trebuie să respectați scrierile pe care le veți descoperi sau le veți
copia, căci sunt mai importante decât neînsemnata voastră persoană.
Iker era fermecat.
Presimțise toate acestea, dar generalul Sepi le formulase cu o asemenea
claritate, încât mai multe porți păreau că se deschid în fața lui.
― Nu pentru gloria voastră veți deveni scribi, preciză învățătorul, ci
pentru a continua creația lui Thot. El a măsurat cerul, a numărat stelele, a
stabilit timpul, anii, anotimpurile și lunile. Suflul vieții își are sălașul în
pumnul său, cotul său este baza oricărei măsuri. El, care nu știe ce-i nici
dezordinea, nici lipsa de precizie, stabilește planurile templelor. Știința lui
Thot nu e alcătuită din cercetări fără rost, din care nu se pot trage foloase,
căci prea multă învățătură și prea multă cunoaștere dăunează. Prin
cuvintele sale, veți afla cum se ridică un edificiu, cum se împarte corect
hrana sau cum se apreciază suprafața unui ogor. Ceea ce e sus e la fel cu
ceea ce e jos, ceea ce e jos e aidoma cu ceea ce e sus și Thot vă va învăța să
nu separați cerul de pământ.
― Așadar, nouă nu ne rămâne decât să copiem din nou formulele gata
făcute, protestă un ucenic. Nu e aceasta o mărturie a slăbiciunii noastre?
― Dacă dorești să ajungi puternic, îi răspunse Sepi, fii un maestru al
cuvintelor! Adevărata putere este alcătuirea formulelor, căci cuvintele bine
închegate sunt mai eficiente decât orice armă. Unii doar copiază, într-
adevăr, dar nu sunt de disprețuit, totuși. Alții, foarte puțini, ating
înțelepciunea creației.
― Ce calități se cer de la aceștia? îl întrebă Iker.
― Ascultare, putere de înțelegere și inspirație. Tu și colegii tăi sunteți
încă foarte departe de ele! Luați tăblițele și penele! O să vă dictez Cartea
lui Kemit și apoi vom corecta greșelile. Ce înseamnă acest cuvânt?
― Kemit este un cuvânt format din rădăcina Kem, spuse Iker, și
înseamnă fie „pământ negru” altfel spus, pământul Egiptului pe care mâlul
îl face roditor, fie „ceea ce este terminat, desăvârșit”.
― Cele două înțelesuri sunt demne de luat în seamă, adăugă Sepi. Cartea
aceasta poartă în ea, cu adevărat, o învățătură completă pentru ucenicii
scribi și are drept țintă să le îmbogățească spiritul. Pregătiți-vă uneltele
pentru scris!
Iker umplu cu apă două cochilii, în care își dizolva bucățile de cerneală.
Învățătorul le dictă capitolele Cărții lui Kemit. La început, ele îi urau
Stăpânului viață lunga, armonie și înflorire veșnică. Apoi, vorbeau despre
atât de necesara dreptate față de divinități și față de sufletele din
Heliopolis, orașul sacru al lui Ra. Lui Montu, zeul-taur al provinciei tebane,
îi cereau putere și ajutor, iar lui Ptah ― bucurie și viață lungă.
„Fie ca scrierile să te facă fericit” era urarea adresată scribului, cu
condiția să-și asculte învățătorul, să-i respecte pe cei mai în vârstă decât el,
să nu vorbească prea mult, să aleagă limpezimea și să citească scrierile
folositoare, cunoscându-le pe cele din care răzbătea lumina.
O frază îl făcu pe Iker să tresară: „Scribul priceput ar putea fi salvat de
mireasma Țării Punt”, și fu la un pas să piardă ritmul dictării.
 La capătul a două ore de eforturi și atenție, ucenicii erau obosiți. Unii
aveau cârcei, pe alții îi durea spatele.
Generalul Sepi trecu încet printre rânduri.
― Foarte rău, concluzionă el. Niciunul dintre voi nu a reușit să scrie
corect toate cuvintele mele. Mintea voastră șovăie, degetele vă sunt
nesigure. Mâine dimineață o vom lua de la capăt. Cei care au comis prea
multe greșeli vor fi mutați la altă școală.
Iker își aranjă îndelung lucrurile. Când încăperea se goli, elevul se
apropie de învățător.
― Pot să vă pun o întrebare?
― Una singură, pentru că mă grăbesc.
― Cartea vorbește despre „mireasma lui Punt”. E o țară închipuită, nu-i
așa?
― Aceasta e părerea ta?
― Și-atunci de ce un viitor scrib ar recopia astfel de himere? Și de ce
mireasma unei țări închipuite l-ar salva?
― Am spus o singură întrebare, Iker! Alătură-te acum colegilor tăi!
Primirea pe care aceștia i-o făcuseră nu fu deloc călduroasă. Toți erau
născuți în provincia Iepurelui și prezența unui străin în clasa generalului
Sepi, unde se ajungea atât de greu, îi irita pe cei mai mulți.
Un băiat micuț, oacheș, cu privire agresivă, începu ostilitățile:
― Tu de unde vii?
― Important e că acum mă aflu aici, îi răspunse Iker.
― Cine te-a recomandat?
― Ce contează? Fiecare trebuie să facă dovada calităților pe care le are.
În fața acestei încercări suntem singuri.
― Dacă o iei așa, vei fi și mai singur decât ceilalți!
Grupul ucenicilor se îndepărtă de intrus, uitându-se la el cu ură. Le-ar fi
plăcut să-i tragă o bătaie zdravănă, ca să-l învețe minte, dar generalul Sepi
i-ar fi pedepsit cu asprime.
Iker mâncă separat, recitindu-și copia după Cartea lui Kemit. Cuvântul
„Punt” nu înceta să-i frământe mintea. Tocmai din cauza acestei țări
misterioase era cât pe-aci să moară.
34.
― Pregătiți-vă uneltele, ordonă sec generalul Sepi.
 Iker pricepu imediat amploarea dezastrului.
Îi înlocuiseră tăblița cu o alta, atât de tocită, încât n-o putea folosi. Îi
rupseseră penele și pensulele. Din bucățile sale de cerneală, tari ca piatra,
nu mai putea scoate nimic.
Tânărul se ridică:
― Uneltele mele au fost distruse.
Amuzate și satisfăcute, toate privirile se îndreptau către el.
― Îl cunoști pe vinovat? îl întrebă Sepi.
― Îl cunosc.
Un freamăt străbătu rândurile ucenicilor scribi.
― A aduce o acuzație e un lucru grav, îi reaminti generalul. Ești sigur de
ce spui?
― Sunt.
― Atunci, rostește-i numele!
― Vinovatul sunt eu însumi. M-am arătat prea naiv crezând că nimeni n-
ar îndrăzni să facă un astfel de gest demn de dispreț. Îmi dau seama prea
târziu cât de mare e prostia mea.
Cu capul plecat și picioarele ca de plumb, Iker se îndreptă spre ușă, sub
privirile batjocoritoare ale învingătorilor.
― E vreodată prea târziu pentru a te îndrepta? îl întrebă generalul. Uite
un sac ce conține toate uneltele necesare unui scrib adevărat. Ți-l
încredințez, Iker! Dacă atenția și grija ta slăbesc încă o dată, nu mai are rost
să pui piciorul aici.
Ucenicul primi cu venerație acest dar neprețuit. Căută degeaba o formulă
de mulțumire pentru a-și exprima recunoștința.
― Du-te să te așezi la locul tău, îi ceru învățătorul, și pregătește-te
repede!
Iker își uită dușmanii și se concentră asupra obiectelor noi și de bună
calitate pe care generalul tocmai i le oferise. Fără ezitări, prepară o superbă
cerneală neagră.
― Scrieți aceste cugetări ale înțeleptului Ptah-Hotep, le spuse Sepi:

Inima-ți să nu fie îngâmfată pentru că știi multe,

Sfătuiește-te cu cel neștiutor la fel ca și cu cel cunoscător,
Căci marginile cunoașterii nu pot fi atinse
Și nu există un meșter care să dobândească desăvârșirea.
 Un cuvânt înțelept este mai ascuns decât piatra verde,
Și poate fi găsit câteodată chiar la slujnicele care muncesc la moară.

Textul nu era ușor, prilejurile de a greși ― numeroase, dar mâna lui Iker
„alerga” cu dibăcie. Urmărea atent fiecare cuvânt, păstrând totuși în minte
înțelesul întregii fraze.
Când Sepi tăcu, Iker nu resimți nicio senzație de oboseală. Ar fi
continuat, bucuros, încă mult timp.
Generalul cercetă tăblițele. Pe rând, fiecare elev își ținu respirația.
― Jumătate dintre voi nu merită să lucreze cu mine. Își vor continua
ucenicia cu alți învățători. Alții mai au mult de muncă și nu îi voi păstra pe
toți. Un singur elev n-a greșit decât de două ori: Iker. El va răspunde,
așadar, de aceste încăperi pe care le va curăța zilnic. Îi încredințez cheia!
Ceilalți ucenici fură mulțumiți de această decizie. Nu era oare o înjosire
a străinului? Ei nu se coborâseră niciodată până la munca destinată
servitorilor. Dar Iker consideră această însărcinare o onoare, nu o jignire. Și
fu, de asemenea, fericit, când i se dădu în grijă tăblițele, de care se ocupă cu
pasiunea lui obișnuită.
Ce bucurie să atingă aceste suporturi pentru scris! Le împărți după
materialul din care erau făcute și le dădu numere: tăblițe din argilă nearsă
care cereau pene cu vârful tare; tăblițe din lemn de sicomor și de smochin,
de formă dreptunghiulară, compuse din mai multe bucăți prinse în cuie mici
de lemn, tăblițe de calcar a căror suprafață fusese nivelată cu grijă.
În plus, să nu-și vadă toată ziua tovarășii de învățătură era un adevărat
noroc. Spera că generalul Sepi renunțase la ideea că Iker se formase ca
soldat și va continua să-i impună să muncească tot mai mult.
Noaptea coborâse deja atunci când Iker ieși din magazie pentru a merge
în sala de mese, unde înghiți câteva resturi de dovlecei și puțină brânză
proaspătă. Cugetările lui Ptah-Hotep i se gravaseră atât de adânc în minte,
încât nu încetau să-l farmece ca o muzică învăluitoare.
O rază de lumină se zărea pe sub ușa camerei sale.
Totuși, el nu lăsase lampa aprinsă. Îngrijorat, împinse ușa încet și
descoperi prăpădul.
Rogojina fusese sfâșiată, bucățile de pânză care serveau la acoperirea
coapselor ― transformate în zdrențe, lada cu rufărie făcută fărâme,
produsele pentru îngrijirea corpului ― distruse, sandalele ― rupte, iar
pereții ― murdăriți cu desene…
Mâhnit, cu lacrimi în ochi, se întreba cum va obține oare cele necesare
traiului?
Dar din moment ce trebuia să rămână aici, adormi, cu sufletul distrus.
*
Când se trezi, morocănos, Iker se gândi dacă servea la ceva să continue
într-o astfel de atmosferă, în care loviturile pe la spate riscau să se
înmulțească. Ce aveau să mai scornească tovarășii săi de învățătură pentru
a-l descuraja? Să fii singur împotriva tuturor era o situație prea supărătoare,
ca s-o poți îndura timp îndelungat.
Ucenicul scrib își pusese în gând să măture încăperea unde aveau loc
lecțiile, apoi, înainte ca acestea să înceapă, să-i spună generalului Sepi că
renunță.
În fața ușii se găsea un pachet.
„Încă o răutate”, se gândi Iker, care ezită să dezlege sforicica.
Două cămăși și două bucăți de pânză noi, o pereche de sandale, produse
pentru igienă, o rogojină trainică… Așadar, una peste alta, câștigase ceva!
Unul dintre dușmanii săi avusese oare remușcări? Sau se bucura de ajutorul
unui protector care rămânea în umbră?
Un Iker elegant își întâmpină învățătorul într-o încăpere curată ca un
papirus neatins.
Colegii săi rămaseră cu gura căscată: cum se descurcase să-și facă rost de
veșminte noi? Judecând după fața sa liniștită, ai fi jurat chiar că nu suferise
nicio pagubă.
― Iată alte cugetări ale lui Ptah-Hotep, le zise generalul Sepi. Din
această școală vor trebui să iasă cât de curând mai multe papirusuri care să
cuprindă toate aceste scrieri importante:

Când ascultarea e atentă, cuvântul e înțelept.

Cel care ascultă stăpânește ceea ce e util,
Cel care ascultă folosește ceea ce aude.
Ascultarea e mai bună decât orice,
Așa se naște dragostea desăvârșită.
 Brusc, Iker avu senzația că nu mai copiază, ci că scrie cu adevărat. Nu se
mai limita să transmită frazele deja rostite, pătrundea acum în înțelesul lor.
Prin forma hieroglifelor sale, prin particularitățile desenului său, dădea o
culoare încă necunoscută gândului înțelept. Era ceva neînsemnat,
bineînțeles, totuși, pentru prima dată, ucenicul simțea puterea scrisului.
După terminarea lecțiilor, Iker mătură încăperea. În timp ce ieșea, se lovi
de grupul colegilor săi, strânși în jurul băiatului oacheș cu privire agresivă.
― Eu zic să nu mai puneți la cale încă o lovitură josnică, îi sfătui Iker, cu
o voce fermă. De data aceasta, nu voi sta cu mâinile în sân.
― Crezi că ne sperii? Noi suntem zece, iar tu ești singur!
― Urăsc violența! Dar dacă vă încăpățânați, voi fi nevoit să vă
pedepsesc.
― Încearcă și-ai să vezi!
Furios, oacheșul vru să-l lovească pe Iker cu pumnul.
Fără să înțeleagă ce i se întâmplă, fu aruncat în aer și căzu greoi pe spate.
Sărindu-i iute în ajutor, unul dintre prietenii săi devotați avu parte de
aceeași soarta. Și când un al treilea, cel mai solid din tot grupul, le
împărtăși umilința înfrângerii, ceilalți dădură înapoi.
Din privirile pe care Iker le îndreptase către ei, toți înțeleseră că putea fi
mult mai violent decât până acum.
― Cu siguranță a fost antrenat ca soldat! spuse, mirat, un slăbănog.
Băiatul acesta e în stare să ne rupă oasele. Să-l lăsăm în pace înainte să se
înfurie prea tare.
Nici măcar oacheșul nu mai insistă.
Când jalnicul grup se îndepărtă, Iker mulțumi norocului său. Dacă ei ar fi
avut ideea să-l atace toți odată, l-ar fi doborât. Și îi mulțumi, de asemenea,
guvernatorului Khnum-Hotep pentru că-l obligase să devină un luptător.
În drumul spre sala de mese, ucenicul scrib văzu zburând un ibis, atât de
impunător, încât se opri să-l contemple.
Pasărea lui Thot începu să descrie cercuri largi deasupra lui Iker, ca și
cum ar fi vrut să-i dea de înțeles că o făcea anume pentru el. Apoi se
îndreptă spre Nil, se întoarse spre Iker și zbură din nou în direcția fluviului.
Tânărul îl urmă. De mai multe ori, ibisul se îndepărtă și veni iar înapoi.
Datorită experienței sale, dobândite la alergările din deșert, ucenicul scrib
parcurse într-un timp foarte scurt distanța care-l despărțea de Nil. Pasărea
aștepta deasupra unui desiș de papirus. Se așeză câteva clipe în vârful
inflorescențelor pe care le ciuguli cu ciocul ei ascuțit, apoi se înălță spre
cer.
Fără nicio îndoială, mesagerul zeului scribilor îl condusese în acest loc
pustiu ca să-i arate ceva.
Să se aventureze în acest talmeș-balmeș de plante nu era lipsit de
pericol. Un crocodil sau un șarpe se puteau ascunde aici. De aceea Iker
încercă pământul cu piciorul înainte de a da la o parte trestiile și a se afunda
în papirus.
Niște gemete îl făcură să rămână pe loc.
În acest desiș se afla un copil!
Uitând de pericole, înaintă cât putu de repede și dădu peste un…
măgăruș. Rănit la un picior, se ghemuise în așteptarea morții.
Cu grijă, ca să nu-l sperie, Iker îl scoase din mâlul care-l ținea prizonier.
Nefericitul nu era decât piele și os și îi puteai număra coastele.
― O să te iau în brațe! îi spuse Iker. Și o să te îngrijesc.
În ochii mari și căprui ai animalului, se citea spaima. Nu păstra, evident,
o amintire frumoasă din primele sale relații cu specia umană.
Ca să-l liniștească, Iker se așeză lângă el și încercă să-l mângâie.
Măgărușul rănit tremura de spaimă, convins că urma să fie lovit. Atingerea
unei mâini blânde și iubitoare îl surprinse și îl potoli. Puțin câte puțin,
tânărul scrib îi câștigă încrederea.
― Trebuie să te scot de aici și să-ți dau să mănânci.
Măgărușul nu era deloc greu. Iker se temea să nu se zbată; dimpotrivă,
protejatul său se liniștise, simțindu-se, în sfârșit, în siguranță.
Brusc, pe când salvatorul său apuca pe drumul care ducea spre zona
cultivată, măgărușul începu să se zbată și să geamă. Motivul spaimei sale
nu era greu de ghicit: un țăran înarmat cu o furcă venea spre ei cu pași
mari.
― Aruncă acest monstru în smârcuri, urlă el, să fie mâncat de crocodili!
― Unde vezi tu monstru? Nu e decât un măgăruș rânit și flămând.
― Nu te-ai uitat bine la el!
― Ba cred că da și am băgat de seamă că a fost chinuit. Dacă ești
vinovat, vei fi condamnat.
― Vinovat pentru că am scăpat de un animal care aduce răul? Din contră,
mă vor felicita!
― De ce îl învinuiești?
 ― O să-ți arăt.
― Nu, nu te-apropia!
― Privește-i ceafa! Privește semnul!
Iker observă câteva fire de păr roșu.
― Această fiară este o creatură a lui Seth, aduce nenorocire!
― Ibisul, pasărea lui Thot, m-a condus spre locul unde tu l-ai părăsit
după ce l-ai bătut. Crezi că zeul scribilor nu e în stare să deosebească răul
de bine?
― Dar pata… Animalele cu părul roșu sunt creaturile lui Seth!
― Poate că acesta a fost purificat de către ibisul lui Thot.
― Dar tu cine ești?
― Un ucenic scrib al generalului Sepi.
Tonul țăranului se schimbă:
― Bine, am putea să ne-nțelegem. Acest măgăruș este al meu, dar ți-l
dau cu condiția să nu faci plângere împotriva mea.
― Îmi ceri mult.
― Ascultă, am crezut că fac bine și un judecător m-ar socoti nevinovat.
Cum puteam să prevăd că Thot va interveni?
― Am încheiat târgul, prietene!
Bucuros că a scăpat din încurcătură așa de ieftin, țăranul plecă repede.
Aproape imediat, măgărușul se liniștise.
În momentul în care briza blândă venită dinspre miazănoapte se porni,
măgarul adulmecă aerul cu interes. Apoi i se citi în ochi curiozitatea față de
lumea ce-l înconjura. Cu privirea plină de o dragoste nesfârșită față de
salvatorul său, se trezea la viață.
― Numele tău se impune de la sine, socoti Iker. O să te cheme Vânt-de-
Miazănoapte.
35.
Ascunși în Deltă, la două zile de mers de orașul Imet, Gură-Pocită și
elevii săi trăiau din pescuit și vânat. Se ospătau și petreceau în fiecare zi,
iar căpetenia lor profită de aceasta pentru a-și înăspri antrenamentul. Într-o
asemenea zonă, era ușor de întins capcane și de plănuit anumite manevre.
Doi recruți își pierdură viața, dar numărul fiind atât de mic, era mai
degrabă mulțumitor. El dovedea că munca dădea roade și că trupele vor fi
în curând gata de luptă.
 Să devină căpetenia celei mai grozave cete de tâlhari care s-a pomenit
vreodată pe pământul Egiptului, acesta era țelul lui Gură-Pocită. Va produce
atâtea suferințe dușmanilor săi, încât vor sfârși prin a-i rosti numele cu
groază.
― Pândarul ne vestește că a zărit niște străini, comandante!
― Nu se poate… O să ne distrăm! Fiecare să-și ocupe locul!
Bineînțeles, această eventualitate fusese prevăzută. Și banda lui Gură-
Pocită se pregăti să-i elimine pe nepoftiți.
― Câți sunt?
― Patru oameni.
― Prea ușor! O să ne ocupăm noi doi de ei.
Era o zi fastă pentru Shab Strâmbu’, căci Gură-Pocită îl recunoscu deja
înainte să arunce cuțitul.
Împreună cu un elev de-al său, țâșni din stuf ca o fiară.
― Salut, prietene! Ai călătorit bine?
― M-ai speriat, tâmpitule!
― Dar… unde e marele stăpân?
― O patrulă de soldați ai deșertului l-au arestat și l-au dus probabil la
Sichem.
― De ce nu i-ați omorât?
― Erau prea mulți. Și apoi Prevestitorul ne-a ordonat să fugim.
― Trist sfârșit pentru un om ca el, îl compătimi Gură-Pocită.
― Ce tot pălăvrăgești? Vom merge la Sichem să-l eliberăm.
― Aiurezi, Strâmbule! Crezi că egiptenii vor face greșeala să lase orașul
nesupravegheat? Un întreg regiment de soldați adevărați a rămas acolo și
nu ne putem măsura cu ei.
― Elevii tăi nu sunt bine pregătiți?
 ― Numai pentru atacuri precise, dar nu și atunci când sunt luați prin
surprindere.
― Nu atacăm cazarma, ci închisoarea!
― Mai întâi, va fi bine păzită și nimic nu dovedește că vom reuși să-l
eliberăm pe Prevestitor. Și vom ajunge oricum prea târziu.
― Din ce cauză?
― Pentru că-l vor executa până atunci. Crezi că faraonul se va purta cu
blândețe față de cel care a stârnit răscoala?
Shab se strâmbă:
― Prevestitorul tău e deja mort. Să ne ducem la Sichem ar fi curată
sinucidere, Strâmbule!
― Și ce propui?
― Să ne împăcăm cu soarta și să ne ocupăm de propriul viitor. Cu o
trupă ca aceasta, vom realiza mai multe decât tâlharii nisipului.
― Fără îndoială, fără îndoială, dar Prevestitorul…
― Uită-l! Acum arde în cazanele infernului.
― Și dacă ar mai avea o șansă?
― Ce șansă? zise uimit Gură-Pocită.
― Să evadeze. Știi bine că nu e un om obișnuit. Puterile sale îi permit să
scape de dușmani.
― Totuși, a fost arestat!
― Și dacă el a vrut-o?
― Pentru ce?
― Ca să arate că nimeni nu-l poate întemnița.
― Îl iei drept un zeu pe Prevestitorul ăsta al tău!
― Are puterea demonilor deșertului și va ști să o folosească.
― Vorbe, atâta tot… Noi suntem liberi, vii și gata să-i prădăm pe
egipteni.
― Să rămânem aici până va fi lună nouă, propuse Shab Strâmbu’. Dacă
Prevestitorul nu vine până atunci, plecăm.
― Așa vom face, își dădu acordul Gură-Pocită. Ne vom sluji însă de
acest prilej ca să mâncăm bine și să bem pe măsură. Prin sate, trebuie să fie
rezerve frumoase de vin și bere. De fete, ne vom ocupa la urmă!
*
Într-o celulă cu podeaua din pământ bătătorit, se aflau douăzeci de
oameni. Erau cu toții abătuți, în afară de Prevestitor. Ascunsă într-un fald al
mantiei sale, regina turcoazelor alunga răul. De fapt, deși fusese aruncat în
această temniță rău-mirositoare, viitorul i se luminase, căci unul dintre
prizonieri îi semăna ca un frate. Aproape tot atât de înalt ca și el, avea
aceeași înfățișare și față suptă. Doar barba trebuia să-i mai crească puțin.
Prevestitorul era sigur că va obține acest răgaz, pentru că soldații egipteni îi
interogau îndelung pe locuitorii din Sichem, înainte de a se ocupa de
păstorii pe care puseseră mâna în împrejurimile orașului și pe care-i
strânseseră aici.
― Voi nu mă cunoașteți, li se adresă el, dar eu vă cunosc.
Priviri întrebătoare se ridicară spre el:
― Ați trudit cu mult curaj, asupriți de un stăpân atât de crud, încât ați
renunțat la luptă. Eu am venit să vă ajut.
― Crezi că ești în stare să dărâmi pereții temniței? îl zeflemisi stăpânul
unei turme de oi.
― Sunt, dar nu așa cum îți închipui tu.
― Și cum vei face?
― Ați auzit vorbindu-se despre Prevestitor?
Un singur păstor tresări:
― Nu e un vrăjitor care are legătură cu demonii deșertului?
― Într-adevăr.
― Și de ce ar veni să ne elibereze?
― Nu va veni.
― Atunci, vorbești aiurea!
― Nu va veni, pentru că el este deja aici!
Prevestitorul își puse mâna pe umărul prostănacului celui înalt.
― Iată-l pe salvatorul vostru!
― El? Dar abia știe să vorbească!
― Până acum nu l-ați recunoscut și a fost cea mai gravă greșeală a
voastră. În mai puțin de o săptămână, va fi gata să-l doboare pe dușman și
să ne elibereze.
Păstorii ridicară din umeri și fiecare rămase tăcut în colțul său.
Prevestitorul porni să-și instruiască înlocuitorul, punându-l să repete câteva
fraze simple pe care locuitorii din Sichem le auziseră de o mie de ori. Foarte
fericit că era băgat în seamă și că scăpa de atmosfera apăsătoare a temniței,
prostănacul dădu dovadă de o nemaipomenită voință.
*
 Trecuse o săptămână.
Ușa celulei se deschise cu zgomot.
― Ieșiți cu toții, veți fi interogați, îi anunță un soldat egiptean.
― Nu ne supunem decât Prevestitorului, rosti răspicat un păstor care
acceptase să intre în joc.
Soldatul se sufocă de indignare:
― Mai zi o dată!
― Prevestitorul este călăuza noastră. El și numai el ne poate porunci ce
să facem.
― Unde se află această faimoasă călăuză?
― Aici, printre noi.
Prizonierii se dădură în lături pentru ca prostănacul să poată fi văzut.
Prevestitorul îi pusese pe cap turbanul său și îl îmbrăcase cu mantia sa.
Soldatul puse capătul bastonului său pe pieptul ciudatului personaj.
― Tu ești Prevestitorul?
― Eu sunt.
― Cel care a pornit răzmerița din Sichem?
― Zeul m-a ales ca să-i stârpesc pe asupritorii poporului și să-l port spre
victorie.
― Ei bine, o să fii dus în fața generalului Nesmontu, voinicule!
― Niciun dușman nu va reuși să mă învingă, căci demonii deșertului
sunt aliații mei.
― Legați-l strâns! ordonă soldatul colegilor săi.
Adevăratul Prevestitor se apropie.
― Noi suntem păstori, murmură el și nu înțelegem nimic din povestea
aceasta. Dacă nu ne îngrijim de animalele noastre cât mai repede, vom
pierde tot.
Fiu de țăran, soldatul fu impresionat de acest argument:
― Bine, o să fiți interogați! Apoi mai vedem!
Urmând planul prevăzut, păstorii dădură asigurări că sunt nevinovați.
Unul după altul, fură lăsați să plece. Soldații erau prea fericiți că prinseseră
peștele cel mare pentru a se mai ocupa și de cei mici.
*
Generalul Nesmontu îl privi bănuitor pe bărbatul cu turban.
― Tu ești, așadar, nemulțumitul care a ordonat măcelul de la garnizoana
egipteană din Sichem?
 ― Eu sunt Prevestitorul. Zeul m-a ales ca să-i dobor pe asupritorii
poporului!
― … Pe care îl vei călăuzi spre victorie. De douăzeci de ori ai repetat-o.
Cine se ascunde în spatele tău? Asiaticii, libienii sau doar cananeenii?
― Zeul m-a ales pentru…
Generalul îl pălmui pe prizonier.
― Câteodată îmi pare rău că faraonul nu îngăduie tortura. La o întrebare
limpede vreau un răspuns clar: acționezi de unul singur sau te sprijină
cineva?
― Zeul m-a ales…
― Ajunge! Luați-l de aici și continuați să-l interogați! Când va fi mort
de sete, poate va vorbi, în sfârșit.
Datorită învățăturilor Prevestitorului, prostănacul era convins că va reuși
să țină piept egiptenilor. Dar niciunul dintre ei nu izbuti să-i smulgă alte
cuvinte în afara formulelor stabilite, pe care le rostea netulburat.
― Bine că am pus mâna pe ucigașul acesta nebun, îi spuse aghiotantul
generalului.
― O ultimă verificare mi se pare necesară: să fie purtat pe străzile
orașului!
De la primii pași, patrula însărcinată cu această misiune crezu că
prizonierul nu era decât un șarlatan, căci nimeni nu dădu vreun semn când
trecea pe lângă el.
Apoi, brusc, o femeie strigă:
― El e! îl recunoscu.
Un bătrân o susținu:
― Prevestitorul s-a întors!
În câteva secunde, oamenii se îmbulziră, gălăgioși, în jurul lui. Soldații
își făcură loc cu greutate și îl conduseră pe prizonier înapoi la cazarmă.
― Nu mai e nicio îndoială, generale! declară un ofițer. Smintitul acesta e
chiar Prevestitorul. Dacă vrem să înlăturăm alte necazuri, trebuie să-i
arătăm populației cât mai repede hoitul lui.
― Dați-i să bea otravă! le ordonă Nesmontu.
Și în timp ce generalul întocmea un lung raport către faraon, prostănacul
se lăsă pradă morții cu o totală nepăsare. Nu-i promisese oare Prevestitorul
că va fi primit într-un palat minunat, plin de făpturi binevoitoare care îi vor
împlini toate dorințele, iar servitorii îi vor oferi cele mai bune vinuri?
36.
Iker nu legase nicio prietenie cu colegii săi și se dedica, exclusiv, muncii
sale. Seara se mulțumea cu o supă de linte, cu o fiertură de bob, o ceapă și
cu un colț de pâine frecat cu usturoi, înainte de a aprinde mai multe lămpi
cu ulei de ricin. Foarte ieftin, folosit pentru ungerea corpului de cei mai
săraci, uleiul de ricin servea mai ales pentru iluminat.
Ucenicul scrib nu înceta să recopieze textele cunoscute pentru a și le fixa
în memorie, a-și forma mâna și a deprinde o scriere rapidă și, totodată,
ușor de citit. Desenând gândurile, le dădea atâta viață, încât în ele se
îmbrățișau o mulțime de forme. Hieroglifele erau mai mult decât o
înșiruire de imagini, în ele își făceau simțită prezența divinitățile care
dădeau fiecărui cuvânt deplină înțelepciune.
Putea, oare, viața să fie prelungită și să capete mai multă strălucire prin
scris? Iker era tot mai convins de acest lucru, pe măsură ce mintea sa își
însușea semnele și se transforma în ele și prin ele. Să rămână un simplu
scrib, prizonier al sarcinilor administrației, nu-l interesa; el dorea să
pătrundă misterul acestei limbi, în același timp abstractă și concretă, care
crease civilizația egipteană.
Muncind cu atâta încrâncenare, tânărul evita să se gândească la
preoteasă. Dar pe când scria o frază, chipul ei reapăru și trezi în el o
speranță fără rost. Niciodată n-o va mai revedea, decât dacă priceperea sa
de scrib i-ar deschide porțile Abydosului.
Însă poate că vor mai fi și alte sărbători sau ritualuri la care o va putea
întâlni!
Nu, el nu va renunța. Pentru ea, va porni să „cucerească” gramatica,
vocabularul, înlănțuirea hieroglifelor care, prin așezarea lor pe lemn,
papirus sau piatră, degajă o armonie pe care doar cei care stăpânesc scrisul
în chip desăvârșit o cunosc.
Iker mergea adesea să-și vadă măgărușul, așezat comod pe un strat de
paie ce era schimbat zilnic. Înzestrat cu o mare poftă de mâncare, Vânt-de-
Miazănoapte se îngrășa văzând cu ochii și rana sa nu va fi în curând decât
o amintire urâtă.
În timpul primei lor plimbări pe câmp, măgarul i-o luă înainte și regăsi
drumul de întoarcere fără cea mai mică greșeală, în ochii săi, lucea o
bucurie intensă.
 ― E bine să ai un prieten adevărat, i se destăinui Iker. Ție pot să-ți spun
tot!
Ucenicul scrib îi povesti măgărușului toate întâmplările prin care trecuse,
fără să lase deoparte nimic. Animalul își ciulise urechile mari.
― Nu-mi pasă că adunătura asta de scribi nepricepuți și înfumurați nu
mă place! Mai degrabă îmi dă putere! Când îi văd atât de plini de ei, așa
încât nu respectă nici semnele sacre, nici pe aproapele lor, nu am altă
dorință decât să merg pe calea mea, fără să țin seamă de părerea lor.
Nătărăii nu sunt în stare să facă nimic, ceea ce-i face invidioși și geloși.
Încearcă să-i distrugă pe cei care nu le seamănă. Noi doi suntem frați cu
adevărat. Împreună le vom ține piept.
Măgarul îi linse mâna salvatorului său, care îl răsplăti cu mângâieri
îndelungate, înainte de a se întoarce în camera sa. Ca în fiecare seară, își
așeză pe burtă fildeșul fermecat pe care i-l dăruise doamna Techat, ca să
îndepărteze spiritele rele. Dimineața, îndată ce se trezea, îl punea alături de
cele două amulete ale sale, care reprezentau un șoim și un babuin, ca să se
reîncarce cu energie.
― Mâine, îi anunță generalul Sepi pe cei zece elevi ai săi aleși să devină
scribi de elită, aveți zi de odihnă!
Ca de obicei, Iker rămase la urmă.
― Generale, vă cer o favoare!
― Îți dau voie să nu mături mâine în sala de lecții.
― Permiteți-mi să cercetez arhivele provinciei.
― Nu preferi să te distrezi sau să te odihnești?
― Mai devreme sau mai târziu, voi avea de-a face cu acest soi de acte.
Doresc să încep cât mai repede.
― Ce fel de acte te interesează?
― Oh, aproape toate! Vreau să învăț cât mai multe.
― Îți scriu un permis de liberă trecere.
Tânărul își ascunse încântarea.
Înarmat cu prețiosul permis, se prezentă în fața administratorului
arhivelor.
― Ce acte vrei să vezi?
― Tot ce se referă la corăbii, echipaje și călătorii pentru aducerea de
mărfuri.
― De când anume?
 ― Să zicem… din ultimii trei ani.
Fu condus într-o sală imensă, făcută din cărămizi. Pe rafturi, erau
rânduite cu grijă papirusuri și tăblițe.
― Nu îngădui niciun fel de dezordine. La cea mai mică neatenție, voi
cere învățătorului tău să-ți retragă permisul de trecere.
― Voi respecta întru totul regulamentul, promise Iker.
Deși era foarte nerăbdător, lucră ordonat și pe-ndelete. Numărul orelor
necesare căutării nu-l înspăimânta, dimpotrivă! Într-o asemenea mulțime de
documente, va descoperi, cu siguranță, o urmă.
*
Provincia Iepurelui avea numeroase corăbii, dar niciuna nu se numea
Fulgerul. Uitând de această dezamăgire, Iker spera că, poate, cei doi
corăbieri, al căror nume îl cunoștea, aparținuseră altor echipaje înregistrate
de administrație. Dar nu dădu peste nicio urmă a lui Ochi-de-Țestoasă sau
Cuțit-Tăios.
Cât privește călătoriile pentru aducerea de mărfuri, niciuna nu se
îndreptase spre Punt.
Doar sănătatea bună a lui Vânt-de-Miazănoapte care creștea de la o zi la
alta și frumusețea lecțiilor dăruite de generalul Sepi elevilor săi, îl ajutară
pe Iker să nu se lase prada deznădejdii.
Când ieși din sala de lecții, pe care tocmai o măturase până în cele mai
ascunse unghere, tânărul se lovi de trei fete pe cât de elegante, pe atât de
zeflemitoare. Purtau rochii ușoare, brățări la mâini și la glezne, coliere de
perle și coronițe împodobite cu albăstrele… Adevărate prințese, mândre că-
și puteau etala bogățiile!
― Tu ești scribul Iker? întrebă cea mai mare, cu o voce seducătoare.
― Nu sunt decât un ucenic.
― Se pare că muncești prea mult, șopti cea mai tânără, cu privire
poznașă.
― Din punctul meu de vedere, niciodată nu muncești destul. Sunt atâtea
de învățat!
― Nu e cam plictisitor, până la urmă?
― Dimpotrivă! Cu cât desenezi mai multe hieroglife, cu atât descoperi
alte minuni.
― Dar despre noi, ce părere ai?
Iker roși până în vârfurile urechilor.
 ― Dar eu… Cum să apreciez dacă… Iertați-mă, trebuie să am grijă de
măgarul meu.
― Nu suntem mai atrăgătoare decât acest animal? îl întrebă aceea care
nu deschise gura până atunci.
― Vă rog mult să mă iertați, sunt, într-adevăr, grăbit!
Luând-o la fugă, Iker reuși să scape de cele trei zeițe ale frumuseții și
gingășiei; care semănau surprinzător de mult. Diferența de vârstă era, în
mod sigur, foarte mică și numai anevoie le puteai deosebi. Dar farmecul lor
era rodul fardurilor și a veșmintelor, gesturile lor păreau nefirești și
ucenicul nu avu decât o dorință: să nu le mai întâlnească.
Dar această dorință nu se împlini.
În aceeași seară, cea mai mică dintre surori bătu la ușa camerei sale.
― Nu te deranjez, Iker?
― Nu… În sfârșit, da… Nu puteți intra aici, pentru că…
― Pentru că se află deja o altă tânără fată?
― Nu, bineînțeles că nu!
― Atunci, lasă-mă să-ți ofer ce ți-am pregătit.
Era fardată din belșug: prea mult verde-n jurul ochilor, prea mult ocru
roșu pe buze și prea mult parfum.
Fata așeză pe jos două talere.
― Primul conține prăjituri cu smochine, îi explică ea. Slujnica mea le-a
măcinat ca să obțină o făină foarte fină și eu cu mâna mea am adăugat
mierea înainte de a băga aluatul să se coacă în cuptor. Pe cel de-al doilea
taler, se găsește brânză cu ierburi făcută din laptele celei mai frumoase
dintre vacile noastre. Presupun că niciodată n-ai gustat mâncăruri atât de
alese! Dacă ești drăguț cu mine, nu-ți va mai lipsi nimic.
― Nu pot să primesc.
― Din ce cauză?
― Sunteți, cu siguranță, o persoană de rang înalt, iar eu nu sunt decât un
ucenic scrib.
― De ce n-ai ajunge și tu un mare demnitar? Ajutorul meu va da roade,
crede-mă!
― Prefer să mă descurc singur.
― Haide, n-o face pe încăpățânatul! Îndrăznește să spui că nu-ți place de
mine!
Iker o privi direct în ochi.
 ― Nu-mi place!
― Te joci cu focul, Iker! Nu știi cine sunt?
― Oricine ați fi, vă refuz darurile.
― Inima ta aparține deja altcuiva?
― Asta nu mă privește decât pe mine.
― Uit-o! Cum ar îndrăzni ea să se compare cu fiica lui Djehuty, stăpânul
provinciei Iepurelui! Surorile mele și cu mine ne alegem bărbații care să ne
ofere plăcere. Tu ești unul dintre fericiții aleși.
Făcu să-i alunece încet de pe umăr una din bretelele rochiei.
― Plecați imediat! îi ceru Iker.
― Nu mă jigni, o să plătești scump!
― Terminați cu glumele acestea primejdioase și lăsați-mă în pace!
― E ultimul tău cuvânt?
― Ați înțeles bine.
Fata își așeză la loc breteaua, aruncându-i o privire dușmănoasă
ucenicului scrib, care aduna talerele.
― Nu uitați să luați ceea ce vă aparține.
― Îți trăiești ultimele ceasuri în această provincie, neobrăzatule!
*
După ce-și hrăni măgarul, Iker se duse în sala de mese. Abia la ultima
înghițitură de supă simți un gust ciudat. Bău multă apă ca să scape de
această impresie neplăcută, dar degeaba. Chiar și apa căpătase un iz
neplăcut.
Ucenicul scrib vru să-i vorbească bucătarului, dar acesta dispăruse.
Apoi, brusc, capul începu să i se învârtă. Cuprins de amețeală, Iker se
prăbuși și nu reuși să se mai ridice.
Cu toate că vederea i se încețoșase, desluși siluetele celor trei fete ale lui
Djehuty.
Cea mică se aplecă asupra victimei:
― Liniștește-te, n-o să mori otrăvit! Noi ți-am dat un somnifer ca să te
facem să ne fii pe plac. Acum, o să-ți dăm să bei vin de curmale, mult vin.
Îți vom stropi pielea și veșmintele cu el. Slujitorii din sala de mese vor
descoperi un biet scrib, beat turtă. E de râs, nu?
Iker încercă să se împotrivească, dar cuvintele sale se înlănțuiau anapoda,
contrazicându-se între ele.
 ― Somn ușor, obraznicule care ai îndrăznit să ne respingi! Când te vei
trezi, vom fi răzbunate. Iar tu vei pierde totul!
*
― Ești la fel ca o cârmă stricată, îi spuse generalul lui Iker, ca o capelă
fără zeul său, ca o casă goală! Poți face o maimuță să danseze, un câine să
te asculte, poți reuși să prinzi o pasăre din zbor, dar pe tine… cum să te
învăț? Inima ta e zbuciumată, urechile ― surde! Tu, unul dintre elevii mei,
te-ai îmbătat și ai necinstit veșmintele de scrib.
― Am căzut pradă unei uneltiri, declară învinuitul, a cărui minte era încă
tulbure.
Furia generalului păru să se mai domolească:
― Și cine sunt uneltitorii?
― Oameni care au profitat de încrederea mea.
― Spune-le numele!
― Sunt singurul vinovat, trebuia să mă arăt mai prudent. Ei mi-au otrăvit
mâncarea și m-au forțat să beau.
― Care „ei”?
― Dacă v-aș spune, nu m-ați crede. Și chiar dacă m-ați crede, n-ați
putea face nimic să-i pedepsiți pe vinovați. Singura lor țintă este să pierd
prețuirea pe care mi-ați arătat-o. Ce i se cuvine unui ucenic scrib găsit beat
dacă nu să fie izgonit din școală și chiar din provincia care l-a primit?
― Faptele sunt fapte, Iker! Și lămuririle pe care mi le-ai oferit sunt prea
încâlcite ca să le cred. Dacă vrei să-ți dovedești nevinovăția, spune cine-ți
sunt dușmanii și înfruntă-i!
― Nu ar duce la nimic, generale!
― Atunci, doar un semn din lumea de dincolo ar putea să-mi schimbe
hotărârea.
Sepi chemă doi soldați care urmau să-l însoțească pe Iker până la hotarul
de miazăzi al provinciei Iepurelui. Generalul regreta că se desparte de cel
mai bun elev al său, dar greșeala era prea gravă.
― Uitați-vă acolo, generale! exclamă un soldat, dându-se înapoi.
Un cameleon cu burta albă tocmai intrase în încăpere. Își ridică ochii
bizari către Sepi, care rosti repede o formulă de liniștire. După o scurtă
ezitare, animalul plecă.
― Cameleonul e unul dintre animalele prin care Anubis își arată
prezența, îl lămuri generalul pe Iker. Se pare că te bucuri de o protecție
divină.
― Nu mă mai alungați?
― Cine ar fi atât de nebun, să nu țină seama de apariția lui Anubis?
― Credeți, generale, că voi face parte cândva din Cercul de Aur din
Abydos?
Sepi încremeni. Iker avu sentimentul că privește în ochii pătrunzători ai
unei statui.
― Cine ți-a vorbit despre acest cerc?
― Nu e doar o plăsmuire a poeților, nu-i așa?
― Răspunde-mi la întrebare!
― Un grădinar. Drumurile noastre s-au întâlnit, apoi s-au despărțit.
― Poeții știu să ne facă să visăm, fiule! Dar tu muncește ca să ajungi
scrib și să te ocupi de ceea ce există cu adevărat.
37.
În fața lui Djehuty, înghesuit într-un scaun cu spătar înalt, fiicele sale
fremătau de nerăbdare.
― Putem să-ți vorbim, în sfârșit? îl întrebă cea mai mare.
― O clipă, să termin de citit acest raport!
Șeful provinciei strânse la loc papirusul fără să se grăbească.
― Ce-ați pățit, dragele mele?
― Tată, suntem indignate și cerem ajutorul judecătorului nostru suprem!
― Vorbești de zeița Maat?
― Nu, de tine! Fapte mârșave s-au petrecut pe pământurile tale și
vinovatul a rămas nepedepsit.
Djehuty păru impresionat.
― E foarte grav, într-adevăr. Puteți să-mi dați mai multe amănunte?
Sora cea mică interveni furtunos:
― Ucenicul scrib Iker a furat vin de curmale și s-a îmbătat. E o purtare
nedemnă și rușinoasă! Și în dimineața aceasta, l-am văzut pe ticălos
intrând din nou în școala generalului Sepi, ca și cum nimic nu s-ar fi
întâmplat! Trebuie să iei măsuri imediat, tată, și să-l izgonești pe Iker din
provincia noastră.
Djehuty își privi fiicele cu severitate, dar și cu ironie.
― Liniștiți-vă, dragele mele, am lămurit deja cele petrecute.
― Ce… vrei să spui?
 ― Nefericitul acesta de scrib a căzut pradă unor uneltiri, dar zeul Anubis,
apărut sub înfățișarea unui cameleon, ne-a ajutat să înțelegem că spunea
adevărul.
― A acuzat pe cineva? întrebă sora cea mare, înfricoșată.
― Nu, și aceasta e o dovadă în plus a generozității sale. Tu și surorile
tale nu aveți vreo bănuială?
― Noi? Dar cum… Nu, bineînțeles că nu!
― Mă îndoiesc. Să știți că îl socotesc pe Iker un viitor scrib de mare
valoare și nu voi mai îngădui niciun atac împotriva lui. Oricare ar fi
făptașul, va fi aspru pedepsit. Ne-am înțeles, dragele mele?
Cele trei fete ale lui Djehuty dădură din cap și ieșiră din sala de audiențe
unde pătrunse un bărbat mărunt, foarte slab, purtând un sac de piele care
atârna prea greu pentru corpul său…
― Ah, doctorul Gua! Vă aștept de ceva vreme.
― Sunteți stăpânul provinciei, i-o întoarse medicul pe obișnuitul său ton
înțepat, dar mai am și alți suferinzi de îngrijit. Între atâtea dureri de oase,
de urechi și de stomac, nu mai știu unde mi-e capul. Îți vine să crezi că toți
bolnavii s-au vorbit între ei în dimineața aceasta! Confrații mei ar trebui să
fie mai pricepuți și să pună mai multă inimă în ceea ce fac. Bun… Ce vă
supără azi?
― O digestie grea și…
― Am auzit destul. Mâncați prea mult, beți prea mult, munciți prea mult
și nu dormiți îndeajuns. Și apoi, aveți o anumită vârstă, cu care nu vreți să
vă împăcați. În fața acestei încăpățânări, medicina e neputincioasă. Nu are
rost să sper că vă veți schimba obiceiurile. Sunteți cel mai rău dintre
pacienții mei, dar sunt totuși obligat să vă vindec.
Fiecare consultație începea cu aceeași cuvântare. Djehuty se ferea să-l
întrerupă pe doctorul Gua, ale cărui leacuri erau mereu pe măsura
diagnosticului.
Din sac, doctorul scoase un vas care avea forma unui om, așezat cu un
genunchi pe pământ și ținând pe umăr, cu mâna stângă, un castron.
Inscripția trasată chiar de doctor spunea: „Am obosit să îndur atâtea”.
― Iată un amestec format din drojdie de bere, ulei de ricin și alte
ingrediente pe care nu aveți nevoie să le cunoașteți. Stomacul vă va lăsa în
pace, veți uita de digestie și veți crede că sunteți sănătos. Greșeală mortală,
dar ce pot eu să fac? Ne vedem poimâine.
 Furnică neobosită, Gua plecă să se ocupe și de alți pacienți.
Apoi fu rândul generalului Sepi să apară în fața guvernatorului
provinciei.
― Cum vă simțiți, stăpâne?
― Râu, dar cred că timpul înnoirii a sosit.
― Sacerdoții mei sunt gata, spuse Sepi. Apa din Abydos e pregătită.
― Vei avea nevoie de ajutorul unui scrib, de ce n-ar fi Iker?
Generalul avea îndoieli:
― Nu e puțin cam devreme?
― Este vreodată prea devreme pentru un om căruia zeii i-au hotărât
destinul?
― Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp pentru a-l pregăti, pentru…
― Dacă este, într-adevăr, cel care ne închipuim noi, zise Djehuty,
participarea la acest ritual îi va deschide și mai bine ochii. Dacă ne-am
înșelat, va ajunge un lăudăros care-și va frânge gâtul din cauza propriilor
amăgiri.
Sepi ar fi dorit să și-l protejeze mai bine pe cel mai bun elev, dar nu putu
decât să se încline în fața lui Djehuty.
*
Iker nu avea niciun fel de relație cu colegii săi care îl invidiau din cauza
excelentelor sale rezultate. Nimeni nu se îndoia că străinul era cel mai
strălucit elev din școală, mult înaintea celui de-al doilea. Nu numai că
pătrundea înțelesul celor mai anevoioase texte cu o ușurință uimitoare, dar
reușea să facă orice exercițiu ca și cum n-ar fi prezentat nicio dificultate.
Iar generalul Sepi tocmai îi încredințase întocmirea unui decret privind
modalitățile de măsurare a terenurilor după retragerea apelor revărsate.
Altfel spus, Iker fusese numit scrib al provinciei Iepurelui și în curând
avea să părăsească școala pentru a-și ocupa funcția.
De la pățania sa, tânărul nu înceta să-i pună întrebări amănunțite
bucătarului înaintea fiecărei mese. Acesta, știind că va fi considerat vinovat
dacă ar fi avut loc vreo întâmplare neplăcută, gusta din toate talerele.
― În această seară, îl avertiză Sepi, vei mânca mai târziu. Uneltele tale
sunt pregătite?
― Nu mă despart niciodată de ele.
― Atunci, urmează-mă!
 Iker simți că nu trebuia să pună nicio întrebare. Generalul era adâncit în
meditație, ca un soldat gata să se avânte într-un război.
*
Pe malul răsăritean al Nilului, în vârful unei coline, fuseseră săpate
mormintele stăpânilor din provincia Iepurelui. Cu o latură, ele dominau
fluviul, cu alta ― deșertul în care se afunda o cărare ce șerpuia printre
două faleze.
Luminat de numeroase torțe, păzit de doi soldați, locașul de veci pregătit
pentru Djehuty era impresionant, cu galeria sa adâncă, susținută de două
coloane cu capiteluri în formă de frunze de palmier, cu marea cameră
dreptunghiulară și cu mica sa capelă.
Iker se opri în prag.
― Ți-am poruncit să mă urmezi, îi reaminti Sepi.
Simțind un nod în gât, Iker pătrunse în mormânt cu pași șovăitori.
Djehuty stătea în picioare în fața capelei din capătul galeriei. Cu
șoldurile acoperite de o simplă pânză, ca în vremurile străvechi, părea mai
înalt și mai lat decât de obicei.
Dintr-o dată, lumina scăzu.
Doi sacerdoți, care purtau niște vase, se așezară de o parte și de alta a
guvernatorului provinciei. Singura lampă aprinsă era cea pe care o ținea
generalul Sepi.
― Rostește aceste formule! îi ceru el lui Iker. Prin vocea ta, ele se vor
împlini.
Tânărul scrib citi papirusul cu splendide nuanțe aurii:
― Fie ca apa vieții să-l purifice pe Stăpân, să-i adune la un loc energiile
și să-i împrospăteze inima.
Cei doi sacerdoți ridicară vasele deasupra capului lui Djehuty.
Iker se aștepta să vadă curgând din ele apă, dar fu orbit de razele de
lumină care învăluiră corpul bătrânului.
Nevoit să-și închidă ochii, Iker crezu la început că e o vedenie. Totuși, se
forță să-i deschidă cu riscul de a-și pierde vederea. O lumină blândă îl
acoperea acum pe Djehuty care părea să fi întinerit cu mulți ani.
― Tu care voiai să cunoști Cercul de Aur din Abydos, zise generalul
Sepi, privește-i puterea!
38.
 Iker nu închise un ochi toată noaptea.
Toate detaliile ciudatului ritual i se întipăriră în memorie și încerca
zadarnic să pătrundă înțelesul extraordinarelor cuvinte rostite de generalul
Sepi.
Neîndoielnic, trebuia să dea de urma celor care încercaseră să-l ucidă și
să descopere motivul faptelor lor, dar voia, de asemenea, să dezlege
misterul Cercului de Aur și s-o revadă pe sublima preoteasă, de care se
simțea tot mai îndrăgostit, pe zi ce trecea.
Prea multe sarcini și prea grele, misiuni cu neputință de îndeplinit pentru
un tânăr singur și fără noroc… Dar nu și pentru Iker! Bineînțeles, îndoiala
și chiar disperarea aveau să-l copleșească de mii de ori. Era însă de datoria
lui să le facă față și să-și croiască drumul, oricât ar fi fost de dificil.
Încercările și greutățile îi sporeau hotărârea. Dacă se va arăta incapabil
să le depășească însemna că era un laș și, atunci, viața sa n-ar mai fi avut
niciun rost.
― Scribul Iker este chemat la palatul guvernatorului provinciei, se auzi
vocea unui mesager.
Tânărul se îmbrăcă în grabă, își adună uneltele și le puse într-un sac de
piele pe care acum Vânt-de-Miazănoapte putea să-l care fără să obosească.
Djehuty era deja așezat comod într-una dintre lecticile sale.
― Să mergem! ordonă el.
Iker se aștepta să facă parte dintr-o cohortă de scribi care-și urmau
stăpânul pentru a înregistra declarații.
Dar nu mai era nimeni și, timp de câteva secunde, îl cuprinse spaima.
Cum ar putea el, un începător, să înlocuiască mai mulți scribi cu
experiență? Dar, pentru că nu avea de ales, trebuia s-o scoată la capăt.
Djehuty merse de-a lungul canalului care străbătea provincia, contemplă
zona înverzită și mlăștinoasă, unde se putea vâna, apoi o luară pe un câmp
unde întâlni țărani, grădinari, oameni care îngrijeau vița de vie și păstori.
Vizită după aceea atelierele olarilor, dulgherilor și țesătorilor, apoi stătu de
vorbă cu brutarii și berarii, cărora le recomandă să supravegheze mai bine
calitatea produselor lor, care, în ultimele săptămâni, lăsa de dorit.
Energia lui Djehuty era surprinzătoare. Cunoscându-și toți supușii, găsea
pentru fiecare cuvântul potrivit și îi dojenea fără asprime. Niciun moment,
șeful provinciei nu dădu semne de oboseală.
 Scribul său se dovedi a fi la înălțime, deși mâna îl durea din cauza
numeroaselor însemnări pe care trebuia să le facă.
În sfârșit, Djehuty se întoarse la palat unde își potoli setea cu bere slabă,
din care îi fu oferită și lui Iker, în timp ce guvernatorul provinciei îi
controla tăblițele.
― Nu te descurci prea rău, constată acesta. Să-mi întocmești un raport
care să mă ajute să verific dacă sfaturile mele sunt urmate. Vorbele sunt
importante, dar numai faptele contează.
― Un ritual este o faptă?
― Este chiar înfăptuirea supremă, căci repetă ceea ce zeii au împlinit
pentru prima oară.
― Ceea ce vi s-a întâmplat aseară, stăpâne…
― E un soi de regenerare, de care un om de vârsta mea, împovărat de
grele răspunderi, nu se poate lipsi. Ți-ai dat seama de bogăția acestei
provincii și de nevoia de a munci cu îndârjire pentru a o păstra? Nimeni,
aici, nu strâmbă din nas când trebuie să-și îndeplinească îndatoririle. Și
dacă vreunul vrea să mă păcălească, nu-mi trebuie mult timp ca să-l aflu.
Doar un singur om vrea să distrugă acest frumos echilibru: faraonul
Sesostris. El e dușmanul nostru, Iker!
Tânărul scrib fu tulburat. Guvernatorul provinciei nu vorbea la
întâmplare… Îi va dezvălui oare și numele celui care încercase să-l
omoare?
Djehuty se putea arata satisfăcut de starea bună a ogoarelor sale, dar lipsa
informațiilor de la Curtea din Memphis îl cufunda într-o profundă neliniște.
Această izolare nu dovedea, oare, că regele îl bănuia de complicitate cu
răsculații din Sichem? Dacă era așa, trebuia să-și ia bastonul de pelerin și
să-i convingă pe guvernatori să se unească pentru a respinge inevitabilul
atac al faraonului.
Dar generalul Sepi era de altă părere. El nu avea încredere în această
alianță de moment care, din punctul său de vedere, urma să ducă la o
înfrângere usturătoare și păgubitoare pentru toți aliații. Ar fi fost mai
nimerit să cadă la o înțelegere cu Sesostris care poate avea să admită, în
cele din urmă, ideile lui Djehuty.
Dar acesta din urmă încă șovăia.
Și astfel de tergiversări, atât de nepotrivite firii sale, îl făceau nervos.
 Un ibis negru se așeză nu departe de Iker și-l privi cu insistență. Făcu
vreo câțiva pași, înainte de a se opri și a-și lăsa în pământul moale forma
ghearelor. Cu ciocul însemnă vârful triunghiului care luase astfel naștere,
apoi se înălță și se pierdu în văzduh.
― Ce crezi că înseamnă? îl întrebă Djehuty.
― Am învățat că putem consuma cu toată încrederea apa din care beau
ibișii, care ne transmit lumina începutului prin diferite semne. Iată aici unul
dintre ele, stăpâne; triunghiul ― prima formă a gândirii creatoare. Cu alte
cuvinte, înfăptuiți la rândul vostru ceva de mare importanță și grijile vor
dispărea!
― Învățătorul tău te-a îndrumat bine! Aceasta ar putea fi soluția, într-
adevăr!
În mintea lui Djehuty, un incredibil proiect prinsese contur. Dacă reușea
să-l realizeze, însuși Sesostris va fi uimit.
― Generalul Sepi mi-a vorbit despre Cercul de Aur din Abydos, începu
Iker. Mi-ar plăcea…
― Generalul Sepi este plecat în misiune pentru o perioadă lungă. Iar tu
vei avea mult de muncă. Începând din această seară, vei locui la palat unde
ți s-a pregătit o cameră de lucru. Vei strânge toate rapoartele care se referă
la realizările și slăbiciunile provinciei mele, și vei scoate din ele
informațiile hotărâtoare. Vreau să știu de ce suntem în stare în cazul unei
confruntări.
*
Așezat pe un scaun din stuf, Gură-Pocită termina de înfulecat o pulpă de
gazelă, în timp ce Shab Strâmbu’ se plictisea privind florile de papirus ce
dansau în vânt.
― Am așteptat destul, Strâmbule! E timpul să plecăm.
Shab își epuizase toate argumentele. De data aceasta, chiar și el știa că
Prevestitorul nu avea să mai vină. Lipsit de o asemenea căpetenie însă,
redevenea un hoț mărunt, fără niciun viitor.
― Ne descurcăm bine împreună, fu de părere Gură-Pocită. Nimeni nu ne
va rezista. Bogatele case din Deltă sunt ale noastre! Uită trecutul, prietene,
și hai să pornim în căutarea norocului!
Un strigăt de durere umplu aerul umed al mlaștinii.
― Pândarul… pândarul a fost atacat!
 Luptătorii instruiți de Gură-Pocită își înșfăcară armele și se răspândiră
împrejur pentru a se năpusti asupra atacatorului, după ce-l vor încercui.
Apariția Prevestitorului îi țintui locului:
― Care dintre credincioșii mei îndrăznește să se lege de mine?
― Ați… ați scăpat! exclamă Shab, încântat.
― Asta-i bună! constată Gură-Pocită. Ați dărâmat pereții închisorii?
― Mai mult decât atât, dușmanii noștri își închipuie că l-au executat pe
Prevestitor. Pentru egipteni, el nu mai există. Dispunem, așadar, de un
avantaj de apreciat: putem acționa din umbră, fără ca nimeni să bănuiască
de unde vin loviturile.
Shab Strâmbu’ sorbea cuvintele călăuzei sale.
― Nu ar trebui să continuăm să răspândim răzmerița în Canaan, stăpâne?
― Faraonul Sesostris a răspuns cu multă forță și a răscolit în lung și-n
lat toată regiunea cu armata sa. Noua garnizoană din Sichem este alcătuită
din soldați adevărați, care vor înăbuși cu cruzime orice încercare de
răzvrătire. Dar nu acest lucru e cel mai grav. Traversând târgușoarele și
satele, mi-am dat seama de lașitatea oamenilor. Niște oi care nu sunt în
stare să se ridice împotriva cotropitorilor și să-și dea viața pentru a impune
credința în adevăratul zeu. Să ne bizuim pe ei este o amăgire.
― Pe mine, nu mă surprinde, afirmă Gură-Pocită. Nu m-am încrezut
niciodată în acești fățarnici. Dar noi nu suntem lași.
― Presupun că aveți în mod sigur un nou plan, îndrăzni Shab, neliniștit.
― Aventura de la Sichem s-a dovedit foarte folositoare, întări
Prevestitorul.
― Atunci, interveni Gură-Pocită, începem cu o gospodărie sau cu
locuința unui înalt demnitar?
― Alege tu cea mai bună soluție!
― O gospodărie mai retrasă, cu slujitori puțini. Trebuie, mai întâi, să ne
deprindem cu lucrurile acestea în ceea ce privește prada…
― O vei păstra în întregime. Shab, cinci oameni și cu mine ne vom
stabili la Memphis!
― Memphis… Dar orașul e plin de soldați.
― Nu vom face nicio nelegiuire. Din contră, o să ne amestecăm printre
locuitori, ca niște negustori cinstiți, pentru a culege cât mai multe
informații. Ca să obțin victoria, am nevoie să-l cunosc mai bine pe acest
faraon și pe cei care-l înconjoară. De aceea ținta noastră e să dobândim un
aliat chiar în interiorul palatului.
― Peste putință! consideră Gură-Pocită.
― Nu avem altă posibilitate, prietene! Tu, prin atacurile tale, te vei
îmbogăți și îmi vei da ajutorul necesar atunci când ți-l voi cere. Și niciodată
nu te vei gândi să mă trădezi, nu-i așa?
Privirea Prevestitorului era mai înspăimântătoare decât a unui demon al
deșertului.
Gură-Pocită înțelese că omul cu turban îi ghicise intențiile și că nu avea
nicio șansă să-l înșele.
Când Prevestitorul îi puse mâna pe umăr, avu impresia că ghearele unei
păsări de pradă i se înfipseseră în carne:
― Aveai o soartă măruntă de pungaș și eu îți ofer un destin de criminal
care va îngrozi o țară întreagă. Încetează să te porți ca un amărât de tâlhar
și înțelege că puterea supremă se sprijină pe doi stâlpi: violența și mita. Tu
vei fi primul, iar Shab ― al doilea. Norocul te va răsplăti, credinciosul meu
prieten, și vei avea parte de ceea ce îți dorești. Dar trebuie să fii răbdător,
să nu lovești decât pe ascuns și să înaintezi cu pași mărunți.
Pentru prima dată, Gură-Pocită crezu cu adevărat într-o cuvântare de-a
Prevestitorului. Acest bărbat era o adevărată căpetenie ce știa să conceapă
și să impună o strategie. Să i te supui însemna forță, nu slăbiciune.
― Îmi convine, hotărî Gură-Pocită.
39.
Sub ochiul critic al Marelui Trezorier Senankh, scribii împărțeau ordine
celor însărcinați cu întărirea digurilor și îngrijirea canalelor, în așteptarea
viitoarei revărsări a apelor. Având în vedere importanța acestor lucrări,
țăranii fuseseră chemați pentru îndeplinirea corvezilor care constau în
ridicarea în vârful terasamentelor a pământului care alunecase, în curățarea
fundului gurilor de apă și bazinelor, și în acoperirea spărturilor. Căldura
puternică de iunie făcea munca anevoioasă, dar fiecare știa că toate acestea
trebuiau neapărat executate dacă voiau să rețină cât mai multă apă ca să le
ajungă pentru irigarea câmpurilor și a grădinilor, până la următoarea
revărsare. Unele echipe strângeau rezerve de lemn uscat pentru iarnă, iar
altele umpleau urcioarele cu fructe uscate, hrană absolut necesară în cursul
primelor zile ale inundației, când nu se putea naviga pe Nil. Forțate să
trăiască în izolare, anumite sate trebuiau să se îngrijească să aibă ce mânca.
La prima vedere, totul mergea bine. Dar Senankh aștepta o informație
vitală din sudul regatului.
Un curier al armatei fu cel care i-o aduse. Îndată, fața veselului Senankh
se crispă. Deși tocmai se pregătea să savureze o gustare consistentă, îi pieri
toată pofta de mâncare.
Cu un pas mai sprinten decât de obicei, porni spre Curtea faraonului unde
colegul său Sehotep își întrerupse munca pentru a-l primi fără întârziere.
Senankh le dădu vestea cea proastă:
― Ar trebui să-i spunem și Luminăției Sale sau e mai bine să-i ascundem
adevărul?
― Ești îndreptățit să-ți pui această întrebare, fu de acord Sehotep. Dacă
îl înștiințăm, nu va sta degeaba și se va deda la fapte nechibzuite. Dar
facem parte din consiliul său și săvârșim o mare greșeală dacă tăcem.
― Aceasta este și părerea mea.
Cei doi miniștri solicitară audiență, iar Senankh luă cuvântul.
― Luminăția Ta, se adeverește că ciclamele își îndreaptă rădăcinile tot
mai departe ca să absoarbă apa. Nu mai rămâne nicio speranță: revărsarea
Nilului va fi prea slabă. Cu alte cuvinte, după trei ani destul de buni care ne-
au permis să ne refacem rezervele de grâne, ne așteaptă foametea.
― Nenorocirea aceasta n-a apărut din întâmplare, aprecie Sesostris.
Salcâmul lui Osiris de la Abydos se usucă, iar stăpânul inundațiilor ne arată
astfel nemulțumirea sa. Trebuie să mă duc la Elephantina pentru a-l venera
și a restabili armonia.
Tocmai aceasta era hotărârea de care se temeau cei doi miniștri:
― Luminăția Ta, regiunea nu e sigură, îi reaminti Senankh. Guvernatorul
provinciei vi se opune cu încăpățânare și are la îndemână trupe a căror
cruzime este renumită. Mai mult, pentru a ajunge la Elephantina, va fi
nevoie să treceți prin mai multe ținuturi care vă sunt vrăjmașe. Fără nicio
îndoială, corabia în care veți călători va fi atacată.
― Crezi că nesocotesc aceste pericole? Dar există unul și mai mare:
foametea. Oricare ar fi urmările, voi încerca s-o îndepărtez.
― În acest caz, Luminăția Ta, trebuie să mobilizăm toată armata.
― Să nu ridicați garnizoanele din Canaan. Numai prezența soldaților va
menține pacea pe care am restabilit-o. Mie îmi va fi de ajuns o mică flotă de
corăbii ușoare. Să fie, așadar, pregătită cât mai repede.
*
Generalul Nesmontu alese el însuși cele 20 de corăbii și echipajele lor,
dar această plecare nu-i era cu niciun chip pe plac și nu se abținu să i-o
spună suveranului său, care îl ascultă cu atenție.
― Să zicem, Luminăția Ta, că noul vostru aliat, Uakha, nu e un prefăcut
și va sta deoparte. Dar acesta nu e un motiv pentru a-i uita pe ceilalți cinci!
Mai întâi, grupul celor trei: Khnum-Hotep, Djehuty și Ukh, care degeaba
includ cuvântul hotep, „pace”, în numele lor, căci nu se gândesc decât cum
să-și îngroașe rândurile trupelor înarmate. Din fericire, fiecare ține atât de
mult la propriile privilegii, încât sunt incapabili să se unească. Presupunând
că treceți peste această piedică, vă veți lovi de Up-uaut, guvernatorul
provinciei Asyut. Un adevărat războinic care nu se va da înapoi de la un
atac nimicitor! Dacă, prin minune, ajungem la Elephantina, ne rămâne ce e
mai rău, Sarenput, cu bandele sale de nubieni mai sălbatici decât fiarele.
Sper că am vorbit limpede, Luminăția Ta!
― Nici nu se putea mai limpede decât atât, generale! Corăbiile mele sunt
gata?
― Dar, Luminăția Ta…
― În viața oricărui om vine un moment în care, indiferent de rangul său,
trebuie să-și dovedească valoarea. Pentru mine, această clipă a sosit și
fiecare o simte. Ori salvez Egiptul de la foamete, ori nu sunt demn să-l
conduc.
― Știți totuși că nu avem nicio șansă și că această călătorie se va
încheia cu un dezastru.
― Dacă vântul de miazănoapte ne este favorabil, iar corăbierii ―
pricepuți, ne vom bucura de un avantaj deloc de lepădat: iuțeala.
― I-am ales pe cei mai buni. Și teama de moarte îi va face și mai
puternici.
Porunca fiind poruncă, bătrânul general nu-și mai puse întrebări. Și sub
comanda sa, niciun soldat nu se va dovedi laș.
*
Medes suferea de diaree, care nu era pricinuită nici de căldură, nici de
mâncare, ci de teama de a vedea ivindu-se corăbii pline de oameni cu
intenții dușmănoase. La gândul că ar putea fi străpuns de o săgeată sau
căsăpit de o sabie, măruntaiele sale cedaseră. Nici măcar prezența lui Sobek
Păzitorul nu-l liniștea. Oricât ar fi fost de iscusit, cum ar fi reușit să țină
piept unui atac violent al guvernatorilor provinciilor?
Medes își închipuise altfel prima sa participare la o călătorie regală; cu
toate acestea trebuia să facă impresie bună, fără să ridice nici cea mai mică
obiecție cu privire la această aventură nebunească, în care aveau să piară
toți înalții demnitari ai Egiptului.
― Nu vă simțiți bine? îl întrebă Sehotep, purtătorul sigiliului regal, cu un
zâmbet răutăcios.
― Ba da, ba da, dar vremea aceasta apăsătoare îmi întoarce stomacul pe
dos.
― După câte îmi dau eu seama, furtuna nu va întârzia să izbucnească.
― Atunci va trebui să acostăm. Corăbiile noastre nu sunt destul de solide
ca să suporte mânia Nilului.
― Desigur. Beți puțină bere slabă și mâncați pâine uscată, vă vor potoli
crampele.
În momentul în care flotila pătrunse în prima zonă periculoasă, cerul se
dezlănțui. Fulgerele îl brăzdau, tunetele bubuiau cu o violență neobișnuită.
La bordul vasului regal, se pregăteau manevrele de acostare.
― Mergem mai departe! ordonă Sesostris.
― Luminăția Ta, obiectă generalul Nesmontu, ar fi prea primejdios!
― E cea mai bună șansă a noastră să trecem peste piedici. Corăbierii pe
care i-ai ales nu sunt cei mai buni?
Înmărmurit, Medes văzu cum corabia din fruntea celorlalte rămase în
mijlocul fluviului și înfruntă vijelia, iar celelalte făcură la fel.
În pragul leșinului, Medes se refugie în cabina sa ca să nu asiste la
naufragiu.
Valuri furioase făcură să geamă corăbiile, catargele se îndoiră aproape să
se rupă, bastingajele fură smulse. Doi oameni căzură în apă și nimeni nu
reuși să-i salveze.
Sesostris însuși mânuia cârma. Ținându-se drept, înzestrat cu o
excepțională putere de concentrare, înfruntă fără șovăire mânia lui Seth.
Când lumina străpunse norii negri și groși, Nilul începu să se liniștească
și regele îi încredință din nou căpitanului cârma.
― Vrând să ne distrugă, Seth ne-a ajutat, observă Sesostris. Îi va fi adusă
o ofrandă!
 Monarhul aprinse un recipient pentru încălzit, pe care puse să ardă o
figurină de pământ, ce reprezenta o antilopă străpunsă de un cuțit. În inima
deșertului, uimitorul animal era capabil să reziste celor mai înăbușitoare
călduri. Nu i-ar putea transmite și regelui puțin din această însușire?
― Am trecut, constată generalul Nesmontu. Așa că trei guvernatori de
provincie nu ne mai pot ataca!
Dar încrederea și bucuria fură de scurtă durată.
― Acum, anunță generalul, urmează provincia Asyut și acest Up-uaut
pus pe harță. Mai bine să luăm măsurile necesare în vederea unei înfruntări
cumplite.
*
Noaptea cobora când flotila intră în cea de-a doua regiune periculoasă.
După mai multe zile de navigație neîntreruptă, oamenii se obișnuiseră. Și
niciunul nu ar fi riscat să înainteze pe întuneric, mai ales în această perioadă
când toanele fluviului erau la fel de primejdioase ca și hipopotamii.
― Propun să ne odihnim două zile ca să ne pregătim de luptă.
― Vom merge mai departe, decise Sesostris.
Bătrânul general se sufocă de enervare:
― Dacă ne luminăm drumul cu torțele, trupele înarmate din Asyut ne vor
descoperi cu ușurință.
― Tocmai de aceea torțele vor rămâne neaprinse.
― Dar, Luminăția Ta, eu…
― Știu, Nesmontu! Dar singura soluție este să ne forțăm norocul.
Aflat la prora primei corăbii, Sesostris indica viteza și direcția. Într-o
noapte cu lună plină, sarcina se anunța foarte anevoioasă. Însă faraonul nu
comise nicio greșeală, nicio divinitate nu i se opuse și flotila alunecă pe o
apă liniștită.
*
Nesmontu era mândru să slujească un om atât de experimentat ca
Sesostris. Ordinele sale erau dificil de îndeplinit, desigur, dar faima
monarhului nu înceta să sporească în rândul corăbierilor și a soldaților.
Când aveau în frunte un astfel de comandant care lua parte el însuși la
acțiuni, cum să le fie frică?
Totuși, priveliștea ce se întindea sub ochii călătorilor îi întristă.
În apropiere de Elephantina, malurile fluviului erau surpate. Oamenii și
animalele sufereau de o căldură copleșitoare, culturile pârjolite de soare
așteptau revărsarea apelor. Măgarii continuau să poarte sacii cu grâu dintr-
un sat în altul, în timp ce țăranii încheiau treieratul. Fiecare pas, fiecare gest
cereau eforturi istovitoare.
― Luminăția Ta, zise Nesmontu, am fost descoperiți.
Generalul arătă către un nubian cocoțat în vârful unui palmier, care îi
făcea semne altuia, aflat nu departe de el. Din copac în copac, vestea sosirii
unor corăbii necunoscute avea să ajungă repede la urechile lui Sarenput.
― N-ar fi mai înțelept să ne oprim și să ne punem la punct planul de
bătaie? întrebă Nesmontu.
― Mergem mai departe.
Vântul se oprise, vâslașii înaintau încet, inimile soldaților băteau mai
tare. O ciocnire cu trupele locale, numeroase și bine înarmate, n-ar fi
tocmai o plăcere. În lipsa unei minuni, lupta era pierdută dinainte.
După o perioadă de oarecare liniște, în cursul căreia sănătatea i se
îmbunătățise, pe Medes îl încercau din nou dureroase crampe la stomac.
Trupele lui Sarenput erau cunoscute pentru ferocitatea lor.
Și dacă inevitabila înfrângere a lui Sesostris, inconștient de superioritatea
adversarului său, s-ar transforma într-o victorie a lui Medes? Ar trebui doar
să sară pe mal la momentul potrivit, să se îndrepte spre soldații lui
Sarenput, să-i jure credință, să-i dezvăluie secretele Curții din Memphis și
să-i propună o alianță.
Cu nervii încordați, Sobek se pregătea să-și apere regele chiar cu prețul
vieții. Înainte de a reuși să se apropie de el, dușmanul va suferi asemenea
pierderi, încât va sfârși, poate, prin a da înapoi. În orice caz, trebuia să
spere.
Sehotep părea destins ca un comesean invitat la un banchet atât de ales,
că nu putea să lipsească sub niciun motiv. Observându-l, cine și-ar fi
închipuit că frica îl rodea?
― Au sosit, Luminăția Ta, îl anunță generalul Nesmontu, cu o față gravă.
Sarenput luase amenințarea în serios, din moment ce toate corăbiile sale
erau înșirate pe Nil.
― Nu m-am gândit că are chiar atâtea! zise, trist, bătrânul general.
― Provincia sa e cea mai întinsă din Egiptul de Sus. Iar Sarenput îi
folosește cât se poate de bine bogățiile. Iată încă o înaltă căpetenie care nu
a înțeles lucrul cel mai important: să administrezi bine nu e de ajuns pentru
a menține legătura dintre cer și pământ, al cărei chezaș e faraonul.
 ― Dacă trebuie, Luminăția Ta, ne vom bate! Dar e cu adevărat nevoie de
un măcel?
40.
Faraonul Sesostris privea cum se apropie corabia guvernatorului
Sarenput care stătea drept la proră. Cu fața lată, fruntea mare, ochii
îndepărtați, pomeții ascuțiți, gura fermă și bărbia pronunțată, stăpânul
locurilor avea trupul unui om nemilos și energic. Pe piept, îi atârna o
amuletă în formă de nod magic, agățată de un șirag de perle.
Fără să șovăie, urcă la bordul corăbiei regale.
― Luminăția Ta, începu el cu o voce iritată, îmi pare rău că nu am fost
înștiințat de această vizită. Deoarece faraonul în persoană a venit până aici,
presupun că pricina călătoriei este de cea mai mare însemnătate. De aceea
vă invit să mă urmați până la palatul meu, unde vom sta de vorbă la adăpost
de urechile curioase.
Regele consimți.
Sarenput se întoarse pe corabia sa și cortegiul porni spre cheiul principal
din Elephantina.
― Refuzați, îl sfătui generalul Nesmontu pe faraon. Pe pământ, nu putem
să vă apărăm. Fără îndoială, e o capcană!
Sesostris rămase tăcut până când corabia acostă.
― Nimeni să nu mă urmeze! porunci regele în timp ce părăsea puntea.
Încadrat de oamenii lui Sarenput, față de care era mai înalt cu un cap,
monarhul fu întâmpinat în poarta palatului de cei doi câini ai stăpânului
provinciei, un mascul negru, zvelt, cu capul delicat și picioare înalte, și o
femelă mult mai mica, grasă, cu mamele proeminente.
― Pe ea o cheamă Gazela, îl lămuri Sarenput pe Sesostris, și se bucură
de protecția lui Prieten-Bun. Are grijă de ea ca și cum i-ar fi mamă.
Prieten-Bun se apropie de rege și îi linse mâna. Căpătând încredere,
Gazela se frecă de picioarele suveranului.
― Se întâmplă foarte rar ca acești doi câini ai mei să se arate atât de
prietenoși cu un necunoscut, se miră Sarenput.
― Nu sunt un necunoscut, ci faraonul Egiptului de Sus și de Jos.
Un timp foarte scurt, Sarenput rezistă privirii pătrunzătoare a regelui.
― Intrați, Luminăția Voastră!
 Precedat de cei doi câini care îi arătaseră drumul, Sesostris pătrunse într-
un somptuos palat și ajunse în sala de audiență susținută de două coloane
pictate cu motive florale, unde se găsea deja Uakha, guvernatorul provinciei
Cobrei.
Bătrânul se ridică și se înclină.
― Nu v-am distrus corăbiile, îi explică Sarenput, datorită stăruinței
prietenului meu, aici de față. El e convins că vreți să evitați acest dezastru.
De aceea, m-a rugat să nu mă împotrivesc încercării voastre de a face ca
revărsarea apelor să fie bogată.
― Este chiar dorința mea, Sarenput!
― Permiteți-mi să fiu sincer, Luminăția Voastră, nu cred în această
poveste! De fapt, sunteți aici pentru a pune stăpânire pe provincie.
― Cu doar 20 de corăbii ușoare?
Sarenput se zăpăci.
― E puțin, îmi dau seama, dar…
― Să începem cu lucrul cel mai important, Maat, eterna lege a vieții. Ea
creează ordinea lumii, a anotimpurilor, adevărul și dreptatea, o bună
conducere, o viață armonioasă. Datorită lui Maat, ritualurile permit forțelor
divine să rămână pe pământul nostru. Cei care vor s-o respecte pe Maat
trebuie să urmeze calea dreptății în gândire, în cuvinte și în fapte. Te
numeri printre aceștia, Sarenput?
― Cum puteți să vă îndoiți, Luminăția Voastră?
― În acest caz, juri pe viața faraonului că nu ești vinovat de crima
săvârșită împotriva salcâmului lui Osiris, din Abydos?
Uimirea șefului de provincie nu părea prefăcută:
― Ce… ce s-a întâmplat acolo?
― O vrajă blestemată s-a abătut asupra noastră, salcâmul se usucă. De
aceea, există primejdia ca lichidul dătător de viață, dăruit de Osiris, să ne
lipsească și toată țara să fie sortită foametei. Aici, la Elephantina, ia naștere
izvorul ascuns al Nilului. Aici odihnește una din formele lui Osiris. Cu
siguranță că pacea sa a fost tulburată pentru a împiedica apa să-și
răspândească binefacerile.
Judecata monarhului îl impresionă adânc pe Sarenput, care refuza totuși
s-o accepte.
― Nu e cu putință, Luminăția Voastră! Nimeni n-ar îndrăzni să intre pe
pământul din Biggeh, nicio ființă umană nu e primită. Soldații mei îl păzesc
cu strășnicie, grija și atenția lor nu poate fi înșelată.
― Sunt convins de contrariu și datoria mea e să statornicesc iar mișcarea
continuă a energiei, care a fost întreruptă. Lasă-mi cale liberă spre ostrov!
― Păzitorii lumii de dincolo vor trimite fulgere împotriva voastră!
― Mă încumet, totuși!
Înțelegând că acest rege cu trup de uriaș nu avea să renunțe, Sarenput
acceptă să plece împreună cu el și cu Uakha spre Biggeh. După ce merseră
de-a lungul insulei Sehel, în fața căreia se întindeau vaste cariere de granit,
guvernatorul provinciei ramase pe loc la picioarele primei cataracte, o
învălmășeală de stânci de netrecut în această perioadă a anului. De aici,
pornea un drum pentru cărăuși, protejat de un perete din cărămizi, care
unea debarcaderele situate la capetele de nord și de sud ale cataractei.
― Nimic nu e mai eficient decât această stavilă pentru a controla
mărfurile care vin din Nubia, afirmă Sarenput cu mândrie. Dările strânse de
vameșii mei sporesc bogăția provinciei.
Văzând că suveranul era prea concentrat asupra sarcinii sale pentru a se
interesa de astfel de amănunte concrete, vorbărețul demnitar, puțin jignit, se
cufundă în muțenie.
O barcă ușoară străbătu distanța scurtă care separa malul de insula
interzisă.
― Luminăția Voastră, aș putea, pentru ultima dată, să vă sfătuiesc să
renunțați?
― Nu văd unde sunt soldații tăi.
― Supraveghează drumul cărăușilor, locurile de trecere și…
― Dar nu și Biggeh.
― Cine ar îndrăzni să pună piciorul pe pământul sacru al lui Osiris?
― S-au atins deja de salcâmul din Abydos.
Corabia trase la mal.
O liniște ciudată înconjura locul sacru. Nicio pasăre nu cânta, nicio
suflare de vânt nu-și făcea simțită prezența. Regele pătrunse într-un labirint
vegetal format din salcâmi, curmali și tamarini.
― Dacă Sesostris reușește să ne ofere îmbelșugata revărsare de ape, de
care avem nevoie, voi deveni slujitorul lui credincios, îi jură Sarenput.
― Îți voi aminti de acest jurământ, zise Uakha.
*
 Adăpostite sub frunze, 365 de mese de ofrandă, câte una pentru fiecare zi
a anului, erau așezate în jurul unei stânci. În interiorul ei, se afla o grotă
numită „Cea-care-l-adăpostește-pe-stăpân”, adică pe Osiris.
Pe fiecare masă de ofrandă, se găsea un vas cu lapte. În fiecare zi,
prețiosul lichid, izvorât din stele, era reînnoit de puterile creatoare care
acționau departe de privirile oamenilor.
Cinci dintre aceste vase, care corespundeau ultimelor cinci zile ale
anului, anume închinate lui Isis și Osiris, fuseseră sparte.
Sesostris înțelese de ce revărsarea apelor urma să fie neîndestulătoare.
Cineva pângărise locul sacru, energia nu mai însuflețea apele.
Căutând o urmă care să-l conducă spre vinovat, regele descoperi o bucată
de lână, material cu desăvârșire interzis preoților egipteni care nu purtau
decât țesături din in. Cel care venise aici nu cunoștea obiceiurile rituale sau
nu ținea seama de ele.
Bătăi de aripi tulburară liniștea locului. Un șoim și un vultur poposiseră
în vârful stâncii și îl priveau fix pe străin.
― Sunt servitorul vostru! Luminați-mi calea pe care trebuie să merg!
Șoimul își luă zborul, dar vulturul rămase nemișcat.
― Mulțumire ție, zeiță-mamă! Ceea ce trebuie va fi împlinit.
*
Sarenput nu-și crezu ochilor. Faraonul era încă viu!
― Acum, spuse Sesostris, cunosc rădăcina răului.
― Puteți s-o înlăturați, Luminăția Voastră?
― Îndrăznești să crezi că zeița l-a abandonat pe faraon? Privește în
depărtare, Sarenput, și ascultă cu atenție vocea ei!
La început, nu se zări decât un punct luminos la orizont, ca o nălucă.
Apoi crescu până când se contură o barcă. Și delicata luntre înaintă încet
spre insula sacră. La bord, se aflau un vâslaș obosit și o tânără de o
eleganță neîntrecută. Chiar și Sarenput, care avea iubite nubiene de o
frumusețe fără egal, fu năucit.
Din ce lume venea această ființă cu forme perfecte, față senină și privire
atât de luminoasă încât înălța sufletele celor din jur?
Tânăra preoteasă purta o rochie albă, lungă, prinsă cu o cingătoare
garnisită, sus și jos, cu șireturi galbene, verzi și roșii. Peruca ei lungă îi
lăsa totuși urechile descoperite. La încheieturile mâinilor, avea brățări de
aur și de lapislazuli. La gât, îi atârna un scarabeu din comalină montat în
aur.
― Cine este? întrebă Sarenput, înrobit.
― O preoteasă din Abydos de al cărei ajutor nu mă pot lipsi, răspunse
monarhul. Într-un ritual pentru atragerea bunăvoinței apelor a întruchipat
vântul de la miazăzi.
La pupa, se vedeau o harfă mică, un papirus rulat și pecetluit, și o
statuetă a lui Hapy, duhul jumătate femeie, jumătate bărbat, al fluviului.
― Pregătiți ofrandele, le porunci Sesostris celor doi guvernatori de
provincie, înainte de a dispărea împreună cu preoteasa în labirintul vegetal.
În fața grotei Nilului rămaseră pe loc. De pe stânca ascuțită, vulturul și
șoimul îi urmăreau cu privirea.
― Isis l-a regăsit pe Osiris, rosti faraonul. Ultima piedică e înlăturată,
fructele de avocado s-au copt, canalele pot fi deschise și umplute cu apă
proaspătă. Fie ca izvoarele Nilului să-și arate dărnicia, șoimul să-l
protejeze pe rege, iar vulturul să fie mama sacră care învinge moartea.
Tânăra femeie cânta la harfa cu patru corzi. Între cutia de rezonanță și
consolă era fixat nodul magic al lui Isis, lucrat în lemn de sicomor. Partea
de deasupra era împodobită cu capul zeiței Maat, care veghea ca acest
instrument, la care era dificil de cântat, să insufle o armonie liniștitoare.
― Fie ca faraonul să mănânce pâinea lui Maat și să-i bea roua, cânta fata
cu voce blândă, într-un ritm lent.
În grotă, pământul se mișcă și apăru un șarpe verde, enorm, care formă
din trupul său un cerc, apoi își înghiți coada.
― Ciclul anului trecut s-a încheiat, zise suveranul, el dă naștere noului
an. Devorându-se pe sine însuși, timpul servește drept reazem eternității.
Fie ca șarpele izvorului Nilului să asigure existența Celor Două Regate!
Șoimul și vulturul se înălțară și zburară în cercuri largi, protectoare, în
jurul monarhului și al preotesei care rupse pecetea papirusului, îl desfășură
și intră cu el în grotă.
Aici, îl scufundă într-un vas de aur. Neavând nicio inscripție, papirusul se
dizolvă în câteva secunde.
Tânăra îi întinse regelui vasul.
― Beau cuvintele puterii ce sălășluiesc în secretul revărsării apei, pentru
ca ele să prindă viață prin vocea mea și să-și răspândească energia.
*
 În prezența lui Sarenput, a lui Uakha, a demnitarilor provinciei și a unei
mulțimi atente și pioase, Sesostris împlini marea ofrandă către inundația
care începuse.
Faraonul aruncă în apele fluviului statueta lui Hapy, pătrunsă de puterea
izvoarelor secrete, un papirus pecetluit, flori, fructe, pâini și prăjituri.
În înaltul cerului, Sothis strălucea. În toate templele Egiptului, lămpile
fuseseră aprinse.
Îndoiala nu-și mai avea rostul: judecând după puterea Nilului al cărui
nivel creștea repede, revărsarea avea să fie abundentă.
― Hapy, apa ta e oglindirea suflului ceresc! Fii iară Tatăl și Mama
noastră! Să rămână deasupra apei doar movilele de pământ, ca în prima
dimineață a lumii când tu ai ieșit din Nun, oceanul de energie, pentru a da
viață acestei țări.
Strigătele de bucurie salutară ultimele cuvinte ale lui Sesostris, care, în
fruntea procesiunii, porni spre templul din Elephantina unde, timp de mai
multe zile, urmau să fie rostite formulele puterii menite să sporească
revărsarea apelor.
― A reușit, constată Sarenput. Acest rege este un adevărat faraon!
― Iar tu trebuie să-ți ții jurământul! îi reaminti Uakha. Provincia ta, ca și
a mea, este de acum înainte, în slujba lui Sesostris.
41.
În ciuda condițiilor grele de muncă, tânărul bărbat nu se plângea. Cu
ajutorul soției sale și a trei țărani curajoși, cultiva un pământ suficient de
rodnic pentru a-i hrăni, a le permite să-și cumpere mobilă și veșminte, și
chiar să se gândească la mărirea proprietății. Într-un an sau doi, va mai
angaja câțiva țărani și-și va construi o casă nouă. Și dacă va reuși să sece
terenul mlăștinos care se întindea lângă bucata sa de pământ, avea să
primească un ajutor de la stat.
Flămând, stăpânul gospodăriei intră în coliba de stuf unde soția sa avea
obiceiul să lase un coș cu de-ale gurii.
Dar, de data aceasta, nu găsi nimic.
Degeaba căută cu atenție peste tot, nu era nici urmă de coș!
Mai întâi nemulțumit, apoi îngrijorat, ieși din colibă și se izbi de un
monstru păros, care îl îmbrânci cu violență înapoi.
― Nu te grăbi, prietene! Trebuie să stăm de vorbă!
 Țăranul încercă să pună mâna pe o furcă, dar o lovitură de picior în
coaste îl făcu să se prăbușească greoi. Cu răsuflarea tăiată, vru să se ridice,
dar brațul lui Gură-Pocită îl imobiliză.
― Potolește-te, prietene! Dacă nu, oamenii mei îl vor omorî pe unul
dintre slujitorii tăi. Pentru început, doar pentru început…
― Soția mea… Unde e soția mea?
― Pe mâini bune, poți să mă crezi! Dar până nu dau eu ordin, nimeni nu
se va atinge de ea.
― Ce vrei?
― O înțelegere ca între oameni cu judecată, îi răspunse Gură-Pocită.
Gospodăria ta e prea izolată, are nevoie de ocrotire. Îți ofer această
protecție. Nu vei mai avea de ce să te temi de hoții de grâu și vei munci
fără grijă. Când spun „îți ofer“ e aproape adevărat, orice osteneală merită
plătită și eu nu-ți voi lua decât a zecea parte din venituri.
Țăranul se indignă:
― Asta mi-ar dubla povara dărilor, care și așa e de nesuportat.
― Siguranța nu are preț, prietene!
― Refuz această înțelegere.
― Cum vrei, dar faci o mare greșeală! Servitorilor tăi li se va tăia gâtul,
iar pe soția ta o vom silui și apoi îi vom da foc. Iar tu vei sta alături de ea,
în flăcări, cu copii cu tot. Vei înțelege ușor că faima mă obligă la așa ceva.
― Nu faceți asta, vă implor!
― Să știi, omule, îi zise Gură-Pocită ridicându-l de jos, că pot să mă
dovedesc foarte binevoitor, dar răbdarea nu e cea mai importantă virtute a
mea. Sau mi te supui fără să crâcnești, sau trec imediat la fapte!
Distrus, țăranul cedă.
― Bine, te-ai arătat, în sfârșit, înțelept! Oamenii mei și cu mine vom
rămâne câteva zile aici, ca să vedem cum muncești și ce roade voi culege
de pe urma târgului pe care l-am încheiat. Așa n-o să-ți treacă prin cap să
mă minți. După plecarea mea, casa ta va fi supravegheată tot timpul. Dacă
vei avea o pornire nelalocul ci de a spune ceva gărzilor deșertului, nici tu,
nici cei apropiați ție nu veți scăpa cu viață. Agonia voastră va fi lungă,
foarte lungă, iar cea a soției tale ― de-a dreptul cumplită. Gură-Pocită îl
bătu pe umăr pe țăran: Și acum, să mâncăm și să bem ca să pecetluim
înțelegerea!
 După ce se gândise să-și măcelărească victimele și să le distrugă
locuințele, lui Gură-Pocită îi venise o idee mai bună: amenințarea. Lăsând
în urma lui cadavre și ruine, ar fi sfârșit prin a atrage atenția stăpânirii, dar
obținând adevărate bogății de la „protejații” obligați să tacă, rămânea în
umbră, înmulțindu-și totodată câștigurile.
Curând, Prevestitorul avea să fie mândru de el.
*
Memphis-ul îl încântă pe Shab Strâmbu’. Portul, târgul, dughenele,
cartierele aglomerate, străzile forfotind de egipteni și străini, totul îl
fascina! Zilele i se păreau prea scurte, i-ar fi trebuit luni, dacă nu ani, să
descopere cele o mie și una de farmece ale acestei capitale pline de viață,
care nu cunoștea niciodată odihna.
Prevestitorul rămânea indiferent la toată această zarvă. Se strecura printre
oameni asemenea unei năluci pe care nimeni n-o remarca. Datorită puterii
sale de convingere, nu întârzie să găsească o locuință modestă, lipită de o
prăvălie închisă de mai multe săptămâni.
― Vom deveni negustori cinstiți, îi spuse Prevestitorul micii sale trupe,
respectați și apreciați de vecini. Amestecați-vă printre locuitorii
Memphisului, găsiți-vă iubite, mergeți prin taverne!
Acest plan nu le displăcea deloc celor care trebuiau să-l îndeplinească și
care, mai întâi, făcură curat în încăperi și le înzestrară cu rogojini, coșuri și
rafturi.
Prevestitorul îl luă cu el pe Shab și porni spre port.
Brusc, strigăte de bucurie izbucniră în tot orașul și străzile se umplură de
o mulțime gălăgioasă care intona cântece slăvindu-l pe Sesostris.
Prevestitorul i se adresă unui om în vârstă, ceva mai potolit decât
concetățenii săi:
― Ce se întâmplă?
― Ne temeam că revărsarea apelor nu va fi îndestulătoare, dar faraonul
s-a înfrățit cu duhul Nilului. Egiptul va avea apă din belșug și amenințarea
foametei a fost îndepărtată.
Fremătând de bucurie, trecătorul se alătură din nou celor care
sărbătoreau.
*
― E o veste proastă, recunoscu Prevestitorul. Nu mă gândeam că
Sesostris va îndrăzni să calce pe pământul sacru de la Biggeh și că va
pătrunde până la izvoarele ascunse ale Nilului.
― Ați… ați fost acolo? se minună Strâmbu’.
― Cele cinci mese de ofrandă închinate ultimelor zile ale anului fiind
profanate, mișcarea energiei se întrerupsese. Dar acest monarh a avut
curajul să treacă peste toate piedicile și să restabilească ordinea. Este un
adversar de temut, greu de doborât. Dar așa victoria noastră e și mai
frumoasă.
Lui Shab Strâmbu’ i se făcu frică.
Frică de acest bărbat care nu era ca toți ceilalți, datorită puterii sale.
Nimic, nici cel mai sacru lucru nu l-ar putea abate din drumul său.
Deoarece cunoștea perfect Memphis-ul, Prevestitorul străbătu, fără să
ezite, un șir de străduțe situate în spatele portului și ajunse în fața ușii unei
case șubrede. Bătu de patru ori, cu lovituri rare și scurte.
O lovitură îi răspunse din partea cealaltă a ușii. Prevestitorul ciocăni iar,
de două ori, scurt și apăsat, apoi ușa se deschise.
Pentru a putea pătrunde într-o încăpere mare, cu pământ bătătorit pe jos,
Prevestitorul și discipolul său trebuiră să-și aplece capetele. Trei bărboși se
înclinară în fața învățătorului lor.
― Slăvit fie Zeul, stăpâne, zise unul dintre ei, sunteți teafăr și
nevătămat!
― Nimeni nu mă va împiedica să îndeplinesc misiunea! Aveți încredere
în mine și vom învinge!
Se așezară cu toții și Prevestitorul își începu predica.
Repeta, răspicat și hotărât, aceleași cuvinte, cu o insistență obsedantă:
Zeul îi vorbea, iar el era singurul său tălmaci, necredincioșii vor fi supuși
prin violență, cei care hulesc ― omorâți, iar femeile nu trebuiau să se mai
bucure de libertatea de nesuportat pe care le-o acorda Egiptul. Sursa tuturor
relelor era faraonul și priceperea regelui care o ținea în viață pe Maat.
Numai după nimicirea lor, învățătura Prevestitorului va șterge toate
hotarele. Pământul întreg nu va fi decât o singură țară, călăuzită de
adevărata credință.
― Radeți-vă bărbile, le porunci Prevestitorul oamenilor săi, îmbrăcați-vă
după obiceiurile din Memphis, afundați-vă în acest oraș! Veți primi apoi și
alte porunci!
Fascinat de cuvântarea stăpânului său, Shab Strâmbu’ așteptă să iasă din
casă pentru a-i pune câteva întrebări:
 ― Acești bărbați nu sunt cananeeni din Sichem?
― Într-adevăr.
― Ați hotărât să-i aduceți la Memphis?
― Mai întâi pe aceștia, apoi pe mulți alții.
― Prin urmare, nu ați renunțat la eliberarea Canaanului?
― Eu nu renunț niciodată, dar trebuie să știi să te schimbi după cum o
cer împrejurările. Vom distruge Egiptul din interior, fără să se bănuiască. Și
chiar Memphis-ul, cel îngăduitor și pestriț, ne va face rost de otrava sortită
să-l omoare. Vom avea nevoie de foarte mult timp și răbdare, credinciosul
meu prieten, și va trebui să folosim și alte arme.
Dar pe Shab Strâmbu’ îl mai așteptau destule surprize.
Pe o altă străduță, se opriră lângă terasa unei frumoase locuințe cu un
etaj. Prevestitorul îi vorbi paznicului într-o limbă necunoscută.
Paznicul îi lăsă să treacă.
Cei doi vizitatori fură întâmpinați de o persoană afectuoasă și vorbăreață,
ale cărei forme plinuțe îi trădau slăbiciunea pentru bucatele alese.
― Iată-vă, în sfârșit! Începusem să mă îngrijorez!
― S-au petrecut niște fapte neașteptate, dar fără importanță.
― Să trecem în salon! Bucătarul meu a pregătit niște prăjituri care ar
desfăta și gusturile cele mai pretențioase.
Shab Strâmbu’ nu se lasă prea mult rugat, dar Prevestitorul nici nu se
atinse de ele.
― Cum stăm? întrebă el cu o voce atât de aspră, încât atmosfera deveni
imediat rece ca gheața.
― Lucrurile înaintează, învățătorule!
― Ești sigur, prietene?
― Știți, nu e deloc ușor! Dar prima expediție va pleca în curând.
― Nu voi îngădui să apară nimic neprevăzut, preciză Prevestitorul.
― Puteți să vă bizuiți pe mine!
― Ce punct de sosire ai ales?
― Micul oraș Kahun. Prezintă multă importanță în ochii lui Sesostris.
Am acolo persoane de legătură, iar oamenii noștri se vor putea stabili în
oraș fără prea multă greutate.
― Sper să nu te înșeli.
― Prefer să nu mă grăbesc, chiar dacă durează mai mult decât am
socotit, pentru a evita orice greșeală. Cum vedeți, Kahun este locul potrivit.
Regele acesta e un om viclean, foarte prudent și n-are niciun fel de
încredere în Curtea de la Memphis.
Pe buzele Prevestitorului, se ivi un zâmbet ciudat.
Da, acesta era drumul cel bun. Oamenii săi de încredere lucraseră foarte
bine din umbră.
Încordarea se risipi, iar gazda profită pentru a înghiți o prăjitură uriașă,
înmuiată în suc de roșcove. Shab făcu la fel.
― Presupun că faraonul a micșorat numărul celor din preajma sa, îi zise
Prevestitorul.
― Din nefericire, așa este, învățătorule! După zvonuri care mi se par
demne de crezare, Casa Regelui nu mai cuprinde decât un consiliu restrâns,
format din demnitari care-i sunt devotați.
― Le cunoști numele?
― Umblă multe vorbe… Se spune chiar că regele s-a hotărât să le rupă
gâtul guvernatorilor care i se opun, dar nu cred așa ceva. O astfel de faptă
ar pricinui un război înăuntrul țării.
― Nu ai un om de legătură la palat?
― Învățătorule, este prea periculos și…
― Am mare nevoie.
― Bine, bine… O să mă îngrijesc de acest lucru.
― Pot să mă bizui pe tine, credinciosul meu prieten?
― Ah, da, negreșit!
― Pe curând.
Shab Strâmbu’ înfulecă o ultimă prăjitură, care nu-i plăcu, deși
recunoscu în sinea lui că bucătarul gazdei n-avea egal. La o bună distanță
de casa cea frumoasă și ascunsă, se crezu obligat să-și dezvăluie impresiile:
― Omul acesta nu-mi place. Sunteți convins că nu vă minte?
― Acest negustor bogat este de fel din Byblos, marele port al Libanului,
și s-a născut mincinos. Îndeletnicirea sa e să-și înșele cumpărătorii,
învinovățindu-și rivalii, și să scoată un câștig cât mai mare și din cea mai
măruntă învoială. Dar mie, doar mie, îmi spune adevărul. O dată, o singură
dată, a încercat să mă înșele și păstrează pe piele o amintire de atunci. Când
ghearele de șoim i-au pătruns în piept pentru a-i smulge inima, îndată a
început să se căiască. Oamenii din Byblos ne vor fi de folos, viteazul meu
prieten! Datorită lor, voi face să pătrundă în Egipt numeroși iubitori ai
cauzei noastre.
 Shab Strâmbu’ era uluit.
Așadar, Prevestitorul avea putere asupra multor lucruri și, în plus,
cunoștea orașul ca pe buzunarul mantiei sale de lână.
În ciuda căldurii, nicio urmă de sudoare nu se zărea pe fruntea sa. Și în
timp ce Shab goli un urcior de bere proaspătă, Prevestitorul nu gustă decât o
picătură și bolborosi niște formule pe care nu le înțelese.
42.
Iker își îndoi din nou piciorul pe care se așezase și îl ridică pe celălalt în
fața lui. Era una dintre pozițiile pe care le folosea atunci când dorea să
citească un papirus. Tânărul avea atât de mult de lucru, încât își părăsea rar
mica sa cameră, situată în aripa stângă a palatului guvernatorului provinciei.
Iker voia să verifice el însuși totul. Nu se mulțumea doar cu rezumatele
pregătite de alți scribi pentru a-i ușura sarcina și se întorcea mereu la
documentele originale.
Aproape de fiecare dată, se bucura că a făcut-o. Unele amănunte fuseseră
neglijate, unele cifre ― copiate greșit, iar anumite măsurători ― ciuntite.
Restabilind adevărul de câte ori putea, Iker descoperi un adevăr neliniștitor:
mai mulți scribi înfrumusețaseră faptele, pentru a-l face pe Djehuty să
creadă că provincia lui era cea mai bogată și cea mai puternică din Egipt.
În realitate, era altfel. Trupele numărau prea mulți mercenari, gărzile
deșertului ― prea mulți veterani, anumite terenuri erau prost folosite, mai
multe gospodării ― prost administrate, în caz de război, lui Djehuty riscau
să-i lipsească armele. Astfel că raportul final pe care Iker socotea să-l
întocmească în zilele următoare avea să fie mai degrabă descurajant.
― Trebuie să vii să vezi, îl sfătui un coleg.
― N-am timp.
― Fă-ți! Nu poți să pierzi o priveliște ca aceasta.
Nedumerit, Iker ieși din palat.
Scribii, gărzile, bucătarii, femeile din casă și toți slujitorii alergau spre
Nil.
Pe o insuliță plină de iarbă, în mijlocul fluviului, vreo cincizeci de cocori
de Numidia, cu penaj cenușiu și picioare delicate, dansau cu grație.
Învârtindu-se în toate direcțiile, cu regularitate, se prefăceau că-și iau
zborul, apoi coborau iar, când rotindu-se fiecare în jurul său, când formând
cu toții un fel de cerc. Iker admiră, ca și ceilalți, acest dans neașteptat,
salutat cu strigăte de bucurie de către locuitorii provinciei.
― E semn bun, își dădu cu părerea vecinul său, un scrib însărcinat cu
măsurătorile. Arată că faraonul Sesostris a reușit să dezlănțuie revărsarea
apelor. Aceasta dovedește că e un mare rege, dar să nu mai spui nimănui!
Gânditor, Iker se duse să-și hrănească măgarul care stătea la umbra unei
streșini.
― Situația se îngreunează, îi mărturisi el lui Vânt-de-Miazănoapte. Dacă
oamenii țin cu Sesostris, Djehuty nu-și poate păstra puterea. Iar izbânda
faraonului este atât de răsunătoare, că nimeni nu poate să n-o nesocotească.
Măgarul mânca liniștit, căci această veste nu-l afecta deloc.
Întorcându-se în camera sa de lucru, Iker revăzu chipul tinerei preotese.
De mai multe ori pe zi și în toate visele sale, îi răsărea în minte cu o forță
din ce în ce mai puternică și căreia nu i se putea opune. În loc să se șteargă,
trăsăturile feței ei deveneau tot mai limpezi, de parcă ar fi stat alături de el.
Oare când o va reîntâlni? Poate în timpul unei ceremonii la care ea va lua
parte, dar cum să afle dinainte? Și dacă ea aparținea Cercului de Aur din
Abydos, Iker n-ar fi trebuit să meargă până în acest oraș sacru, interzis unui
neinițiat ca el. Dragostea lui părea sortită eșecului, totuși nu va renunța
înainte de a-i vorbi fetei. Ea avea să-i cunoască sentimentele pe care i le
inspirase, chiar dacă el se simțea incapabil să le redea intensitatea.
În ciuda enigmaticei aluzii a generalului Sepi, Cercul de Aur din Abydos
nu-și pierduse nimic din mister. Oare rostul lui era să-i întinerească pe
bătrânii ca Djehuty, revărsând asupra lor lumină? Așadar, unii oameni știau
să mânuiască această energie în împrejurări neobișnuite!
Guvernatorul provinciei stătea pe un scaun și citea ciornele lui Iker.
― Stăpâne, sunt doar câteva însemnări!
― Mi se par foarte clare: slujbașii mei n-au încetat să mă lingușească și
armatele mele nu sunt capabile să facă față unei lupte importante.
Iker nu se codi.
― Întocmai!
― Bună treabă, fiule! De fapt, dansul cocorilor a intervenit la momentul
potrivit. Datorită lui, toți știu că Sesostris va face țara să înverzească și o
va umple de pomi roditori. Cele Două Regate se unesc iară, vremuri fericite
se anunță pentru că un adevărat stăpân și-a dovedit puterea. Datorită lui,
inundația se produce la timp, zilele sunt bogate, iar nopțile ― senine,
faraonul este energia creatoare, gura lui exprimă belșugul, el creează ceea
ce trebuie să existe și dă viață poporului său. El este mărinimos și, dacă va
conduce cu dreptate, țara va înflori.
― Toate acestea înseamnă… că recunoașteți autoritatea regelui Sesostris
și că întreaga provincie îi va sluji cu credință?
― Nici eu nu puteam s-o spun mai bine, Iker!
― Așadar, nu va mai fi niciun război?
― Într-adevăr.
― Mă bucur, stăpâne, dar…
― Dar te nedumerește o hotărâre luată atât de repede, nu-i așa? Și asta
din pricină că nu apreciezi la adevărata ei valoare fapta săvârșită de
Sesostris. Cum a reușit să stăpânească inundația? Luând asupra sa sarcina
lui Thot, zeul cunoașterii și stăpânul scribilor, regele a arătat că știe
semnele puterii și că e în stare să ofere apa poporului său. Știi că valurile
care asigură hrana sunt lichidele lui Osiris. Ele țâșnesc din trupul său
misterios, sunt sudoarea, limfa și umorile sale. Când apa noii revărsări
umple primul vas de ofranda, regele poate să spună: „Osiris a fost regăsit”.
Dar ar fi dat greș fără ajutorul lui Isis, care apare pe cer drept steaua Sothis,
după 70 de zile în care nu poate fi văzută. Perechea de la începuturile
timpului este refăcută, energia trezește la viață din nou Cele Două Regate.
Fără ea, nimic n-ar crește. Sămânța este pântecele în care se întâlnesc
diferite părți ale lumii de dincolo. Să știi, Iker, că natura întreagă este
revelația supranaturalului. Dat fiind că Sesostris face parte dintre regii care
transmit acest mister, nu-mi rămâne decât să mă înclin în fața lui și să mă
supun. Ba nu, trebuie să fac mai mult decât atât!
Djehuty se ridică.
― E rândul nostru să-i dovedim lui Sesostris de ce suntem în stare. Știi
ce este cu adevărat Ka-ul, Iker?
― Spiritul protector care se naște o dată cu omul și nu-l părăsește, cu
condiția ca acesta să urmeze învățătura înțelepților.
― Ka este energia care întreține orice formă de viață. La moartea sa, cel
drept trece în Ka-ul său, moștenit de la străbuni. Toate ofrandele sunt aduse
lui Ka, niciodată omului. Unul dintre cele mai frumoase simboluri ale lui
Ka este o statuie e. Are să-i semene leit, însuflețită prin ritualuri. De aceea
vom construi o statuie uriașă a Ka-ului regal și i-o vom dărui regelui. Te
însărcinez cu supravegherea lucrărilor.
 *
― Cotul zeului măsoară pietrele, rosti mai-marele sculptorilor. El așază
sfoara pe pământ, stabilește poziția corectă a templelor, adăpostește la
umbra sa orice construcție sacră în care inima sa se plimbă după propria
plăcere. Iar dragostea sa însuflețește atelierele.
Cântecul ciocanelor și al dălților se înălța din cariera unde era tăiat
colosul, suportul lui Ka.
Muncitorii care lucrau de zor în cariera de piatră găsiseră cele mai bune
blocuri pe care le tăiaseră fără să le pricinuiască stricăciuni, iar sculptorii
provinciei meștereau sub conducerea unui inițiat în mistere. Din cauza
mărimii impresionante a statuii ― 13 coți înălțime și 60 de tone ― locul
unde se afla această carieră ridica o problemă serioasă. Transportarea statuii
gigantice până la Nil dura cel puțin trei ore, cu condiția ca metoda folosită
să fie eficientă, apoi era nevoie de o corabie mare pentru traversarea
fluviului și, pe urmă, o nouă remorcare urma să conducă statuia la locul
unde avea să fie așezată, templul lui Thot. Un drum lung și greu pe care
Iker îl cercetase și iar îl cercetase, ca să se ferească de orice surpriză
neplăcută. Alegerea unei alte cariere, mai apropiate de capitală, ar fi ușurat
sarcina, dar Djehuty hotărâse care era materialul potrivit și n-ar fi acceptat
altul.
― Va fi cea mai mare sărbătoare care a avut loc vreodată în provincia
mea, aprecie Djehuty. Vinul și berea vor curge în valuri, oamenii se vor
bucura! Și peste mii de ani se va vorbi despre această statuie. Sculptorii mei
au făurit o adevărată minune în care se întâlnesc puterea și gingășia. Când
Sesostris o va vedea, va fi cucerit!
― Nu doresc să vă stric plăcerea, interveni Iker, dar greutățile drumului
nu sunt nici pe departe rezolvate.
― De câți oameni crezi că ai nevoie?
― Mi-ar trebui peste patru sute. Îmi dă multă bătaie de cap să-i așez
astfel încât să formeze o echipă unită.
― Mai puțin de jumătate îți sunt de ajuns, hotărî Djehuty. Fiecare dintre
fericiții aleși va avea forța a o mie.
― Soldații voștri nu-mi ușurează sarcina. Niciun ofițer nu e de acord să-
mi lase mie comanda.
― Nu alege numai soldați! Alege-i și pe tinerii cei mai voinici. Și nu-i
uita pe preoți!
 ― Preoți, dar…
― Transportul statuii nu este o sarcină doar a oamenilor de rând, Iker!
De-a lungul drumului, sacerdoții vor incanta formulele de protejare. Fă în
așa fel ca toți acești oameni să muncească împreună și vei ajunge un om
respectat. Spune-ți mereu că nu ai voie să dai greș!
Iker se felicită că alergase mult la instrucție, căci, acum, zile de-a rândul
fusese într-un permanent du-te-vino până alesese 172 de oameni, dintre care
mulți se oferiseră de bunăvoie. Dacă socoteala tânărului scrib era corectă,
acesta reprezenta numărul ideal pentru a deplasa colosul.
Când sculptura gigantică fu terminată, Iker strânse toată echipa și o
împărți în patru rânduri. Unul dintre rândurile exterioare era alcătuit din
tineri provenind din vestul regiunii, celălalt, din oameni din est. Rândurile
din interior erau formate din soldați și preoți.
Colosul fusese așezat pe un soi de sanie și legat strâns cu frânghii de
care cele patru șiruri de oameni se pregăteau să tragă, într-o atmosferă de
sărbătoare. Împreună cu ajutoarele sale, Iker se asigură că totul era în
ordine, dar neliniștea îl cuprinsese totuși când dădu semnalul de plecare.
Pe drumul noroios, a fost turnată apă de cei care aveau această sarcină.
― Trageți! ordonă Iker.
Încet, sania se urni. Bine umezită, bara fixă, netedă, de-a lungul căreia
aluneca blocul de piatră, ușura efortul celor 172 de oameni, mândri de a
îndeplini o astfel de faptă eroică. „Apusul este în sărbătoare, inimile noastre
sunt fericite când văd monumentele stăpânului lor”, cântau tinerii din vest.
Fusese adoptat un ritm potrivit, nici prea încet, nici prea rapid. Unii
soldați agitau ramuri de palmieri pentru a-i răcori pe cei care trăgeau de
sfori.
Cercetat amănunțit de o sută de ori de către Iker, drumul fusese nivelat
atât cât se putea. Nu trebuia să se teamă că s-ar putea ivi vreo surpriză
neplăcută.
Privirea sa trecea de la fiecare punct de fixare a frânghiilor la fiecare
membru al cortegiului, apoi revenea asupra colosului, care rămânea pe
deplin stabil.
Brusc, scribul resimți o tulburare ciudată.
Această frumoasă armonie era pe punctul de a rupe și el nu știa de ce. La
prima vedere, totul părea normal. Dar instinctul nu-l înșela.
Îngrijorat, alergă în toate părțile. Și, ridicând capul, înțelese.
 Privirea colosului se schimbase! Ochii săi de piatră trădau o adâncă
nemulțumire.
― Tămâie, aduceți repede tămâie! strigă Iker.
Neîndoielnic, statuia lui Ka cerea împlinirea anumitor ritualuri.
Din fericire, unul dintre preoții care urmau expediția avea o cădelniță.
Iker sări pe genunchii statuii și întinse mâinile în semn de venerație.
Preotul deschise cădelnița de unde se ridică un fum plăcut mirositor, care
atinse gura, urechile și ochii statuii. Rășina de terebint, senter, „cea-care-
răspândește-sacrul”, învălui piatra în mireasmă parfumată, în timp ce
tânărul scrib se ruga în continuare, cu fața către drum, cerându-i să se
deschidă.
Tămâierea dură până ajunseră la Nil.
Traversarea se făcu fără incidente și drumul se încheie într-o bucurie de
nedescris. Niciun locuitor al provinciei nu lipsea de la un eveniment atât de
grandios și, așa cum promisese Djehuty, un ospăț în aer liber încunună
această reușită.
Pe când colosul era așezat înaintea fațadei templului, guvernatorul
provinciei îl felicită pe Iker care era epuizat:
― Sarcină îndeplinită, tinere scrib! Dar nu uita că fiecare hieroglifă,
fiecare semn și fiecare statuie, indiferent de dimensiunile ei, luminează o
față a misterului creației. Astăzi, cinstim și onorăm Ka-ul regal. Iar tu te vei
odihni mai târziu, căci acum trebuie să-mi întocmești un raport amănunțit!
43.
Alături de sărbătorile revărsării apelor, cele dedicate nașterii statuii
însemnară, pentru popor, două săptămâni de odihnă în timpul cărora se
mâncase, se băuse, se cântase, se dansase și se celebraseră divinitățile.
Bucurându-se de o faimă fără egal, Djehuty petrecuse mai multe ore pe zi în
al său locaș de veci dintre pereții căruia, unul, de curând terminat, avea o
pictură extraordinară, ce reprezenta transportul colosului. Iker veghea la
corectitudinea textelor hieroglifice.
Fără nicio îndoială, tânărul scrib era sortit celor mai înalte funcții și deja
era invidiat de mulți. Aflați în slujbă de mult timp, scribii cu experiență
dezaprobau înclinația șefului provinciei pentru acest băiețandru singuratic,
care nu se împrietenise cu nimeni și se refugiase într-o muncă încrâncenată.
Totuși, nimeni nu îndrăznea încă să-l atace, pe de o parte din cauza
protecției acordate de Djehuty, pe de alta, din pricina informațiilor pe care
Iker le strânsese despre unii sau alții. Stabilind în raportul întocmit care sunt
forțele și slăbiciunile provinciei, nu-și dăduse el oare seama de lipsurile
colegilor săi? Un singur cuvânt de-al lui era de ajuns ca pedepsele să curgă.
De aceea ar fi fost mai bine să-l lingușească, dar cum anume? Iker trecea
din camera de lucru în cea de dormit și din camera de dormit în cea de
lucru, și nu asista la nicio audiență. Și atunci când își plimba măgarul,
aerul său morocănos făcea pe oricine să-și schimbe hotărârea de a-i vorbi.
Chiar și în aceste momente de destindere, tânărul nu se gândea decât la
munca sa. Numit în fruntea unui grup de scribi mult mai în vârstă decât el,
știa că și cel mai mic pas greșit i-ar fi fost fatal. Totuși, pretenția sa ca
toate sarcinile să fie îndeplinite fără cusur nu era decât o formă de apărare;
ea îl hrănea asemenea unui foc interior care îi lumina calea.
Noaptea, Iker o visa pe tânăra preoteasă.
Toate aceste eforturi le făcea pentru ea. Într-o zi, avea s-o revadă și nu
putea să se poarte ca un neștiutor sau ca un neputincios. Dacă soarta îi
impunea această încercare, nu o făcea ca să-l determine să se întreacă pe
sine însuși și să-și dovedească însușirile devenind un scrib de frunte?
Trebuia să-i ofere tot ce era mai bun ca să-i arate că nu trăia decât pentru ea.
Uneori, avea vise rele, în care îi apăreau capete de ucigași, monștri,
întrebări fără răspuns și nevoia de a se răzbuna pe cei care doriseră să-i
curme firul vieții. Nu mai putea îndura să nu cunoască adevărul.
O posibilitate nebunească țâșni din mijlocul acestor coșmaruri. O
posibilitate atât de oribilă, încât tânărul o respinse la început. Dar ea reveni,
cu îndărătnicie, și Iker nu mai reuși s-o înăbușe. Și, în cele din urmă, îl
aruncă într-o stare proastă, transformându-l într-un om posac și izolându-l
și mai mult de ceilalți.
Din fericire, măgarul său îi înțelegea dispozițiile în care se găsea și
asculta destăinuirile prietenului său fără să obosească. Când Iker îi punea o
întrebare, Vânt-de-Miazănoapte răspundea: „nu”, ciulindu-și urechea
stângă, sau „da”, ciulind-o pe cea dreaptă.
În acest credincios tovarăș, tânărul scrib putea să se încreadă pe deplin.
De aceea îi vorbi despre ideea care îi frământa mintea.
Iar Vânt-de-Miazănoapte ridică urechea dreaptă.
*
Doctorul Gua era abătut.
 ― După două săptămâni de ospețe, ficatul vă e mai îngreunat decât al
unei gâște îndopate. Din punctul de vedere al unui doctor, aceasta e
sinucidere curată!
Djehuty înălța din umeri.
― Dar mă simt cu adevărat bine.
― Nu am niciun leac pentru a trata inconștiența. Dacă nu înghițiți vreo
douăzeci de hapuri pe zi pentru a îmbunătăți starea ficatului, eu nu mai sunt
răspunzător de nimic.
Cu un gest scurt, doctorul Gua își strânse sacul de piele și părăsi sala de
audiențe unde năvăliră cei însărcinați cu îngrijirea canalelor și irigațiilor,
ale căror rapoarte erau optimiste.
Imediat după ei, intră Iker, a cărui severitate îi surprinse pe curtenii care-l
înconjurau pe Djehuty.
― Ieșiți afară cu toții! le porunci guvernatorul.
Nemișcat, tânărul scrib îl privea fix pe Djehuty.
― Ce s-a întâmplat, fiule?
― Cer să mi se spună adevărul.
Guvernatorul provinciei se afundă în scaunul său înalt și își așeză
mâinile pe coapse, oftând adânc:
― Adevărul? Ai inima destul de largă pentru a-l primi? Știi ce este o
inimă adevărată, care servește drept sanctuar sacrului? Totul e creat de
inimă, ea cunoaște, gândește și înțelege. De aceea trebuie să fie largă,
mare, să aibă libertate, dar să fie, de asemenea, blândă. Însă tu, Iker, te arăți
prea sever cu ceilalți, ca și cu tine însuți! Dacă inima ta e tulburată, se
îngreunează și n-o mai poate primi pe Maat. Energia spiritului stă pe loc și
conștiința greșește drumul.
― Stăpâne, ucenicia mea de scrib m-a învățat să nu confund un lucru cu
altul și să încerc să rămân înțelept în orice împrejurare. Iar eu sunt convins
că nu degeaba ați fost generos cu mine. Aveți o obligație față de mine, nu-i
așa?
― Închipuirile te orbesc, fiule! Ți-am recunoscut valoarea, asta-i tot! Și
doar meritul tău ți-a îngăduit să izbutești.
― Mă îndoiesc, stăpâne! Sunt sigur că știți mai multe despre oamenii
care voiau să mă omoare și că încercați să mă protejați, făcând din mine
unul dintre scribii cei mai de seamă din provincie. Acum vreau să știu tot!
De ce am fost ales ca țap ispășitor, cine este răspunzător, sunt încă jucăria
unui demon ascuns în întuneric și unde se găsește Țara Punt a cărei
mireasmă îl salvează pe scribul cel bun?
― Cam multe întrebări, nu crezi?
― Nu, nu cred.
Scos din sărite, Djehuty își încleștă mâinile de brațele scaunului.
― Cine m-ar obliga să-ți răspund?
― Dragostea de adevăr.
― Și dacă acest adevăr este mai periculos decât lipsa de cunoaștere?
― Era cât p-aci să-mi pierd viața și vreau să știu de ce și din pricina cui.
― Nu ai prefera să uiți aceste întâmplări nefericite și să duci o viață
liniștită, în timpul căreia ți-ai satisface gustul pentru scris și citit?
― Să trăiești fără să înțelegi, să trăiești în întuneric nu este cea mai rea
dintre pedepse?
― Depinde de om, fiule! Cei mai mulți apreciază neștiința și nu vor să
iasă din ea.
― Nu e cazul meu.
― Asta este și impresia mea! Pentru ultima dată, Iker, îți spun să nu te
înverșunezi să descoperi ceea ce trebuie să rămână ascuns.
Acum, Iker știa că presupunerile sale erau îndreptățite. Privirea sa
insistentă învinse ultimele rețineri ale guvernatorului.
― Cum vrei, fiule, dar s-ar putea să-ți pară rău! În ceea ce privește Țara
Punt, nu te pot lămuri. În schimb, am auzit vorbindu-se despre doi
corăbieri, pe nume Ochi-de-Țestoasă și Cuțit-Tăios.
Iker tresări.
― I-ați… i-ați angajat?
― Nu, doar au trecut prin portul cel mai mare al provinciei mele. Corabia
lor a rămas ancorată acolo câteva zile.
― În arhive, nu e nicio urmă a acestei șederi! protestă tânărul.
― Documentul a fost distrus.
― Din ce motive, stăpâne?
― Ca să evităm tot soiul de scorneli.
― Scorneli… Care anume? Bănuielile că ați pus la cale aceste uneltiri?
― Ajunge, Iker! izbucni Djehuty. Nu înțelegi că sunt protectorul tău? Nu
suport să te văd cum te încrâncenezi împotriva propriului destin.
― Trebuie să-mi spuneți tot, stăpâne!
― Nu știi ce faci!
 ― Dacă mă ajutați, o să știu!
Djehuty scoase un nou suspin de enervare:
― Cei doi aparțineau unui echipaj care se bucura de anumite înlesniri.
Vrei, cu adevărat, să le afli?
― Trebuie să vă smulg cuvintele unul câte unul?
― Nu eram unul dintre susținătorii lui Sesostris, iar această corabie se
afla sub protecția peceții regale și căpitanul mi-a cerut să-i îngădui o ședere
scurtă pentru reparații. Dacă-l refuzam, stârneam vrajbă! Dacă-i permiteam,
deveneam supusul unui monarh a cărui putere n-o recunoșteam. Am
hotărât, așadar, ca această corabie și căpitanul său să nu existe. Și apoi ai
sosit tu, cu întrebările tale și cu firea ta neobișnuită. Nu te asemeni
celorlalți scribi, Iker! În tine arde un foc de care nu-ți dai seama. De aceea
am încercat să te smulg din trecutul tău.
― Încotro au pornit?
― Au plecat spre orașul Kahun, care are mare însemnătate pentru
Sesostris. Acolo sunt păstrate arhivele de stat.
― Dacă le cercetez, voi obține răspunsuri la întrebările mele!
― Să te duci acolo înseamnă să-l sfidezi pe faraon!
― De ce a vrut să mă omoare?
― Nu știu, fiule, dar oricine se opune unui rege adevărat aleargă spre
pierzanie.
― Adevărul e mai important decât viața mea. Ajutați-mă încă o dată,
trimițându-mă la Kahun. În orice oraș al Egiptului, un scrib care vine din
provincia lui Thot va fi bine primit.
― Îmi ceri să te trimit la moarte, Iker!
― În ceea ce vă privește, recunoștința mea este nemărginită! Dacă
rămân aici, astupându-mi urechile și închizându-mi ochii, aș deveni repede
un slujitor prost.
― Îmi arunci pe umeri o mare răspundere.
― Singurul răspunzător sunt eu. V-am convins să dezvăluiți adevărul și
să mă lăsați să-mi urmez calea. Acum am prins puteri și mă simt în stare să
înfrunt această nouă încercare.
44.
În Elephantina, faraonul Sesostris și apropiații săi asistară la un ritual
celebrat de către guvernatorul provinciei Sarenput, în onoarea unui înțelept
foarte venerat, Heka-ib. O nouă statuie a slăvitului om, care trăise sub
dinastia a VI-a, tocmai fusese înălțată în capela mormântului său. Ea
permitea Ka-ului său să rămână prezent pe pământ și să inspire gândurile
urmașilor săi.
Niciun incident nu umbrise buna înțelegere ce domnea între suita regelui
și trupele lui Sarenput. Cu toate acestea, Sobek Păzitorul era în continuare
nervos și neliniștit. Ca și tânărul Sehotep, permanent cu ochii-n patru,
Sobek se îndoia de sinceritatea gazdei lor și se temea să nu i se întindă o
cursă monarhului. Cât despre generalul Nesmontu, acesta avea de gând să
se bată până la moarte pentru a-i salva viața suveranului său.
După cum cereau regulile de la Curte, Medes se ținea deoparte și
încerca, pe cât posibil, să nu atragă atenția. Gata să înregistreze decretele
faraonului, îi observa pe demnitarii provinciei și le punea întrebări despre
însărcinările pe care le aveau. Binevoitor și împăciuitor cum era, își atrăgea
mereu noi prietenii.
― Luminăția Voastră, zise Sarenput, mi-ar face plăcere să vă arăt locașul
de veci pe care mi l-am pregătit. Doar Luminăției Voastre, atât!
Sobek și Nesmontu își mușcară buzele ca să nu rostească un refuz bazat
pe cea mai elementară prudență. Tocmai de așa ceva se temeau: Sarenput
își dezvăluise adevăratele intenții. În apropierea mormântului, oameni
îndrăzneți l-ar putea asasina pe Sesostris.
― Te urmez! hotărî regele.
Plini de ciudă, Sobek și Nesmontu se întrebară cum să intervină.
― Pot să vă servesc drept vâslaș? le propuse, cu eleganța, Sehotep.
― N-are rost, răspunse Sarenput, voi vâsli eu însumi. Mișcarea mă ține
în putere.
Să insiste ar fi însemnat să-l umilească pe șeful provinciei. Și nu aștepta
acesta doar o provocare pentru a da ordin trupelor sale să atace?
Sobek înțelese că Sesostris socotea că va ieși singur din această
încurcătură. Dar, cu toată forța sa uriașă, n-ar fi fost copleșit de numărul
atacatorilor?
Condusă cu vigoare de Sarenput, o frumoasă corabie din lemn de
sicomor porni spre țărmul abrupt al malului vestic, în care erau săpate
mormintele guvernatorilor provinciei Elephantina, încă din vremea
piramidelor. Pentru a ajunge la ele, trebuiau parcurse trepte și rampe destul
de abrupte, mărginite de ziduri.
 Barca trase lin la mal și cei doi bărbați urcară încet, în liniște. Arzătorul
soare al sudului nu-l deranja nici pe unul, nici pe celălalt.
Ajunși în fața locașului de veci al lui Sarenput, se întoarseră pentru a
descoperi o priveliște încântătoare, alcătuită din fluviul de un albastru
scânteietor, din palmierii de un verde luminos, din nisipul galben-brun și
din casele albe.
― Îmi place acest loc mai mult decât oricare altul, mărturisi Sarenput.
Aici sper să înving moartea și să-mi petrec viața veșnică. Unul dintre
strămoșii mei, care purta același nume ca mine, a pus să fie gravate aceste
fraze: „Eram copleșit de bucurie pentru că reușisem să ajung la cer, capul
meu atingea bolta cerească, treceam foarte aproape de pântecele stelelor,
fiind eu însumi stea și dansam asemenea aștrilor”. Nu e acesta singurul
destin demn de invidiat? Veniți, Luminăția Voastră! Veniți să vedeți cel mai
frumos dintre domeniile mele!
Sesostris descoperi un mormânt săpat în gresie, a cărui podea urca și al
cărui tavan cobora pentru a se întâlni într-un punct invizibil, dincolo de
capela din capătul său. În prima încăpere, măreață și sobră, erau șase stâlpi.
O scară ducea către un culoar prin care se pătrundea în camera de cult, unde
se deschidea o nișă în care se afla statuia Ka-ului lui Sarenput.
Înaintând pe această linie care semăna cu o rază de lumină, Sesostris
admiră șase statui ale stăpânului provinciei întruchipându-l pe Osiris.
― Aceasta este principala mea ambiție, Luminăția Voastră: să fiu devotat
zeului reînvierii. Vă trebuie o dovadă mai limpede a nevinovăției mele?
Niciodată n-aș încerca să fac rău salcâmului lui Osiris. Și ceea ce a
înfăptuit Luminăția Voastră arată că sunteți păstrătorul înțelepciunii de care
țara are atâta nevoie. Dacă m-aș împotrivi, aș fi un ucigaș. De aceea mă
puteți considera un slujitor credincios, care nu vă va trăda niciodată.
*
Mândru și hotărât, Prieten-Bun mergea în fruntea alaiului. La dreapta sa,
ținând pasul cu greu, Gazela își târa burta rotunjită și mamelele care
atârnau. Nici chiar cățeaua n-ar fi lipsit, sub niciun motiv, de la această
sărbătoare și, cu capul ridicat, nu accepta să rămână în urmă.
Cei doi câini rămaseră pe loc în fața unei stele din piatră pe care era
gravat numele lui Sesostris.
― Venerați-l pe faraon din adâncul inimii voastre! rosti Sehotep. Uniți-
vă gândurile cu strălucirea lui, sporiți-vă respectul pe care i-l datorați! El e
cel care dă viață și se arată mărinimos cu cei care-l urmează. Ca purtător al
sigiliului regal, aduc mărturie că această provincie aparține Dublei Coroane.
Sarenput, a cărui față se lumină de un zâmbet larg, se înclină înaintea lui
Sesostris.
Pentru prima dată după foarte mult timp, generalul Nesmontu se liniști.
Și însuși Sobek, spre propria mirare, încerca o senzație de siguranță.
Regele tocmai repurtase o nouă victorie fără să verse o picătură de sânge.
― Trebuie să mă întorc pe ostrovul Biggeh pentru a mă asigura că
mișcarea energiei n-a fost tulburată, îi spuse monarhul lui Sarenput.
Pregătește ceremonia în timpul căreia voi anunța începerea lucrărilor de
înfrumusețare a marelui templu din Elephantina.
*
Ieșind din grota de la izvoarele Nilului, tânăra preoteasă îl întâlni pe
faraon.
― A sosit clipa să mergi să îți îndeplinești destinul. Vrei cu adevărat?
― Sunt pregătită, Luminăția Voastră!
― Vei avea nevoie de toată îndrăzneala și tăria de care este în stare un
om. Ești sigură că această sarcină nu-ți depășește puterile?
― Mă voi strădui.
Regele îi arăta tinerei femei un uraeus din aur masiv încrustat cu
lapislazuli, turcoaze și comalină. Această cobră femelă se înălța pe fruntea
faraonului pentru a proteja puternica flacără ce împrăștia întunericul,
nimicindu-i pe dușmanii lui Maat.
― Atinge acest simbol, umple-te de magia sa și încredințeaz-o mâinii
care te conduce!
Cobra era fierbinte.
Fata simți că energia acesteia trece în sângele ei și îi oferă o nouă putere.
Apoi, regele intră în grotă, iar tânăra preoteasă se trezi singură. Foarte
calmă, gustă din liniștea ostrovului sacru fără să-i fie teamă de ceea ce
urma să se întâmple. Încă din copilărie, dorise să cunoască misterele
templelor și știa că drumul va fi pe cât de lung, pe atât de anevoios. Dar cu
fiecare încercare depășită se născuse în ea o bucurie imensă care îi purta
pașii mai departe, spre o priveliște tot mai întinsă. Și nimic nu îi tulburase
acest drum, în afară de apariția unui tânăr scrib, despre care aflase că se
numea Iker. N-ar fi trebuit să însemne altceva decât o simplă întâlnire, dar
nu reușea să-l uite, ca și cum ar fi fost vorba de cineva apropiat, aproape un
prieten, deși nu avea să-l mai vadă niciodată.
Șapte preotese, îmbrăcate în rochii lungi, roșii și ținând în mâini
tamburine, formară un cerc în jurul tinerei femei.
Apoi, marea preoteasă se îndreptă spre ea. Capul îi era acoperit cu o
perucă în formă de vultur, iar la gât îi atârna colierul-menat, simbolul
nașterii spirituale.
Tânăra preoteasă tremura.
Doar regina Egiptului, suverana Celor Două Regate, aceea care îi vedea
pe Horus și pe Seth reuniți în ființa faraonului, putea să poarte această
perucă rituală. Semnul hieroglific al vulturului însemna, în același timp,
„mamă”, dar și „moarte”, căci trebuia parcursă moartea inițiatică pentru a o
regăsi pe mama cerească a cărei incarnare era regina.
― Cele șapte Hathor să îngrădească soarta cea rea! le porunci regina.
Preotesele desfășurară o fâșie din pânză de in, ca acelea folosite la
pregătirea mumiilor, și o înconjurară cu ea pe tânăra preoteasă.
― Clipa unei noi nașteri a venit, anunță regina. Ai fost inițiată ca
preoteasă, apoi ca muziciană care face să strălucească dragostea. Astăzi,
cunoscând noi mistere, vei deveni „Cea-care-s-a-trezit”. Preacinstitele
Femei din casa zeului Ptah, Femeile înțelepte din orașul Cusae și
preotesele Hathor din casa lui Atum, principiul creator, sunt strămoșii tăi.
Ele trăiesc prin preotesele inițiate, prezente aici, și te vor face să asculți
muzica stelelor cerului, a soarelui și a lunii.
Un cântec dulce și profund se înalță susținut de ritmul tamburinelor și de
cele două sistre pe care le mânuia regina. Pe rând, preotesele repetară cele
șapte cuvinte creatoare rostite de zeița Neith cu ocazia nașterii luminii care
țâșnise din ea însăși, în afara apei începuturilor. Bărbat și femeie în același
timp, înaintea apariției tuturor ființelor, ea începuse ciclul nașterilor,
modelându-i pe zei.
― Sunt tot ce a existat, tot ce este și tot ce va fi, spuse regina, și niciun
muritor n-a ridicat vreodată vălul meu, giulgiul care protejează trupul lui
Osiris. Preoteselor inițiate li se cuvine să-l țeasă. De aceea, vei fi condusă în
Casa Salcâmului unde sufletele lui Hathor și Osiris se vor întâlni în inima
ta. Pe ostrovul sacru, Biggeh, această Casă ia forma grotei lui Hapy, în care
apa cerească se unește cu aceea pământească. Să străbați acest drum, iar
viața să-ți fie hrănită de apa rece a stelelor și de focul cunoașterii!
 După ce fu dezbrăcată, tânăra femeie pătrunse în grotă, unde contemplă
focul. Apoi străbătu constelațiile, trecu de porțile cerului, se scaldă în lacul
de lumină și se născu din nou dimineața, cu primele raze ale soarelui ce
răsărea.
O preoteasă o așeză pe soclul ce o simboliza pe zeița Maat și o răcori cu
un evantai din pene de struț, altă expresie a aceleiași realități, ca să-i ofere
vântul cel bun care s-o poarte până în orașul fericirii.
Apoi o îmbrăcară cu o rochie roșie și îi împodobiră gâtul cu un pieptar
lat de perle, care semnifica renașterea sa după ce străbătuse tărâmul
întunecat, unde forțele răului nu reușiseră s-o rețină.
Regina îi dădu o paletă de scrib și pensula pentru scris, apoi îi puse pe
cap o stea cu șapte colțuri.
― Tu, care acum ești o Hathor, tu trebuie să devii, de asemenea, o
Sechat, căci o sarcină deosebită ți-a fost încredințată. Nu vei putea să te
limitezi să-ți trăiești inițierea doar în propria ființă și să guști pacea
înăuntrul templului, în tovărășia surorilor tale. Încercări de temut te
așteaptă și vei avea nevoie să cunoști cuvintele puterii înainte de a-i
înfrunta pe dușmani, pe cei care se văd și pe cei care nu se văd. Noi te vom
ajuta atât cât ne stă în puteri, dar numai tu singură poți dobândi victoria!
45.
Iker plecase înainte de revărsatul zorilor, având grijă să nu trezească pe
nimeni în palatul încă adormit. În ajun, îi înmânase lui Djehuty toate
rapoartele de care se ocupase, rămânând în continuare surd la
avertismentele acestuia.
Tânărul scrib urcă pe primul vas ce pornea spre nord. La răsăritul
soarelui, corabia ridică ancora și pluti dusă de curentul pe cât de rapid, pe
atât de schimbător. Căpitanul, un mustăcios cu experiență, mânuia cârma de
minune. La bord, se aflau vreo zece călători, un bou, niște gâște și Vânt-
de-Miazănoapte.
― Încotro mergi, fiule? întrebă căpitanul.
― La Kahun.
― Douăzeci de ore pe mare, numeroase opriri, o noapte de odihnă dacă
nu se ivește ceva neplăcut… Cât îmi dai?
― Două perechi de sandale de bună calitate, o bucată de țesătură din în
și un papirus de mărime mijlocie.
 ― Plătești bine, nu-i vorbă! Te tragi dintr-o familie bogată?
― Nu, sunt un simplu scrib din provincia Iepurelui, în slujba stăpânului
Djehuty.
― Un înalt demnitar foarte respectat. De ce te duci la Kahun?
Întrebările sale începeau să-l enerveze pe Iker, care încercă totuși să
rămână amabil:
― Din motive legate de meseria mea.
― O misiune secretă?
― Dacă vreți.
― Kahun e un loc ciudat. Eu nu știu prea multe, dar se pare că este bine
apărat și că ai nevoie de un anumit permis ca să locuiești acolo. Tu ești,
probabil, o persoană însemnată.
― Un simplu scrib, v-am spus.
Nemaisuportând acest interogatoriu, Iker se întinse pe rogojina sa și se
prefăcu adormit.
Căpitanul intră în vorbă cu un alt pasager. În mod evident, era un guraliv
incorigibil.
*
Așa cum anunțase căpitanul, opririle fură numeroase. Unii coborau, alții
urcau, se legau discuții, oamenii mâncau plăcinte, ceapă și pește uscat,
beau bere dulce sau se lăsau legănați de ritmul fluviului binevoitor. Iker
asculta, așa, într-o doară, povești de familie, informații despre judecători și
certuri de tot soiul.
O nouă oprire îi stârni curiozitatea lui Vânt-de-Miazănoapte, care își ciuli
urechile.
Pe mal nu era un sat, ci o mică plantație de palmieri, brăzdată de rigole
pentru irigații. De acolo, apărură doi bărbați neglijent rași, cu brațe
musculoase ca de vâslași.
Așa-zișii vâslași, care semănau cu membrii echipajului ce încercase să-l
omoare pe Iker, se instalară la pupa.
Așadar, căpitanul îi întinsese o capcană! Își bătuse joc de el, punându-i
întrebări ale căror răspunsuri le cunoștea deja. Acești doi tâlhari urmau să-
și termine treaba începută mai demult.
Iker se apropie de mustăcios care părea că ațipise.
― Nu supravegheați fluviul?
― Un bun corăbier nu doarme decât cu un ochi închis.
 ― Duceți-mă la mal cât mai repede!
― Suntem încă departe de Kahun.
― M-am răzgândit.
― Nici tu nu știi ce vrei, băiete! Unde dorești, cu adevărat, să te duci?
― Dați-mă jos!
― Nu am stabilită nicio oprire acum. Dacă insiști, trebuie să mă plătești
în plus.
― V-am plătit generos, nu?
― Desigur, dar…
― O rogojină nouă ajunge?
― Dacă e cu adevărat nouă…
Iker îi dădu una din cele două rogojini de călătorie pe care le avea.
Mulțumit, căpitanul începu manevrele pentru acostare.
Îndată ce scara fu așezată, Iker și Vânt-de-Miazănoapte începură să
coboare. Tânărul scrib era convins că nu vor întârzia să facă la fel și cei doi
vâslași.
Când înțelese că s-a înșelat, corabia se desprinse deja de mal.
― Vom avea de mers mai mult decât plănuisem, îi spuse Iker lui Vânt-
de-Miazănoapte. Dar cel puțin nu ne urmărește nimeni.
Măgarul îl aprobă, iar Iker se simți ușurat.
― Acești oameni într-adevăr aveau ceva necurat în ei! După tot ce-am
pățit, cum să nu fiu bănuitor?
Iker verifică dacă nu-i lipsea niciuna dintre uneltele sale, în timp ce
măgarul se ospăta cu scaieți. Apoi își continuară drumul spre nord, apucând
pe o potecă ce mergea de-a lungul terenurilor cultivate.
― Sunt atâtea întrebări ce nu-mi dau pace! La Kahun, voi obține, poate,
răspunsurile. Dar de ce refuză toți să-mi vorbească despre Țara Punt?
Djehuty nu mi-a mărturisit decât o parte din adevăr. Afară numai dacă nu
cumva știe mai puține decât îmi închipui eu. Și cel care vrea să mă omoare
e însuși faraonul! Ce rău i-am pricinuit? Sunt un nimeni, nu-i ameninț
puterea în niciun fel. Totuși, mă învinuiește de ceva. Dacă aș fi înțelept, aș
fugi și i-aș lăsa timp să mă uite. Dar îmi e peste putință să renunț la adevăr,
oricare ar fi urmările. Și vreau să o revăd. Datorită ei am puterea să mă lupt.
Vânt-de-Miazănoapte era cel care hotăra popasurile și alegea locurile
umbrite unde picoteau puțin înainte de a-și continua drumul. Celor doi
tovarăși nu le ieșiră în cale decât țărani, unii ― urâcioși, alții ―
binevoitori. La o gospodărie, Iker scrise mai multe plângeri către
administrația cu care proprietarul era în conflict. În schimbul lor, primiră
hrană.
În apropiere de bogata și înverzită provincie Fayyum, măgarul începu să
ragă stăruitor.
Fără nicio îndoială, simțise un pericol.
Și în vârful unei movile de pământ apăru un șacal. Avea picioarele înalte,
capul fin și îi privea fix pe intrușii care îndrăzniseră să se aventureze pe
teritoriul său. Cu gâtul întins, scoase niște țipete ciudate, pe care Vânt-de-
Miazănoapte le ascultă cu atenție. Apoi cu un pas hotărât, se îndreptă spre
animalul de pradă.
Iker înțelese că își vorbiseră cei doi. Șacalul nu era, oare, întruparea lui
Anubis, cel care cunoștea toate drumurile din lumea aceasta și din cealaltă?
Potrivindu-și pașii după mersul rapid al călăuzei lor care totuși avea
grijă ca ei să nu se rătăcească, cei doi tovarăși ajunseră să zărească Ra-
henty, „gura canalului”, o priveliște marcată de un mare dig și o ecluză ce
regla cantitatea de apă pe care un braț al Nilului o furniza provinciei
Fayyum. Datorită lucrărilor constructorilor lui Sesostris al II-lea, suprafața
terenurilor cultivate crescuse și irigația era controlată.
Mai mulți soldați le tăiară drumul călătorilor.
― În zona aceasta nu au voie să pătrundă oamenii de rând, zise un ofițer.
Cine ești și de unde vii?
― Numele meu este Iker. Sunt scrib în orașul lui Thot.
Ofițerul avu un surâs răutăcios:
― Bine, să vedem! Având în vedere vârsta ta, e demn de crezare ce spui.
Atunci înseamnă că eu sunt comandantul armatei regelui! Există un lucru la
care mă pricep foarte bine: să-i dibuiesc pe mincinoși. Între noi fie vorba,
puteai să găsești o minciună mai potrivită.
― Acesta e adevărul. O să vă arăt un act care vă va convinge.
În clipa în care Iker deschise unul din sacii purtați de măgarul său,
arcurile soldaților se încordară și vârful sabiei scurte a ofițerului îi împunse
șalele:
― Nu mișca! Voiai să-ți iei arma, nu? Nimeni nu folosește acest drum,
în afara patrulelor de pază. Cine ți l-a arătat?
― N-o să mă credeți!
― Spune, totuși!
 ― Un șacal.
― Ai avut dreptate, nu te cred! Ești, probabil, trimisul unei bande de
ticăloși care pun la cale furturi în acest ținut.
― Uitați-vă în sacii mei de călătorie! Nu conțin decât unelte de scrib.
Dar mânuiți-le cu atenție!
Neîncrezător, ofițerul răscoli bagajele suspectului și fu dezamăgit că nu
descoperise nicio armă.
― Ești viclean! Și acel faimos act ce e?
― Este un papirus rulat și sigilat, pentru primarul din Kahun. Sigiliul îi
aparține lui Djehuty, guvernatorul provinciei Iepurelui.
― Dacă-l rup, primarul mă dă afară pentru că am încălcat regulamentul
referitor la curieri. Dacă nu-l ating, sunt obligat să te cred pe cuvânt. Încă o
viclenie, voinicule! Pun rămășag că acest act este o momeală. Dar cu mine
nu-ți merge! Pe isteții de felul tău îi cunosc foarte bine.
― Să încetăm această glumă! Duceți-mă în fața primarului din Kahun.
― Crezi că își pierde timpul, primind răufăcători ca tine?
― Vedeți bine că sunt un scrib!
― De unde ai furat aceste unelte?
― Generalul Sepi mi le-a dat.
― Nu-l cunosc. Și oricum puteai scorni orice nume! De ce nu pe-al unui
general?
― Vă înșelați. Tot ce v-am spus e adevărat.
― Ce vreau eu să știu este dacă socoteai să treci la fapte singur sau
împreună cu alți complici.
Iker începea să-și piardă calmul, iar celălalt simți.
― Nu face gesturi necugetate, voinicule! Dacă nu, îți înfig sabia în trup
și toți oamenii mei vor depune mărturie în favoarea mea.
Erau prea mulți pentru ca Iker să-i doboare și nici nu fugea destul de
repede ca să scape de săgețile arcurilor lor.
― Primarul din Kahun să rupă sigiliul și să citească această scrisoare de
recomandare. Vă veți înțelege atunci greșeala.
― Mă ameninți acum! O să petreci un timp în temniță.
― Nu aveți dreptul să mă închideți.
― S-o crezi tu… Puneți-i cătușele de lemn!
Trei soldați se repeziră asupra tânărului scrib și îl trântiră la pământ.
Când îl ridicară, avea mâinile prinse la spate.
 ― Ce veți face cu măgarul meu?
― E un animal frumos, sănătos și puternic. O să mă servesc de el.
― Dar cu uneltele mele?
― Le vom schimba pe haine.
― Nu sunteți decât un hoț.
― Să nu schimbăm locurile, băiete! Hoțul ești tu! Și voi primi felicitări
pentru că te-am prins la timp. După ce vei petrece câteva luni într-o
închisoare împuțită cu tâlhari de teapa ta, vei fi mai umil. Apoi, câțiva ani
de muncă silnică îți vor reda gustul pentru bunele purtări. Luați-l de aici, să
nu-l mai văd!
Iker nu le adresă niciun cuvânt zbirilor care îl conduseră la închisoarea
situată în afara orașului, unde îl aruncară într-o încăpere mizerabilă ocupată
de încă trei hoți de păsări: unul tânăr și doi mai bătrâni.
― Tu ce-ai făcut? îl întrebă tânărul.
― Nimic.
― Și eu la fel. Dar câte gâște ai furat?
― Niciuna.
― Liniștește-te, cu noi poți să vorbești! Suntem de partea ta.
― De când te afli aici?
― De câteva săptămâni. Așteptăm ca judecătorul să binevoiască să se
ocupe de noi. Din nefericire, nu e prea simțitor. Riști să iei o pedeapsă mare
dacă nu ești aici pentru prima dată. Când se ajunge la mărturii, dacă te
prefaci că-ți pare rău, se arată ceva mai blând. Dacă nu ești obișnuit, o să
te-nvățăm noi.
― Sunt scrib și n-am furat nimic de la nimeni.
Unul dintre bătrâni deschise un ochi.
― Un scrib în închisoare? Atunci trebuie să fii un mare nelegiuit!
Povestește-ne!
Obosit, Iker se retrase într-un colț al încăpem și se așeză pe jos.
― Să-l lăsăm în pace, fu de părere tânărul.
Iker pierduse tot, dar refuza să se lase pradă disperării.
Oare nu căzuse iar într-o capcană? Nu, din moment ce fusese călăuzit de
către șacalul lui Anubis. La mijloc nu era altceva decât o neînțelegere. Și
chiar dacă îi trebuia ceva vreme ca să lămurească lucrurile, tânărul scrib
avea să reușească până la urmă.
46.
 Ușa carcerei se deschise cu zgomot.
― Tu, îi zise un soldat lui Iker, ridică-te și urmează-ne!
― Unde mă duceți?
― O să vezi curând.
Trei păzitori ai ocnașilor îl conduseră în afara temniței, dar, spre marea
sa surpriză, nu îi scoaseră cătușele.
― Sunt liber?
― Nu, datoria noastră e să te predăm primarului. Dacă încerci să fugi, te
omorâm!
Speranța unei sorți mai bune dispăru. Îl aștepta, probabil, o pedeapsă
grea, fără îndoială, mai mulți ani de muncă silnică în minele de aramă sau
într-una din oazele deșertului vestic.
Era unu contra trei și ar fi reușit, poate, să-i biruie. Dar ar fi trebuit ca
soldații să se mai îndepărteze puțin pentru ca Iker să poată lovi eficient.
Totuși, fiind bine antrenați, nu i-ar fi lăsat prea multe șanse de izbândă.
Iker descoperi orașul Kahun, un patrulater de 390 de metri pe 420,
mărginit de un zid cu o înălțime de 6 metri și o grosime de 3. Principala
poartă de intrare se găsea în colțul nord-estic. Patru soldați ocupau postul
de pază.
― V-am adus prizonierul.
― Ne vom ocupa de el, zise un ofițer, care-i chemă pe doi dintre oamenii
săi.
Soldații, mai voinici decât paznicii, erau înarmați cu sulițe. Dacă le
mânuiau cu pricepere, Iker n-ar fi ajuns departe. Așa că tânărul se resemnă.
O luară pe o stradă largă, din care porneau străduțe ce făceau legătura
între cele două cartiere principale. De la prima privire, se vedea că tot
orașul era împărțit cu grijă pe zone după un plan precis. În acest loc ciudat,
unde domnea o liniște neobișnuită pentru un oraș egiptean, Iker se simți
imediat în largul său.
Puține dughene, case albe, frumoase, o curățenie desăvârșită, acesta era
Kahun. I-ar fi plăcut lui Iker să îi descopere ungherele, dar soldații îl
obligară să iuțească pasul.
― Să ne grăbim, primarului nu-i place să aștepte.
Impunătoarea locuință a primarului era construită pe o colină de unde
domina aglomerația orașului.
 Chiar dacă imensa casă cu grădină, care număra 70 de încăperi, nu se
întindea pe mai puțin de 2 700 de metri pătrați, intrarea era foarte îngustă.
De o parte și de cealaltă, se găseau două foișoare ocupate de paznici.
― Iată prizonierul pe care primarul vrea să-l vadă, îi anunță gradatul.
― Un moment, să-l anunț pe intendent.
În stânga, un drum pietruit se întindea până la bucătării, grajduri și
ateliere. Intendentul, soldații și Iker o apucară pe cel din dreapta care ducea
spre o sală de așteptare. Din ea pornea un coridor ce dădea spre o curte
mare, închisă, spre sud, de un portic susținut de coloane unde stăpânului
casei îi plăcea să stea și să respire aer curat. Lăsând în urmă aripa care
cuprindea camerele de dormit și băile, intendentul își conduse oaspeții
până la sala de primire, susținută de două coloane.
Cu capul aplecat, administratorul templului din valea regelui Sesostris al
II-lea îndura o dojană aspră. Jenat, intendentul dădu să plece.
― Apropie-te, îi porunci stăpânul său, un om mărunt, cu frunte îngustă și
sprâncene dese.
― El e prizonierul pe care…
― Știu, i-o reteza sec primarul. Ieșiți toți și lăsați-mă singur cu el!
― Acest tâlhar poate fi periculos, interveni gradatul, și…
― Taci și ascultă-mă!
Iker rămase singur în fața demnitarului a cărui privire întunecată nu
promitea nimic bun.
― Te cheamă Iker?
― Acesta e numele meu.
― De unde ești?
― Din Medamud.
― Și de unde vii?
― Din orașul lui Thot.
― Recunoști aceste lucruri?
Primarul îi arătă tânărului uneltele sale de scrib, întinse pe o masă joasă.
― Îmi aparțin.
― De unde le-ai cumpărat?
― Generalul Sepi mi le-a dat. Am avut norocul să-i fiu ucenic, apoi am
ocupat funcția de scrib. Guvernatorul provinciei mi-a dat prima slujbă.
Primarul reciti papirusul pe care i-l aduseseră soldații și căruia îi rupsese
pecetea.
 ― Paza orașului meu e mulțumitoare, dar inteligența nu e prima însușire
pe care o cer soldaților mei. N-au înțeles cine ești. Un scrib atât de tânăr și
care se bucură de laude din partea unui guvernator de provincie mai
degrabă zgârcit cu aprecierile merită toată atenția. De ce vrei să muncești în
Kahun?
― Pentru că încerc să fac parte dintre scribii de rang înalt.
Privirea primarului se mai îmblânzi.
― Fiule, nici nu puteai face o alegere mai bună! Acest oraș a fost
construit de matematicienii-geometri și de sacerdoții inițiați în mistere. Au
ridicat, de asemenea, și o piramidă, apoi acest loc a căpătat o mare
însemnătate în ochii regelui. Eu trebuie să administrez pământuri, mine,
hambare, ateliere, să fac recensăminte, să veghez asupra migrației mâinii de
lucru în Fayyum, să controlez cumpărăturile și cheltuielile zilnice, să mă
asigur că preoții, artizanii, scribii, grădinarii și soldații își fac bine treaba.
Această muncă istovitoare nu-mi mai lasă timp să mă dedic pasiunii mele:
scrisul. Observ că totul a fost deja spus și nimeni, nici chiar eu, nu e în stare
să născocească ceva nou. Ah, dacă aș putea să rostesc vorbe surprinzătoare,
să modelez formule noi! Fiecare an apasă mai greu decât cel dinainte,
judecătorii nu sunt destul de drepți și faptele zeilor rămân învăluite în
mister. Nici oamenii puterii nu sunt respectați îndeajuns. Dacă vrei să știi
părerea mea, totul merge pe dos. Cine înțelege, cine ia măsurile necesare,
cine îndrăznește să înlăture răul, cine îi ajută cu adevărat pe cei săraci, cine
luptă împotriva prefăcătoriei și a minciunii?
― Nu e aceasta îndatorirea faraonului? îl întrebă timid Iker.
Înflăcărarea primarului se stinse.
― Bineînțeles, bineînțeles… Amintește-ți că esențială este scrierea.
Scribii nu construiesc nici temple, nici morminte, ei nu au alți moștenitori
în afara textelor care le supraviețuiesc și le asigură faima, secol după secol.
Copiii tăi sunt pensulele și tăblițele. Piramida ta e cartea. Eu îmi risipesc
talentul în munci administrative fără sfârșit.
― Aveți de gând să-mi încredințați o slujbă?
― Te previn, vei munci laolaltă cu scribi foarte bine pregătiți care nu
suportă lucrul prost făcut. Ei nu îngăduie nicio greșeală și îmi vor cere să te
trimit înapoi în cazul în care cunoștințele tale nu sunt satisfăcătoare. Vreau
să cred că Djehuty nu te-a înfățișat în culori prea măgulitoare. Bun…
Așadar, am nevoie de cineva pentru administrarea hambarelor.
 Iker își ascunse dezamăgirea. Nu era tocmai slujba pe care o aștepta.
― Am muncit mult în arhive și…
― Nu există locuri în arhive și sunt pe deplin mulțumit de ei. Generalul
Sepi nu te-a învățat să administrezi un hambar?
― Nu-mi lipsește această învățătură și vă mulțumesc că mi-ați acordat
încredere.
― Doar faptele contează, fiule! Sau ești capabil, sau nu ești. În prima
situație, Kahun va fi pentru tine un loc minunat, unde vei cunoaște
fericirea, în cea de-a doua, te vei întoarce repede de unde ai venit.
― Doresc să vă răspund pe măsura așteptărilor voastre, dar există o
problemă asupra căreia nu mă voi târgui.
― Care?
― Măgarul meu. Îmi este tovarăș bun, vreau să-l regăsesc.
― Cu plata pe care o vei primi, o să-ți cumperi altul.
― Nu înțelegeți. Vânt-de-Miazănoapte este unic. Eu l-am salvat, el mă
sfătuiește.
― Un măgar… care te sfătuiește?
― Poate să-mi răspundă la întrebări. Împreună cu el voi reuși. Fără el,
voi da greș.
― Știi cel puțin unde se află?
― Probabil, lângă temnița unde am fost închis.
― Uite un act care-ți va permite să-l iei înapoi în deplină legalitate.
Intendentul meu o să-ți arate unde vei locui.
Iker se înclină cu respect.
― Generalul Sepi ți-a vorbit despre marii scribi care au pătruns secretul
creației?
― Ascultarea, puterea de înțelegere și inspirația nu sunt calitățile
obligatorii pentru a ajunge acolo?
― Ai avut un învățător foarte bun! Dar trebuie să te gândești să-ți faci
rost de cele trebuincioase.
― Nu-mi dați înapoi uneltele?
― Bineînțeles că da! Dar vorbeam despre alt fel de unelte, formulele
necesare pentru a trece de porți, pentru a obține barca de la un podar sau
pentru a scăpa de năvodul în care se prind sufletele călătorilor răi. Fără
această învățătură nu vei fi decât un scrib de rând.
― Unde aș putea-o dobândi?
 ― Descurcă-te singur, fiule! Timpul școlii e unul, cel al meseriei ―
altul. Nu se spune că până și cei mai buni artizani își fac ei însuși uneltele?
*
Tulburat, Iker părăsi orașul pentru a se înapoia la închisoare. De ce
primarul rostise cuvinte atât de enigmatice? De ce îi dezvăluise existența
unei învățături la care nu se putea ajunge? La fel ca generalul Sepi și ca
guvernatorul provinciei, el se ascundea în spatele unei măști. Această nouă
încercare nu-l descurajă pe Iker, dimpotrivă; dacă i se va întinde o mână de
ajutor, se va prinde de ea ca să nu se înece în fluviu. Și dacă nu era vorba
decât despre amăgiri, le va alunga.
În poarta închisorii, un paznic adormit și cu brațul bandajat tresări când
Iker îl bătu pe umăr.
― Ce vrei?
― Am venit să-mi caut măgarul.
― Nu e un uriaș cu țeasta mai tare ca granitul și cu privire neîmblânzită?
― Descrierea mi se pare nimerită.
― Ei bine, privește ce mi-a făcut! Și a mai rănit alți trei soldați,
năpustindu-se asupra lor, dând din picioare și mușcând!
― Firește, nu mă ascultă decât pe mine! Dă-i drumul!
― Prea târziu.
― Cum adică, prea târziu? îl întrebă Iker, cu inima strânsă.
― Comandantul a hotărât să omoare această fiară neîmblânzită. A fost
nevoie de zece oameni pentru a-l lega fedeleș.
― Unde l-au dus?
― Pe câmpul pustiu din spatele închisorii.
Iker alergă într-acolo cât putu de repede.
Vânt-de-Miazănoapte era întins pe o parte, având picioarele prinse strâns
cu niște frânghii fixate de țăruși. Un preot tocmai ridicase cuțitul.
― Opriți-vă! urlă tânărul scrib.
Toți se întoarseră, iar măgarul scoase un răget de speranță.
― Animalul e periculos, afirmă preotul. Trebuie scoasă din el această
putere de temut.
― Măgarul e al meu!
― Ai un act cu care să dovedești? îl ironiză gradatul.
― Unul semnat de primarul din Kahun vă mulțumește? Soldatul fu
nevoit să se supună.
 Iker smulse cuțitul din mâna preotului și își eliberă tovarășul. Mulțumit
că tânărul îi salvase viața pentru a doua oară, măgarul îi linse mâinile.
― Vino, Vânt-de-Miazănoapte! Am multe lucruri să-ți povestesc.
47.
Centrul spiritual al Egiptului, Abydos, se afunda într-o tristețe tot mai
mare. Izolat de restul țării de către paznicii vigilenți care-i controlau pe
preoții temporari cu multă severitate, teritoriul lui Osiris părea pentru
totdeauna lipsit de lumina blândă care, nu de mult, dădea viață edificiilor
sacre.
Totuși, corpul preoților permanenți numiți de faraon nu-și menaja
puterile și-și îndeplinea sarcinile fără odihnă. În ciuda poverii anilor și a
unei inimi al cărei suflu devenea din ce în ce mai slab, marele preot,
purtător al paletei de aur, mergea în fiecare dimineață la salcâmul bolnav.
Veștejirea fusese oprită, dar nu se vedea niciun semn de înviorare. Osiris
va mai rămâne mult în acest arbore? Iar acesta va continua să unească
pământul, cerul și lumea de dedesubt? Se mai afundă încă rădăcinile sale în
oceanul de energie a începuturilor?
La toate aceste întrebări, bătrânul era incapabil să răspundă. Până la
această nenorocire, viața sa fusese cea a unui preot liniștit, preocupat doar
de celebrarea misterelor și de transmiterea lor. Nimic nu-l pregătise pentru
acest dezastru în fața căruia se simțea fără apărare.
Desigur, de la deschiderea marelui șantier de către Sesostris, o ramură a
arborelui înverzise și nu se mai uscase. Agățându-se de această firavă
speranță, purtătorul paletei de aur turna în fiecare zi apă și lapte la
rădăcinile copacului.
Apoi, cu mersul său din ce în ce mai șovăielnic, sacerdotul se întoarse în
locul unde meșterii, ținuți în secret, înălțau templul și locașul de veci al lui
Sesostris.
În această zi, drumul i se păru și mai anevoios decât de obicei, iar vântul
rece îi îngheța oasele și nisipul îi ardea ochii. Meșterul șef îi ieși înainte și
îi oferi brațul.
― N-ar trebui să vă odihniți?
― În aceste vremuri grele, nimeni nu trebuie să se gândească doar la el
însuși. Ați primit carne, pește și legume?
 ― Artizanilor nu le lipsește nimic, proviziile sosesc la timp. Bucătarii
puși la dispoziția noastră pregătesc mâncăruri minunate.
― Vocea vă este mai puțin liniștită decât cuvintele. Ce piedici vă stau în
cale?
― Un șir de întâmplări neplăcute, mărturisi meșterul șef. Unelte care se
sparg, o piatră prost tăiată în carieră, răni ușoare, îmbolnăviri… Ai putea să
juri că o forță nefastă încearcă să ne încetinească ritmul de muncă.
― Cum luptați împotriva acestor obstacole?
― Printr-un ritual de dimineață și prin legătura puternică dintre artizani.
În fața acestei situații, fiecare știe că trebuie să se bizuie pe ceilalți. Ar fi
nedrept să-l învinuiesc pe unul sau pe altul de prefăcătorie sau nepricepere.
Dimpotrivă, trebuie să rămânem uniți, sub protecția regelui, căci acest
șantier cere de zece ori mai multă strădanie decât ne închipuim. Fiți pe
pace, ne ținem bine!
― Dacă o să cedați, Abydos-ul va fi sortit pieirii! Dispariția sa o va
aduce cu sine pe cea a Egiptului.
― Lucrarea va fi terminată până la data hotărâtă.
Purtătorul paletei de aur porni încet spre templu și verifică dacă preotul a
cărui sarcină rămânea secretă rânduise bine lucrurile în locașul sacru. Se
asigură, de asemenea, că sacerdotul care vărsa zilnic libațiile pe mesele de
ofrandă își îndeplinise ritualul, de asemenea și servitorul lui Ka, însărcinat
să celebreze cultul strămoșilor, al căror ajutor era mai necesar ca oricând.
O clipa, bătrânul preot crezu că inima sa va înceta să mai bata și fu
nevoit să se așeze. Când își recapătă puțin suflul, își continuă inspecția
mergând la mormântul lui Osiris pe care-l păzea preotul care trebuia să
vegheze la integritatea corpului divin.
― Sigiliile sunt bine așezate?
― Sunt.
― Arată-mi-le!
Superiorul le cercetă de aproape și nu constată nimic nefiresc.
― A încercat cineva să se apropie de mormânt?
― Nimeni.
― Nicio întâmplare neplăcută, chiar neînsemnată nu s-a petrecut?
― Niciuna.
Cu un asemenea paznic, purtătorul paletei de aur nu avea de ce să-și facă
griji. Neînduplecat și aspru, preotul nu avea să deschidă ușa acestui loc
sacru decât la porunca aceluia care conducea ritualul misterelor din Abydos.
Bătrânul mai avea de pus întrebări Pleșuvului, care cerceta arhivele în
biblioteca din Locașul Vieții. Citind fără odihnă despre ritualurile vechi,
desprindea din ele cuvinte pline de putere.
Marelui preot îi plăcea acest loc, străbătut de vibrații armonioase care
dăduseră naștere cugetărilor înțelepților, așternute pe papirus. Plutea aici o
mireasmă plăcută, ce reamintea trecutul și vremurile fericite.
― Cred că e zadarnic să vă rog să munciți mai puțin, mormăi Pleșuvul, a
cărui nervozitate nu slăbise o dată cu vârsta.
― Zadarnic, într-adevăr! Ai primit vizitatori în ultimele zile?
― Niciunul. În afara voastră, n-am lăsat pe nimeni să intre. Când lucrez,
mai ales la subiecte atât de complicate ca mersul corăbiei sacre, nu-mi place
să fiu deranjat! Cred că rezultatul cercetărilor mele va fi de folos, căci
anumite puncte neclare ar putea fi lămurite.
Împlinirea, fără încetare, a ritualurilor constituia preocuparea majoră a
confreriei din Abydos. Acestea reprezentau cel mai bun mijloc de luptă
împotriva blestemelor.
Ultima parte a plimbării marelui preot se desfășura în sanctuarul celor
șapte preotese, a căror menire era să încânte sufletul divin. Prin muzică,
dans și cânt, ele păstrau veșnică armonia, unind puterile cerești cu
întrupările lor pământene. Prin celebrarea ritualurilor feminine, ele îl țineau
pe Osiris departe de moarte. Fără ele, Abydos-ul n-ar fi existat niciodată.
Cea mai tânără dintre preotese veni în întâmpinarea purtătorului paletei
de aur. În ea, bucuria se unea cu seriozitatea. De la întoarcerea din
Elephantina unde fusese ridicată la rangul de Cea-care-s-a-trezit, de către
însăși regina Egiptului, părea și mai strălucitoare.
― Ai nevoie de ceva? o întrebă preotul.
― De tămâie proaspătă și de încă o masă pentru ofrande. Sprijiniți-vă de
brațul meu, vă rog, și veniți să vă așezați la umbră!
Bătrânul nu o refuză. Oboseala grea care îl apăsa de când se trezise, nu
dispărea nicicum.
― Cum simți ritualul pe care l-ai trăit de curând?
― Ca pe o ușă deschisă spre o lume nouă. Alte imagini și alte culori au
apărut. Priveliștile erau acolo, foarte aproape, dar nu le vedeam. Noi,
oamenii, nu suntem oare piedici în calea luminii? Știu, de asemenea, că
trebuie să fac să rodească daruri minunate. Regina nu mi-a ascuns greutatea
încercărilor care mă așteaptă pe drumul inițierii.
― Zeii au vrut așa. Nu vei fi niciodată o preoteasă ca toate celelalte.
Uneori, poate îți dorești să te asemeni lor, dar nu te închide în această
amăgire!
― Ați vrea să-mi dați mai multe lămuriri?
O durere fulgerătoare străpunse pieptul marelui preot. Cu ochii dați peste
cap, căzu într-o parte.
Fără să-și piardă cumpătul, tânăra preoteasă îl ajută să se întindă. În
timpul uceniciei, dobândise destule cunoștințe medicale pentru a
recunoaște o criză de inimă.
― Mă duc să caut apă și o pernă.
― Nu, rămâi, sunt ultimele mele clipe… Chipul tău vreau să-l păstrez în
minte ca să-i înfrunt pe vameșii Lumii de Dincolo. Misiunea ta… misiunea
ta e mai însemnată și mai primejdioasă decât tot ce ți-ai putea închipui. Am
încredere în tine, atât de multă încredere…
Bătrânul îi strânse mâinile tinerei femei și scoase un suspin adânc.
*
Pleșuvul dizolvă grăunțe de sare în apă magnetizată, apoi îngenunche în
fața unei pietre tăiate. Un preot îi turnă pe mâini puțin din această apă.
Purificat, el îl purifică la rândul său pe slujitorul lui Ka, care oferi
defunctului lapte, vin, pâine și curmale.
Mumificat și înmormântat în ajun, purtătorul paletei de aur intra, de
acum înainte, în rândul strămoșilor dovediți. Confreria știa că el nu-i va
părăsi, cu condiția ca amintirea sa să fie cinstită cum se cuvine.
Slujitorul lui Ka aduse o cădelniță în formă de braț și îi scoase capacul,
pentru ca fumul de tămâie să urce până în paradis unde cei care reînviaseră
se hrăneau cu miresmele cele mai fine. După aceea, ridică piciorul din față
al taurului, un obiect din alabastru ce simboliza puterea victorioasă. Apoi,
preoții enumerară cu voce tare alimentele gravate pe masa de ofrande și îi
oferiră strămoșului bucăți de țesătură. Ceremonia se încheie cu citirea
formulelor de transformare într-o lumină care făcea sufletul în stare să
călătorească în orice lume.
Dintre cei cinci preoți permanenți, care alcătuiau vârful ierarhiei din
Abydos, unul singur nu reușise să se concentreze în timpul ritualului. Nu la
cel mort se gândea, ci la el însuși și la inevitabila avansare care, de data
aceasta, nu avea cum să-i scape. Funcția de purtător al paletei de aur și de
mare preot nu putea să revină altcuiva. Cum își îndeplinise în mod
desăvârșit sarcinile, nimeni nu-și dăduse seama că toate gândurile sale nu
se îndreptau spre bătrânul a cărui dispariție nu-l întrista deloc. În sfârșit,
locul era liber!
Colegii săi arătau atât respect față de firea sa severă și atâta admirație
pentru învățătura pe care o stăpânea, încât urma să fie numit fără cea mai
mică discuție. Ce va face odată aflat în fruntea celei mai vestite, renumite
comunități de inițiați din întregul Egipt? Curios, dar încă nu reflectase la
acest lucru. Important era să ajungă la această poziție și la numeroasele
avantaje pe care i le aducea.
― Stăpânul marilor mistere a sosit, îl anunță tânăra preoteasă.
Această vizită așteptată nu-l deranja pe viitorul mare preot.
Influentul personaj participa la celebrarea misterelor lui Osiris, dar nu
locuia la Abydos. Se va încrede în părerea preoților permanenți pentru
alegerea superiorului lor.
Faraonul Sesostris se reculese îndelung lângă sarcofagul defunctului. Citi
formulele reînvierii, scoase din Textele Piramidelor, Textele Sarcofagelor și
din ritualul secret de la Abydos. Apoi îi strânse în templu pe cei cinci preoți
și pe cele șapte preotese.
― Nu e nevoie să mai stărui asupra însemnătății misiunii voastre. În
vremurile obișnuite era neapărat necesară, dar în împrejurările de acum, de
ea atârnă viața însăși. Am multe bătălii de purtat și puterea mea se trage
din ritualurile pe care le celebrați aici, ca să-i mențineți în viață pe Osiris și
salcâmul său. Dacă dați greș, însuși faraonii vor dispărea și cele Două
Regate împreună cu ei. Barbaria, mita, ura și violența vor ajunge să
domnească. Legăturile dintre cer și pământ se vor rupe, zeii vor părăsi atât
această țară cât și întregul pământ. Sunt puțini cei care trăiesc în secret,
prin el și pentru el. Îndatorirea voastră e să-l păstrați la adăpost de atingerea
răului, a josniciei și a lacrimilor distrugătoare ale unei lumi care-și
deplânge propria neputință. Nu suntem siguri că vom ieși învingători din
această cumplită luptă în care suntem prinși, dar ne vom bate până la capăt,
fără să arătăm niciun fel de îngăduință dușmanului. Maat să ne fie țelul, să
ne călăuzească și să ne protejeze!
Cuvintele regelui îl tulburară puțin pe viitorul mare preot, dar aștepta cu
prea multă nerăbdare hotărârea monarhului, ca să-i mai pese cu adevărat de
ele.
― Preotul care purta paleta de aur și conducea această confrerie din
porunca mea era un om drept. Înainte să se înfățișeze tribunalului divin,
trebuie să formulăm și noi o judecată. A mea îi este favorabilă. Vreunul
dintre voi are una potrivnică?
Liniștea domnea asupra tuturor.
― În aceste condiții, ritualurile vor fi celebrate până la capăt, pentru ca
spiritul drept pe pământ să fie răsplătit și în ceruri și să călătorească la
nesfârșit în eternitate.
Viitorului mare preot îi era tot mai greu să-și stăpânească încordarea și
neliniștea. În cele din urmă, monarhul vorbi și despre problema ce-l privea:
― Cei care au primit diferite însărcinări până acum își vor continua, cu
aceeași seriozitate, munca. În ceea ce privește paleta de aur pe care sunt
inscripționate formulele cunoașterii, am hotărât ca ea să fie păstrată de
către faraonul însuși.
Pretendentul la funcția supremă crezu că a înțeles greșit. Sesostris nu
cerea părerea membrilor confreriei și nu numea pe nimeni… Un adevărat
coșmar!
― Mă voi afla în legătură necontenită cu Abydos, adăugă regele.
Pleșuvul va fi împuternicitul meu și va conduce comunitatea voastră în
lipsa mea, dar nu va lua nicio hotărâre fără aprobarea mea clară. Va primi
cu regularitate ordinele mele și îmi va aduce la cunoștință și cele mai
mărunte întâmplări. La prima abatere, oricât de neînsemnată, vinovatul va fi
dat afară din confrerie. Suntem în război și dușmanul este mai de temut
decât mii de soldați. Greșeala, neatenția sau orice fel de slăbiciune vor fi
socotite drept trădări și vor fi pedepsite ca atare. Și acum să dăm un ospăț
în onoarea fratelui nostru pe care frumoasa zeiță a Apusului l-a primit la
sânul ei.
Deși avea stomacul strâns și era dezamăgit, mâncă totuși hrana rituală și
se comportă cu seninătate. Nimeni nu trebuia să-și dea seama de ranchiuna
pe care o simțea împotriva lui Sesostris și, în același timp, împotriva lui
Abydos, a preoților și a preoteselor care nu rostiră niciun cuvânt de laudă
pentru meritele sale.
Răzbunarea nu-i ajungea, trebuia, de asemenea, să-și atingă scopul. Și
pentru a reuși era necesar mai întâi să se îmbogățească. Va avea nevoie să
cumpere conștiința unora și să se impună ca o persoană de vază în acest
oraș sacru, țesându-și pânza din umbră. Dar cum să facă avere fără să se
dea de gol?
Greutățile se anunțau de netrecut.
― Pari abătut, observă una dintre preotese.
― Cine n-ar fi? Să pierzi un mare preot de o asemenea valoare este o
încercare grea.
― O vom depăși împreună. Și vom avea trebuință de înțelepciunea și de
experiența ta.
― Vă puteți bizui pe mine.
48.
― Sunt împuternicit de Marele Trezorier Senankh să cercetez hambarele.
Arată-mi clădirile!
Responsabilul hambarelor din micul sat al Colinei înflorite era surprins
să primească vizita unui personaj atât de însemnat.
― Ne aflăm în toiul muncii și…
― Sau te supui imediat, sau chem paza!
― Veniți, vă rog!
Împreună cu Senankh, Gergu controlase hambarele din mai multe orașe
mari. Știa să stea la locul lui, se arăta discret și respectuos, lua seamă atent
la sfaturile date de stăpânul său care îl considera un slujbaș desăvârșit.
De când Senankh fusese reținut la palat, Gergu profitase de ocazie pentru
a face exces de zel, interesându-se de micii cultivatori. Aici se dezlănțuise,
profitând de avantajele funcției sale.
Responsabilul îl conduse la curtea cu hambarele satului, înconjurată de
un zid întărit.
― Acest zid nu este destul de înalt, observă Gergu. Hoții îl vor sări cu
ușurință!
― Aici ne știm cu toții între noi și nu există hoți.
Împinse ușa care dădea în curte:
― De ce nu are zăvoare?
― Nu-i nevoie.
― Rezervele de grâu trebuie să se afle în siguranță, ceea ce nu pare a se
întâmpla aici.
― Vă garantez că…
― Legea e lege!
 Tulburat, omul intră în curtea din care pornea o scară ce ducea la o terasă
pe care se găseau gurile unor lăzi mari, sprijinite de peretele din spate.
Aproape de nivelul solului, niște chepenguri permiteau depozitarea
cerealelor.
― Scara nu respectă regulile, consideră Gergu. Numărul de trepte e prea
mic, munca e de proastă calitate.
― Nu cunoșteam aceste reguli.
― Acum le-ai aflat!
Gergu deschise un chepeng.
― Lemnul e tocit. Trebuia înlocuit cu mult timp în urmă.
― Trapa se închide și se deschide foarte bine, vă asigur!
― Numele proprietarilor ogoarelor trebuiau să fie gravate pe perete.
― Uitați-le aici!
― Sunt aproape șterse. Nu cumva e vorba de o încercare de a scăpa de
dări?
― Bineînțeles că nu! Scribii administrației îi cunosc pe proprietari și
nimeni n-a avut vreodată necazuri.
Gergu urcă scara cu grijă, ca și cum ar fi fost periculoasă.
― Această terasă e prea strâmtă. Se pot petrece accidente în timpul
lucrului. Nu prea-ți pasă de sănătatea țăranilor.
― Dimpotrivă! În acest sat sunt bine tratați.
Gergu privi înăuntrul unui hambar.
― Trebuie refăcut. Curățenia mi se pare vrednică de plâns.
― L-am afumat și l-am văruit înainte de umplere, am…
― Situația este deosebit de gravă. N-am mai descoperit până acum atâtea
nereguli într-un singur loc. După părerea mea, se impune arestarea
imediată.
Omul păli.
― Nu înțeleg, eu…
― Există o alternativă. Dacă ai consimți să plătești îndată o amendă
grasă, aș putea să te ajut să scapi de închisoare.
― Cât de grasă?
― Fără îndoială că nu e cea mai fericită rezolvare, căci trebuie totuși să
întocmesc un raport către mai-marele meu. Ar mai fi, cu toate acestea, o
posibilitate, dar îndrăznesc cu greu s-o iau în considerare.
― Spuneți, totuși!
 ― Îți înjumătățesc amenda și nu întocmesc raportul cu condiția să-mi
dai întocmai ceea ce-ți cer și să-ți ții gura!
Perioada de gândire fu scurtă.
― Sunt de acord… dacă încheiați cercetările.
― Sunt încheiate deja. Dar dacă te ia gura pe dinainte, va fi cuvântul
meu împotriva cuvântului tău. O să te învinovățesc că ai încercat să mă
mituiești, vei ajunge la închisoare și vei pierde tot.
― N-o să suflu o vorbă!
― Ești un om înțelept. Datorită mie, scapi de ce-i mai rău.
*
Gergu nu va putea niciodată să-i mulțumească îndeajuns ocrotitorului
său, Medes, pentru că-i făcuse rost de o asemenea slujbă. Fiecare control al
hambarelor de dimensiuni modeste îi permitea să se îmbogățească fără să se
teamă de eventualele plângeri ale responsabililor pe care-i storcea de bani.
În plus, se arăta sârguincios, întocmind rapoarte amănunțite adresate
superiorului său.
Față de Senankh, Gergu o făcea pe virtuosul, atât de dedicat muncii sale,
încât abia mai găsea timp să se ocupe de el însuși.
― Vom pleca din nou în misiune, îl anunță Marele Trezorier.
― În ce regiune?
― Abydos.
― Este o așezare interzisă neinițiaților.
― Aceasta e porunca faraonului.
― Luminăția Sa bănuiește că au loc furturi?
― Trebuie să cercetăm toate așezările importante, fără să ocolim vreuna,
așadar, și pe aceasta, la fel ca pe toate celelalte. Bagajele tale să fie gata
până mâine dimineața.
Gergu își punea întrebări. Faraonul nu dispunea oare de inventarul
complet al comorilor din fiecare templu? Dacă te gândeai bine, era puțin
probabil. Mai multe provincii rămăseseră independente, Sesostris nu
stăpânea cu adevărat decât Delta, regiunea Memphisului și nordul Egiptului
de Sus. Ordonând aceste călătorii de cercetare, voia să se încredințeze
despre adevărata bogăție pe care o putea folosi ca să-și sporească puterea.
Căci se îndoia cineva că adevăratul scop al lui Sesostris era să atace
provinciile răzvrătite, să-i nimicească pe stăpânii lor și să domnească peste
toată țara?
 Rămânând în umbra lui Senankh, Gergu va culege multe informații utile
atât pentru Medes cât și pentru propria carieră. Și dacă intențiile lui
Sesostris erau altele decât cele pe care și le închipuise el, va afla la timp.
*
Deși Senankh își declarase numele și titlurile, ofițerul însărcinat cu
supravegherea debarcaderului îl percheziționa atent, la fel și pe Gergu.
Ordinele privitoare la paza Abydosului erau atât de severe, încât și cei mai
înalți demnitari trebuiau să se supună.
― Gărzile vă vor însoți. Niciodată să nu mergeți de colo-colo singuri.
Dacă vă faceți vinovați de ceva, arcașii au ordin să tragă.
― Eu trebuie să mă duc la templu pentru a mă întâlni cu marele preot,
spuse Senankh. Ajutorul meu, Gergu, va sta de vorbă cu intendentul.
― O să-l anunț. Așteptați aici.
Senankh și Gergu se așezară pe două taburete, la umbra unui sicomor.
Un soldat le aduse apă.
― Locul nu e foarte primitor, socoti Gergu. Comorile și secretele din
Abydos sunt într-adevăr bine păzite. La ce lucrează preoții?
― Cercetează cerul, se ocupă de tămăduirea bolilor, de magie și de
celelalte învățături, destăinuite de zeul Thot. Principala îndatorire a
preoților permanenți este să celebreze misterele lui Osiris. Dacă ritualul nu
este îndeplinit corect, dezordinea va începe să domnească peste tot.
― Nu găsiți ciudată această desfășurare de forțe și această supraveghere
prea atentă?
― Abydos-ul este așezarea cea mai sacră din tot Egiptul, Gergu! Merită
pe deplin atâta atenție!
― Zeul nu este în stare să se apere singur? Și apoi, cine ar îndrăzni să
pângărească pământul lui Osiris?
― Oare oamenii nu sunt capabili de tot ce-i mai rău?
― Oricum, eu mă bucur că voi vedea templul.
― Te înșeli, nu ți se va îngădui să intri decât în clădirile administrației.
Mulțumește-te să întrebi dacă rezervele de hrană sunt satisfăcătoare, să
strângi plângerile și să promiți că tot ce e necesar va fi îndeplinit
neîntârziat.
― Ce treburi aveți la templu?
― Misiunea mea e tainică, Gergu!
*
 Pleșuvul îl primi pe Marele Trezorier într-o anexă a templului lui Osiris,
unde preoții veneau să-și potolească setea, împărtășindu-și, în același
timp, greutățile zilnice de care se loveau și pe care trebuiau să le
depășească, pentru ca nimic să nu împiedice buna desfășurare a ritualurilor.
Senankh nu descoperise aproape nimic despre Abydos, unde plutea o
atmosferă apăsătoare, dureroasă chiar. Iar chipul Pleșuvului n-o înveselea
deloc.
― Faraonul Sesostris mi-a încredințat o sarcină delicată, dar necesară.
― De ce n-a venit el însuși?
― Pentru că treburi grabnice l-au chemat în altă parte. Fac parte din
Curtea Regelui și sunt împuternicit să acționez în numele său.
― Aveți o scrisoare oficială cu însemnările sale?
― Nu vă încredeți în mine?
― Deloc, într-adevăr!
― Iată documentul!
Pleșuvul îl cercetă îndelung.
― Este chiar sigiliul regal și scrisul Luminăției Sale. Ce doriți?
― Să știm din ce e alcătuită, precis, comoara templului.
― E secret de stat.
― Sunt reprezentantul statului și îmi puteți da această informație pe care
o voi transmite regelui și nimănui altcuiva.
― Să vină să verifice personal comoara. Așa, nicio vorbă nu va ajunge la
urechile nimănui.
― Nu ne înțelegem. Am primit o poruncă, trebuie s-o împlinesc. Și nu
aveți de ales, trebuie să vă supuneți!
― Nu mă voi supune decât Luminăției Sale.
― Vă reamintesc că el m-a trimis.
― Cer să adeveriți acest lucru.
― M-ați jignit și ați jignit Curtea Regelui!
― Prefer asta decât să fiu nechibzuit. Oricât de Mare Trezorier ați fi, nu
aveți ce căuta aici! Nicio uneltire de la palat nu trebuie să tulbure pacea
acestui loc. Doar faraonul are puterea să lămurească această situație. Și
acum, iertați-mă! Nu am timp de pierdut cu vorbe fără rost!
Rămas singur, Senankh surâse.
Trimițându-l la Abydos, Sesostris dorise să-l pună la încercare pe Pleșuv.
Noul mare preot se purtase ca un slujitor credincios faraonului sau puterea
îl îmbătase până într-atât, încât credea că poate hotărî de unul singur fără a
ține seama de rege?
La această întrebare, răspunsul era limpede: Pleșuvul nu ceda în fața nici
unei constrângeri, indiferent de unde venea. Așa cum îi promisese
monarhului, doar acesta avea să ia deciziile importante.
Din nefericire, misiunea se încheiase cu bine. Mai rămânea cea a lui
Gergu.
*
Gergu fusese condus în clădirea administrației unde un număr mic de
funcționari, aleși cu grijă de însuși regele, vegheau la bunăstarea
locuitorilor din Uah-sut, „Cetatea întărită”, orașul ridicat de constructorii
templului și ai locașului de veci al lui Sesostris.
În aceste încăperi sobre, unde nimeni nu ridica vocea, Gergu nu se simțea
în apele sale. Cât de departe erau de agitația din Memphis!
Iar intendentul nu avea aerul unui om glumeț.
― Ce doriți?
― Sunt ajutorul Marelui Trezorier Senankh.
― Știu.
― Eu mă ocup de hambare.
― Cele din Abydos sunt bine umplute.
― Cu atât mai bine, cu atât mai bine… Dar însărcinarea mea merge mai
departe de atât.
― Vă ascult.
― Iată, e o treaba simplă, dar care cere multă atenție: trebuie să mă
asigur că, în această așezare, nimănui nu-i lipsește nimic.
― În ceea ce privește Uah-sut și confreria constructorilor, nu sunt
probleme. Dacă proviziile vor întârzia, vă voi anunța de îndată. Cât despre
preoții permanenți și cei temporari, nu pot să-mi dau cu părerea. O să mă
duc să caut pe cineva cu care să puteți vorbi despre acest lucru.
În mod curios, Gergu începuse să guste din liniștea acestor locuri.
Niciodată până atunci nu încercase senzații atât de stranii, ca și cum s-ar fi
îndepărtat de el însuși, ca și cum violența și mita n-ar fi fost cele mai bune
soluții în orice împrejurare. Gergu se surprinse visând la o lume mai bună,
unde oamenii n-ar fi fost nici ucigași, nici hoți, nici ambițioși.
Enervat că picase în plasa acestor gânduri bune, se scutură asemenea
unui câine ud. Puternici mai erau vrăjitorii care locuiau aici dacă reușiseră
să îmbibe locul cu idealul lor moleșitor! De acum înainte, Gergu nu va mai
avea încredere în Abydos! Totuși, nu va renunța să se intereseze de
secretele sale, chiar dacă nu avea mari șanse să le dezlege.
Preotul care intră în încăpere avea o înfățișare caraghioasă. Era de-a
dreptul urât și neprietenos.
Gergu simți din privirea lui ca o lama de cuțit că era lipsit de orice
sensibilitate. Dar, în același timp și cu toate că o asemenea posibilitate
părea de necrezut, înțelese că ei doi aveau ceva în comun.
― Mi s-a spus că vă numiți Gergu și că ați fost trimis pentru a verifica
dacă nu ne lipsește nimic.
― Însărcinarea mea nici nu putea fi descrisă mai bine decât atât. Cu
ajutorul dumneavoastră, sper să mă descurc.
Văzându-l pe acest personaj grosolan, a cărui înclinație pentru plăcerile
cărnii se trăda cu ușurință, pe preot îl încercă dorința de a-l trimite înapoi
fără nicio explicație și de a cere alt interlocutor.
Dar o legătură ciudată tocmai se stabilise. Fără îndoială, acest Gergu
făcuse din josnicie o regulă de viață.
Această întâlnire apărută tocmai când preotul își făurea un plan pentru
răzbunarea afrontului suferit recent, căutând un mijloc pentru a se îmbogăți,
nu era oare un semn al providenței?
Bineînțeles, se hotărî să nu se încreadă în el imediat și să nu se lase atras
într-o înțelegere primejdioasă. Era nevoie de timp și de mai multe vizite,
înainte de a se gândi la un început de alianță.
― Ne-am lovit de unele greutăți materiale, e adevărat, îi zise preotul. Ele
ar putea stânjeni îndeplinirea sarcinilor sacre.
― Sunt aici ca să le înlătur și să vă asigur o desăvârșită liniște spirituală,
îi răspunse Gergu, luând o atitudine solemnă.
*
După un timp de gândire, ce nu-i schimbase deloc prima impresie,
Pleșuvul alese să-i transmită regelui hotărârea sa.
Da, Cercul de Aur din Abydos trebuia să-și recapete forța și vigoarea.
Da, Marele Trezorier Senankh era demn să facă parte din el.
49.
Iker se frecă la ochi.
 ― Chiar aici? îl întrebă el pe intendentul primarului, care îl conduse spre
o casă superbă din cartierul de răsărit al orașului Kahun, unde se găseau
cele mai mari locuințe.
― Heremsaf, mai-marele tău e de acord să te găzduiască în casa lui. Dar
să nu te încrezi în el, n-are o fire prea plăcută!
Orașul acesta nu semăna cu niciun altul. Întins pe zece hectare, cartierul
era separat printr-un zid de cărămizi nearse de cartierul dinspre apus, care
nu ocupa decât patru hectare, străbătute de vreo zece străzi paralele. O mare
arteră, lată de 9 metri, traversa orașul de la nord spre sud. Era evident că
planurile fuseseră concepute și executate de un arhitect care nu suporta
dezordinea.
Intendentul bătu la ușă.
Omul care o deschise nu avea, într-adevăr, un aer vesel. Fața sa pătrată
era împodobită cu o mustață elegantă, tunsă îngrijit.
― Acesta-i Iker, scribul însărcinat să se ocupe de hambare. El…
― Știu ce are el de făcut și ce am eu de făcut.
Intendentul dispăru, în timp ce Heremsaf își îndreptă degetul arătător în
direcția lui Vânt-de-Miazănoapte.
― Ce e acela?
― Măgarul meu, care…
― Pot încă să deosebesc un măgar de un om, deși diferența este uneori
foarte mică. La ce servește?
― Vânt-de-Miazănoapte îmi cară uneltele de scrib.
― De unde le ai?
― Mi-au fost dăruite de generalul Sepi, învățătorul meu din provincia…
― Știu cine e generalul Sepi și în ce provincie are școala. Când te-a dat
afară din clasa lui și din ce cauză?
― N-am fost dat afară! Deoarece eram cel mai bun învățăcel, stăpânul
Djehuty mi-a încredințat o muncă anevoioasă.
― Chiar și cei mai atenți săvârșesc greșeli. Ce fel de muncă?
― Să întocmesc inventarul în întreaga provincie. Am cercetat amănunțit
rapoartele celorlalți scribi și, la sfârșit, am făcut o socoteală pe care i-am
prezentat-o lui Djehuty.
Heremsaf ridică din umeri.
― Ești mult prea tânăr ca să te înhame cineva la o treabă atât de grea!
― Vă asigur că…
 ― Eu cunosc acest meșteșug, tu nu! De fapt, te-a trimis să pui în ordine
vechile arhive. Va trebui să înveți să asculți, căci ascultarea e mai bună
decât toate. Când asculți bine, vorbești bine.
― Cel pe care Zeul îl iubește, completă Iker, este cel care știe să asculte.
― Stăpânești cugetările lui Ptah-Hotep! Cu atât mai bine. Dar n-o uita
mai ales pe aceasta: neștiutorul nu ascultă, el socotește cunoașterea drept
neștiință și se hrănește din ceea ce aduce moarte. Și acum, spune-mi
adevărul: de ce vrei să muncești la Kahun?
― Pentru că aici se formează cei mai buni scribi din Egipt.
― Și tu dorești să ajungi unul dintre ei! Nu știi, fără îndoială, că lăcomia
e cel mai mare cusur, un rău ce nu se vindecă, izvor al tuturor relelor.
― Să vrei să fii desăvârșit în meseria ta înseamnă lăcomie?
― Vom vedea când te vei apuca de lucru. Ești sigur că mi-ai spus tot?
― Pentru început, da.
― Ai noroc, e un loc liber în grajdul meu. Dar nu primesc decât măgari
muncitori și ascultători. Aceeași severitate e potrivită și pentru tine.
Bucătăreasa mea îți va pregăti mâncarea. În schimb, slujitoarea care face
curat nu se va îngriji de camera și de baia ta. Păstrează ordinea cu mare
atenție, căci altfel te gonesc de aici. Această casă trebuie să rămână un
model de curățenie. Dacă ai necazuri, nu te repezi să iei singur hotărâri. Mă
vei înștiința și vei urma sfaturile mele. Și acum, desfă-ți repede bagajul
pentru că peste o oră plecăm!
Când își descoperi noua locuință, Iker uită de răutățile gazdei sale.
Camera era largă, luminoasă, înzestrată cu două rogojini de cea mai bună
calitate și cu un pat având picioarele joase, pernă, cearșafuri din pânză de
in subțire pentru vară și groasă pentru iarnă, două cufere pentru haine și
două lămpi cu ulei!
Uimit, Iker își duse măgarul în grajdul din spatele casei, nu departe de
bucătăria în aer liber. Nici aici, Iker nu fu dezamăgit. Vânt-de-Miazănoapte
avea la dispoziție un loc imens doar pentru el, hrană din belșug și un vas
plin cu apă.
― Am impresia ca va trebui să merităm acest noroc!
Măgarul își ridică urechea dreaptă.
― Bea și mănâncă după pofta inimii, Vânt-de-Miazănoapte, dar nu
pierde prea multă vreme! Sunt sigur că stăpânul nostru nu îngăduie nici cea
mai mică întârziere.
 Iker nu se înșela. Heremsaf îl aștepta deja în pragul casei sale.
― Măgarul ăsta ar putea suporta și greutatea uneltelor mele?
― Ce crezi, Vânt-de-Miazănoapte? îl întrebă Iker.
Animalul încuviință.
― Dacă înțeleg eu bine, se minună Heremsaf, el hotărăște!
― E singurul meu prieten.
Cu buzele strânse, Heremsaf își îndesă paleta, tăblițele de scris și
pensulele într-unul din sacii de pe spatele măgarului.
― La drum!
Întregul oraș era prins în vâltoarea muncii. Nici chiar măturătorii care se
ocupau de artera principală și de străzile laterale nu se certau.
― Să-ți fie limpede! îl lamuri Heremsaf. Faraonul m-a numit intendent al
piramidei lui Sesostris și al templului lui Anubis. Trebuie deci să mă
îngrijesc de primirea urcioarelor cu bere, a pâinii, cărnii, grânelor,
uleiurilor, parfumurilor, să verific socotelile, munca oamenilor, împărțirea
hranei, fără să uit să notez totul în fiecare zi. Această sarcină copleșitoare
nu-mi lasă niciun pic de timp liber. De aceea, cine lucrează sub porunca
mea trebuie să-și dovedească priceperea. Aici nu e loc pentru neputincioși.
Depozitele de grâu îl impresionară pe tânărul scrib. Văzându-le numărul
și dimensiunile, înțelese că locuitorii din Kahun nu aveau cum să se teamă
de foamete! În mod hotărât, micul oraș se bucura de favorurile regale.
― E rândul tău, îi zise Heremsaf, printre dinți.
Iker își scoase uneltele de scris. Pe o tăbliță, notă numărul hambarelor
izolate, apoi se ocupă de cele așezate grupat și a căror înălțime varia între
doi și opt metri. Apoi verifică pereții interiori, controlă calitatea
cărămizilor, soliditatea acoperișurilor și astuparea găurilor, absolut
necesară pentru evitarea molurii.
Când soarele apuse, Iker își reîntâlni superiorul.
― Voi avea nevoie de mai multe zile pentru a afla dacă aceste hambare
nu au niciun cusur. Trebuie să-mi pun ordine în însemnări și să cercetez mai
adânc!
Heremsaf nu făcu niciun comentariu.
― Mă duc la templul lui Anubis! Întoarce-te acasă unde ți se va servi
masa. Să fii aici mâine dimineață, la prima oră!
*
 Ușile care serveau la astuparea gurilor de încărcare din vârful hambarelor
erau în bună stare, dar cele pentru descărcare, aflate în exterior, alunecau cu
greutate în șanțurile lor. Iker făcu schițe și, într-un raport precis, semnală
riscurile. Dar nu era vorba totuși decât de detalii referitoare la defectul
principal. Adâncit în gândurile sale, tânărul se întreba cum să-l descrie cât
mai exact, când cineva îl bătu pe umăr.
― Tu ești noul scrib al hambarelor? îl întrebă un bărbat de vreo cincizeci
de ani, înalt și apatic.
― Nu sunt decât ajutorul lui Heremsaf.
― Heremsaf e un pisălog. Îi urăște pe toți oamenii și nu urmărește decât
să facă necazuri semenilor săi.
― Eu nu am de ce să mă plâng.
― O să ai cât de curând! Cu ce te ocupi?
― Mă asigur că hambarele sunt în bună stare.
― Îți pierzi timpul. Nu există nicio problemă!
― Cum poți să fii așa de sigur?
― Pentru că le-am verificat eu însumi anul trecut. Nu e nicio problemă,
îți spun eu!
― Eu nu sunt chiar așa de convins ca tine.
― Ce vorbești, prietene? Sunt un scrib cu experiență și recunoscut.
Nimeni nu-mi pune cuvintele la îndoială.
― Dacă e precum spui, de ce nu mai ai această slujbă?
― Vasăzică, ești și obraznic! Vreau să-ți văd raportul!
― Nici nu poate fi vorba! Îi este destinat lui Heremsaf și numai lui.
― Haide, haide! Între colegi nu încap secrete.
― Îmi pare rău, dar nu se poate.
― Spune-mi cel puțin dacă ai găsit ceva în neregulă.
― Asta nu-l privește decât pe stăpânul meu.
― Hai să terminăm cu prostiile! La Kahun, trăim liniștiți și nu ne plac
cei care-și vâră nasul peste tot. M-am făcut bine înțeles?
― Mai mult sau mai puțin.
― Cauți necazuri cu orice chip?
― Nu caut decât puțină liniște ca să lucrez.
― Dacă vei continua tot așa, n-ai nicio șansă s-o găsești! Ascultă-mă
bine: aceste hambare sunt într-o stare foarte bună și nu au niciun cusur, din
moment ce eu m-am îngrijit de ele. E clar?
 ― Limpede.
― Ei bine, vezi? Între oamenii pricepuți și cu bunăvoință lucrurile se
aranjează, în cele din urmă.
― Singurul amănunt care îmi lipsește este numele tău. Dar îl voi
descoperi ușor și voi ști atunci cine este răspunzător de gravele lipsuri pe
care le-am trecut în raportul meu.
― Faci o greșeală prostească și…
― Nimeni nu mă va împiedica să-mi îndeplinesc îndatoririle.
*
Heremsaf înfășură papirusul pe care tocmai îl recitise.
― Sunt niște învinovățiri grele, Iker!
― Dar întemeiate. Două hambare au fost construite cu cărămizi de
calitate proastă și de aceea vor trebui dărâmate. Cel care s-a ocupat de el
înaintea mea a acoperit anumite furturi, în dauna siguranței.
― Ești sigur?
― Verificările au fost făcute. Și nu mai vorbesc despre amenințările
acestui ticălos! Oricum, puțin îmi pasă de ele! Dar există un loc pe acest
pământ unde să domnească adevărul și dreptatea, un singur loc unde poți
avea încredere în cel de alături?
― E o întrebare nelalocul ei și o problemă greșit pusă, socoti Heremsaf.
Cunoști tainele cărții divine, arta ritualurilor, formulele care permit
sufletelor celor drepți să se miște prin univers? Nu, bineînțeles! Atunci, în
loc să te răzvrătești ca un neștiutor, înarmează-te!
― Să mă înarmez… Primarul mi-a stârnit deja curiozitatea în această
privință! Dar cum să fac așa ceva ocupându-mă de hambare?
― Toate căile duc la țintă dacă inima este curată! O singură întrebare
merită să fie pusă: ești un om obișnuit sau un căutător într-ale spiritului?
50.
Sesostris și sfatul său restrâns tocmai ascultară proiectul decretelor
întocmite de Medes, care se găsise, într-o oarecare măsură, la ananghie.
Încercase să respecte cât mai îndeaproape gândirea monarhului, evitând
totuși să-i ofenseze pe guvernatorii de provincie Uakha și Sarenput, de-
acum înainte slujitori declarați ai faraonului.
― Dorește cineva să facă observații sau să îndrepte ceva?
Niciunul dintre membrii de la Curtea Regelui nu luă cuvântul.
 ― Aceste decrete sunt deci adoptate. Să fie aduse la cunoștința tuturor!
― Cum să procedez, Luminăția Ta?
― Întoarce-te la Memphis și folosește mesagerii!
Frica îi strânse măruntaiele lui Medes.
― Dacă vasul este oprit de guvernatorii de provincie, eu…
― Vei călători pe o corabie negustorească închiriată de Sarenput și vei
ajunge în capitală fără piedici.
Cea mai mare parte a drumului, Medes nu mâncă decât pâine și bău doar
apă. În orice clipă, se temea de atacurile trupelor dușmănoase sau de un
control sever din partea lor.
Dar soarta se arătă favorabilă, după cum prezisese Sesostris.
*
Medes se grăbi spre camera sa de lucru, unde își adună principalii
slujbași pentru a le porunci să treacă de îndată la treabă. Cea mai mică
întârziere va fi pedepsită. Să fii funcționar la stat nu însemna o slujbă pe
viață. Trebuia să te arăți demn de acest privilegiu și să te îngrijești
permanent de îndeplinirea îndatoririlor.
Muncind cu râvnă, Medes îi descoperea repede pe cei leneși și îi
îndepărta fără să stea pe gânduri. În seara aceasta, ca de obicei, fu ultimul
care părăsi clădirile administrației și profită de acest lucru pentru a arunca o
privire asupra lucrărilor în curs. Observă un papirus rulat greșit și pete de
cerneală pe câteva tăblițe noi. Începând de a doua zi, cei vinovați vor trebui
să-și caute un alt loc de muncă. În câteva luni, secretarul de la Curte îi
strânsese sub conducerea sa pe cei mai buni scribi din Memphis,
dovedindu-i astfel lui Sesostris că nu se înșelase când îi recunoscuse
valoarea. Cum ar fi putut faraonul să nu aibă încredere într-un demnitar atât
de sârguincios?
Medes nu se întoarse acasă.
Asigurându-se că nu e urmărit, se îndreptă spre port și se afundă într-un
labirint de străduțe, unde i-ar fi fost lesne să-l remarce pe un eventual
curios.
Din cauza numirii sale și a inventarului templelor solicitat de Sesostris,
libertatea de acțiune a lui Medes se redusese considerabil. Lipsit de
aprovizionările provenite din furturi, averea sa nu mai sporise deloc. Însă,
datorită instinctului său, nu întârziase să dibuiască o altă sursă, fără îndoială
mai bănoasă, dar și mai riscantă, pentru că depindea de un mijlocitor
viclean și necinstit. Medes trebuia să-l dea pe brazdă, fără să-i piardă
colaborarea.
Luxoasa locuință cu un etaj era ascunsă printre casele dintr-un cartier
modest și avea intrarea bine păzită.
― Vreau să-l văd imediat pe stăpânul tău!
― Nu-i acasă.
― Pentru mine, este! Du-te și arată-i asta!
Medes îi încredință paznicului o bucată mică de lemn de cedru, pe care
fusese gravată hieroglifa arborelui.
Nu așteptă mult. Cu multe plecăciuni, paznicul îl pofti să intre.
Îmbrăcat într-o tunică lungă, frumos împodobită, parfumat peste măsură
și semănând cu o amforă grea, stăpânul casei ieși în întâmpinarea
oaspetelui.
― Scumpe prietene, ce bucurie imensă să vă primesc în neînsemnata
mea locuință! Intrați, intrați, vă rog!
Negustorul libanez îl conduse pe Medes într-o cameră largă, încărcată din
belșug cu mobile exotice. Pe mesele joase, se găseau prăjituri și băuturi
îndulcite.
― Luam o gustare înaintea mesei de seară. Vreți să luați loc alături de
mine?
― Mă grăbesc.
― Bine, bine… Doriți să vorbim despre înțelegerile noastre?
― Întocmai.
Libanezul nu aprecia deloc această grabă, dar, pentru a prinde rădăcini în
Egipt, trebuia s-o îndure.
― Când se va face livrarea? îl întrebă Medes.
― Corabia noastră va sosi săptămâna viitoare. Sper că toate permisele
necesare au fost trimise.
― Mă ocup de ele. Încărcătura cum e?
― Cedru de cea mai bună calitate.
Egiptului îi lipsea lemnul într-o mare măsură, de aceea era nevoit să-l
importe. Cele mai bune esențe se vindeau la un preț ridicat. Mult timp,
Medes cercetase toate posibilitățile în speranța obținerii unui câștig cât mai
mare. Apoi trebuise să-l dibuiască pe neguțătorul căruia să-i împărtășească
ideile și care să fie destul de dibaci, ca să ducă planul la îndeplinire.
― Cum o vei vinde?
 ― La cel mai bun preț, la cel mai bun preț! Am în zonă câțiva doritori să
cumpere și le ofer lemnul la jumătate din prețul obișnuit, cu condiția ca
plata să aibă loc înainte. Cum acest lemn nu a existat niciodată și nu apare
pe niciun act, nici vânzătorul, nici cumpărătorul nu au de ce să-și facă griji.
Compatrioților voștri le plac materialele bune și nu se vor da înapoi să le
obțină, chiar și pe căi ascunse, pentru a le putea folosi la construirea caselor
cu grădină sau pentru a le încredința unui tâmplar care să făurească din ele
mobile elegante.
― Dacă această primă încercare va reuși, vor urma multe altele.
― Să fiți sigur! Îi am la îndemână pe cei mai destoinici oameni, pe cât de
devotați, pe atât de tăcuți.
― Ești conștient că, fără mine, reușita nu era posibilă?
― Sunteți arhitectul ei, știu foarte bine. Vă asigur de toată recunoștința
mea și…
― Trei sferturi din câștig sunt ale mele, iar restul e al tău!
Inima libanezului aproape că încetă să mai bată. Numai îndelungații ani
de experiență îi permiseră să-și păstreze un surâs aparent, deși avea poftă
să-l strângă de gât pe tâlhar.
― De obicei, eu…
― Aceste împrejurări sunt deosebite și tu îmi datorezi totul. Prin mine,
intri în negoț și vei deveni foarte bogat. Și pentru că îmi placi, mă arăt mai
mult decât generos.
― Vă sunt recunoscător, îi spuse libanezul.
― Nu pomeni nimănui despre mine! Dacă faci un pas greșit, voi pune să
fii arestat pentru înșelăciune. Și cuvântul tău nu valorează nimic față de al
meu.
― Bizuiți-vă pe muțenia mea!
― Îmi place să mă tocmesc cu un om înțelept. Pe curând, când vom
sărbători prima noastră izbândă!
Medes nu simțea niciun fel de încredere față de acest libanez și hotărî să
supravegheze toate etapele acțiunii pe care s-o oprească la cea dintâi
întâmplare neprevăzută. Totuși, negustorul era atât de ispitit de câștig, încât
se va dovedi, poate, un aliat de nădejde.
*
Gergu era beat.
 Așteptându-l pe Medes, nu încetase să golească una după alta cupele cu
bere aduse de un slujitor care-l privea dezaprobator, dar care trebuia totuși
să-i satisfacă dorințele acestui necioplit, atât de apreciat de stăpânul său.
Când Medes sosi, Gergu se ridică și încercă să stea cât mai drept.
― Poate am băut puțin cam mult, dar am mintea limpede!
― Așază-te la loc!
Gergu puse ochii pe un scaun cu spătar înalt și reuși să-l nimerească.
― Am vești bune. Marele Trezorier Senankh e mulțumit de mine, deși,
în ciuda aparențelor, nu e un om îngăduitor. Îl găsesc chiar deosebit de
prudent și stau la locul meu ca să nu-i trezesc bănuieli.
― În ceea ce privește femeile, cum stai?
― Nu mai merg decât la cele de meserie, afirmă cel care se ocupa cu
cercetarea hambarelor. Așa nu mai am a mă teme de nicio plângere depusă
împotriva mea.
― Să faci la fel și pe mai departe. Nu vreau să iști niciun scandal în care
să fie implicată o doamnă din înalta societate. Care sunt slăbiciunile lui
Senankh, după părerea ta?
― Mâncărurile alese. Nu le suportă pe cele obișnuite și nici vinurile
proaste.
― Nu e destul pentru a-l ademeni de partea noastră. Te ocupi prea mult
de tine însuți și prea puțin de cei din jur, Gergu! Am nevoie de mai multe
informații. Și care sunt veștile bune?
Gergu arboră un surâs lacom.
― Senankh m-a dus la Abydos. El a luat asupra sa verificarea tezaurului
templului, iar mie mi-a revenit cercetarea condițiilor de viață ale preoților.
Medes se înfierbântă.
― Ți s-a îngăduit să intri în templu?
― Nu, doar în clădirea administrației. Totuși, nu mi-am pierdut timpul.
Mai întâi, am observat că așezarea e păzită de armată.
― Din ce pricină?
― N-am idee, dar e ceva neobișnuit. Dacă puneam întrebări, mi-aș fi
atras, desigur, necazuri.
Medes începu să tune și să fulgere.
― Să pătrunzi în teritoriul sacru din Abydos și să nu afli nimic
important! În aceste clipe, Gergu, mă întreb dacă ești demn de prietenia
mea!
 ― Dar n-am terminat! Am întâlnit un preot cu care sper să păstrez
legătura. Un moșneag ciudat care ar putea să vă intereseze.
― În ce mod?
― Privirile noastre s-au întâlnit într-un fel straniu. Omul acesta e poate
un mare învățat, dar am impresia că nu e mulțumit de soarta sa și că i-ar
plăcea s-o îmbunătățească.
― Nu-ți faci iluzii?
― Îi miros pe cei care pot fi cumpărați.
― Un preot din Abydos… e posibil?
― Vom vedea. Dacă mă cheamă să vorbesc iar cu el, voi afla mai multe.
Medes începu să viseze: dacă ar avea un aliat în interiorul Abydosului,
centrul spiritual al Egiptului, ar putea să-l manipuleze, ar cunoaște secretele
Templului Ascuns și le-ar folosi în avantajul său! Dar nu, era doar o
speranță deșartă!
― Cunoști numele și funcția preotului?
― Nu încă, dar s-a prezentat drept cel însărcinat anume să asigure
bunăstarea confraților săi. Discuția noastră trebuia să fie neînsemnată totuși
am simțit că ar fi putut lua o altă întorsătură.
― A rostit cuvinte care să-ți întărească această impresie?
― Nu, dar…
― Ți s-au tulburat mințile, Gergu! Abydos nu e un loc oarecare. Nu
spera să găsești acolo oameni obișnuiți!
― Flerul meu mă înșală rar, vă asigur!
― De data aceasta, n-ai dreptate!
― Și dacă am?
― Îți repet: nu e posibil.
51.
Sehotep o dezbracă încet pe tânăra femeie pe care o întâlnise cu o seară
în urmă, în timpul unui ospăț. Se priviseră îndelung de mai multe ori și, la
sfârșitul mesei, hotărâseră să se revadă între patru ochi. Și cum purtătorul
Sigiliului Regal și frumoasa brunetă aveau exact aceleași intenții, nu
risipiră vremea în discuții fără rost.
Ea era logodită, desigur, dar cum să reziste farmecului acestui demnitar
elegant, cu ochii strălucindu-i de inteligență și dorință? Nicio tradiție nu le
obligă pe fete să se mărite fecioare și era mai bine să aibă oarecare
experiență ca să-și satisfacă viitorul soț.
Cât despre Sehotep, el nu putea să se lipsească de femei mai mult de
câteva zile. Nu suporta să trăiască fără vraja lor, fără parfumul, fără
senzualitatea și gesturile lor. Niciodată însă nu s-ar fi putut căsători, căci
existau atâtea suflete încântătoare de descoperit și atâtea trupuri delicioase
de cucerit! în ciuda mustrărilor lui Sobek Păzitorul, care era de o cu totul
altă părere, el rămânea bărbatul tuturor femeilor.
Și cum atmosfera se mai liniștise la Elephantina după ce Sarenput
trecuse de partea lui Sesostris, purtătorul Sigiliului Regal se gândea din nou
la plăcerile trupești, să le ofere și să le primească. În calitate de mai-mare al
tuturor lucrărilor faraonului, tocmai încuviințase planul de extindere al
templului lui Khnum din Insula Elephantina, și, începând de a doua zi, se
va interesa de starea în care se găseau turmele lui Sarenput, care, ca un
slujitor fidel, acceptase, fără mofturi, această verificare.
Sehotep se temea ca un nepoftit să nu-i strice seara, dar niciun demnitar
sau slujitor nu se arătă. Așa că se ocupă, cu tot atâta delicatețe cătă
înflăcărare, de superbul „ținut” ce aștepta să fie cercetat. Văile, vâlcelele și
colinele noii sale cuceriri l-ar fi desfătat și pe cel mai plictisit aventurier.
Secretarul său avu bunul-simț să aștepte ca stăpânul să-și termine
călătoria, înainte de a-l deranja. Apoi îi aduse un mesaj întocmit în scrierea
codificată pe care doar el și faraonul știau s-o descifreze.
Conținutul mesajului îndreptățea reunirea imediată a Consiliului restrâns.
*
― E liniște peste tot, Luminăția Ta, spuse Sobek Păzitorul, dar nu am
ridicat măsurile de siguranță.
― Fără să cad într-o încredere prostească, adăugă generalul Nesmontu,
sunt nevoit să recunosc că purtarea lui Sarenput nu dă de bănuit. Gărzile
sale se află în prezent la ordinul meu și nu pot să mă plâng de ele. Această
alianță mi se pare hotărâtoare.
― Din păcate, nu este, îi răspunse Sesostris. Decretul a ajuns la toți
guvernatorii provinciilor și avem acum răspunsurile lor.
Sehotep luă cuvântul:
― Up-uaut, stăpânul unei părți din provincia Rodierului și a Viperei cu
Corn, a rostit o cuvântare foarte violentă pentru a-și susține independența.
Ukh, care stăpânește cealaltă parte a aceleiași provincii, a făcut la fel.
Djehuty, în fruntea provinciei Iepurelui, a anunțat că îi pregătește o mare
surpriză Luminăției Sale.
― Altfel spus, un atac neprevăzut, comentă generalul Nesmontu.
― Cât despre Khnum-Hotep, guvernatorul provinciei Oryx, susține sus
și tare că familia sa va continua să conducă teritoriul ce le aparține.
― Acești oameni puternici și influenți vor, așadar, război, conchise
generalul. Cu trupele lui Sarenput și Uakha avem o mică șansă să-i
învingem.
― E prea devreme ca aceste trupe să intre în luptă, socoti Sesostris. Abia
au depus jurământul de supunere. Dar, cu atât mai mult, nu putem sta cu
mâinile în sân.
Nesmontu se temea de o nouă lovitură fulgerătoare, care, de această dată,
îl va lovi de moarte pe rege.
― Luminăția Voastră, va sfătuiesc să fiți foarte prudent! Guvernatorii
care vă sunt dușmani tocmai și-au întărit pozițiile. Dacă îi vom înfrunta cu
forțe mai slabe decât ale lor, rezultatul va fi un dezastru.
― Vinovat de uscarea salcâmului este unul dintre cei patru: Up-uaut,
Ukh, Djehuty sau Khnum-Hotep! îi reaminti Sehotep. Orice cale am alege,
trebuie să-l distrugem.
― Reunind provinciile, rosti Sesostris, strângem ce s-a împrăștiat și
luăm parte la misterele lui Osiris. Când Egiptul este împărțit, Osiris nu mai
domnește și renașterea nu mai are loc. Moartea cuprinde cerul și pământul.
De aceea vom părăsi Assuan-ul și ne vom îndrepta spre miazănoapte.
― Cu ce armată? se îngrijoră Nesmontu.
― Cu flotila care ne-a permis să cucerim Assuan-ul, fără să vărsăm o
picătură de sânge.
― Luminăția Voastră, împrejurările sunt diferite! Sarenput era izolat, pe
când ceilalți patru adversari ai noștri locuiesc cu toții în aceeași regiune.
Răspunsurile lor încearcă să dovedească, de altfel, că s-au unit. Up-uaut
este renumit pentru firea sa de războinic neîmblânzit. Nu va sta mult pe
gânduri până să-și trimită trupele împotriva faraonului.
― Plecarea e mâine dimineață! porunci regele.
*
În locuința cananeenilor veniți din orașul Sichem, Prevestitorul predicase
îndelung răzvrătirea împotriva faraonului și distrugerea Egiptului.
Fermecați, discipolii îi sorbeau cuvintele pe care doriseră atât de mult să le
audă. Viitorii războinici din umbră chiar aveau nevoie de încurajări din
partea stăpânului lor, căci integrarea lor în societatea egipteană nu se
petrecea atât de ușor cum prevăzuseră. Să găsească de lucru nu se dovedise
prea greu, dar relațiile cu locuitorii, mai ales cu femeile, îi dezgustau.
Acestea ar fi trebuit să stea încuiate în case și să se supună soților. Și apoi,
faraonul rămânea în continuare foarte apreciat. De la el aștepta poporul
dreptatea și bunăstarea. Iar Sesostris tocmai stârnise o revărsare de apă
îmbelșugată, care îndepărta pentru mult timp amenințarea foametei. În plus,
noua sa administrație se bucura de apreciere datorită cinstei și ordinii.
De aceea căzuseră pradă deznădejdii, un sentiment căruia Prevestitorul
nu-i dădea atenție.
― N-ar fi mai bine să ne întoarcem la casele noastre, propuse unul dintre
cananeeni la sfârșitul predicii, să ridicăm întregul ținut la luptă și să atacăm
Delta?
Prevestitorul îi vorbi cu blândețe, de parcă s-ar fi adresat unui om cu
mintea slabă:
― Și eu aș fi preferat această soluție. Dar o victorie rapidă și totală este
de acum înainte cu neputință. Armata egipteană care a ocupat Canaan-ul va
înăbuși din pripă orice încercare de răscoală. De aceea trebuie să luptăm
dinăuntru, să învățăm să trăim aici, să ne cunoaștem dușmanul, obiceiurile
și slăbiciunile sale. Va fi greu și va dura mult, dar eu vă voi ajuta, pe tine și
pe tovarășii tăi.
*
Locuința libanezului nu se găsea prea departe de cea a cananeenilor, dar
Prevestitorul alese un drum întortocheat care se îndepărta de ea.
― Să ne despărțim, îi spuse lui Shab Strâmbu’. Lasă-mă s-o iau înainte
și ascunde-te!
― Eu nu mi-am dat seama că suntem urmăriți!
― Cel care se ține după noi este viclean.
― Trebuie să-l omor?
― Mulțumește-te să-l observi și asigură-te că e singur!
Shab era nedumerit. Cine i-a putut descoperi? Diversele rețele ale
Prevestitorului erau strict separate și doar el le cunoștea pe toate. Iar
membrii lor erau, fără excepție, dușmani încrâncenați ai Egiptului. Niciun
trădător nu s-ar fi putut strecura printre ei.
Strâmbu’ se chirci sub o streașină și se prefăcu adormit.
 De după un colț, se ivi cananeanul care voia să se întoarcă la el acasă, cel
pe care Prevestitorul îl îmbărbătase!
Omul alergă, apoi o luă înapoi pe unde venise și, în cele din urmă, apucă
pe străduța cea mai îngustă. Nimeni nu-l însoțea.
Shab porni în spatele lui. Era evident că omul pierduse urma
Prevestitorului. Șovăind, nu mai știa ce direcție să aleagă.
Necăjit, coti spre stânga.
Shab auzi un zgomot ciudat, asemănător șuierului ce străbate aerul când
un șoim se repede asupra prăzii. Apărut parcă de nicăieri, Prevestitorul își
pusese mâna pe creștetul cananeanului, care scoase un țipăt de durere, ca și
cum ghearele unei păsări răpitoare i s-ar fi înfipt în carne.
― Pe mine mă căutai?
― Nu, nu, stăpâne… Mă plimbam!
― N-are rost să minți… De ce mă urmăreai?
― Vă asigur că eu…
― Dacă refuzi să vorbești, o să-ți scot un ochi. Durerea e de nesuportat.
Apoi, o să-ți provoc una și mai cumplită!
Înspăimântat, cananeanul mărturisi:
― Voiam să aflu unde vă duceți și cu cine urma să vă întâlniți.
― Din ordinul cui?
― Al nimănui, stăpâne, al nimănui! Nu înțeleg de ce nu doriți să alcătuiți
o armată a cananeenilor. De aceea v-am bănuit că sunteți înțeles cu
egiptenii ca să ne distrugeți.
― Nu cumva tu ești în slujba faraonului, mai degrabă?
― Jur că nu!
― E ultima ta șansă să spui adevărul.
Gheara i se înfipse în ochi și omul scoase un urlet înfiorător:
― Nu, nu al faraonului, ci al căpeteniei clanului meu din Sichem, care
vrea să scape de Prevestitor.
Un ultim strigăt, scurt și intens, îi îngheță sângele lui Shab Strâmbu’.
Cananeanul se prăbuși la pământ. Nu mai avea nici ochi, nici limbă.
*
Libanezul urca încet scara care ducea spre terasa locuinței sale, unde
pluteau parfumuri amețitoare. Era urmat de Prevestitor și de Shab, care,
neîncrezător, ținuse neapărat să viziteze toate încăperile.
 ― Îmi place să mă așez comod aici, la asfințitul soarelui, le mărturisi
libanezul. Priveliștea este superbă și ai impresia că stăpânești tot Memphis-
ul.
Într-adevăr, privirea domina casele albe și ajungea până la temple, aceste
locuințe ale falșilor zei, pe care Prevestitorul le va rade de pe fața
pământului. Nu va rămâne din ele nici măcar o fărâmă, statuile vor fi
zdrobite și arse. Niciun preot nu va scăpa de pedeapsă. Nicio urmă a vechii
credințe nu trebuia să supraviețuiască.
― Nu ne aflăm aici ca să admirăm capitala dușmanului, declară
Prevestitorul. Ai noutăți despre Sesostris?
― Zvonurile se bat cap în cap. Unii pretind că este prizonierul
guvernatorului de provincie Sarenput la Elephantina, alții ― că a cucerit
partea de miazăzi a Egiptului la capătul unei bătălii cumplite. Dar nimeni nu
cunoaște planurile regelui, presupunând că este încă în viață.
― Este, afirmă Prevestitorul. De ce iscoadele tale nu sunt mai eficiente?
Libanezul înfulecă o prăjitură ca să-și potolească frica:
― Pentru că nu sunt suficient de mulți, mai ales la miazăzi. Am nevoie
de timp și vă promit că…
― Îți acord acest timp, dar să nu mă dezamăgești.
Oarecum liniștit de tonul împăciuitor al Prevestitorului, libanezul nu-i
ascunse nimic din greutățile pe care le întâmpinase, îi explică modul în care
își alegea iscoadele și cum îi amesteca printre locuitori. Principala piedică
era încetineala, uneori chiar absența mijloacelor de comunicare, pricinuită
de conflictul mocnit dintre anumiți guvernatori de provincie și Sesostris. Se
întâmpla adesea ca Khnum-Hotep să forțeze corăbiile să se oprească și să le
confiște încărcătura. În plus, și nu era vorba de un fapt neînsemnat,
iscoadele libanezului trebuiau să se familiarizeze cu obiceiurile locale și să
învețe bine limba, înainte de a se apropia de soldații și de slujbașii care le
puteau furniza informații prețioase.
Prevestitorul îl ascultase cu atenție:
― Te descurci bine, prietene! Continuă tot așa! Răbdarea e o armă
importantă.
― Fac negoț împreună cu un om ciudat, mai adăugă libanezul. Știu doar
că e un înalt funcționar, cu influență, care dorește să câștige mulți bani.
Trebuie să aflu mai multe despre el și sper, prin mijlocirea sa, să stabilesc o
legătură cu un dregător de la palatul regal.
 ― E treapta cea mai greu de urcat, preciză Prevestitorul. Fii cât se poate
de prudent! Care este numele acestui… negustor?
― Nu mi l-a spus. Și dacă ar fi făcut-o, m-ar fi mințit, cu siguranță!
Prevestitorul își închise ochii și încercă să vadă chipul acestui neobișnuit
personaj, pătrunzând în mintea libanezului.
― Calea mi se pare demnă de atenție, spuse el. Află-i numele fără să-ți
asumi riscuri! În ce constă înțelegerea voastră?
― Transporturi de lemn prețios, pe ascuns. El îmi deschide drumul spre
Memphis, dar condițiile sale abia dacă pot fi acceptate. Nu voi câștiga
aproape nimic.
― Din acest „aproape nimic” nu uita să dai oamenilor mei partea de care
au nevoie.
― Aceasta era și intenția mea, stăpâne!
― Cum merg pregătirile pentru călătoria prevăzută spre Kahun?
― Și aici e nevoie de timp, mult timp. Reușita cere numeroși complici
și nicio verigă din lanț nu trebuie să se rupă. Totuși, am o veste foarte bună:
prima mea iscoadă a ajuns la Kahun, și-a găsit de lucru și a început să
observe felul în care e organizată paza.
― E vorba de cineva priceput?
― Priceput și în afara oricăror bănuieli, stăpâne! Deocamdată, nu i se
poate cere mai mult, dar e un început bun.
52.
Iker asistă la dărâmarea hambarului construit în grabă, cu materiale
necorespunzătoare. Cel care se făcea vinovat de această abatere nu-l mai
putea amenința, căci tocmai fusese judecat și condamnat la închisoare
pentru o lungă perioadă. Ridicarea unei noi magazii urma să înceapă a doua
zi, după planurile întocmite de tânărul scrib și aprobate de primar.
În micul cerc al demnitarilor din Kahun, renumele lui Iker sporise
considerabil. Mai întâi disprețuit de colegii săi, devenea acum un rival
primejdios, posibil pretendent la o funcție însemnată. Rezolvarea atât de
grabnica a încurcatei afaceri a hambarelor presupunea solide cunoștințe
tehnice și acest străin instruit în orașul lui Thot se arăta demn de faima
dobândită. Totuși, această izbândă prea rapidă era oarecum jignitoare
pentru ceilalți și, în plus, risca să răstoarne ierarhia.
 Indiferent la bârfe și intrigi, Iker nu se apropiase de nimeni. Prietenia lui
Vânt-de-Miazănoapte îi ajungea și nu simțea nicio nevoie să se piardă în
flecăreli cu tovarășii săi, cu atât mai mult cu cât Heremsaf îi încredințase o
nouă sarcină, deosebit de anevoioasă: stârpirea rozătoarelor, a căror
înmulțire cauza importante pagube.
Tânărul scrib se hotărâse să ia măsuri radicale: afumarea interiorului
caselor, arderea galeriilor și folosirea celor mai agile pisici, fără a neglija
câteva cobre îmblânzite care se hrăneau cu șoareci.
Iker se ocupase de toate construcțiile și locuințele din Kahun, de la
casele mari cu grădină, din cartierul estic, și până la cele modeste, din
partea de vest a orașului. Unele numărau doar trei încăperi și nu depășeau
60 de metri pătrați, dar erau plăcute la vedere.
Pe când își încheia controlul în cel mai înstărit cartier, Iker zări o tânără
brună și frumoasă care, stând în genunchi, zdrobea cu ajutorul unei pietre,
boabe de grâu scoase dintr-un sac pe care-l strângea între genunchi.
Gesturile îi erau pe cât de regulate, pe atât de precise.
― Pari obosit, îi spuse ea. Vrei să bei puțină bere rece?
― Nu vreau să-ți tulbur munca.
― Am terminat.
Avea sânii goi, mici și rotunzi, și nu purta decât o fâșie scurtă de
material. Ridicându-se cu grație, intră în bucătărie și ieși cu o cupă plină.
― Ești foarte binevoitoare.
― Mă numesc Bina. Pe tine cum te cheamă?
― Sunt scribul Iker.
Tânăra zâmbi cu admirație:
― Eu nu știu nici să citesc, nici să scriu.
― De ce nu înveți?
― Trebuie să muncesc ca să pot trăi. Și apoi nu aș fi primită într-o
școală, cu atât mai mult cu cât nu sunt de prin părțile acestea.
― Unde te-ai născut?
― În Asia. Mama a murit acolo. Tata însoțea caravanele, dar a murit și el
anul trecut, nu departe de acest oraș. Eu am avut norocul să găsesc o slujbă
de bucătăreasă. Pentru că știu să fac pâine și bere, și chiar prăjituri, stăpânii
m-au păstrat. Nu mă plătesc rău și pot să mănânc după pofta inimii.
Era vioaie, veselă și știa să-și pună în valoare farmecele.
 ― Vei găsi, cu siguranță, un bărbat de treabă și veți avea un cămin al
vostru.
― Oh, nu am încredere în bărbați! Cei mai mulți nu vor decât să… în
sfârșit, mă înțelegi! Tu, cel puțin, pari serios.
Chiar dacă rămâi nemăritată, trebuie să știi să citești și să scrii.
― Pentru o fată de condiția mea nu e posibil.
― Ba deloc! Chiar dorești să înveți?
― Sigur nu mi-ar displăcea.
― O să-i vorbesc stăpânului meu despre tine.
― Ești cu adevărat un om de treabă.
Bina îl sărută pe scrib pe amândoi obrajii.
― Iartă-mă, îi zise Iker, dar ziua mea de lucru este departe de a se fi
terminat!
― Pe curând, murmură ea, cu un surâs seducător.
*
― Grozavă treabă, recunoscu Heremsaf. Locuitorii din Kahun sunt
încântați. Ca să fiu sincer, nu credeam că urmările se vor vedea atât de
curând.
― Trebuie mai ales să le mulțumim pisicilor, cu adevărat pricepute.
― Ești prea modest! Dacă nu cercetai cu atenție locurile, n-ai fi reușit.
― În această privință, am făcut o observație și mi-ar plăcea să-mi
spuneți dacă e îndreptățită. La construirea Kahun-ului[14] nu s-a folosit
măsura de opt coți, unul din numerele sacre ale lui Thot? Orașul este
împărțit în pătrate de zece coți și în întreg planul său, ca și în cel al caselor,
nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Totul se trage, de fapt, din regulile
proporțiilor întemeiate pe un triunghi isoscel în care raportul dintre bază și
înălțime este de Opt împărțit la Cinci.
Heremsaf îl privi pe tânărul scrib cu interes.
― Cam așa e, într-adevăr! Cine te-a îndrumat pe această cale?
― Nimeni. Am încercat doar să înțeleg ceea ce am văzut.
― Atunci tu ești un căutător într-ale spiritului. Timpul acordat
hambarelor s-a terminat, îți încredințez o nouă sarcină: să faci inventarul
depozitelor vechi. Vei întocmi o listă cu obiectele care se găsesc acolo, apoi
vom trece la împărțirea celor ce mai pot fi încă întrebuințate, înainte de a da
o altă înfățișare acestor clădiri.
― Va trebui să muncesc singur?
 ― Nu acesta e obiceiul tău?
― Voi lucra cât se poate de repede, dar încăperile sunt foarte mari!
― Am nevoie de cineva cu răbdarea și priceperea ta, dar care să nu
piardă totuși timpul. Nimic nu trebuie să scape atenției tale. Ascultă-mă
bine: nimic!
― Am înțeles. Pot să vă cer o favoare?
― Ce te nemulțumește?
― Nu e vorba nici de mine, nici de Vânt-de-Miazănoapte. Am întâlnit o
tânără femeie și…
Heremsaf își ridică brațele spre cer.
― Ah, nu, nu vreau să aud așa ceva! Ești în plină ascensiune, descoperi
multele fețe ale acestei meserii și tu vrei deja să te căsătorești!
― Deloc.
― Nu-mi spune… că ai făcut o mare prostie?
― Am stat de vorbă cu o servitoare căreia i-ar plăcea să învețe să scrie și
să citească.
Heremsaf se încruntă.
― Și unde-i necazul?
― Este o străină sfioasă, care ar avea nevoie de o recomandare.
― Cum o cheamă?
― Bina.
Heremsaf izbucni:
― Ah nu, nu ea! Să nu te încrezi în această femeie pe care nimeni n-o
cunoaște cu adevărat. E aidoma unei ape adânci, care ascunde mii de
pericole… Și mai ales, nu te apropia de ea!
― Lucrează aici, a…
― Primarul n-a trimis-o înapoi în Asia din milă. Îți poruncesc să nu te
mai apropii de ea! Sufletul e la fel ca pasărea, corpul seamănă cu peștele.
Putrezește începând de la cap, iar al tău este bolnav, fiule! Una dintre
țintele tale nu era să scrii? Ai uitat că singurele texte demne de stimă sunt
cele care ajuta la înțelegerea lui Maat, dreptatea universului și adevărul
omului? Să rostești Maat, să împlinești Maat înseamnă să lași la o parte
pasiunile prostești și pornirile nesocotite. Calitățile tale, viața ta lăuntrică,
meseria și puterea ta trebuie să alcătuiască o armonie. Dacă-ți închipui că
poți să fii un bun scrib și un om josnic, în același timp, o vei părăsi pe
Maat, căci unitatea este calea obligatorie spre cunoaștere. Și n-o confunda
cu învățătura! Poți să înveți ani întregi fără să cunoști niciodată nimic.
Cunoașterea e luminoasă și scopul său este practicarea misterelor. Dar cum
să ajungi acolo fără inițiere? Și acum, lasă-mă în pace! Mai am încă vreo
zece rapoarte de citit.
*
Iker nu înțelegea motivul furiei lui Heremsaf. Ce avea atât de
amenințător această fată care nu cerea decât să se instruiască? Era orfană,
străină, săracă și nu se trăgea dintr-o familie bună. Aceste piedici erau de
ajuns, de ce să le sporești, refuzându-i orice posibilitate de a-și îmbunătăți
condiția?
Chiar dacă Heremsaf se înșela în privința tinerei, rostise totuși cuvinte
mari.
Iker se întinse pe rogojina sa și își așeză pe burtă fildeșul magic care-i
proteja somnul.
Chipul frumos al asiaticei dispăru pentru a-i face loc celui al tinerei
preotese.
Iker uită de oboseală, de Bina, de Heremsaf. Cea pe care o iubea era atât
de frumoasă, încât alunga suferințele și greutățile.
În comparație cu ea, atrăgătoarea asiatică își pierdu farmecul.
Iker știa că ea reprezenta fericirea la care nu putea ajunge. Așa cum nu
putea ajunge nici la asasinii aflați în slujba lui Sesostris, de urma cărora
încă nu dăduse. Dar simțea că aici, chiar în locurile acestea, se ascundea o
cheie importantă.
Lăsându-se să alunece în somn, tânărul visă că tânăra preoteasa îl ținea
tandru de mână și că străbăteau împreună un ținut însorit.
*
Pentru moment, era cu neputință să se apropie de arhive. Iker ar fi trebuit
să-i ceară un permis special lui Heremsaf, care ar fi vrut neapărat să afle
motivele acestei curiozități. Scribul se mulțumi să-și îndeplinească noua
misiune, dar fără să piardă din vedere adevăratul său scop. Dacă dușmanii
mizau pe faptul că timpul îi va toci răbdarea, se înșelau. Iker dorea să aibă
dovezi de netăgăduit. Și când le va obține, va trece la fapte.
Pe drumul spre vechile depozite, o întâlni pe Bina care purta pe cap un
coș plin cu plăcinte.
― Mi-ai pus o vorbă bună?
― Am vorbit cu Heremsaf. S-a împotrivit propunerii mele cu hotărâre.
 ― Trebuie să fie un om foarte aspru. Se pare că tu ești scribul cel mai
muncitor din Kahun.
Iker surâse.
― Caut doar să-mi învăț bine meseria.
― Atunci, constată ea cu un aer dezamăgit, nu voi ști niciodată nici să
scriu, nici să citesc.
― Să nu crezi asta! Heremsaf nu va fi mereu mai-marele meu, voi găsi
pe altcineva mai înțelegător. Lasă-mi puțin timp.
Tânăra așeză jos coșul și se roti, încet, în jurul lui Iker.
― Și dacă m-ai învăța tu, pe furiș?
― Am primit ordin să nu mă întâlnesc cu tine. Odată și-odată, tot am fi
prinși și pârâți.
― Să ne asumăm riscul!
― Pentru tine, urmările ar fi nefericite. Primarul te va izgoni din Kahun,
ai putea fi forțată să părăsești Egiptul.
― Mi-ar plăcea mult să te mai văd. Ție nu?
― Ba da, bineînțeles, dar…
― Ai totuși voie să treci prin fața casei unde muncesc. Voi găsi un loc
liniștit unde nimeni să nu ne deranjeze și o să mă îngrijesc să-ți dau de
știre. Pe curând, Iker!
Apoi, după ce-și puse din nou pe cap coșul cu plăcinte, se îndepărtă cu
pas grăbit.
*
Inventarierea mulțimii de obiecte depozitate în vastele clădiri părăsite nu
se arăta a fi o treabă ușoară. Iker începu prin a deschide ferestrele ca să se
bucure de lumină suficientă. Afumă încăperile, apoi, înarmat cu uneltele
sale de scrib cărate de Vânt-de-Miazănoapte, tânărul se apucă să selecteze,
să noteze și să descrie.
Găsi unelte agricole, săpăligi, greble, seceri și lopeți, unelte de zidărie,
forme pentru cărămizi, topoare de dulgherie, vase din bronz, piatră sau
ceramică, cuțite, dălți, coșuri și chiar jucării din lemn… O bună parte din
viața zilnică a orașului era astfel reprezentată. Un mare număr de obiecte
meritau să fie reparate și folosite din nou.
Spre sfârșitul zilei, Iker descoperi un cuțit cu lama ruptă. Gravate adânc
în lemn, câteva semne grosolane formau un cuvânt: „Fulgerul”.
 Preț de câteva secunde bune, tânărul scrib rămase împietrit. Fie că
aparținuse sau nu lui Cuțit-Tăios, această rămășiță nu putea să provină
decât de pe corabia care îl purtase pe Iker spre Punt.
53.
― Luminăția Voastră, ne apropiem de orașul Asyut, anunță generalul
Nesmontu cu gravitate. Avem încă timp să batem în retragere.
Cea de-a treisprezecea provincie a Egiptului de Sus, a cărui stemă era un
rodiu pe care se încolăcea o viperă cu corn, se afla sub protecția șacalului
care îl călăuzea pe drumeț prin întinderile periculoase ale deșertului, ce
ajungeau până la terenurile cultivate. Aici, valea se îngusta. Cine voia să
domnească peste Egipt trebuia să aibă controlul asupra acestei poziții
strategice, dominate de mormintele nobililor săpate în tărâmul abrupt.
Asyut era și un punct important pentru negoțul din zonă, căci spre el se
îndreptau caravanele pornite din oazele Dakleh și Khargeh. Luând de la
acestea dări uriașe, Up-uaut, căpetenia provinciei, putea să-și plătească
trupele.
― Faraonul trebuie să fie în siguranță, fu de părere purtătorul Sigiliului,
Sehotep. Cer îngăduința să încep singur tratativele.
Numeroase corăbii înconjuraseră flotila regală. Unele îi blocară
înaintarea, altele îi tăiară calea de întoarcere, iar altele o forțară să tragă la
mal.
Aflat la prora vasului său, Sesostris purta pe cap boneta nemes, străveche
podoabă care permitea gândirii faraonului să străbată spațiul, iar pe piept ―
un colier lat, gravat cu figuri ciudate.
Sobek Păzitorul se apropie.
― Ceea ce se petrece aici seamănă cu o arestare, Luminăția Ta!
― Dacă răzvrătitul de Up-uaut îl atinge pe faraon, îi zdrobesc capul,
promise Nesmontu!
― Voi coborî singur de pe corabie, hotărî Sesostris. Dacă nu mă întorc și
sunteți atacați, încercați să ieșiți din această capcană.
Soldații guvernatorului înșirați pe chei îl priveau cu uimire pe uriașul
care parcurgea, treaptă cu treaptă, scara.
Din instinct, unii se înclinară în fața lui. Rândurile se îndepărtară pentru
a-i face loc. Niciunul dintre ofițerii care primiseră ordin să-l oprească pe
Sesostris și să-l conducă la palatul stăpânului provinciei nu îndrăzni să
intervină.
Up-uaut își desfășurase toate forțele de care dispunea. Regele observă
însă că o armată puternică și hotărâtă nu asigura neapărat victoria.
În mod curios, se părea că Sesostris preluase conducerea acestor trupe
bine hrănite și bine înzestrate care îl urmau într-o oarecare stare de
nedumerire. Populația provinciei asista la neobișnuitul spectacol și nu-l
pierdea din ochi pe oaspetele nedorit al cărui cap răsărea dintr-o mare de
soldați.
Brusc, Sesostris se opri.
― Tu de acolo, vino lângă mine!
Regele îi vorbise unui văcar, atât de slab, încât i se vedeau coastele. Cu
părul murdar, acoperit de o bucată de pânză jerpelită, se sprijinea într-un
toiag noduros.
Nefericitul se întoarse și privi în spatele lui. Un soldat îl bătu pe umăr.
― Pe tine te cheamă regele, omule! Haide, du-te!
Șovăind, văcarul înaintă.
― Potrivește-ți pasul după al meu! îi porunci Sesostris.
Bietul om trecuse prin atâtea greutăți în mlaștini de-a lungul vieții sale,
încât încercarea aceasta nu i se păru prea grea. Desigur, mersul faraonului
era pe măsura staturii sale, dar când nu mănânci niciodată pe săturate și
fiecare dimineață era o nouă suferință, ce mai contează?
În pragul palatului, un bărbat țanțoș și cu nasul ascuțit ținea un sceptru
în mâna dreaptă și un baston lung în stânga. În spatele său, un preot înălță o
flamură pe care se vedea o statuie din lemn de abanos, a șacalului Up-uaut,
„Cel-care-deschide-drumurile”, al cărui nume îl purta și șeful provinciei.
― Nu sunt bucuros să vă văd, îi spuse lui Sesostris. Am auzit de
supunerea celor doi lași, dar să nu vă închipuiți că voi face la fel. Zeul care
mă protejează cunoaște secretele căilor din cer și de pe pământ. Datorită
lui, regiunea mea e puternică. Cine o va ataca va suferi o înfrângere
usturătoare. Domniți în ținuturile de la Miazănoapte, dar nu vă apropiați de
pământurile mele!
― Nu ești vrednic să conduci, îi răspunse faraonul.
― Cum îndrăzniți…
Regele îl împinse în fața sa pe văcar.
 ― Cum îndrăznești tu să îngădui ca un singur om din provincia ta să se
zbată într-o asemenea mizerie? Soldaților tăi nu le lipsește nimic, dar
țăranii mor de foame! Tu care te crezi așa de puternic, încât să-l înfrunți pe
faraon, tu o trădezi pe Maat și îți disprețuiești poporul a cărui bunăstare ar
trebui să o asiguri. Cine ar consimți să se bată și să moară pentru o
căpetenie atât de jalnică? Nu-ți rămâne decât o singură cale de urmat: să
îndrepți răul pe care l-ai săvârșit, cu îngăduința stăpânului Celor Două
Regate.
― Fie ca șacalul meu protector să-l nimicească pe atacator! strigă
guvernatorul provinciei.
Flamura înaintă spre Sesostris.
Fiecare crezu că va vedea deschizându-se gura animalului de prada.
Monarhul își atinse colierul pe care era reprezentat un grifon care dobora
forțele întunericului și pe dușmanii Egiptului. Purtător al dublei coroane, el
simboliza domnia faraonului asupra celor două regate, cel de la
Miazănoapte și cel de la Miazăzi. Spre uimirea tuturor, capul șacalului se
înclină.
Up-uaut, „Cel-care-deschide-drumurile“, îl recunoscuse pe Sesostris
drept stăpân.
Soldații își lăsară armele să cadă pe pământ.
Înțelegând că nici măcar unul dintre oamenii săi nu-i mai dădea
ascultare, guvernatorul își abandonă sceptrul și bastonul de comandant.
― Este adevărat că am folosit bogățiile provinciei pentru a-mi înzestra
trupele, dar mă temeam de un atac.
― Cum ar putea faraonul să atace propriile pământuri? Eu sunt, în
același timp, unul singur și toți la un loc. Prima n-o împiedică pe cea de-a
doua, cea de-a doua n-ar exista fără prima. Odată această unire înfăptuită,
nici măcar un amărât de văcar nu va mai fi lăsat pradă disperării.
― Cruțați-mă de rușinea judecății și omorâți-mă imediat!
― De ce să pierd un slujitor devotat?
Up-uaut îngenunche înaintea regelui, apoi își ridică mâinile în semn de
venerație.
― În fața locuitorilor provinciei tale, rosti Sesostris, mi-ai jurat credință
și cuvântul dat nu se mai ia înapoi. Te păstrez în fruntea acestui ținut pe
care îl vei face înfloritor, după cum îți va arăta Marele Trezorier Senankh.
Cât despre soldații tăi, ei se vor afla sub comanda generalului Nesmontu.
De acum înainte, singura ta grijă va fi bunăstarea supușilor tăi. Ridică-te și
ia asupra ta însemnele dregătoriei tale!
― Viață lungă faraonului! strigă un soldat, urmat imediat de tovarășii
săi.
Și în mijlocul unui concert de aclamații, regele și guvernatorul provinciei
intrară în palat.
― Niciodată, Luminăția Voastră, nu mi-am închipuit că puterea voastră
se întinde și asupra șacalului Up-uaut!
― Fiindcă nu știi că el e una dintre puterile care iau parte la misterele lui
Osiris pe care le celebrează faraonul. Tu, care te-ai așezat sub protecția lui
fără să-i cunoști adevărata față, ești criminalul care încearcă să distrugă
salcâmul marelui zeu?
Guvernatorul provinciei se arătă atât de descumpănit, încât Sesostris nu
se îndoi de sinceritatea lui.
― Luminăția Voastră, numele celui care ar săvârși o asemenea nelegiuire
va dispărea pe vecie! Iar eu doresc ca numele meu să dăinuie în sălașul
eternității pe care l-am construit și unde, datorită ritualurilor, voi deveni un
Osiris. Știu că Salcâmul său înseamnă renașterea la care nădăjduiesc cei
drepți. Pe numele Vostru și pe cel al strămoșilor mei care m-ar blestema
dacă aș minți, vă jur că nu eu sunt vinovatul!
*
În timpul ospățului dat pentru sărbătorirea întoarcerii provinciei lui Up-
uaut în sânul Egiptului lui Sesostris, atmosfera fu cu atât mai destinsă cu cât
mulți se temuseră de o înfruntare sângeroasă. Poftit la masă împreună cu
mai mulți țărani săraci, văcarul gusta din mâncăruri la care nici nu
îndrăznise vreodată să viseze.
― Ce fel de relații ai cu vecinul tău, guvernatorul Ukh? îl întrebă
faraonul pe noul său supus.
― Dintre cele mai proaste, Luminăția Voastră! Împărțim un teritoriu care
poartă același nume, „Cel-al-rodiului-și-al-viperei-cu-corn”, dar n-am
reușit niciodată să ne înțelegem ca să ne unim administrațiile și trupele.
Fiecare veghează cu încrâncenare asupra pământului său și ar fi trebuit să
ne înfruntăm de nenumărate ori.
― Crezi că e în stare să priceapă ce-ai priceput tu?
― Cu siguranță că nu, Luminăția Voastră! Ukh e mândru și încăpățânat.
Ca să fiu sincer, nu mi-ar plăcea ca trupele mele să ia parte la o luptă
împotriva alor sale. Vor fi mulți morți, foarte mulți!
― Voi încerca s-o ocolesc, dar trebuie să continuu să unesc întreaga țară.
Dezbinarea noastră a îngăduit unei forțe distrugătoare să se atingă de
salcâmul lui Osiris. Atunci când toate provinciile vor trăi din nou în
armonie, șansele noastre de a respinge puterile întunericului vor crește
simțitor.
Up-uaut își lăsă capul în jos.
― Nicio cuvântare n-ar fi putut să mă convingă de temeinicia
încercărilor voastre, Luminăția Ta! Ați reușit pentru că știți căile ascunse
pe care vi le-a dezvăluit șacalul. Ca și mine, Ukh se crede cel mai tare și
ține foarte mult la drepturile lui.
― Unul dintre numele faraonului este „Cel-al-albinei”, îi reaminti
Sesostris. Fiecare îndeplinește o muncă pentru obținerea aurului vegetal,
dar stupul e mai însemnat decât albina. Fără el, fără Marele Templu unde
fiecare egiptean are locul lui, nici spiritul, nici trupul nu ar putea să trăiască.
*
Nesmontu era uluit. Trupele lui Up-uaut îl ascultau fără să crâcnească, de
parcă ar fi fost dintotdeauna comandantul lor. Niciun gest de nesupunere,
nicio vorbă de răzvrătire. Erau adevărați soldați, dornici să fie bine conduși
și să-și mulțumească generalul.
Alăturându-se Consiliului restrâns care se ținea pe corabia regelui,
bătrânul Nesmontu se întreba dacă pelerinajul nesăbuit început de monarh
se va sfârși cu bine.
― N-ar trebui să răspândim vestea supunerii lui Up-uaut? sugeră
Sehotep. Știu că este de datoria lui Medes și că el s-a întors la Memphis,
dar am putea să-i trimitem mai mulți mesageri, sperând că măcar unul
dintre ei va ajunge.
― Zadarnic, zise Sesostris. Niciunul dintre cei trei guvernatori pe care-i
mai avem de înfruntat nu va ține seama de ea.
― Împărtășesc părerea regelui, aprobă Nesmontu. Ukh este o fiară,
Djehuty are o inimă de piatră, iar Khnum-Hotep nu va renunța la niciunul
dintre privilegiile sale. Nu se poate sta de vorbă cu ei.
― Totuși, ar fi mirați, fără îndoială, de izbânda regelui, observă Sehotep.
Încercările nu sunt neapărat sortite eșecului.
― Următorul nostru popas se apropie, le reaminti Sesostris, deoarece e
vorba de cealaltă parte a provinciei Rodiului și a Viperei cu Corn. Să nu
pierdem timpul cu vorbe fără rost!
― Vă gândiți la un atac puternic? îl întrebă Nesmontu.
― Vom face la fel ca până acum, hotărî faraonul.
54.
Purtând pe cap o stea cu șapte colțuri, îmbrăcată cu o rochie ce imita o
piele de panteră împodobită cu stele în cinci colțuri, înconjurate de cercuri,
tânăra preoteasă scria cuvintele puterii pronunțate de regina Egiptului, care
venise să vegheze asupra Confreriei Celor Șapte Hathor.
Hieroglifele sale erau delicate și precise, și textul său fu considerat demn
de a face parte din comoara comunității feminine. Acest „alt fel de a
spune”, după expresia consacrată, avea să fie transmis generațiilor viitoare
pentru a le spori înțelepciunea. Astfel, tradiția secretă se păstra vie și după
moartea celei care le rostise într-un moment de inspirație divină.
Pe când tovarășele ei ieșeau din templu în urma reginei, gânduri
nelămurite frământau mintea tinerei preotese. De ce suverana îi prezisese că
va trebui să părăsească acest sanctuar pentru a purta o luptă periculoasă? De
ce marele preot, înainte să moară, îi vorbise, de asemenea, despre dușmanii
cumpliți pe care urma să-i înfrunte?
Încă din adolescență, tânăra nu fusese atrasă decât de ceea ce era legat de
templu. În comparație cu misterele de acolo, lumea din afară i se părea
neinteresantă. În timpul uceniciei în ale hieroglifelor, ale căror secrete i le
destăinuise o preoteasă foarte învățată, se abandonase cu încântare jocului
forțelor creatoare dezvăluit de semnele pure. Scriind numele divinităților,
descoperise fața lor ascunsă și aflase, de pildă, că Hathor însemna „templul
lui Horus”, locul sacru unde strălucea lumina pătrunzătoare a începuturilor.
Mai mult, în prima parte a numelui, „Hat”, era cuprins Cuvântul creator și
păstrător al vieții. Cele șapte Hathor întrețineau lumina prin toate formele
Cuvântului, de la vorbele rituale și până la muzică.
Fiecare treaptă a inițierii fusese o încercare aspră, și trupească, și
spirituală, dar tânăra preoteasă nu se temea nici de piedici, nici de truda
necesară pentru a înainta pe această cale. Nu era ea oare un izvor de
nesecată bucurie?
Dar acum, pentru prima dată, se simțea tulburată. Și această tulburare nu
dispărea nici în timpul somnului, nici în cel al activităților zilnice. În fiecare
dimineață și seară, confreria femeilor cânta ca să mențină vie seva
Salcâmului lui Osiris, a cărui stare nu se îmbunătățise. Uneori, tinerei îi era
greu să se concentreze din pricina unui sentiment necunoscut pe care nu
reușea să-l înăbușe.
Se îndreptă spre șantierul locașului de veci al lui Sesostris, unde un
sculptor în piatră tocmai se rănise din cauza unei unelte stricate. Întâmplare
lipsită de importanță, dar care făcea atmosfera și mai apăsătoare, căci
meșterul era unul dintre cei mai pricepuți și se simțea umilit.
Tânăra preoteasă curăță rana cu tinctură de gălbenele, apoi puse o
compresă cu miere pe care o legă cu un bandaj de in.
― Accidentele se înmulțesc. Se petrec tot mai des astfel de lucruri, se
plânse meșterul. Degeaba sunt cu mare băgare de seamă. Lucrările
înaintează încet și unii cred că șantierul e blestemat. Nu puteți face ceva
pentru a-i liniști?
― O să vorbesc astăzi cu marele preot.
Când îi duse o copie după textul său Pleșuvului care urma s-o depună în
arhivele Locașului Vieții, tânăra îi ceru ajutorul.
― Acest șantier mă îngrijorează și pe mine, mărturisi preotul. Cea mai
bună soluție ar fi să repetăm ritualul Fâșiei Roșii care să încercuiască și să
țină închise forțele distrugătoare.
― Și dacă nu va fi de ajuns?
― Mai avem și alte arme la îndemână și ne vom bate până la sfârșit.
Însoțește-mă până la Salcâm!
Preotul ducea vasul cu apă, iar tânăra preoteasă, pe cel cu lapte. Unul
după altul, lichidele fură vărsate la rădăcina arborelui bolnav. Singura
ramură care înverzise era într-o stare bună, dar o profundă tristețe plutea
peste acest loc, unde altădată domnea liniștea și pacea.
― Vom spori căutările, hotărî Pleșuvul. Începând de mâine, vei veni cu
mine la bibliotecă. Cercetând vechile scrieri, poate vom descoperi amănunte
folositoare.
Preoteasa se bucură când auzi despre această nouă sarcină care îi va
ocupa mintea cu totul. Dar pe drumul de întoarcere spre încăperile
confreriei femeilor, vechea neliniște o cuprinse din nou.
― Regina dorește să te vadă, o anunță una dintre surori.
*
Suverana și tânăra preoteasă străbăteau încet aleea mărginită de capele și
de stele închinate lui Osiris.
 ― Ce te doare?
― Nu sunt bolnavă, Luminăția Voastră! Doar puțin obosită și…
― Mie nu-mi poți ascunde nimic. Care este întrebarea care te chinuie?
― Dacă sunt destul de puternică pentru a merge mai departe pe această
cale.
― Nu era dorința ta cea mai aprinsă?
― Bineînțeles, Luminăția Voastră, dar slăbiciunile mele s-ar putea
transforma în piedici.
― Aceste slăbiciuni fac parte din greutățile ce trebuie învinse și nu e
bine să te folosești de ele ca să renunți.
― Tot ce mă îndepărtează de templu nu e, oare, o primejdie?
― Legea noastră nu te obligă să trăiești retrasă. Cea mai mare parte a
preoților și preoteselor se căsătoresc, alții aleg să trăiască singuri.
― O căsătorie cu cineva care nu are legături cu templul n-ar fi o
greșeală?
― Stă în puterea ta să hotărăști ce anume hrănește focul cunoașterii și
să ocolești ceea ce-l stinge. Și mai ales, nu te păcăli pe tine însăți și nu
încerca să te minți singură. Dacă nu, te vei pierde într-un deșert fără sfârșit,
și poarta templului ți se va închide.
După ce regina părăsi Abydos-ul, tânăra preoteasă își îndreptă din nou
gândurile spre băiatul pe care-l întâlnise pentru scurt timp și pe care, fără
îndoială, nu-l va mai vedea niciodată. Departe de a-i fi indiferent, tânărul îi
trezise un sentiment ciudat care, încetul cu încetul, crescuse. N-ar fi trebuit
să se mai gândească la el, dar nu reușea să-l alunge din minte. Oare, cu
timpul, chipul lui se va șterge și va dispărea?
*
Sosind la Abydos, Gergu constată că paza nu slăbise deloc. Mai mulți
soldați urcară la bordul corăbiei sale, cerând să le fie arătat permisul de
trecere și verificând cu grijă încărcătura.
― Uleiuri parfumate, țesături de in, sandale, toate sunt pentru preoții
permanenți, le spuse Gergu. Aveți aici lista amănunțită care poartă pecetea
Marelui Trezorier Senankh.
― Trebuie să ne asigurăm că mărfurile sunt întocmai cele de pe listă, îi
răspunse, aspru, un ofițer.
― Nu aveți încredere în Marele Trezorier și în trimisul său?
― Ordinele sunt ordine.
 „Pe aici nu voi putea aduce niciodată mărfuri în plus pe care să le vând
apoi, ca să câștig și eu ceva”, înțelese Gergu. Și erau prea mulți soldați și
paznici ca să-i poată mitui pe toți.
Trebui să aștepte cu răbdare sfârșitul verificărilor și, după aceea, ca și la
prima sa vizită, se supuse unui control corporal.
― Plecați de îndată? îl întrebă ofițerul.
― Nu, trebuie să-l văd pe unul dintre preoți pentru a-i înmâna această
listă. Vreau să știu dacă îl mulțumește și dacă mai are nevoie de altceva.
― Așteptați la postul de pază! Va veni cineva sa vă caute.
Nici de această dată Gergu nu va descoperi Abydos-ul. Supravegheat de
doi zbiri cu care nici măcar nu încercă să intre în vorbă, Gergu dormita.
Dacă nu se va întâlni cu același preot, călătoria aceasta fusese zadarnică.
Deoarece Gergu nu știa nimic despre ierarhia confreriei, se temea că și
ceilalți preoți nu se deosebeau de primul.
În acest caz, nu mai putea spera la nimic și dezamăgirea va fi amară, căci
dacă o așezare era atât de bine păzită însemna că adăpostește comori
neprețuite! Gergu se învinui că nu se gândise la toate acestea mai de mult.
Abydos nu era, oare, centrul spiritual al Egiptului, locul sacru de unde
faraonul își trăgea întreaga sa putere? Sesostris n-ar fi pus în mișcare o
asemenea desfășurare de forțe fără un motiv întemeiat. Aici se petrecea
ceva de mare însemnătate și câinele credincios al lui Medes socotea că-l va
descoperi, dacă norocul va continua să-l ajute.
― Urmați-ne, îi ordonă un alt ofițer, însoțit de patru arcași.
Îl conduseră pe Gergu în aceeași încăpere unde fusese și data trecută.
Nerăbdător, Gergu se plimbă încoace și încolo, până când ușa se
deschise.
Era același preot!
― Sunt bucuros să vă revăd, îi zise Gergu, surâzând.
― Și eu, de asemenea.
― Aceasta e lista mărfurilor pe care mi le-ați cerut. Vă sunt pe plac?
Preotul citi lista cu atenție.
― Sunteți un om priceput pe care te poți bizui.
― Cei din Abydos nu trebuie să ducă lipsă de nimic. Aceasta este
porunca. De ce mai aveți trebuință în săptămânile următoare?
― Am să vă dau o nouă listă.
 Preotul îi înmână o tăbliță. În privirea sa, se zărea aceeași licărire pe care
o aștepta atât de mult Gergu.
― Putem vorbi liniștiți în această încăpere? întrebă, în șoaptă, Gergu.
― Vreți să spuneți… la adăpost de urechi curioase? Cred că da. De ce
îmi puneți această întrebare?
Încordat, Gergu trebuia să evite greșelile care ar fi îndepărtat prada.
― În afară de legăturile noastre de acum, am putea avea și altele.
― Ce fel?
Gergu obținuse prima victorie! Preotul părea interesat.
― Faptul că sunt însărcinat cu cercetarea hambarelor îmi îngăduie să-mi
depășesc puțin îndatoririle și să-mi rotunjesc câștigurile. Trebuie să fiu
atent și tăcut, bineînțeles, dar e păcat să-mi lipsească ambiția. Abydos nu e
doar un centru spiritual, e și un mic oraș care are nevoie de bunăstare
pentru a îngădui confreriilor să muncească în liniște. De ce câștigul să fie
lăsat deoparte? De ce un preot, oricât de devotat ar fi cultului lui Osiris, n-ar
avea dreptul să se îmbogățească?
Un lung moment de tăcere urmă acestor întrebări. Preotul îl privea pe
Gergu cu toată atenția.
― În ceea ce-i privește pe preoții temporari, rosti el, în cele din urmă, nu
există nicio opreliște. Situația preoților permanenți, ca mine, este cu totul
alta, pentru că noi nu ieșim niciodată din Abydos.
― Eu, însă, pot să vin și să plec. Dacă vom deveni prieteni, viitorul vi se
va schimba pe de-a-ntregul.
― Ce propuneți, mai precis?
― Sunt convins că Abydos-ul ascunde comori.
― Toată lumea știe asta.
― Da, dar care sunt? Preoții le cunosc.
― Sunt supus jurământului.
― Un secret se poate cumpăra. Sunt, de asemenea, convins că aveți
multe de vânzare.
― Cum vă puteți închipui că îmi voi trăda confreria?
― Cine vorbește de trădare? Abydos-ul mă interesează mai mult decât
orice, iar dumneavoastră doriți să vă îmbogățiți. E vorba deci de un schimb.
Ajutați-mă și vă voi ajuta! Ce poate fi mai simplu decât atât?
― Ce poate fi mai încurcat și mai primejdios?! Mai întâi, pentru cine și
cu cine lucrați? Mă îndoiesc că adevăratul vostru stăpân e Marele Trezorier
Senankh, unul dintre credincioșii faraonului Sesostris.
― Îndoielile sunt îndreptățite.
― Atunci, cine e acea persoană?
― E puțin cam prea devreme ca să vă dezvălui această taină. Mai întâi,
să ne cunoaștem, să ne dovedim buna-credință și să ajungem să avem
încredere unul în celălalt. Mă voi întoarce și vom continua jocul cererii și
al aducerii de mărfuri. Gândiți-vă la mijloacele de a vă îmbogăți fără să
părăsiți Abydos-ul și vom vedea dacă planurile noastre pot prinde viață.
55.
Pe când își făcea ordine în odaie, Iker avu o viziune.
Era ea.
Îi vorbea, dar el nu-i înțelegea cuvintele. Apoi dispăru la fel de brusc
precum se ivise.
Această apariție îl buimăci pe tânăr pentru mult timp. Ce însemna, oare,
dacă nu faptul că ea își amintea de existența lui și gândurile lor se
întâlneau? Totuși, era limpede că visa cu ochii deschiși și vocea, obișnuită
să poruncească, a lui Heremsaf îl trezi pe Iker la realitate.
― După ce îți termini treburile, să vii în camera mea de lucru.
Tânărul termină de făcut curățenia după o muncă atentă și migăloasă.
Dat fiind că nu primise niciun reproș de la instalarea sa aici referitor la
acest lucru, se putea înțelege că stăpânul casei era mulțumit.
Iker străbătu un culoar zugrăvit în alb și ciocăni la ușa din lemn de
sicomor:
― Intră și închide ușa în urma ta!
Încăperea era spațioasă, ferestrele nu lăsau să treacă decât atâta lumină
cât trebuia și o ordine desăvârșită domnea pe rafturi. Fața lui Heremsaf era
la fel de aspră ca de obicei.
― Pregătește-te să te muți, băiete!
― Găsiți… găsiți că nu e destul de îngrijită camera mea?
― Dimpotrivă, ești un exemplu în această privință! Iar înțelepciunea și
seriozitatea ta nu încetează să mă uimească.
― Atunci…
― Vei căpăta o slujbă mai bună. Primarul este deosebit de mulțumit de
munca ta și îți acordă un loc printre scribii de frunte. De aceea, vei primi
propria locuință și un servitor. În schimb, răspunderea și sarcinile pe care le
vei avea de îndeplinit vor spori.
― Ce slujbă voi avea?
― Deocamdată, vei duce la bun sfârșit inventarul pe care l-ai început cu
atâta iscusință. Apoi, vei împărți tu însuți obiecte ce pot fi reparate. După
aceea, te vei ocupa de refacerea clădirilor. O echipă de meșteri va fi pusă la
dispoziția ta și vei conduce lucrările după cum crezi de cuviință.
Bineînțeles, primarul așteaptă să vadă cât mai repede rezultatele. Cu toate
acestea, eu îți dau o zi de odihnă.
*
Iker și Vânt-de-Miazănoapte se plimbaseră prin Kahun, ca să descopere
fiecare cotlon al acestui oraș construit după proporțiile divine. Zidul
înconjurător dădea senzația de siguranță, întărită și de rondurile dese ale
gărzilor orașului. Datorită celor care măturau și strângeau gunoiul, artera
principală și străzile erau de-o curățenie desăvârșită. Începând cu cea mai
mare casă, a primarului, și până la cea mai modestă dintre cele două sute
ale cartierului vestic, Kahun se putea lăuda cu înfățișarea lui: nicio fațadă
nu era coșcovită, niciun oblon nu avea vopseaua căzută, ușile erau reparate,
grădinile bine întreținute, iar canalele ― îngrijite într-un mod desăvârșit.
Apa nu lipsea nimănui și regulile de igienă erau respectate cu strictețe.
Orașul se mândrea cu numele său sacru, „Sesostris este mulțumit”.
Împărțirea muncilor era la fel de precisă. Preoții templelor nu întârziau
de la împlinirea ritualurilor și a sarcinilor, brutarii și berarii primeau
cantitățile de gnu necesare producerii pâinii și berii, iar măcelarii ― carnea
pe care doctorii o controlau mai înainte, bărbierii ambulanți își practicau
meseria în aer liber, împletitorii de coșuri și sandale își etalau mărfurile
alături de vânzătorii de fructe și legume. La Kahun, nimeni nu se putea
plânge de lipsuri.
Iker se opri în fața unui meșter de jucării din lemn. Păpuși cu perucă ale
căror mâini și picioare se mișcau, hipopotami, crocodili, maimuțe, porci
stăteau înșirați pe tarabă. Toate erau foarte frumoase! Un obiect îi atrase
atenția, o corabie de o calitate deosebită.
Și ar fi putut jura că este făcută după modelul Fulgerului.
― Jucăriile dumneavoastră sunt minunate, îi spuse el meșterului.
― Părinții le apreciază la fel de mult ca și copiii lor. Ești deja tată?
― Nu încă, dar mi-ar plăcea să dăruiesc această corabie cuiva.
 ― Este singura pe care n-am făcut-o eu însumi, și este și cea mai
scumpă. O mică bijuterie!
― Cine a creat-o?
― Un dulgher care nu se mai ocupă acum de meșteșugul lui. Cel mai
bun din Kahun, după spusele tovarășilor săi. L-au poreclit Rindea, atât de
mult însemna pentru el această meserie.
― Dacă trăiește încă aici, aș vrea să-l felicit.
― E simplu, locuiește într-o casă mică din cartierul de apus.
Negustorul îi dădu lui Iker informații precise.
― Cum vrei să te plătesc, în natură sau în ore de muncă? Sunt scrib și
pot să întocmesc orice fel de act.
― Ai nimerit bine, tocmai voiam să scriu familiei mele care trăiește în
Deltă. Zece scrisori îți convin?
― Corabia este atât de reușită că-ți voi scrie douăsprezece.
*
O servitoare mătura pragul casei cu multă râvnă.
― Aș putea să-l văd pe Rindea? întrebă Iker.
― Rindea e bolnav.
― Îl caut pentru o treabă importantă.
― Sper, cel puțin, că nu vrei să-i aduci necazuri.
― Sunt scrib și vreau să-l felicit pentru talentul său!
Servitoarea ridică din umeri.
― Bine, scoate-ți sandalele, spală-te pe picioare, șterge-te și nu murdări
nimic! N-o să vin să fac curat aici de două ori pe zi!
Iker se supuse întocmai poruncilor, apoi păși în casa a cărei primă
încăpere era rezervată cultului strămoșilor.
Rindea se găsea în cea de-a doua, care semăna mult cu un atelier, cu
bucăți de lemn, unelte și o masă de tâmplărie. Dar bătrânul nu mai lucra.
Cu părul neîngrijit, cu spatele încovoiat și burta umflată, era așezat pe un
scaun cu spătar înalt și ținea în mână un burghiu pe mânerul căruia își
sprijinea bărbia. Privea fix un ferăstrău și o teslă cu coada scurtă, folosită la
șlefuirea scândurilor.
― Sunt scribul Iker și doresc să vă vorbesc.
― Mai bine să uităm trecutul, fiule! Privește ce-am ajuns eu, care eram
cel mai sprinten și neobosit de pe tot șantierul! Nu mai îndrăznesc nici să
ies din casă! Bătrânețea e o mare nenorocire!
 ― Meșteriți încă jucării, ca această corabie.
Rindea îi aruncă o privire neatentă.
― O îndeletnicire de om neputincios. Aproape că mi-e rușine!
― Greșiți, este nemaipomenită!
― Unde ai găsit-o?
― La un negustor.
― Sunt nevoit să mă mulțumesc și cu atât. Îmi ajunge pentru mâncare,
dar nici mintea, nici mâinile mele nu suportă această decădere.
― Ați muncit pe un șantier de corăbii?
Întrebarea îl indignă pe bătrân.
― Cum îndrăznești să te îndoiești? Orice dulgher adevărat trebuie să
treacă neapărat pe acolo.
― Atunci înseamnă că ați luat parte la construirea multor corăbii.
― Mari, mici, de mărfuri… Când întâmpinau greutăți de netrecut, pe
mine mă chemau toți.
Iker îi arătă jucăria.
― Pe aceasta ați făcut-o după modelul uneia pe care ați văzut-o
înălțându-se?
Rindea pipăi obiectul.
― Bineînțeles! O corabie mare și minunată, care să plutească și pe mare,
nu numai pe Nil. Era atât de solidă, încât putea să reziste multor furtuni.
― Vă amintiți numele ei?
― Fulgerul.
Tânărul scrib își înfrână bucuria. În sfârșit, o urmă demnă de atenție!
― Fulgerul, repetă Rindea. A fost ultima la a cărei construcție am luat
parte.
― L-ați întâlnit pe căpitan sau echipajul?
Bătrânul clătină din cap în semn că nu.
― Le cunoașteți numele, cel puțin?
― Deloc și nici nu mă interesa. Ceea ce urmăream eu era să obțin un
înveliș atât de trainic, încât să înfrunte orice.
― Știți ce s-a întâmplat cu ea?
― Nicidecum.
― Nu ați auzit vorbindu-se despre ținta călătoriei, Țara Punt?
― Aceasta nu există decât în închipuirea celor care spun povești, fiule!
Nici măcar Fulgerul n-ar fi fost în stare să ajungă acolo!
 ― Cine era stăpânul ei?
Bătrânul se miră:
― Faraonul, bineînțeles! A cui vrei tu să fie o asemenea corabie?
― Numele de Ochi-de-Țestoasă și Cuțit-Tăios vă spun ceva?
― Nu i-am întâlnit niciodată pe acești oameni. Nu locuiesc nici în
Kahun, nici în împrejurimi. Dar spune-mi, fiule, ce-i cu atâtea întrebări?
― I-am cunoscut pe corăbierii Fulgerului și mi-ar fi plăcut să aflu ce s-a
întâmplat cu ei.
― E de ajuns să cercetezi arhivele. Mi-a venit în minte un amănunt.
Ultima mea muncă n-am îndeplinit-o pe un șantier de corăbii, ci chiar aici.
Era vorba de un cufăr din lemn de salcâm pe cât de frumos, pe atât de
rezistent. Cumpărătorul îmi făcuse o comandă foarte precisă, mi-am dat
toată osteneala să-i respect cererile. Un obiect de o asemenea lucrătură nu
putea să fie sortit decât unui templu! Totuși, când omul a venit s-o ia, mi-a
destăinuit că îi trebuia pentru o călătorie lungă. M-am gândit la Fulgerul,
dar m-am înșelat, fără îndoială.
― Cine era acest om?
― Un necunoscut aflat în trecere pe aici. Deoarece m-a plătit cu
generozitate înainte de terminarea lucrării, nu am cerut alte lămuriri.
― L-ați putea recunoaște?
― Nu, vederea îmi slăbește de la o zi la alta. Era înalt, cred.
― Ar fi mai bine să nu pomeniți nimănui despre discuția noastră, îi
sugeră Iker.
― De ce?
― Bănuiți că Fulgerul a fost amestecat în…
― Nu vreau să bănuiesc nimic și nu vreau să mai aud nimic! Mă
îndoiesc că întrebările tale sunt nevinovate. Sunt bătrân și doresc să mor
liniștit. Pleacă din casa mea și nu te mai întoarce niciodată! De acum
înainte, vei găsi ușa închisă!
Iker nu insistă, dar își promise să-i mai pună dulgherului și alte întrebări
cu următoarea ocazie. Mai avea multe de aflat de la el.
*
Iscoada libanezului îl pândise pe Iker ca să vadă dacă acesta va încerca să
ia legătura cu bătrânul meșter din cale-afară de vorbăreț. La început, se
gândise că nu exista niciun pericol, căci cine l-ar fi putut îndrepta pe tânărul
scrib pe această cale?
 Dar acum era nevoit să recunoască un fapt evident: Iker nu se dusese la
Rindea fără o pricină anume.
Oricât părea de îndoielnică, stăpânul său ar fi trebuit să țină seama de
această posibilitate, astfel ca iscoada să știe cum să acționeze.
56.
― Nu e nimeni pe Nil, remarcă generalul Nesmontu, neîncrezător.
În apropiere de Kis, capitala celei de-a paisprezecea provincii a Egiptului
de Sus, flotila lui Sesostris se aștepta la un atac în loc de o primire
călduroasă. Dar vasele de luptă ale căpeteniei locale, Ukh, rămaseră la mal
și faraonul coborî fără să întâmpine cea mai mică rezistență.
― Cu siguranță, e o capcană, socoti Sehotep. Lăsați-mă să plec în
cercetare, Luminăția Voastră!
Pe chei, nu se vedea niciun soldat. Locul părea pustiu.
― Ideea purtătorului Sigiliului este minunată, aprobă Sobek Păzitorul. Îi
voi da o escortă.
― Cine ar respecta un rege fricos? Urmați-mă!
Sesostris pășea în frunte. Sobek nu înceta să privească iscoditor prin
împrejurimi, încercând să ghicească de unde ar putea să fie atacați.
Până la intrarea în oraș, nu se întâmplă nimic.
Pe străzi, nu se vedea picior de om. Ușile și obloanele erau închise.
― Ce nenorocire s-a abătut peste acest oraș? întrebă Sehotep, îngrijorat.
În cele din urmă, regele îi zări pe primii locuitori.
Nemișcați, cu capul pe genunchi, păreau copleșiți de disperare,
incapabili să reacționeze.
În preajma palatului, pământul era acoperit de arme. Trupele
guvernatorului își abandonaseră arcurile, săgețile, lăncile și spadele.
În fața porții principale, un ofițer privea în gol.
― Ce se petrece aici? îl întrebă Sobek.
Ofițerul își ridică ochii înroșiți de atâta plâns:
― Guvernatorul nostru tocmai a murit.
― A avut loc o răzmeriță împotriva lui?
― Nu, bineînțeles că nu! Cine ar fi îndrăznit să se răscoale împotriva
stăpânului Ukh? A murit pentru că șarpele sacru al provinciei sale a pierit,
vasul său sacru a fost spart, ogoarele sunt uscate, iar turmele ― bolnave…
Și toate acestea s-au întâmplat pentru că simbolul nostru protector nu-și
mai îndeplinește funcția.
Sesostris se îndreptă spre templul dedicat lui Hathor. Oamenii de rând și
soldații se strânseseră cu toții în preajma lui, pândind un semn care să le
redea speranța.
― Slăviți-l pe faraon! strigă Nesmontu. El singur poate pune capăt
suferințelor voastre.
Toți se întoarseră spre uriașul bărbat. Un preot veni în fuga mare spre el
și i se închină:
― Luminăția Voastră, răzvrătirea noastră a fost aspru pedepsită. Cruțați-
ne viețile, vă implor!
― Nimeni să nu se teamă de nimic.
Surâsul reveni pe buzele câtorva locuitori ai Kisului. Dacă faraonul
accepta să-i protejeze, răul va fi îndepărtat.
― Veniți să vă arăt întregul dezastru, Luminăția Voastră!
Sesostris îl urmă pe preot în interiorul templului. Într-o capelă era păstrat
obiectul cel mai sacru al provinciei, un papirus din care ieșeau două pene ce
încadrau un disc solar, păzit de-o parte și de alta de două cobre.
O privire îi fu de ajuns faraonului, ca să înțeleagă întreaga nenorocire.
Papirusul se veștejise, discul își pierduse strălucirea, ochii șerpilor nu
mai luceau. În acest simbol, ce purta numele de ukh, același ca al
guvernatorului provinciei, energia era aproape stinsă.
― Vom pieri cu toții, anunță, sumbru, preotul. Locul acesta e blestemat!
― Liniștește-te! îi porunci regele.
Doar cele două pene mai păstrau puțină vigoare. Întruchipări ale aerului
luminos care se mișcă prin univers și face să încolțească semințele vieții,
ele ofereau o ultimă posibilitate de supraviețuire.
― Boala roade salcâmul și iată aici una dintre urmările ei! observă
regele. Îndreptați-vă gândurile asupra discului soarelui, trăiți fiecare dintre
cuvintele pe care le voi rosti, faceți să renască puterea, împărtășind cu toții
Cuvântul!
Sehotep, Nesmontu și Sobek își uniră vocea cu a regelui, ca să formeze o
ființă a cunoașterii.
Vocea lui Sesostris se înălță, recitind un imn către soarele ce răsare:
― Arată-te în regiunea luminii, înseninează Cele Două Regate! Alungă
întunericul, renaște în fiecare zi, ascultă vocea celui care-ți rostește
numele! Ești singurul și vei rămâne singurul. Unește-te cu simbolul tău! El
îți dezvăluie adevărata față fără să te trădeze. Făurește ce e jos și ce e sus.
Flacără trăind înăuntrul ochiului său, fii întemeietorul, pătrunde în
sanctuarul tău!
Puțin câte puțin, papirusul reînverzi. Apoi, ochii cobrelor se înroșiră ca
jăraticul. În cele din urmă, discul își recăpătă strălucirea, luminând capela.
― Du-te să-i cauți pe preoți! Îi porunci monarhul generalului Nesmontu.
Când văzură simbolul revenit la viață, sacerdoții se înclinară în fața
regelui și începură să-l proslăvească.
― Terminați cu trăncăneala! le-o reteză Sesostris. Ritualurile n-au fost
celebrate corect și ar fi trebuit să plătiți din greu. În loc să vă plângeți de
milă, îndepliniți cu grijă ritualurile din zori, de la miezul zilei și de la
asfințit. La cel mai mic semn de îngrijorare, dați-mi de știre! De acum
înainte, această provincie aparține faraonului.
La ieșirea din templu, Sesostris fu întâmpinat cu urale de populație. Dar
brusc, veselia încetă și oamenii se îndepărtară.
Apărură vreo treizeci de soldați, ținând de zgărzi câini fioroși. Ei
alcătuiau trupa de elită a defunctului Ukh și comandantul lor nu părea să
aibă cele mai bune intenții.
― Noi nu suntem pregătiți să ne plecăm frunțile! Această provincie era
liberă și tot așa va rămâne.
― Încetează cu prostiile! interveni Nesmontu. Luminăția Sa tocmai a
salvat-o de la pieire. De acum înainte, ea îi va da ascultare!
― Nu avem nevoie de o putere venită din afară! se încăpățână
comandantul. Mă proclam noul guvernator al provinciei și-l voi goni pe
orice străin de pe pământurile mele.
― Răzvrătirea împotriva faraonului duce la moarte, îi reaminti Sesostris.
Voi uita nebunia ta trecătoare, dar supune-mi-te acum!
― Dacă mai înaintați un pas, dau drumul câinilor.
― Nu faceți imprudențe, îl sfătui Sehotep pe monarh. Nu suntem destui
ca să le ținem piept. Să ne întoarcem în templu!
Sesostris păși înainte.
Comandantul și oamenii săi sloboziră câinii care se năpustiră spre rege.
Sobek vru să se așeze în fața suveranului, dar, cu un gest scurt, acesta îl
opri.
 Când ajunseră la mai puțin de un metru de pradă, câinii începură să se
agite, se învârtiră, își arătară colții, lătrară furioși, apoi se potoliră. Nu mai
formau acum decât o haită pașnică, al cărei șef veni să cerșească
mângâierea regelui înainte de a se culca la picioarele lui.
― Aceste animale știu cine sunt. Tu, comandant nedemn, nu meriți să le
dai ordine!
Îngrozit, ofițerul încercă să fugă. Doi dintre soldații săi îi zdrobiră capul
cu lovituri de baston.
Pe când aclamațiile începură iar, Sesostris se gândi la lupta pe care o
avea de purtat. De soarta Salcâmului atârna cea a întregului Egipt și trebuia
să se aștepte la noi dezastre.
De un singur lucru era convins pe deplin: nu Ukh era cel care aruncase
blestemul asupra Arborelui lui Osiris. Nu mai rămâneau decât doi suspecți:
Djehuty, stăpânul provinciei Iepurelui, și Khnum-Hotep, cel al provinciei
Gazelei.
*
O mică încăpere pentru cultul strămoșilor, o sală de primire modestă, un
dormitor, o cameră de baie, o bucătărie, o pivniță și o terasă; casa destinată
lui Iker nu era un palat, dar va fi plăcut să locuiască în ea. Spoită cu var de
curând, avea puțină mobilă. Din fericire, un grajd din apropiere nu
adăpostea decât o bătrână măgăriță cu care Vânt-de-Miazănoapte se împăcă
imediat de minune.
Dat fiind că avea puține lucruri, scribului nu-i luă mult timp să se
instaleze. Tocmai când termina de aranjat, un bărbat amărât ciocăni la ușa
sa.
Cu părul lung, ras prost, puțin adus de spate, slăbănog, avea o înfățișare
jalnică.
― Sunt servitorul care v-a fost dat de primărie. Voi veni de două ori pe
săptămână câte două ore.
În prima clipă, Iker avu chef să-l trimită înapoi și să se descurce singur.
Dar această persoană nu-i era necunoscută.
― Nu, e de necrezut… Tu ești Sekari?
― A… Da, eu sunt.
― Nu mă recunoști?
Sărmanul om îndrăzni să-și privească stăpânul.
― Iker… Ești așa bine îmbrăcat!
 ― Ce-ai pățit?
― Obișnuitele necazuri. Acum îmi merge mai bine. Mă primești în
slujba ta?
― Ca să fiu sincer, mă simt puțin stânjenit!
― Primăria plătește. În ceea ce mă privește, nu mă descurc prea rău. Fac
curat în zece case și câte o reparație pe ici, pe colo.
― Unde stai?
― Într-o colibă dintr-o grădină, pe care o îngrijesc, având, în schimb,
dreptul să adun legume.
― Intră să bem ceva împreună!
Cei doi vechi tovarăși își amintiră aventurile lor din minele de la Sinai,
dar Iker nu dădu amănunte despre ce i se întâmplase de la despărțirea lor.
― Iată-te acum printre scribii de frunte, observă Sekari, cu o frumoasă
carieră în față.
― Nu te încrede în aparențe!
― Ai necazuri?
― O să stăm de vorbă mai târziu. Aranjează casa după voia inimii, căci
va fi și a ta. Dar acum, iartă-mă, mă așteaptă o mulțime de treburi.
*
Doar muncind cu încrâncenare, Iker reuși să se liniștească. Avea acum
dovada că era adevărat, că Fulgerul fusese construită de o echipă de meșteri
din Kahun și că această corabie nu putea să aparțină decât faraonului
Sesostris.
Nimeni nu voia să creadă în existența misterioasei Țări Punt, dar tânărul
cunoștea destinația vasului la bordul căruia ar fi trebuit să piară.
Iker se duse din nou la Rindea. De data aceasta, era hotărât să-i
povestească tot.
Ușa casei era închisă.
Scribul bătu, dar nimeni nu răspunse. O vecină îl luă la întrebări:
― Ce vrei?
― Aș dori să vorbesc cu Rindea.
― Nu mai e nicio șansă, bietul meu băiat! A murit noaptea trecută. Faci
parte din familie?
― Nu, dar ne cunoșteam și aveam să-i cer unele lămuriri.
― Zgârcitul acesta bătrân nu va mai vorbi cu nimeni! În vremea din
urmă, povestea tot ce-i trecea prin cap.
 ― Din ce cauză a murit?
― De bătrânețe, bineînțeles! Îl dureau plămânii, rinichii, inima… Era pe
de-a-ntregul bolnav. Dar nu are de ce să se plângă, n-a suferit prea mult.
― Îl vedeați des?
― Cât mai rar cu putință, ca și ceilalți vecini. Ne obosea cu poveștile lui
de dulgher și se supăra repede. Dacă nu-l ascultai cu atenție, devenea
arțăgos.
― Gărzile orașului n-au trecut pe la el, chiar înainte să moară?
― Gărzile? Dar ce-a făcut bătrânul?
― Nimic, nimic… Era doar o întrebare.
Vecina îl privi cu subînțeles.
― Așadar, era amestecat în ceva necurat! N-oi fi aparținând și tu
gărzilor?
― Nu, îi eram doar prieten.
― Ești prea tânăr ca să fii prietenul lui Rindea!
Iker bătu în retragere. I-ar fi plăcut să intre în casă și să scotocească, dar
ce folos? Scribul nu credea că bătrânul murise de moarte bună. Și ucigașii
făcuseră să dispară, în mod sigur, orice semn care l-ar fi pus pe urmele lor.
Cine putea să acționeze fără teamă de pedeapsă, dacă nu gărzile supuse
unor ordine și sigure că nu vor avea niciodată motive de neliniște? Primarul
trebuia să fie la curent. Și deasupra primarului, un ministru. Și deasupra
ministrului, protectorul orașului Kahun, faraonul Sesostris.
Iker dorea să cunoască adevărul și să facă dreptate. Datorită minerului
cuțitului, avea dovada existenței Fulgerului. Dar principalul său martor
dispăruse și judecătorii i-ar răspunde că acest biet obiect nu era de ajuns ca
să se înceapă cercetările.
Arhivele din Kahun! Acolo și numai acolo se găseau actele și dovezile
hotărâtoare.
La intrarea în clădire, erau doi paznici.
― Numele și funcția?
― Iker, scrib.
― Ai permis scris ca să pătrunzi în aceste încăperi?
― Vreau doar să-l văd pe Păstrător.
― Așteaptă puțin!
Înaltul demnitar acceptă să-l primească pe Iker al cărui renume nu înceta
să sporească. Reținut și bănuitor, Păstrătorul se arăta totuși amabil.
 ― Ce dorești, Iker?
― E o problemă deosebită. Am o misiune… să zicem secretă.
― Pot să înțeleg așa ceva, dar îmi trebuie mai multe informații.
― Mai-marele meu, Heremsaf, m-a trimis să consult arhivele privitoare
la șantierele în care se construiesc corăbii. Ar vrea să verifice un amănunt.
― De ce n-a venit el însuși?
― Tocmai pentru că e secret. Prezența mea aici nu va mira pe nimeni, pe
când a sa…
Păstrătorul păru convins. Nu era prima oară când se confrunta cu astfel
de cazuri în care era important să nu rămână urme.
― Înțeleg, înțeleg… Dar aș prefera să am un cuvânt scris din partea lui
Heremsaf.
― Poate nu e neapărat necesar și…
― Pentru arhivele mele este! Întoarce-te cu acest cuvânt și îți voi ușura
munca!
*
― De cine îți bați tu joc, Iker și ce se ascunde aici? Îl luă la întrebări
Heremsaf, pradă unei furii stăpânite. Păstrătorul Arhivelor de Stat tocmai
m-a prevenit că ai îndrăznit să te folosești de numele meu pentru o
cercetare pe furiș! Tocmai tu, în care am avut atâta încredere!
― Îmi veți da un permis care să respecte legea?
Heremsaf îl străpunse cu privirea.
― Nu crezi că e timpul să-mi spui, în sfârșit, adevărul?
― Vă pun aceeași întrebare.
― Mergi prea departe, Iker! Nu eu sunt cel care a încercat să se strecoare
în arhive!
― Dar mi-ați ordonat să sortez obiectele îngrămădite în vechile magazii,
insistând să nu-mi scape niciunul!
― Da! Și ce-i cu asta?
― Nu vă gândeați la un mâner de cuțit pe care era gravat numele unei
corăbii?
Heremsaf păru surprins.
― Principalul șantier de corăbii al regiunii nu se află în grija voastră?
continuă Iker.
― Aici te înșeli! Șeful de echipă din Fayyum se ocupă de el.
― Dar în privința mânerului nu mă înșel?
 ― Ce cauți, mai precis?
― Pe Maat, bineînțeles.
― Nu mințindu-l pe Păstrător o vei găsi!
― Dacă nu vă simțiți vinovat de nimic, permiteți-mi să cercetez
arhivele!
― Nu e atât de simplu și eu nu am întreaga putere. Arhiva e împărțită pe
bucăți și doar primarul îți poate da voie să intri peste tot. Ascultă, Iker, ești
în plină ascensiune, dar nu ai mulți prieteni! Precizia și iscusința pe care le-
ai dovedit sunt în favoarea ta, totuși calitatea muncii nu ajunge, doar ea, ca
să-ți asigure o carieră strălucită. Nu te poți lipsi de sprijinul meu și eu o să
ți-l ofer pentru că am încredere în viitorul tău. Accept să uităm acest
moment de rătăcire, cu condiția să nu se mai repete. Ne-am înțeles?
― Nu, nu ne-am înțeles! Nu o carieră strălucită vreau, ci doar adevărul și
dreptatea! Oricât m-ar costa, nu voi renunța la această Căutare. Refuz să
cred că totul este putred în această țară. Dacă nu, înseamnă că Maat a
părăsit-o! Și, în această situație, de ce să trăiesc mai departe aici?
Și fără să fie poftit, Iker părăsi camera de lucru a lui Heremsaf.
Îndrumându-l către primar, cu siguranță, complicele ucigașilor
dulgherului, mai-marele său își dovedise vinovăția. Dar de ce Heremsaf îl
trimisese totuși pe urma cuțitului? Purtându-se astfel, îl ajutase. Refuzându-
i permisul pentru consultarea arhivelor, îl împiedica să înainteze. Cum se
explicau aceste atitudini contrare? Fără îndoială, Heremsaf, credincios
prieten al primarului, nu știa de existența modestului obiect ce purta pe el
numele Fulgerului.
Iker era sigur că va fi destituit din toate funcțiile și alungat din Kahun.
Totuși, va reveni aici și va reuși să obțină actele de care avea nevoie.
Conștient că sarcina se anunța cu neputință de împlinit, tânărul mergea la
întâmplare pe străzile orașului.
― Pari supărat, murmură vocea dulce a frumoasei Bina.
― Întâmpin greutăți în slujba mea!
― Nici nu m-ai observat! N-ar trebui să te mai înveselești puțin?
― Nu am poftă să mă distrez.
― Atunci să stăm de vorbă! Am găsit un loc liniștit, o casă goală, chiar
în spatele celei în care muncesc. Ne întâlnim acolo după apusul soarelui. Îți
va face bine puțină sporovăială!
57.
În apropierea capitalei provinciei Iepurelui, priveliștile erau luminoase și
încântătoare. Totul aici îmbia la odihnă, meditație și pace.
Însă la bordul vasului lui Sesostris, oamenii nu se gândeau decât la
înfruntarea cu temutul Djehuty. Veștile pe care tocmai le primise generalul
Nesmontu nu erau deloc îmbucurătoare.
― Guvernatorul provinciei dispune de o mică armată, bine plătită și
alcătuită din războinici adevărați, îi dezvălui el faraonului. Mai mult decât
atât, Djehuty are faima unui strateg iscusit.
― În această situație, nu va respinge tratativele! Își dădu cu părerea
Sehotep. Când Djehuty va afla despre supunerea guvernatorilor de
provincie renumiți pentru înverșunarea lor, va înțelege că lupta nu are rost.
Mă ofer drept mesager.
― Vom continua la fel ca până acum, decise Sesostris.
Cei trei membri de la Curte, generalul Nesmontu, purtătorul Sigiliului
Sehotep și Sobek Păzitorul împărtășeau același gând: monarhul nu-și
dădea seama de pericol, Djehuty nu era un oarecare și nu va depune armele
fără să poarte o bătălie crâncenă.
Cu toate acestea, calmul faraonului părea de neclintit. Nu se asemăna
oare cu acel meșter între meșteri, capabil să găsească gestul potrivit la
momentul potrivit? Cum să nu-i acorzi încrederea acestui uriaș care, de la
urcarea pe tronul celor vii, nu făcuse un singur pas greșit?
Khemenu, „orașul lui Ogdoad”, confrerie a opt puteri creatoare, era, în
același timp, capitală a provinciei Iepurelui și așezare privilegiată a zeului
Thot. Stăpân al hieroglifelor, „cuvintele zeului”, el oferea inițiaților
posibilitatea de a ajunge la înțelepciune. Arătându-se sub forma cornului
lunii, simbolul cel mai vizibil al morții și învierii, zeul sugera nevoia
gesturilor hotărâte, care lăsau la o parte indiferența și îngăduința. Ciocul
ibisului, pasărea lui Thot, nu căuta, ci găsea.
― Luminăția Voastră, interveni Sobek Păzitorul, permiteți-mi să vă
însoțesc!
― Nu va fi nevoie.
Pe fluviu, nu se zărea nicio corabie de război. Pe chei, niciun soldat.
― De necrezut, murmură Sehotep. Djehuty ne face și el favoarea să
moară?
 Manevrele de acostare se desfășurară în liniște, ca și cum niciun
responsabil al portului din Khemenu nu avea de ce să se opună sosirii
faraonului.
La capătul de jos al scării ce cobora de pe vas, stătea un om slab, cu față
aspră, care desfășură un papirus acoperit de hieroglife așezate pe coloane.
Se vedea, de asemenea, și un desen, rar întâlnit: Osiris șezând, purtând pe
cap coroana reînvierii și ținând în mâini Sceptrul Puterii și Cheia Vieții. Pe
tronul său, era gravat simbolul milioanelor de ani, iar în jur, cercuri de foc
care îi împiedicau pe neinițiați să se apropie.
― Generale Sepi… Din fericire, te-ai întors din Asia teafăr și nevătămat.
― Sarcina n-a fost ușoară, Luminăția Voastră, dar m-am folosit de totala
lipsă de organizare a triburilor și clanurilor.
― Ar fi fost păcat să te pierdem chiar după intrarea ta în Cercul de Aur
din Abydos.
― Datorită acestei inițieri, viața și moartea sunt atât de diferite, încât nu
mai înfrunt greutățile în același fel ca până acum.
Sub privirile uluite ale corăbierilor din flota regală, faraonul și fratele său
într-ale spiritului se îmbrățișară.
― Care sunt concluziile tale, Sepi?
― Asia se află sub control. Trupele noastre instalate la Sichem au
înăbușit dorința de răzvrătire a cananeenilor, care acum au parte de dreptate
și mănâncă după poftă. Unii mai păstrează încă amintirea unui om ciudat,
Prevestitorul, dar dispariția acestuia pare să fi fost urmată și de cea a
credincioșilor săi. Totuși, să nu fim prea încrezători! Întregul ținut trebuie
să rămână sub supraveghere severă. Și mai ales, să nu ne retragem trupele,
ci să le întărim! Mă tem să nu se ivească o ceată de nemulțumiți care să-i
ațâțe uneori pe locuitori la răscoală.
― Părerea ta e prețioasă pentru mine, Sepi! Și acum, spune-mi ce se
întâmplă în această provincie?
― M-am întors abia ieri. Pe Djehuty l-am găsit foarte schimbat! E vesel,
împăcat cu sine și se bucură din plin de viață.
― A dat ordin să fiu atacat?
― Nu chiar. Mi-a destăinuit că v-a pregătit o surpriză și mi-a cerut să vă
întâmpin, singur, fără arme și neînsoțit de soldați.
― Ai reușit să-l convingi să renunțe la o luptă sângeroasă?
 ― Nu sunt sigur de acest lucru, Luminăția Voastră! De când sunt în
slujba lui, m-am străduit, fără încetare, să-l fac să-și dea seama că poziția
lui e greșită și nu va trage niciun folos de pe urma ei. Aș fi un îngâmfat
dacă aș crede că am reușit.
― De cine ascultă trupele?
― De el, nu de mine!
― Bine, atunci să mergem să vedem surpriza.
Soldații și tinerii înșirați de-a lungul drumului ce ducea la palatul lui
Djehuty se închinau faraonului.
La fel de mirat ca și Sesostris, generalul Sepi îl călăuzi pe monarh până
în sala de audiențe.
Bogat împodobite și machiate cu pricepere, cele trei fete ale lui Djehuty
arătară cel mai frumos surâs cu putință și se înclinară înaintea suveranului.
Înfășurat într-o mantie care-i cobora până la călcâie, tatăl lor se ridică
greoi.
― Luminăția Voastră să mă ierte, am mari dureri de oase și mi-e frig tot
timpul. Dar mi-a rămas destulă sănătate ca să prezint omagiul provinciei
mele regelui Egiptului de Jos și de Sus.
Trei lectici îi purtară pe faraon, pe guvernatorul provinciei și pe generalul
Sepi până la marele templu al lui Thot. În fața lui se înălța gigantica statuie.
― Iată incarnarea Ka-ului Luminăției Voastre! zise Djehuty. Revărsați
asupra lui lumina care îi va da viață pentru totdeauna!
Sepi îi oferi lui Sesostris un baston provenit din Abydos și care fusese
sfințit în timpul celebrării misterelor lui Osiris. Regele îl ridică,
îndreptându-l, pe rând, spre ochii, nasul, urechile și gura colosului. La
fiecare gest al său, o rază de lumină țâșni din capătul bastonului. Piatra fu
străbătută de vibrații și fiecare simți că o parte din Ka-ul regal avea să fie
prezentă, de acum înainte, în orașul lui Thot.
*
Ospățul fu îmbelșugat: bucate de o finețe deosebită, servitori pricepuți,
muzică demnă de Curtea de la Memphis și tinere dansatoare vrednice să
execute dansuri neobișnuite. Cea mai frumoasă dintre ele schimbă priviri
complice cu purtătorul Sigiliului, foarte sensibil la farmecele ei. Drept
veșmânt, fata nu purta decât o centură de perle.
Dar Djehuty observă că faraonul nu se înveselea deloc.
 ― Îmi place să trăiesc bine, Luminăția Voastră, și sunt mândru de
bunăstarea provinciei mele! Dar aceasta nu mă împiedică să am mintea
limpede. Aducându-ne revărsarea bogată a apelor, ne-ați arătat că sunteți
vrednic să domniți peste un Egipt reunit. Ați dobândit credința mea, sunt
slujitorul vostru devotat. Porunciți și mă voi supune!
― Ai aflat de nenorocirea care ne-a lovit?
― Nu, Luminăția Voastră!
O privire a generalului Sepi îi adeveri lui Sesostris că Djehuty nu mințea.
― Arborele Sacru al lui Osiris este rău bolnav, îi dezvălui regele.
― Arborele Vieții?
― Chiar el, Djehuty!
Pierzându-și pofta de mâncare, guvernatorul provinciei împinse la o
parte farfuria de alabastru.
― Ce s-a petrecut?
― Un blestem.
― Puteți să-l înlăturați?
― Duc această bătălie în fiecare clipă. Acum, înaintarea răului a fost
oprită, dar pentru cât timp, oare? Înălțarea unui templu și a unui locaș de
veci va naște o energie însemnată și sunt convins că un Egipt unit ne va
ajuta să luptăm. Jură că ești nevinovat și că n-ai luat parte la nicio uneltire
pentru distrugerea Salcâmului!
Ca și cum ar fi murit de frig, Djehuty se înfășură strâns în mantie.
― Dacă sunt vinovat, numele meu să fie șters pentru totdeauna, familia
mea să dispară, mormântul meu să fie dărâmat, iar trupul meu, ars! Rostesc
aceste cuvinte în fața faraonului, chezaș al lui Maat!
Vocea lui Djehuty tremura de emoție.
― Știu că nu mă minți, zise Sesostris.
― Această provincie vă aparține, la fel ca și bogățiile și soldații săi.
Salvați Egiptul, Luminăția Voastră, salvați poporul său, ocrotiți misterul
reînvierii!
Privindu-l pe suveran, Djehuty înțelese că nu greșise acordându-i
încrederea sa. Dacă exista un om, unul singur, capabil să tămăduiască
Arborele Vieții, acela era faraonul.
Un mesean luă cuvântul:
― Sunt preotul care l-a ajutat pe tânărul scrib în timpul transportării
statuii și n-a fost treabă ușoară! Se numește Iker și a părăsit provincia
noastră. Dar acesta nu e un motiv să uităm curajul lui și propun să bem în
sănătatea sa. Fără el, n-am fi reușit să ducem uriașul până la Marele
Templu.
Djehuty aprobă și toți cei prezenți goliră cupele în sănătatea lui Iker. Și
pentru că veselia îi cuprinsese pe toți, urmară multe altele.
*
Sesostris îi chemase pe Djehuty și pe generalul Sepi să se alăture
consiliului său restrâns.
― Prezența voastră printre noi reprezintă o onoare, preciză regele. Aici
se iau hotărâri și se trece la fapte. Începând cu Elephantina, am recucerit
provinciile care îmi erau potrivnice fără să fie vărsată o singură picătură de
sânge. N-a mai rămas decât una și trebuie să trag o singură concluzie:
Khnum-Hotep, guvernatorul provinciei Oryx, este ucigașul care s-a atins de
Arborele Vieții.
― Oryx-ul e animalul lui Seth, ucigașul lui Osiris, aminti Sehotep. Din
câte știm, Khnum-Hotep nu se va da în lături de la nimic pentru a-și păstra
teritoriul.
― E descendentul unei familii străvechi, preciză Djehuty, și ține cu
dinții la libertatea lui. Din convingere, se opune oricăror tratative. Mai mult
decât atât, trupele sale sunt cele mai de temut din întreaga țară. Pregătirea
soldaților e aspră și îndelungată, armele lor sunt dintre cele mai bune și nu
se supun decât stăpânului lor, asupra căruia nimeni nu are vreo înrâurire. Ca
să fiu sincer, nu acordă însemnătate nici chiar victoriilor Luminăției Sale.
Faptul că se știe singur împotriva tuturor îi va spori încăpățânarea. Și cum
este un adevărat conducător, oamenii săi se vor bate pentru el cu multă
îndârjire.
― În aceste împrejurări, cred e nimerit un atac puternic, socoti generalul
Nesmontu.
― Să sărbătorești unirea călcând pe trupurile egiptenilor morți nu mi se
pare cea mai potrivită alegere, obiectă Djehuty.
― Mă tem că nu există alta, insistă Nesmontu. Faraonul nu-l poate lăsa
pe Khnum-Hotep să-l sfideze și să slăbească ceea ce el a construit atât de
trainic.
Cu inima grea, toți înțeleseseră că trebuiau să se pregătească pentru o
luptă a cărui violență urma să lase urme de neșters.
 ― Deoarece nu e vorba despre o înfruntare cu o țară străină, fu de părere
Nesmontu, nu avem de ce să trimitem o declarație de război lui Khnum-
Hotep. După părerea mea, e o acțiune a armatei care va aduce din nou
ordinea pe pământul Egiptului. E limpede că vom ataca prin surprindere.
Nici generalul Sepi, nici ceilalți membri ai consiliului nu ridicară
obiecții.
― Să se facă pregătirile necesare, porunci suveranul. În timpul ospățului,
cineva a rostit numele unui scrib, Iker. A învățat aici?
― Mi-a fost elev, recunoscu Sepi. De departe, cel mai bun dintre toți!
― De aceea i-am și încredințat rapid anumite sarcini, adăugă Djehuty. A
organizat în mod lăudabil transportul statuii și n-ar fi întârziat să ajungă în
fruntea administrației provinciei.
― Și de ce a plecat? întrebă Sesostris.
Djehuty se ridică.
― Nu sunt demn să iau parte la acest consiliu, Luminăția Ta, căci am
săvârșit o greșeală gravă împotriva voastră.
― Explică-mi și lasă-mă pe mine să judec!
Parcă îmbătrânit dintr-o dată, Djehuty se așeză la loc.
― Iker este un băiat muncit de gânduri, care nu încetează să-și pună
întrebări, ca urmare a asprelor încercări din care sufletul său nu a ieșit
neatins. Căuta doi corăbieri, Ochi-de-Țestoasă și Cuțit-Tăios, care făcuseră
popas la Khemenu. O întâmplare ștearsă din arhivele mele, căci corabia lor
se folosea de sigiliul regelui pe care eu nu voiam să-l recunosc. Pentru
mine, Luminăția Voastră, acești oameni nu puteau fi decât în slujba
faraonului și nu i-am ascuns aceste gânduri lui Iker.
― Din cauza ta, observă Sehotep, acest scrib îl socotește acum pe
Luminăția Sa drept dușman!
― Adevărat.
― Voia să se răzbune?
― Cu siguranță. Am încercat să-l conving să uite trecutul și să rămână în
provincia mea, dar hotărârea sa era de neclintit. Băiatul este pe cât de
inteligent, pe atât de curajos și ar putea să devină un inamic de temut căci,
din pricina mea, își închipuie că faraonul e răspunzător de nenorocirile sale.
― Ce i s-a întâmplat, de fapt?
― Nu știu. Fără îndoială, cineva a vrut să-l omoare.
― Unde bănuiești că a plecat Iker?
 ― La Kahun, ca să găsească urme și dovezi ce i-ar permite să dea la
iveală adevărul.
― S-a interesat și despre Cercul de Aur din Abydos, preciză generalul
Sepi și i-a văzut efectul, fără să-i înțeleagă esența, în timpul unui ritual de
înnoire asupra persoanei lui Djehuty.
― Acest băiat este, poate, complicele ucigașului care a lovit Salcâmul lui
Osiris, fu de părere Sobek. Avea legături cu Khnum-Hotep?
― Venea din provincia acestuia și lucrase pentru el, dezvălui Djehuty.
58.
Puținele bagaje ale lui Iker erau pregătite. După apriga ceartă cu
Heremsaf, se aștepta să fie dat afară din slujbă dintr-un moment în altul.
Așa că nu fu surprins să vadă apărând un scrib cu părul lung, căruia i se
dusese faima că aducea numai vești proaste. Probabil că-i vor urma gărzile
care-l vor conduce pe Iker până la hotarele orașului și-i vor interzice să se
mai întoarcă vreodată în Kahun.
― Eu sunt gata, zise Pletosul.
― Și eu la fel. Ești singur?
― Astăzi da, din pricină că sunt multe treburi de făcut la primărie. Dar
mâine, un scrib îmi va da o mână de ajutor.
― Mi se mai acordă, așadar, răgaz o zi!
Pletosul se încruntă.
― Chiar și zece e prea puțin. Oricum, nu vom reuși să sfârșim într-o
săptămână! Nu se poate să ți se impună un termen atât de scurt, e o
greșeală! Având în vedere munca pe care o avem de îndeplinit, ne-ar trebui
cel puțin o lună, fără să pierdem timpul.
― Despre ce muncă vorbești?
― Dar… despre aceea care ți-a fost încredințată: inventarul și descrierea
tuturor obiectelor din depozitele vechi.
― N-ai venit… să mă alungi?
― Să te alung pe tine, Iker! De unde ai mai scos-o și pe-asta? Ah,
înțeleg! Unul dintre ajutoarele primarului ți-a făcut o glumă proastă. Să știi
că toți cei din jurul Marelui Dregător se cam tem de tine. Să nu ai încredere
în ei, se pot transforma în dușmani adevărați. Din fericire, te bucuri de
sprijinul lui Heremsaf!
Iker se simți pierdut.
 Așadar, nici primarul, nici Heremsaf nu se hotărâseră să-l gonească. Dar
acționau împreună sau unul împotriva celuilalt?
Incapabil să răspundă la această întrebare, Iker se concentra asupra
muncii sale, alături de Pletos, care nu era obișnuit cu un asemenea ritm
susținut. Se oprea de mai multe ori într-o oră ca să bea apă, să mestece o
ceapă proaspătă, să-și șteargă fruntea sau din pricina unor nevoi grabnice.
În plus, nu înceta să înșire verzi și uscate.
Iker ascultă fără să vrea povești de familie de o înspăimântătoare
banalitate. Urmă apoi un șir lung de bârfe despre slujbașii primăriei,
începând cu zvonurile îndoielnice și șoaptele neclare.
Când soarele asfinți, Pletosul își aranjă uneltele.
― Gata, ziua s-a isprăvit. Îți dau un sfat, Iker: lucrează mai puțin, că
altfel o să ți-i ridici în cap pe toți scribii din provincie. Unii, și nu vor fi
puțini, se vor simți jigniți, poate chiar umiliți. Ia-o mai încet și vei ajunge
repede într-o slujbă însemnată.
Iker se întoarse acasă. Sekari plecase, după ce făcuse curat. Tânărul scrib
îi duse nutreț lui Vânt-de-Miazănoapte, apoi plecă la întâlnirea cu Bina.
Chiar dacă nu spera la nimic precis, se hotărâse să nu-și respingă singurul
aliat.
Prin împrejurimi, nu se vedea niciun om. Iker pătrunse fără zgomot în
locuința părăsită.
― Ești aici, Bina?
― În ultima cameră, îi răspunse vocea dulce a tinerei asiatice.
Iker păși printre dărâmăturile de ipsos. În întuneric, ghici silueta fetei și
se așeză alături.
― Ce necazuri ai?
― Eu și mai-marele meu nu suntem de aceeași părere.
― Sunt sigură că e vorba de ceva mai grav.
― De ce crezi asta?
― Pentru că te-ai schimbat. Tulburarea ta este atât de adâncă, încât și
omul cel mai nesimțitor își dă seama de ea. O simplă supărare pricinuită de
slujbă nu te-ar fi zdruncinat până-ntr-atât.
― Nu te înșeli, Bina.
― Și tu ești victima unei nedreptăți, nu-i așa? Tirania nu cruță pe nimeni
în această țară, nici chiar pe cei care se cred la adăpost.
― Tirania! Pe cine învinuiești?
 ― Eu nu sunt decât o servitoare venită din Asia. Sunt disperată, nu mi se
îngăduie să cunosc scrisul și cititul! Tu ești învățat și ocupi deja o slujbă
importantă. Dar și unul, și celălalt suntem la fel de nefericiți, pentru că
viitorul este întunecat de acest Sesostris, care sufocă țara. Regele este un
om rău. Poporului meu care cerea puțină libertate și dreptate i-a răspuns
trimițând armatele. Morți, răniți, femei necinstite, copii bătuți; sate întregi
aduse în mizerie, în timp ce soldații faraonului petreceau și se îmbătau.
Sesostris îi nesocotește pe oameni, nu-i plac decât forța și violența. După
câte se zvonește acum, poartă un război cumplit împotriva provinciilor care
au îndrăznit să-i pună la îndoială atotputernicia. Această fiară nu se va da
înapoi să verse sângele egiptenilor.
Iker se gândi la Khnum-Hotep și la Djehuty, doi guvernatori de provincie
care îl ajutaseră. Un război în interiorul țării și recucerirea întregului Egipt
de către un monarh capabil de orice pentru a-și impune puterea, nu erau,
oare, acestea cheia misterului? Totuși, tânărul scrib nu reprezenta o piedică
în calea lui Sesostris!
― Dacă regele e dușmanul tău, este și al meu, i se destăinui el fetei. A
poruncit să fiu omorât.
― Din ce pricină?
― Nu știu încă, dar voi afla. Vreau să găsesc dovezile care îi arată
vinovăția și să cer să mi se facă dreptate.
― Visezi cu ochii deschiși, bietul meu Iker! Singurul lucru care se poate
face este ca oamenii asupriți să se unească și să lupte împotriva tiranului.
― Uiți că are armată și gărzi?
― Bineînțeles că nu, dar există și alte mijloace de a-l înfrunta decât o
luptă deschisă.
― La ce te gândești?
― La tine, Iker!
― Lămurește-mă, Bina!
― Ești un scrib foarte priceput, apreciat de primarul din Kahun, orașul
preferat al tiranului. Încetează să te mai porți ca un băiețandru răzvrătit care
urmărește o nălucă. Cere-ți iertare, întoarce-te la slujba ta și încearcă să
ajungi tot mai sus!
― O carieră frumoasă nu va înlocui adevărul!
― Cunoști deja acest adevăr: Sesostris vrea moartea ta. Este un
distrugător și un ucigaș care calcă în picioare mii de vieți. Avem o singură
scăpare: să devii scrib de rang înalt pentru ca să-i fii prezentat.
― Cu ce rost?
― Să-l omori, murmură Bina.
Uluit, Iker încercă să-și închipuie cum s-ar putea petrece acest lucru.
― Peste putință! E păzit, nu voi avea timp să fac nimic!
― O asemenea ispravă se pregătește cu multă atenție. Nici nu poate fi
vorba să fii nechibzuit și să-ți primejduiești viața, iar apoi să dai greș.
Trebuie înlăturată mai întâi garda care-i stă alături ca să lovești în plin.
― Tu ne vezi pe noi doi în stare să ducem la bun sfârșit această faptă
nesocotită?
― Chiar dacă tu ești singur, eu am aliați.
― Pe cine?
― Pe cei asupriți, asemenea nouă, îndrăgostiți de libertate și gata să-și
sacrifice viața pentru a scăpa de acest tiran și a-i reda poporului fericirea.
Nu există destin mai frumos, Iker, și tu vei fi unealta privilegiată!
Fata se apropie de el, apoi, simțindu-l că era pradă unei mari tulburări
sufletești, nu mai schiță niciun gest.
― E o nebunie, Bina!
― Fără îndoială, dar cum se poartă oamenii cu judecată? își pleacă
fruntea, își închid ochii, gura și urechile, cu speranța că doar vecinii lor vor
fi loviți! Sesostris a înțeles bine că e ușor să-i stăpânești pe lași! Dacă te
numeri printre aceștia, Iker, nu are rost să ne mai întâlnim!
Când se întoarse acasă, Iker avea gâtul atât de uscat, încât bău cel puțin
un litru de apă. Neputând să-și regăsească liniștea, strânse în pumn mânerul
cuțitului însemnat cu numele Fulgerului. Înzestrat cu o lamă lungă și
ascuțită, devenea o armă de temut!
Era îndreptățit să se răzbune și să elibereze Egiptul de un asupritor
nemilos devenea cel mai măreț dintre idealuri. Iker uită de propria soartă
pentru a se gândi la cea a țării sale și la nefericiții care îndurau jugul lui
Sesostris.
Dacă ar fi reușit să-l înlăture, o nouă epocă de înflorire s-ar deschide.
Totuși, a da morții un om nu era mai presus de puterile sale? Devenind
scrib, tânărul voia să scape de violență și samavolnicie. Ideea de a ucide îl
umplea de groază și dezgust.
Poate că părăsirea Egiptului era cea mai bună soluție.
 Exilându-se, Iker ar fi uitat demonii care îl chinuiau. Datorită
cunoștințelor sale, ar fi obținut ușor o slujbă de administrator al unor
pământuri și și-ar fi făurit o nouă viață.
Ca să poată pleca din zori, Iker se apucă să-și facă bagajele. Pe când își
rânduia pensulele într-o cutie, apăru ea.
Chipul ei era pe cât de luminos, pe atât de sever. În ochii săi, Iker citi
următorul mesaj: „Nu fugi! Rămâi în Egipt și luptă pentru ca Legea lui
Maat să fie împlinită”.
Apoi frumoasa preoteasă se risipi în lumina tremurătoare a lămpii cu ulei.
La capătul puterilor, tânărul scrib se duse să se culce. Înainte de a se
întinde în pat, Iker își căută talismanul pentru a-l lipi de pântece, ca să se
bucure de un somn tihnit.
Superbul fildeș era de negăsit.
Iker răscoli toată casa, de pe terasă până în pivniță, fără succes.
Prețiosul obiect fusese furat.
*
Chinuit de un nou coșmar, scribul se trezi tresărind brusc și nu-și dădu
seama unde se afla. Se dezmetici puțin câte puțin și porni din nou să
scotocească, fără rezultate mai bune însă.
Deodată, auzi niște sforăituri care îl nedumeriră.
Pe prag, cu picioarele strânse la piept și cu mâinile servindu-i de pernă,
Sekari dormea adânc.
Iker îl trezi.
― Ce s-a întâmplat?… Ah, tu erai!
― Ești de mult timp aici?
― Nu tocmai… Am fost ocupat, seara și noaptea aceasta m-au istovit,
dacă înțelegi ce vreau să zic! Am dat peste o adevărată scorpie, care nu voia
să îmi mai dea drumul! Deoarece știa unde se află coliba mea, nu puteam să
mă ascund acolo. Singura mea șansă să scap era aici. Dacă-mi ceri să
plec…
― Nicidecum, intră! Vei dormi mai bine înăuntru.
Sekari căscă și se întinse.
― Dar nici tu nu pari mai odihnit decât mine!
― Am fost prădat.
― Ce ți-au șterpelit?
― Un fildeș protector la care țineam mult.
 ― Cumpărători sunt mulți și se vinde scump.
― Iartă-mă, Sekari, am dormit prost și…
― Ți-e greu să mă întrebi dacă eu sunt hoțul? Nu, n-aș fi îndrăznit să
mai apar în fața ta. Dar ai dreptate să te îndoiești de toată lumea. După
părerea mea, această casă ar trebui să fie mai bine păzită. Un zăvor bun n-ar
strica. Iar eu iau asupra mea sarcina de a afla dacă cineva a încercat să
vândă acest fildeș. Ce formă are?
Iker îi făcu o descriere precisă.
― N-ai nicio bănuială? îl întrebă Sekari.
― Niciuna.
― Să sperăm că urechile mele mari vor da de o urmă. Ești sigur că
nimeni nu încearcă să-ți facă rău?
― Ce-ar fi să mâncăm ceva?
― Mă tem că bucătăria ta e goală. Mă duc să caut câte ceva.
În timp ce Sekari se îndepărta, Iker reflectă la sfatul său: să nu aibă
încredere în nimeni.
59.
Calmul și buna dispoziție a libanezului nu erau decât o aparență. Ca să și
le păstreze, înfulecase de două ori mai multe prăjituri ca de obicei. Într-o
bună zi, va trebui să aibă grijă să slăbească puțin.
De la Kahun primise o veste bună: așa cum era prevăzut în caz de
necesitate, iscoada sa scăpase de un bătrân dulgher prea vorbăreț. În
schimb, încheierea vânzării, care urma să-i asigure poziția cheie printre
lumea aleasă de la Memphis, întârzia din cauza unor mijlocitori nepricepuți
pe care îi înlocuise deja.
O minunată încărcătură de lemn de cedru, provenind din Liban, sosise în
portul orașului. Rămânea de văzut dacă vameșii se vor ocupa de ea sau nu.
Libanezul se parfumă pentru a treia oară în dimineața aceasta. Peste puțin
timp, avea să afle dacă egipteanul cu care se întovărășise îi era aliat sau
dușman.
Dacă acesta îi întinsese o cursă, soarta sa fusese pecetluită: muncă silnică
pe viață. Această perspectivă îl înspăimânta. Ar fi pierdut casa cu grădină și
traiul bun, și n-ar fi supraviețuit unei asemenea încercări.
Libanezul se mai liniști gândindu-se că instinctul său nu-l înșelase
niciodată. Acest egiptean era necinstit până-n măduva oaselor și nu-l
interesa decât îmbogățirea.
Dar se îngrijoră din nou, dându-și seama că nu duseseră la nimic
cercetările sale în privința numelui și slujbei acestuia.
Întrerupându-i gândurile, portarul îi anunță o vizită. Libanezul înghiți o
prăjitură de curmale, din care curgea mierea, și coborî de pe terasă.
Bărbatul care-l căuta era una dintre cele mai bune iscoade ale sale.
Ocupându-se cu negoțul de apă, bătea în lung și-n lat, fără odihnă, cele mai
frumoase cartiere din Memphis. Binevoitor, lega iute prietenii și știa să-i
facă pe oameni să vorbească. Reținând cu ușurință chipuri, îl pândise din
porunca libanezului pe egiptean când acesta părăsise ultima dată casa
negustorului.
― Ai reușit să afli cine este?
― Cred că da, stăpâne.
Judecând după figura descurajată a iscoadei sale, libanezul se temu de o
nenorocire.
― E un pește gras, un pește foarte gras.
― Ești sigur de ce spui?
― Pe de-a-ntregul. Cunosc un mesager care lucrează la palat și cumpără
adesea apă de la mine. Ieri a primit poruncă să ducă un decret regal în
câteva cartiere. Tocmai când îi terminasem de umplut burduful, trei bărbați
au ieșit dintr-o clădire a administrației. „Uite, mi-a spus el, cel din mijloc e
stăpânul meu. El întocmește decretele și alte acte din porunca regelui.” L-
am recunoscut fără greutate. Este chiar cel pe care mi-ați cerut să-l
urmăresc.
Libanezului i se făcu rău.
Un pește foarte gras, într-adevăr! Iar el, pescarul, căzuse în plasa unui
apropiat al lui Sesostris. Nu-i mai rămânea decât să fugă înainte de sosirea
gărzilor.
― Știi… cum îl cheamă?
― Medes. Se zice că e muncitor, ambițios, fără inimă și nemilos cu
servitorii săi. E însurat și are doi copii. A făcut carieră ca trezorier înainte
să fie numit în această slujbă înaltă. O să sap mai adânc, dar cu băgare de
seamă. De un asemenea dregător trebuie să te apropii cu dibăcie.
Portarul apăru din nou.
― A mai sosit un oaspete, stăpâne! Susține că are ceva grabnic și
însemnat să vă spună.
 ― Un soldat?
― Cu siguranță, nu! Un bărbat cu fața aspră, cu părul vâlvoi și care
vorbește cu greutate.
Libanezul respiră ușurat. Voinicul acesta nu putea fi decât căpitanul
vasului ce transportase încărcătura de lemn prețios.
― Să vină! Iar tu, îi porunci el negustorului de apă, ieși prin spate!
Libanezul urma întotdeauna regula ca iscoadele și oamenii săi să nu se
cunoască între ei.
Se impunea o cupă cu suc de roșcove, dulce și fin. Peste câteva clipe, va
ști totul.
Căpitanul era întocmai cum părea: un corăbier cu experiență, cu vorbă
greoaie și care nu se simțea în largul lui pe uscat.
― Gata.
― Ce înseamnă acest lucru, căpitane?
― Păi… că e gata.
― Marfa a fost descărcată sau oprită la vamă?
― Păi… da și nu.
Libanezului îi venea să-l strângă de gât:
― Ce anume da și ce anume nu?
― Nu, vameșii n-au văzut-o. Da, marfa a fost descărcată și dusă la locul
stabilit.
*
Medes îi arătă portarului mica bucată de lemn de cedru, pe care era
gravată hieroglifa copacului. Servitorul se înclină și îl conduse pe oaspete
în sala de primire mult prea încărcată de mobile rare. Pe mesele joase, erau
înșirate prăjituri și amfore cu vin. În aer, plutea un parfum amețitor.
Cu obrajii roșii și părul lucind de ulei, libanezul îl întâmpină plin de
însuflețire:
― Scumpe prietene! Am o veste nemaipomenită!
― Este ultima noastră întâlnire, i-o întoarse Medes. Dacă târgul nu s-a
încheiat, n-o să ne mai revedem.
― Tocmai, că este.
― Pe jumătate sau pe de-a-ntregul?
― Pe de-a-ntregul. V-ați îndeplinit sarcina ce vă revenea și eu pe a mea.
Marfa e în siguranță.
― În ce loc?
 ― Nu vreți să gustați din minunățiile preparate de bucătarul meu? Și
abia îndrăznesc să vă prezint vinurile pe care am plăcerea să vi le ofer: sunt
cele mai alese din întreaga Deltă.
― Am venit aici ca să vorbim despre negoț.
― Vă înșelați, vă asigur!
― Nu mă faceți să-mi pierd timpul! Unde se găsește depozitul?
Libanezul se așeză și-și turnă o cupă de vin alb de Iman, ale cărui arome
îl încântau.
― Nu mai suntem de mult niște copii. Prima parte a înțelegerii noastre a
fost dusă cu bine la capăt și sunt fericit că am jucat cinstit, și unul, și
celălalt. Aveți lista cumpărătorilor, dar numai eu cunosc locul depozitului.
Dați-mi ca să vă dau, nu credeți că e corect așa?
― Nu te afli într-o poziție din care să poți da ordine. Peste puțin timp, o
să-l descopăr singur!
― Desigur. Dar fără mine, nu aveți la dispoziție calea ce duce din Liban
la Memphis. Și atunci, de ce să ne înfruntăm în loc să continuăm o
înțelegere care a început așa de frumos? Mai mult, am să vă fac o nouă
propunere. Între noi doi, eu sunt negustorul. Nu știu ce slujbă anume aveți,
dar n-am nicio îndoială că vă numărați printre dregătorii cei mai înalți,
deoarece ați ocolit controlul de la vamă. Să vinzi lemn celor bogați, să te
tocmești pas cu pas, să obții cele mai bune prețuri, s-ar putea dovedi o
adevărată pedeapsă care cred că nu vă încântă deloc. Riscați chiar să vă
compromiteți. Dar eu sunt obișnuit cu acest soi de lucruri și puteți să
rămâneți în umbră.
― Ideea nu-mi displace. Presupun că nu e pe degeaba.
Libanezul își ridică ochii spre cer.
― Vai! Dar nimic pe lumea aceasta nu e!
― Vrei o nouă reîmpărțire a câștigurilor, nu-i așa?
― O pretind chiar.
― Cât?
― Jumătate-jumătate. Eu mă aleg cu grijile, iar dumneavoastră cu
liniștea.
― Uiți legăturile pe care le am cu persoane sus-puse.
― Nicio clipă! Fără ele, nici eu n-aș exista.
Medes cugetă adânc.
― Două treimi pentru mine și una pentru tine.
 ― Nu pierdeți din vedere cheltuielile mele. Nici nu vă închipuiți câți
mijlocitori îmi sunt de trebuință! Sincer vorbind, câștigul ce-mi revine nu e
de invidiat. Dar îmi face mare plăcere să lucrăm împreună și sunt convins
că nu ne vom opri aici.
― Ai și alte planuri?
― S-ar putea.
După cum îl informaseră iscoadele sale, Medes știa că oamenii
libanezului se comportaseră lăudabil. Avea deci posibilitatea să lege o
relație strânsă cu un om atât de priceput și o șansă ca aceasta se plătește
scump.
― Ne-am înțeles: jumătate-jumătate.
― Nu veți fi dezamăgit. Beți puțin vin?
― Să ne pecetluim înțelegerea.
Amator de vinuri alese, Medes trebui să recunoască faptul că gazda sa nu
se lăudase degeaba.
― Doriți să vă ascundeți în continuare numele? întrebă libanezul,
mieros.
― E de preferat, atât pentru tine cât și pentru mine. De cât timp ai nevoie
ca să vinzi toată marfa?
― De îndată ce îmi înmânați lista cumpărătorilor, oamenii mei se vor
pune pe treabă.
― Ai cu ce să notezi?
Libanezul îl aprecie pe Medes, care, prevăzător, nu-i dădea un act scris de
propria mână. Negustorul își însemnă, după dictare, numele și adresele a
cincisprezece persoane de vază din Memphis.
― În patru săptămâni, îi spuse libanezul, putem să ne bizuim pe încă un
transport.
― Ne întâlnim atunci când e lună plină. Îți voi aduce o nouă listă.
*
Libanezul se prăbuși pe pernele moi. Tocmai încheiase una dintre cele
mai profitabile înțelegeri din viața sa și acesta nu era decât începutul!
Modul de viață egiptean începea să-i placă.
― Nu te pune pe odihnă! îl sfătui o voce gravă.
Libanezul se ridică dintr-un salt.
― Cum ați intrat?
 ― Crezi că o simplă ușă ar putea să mă oprească? îl întrebă
Prevestitorul, al cărui surâs ironic îl cutremură pe negustor. Ai obținut
rezultatele la care speram?
― Chiar peste așteptările noastre, învățătorule, mult peste ele!
― Fără lăudăroșenii, prietene!
― Omul care tocmai a ieșit de la mine se numește Medes. Este
însărcinat de faraonul Sesostris să îi întocmească decretele. Cu alte cuvinte,
am în mână una dintre cele mai însemnate persoane de la Curte! Slujba sa,
deși importantă, nu-i ajunge. Vrea să se îmbogățească. El este complicele
meu în negoțul cu cedru și pin.
― Grozavă treabă! recunoscu Prevestitorul.
― Medes nu știe că am aflat cine e, urmă libanezul. Bineînțeles, a făcut
și el cercetări atente despre mine și a tras, cu siguranță, concluzia că
oamenii și căile pe care le folosesc sunt fără cusur. De aceea, mi-a dat o
primă listă de cumpărători pe care am făgăduit să-i mulțumesc.
― În timpul discuțiilor cu el, n-ai uitat să-ți mărești partea ce ți se
cuvine?
― Nu era firesc, învățătorule?
― N-aș putea să te condamn. Contribuția ta la cauza noastră va crește și
ea.
― Să nu vă îndoiți!
― Trebuie să-i câștigi încrederea acestui Medes, îi recomandă
Prevestitorul. Ca să reușești, ai nevoie de mai multe înțelegeri care să-i fie
pe plac.
― Bizuiți-vă pe mine, îmi cunosc munca. Medes se va îmbogăți repede.
― Și întâmplarea neprevăzută de la Kahun?
― Vorbărețul nu va mai rosti niciun cuvânt.
― Gărzile orașului i-au pus întrebări?
― Nu, învățătorule. Dar tâmplarul Rindea începuse să trăncănească
vecinilor și oaspeților. Iscoada noastră a socotit că balivernele lui deveneau
primejdioase și a preferat să ia măsuri ferme de siguranță.
― Minunat, prietene! Continuă să-ți răspândești iscoadele și străduiește-
te la fel de mult ca până acum!
― Fiți sigur de acest lucru, învățătorule!
― Și mai gândește-te și la silueta ta! Prea multă mâncare dăunează
judecății, prea multă băutură ― atenției!
60.
― Inventarul este terminat, declară Iker.
― Într-o săptămână? Ai lucrat zi și noapte! se miră Heremsaf.
Observând cu atenție sulul de papirus acoperit cu un scris rapid, dar ușor
de citit, nu avu nevoie de prea mult timp ca să-și dea seama de calitatea
extraordinară a muncii lui Iker.
― Pletosul se plânge că s-a îmbolnăvit din pricina orelor de lucru în plus,
începu Heremsaf.
― Îl compătimesc. De aceea l-am și sfătuit să rămână în camera lui, în
timp ce eu am pus la punct ultimele amănunte. Primarul nu se grăbea?
― Desigur, desigur, dar nici el, nici eu nu ți-am stabilit un termen atât de
scurt!
― Am înțeles că…
― Felicitări, fiule! Ai făcut un mare bine orașului! Acum trebuie să ne
gândim la o nouă sarcină. Ce-ai prefera?
Heremsaf cunoștea răspunsul: „arhivele”.
Foarte calm, Iker dădu impresia că stă pe gânduri:
― Mi-ar plăcea să fi fost repartizat la templul lui Anubis.
― Cel al cărui intendent sunt?
― Având în vedere multele sarcini ce vă revin, aș putea să vă fiu de
folos.
O clipă, Heremsaf se întrebă dacă nu cumva tânărul își bătea joc de el.
Dar tonul vocii era umil, cuvintele, serioase și purtarea, plină de respect.
― Ai devenit, în sfârșit, înțelept, Iker! Îți repet: dacă uiți trecutul și toate
nălucirile, ai în față o carieră strălucită. În ceea ce mă privește, am uitat de
cearta noastră.
― Vă sunt recunoscător.
Deși Heremsaf se mai îndoia încă de sinceritatea lui Iker, totuși
subordonatul său i se părea schimbat în bine.
― Templul lui Anubis… Nu e o idee rea, cu atât mai mult cu cât
biblioteca are nevoie să fie rearanjată cu grijă. Bibliotecarul a murit luna
trecută, iar scribul pe care l-am numit temporar în locul lui nu are
cunoștințele necesare ca să aleagă și să pună în ordine vechile papirusuri,
ținând cont de însemnătatea fiecăruia.
― Dragostea mea pentru cărți își va găsi, în sfârșit, împlinirea, rosti Iker.
*
 Construit în partea de sud, aproape de zidul care împrejmuia orașul,
templul lui Anubis era de dimensiuni modeste. Era renumit pentru
biblioteca sa pe care învățații din Kahun o vizitau adesea. Scribul care-l
înlocuise pe bibliotecar nu se simți jignit de numirea lui Iker, dimpotrivă,
ușurat că un scrib de rang înalt avea să se ocupe de tot, se mulțumi să
îndeplinească muncile încredințate de acesta.
Iker fu încântat de cantitatea și calitatea papirusurilor: texte literare, cărți
de drept, tratate de medicină și matematică, cărți despre animale. Cele mai
multe datau de pe vremea piramidelor. Prea puține dintre ele fuseseră
recopiate în mai multe exemplare și aceasta fu prima hotărâre a lui Iker.
Să petreacă ore întregi reînviind hieroglifele ca să le transmită
generațiilor viitoare îi oferea o adevărată plăcere. Cu atenție și precizie,
mâna sa alerga pe papirusul de cea mai bună calitate din care îi fuseseră
aduse mai multe suluri. Fără îndoială că primarul și Heremsaf, presupunând
că erau complici, se bucurau să-l vadă atât de ocupat.
În apropierea bibliotecii era un olar, împreună cu roata și cuptorul său.
Nu se limita, ca și cea mai mare parte a meșterilor, să facă vase obișnuite,
ci modela unele de o rară frumusețe.
― Pentru cine sunt? îl întrebă Iker.
― Pentru templele din Kahun și din regiune.
― De ce te-ai așezat aici?
― Pentru că Anubis este stăpânul cuptorului. El, care domnește peste
Ka-ul tuturor oamenilor, stăpânește adevărata putere, incarnată în sceptrul
din Abydos. Noaptea, el plămădește luna plină, astfel încât cel cunoscător,
asemenea ei, să nu înceteze să se reînnoiască. Cu discul său de argint, ea îi
luminează pe cei drepți. Și tot Anubis dă formă soarelui, această piatră de
aur ale cărei raze pun în mișcare energia. Secretele lui sunt păstrate într-o
ladă de salcâm pe care un neștiutor n-o poate deschide.
― Și ea se găsește tot la Abydos?
― Abydos este pământul cel mai sacru.
― Ai fost acolo?
― Anubis mi-a arătat ce trebuia să știu. Doar el e călăuza și hotărârea sa
e de neclintit.
― Așadar, l-ai văzut?
― Văd soarele, luna și roadele mâinilor sale. Aceasta e menirea mea.
Fiecare trebuie s-o descopere pe-a sa.
 Olarul îi întoarse spatele lui Iker și se apucă să-și curețe cuptorul înainte
de a-l reaprinde.
Gânditor, tânărul scrib se duse să mănânce acasă, unde Sekari frigea
niște prepelițe.
― Am pus un zăvor zdravăn din lemn de sicomor și am întărit ușa de la
intrare, îl anunță pe Iker. În piață, am încercat să vorbesc despre fildeșul
tău, dar se pare că nimeni nu știe nimic. Hoțul este prevăzător, așteaptă să
treacă ceva timp înainte să-l vândă.
― Și dacă o să-l păstreze pentru el?
― Se va lăuda, în cele din urmă, că are așa o comoară! Ce-ar fi să
mâncăm?
Iker gustă doar puțin.
― Nu e bună?
― Ba da, dar nu prea mi-e foame.
― De ce te chinui așa? Din câte-am auzit, pe ici, pe colo, înțeleg că ți-ai
făcut deja un renume. O frumoasă carieră de scrib la Kahun te va duce
departe.
― Nu sunt atât de sigur.
― Fiecare are mai multe sau mai puține socoteli de încheiat, dar n-ar fi
mai bine să tragi o linie peste zilele urâte ca să te bucuri de cele bune?
― Există un punct din care nu mai poți da înapoi, Sekari, și eu l-am
atins!
― Dacă pot să te ajut…
― Nu cred.
― Oricum, trebuie să-mi perfecționez modul de preparare al prepelițelor.
Sunt cam uscate. Nu sunt încă foarte priceput într-ale bucătăriei. Și dacă
vrei să-ți înfrunți dușmanul, e nevoie să te hrănești bine!
*
Pe când se întorcea la biblioteca templului lui Anubis pentru a copia un
tratat despre bolile de ochi, Iker reflecta la cuvintele rostite de olar. Ele îi
deschiseseră o altă poartă asupra lumii căreia atâția oameni se mulțumeau
să i se supună fără să caute înțelesurile ascunse. Să dezlege hieroglifele nu
era de ajuns, sensul cuvintelor nu însemna decât prima parte a drumului. În
aceste semne, purtătoare ale puterii, se ascundeau funcțiile creației. Dar ca
să urmeze această cale n-ar fi necesară o călătorie la Abydos?
 Totuși, soarta lui Iker părea foarte diferită. La ce mai servea Abydos-ul
dacă țara era condusă de un tiran? Și pentru că-și dădea seama de acest
lucru, tânărul scrib nu putea să-și ascundă capul în nisip și să trăiască mai
departe, prefăcându-se.
Ajungând în fața bibliotecii, văzu un bărbat care discuta cu olarul.
În primul moment, Iker îl privi fără a-i da atenție și își continuă drumul.
Dar memoria tânărului își făcu datoria. Neîncrezător, Iker se întoarse și
se uită cercetător la necunoscut.
Nu se înșela: era chiar falsul soldat care îl interogase, în apropiere de
Coptos, și care îl abandonase aproape mort într-un desiș de papirus, în
provincia Cobrei, după ce-l snopise în bătaie.
― Hei, tu! Cine ești?
Ucigașul se întoarse cu fața spre el.
În ochii săi se citea neîncrederea amestecată cu o spaimă care îl împinse
să-și ia picioarele la spinare. Iker porni în urmărirea lui, bizuindu-se pe
rezistența sa fizică. Nu prevăzuse însă că fugarul se va cățăra pe fațada unei
case cu agilitatea unei pisici. De pe terasă, începu să arunce cu cărămizi în
Iker, încercând să-l doboare. Până când tânărul urcă, la rândul său, pe
acoperiș, răufăcătorul dispăru.
*
Casa era pustie. Sekari își petrecea, probabil, noaptea cu una dintre
cuceririle sale, dar avusese grijă să-i lase pâine proaspătă, salată de
castraveți și mâncare de bob.
Încă marcat de cele petrecute, Iker mâncă fără poftă.
Prezența acestui ucigaș la Kahun nu însemna, oare, că-l urmărise în
ultimele luni? Nu, pentru că se arătase uimit să-l revadă pe Iker!
Neîndoielnic, îl credea mort. Dar, atunci, ce punea la cale și de ce se afla
aici?
Poate că olarul știa mai multe.
Iker se întoarse imediat în cartierul templului lui Anubis. Deoarece
meșterul își părăsise atelierul, scribul îi întrebă pe vecini și află unde locuia
acesta: în afara orașului. Datorită indicațiilor primite, Iker nu se rătăci.
Olarul frigea o coastă de porc.
― Îl cunoști pe omul cu care ai stat de vorbă mai devreme și pe care l-
am urmărit?
― Azi l-am văzut pentru prima dată.
 ― Ce voia de la tine?
― Să-i povestesc despre oraș, cu obiceiurile și persoanele sale de vază.
― Ce i-ai răspuns?
― Că oamenilor de pe aici nu le prea plac curioșii. Atunci s-a pierdut în
niște explicații de neînțeles. Apoi, ai sosit tu. Iar acum, aș dori să mănânc
în liniște.
Iker o porni spre oraș, apucând pe o potecă ce se întindea de-a lungul
canalului mărginit de sălcii. Aerul era înmiresmat, iar câmpia, tăcută.
Atacul falsului soldat îl luă total pe nepregătite. Agresorul îi petrecu un
șnur de piele împrejurul gâtului și-l strânse cu sălbăticie.
Lui Iker îi era cu neputință să-și strecoare degetele între șnur și piele.
Încercă să-l dezechilibreze pe ucigaș cu o lovitură de picior, dar acesta se
feri. Obișnuit cu lupta corp la corp, evită ultima încercare a victimei sale de
a-l apuca de păr.
Neputând să mai respire, cu gâtul în flăcări, Iker simțea că își dă sufletul.
Ultimul său gând se îndreptă către tânăra preoteasă.
Apoi, deodată, durerea slăbi. Începu să respire din nou și căzu în
genunchi. Își duse, încet, mâinile la gâtul umflat.
Un zgomot tulbură pacea câmpiei. Un zgomot provocat de căderea unui
obiect greu în apă.
Cu privirea încețoșată, lui Iker îi veni greu să-și dea seama că era încă în
viață. Îi trebui ceva vreme ca să se ridice în picioare și să înțeleagă unde se
afla.
Poteca… Da, mergea pe potecă. La picioarele sale, zăcea șnurul de piele.
Atât rămăsese din falsul soldat pe care salvatorul scribului probabil îl
omorâse și îl aruncase în canal.
Dar cine îl proteja astfel? Fără acest ajutor, Iker n-ar fi supraviețuit.
Clătinându-se, tânărul se întoarse acasă.
*
Sekari dormea pe prag. Alături, se afla un urcior de bere gol. Vrând să
pășească peste el, Iker îi atinse umărul.
― Ah, tu ești! Ai o față ciudată! Iar pe gâtul tău… S-ar zice că e sânge!
Te-ai aranjat strașnic.
― Un accident.
Iker își aplică singur un bandaj îmbibat cu ulei și miere.
― Cum ți s-a întâmplat acest accident?
 ― Ca oricare altul. Iartă-mă, mi-e somn!
*
Pentru Iker, nu mai existau îndoieli: ucigașul fusese trimis de faraon ca
să se descotorosească de el pe ascuns și fără teamă de pedeapsă. Înștiințat
de prezența tânărului scrib la Kahun fie de către primar, fie de către
Heremsaf, monarhul nu putuse să mai îndure existența acestui acuzator
hotărât să-i dovedească josnicia.
Sekari îi oferi lapte proaspăt și o plăcintă caldă, umplută cu bob.
― Înainte să te trezești, am avut timp să hoinăresc puțin prin cartier. Se
pare că a fost găsit cadavrul unui necunoscut, în afara zidului de apărare,
într-un canal unde gângăniile roiau deja deasupra lui.
Iker nu reacționă în niciun fel.
― Ar fi de preferat să-ți ascunzi rana sub o fâșie de pânză, nu crezi? O să
pretinzi că ai o durere în gât.
Scribul urmă sfatul lui Sekari și porni, apoi, spre bibliotecă.
Olarul nu lucra la roata sa, iar cuptorul era stins.
Iker îi întrebă pe vecini ce se petrecuse. Un brutar îi spuse că meșterul se
întorsese în ținutul său de baștină, undeva în partea de miazănoapte, și că
un nou olar îl va înlocui cât de curând.
Această veste neașteptată îi întări, o dată în plus, convingerile lui Iker.
*
― Ești sigură că n-ai fost urmărită?
― Am fost foarte prudentă, răspunse Bina. Dar tu, Iker?
― Eu știu că nu trebuie să am încredere în nimeni.
― Nici chiar în mine?
― Cu tine e altceva. Suntem aliați.
Tinerei asiatice îi veni să sară în sus de bucurie.
― Așadar, te învoiești să mă ajuți?
― Tiranul nu-mi lasă altă alegere. O iscoadă tocmai a încercat să mă
omoare. Și cel care m-a salvat e unul dintre prietenii tăi, nu-i așa?
― Da, desigur, îi răspunse Bina cu însuflețire. Vezi, veghem asupra ta!
Asiatica era tulburată. Nu știa cine-l atacase pe Iker și, cu atât mai puțin,
cine-l apărase.
― Am o surpriză pentru tine, rosti tânărul.
Și îi arătă minerul pe care se afla gravat numele Fulgerului. Acum,
cuțitul era înzestrat cu o lamă lungă cu două tăișuri.
 ― Cu această armă îl voi ucide pe faraonul Sesostris, monstrul sângeros
care asuprește întreaga țară.
61.
― Sunt pregătit, îl anunță generalul Nesmontu pe rege. De îndată ce-mi
porunciți, vom ataca dinspre apă și dinspre deșert. Trupele lui Khnum-
Hotep vor fi prinse la mijloc și, dacă le luăm prin surprindere, ne asigurăm
o victorie grabnică.
― Să nu fim prea încrezători, îl sfătui Sehotep. Din câte am mai aflat,
oamenii aceștia se luptă precum fiarele. Dacă prind de veste, vor ști cum să
ne întâmpine! În caz că pierderile vor fi mari, va trebui să batem în
retragere.
― Tocmai de aceea e neapărată nevoie să pornim la atac fără întârziere,
insistă Nesmontu. Fiecare zi care trece ne primejduiește planurile.
― Îmi dau seama de acest lucru, recunoscu Sesostris, dar trebuie totuși
să așteptăm întoarcerea Marelui Trezorier Senankh. Veștile pe care le va
aduce ar putea schimba firul întâmplărilor.
Monarhul se ridică, dând de înțeles astfel că Sfatul se sfârșise. Nimeni n-
ar fi săvârșit necuviința de a mai lua cuvântul după faraon și bătrânul
general se întoarse la trupele sale, bombănind. Cu prima ocazie, avea să
încerce să-l determine pe Sesostris să revină asupra hotărârii sale și să
îngăduie cât mai repede începerea bătăliei.
După cum îi era obiceiul, Nesmontu își alesese drept locuință o încăpere
din cazarmă, ca să fie permanent în legătură cu oamenii săi. Fiind mereu la
pândă, îi plăcea să audă nemulțumirile și reproșurile, mai mult sau mai
puțin șoptite, ca să poată îndrepta greșelile. După părerea sa, viața
soldățească nu trebuia să cunoască lipsuri care puteau să slăbească dorința
de luptă a trupelor. Un soldat care mănâncă pe săturate, doarme bine,
primește o plată bună și îi respectă pe mai-marii săi este un învingător
căruia nimeni nu-i stă în cale.
Intrând în sala unde mâncau ofițerii, Nesmontu simți imediat încordarea
care plutea în aer. Aghiotantul său îi ieși înainte:
― Generale, berea lipsește și peștele uscat n-a fost adus!
― L-ai chemat pe intendent?
― Aici e problema: a dispărut.
― Guvernatorul Djehuty îi încredințase această sarcină?
 ― Da.
― Anunță-l de îndată pe Djehuty ca să înceapă cercetările. Cere-i să facă
în așa fel încât mâncarea să ne sosească repede. Ah… și un ultim ordin:
ofițerii să nu guste nimic din proviziile făcute de intendent.
― Vă temeți că…
― De la un dezertor, poți să te aștepți la orice!
*
După o masă în cursul căreia savurase un biban fript, o coastă de vacă,
vinete cu ulei de măsline, brânză de capră și câteva prăjituri, totul stropit cu
vin roșu datând din timpul primului an al domniei lui Sesostris al III-lea,
Khum-Hotep se îndreptă spre impunătorul său mormânt, căruia îi cercetă cu
grijă fiecare detaliu.
Când ajunse acolo, un meșter iscusit tocmai sfârșea de zugrăvit o pasăre
în mai multe culori, așezată pe ramurile unui salcâm. În fața gingașei
picturi, trupeșul guvernator se emoționă până la lacrimi. Grația desenului,
căldura și strălucirea nuanțelor, bucuria care răzbătea din această viziune
paradiziacă îl fascinau. La fel de plini de admirație, cei trei câini ai săi se
așezară pe labele din spate, ca să privească atent ultima minunăție ieșită
din mâinile meșterului.
Khnum-Hotep și-ar fi petrecut, bucuros, după-amiaza privindu-l pe
acesta cum lucrează, însă, căpetenia trupelor sale, după îndelungate
șovăieli, îndrăzni să-l deranjeze:
― Stăpâne, cred că ar trebui să-l ascultați pe drumețul pe care tocmai l-
am arestat.
― Nu mă interesează, ia-l tu la întrebări!
― Am făcut-o deja, dar spusele sale vă privesc în mod direct.
Nedumerit, Khum-Hotep se duse până la postul de pază unde fusese
închis suspectul.
― Cine ești și de unde vii?
― Am fost intendentul cazărmii principale a provinciei Iepurelui și am
venit să vă previn.
Ochii lui Khum-Hotep luciră de furie.
― Mă iei drept un nătărău?
― Trebuie să mă credeți! Faraonul Sesostris a cucerit toate provinciile
care îi erau potrivnice, în afară de a voastră. Chiar și Djehuty s-a plecat în
fața lui.
 ― Djehuty? E o glumă!
― Vă jur că nu.
Knum-Hotep se așeză pe un scăunel care ar fi trebuit să se rupă sub
greutatea sa și îl privi pe intendent drept în ochi.
― Nu-mi mai înșira toate născocirile astea sau îți crăp capul!
― Nu vă mint! Sesostris se află la Kemenu cu Sfatul și Djehuty a
devenit supusul său.
― Ce general comandă armata?
― Nesmontu.
― Netrebnicul acela bătrân… primejdios ca o cobră! Și cu trupele lui
Djehuty ce s-a întâmplat?
― Ascultă de ordinele lui Nesmontu, ca și cele din provinciile ce s-au
alăturat de curând faraonului. Dar cea mai însemnată veste e că Sesostris s-a
hotărât să vă atace.
― Să mă atace? Pe mine?
― E adevărat, vă jur!
Khnum-Hotep se ridică, apucă scăunelul și îl făcu țăndări. Soldații se
adăpostiră pe lângă pereți, de teamă să nu-și verse mânia pe ei. Spumegând
ca un taur înfuriat, guvernatorul se întoarse la palat pe jos, fără măcar să se
uite la lectică.
Înțelegând că stăpânul său căzuse pradă unui acces de furie nemaiîntâlnit,
doamna Techat amână prezentarea unor probleme legate de administrarea
provinciei pe care dorea să i le aducă la cunoștință.
― Să-mi facă mie așa ceva! Vrea să năvălească pe pământurile mele!
Acest rege și-a pierdut capul, o să-l ajut eu să-și recapete judecata!
― După părerea mea, Sesostris urmează un plan limpede, cu o hotărâre
de neclintit.
Doar doamna Techat îndrăznea să-i vorbească astfel lui Khnum-Hotep
care, prefăcându-se că n-a auzit observația, intră în sala de primiri unde era
o răcoare plăcută.
Un servitor îi aduse îndată bere și apoi se retrase fără zgomot. Techat
rămase în picioare într-un colț al încăperii. Prăbușit într-un jilț pe măsura
lui, Khnum-Hotep le mângâia pe cele două cățele sprijinite de genunchii
săi, în timp ce masculul veghea, culcat la picioarele stăpânului.
― Un plan limpede, deci. Și unde o să-l ducă acest plan?
 ― Spre stăpânirea întregului Egipt, dându-l la o parte pe ultimul răzvrătit
care, astăzi, nu mai are niciun aliat. Sesostris a scăpat, pe rând, de dușmanii
săi, știind că aceștia nu erau în stare să se unească.
― Dacă își închipuie că mă voi prosterna înaintea lui, se înșală amarnic.
― Ar fi, totuși, cea mai nimerită alegere, socoti doamna Techat. Regele
are mai multă putere.
― Avea, dacă m-ar fi atacat prin surprindere! Acum, că am aflat, suntem
egali și, pentru mine, lupta nu e pierdută dinainte.
― V-ați gândit la numărul morților?
― Această provincie aparține familiei mele de nenumărate generații și
nu o voi ceda niciodată nimănui. Gata cu vorbăria, doamnă Techat! O să-i
pregătesc o primire frumoasă năvălitorului. Vor fi mulți morți, mai ales de
partea sa. Și faraonul acesta va face la fel ca toți cei care au vrut să pună
mâna pe pământurile mele: va da înapoi.
*
Deși ascultase cu atenție argumentele lui Nesmontu, faraonul rămânea
neînduplecat. Plin de ciudă, generalul continuă totuși să-și antreneze
trupele de atac. Când primi vestea cea rea, îl înștiință îndată pe faraon.
― Dezertorul a fost zărit când trecea hotarul acestei provincii pentru a
pătrunde în cea a lui Oryx. Situația e limpede: l-a prevenit pe Khnum-Hotep
asupra intențiilor noastre. Nu ne mai putem bizui deci pe avantajul unui
atac-surpriză. Cu cât întârziem să atacăm, cu atât dușmanul își întărește
apărarea, iar bătălia va fi grea și izbânda ― nesigură. În caz de înfrângere,
autoritatea de care vă bucurați va fi distrusă pentru totdeauna, iar
guvernatorii provinciilor își vor recăpăta libertatea. Iertați-mi sinceritatea,
Luminăția Voastră, dar nu pot îndura gândul unui dezastru!
― Ce fel de capcane pregătește Khnum-Hotep?
― Din cele știute și din cele prostești.
― Atunci, generale, acomodează-te cu ele și zădărnicește-i șiretlicurile!
Această misiune îl înflăcără pe Nesmontu. În locul unei învălmășeli
brutale, va avea loc o înfruntare tactică a armatelor. În aceste împrejurări,
experiența sa avea să fie hotărâtoare.
*
Senankh, aflat la capătul puterilor, sosi la Kahun împreună cu escorta sa.
Marele Trezorier slăbise, dar nu voia să-și potolească foamea decât după ce
aducea la cunoștința regelui rezultatele călătoriei sale.
 Dar judecând după figura sa abătută, atât de rară la acest om harnic și
aparent mereu voios, Sesostris înțelese că ele erau dintre cele mai nefericite.
― Am făcut să ajungă în mâinile Pleșuvului bucăți de aur luate din
comorile templelor, Luminăția Voastră! Niciuna n-a tămăduit salcâmul.
Sesostris știa deja că aurul folosit în timpul ultimei și îndepărtatei
celebrări a misterelor lui Osiris, la Abydos, nu avusese, de asemenea, niciun
efect. Golit de energia sa, atins de vrăji, nu mai era decât un metal
neînsuflețit.
Ființa stăpânită de demoni, care se atinsese de inima spirituală a
Egiptului, dezlănțuise cel mai de temut atac.
Regele începuse să spere că Senankh va găsi aurul salvator și că va putea
astfel să le anunțe celor care-i juraseră supunere vindecarea Arborelui. Ei i
s-ar fi alăturat atunci fără să mai stea pe gânduri și, în fața unei armate atât
de puternice, Khnum-Hotep ar fi cedat.
― Vreau să adaug, continuă Marele Trezorier, că rezervele de aur din
templele noastre au scăzut într-un mod îngrijorător. Unele nu mai au niciun
strop. Din pricina guvernatorilor, aurul n-a mai fost scos din mine. E posibil
chiar ca unul dintre ei să fi strâns cantități însemnate pentru folosința
proprie.
― Khnun-Hotep?
― Numele lui apare adesea legat de astfel de învinuiri, dar nu am nicio
dovadă.
Faraonul își strânse consiliul, la care fuseseră chemați să se alăture din
nou Djehuty și generalul Sepi.
Nesmontu se aștepta la o declarație de război în toată regula împotriva
răzvrătitului Khnum-Hotep.
― Viitorul nostru apropiat se întemeiază pe cuvântul tău, Djehuty!
― Îl cunoașteți deja, Luminăția-Voastră! V-am recunoscut drept rege al
Egiptului de Sus și de Jos, iar provincia Iepurelui se află, de acum înainte,
sub stăpânirea faraonului.
― Se pare că înfruntarea cu Khnum-Hotep nu poate fi ocolită. Înainte
însă, am o obligație sacră de îndeplinit, iar generalii Sepi și Nesmontu vor
trebui să mă însoțească. De aceea, te însărcinez cu comanda trupelor aflate
în cazărmile din Kemenu.
Nesmontu se stăpâni cu mare greutate. Să-și încredințeze oamenii unui
fost dușman? Era nebunie curată!
 ― Care vă sunt poruncile? îl întrebă Djehuty.
― În așteptarea întoarcerii mele, vei așeza trupele la hotarele provinciei
pentru a respinge un posibil atac, în care nu cred. Dacă se întâmplă totuși,
mulțumește-te doar să-i ții piept lui Khnum-Hotep.
― Voi face întocmai.
Privirea monarhului se opri asupra celorlalți:
― Vom pleca de îndată spre Abydos.
62.
Pleșuvul și faraonul se îndreptară către Salcâm.
― Poruncile v-au fost urmate întocmai, Luminăția Voastră!
― Ce ne sfătuiesc ceilalți preoți?
― Sunt atât de deznădăjduiți, încât nu fac altceva decât să-și
îndeplinească obligațiile. Nu mai vorbim decât despre lucruri fără
însemnătate, apoi fiecare se închide în tăcerea sa.
Reunind prin misterul său cerul, pământul și lumea subterană, Marele
Arbore continua să lupte împotriva pieirii. În el, Osiris rămânea încă
prezent, dar oare cât timp Salcâmul va mai reuși să-și prelungească
rădăcinile până la Oceanul începuturilor, ca să soarbă energia necesară
supraviețuirii?
― Ai descoperit vreun leac în papirusurile vechi?
― Din nenorocire, nu, Luminăția Voastră! Dar acum sunt ajutat în
căutările mele și nu-mi pierd speranța.
Un vânt rece sufla peste Copacul Sacru. Puțin câte puțin, poarta către
Lumea de Dincolo se închidea.
Însoțit de Sobek Păzitorul, Sesostris vizită șantierul ale cărui lucrări, în
ciuda tuturor întâmplărilor neprevăzute, continuau să înainteze. Datorită
intervenției preoteselor lui Hathor, accidentele se răriseră și uneltele nu se
mai rupeau.
Mai-marele meșterilor mărturisi că trecuseră prin clipe grele, dar
hotărârea lor rămânea neclintită. Toți își dădeau seama că iau parte la un
adevărat război împotriva forțelor întunecate și fiecare piatră pe care
reușeau să o așeze la locul ei li se părea o victorie.
Prezența faraonului îi îndemnă să lucreze cu și mai multă tragere de
inimă. Siguri de sprijinul său neclintit, constructorii își promiseseră să nu
cedeze în fața dușmanului.
 ― Pregătiți Cercul de Aur din Abydos! îi porunci Sesostris Pleșuvului.
*
Într-una din sălile templului lui Osiris, patru mese de ofrande fuseseră
așezate în cele patru puncte cardinale. Semnul hieroglific pentru masa de
ofrandă se citea hotep și însemna „pace, deplinătate, seninătate”, noțiuni ce
desemnau misiunea Cercului de Aur din Abydos, ai cărui membri, în aceste
timpuri înfricoșătoare, se întrebau dacă sunt capabili s-o îndeplinească.
Faraonul și regina erau așezați în direcția răsăritului. În fața lor, spre
apus, stăteau Pleșuvul și generalul Sepi. La miazănoapte, se aflau
purtătorul Sceptrului Puterii Sehotep și generalul Nesmontu, iar la miazăzi,
Marele Trezorier Senankh.
― Din pricina unei sarcini ce i-a fost încredințată, unul dintre noi
lipsește, anunță monarhul. Bineînțeles, hotărârile noastre îi vor fi aduse la
cunoștință.
Toți membrii Cercului de Aur fuseseră inițiați în marile mistere ale lui
Osiris. Între ei se stabiliseră legături trainice. Supuși secretului total, ca și
înaintașii lor, își închinaseră viața măririi și fericirii Egiptului care se
sprijinea tocmai pe transmiterea precisă a inițierii osiriene.
Aici, moartea era înfruntată pe față. Aici, așa cum se spunea într-un text
gravat în piramidele regale ale Vechiului Regat, chiar moartea murea.
Cercul de Aur din Abydos menținea dimensiunea supranaturală a Celor
Două Regate unde trăia poporul Cunoașterii.
― Dacă Salcâmul se usucă, reaminti Sesostris, misterele nu vor mai fi
celebrate. Seva care străbate Marele Trup al Egiptului va seca, unirea dintre
cer și pământ se va rupe. De aceea trebuie să căutăm fără odihnă pricina
acestei vrăji a cărui făptaș este, probabil, guvernatorul Khnum-Hotep.
― Vă mai îndoiți încă, Luminăția Voastră? îl întrebă generalul
Nesmontu. Nevinovăția celorlalți a fost dovedită, nu mai rămâne decât el!
― Vreau să aud din gura lui motivele pentru care a săvârșit această
ticăloșie. Trebuie să ne luptăm cu el și să-l prindem viu. În aceste vremuri
atât de triste și primejdioase, unirea țării este mai necesară ca niciodată.
Dezbinarea ne-a făcut slabi și aceasta e una dintre cauzele care au permis
unei forțe distrugătoare să atingă Arborele lui Osiris, al cărui trup este
format din provinciile cerești și pământene reunite.
― Cuvintele puterii rostite la Abydos primesc încă un răspuns binevoitor
din partea zeilor, declară Pleșuvul, iar corpul preoților permanenți își
îndeplinește sarcinile cu multă conștiinciozitate.
― Și dacă unul dintre preoți este complice? întrebă Senankh.
― Este o posibilitate ce nu poate fi neglijată, se plânse Pleșuvul, dar
niciun semn nu o adeverește.
― Iertați-mi îndrăzneala de a vă adresa această întrebare, Luminăția
Voastră, zise Sehotep cu gravitate, dar e nevoie: dacă veți muri în timpul
înfruntării cu Khnum-Hotep, cine vă va urma la tron?
― Regina va asigura regența și cei care vor scăpa cu viață vor alege un
nou monarh. Dar lucrul cel mai însemnat este să găsim un mijloc să
tămăduim Salcâmul. Până acum, Calea căutării aurului a dat greș. Dar nu
vom renunța.
― Cercetarea deșertului, găsirea carierelor și aducerea de acolo a
metalului salvator vor dura mult timp, socoti generalul Sepi. Și nu mai
vorbesc de primejdiile ce se vor ivi de-a lungul călătoriei.
― Fiecare dintre noi are de făcut o muncă ce depășește puterile unui om,
îi lămuri Sesostris. Oricare ar fi piedicile și greutățile, să jurăm că nu ne
vom da bătuți.
Rând pe rând, fiecare dintre cei prezenți jură.
― A sosit clipa ca discipolul nostru să facă următorii pași pe drumul
misterelor, rosti regina. Desigur, nu e încă pregătită să treacă de Ultima
Poartă și e primejdios s-o grăbim. Totuși, ea trebuie să încerce să străbată o
nouă etapă spre Cercul de Aur.
*
Tânăra preoteasă se înclină în fața faraonului:
― Urmează-mă!
În toiul nopții, cei doi pătrunseră într-o capelă luminată de torțe. În
mijloc, se afla un sipet alcătuit din patru lei așezați spate în spate. Din el se
înălța un stâlp în vârful căruia se vedea o ascunzătoare.
― Iată stâlpul venerabil apărut la originile vieții, îi destăinui monarhul.
Prin el s-a ridicat Osiris, învingătorul morții. El, Cuvânt și Spirit, a fost ucis
și tăiat bucăți. Dar transmițând inițierea câtorva oameni, le-a îngăduit să
strângă la un loc părțile risipite ale lumii și să aducă la viață ființa cerească
din care, în fiecare dimineață, Egiptul renaște. Nu există învățătură mai
însemnată decât aceasta și tu va trebui să-i stăpânești multele-i secrete. Ești
în stare să vezi ce este ascuns?
 Preoteasa privi cu atenție sipetul, știind că nu putea rămâne nepăsătoare.
O secundă, se gândi să ridice vălul pentru a descoperi vârful stâlpului,
totuși instinctul îi interzise să săvârșească o asemenea pângărire.
Se cuvenea să se adreseze leilor, acestor patru păzitori cu priviri de foc.
Tânăra înfruntă fiarele, una după alta. Ele îi deschiseră Porțile Timpului
și Spațiului, și o ajutară să călătorească prin ținuturi uriașe, pline de
capele, coline, câmpuri acoperite de grâu auriu, canale și grădini
încântătoare. La capătul lor, se găsea un cerc de foc în mijlocul căruia trona
un vas pecetluit.
Apoi, priveliștea își pierdu conturul și tinerei preotese îi apăru iar
imaginea sipetului.
― Ai văzut secretul, își dădu seama regele. Vrei să înaintezi pe aceasta
cale?
― Vreau, Luminăția Voastră!
― Dacă zeii îți vor îngădui, într-o zi, să ajungi la vasul pecetluit și să
descoperi ce se află înăuntru, vei cunoaște o bucurie ce nu aparține acestei
lumi. Dar mai întâi te așteaptă încercări de temut. Ele vor fi mai severe și
mai crude decât cele la care au fost supuse până acum preotesele inițiate,
căci niciodată noi n-am cunoscut o asemenea primejdie. Dar mai este timp,
poți încă să renunți. Să te gândești bine la hotărârea pe care o vei lua. În
ciuda tinereții tale, poartă-te cu înțelepciune și nu te încrede prea mult în
puterile tale! Calea apei nimicește ființele, calea pământului le înghite,
cercul de foc este de netrecut. Dacă pornești în această călătorie, vei fi
singură în cele mai grele clipe, măcinată de teamă și îndoială.
― Fericirea omenească nu este, oare, trecătoare, Luminăția Voastră? Ați
vorbit despre o bucurie ce nu aparține acestei lumi. Tocmai pe ea o caut.
Dacă slăbiciunile mele mă vor împiedica să o trăiesc, eu voi fi singura
vinovată.
― Uite arma cu ajutorul căreia vei reuși să abați unele lovituri ale ursitei
rele.
Sesostris îi înmână tinerei preotese un mic sceptru din fildeș:
― Se numește heka, magia născută din lumină. În el este gravat
Cuvântul care naște energie. Doar în el se găsește vorba pătrunzătoare, pe
care nu va trebui s-o folosești decât cu bună-credință. Acest sceptru a
aparținut faraonului primei dinastii, Scorpionul. Se odihnește aici, după ce
și-a legat soarta de Osiris. De când Egiptul este pământul iubit de zei,
Cercul de Aur din Abydos a dovedit că moartea nu este fără întoarcere. Dar
astăzi, Salcâmul piere și poarta către Lumea de Dincolo se închide. Dacă nu
vom reuși s-o păstrăm deschisă, viața însăși ne va părăsi.
Strângând sceptrul la piept, preoteasa știu că nu avea să dea înapoi. Într-
un fel surprinzător, gândurile o purtară spre tânărul scrib care, din ce în ce
mai des, îi bântuia nopțile. Într-un astfel de moment solemn, fata își
reproșă această slăbiciune. Nu era oare un semn care îi arăta cât de plin de
primejdii îi era drumul?
Dar defectele și dușmanii din inima sa contau prea puțin și cel mai bine
era să-i găsească și să se lupte cu ei fără întârziere. Totuși, ceea ce simțea
pentru Iker nu părea nici să-i slăbească forțele, nici s-o abată de la drumul
său. Dar oare înțelepții nu susțin că pasiunile oamenilor sfârșesc în rătăciri
și disperare, departe de bucuria cerească?
Dar multele emoții o tulburară prea tare pe tânăra preoteasă, ca să mai fie
capabilă să gândească limpede. Strângând cu putere sceptrul, de parcă ar fi
fost o cârmă, îl însoți pe faraon și ieși din capela sipetului.
― Voi celebra ritualurile din zori, o anunță el, și o voi oferi pe Maat lui
Maat. Fie ca judecata dreaptă să te călăuzească!
Singură în fața templului lui Osiris, tânăra femeie privi cum soarele se
năștea din nou. Încă o dată, faraonul biruise întunericul.
Dacă Salcâmul se va stinge, astrul zilei n-ar mai fi fost decât un disc
uscat, ce avea să pârjolească întreaga natură.
Tânăra se bucură de sfârșitul acestei nopți, în care destinul său se
schimbase, și de primele licăriri ale zorilor din care speranța nu dispăruse.
În curând, împreună cu Pleșuvul, va vărsa apa și laptele la rădăcina
Arborelui Vieții, în timp ce pământul sacru din Abydos se va acoperi de
lumină.
 UNELTIRILE RĂULUI
1.
Arborele lui Osiris era pe cale să se usuce.
Dacă arborele vieții pierea, misterele reînvierii nu mai puteau să fie
celebrate și Egiptul urma să dispară. Incapabil să redea strălucirea
străvechii taine, ar fi devenit o țară ca oricare alta, lăsată pradă ambițiilor
unora, viciilor, nedreptății, minciunii și violenței.
Din această pricină, faraonul Sesostris, al treilea cu acest nume, era
hotărât să se bată până la ultima suflare ca să păstreze neprețuita moștenire
lăsată de înaintașii săi și să o transmită celui care i-ar fi urmat la tron. Înalt
de peste doi metri, acest uriaș în vârstă de 50 de ani, cu privirea
pătrunzătoare, ducea o luptă grea, din care, în ciuda autorității înnăscute, a
curajului și a ambiției sale, poate nu avea să iasă învingător.
Cu ochii înfundați în orbite, cu pleoapele grele și pomeții ascuțiți, cu
nasul drept și subțire, cu gura arcuită, chipul lui Sesostris era de nepătruns.
Dar nu se vorbea, oare, că datorită urechilor sale mari faraonul auzea și cea
mai neînsemnată vorbă, fie ea rostită chiar și în străfundul unei peșteri?
Sesostris vărsă apă la rădăcina copacului, iar Marea Soție regală deșertă
un vas cu lapte. Regele și regina se lepădaseră de brățările și de colierele
lor de aur și de argint, căci legea din Abydos nu îngăduia niciun soi de
metal pe pământul lui Osiris.
Abydos era centrul spiritual al Egiptului, pământul liniștii, ținutul
judecății drepte, Insula Celor Drepți deasupra căreia zburau suflete-păsări
și vegheau stelele nepieritoare. Aici domnea Osiris, Cel care se reînnoia
mereu, născut înaintea vieții înseși, făuritorul pământului și al cerului.
Biruitor al morții, el reînviase sub înfățișarea marelui salcâm ce își
întindea rădăcinile până la Nun, oceanul de energie din care se iviseră toate
vietățile. Insulă neînsemnată, pierdută în sânul acestei imensități, lumea
oamenilor era în primejdie de a se scufunda oricând.
Ținând seama de gravitatea împrejurărilor, Sesostris înălțase un templu și
un locaș de veci care să dea naștere unei energii spirituale în stare să
salveze Arborele vieții. Dar, cu toate că salcâmul încetase să se mai usuce,
doar o singură creangă înverzise.
 Căutările începute pentru aflarea pricinii dezastrului și a celui care
pusese totul la cale aveau să dea roade în curând, căci faraonul nu va
întârzia să dezlănțuie un atac hotărâtor împotriva guvernatorului provinciei,
Khnum-Hotep, bănuit a fi vinovat de această crimă.
Ținând în mână paleta de aur, simbolul poziției sale de mai-mare peste
toți preoții din Abydos, faraonul citi cu voce tare formulele cunoașterii
înscrise pe ea. În spatele său, stăteau cei câțiva preoți permanenți cărora le
era îngăduit să locuiască în locașul sacru, unde veneau în fiecare zi să
muncească preoții temporari, controlați cu grijă și supravegheați de forțele
de ordine.
Împuternicit oficial al regelui, Pleșuvul nu lua nicio hotărâre fără
consimțământul suveranului. Răspunzător de arhivele Locașului Vieții,
Pleșuvul își petrecuse întreaga viață la Abydos și nu simțea nicio dorință
să cunoască alte locuri. Ursuz, morocănos, fără urmă de tact, nu se gândea
decât la îndeplinirea sarcinilor încredințate preoților permanenți și nu
suporta niciun fel de abatere. Norocul de a face parte din acest cerc restrâns
nu îngăduia nicio slăbiciune.
― Strămoșii au fost venerați cum se cuvine? întrebă regele.
― Servitorul lui Ka și-a împlinit îndatoririle, Luminăția Voastră. Energia
spirituală a făpturilor luminii răzbate încă până la noi, iar legăturile cu
nevăzutul rămân puternice.
― Mesele de ofrande sunt pline?
― Preotul care face libațiile cu apă proaspătă în fiecare zi nu și-a neglijat
sarcina.
― Mormântul lui Osiris e neatins?
― Preotul care veghează asupra integrității marelui trup a controlat
sigiliile de pe ușa locașului de veci al zeului.
― Înțelepciunea este transmisă așa cum cer ritualurile?
― Preotul a cărui muncă este ascunsă și care cercetează tainele nu și-a
trădat îndatoririle, Luminăția Voastră.
Însă unul dintre acești patru preoți permanenți nu se gândea cu
sinceritate la îndeplinirea îndatoririlor sacre. Dezamăgit că nu fusese numit
Mare Preot după o carieră pe care el o considera fără pată, preotul acesta
luase hotărârea să se îmbogățească, folosindu-se de toate cunoștințele
dobândite în anii de învățătură. Și din pricină că Sesostris nu-i recunoscuse
meritele, avea să se răzbune pe rege și pe Abydos.
 ― Poarta cerului se închide, se plânse Pleșuvul. Corabia lui Osiris nu
mai alunecă printre stele. Puțin câte puțin, răul o acoperă.
Tocmai acestea erau vorbele de care faraonul se temea. Uscarea
Arborelui vieții va duce la un șir neîntrerupt de nenorociri, apoi la
prăbușirea întregii țări. Dar s-ar fi dovedit nevrednic și laș dacă și-ar fi
astupat urechile și și-ar fi acoperit fața.
― Să vină cele șapte preotese ale lui Hathor și s-o ajute pe regină!
porunci monarhul.
De origini diverse, aceste femei locuiau la Abydos și, asemenea
preoților, juraseră să păstreze secretul deplin. Pleșuvul nu se arăta mai
binevoitor cu ele decât cu ceilalți și nu le-ar fi iertat nicio greșeala. În
inima templului, funcțiile nu erau încredințate cuiva pentru totdeauna și
orice sacerdot care se dovedea incapabil era înlăturat fără ca Pleșuvul să
dea dovadă de vreun fel de compasiune.
Ridicată de curând la gradul de Cea-care-s-a-trezit de către însăși regina
Egiptului, cea mai tânără dintre preotese era de o frumusețe aproape
nepământeană. Cu chipul luminos și cu trăsături de o finețe fără seamăn, cu
pielea netedă și cu ochii de un verde încântător, cu șoldurile înguste, fata
avea mersul atât de elegant și de grațios, încât îi fermeca până și pe cei mai
nesimțitori.
Atrasă de tainele inițierii încă din copilărie, renunțase la lumea profană
pentru a învăța hieroglifele care o ajutaseră să treacă una câte una porțile
templului. Chemată să ia parte la celebrarea unor ritualuri în diferite
provincii, se întorcea întotdeauna bucuroasă la Abydos.
Îmbrăcată într-o rochie ce imita pielea de panteră, împodobită cu stele,
tânăra preoteasă juca rolul zeiței Sechat, suverana Locașului Vieții și a
scrierilor sacre alcătuite din cuvintele puterii, singurele capabile să se
împotrivească dușmanilor nevăzuți.
Hotărâtă dinainte, existența tinerei preotese ar fi trebuit să se desfășoare
în tihnă dacă mai multe întâmplări neașteptate n-ar fi tulburat-o. Mai întâi,
uscarea Arborelui vieții care răspândea teama într-un loc unde odinioară
domnise pacea, apoi prezicerile că ea nu avea să fie o simplă slujitoare a
zeului la fel ca toate celelalte, ci urma să împlinească o misiune însemnată
și primejdioasă, dincolo de orice închipuire; în sfârșit, întâlnirea cu un
tânăr scrib, Iker, pe care nu reușea să și-l alunge din minte și care-i tulbura
gândurile din ce în ce mai des.
 ― Cele șapte Hathor să formeze un cerc împrejurul Arborelui vieții,
porunci regina.
După ce preotesele se rânduiră, Marea Soție regală încinse trunchiul
salcâmului cu o fâșie de pânză roșie pentru a întemnița forțele râului.
Dar faraonul știa că această protecție nu era de ajuns. Pentru ca Arborele
să fie salvat, se impunea reunirea Cercului de aur din Abydos.
În afara Pleșuvului, ceilalți sacerdoți se retraseră.
Adânciți în meditație, perechea regală și Pleșuvul așteptară sosirea
membrilor Cercului de aur care străbătuseră canalul săpat din porunca lui
Sesostris și mărginit de 365 de mese de ofrandă, ce aminteau de ospățul
ceresc celebrat de-a lungul întregului an.
Dintr-o barcă ușoară coborâră generalii Sepi și Nesmontu, Marele
Trezorier Senankh și Purtătorul sigiliului regal, Sehotep.
Plecat cu o însărcinare tainică, unul dintre inițiați lipsea.
Oamenii de încredere ai faraonului purtau cu ei un relicvariu format din
patru lei așezați spate în spate. În mijlocul acestui obiect cilindric gol pe
dinăuntru, se înălța un stâlp în vârful căruia se afla o tainiță care reprezenta
chiar stâlpul venerabil creat la începuturile timpurilor, în jurul căruia se
organiza țara întreagă.
Cei patru bărbați așezară prețiosul obiect lângă salcâm. Păzitorii
neobosiți, ai căror ochi nu se închideau niciodată, leii îl descurajau pe orice
răufăcător să se apropie de Arborele vieții.
Regele și regina înfipseră câte o pană de struț în tainiță. Acestea o
simbolizau pe Maat, dreptatea, judecata corectă și armonia pe care se înălța
Egiptul în fiecare zi. Rod al luminii divine, Maat era ofranda cea mai pură
din care se hrănea pământul faraonilor.
Un vânt rece străbătu împrejurimile.
― Uitați-vă acolo, jos! exclamă generalul Nesmontu.
În vârful unei movile golașe, la marginea deșertului, își făcuse apariția
un șacal. Cu ochii săi negri, tiviți cu portocaliu, îi privea țintă pe sacerdoți.
― Spiritul din Abydos încuviințează fapta noastră, socoti regina. Cel
care se află în fruntea Oamenilor Apusului, al celor morți și recunoscuți în
calitate de Cei Drepți, ne răsplătește cu prezența sa și ne îndeamnă să ne
continuăm căutarea.
Acest semn venit din lumea de dincolo îi întări lui Sesostris hotărârea de
a schimba înfățișarea ținutului sacru.
 ― Sădiți câte un salcâm în cele patru zări! porunci faraonul.
Membrii Cercului de aur se supuseră de îndată. Și astfel, Arborele vieții
urma să fie protejat de către cei patru fii ai lui Horus, care aveau să vegheze
de-acum înainte asupra locașului lui Osiris. Martori ai reînvierii, ei vor
alcătui un talisman eficace împotriva distrugerii.
După ce binecuvântă plantațiile, monarhul vizită noul său oraș, „Cetate
întărită”, în care locuiau constructorii templului și ai mormântului său.
Acolo domnea o atmosferă apăsătoare, dar nimeni nu dădea înapoi în fața
greutăților. Monarhul nu îngăduia delăsarea pe teritoriul lui Osiris, unde se
decidea soarta Egiptului.
La sfârșitul inspecției sale, regele se retrase într-o capelă și o chemă la el
pe tânăra preoteasă.
― Mulțumită informațiilor pe care le-ai adunat tu din scrierile vechi, zise
Sesostris, am făcut tot ce-mi stătea în putință ca să prelungesc viața
salcâmului. Dar nu e de ajuns.
― Voi continua să caut, Luminăția Voastră.
― Nu-ți slăbi cu niciun chip strădaniile! Nenorocirea care a lovit în
Abydos nu se datorează întâmplării, pricinile ei sunt, probabil, nenumărate.
Și poate că una dintre ele se ascunde chiar în acest loc.
― Ce-ar trebui să înțeleg?
― Preoții din Abydos trebuie să se dovedească desăvârșiți. Altminteri,
zidul magic înălțat pentru a-l apăra pe Osiris de orice rău se crapă. De
aceea, îți cer să fii cu băgare de seamă și să dai atenție chiar și celor mai
mici întâmplării.
― Voi face întocmai cum porunciți și nu voi întârzia să-i dau de știre
Pleșuvului.
― Doar mie îmi vei da de știre, nimănui altcuiva. Vei putea să pleci și să
te întorci după bunul plac, și nu o dată vei fi chiar nevoită, fără îndoială, să
părăsești Abydosul.
Deși îi venea greu să îndeplinească această obligație, preoteasa se
înclină. Doar aici și nicăieri altundeva, viața sa căpăta un sens. Îi plăcea
priveliștea ce se întindea parcă în afara timpului, clipele de reculegere
înscrise în fiecare dintre pietrele marelui templu, celebrarea zilnică a
ritualurilor. Împărtășea aceleași gânduri cu ceilalți inițiați care, de la
începuturile orașului lui Osiris, luau parte la misterele sale. Pentru ea
Abydos era pământul, lumea și întregul univers.
 Dar o poruncă de-a faraonului, chezașul existenței acestor locuri, nu
putea fi nesocotită.
2.
Cu fața pătrată, cu sprâncenele groase și pântecele rotund, Sekari lucra în
grădina de legume cu o încetineală plină de înțelepciune. Temându-se de
durerile de spate și de o rană la ceafă cauzată de ridicarea prăjinii la
capetele căreia atârnau două găleți grele umplute cu apă, Sekari își drămuia
eforturile și avea grijă să nu se spetească prea tare. Oricât s-ar fi grăbit el,
prazul nu avea să crească mai repede.
Sekari smulse din pământ prazul cel mai mare și îl îndesă într-unul dintre
sacii pe care îi căra Vânt-de-Miazănoapte, măgarul uriaș, cu ochi căprui și
mari al prietenului său, scribul Iker. Neobosit, patrupedul nu se supunea
decât stăpânului său care-l salvase din mâinile unui om fără inimă, apoi din
cele ale unui preot care voia să-l sacrifice. Dat fiind că Iker îi îngăduise să-l
însoțească pe Sekari, Vânt-de-Miazănoapte îl ajuta pe grădinar în munca sa
pe cât de puțin prețuită, pe atât de anevoioasă.
Potrivit obiceiurilor, în perioadele calde, Sekari uda culturile după lăsarea
amurgului. Apa se evapora mult mai încet în timpul nopții și plantele
puteau să soarbă pe săturate prețiosul lichid și să reziste mai bine în fața
săgeților soarelui arzător.
Dorind să-și lărgească straturile de ceapă, Sekari îngenunche pentru a
smulge buruienile. Dar ceea ce descoperi îi tăie pofta să mai continue.
*
Să-l nimicească pe faraonul Sesostris, indiferent prin ce mijloc, acesta era
gândul ce nu-i dădea pace lui Iker.
Tânărul suferise atât de mult din pricina cruzimii regelui, încât nu mai
avea de ales.
Încă de la intrarea sa în elita scribilor orașului Kahun, din Fayyum, Iker
ar fi trebuit să fie mulțumit cu situația sa remarcabilă. Dar nu izbutea să-și
uite trecutul, când văzuse moartea cu ochii de mai multe ori și aceleași
imagini reveneau fără încetare să-i bântuie somnul, după ce fildeșul său
magic, care îndepărta demonii, îi fusese furat.
Iker își amintea cum fusese legat de catargul unei corăbii, Fulgerul, și
cum fusese promis drept ofrandă mării furioase, apoi cum doar el singur
scăpase dintr-un naufragiu neașteptat. Îndreptându-se spre Țara Punt, acea
corabie nu putea aparține decât regelui.
Și același monarh poruncise unui fals soldat să-l omoare pe Iker,
împiedicându-l astfel să dea la iveală adevărul și să provoace o răzmeriță
care să-i clatine tronul. Acest tiran criminal stăpânea Egiptul, țara iubită a
zeilor, călcând în picioare legea lui Maat.
Calea tânărului scrib era deci stabilită: trebuia să-l împiedice pe acest
despot asasin să facă rău în continuare.
Dar rămâneau încă multe întrebări fără răspuns. De ce îl răpiseră pirații?
De ce, pe insula lui Ka, un șarpe uriaș îl întrebase pe naufragiat, într-un vis,
dacă va fi în stare să-și salveze lumea? De ce căpitanul numise răpirea
tânărului „secret de stat”? De ce bătrânul său învățător, un scrib din satul
Medamud, îi prezisese așa: „Oricare ar fi încercările, voi fi mereu alături de
tine pentru a te ajuta să-ți împlinești destinul pe care nu-l cunoști încă”?
Cât despre încercări, Iker trecuse prin multe, dar misterul rămânea neatins.
Măcar o să se dovedească folositor ucigându-l pe Sesostris.
În locuința sa atribuită de administrație, tânărului scrib nu-i lipsea nimic.
Nu avea decât să-și vadă de frumoasa lui carieră, îngrijindu-se doar să
dobândească slujbe tot mai înalte.
O încăpere mică, destinată cultului strămoșilor, o modestă sală de
primire, un dormitor, o baie, o bucătărie, o pivniță, o terasă, mobilier puțin,
dar solid, ce-și putea dori mai mult? Dar Iker nici măcar nu observa această
îndestulare, într-atât mintea lui era concentrată către singurul său țel,
neînchipuit de greu de atins.
Adesea se gândea la tânăra preoteasă de care se îndrăgostise și pe care,
probabil, nu avea s-o mai revadă vreodată. Pentru ea se străduise să se
desăvârșească în îndeletnicirea de scrib, ca să n-o dezamăgească dacă ar
mai fi întâlnit-o vreodată și i s-ar fi ivit ocazia să-și dezvăluie sentimentele.
Mult timp se încăpățânase să creadă în acest miracol. Acum însă, știa ca ea
nu era decât un vis minunat și cu neputință de atins.
Răgetele lui Vânt-de-Miazănoapte îl smulseră pe Iker din nefericita sa
meditație.
― M-am întors! strigă Sekari. Tu dă-i măgarului să mănânce, iar eu mă
duc să pregătesc supa.
― A fost bună recolta?
― Mi s-au înverzit mâinile.
 Bucatele gătite de Sekari nu erau alcătuite doar din legume. Grădinarul
adăugase bucăți de carne și de pește, pâine, chimen și sare. Mâncarea
aceasta ținea de foame și-ți îngăduia să petreci o noapte liniștită până la
masa de dimineață.
După ce scăpase de la moarte, împreună cu Iker, în minele de turcoaze
din Sinai, Sekari îi ieșise din nou în cale vechiului său tovarăș, la Kahun,
unde devenise slujitorul său, plătit de primărie. Câștigurile din grădinărit îi
completau modesta sa simbrie, căci își vindea scribilor o parte din recolte.
După ce Iker îl duse pe Vânt-de-Miazănoapte în grajd, se întoarse în casă
abătut.
― N-ai un aer prea vesel, bagă de seamă Sekari. De ce nu iei partea bună
a vieții? Îmbracă-te cu pânzeturi fine de in, plimbă-te prin grădini frumoase
și mergi la ospețe, respiră parfumul florilor, îmbată-te, petrece! Viața e așa
de scurtă, că se duce ca un vis. Uite, dacă vrei, am să te prezint unei tinere
foarte drăguțe. Din pletele ei face un laț ca să-i prindă pe bărbați în
capcană. Cu inelul ei îi însemnează cu fier roșu. Degetele ei sunt frunze de
crin. Gura? Un boboc de lotus, iar sânii ― mandragore. Dar mai înainte să
te lași cucerit, mănâncă!
Iker abia se atinse de capodopera lui Sekari.
― N-ai să-ți recapeți buna dispoziție flămânzind. Vrei altceva?
― Nu, supa e delicioasă, dar n-am poftă de mâncare.
― Ce te chinuie, Iker?
― Chiar dacă nu voi izbuti să pricep de ce faraonul a hotărât să mă
ucidă, pe mine, un biet scrib, tot trebuie să fac ceva.
― Să faci, să faci… Ce vrea să însemne asta?
― Când cunoști rădăcina răului, nu trebuie cu orice chip s-o distrugi?
― Voi, scribii, născociți mereu înțelesuri pentru orice! Eu sunt un om
simplu și te sfătuiesc să te ferești de încurcături. Ai o casă, o slujbă, un
viitor asigurat… De ce cauți necazurile?
― Are însemnătate numai ceea ce-mi dictează conștiința.
― Dacă începi să rostești vorbe mari, mă zăpăcești. Sunt nevoit totuși
să-ți spun că…
Sekar se posomorî.
― O descoperire tristă, mărturisi el, dar poate n-ai chef să afli.
― Dimpotrivă!
― E vorba despre fildeșul magic care-ți proteja somnul.
 ― L-ai găsit?
― Da și nu… Hoțul l-a făcut fărâme și l-a împrăștiat printre buruieni.
Poate e chiar bărbatul care te-a atacat și al cărui leș a fost pescuit într-un
canal. Nu e cu putință să lipim amuleta la loc. Pentru mine, ăsta nu-i un
semn bun. Orice planuri ai avea, te povățuiesc să renunți.
― Îmi rămân micuțele amulete pe care mi le-ai dat tu, îi reaminti Iker.
Oare nu sunt bine apărat de șoimi, încarnări ale zeului ceresc Horus, și de
babuinii lui Thot, stăpânul scribilor?
― Sunt prea mici amuletele acelea! În locul tău, nu m-aș încrede în ele
prea tare.
Sekari își termină porția de supă, sub privirile pierdute ale lui Iker.
― Data viitoare voi adăuga și mirodenii. Și-acum, ce-ar fi să mergem la
culcare? Mâine ne trezim devreme.
Iker consimți.
Sekari întinse o rogojină dintre cele mai bune pe pragul căsuței. De când
cu atacul căruia Iker ar fi trebuit să-i cadă victimă, slujitorul său lua
anumite măsuri de precauție în fiecare noapte.
*
Când fu convins că Sekari dormea adânc, Iker părăsi locuința, trecând
prin terasă. După ce se asigură că nu-l urmărea nimeni, se strecură pe o
străduță de o curățenie fără cusur și așteptă aici îndelung.
Kahun era un oraș remarcabil. Construit după legile proporției divine, se
împărțea în două cartiere principale. Cel vestic cuprindea 200 de case de
mărime mijlocie, cel estic adăpostea mai multe case mari cu grădini, dintre
care unele numărau și câte 70 de încăperi. În nord-est, se găsea uriașa
reședință a primarului, înălțată pe un fel de acropolă.
Iker nu mai știa ce să creadă despre acest demnitar de seamă. Pe de o
parte, primarul îl luase în slujba lui, apoi îi înlesnise cariera; dar pe de alta,
era, prin forța împrejurărilor, un slujitor credincios al faraonului. Oare
tânărul scrib nu reprezenta doar o piesă mutată încoace și-ncolo pe tabla
unui joc ale cărui reguli nu le cunoștea?
Cum nimic nu tulbura liniștea împrejurimilor, Iker se îndreptă spre locul
stabilit pentru întâlnire. Nici primarul, nici mai-marele său, Heremsaf, nu
aflaseră despre legăturile lui cu tânăra asiatică, Bina, o servitoare care nu
știa să citească sau să scrie, dar care lupta, ca și el, împotriva tiraniei lui
Sesostris.
 Tânăra îl aștepta într-o casă părăsită. De îndată ce Iker păși înăuntru, fata
închise ușa și îl trase după ea într-o încăpere unde fuseseră depozitate
cândva urcioare, și unde nicio ureche curioasă n-ar fi putut să le surprindă
discuția.
Bina era brunetă, spontană și fermecătoare.
― Ai fost prudent, Iker?
― Mă socotești un neisprăvit?
― Nu, bineînțeles că nu! Dar mi-e frică, mi-e atât de frică… N-ar trebui
să mă liniștești?
Bina se cuibări la pieptul scribului, dar el nici nu se clinti. De fiecare dată
când ea încerca să-l cucerească, chipul tinerei preotese îi revenea în minte
și îi gonea orice dorință de a ceda avansurilor complicei sale.
― Nu avem prea mult timp, Bina.
― Într-o zi, acest oraș va fi al nostru și nu vom mai fi nevoiți să ne
ascundem. Dar drumul este încă lung, Iker. Doar cu ajutorul tău vom izbuti
să ajungem la capăt.
― Eu nu sunt așa de sigur.
― Încă mai șovăi?
― Nu sunt un ucigaș.
― Să-l omori pe Sesostris înseamnă să faci dreptate.
― Aș mai avea nevoie de unele dovezi ale vinovăției sale.
― Ce mai vrei?
― Să văd arhivele.
― Va dura mult?
― Nu știu. Însărcinările mele de acum nu-mi îngăduie așa ceva și va
trebui să înaintez în funcție, ca să pot răscoli arhivele fără să atrag atenția
primarului și a lui Heremsaf.
― Ce speri să descoperi, Iker? Știi deja că faraonul e singurul
răspunzător de toate nenorocirile tale și ale țării. Înțelegi că împrejurările
sunt primejdioase. De aceea nu ai dreptul să renunți!
― Mă vezi tu, Bina, înfigând un cuțit în inima unui om?
― Vei avea acest curaj, sunt sigură!
Iker se ridică și păși printre cioburile de vase. Unul dintre ele se sparse
sub talpa lui și Iker își dori ca uciderea monstrului să fie la fel de simplă.
― Sesostris continuă să-mi nimicească poporul, zise tânăra cu emoție.
Mâine, îl va distruge și pe-al tău, din cauza războiului care va începe
curând. Nu departe de aici, guvernatorul Khnum-Hotep a ridicat o armată
întreagă pentru a se împotrivi tiranului, dar câte săptămâni va putea să
reziste?
― De unde ai aceste informații?
― De la aliații noștri care vor sosi curând la Kahun, sper. Cu ei, puterile
noastre se vor înzeci.
― Și cum vor intra în oraș?
― Nu știu, Iker, dar vor reuși. Ai să vezi, ajutorul lor va fi neprețuit.
― E o nebunie, Bina.
― Te asigur că nu! Nu există nicio altă cale de a scăpa de această
asuprire și tu vei fi brațul înarmat care ne va dărui libertatea. Se află, oare,
pe lume o soartă mai măreață? Atacându-te, Sesostris a dezlănțuit o forță în
stare să-l distrugă.
Ultimele cuvinte ale Binei îl convinseră pe scrib că înainta pe drumul cel
bun. Totuși, țelul rămânea îndepărtat și șansele de a-l atinge păreau foarte
slabe.
― Îți împărtășesc îndoielile și neliniștile, Iker. Dar curând n-o să mai
fim singuri.
*
Întins pe terasă, Iker nu dormi toată noaptea. De data aceasta, planul său
prindea contur și se simțea capabil să-l ducă la bun sfârșit. Nimic nu i se
părea mai greu de îndurat decât nedreptatea, indiferent dacă era săvârșită de
un rege sau de un sărac. Și chiar dacă nimeni în afara lui nu avea să se
ridice contra ei, el tot nu va da înapoi.
Un strigăt de durere, provenind de jos, îl făcu să tresară.
― Nu sunteți în toate mințile? protestă Sekari cu aprindere. Nu trezești
un om cu lovituri de picior în spate!
Iker coborî să vadă ce se petrece.
Doi soldați stăteau în fața casei lui.
Bastoanele pe care le purtau cu ei nu aveau deloc un aer liniștitor.
În picioare, posomorât încă, Sekari își pipăia posteriorul.
― Cine e ăsta? îl întrebă pe Iker cel mai în vârstă dintre soldați.
― Sekari, servitorul meu.
― Doarme întotdeauna pe prag?
― E o măsură de prevedere.
 ― Cu un voinic care se trezește așa de greu, eu, unul, m-aș simți mai
degrabă în primejdie! Dar nu pentru el am venit. Scribul Heremsaf îți cere
să i te înfățișezi degrabă.
Și cei doi trimiși se îndepărtară.
„Cel puțin, gândi Iker fără să se miște, nu mi-au legat mâinile și nu mă
târăsc pe străzile orașului ca pe un tâlhar de rând!“
Din nefericire, dacă Heremsaf îl chema în acest fel însemna că-i ghicise
intențiile. Iker avea să fie arestat și condamnat. Singura sa scăpare era fuga,
dar paznicii porții celei mari a orașului l-ar fi lăsat să iasă?
3.
Sesostris numise orașul construit la Abydos „Cetate întărită” pentru a
incarna prima din cele două valori respectate de toți faraonii: stăruința. Cea
de-a doua, veghea, sau, mai precis, trezirea lui Osiris cu ocazia reînvierii, le
conferea monarhilor Egiptului dimensiunea supranaturală, care le permitea
să clădească monumente durabile.
Faraonul cercetă el însuși tabla cu planificarea muncii preoților
temporari, împărțiți în cinci echipe care urmau una după alta.
În fața uriașului, răspunzător de întocmirea planului, un om mărunt și
nervos nu se putea împiedica să nu tremure.
― Dacă mi-ai respectat poruncile și ți-ai îndeplinit corect îndatorirea, de
ce ți-e frică?
― Privilegiul de a vă întâlni, Luminăția Voastră, și…
― Nici tu, nici eu nu avem privilegii. Suntem doar slujitori ai lui Osiris.
― La fel gândesc și eu, Luminăția Voastră, și…
― Cum se desfășoară lucrul?
― Mai multe grupuri de preoți cărora li se încredințează sarcini precise
alcătuiesc o echipă. Niciunul nu trebuie să îl încurce pe celălalt și toate
obligațiile sunt îndeplinite la timpul lor.
Apoi bărbatul începu o cuvântare lungă și amănunțită, în care pomeni de
îngrijirea statuilor, de ștergerea vaselor de purificare, de prepararea
uleiurilor pentru iluminat, astfel încât să nu răspândească fum, de alegerea
merindelor ce urmau să fie depuse pe mesele de ofrandă, apoi de împărțirea
lor. Îi spuse regelui numele și simbriile gardienilor, ale șefilor de atelier, ale
pictorilor, ale grădinarilor, ale brutarilor, ale berarilor, ale măcelarilor, ale
pescarilor, ale celor care pregăteau uleiuri parfumate, fără a-l uita nici pe cel
mai neînsemnat purtător de ofrande.
― Fiecare dintre ei este controlat de paznici care țin un registru unde
sunt trecute zilele și orele de venire și de plecare, precum și pricinile
întârzierilor sau ale absențelor.
― Până acum, câți preoți temporari au fost izgoniți pentru săvârșirea
unor greșeli grave?
― Niciunul, Luminăția Voastră! răspunse, mândru, bărbatul.
― Iată dovada nepriceperii tale.
― Luminăția Voastră, eu…
― Cum poți să-ți închipui, fie și o singură clipă, că ai atins
desăvârșirea? Ori încerci să mă înșeli, și aceasta-i o greșeală de neiertat,
ori te încrezi în rapoartele întocmite în pripă de oamenii tăi, ceea ce nu-i o
greșeală mai puțin primejdioasă. De îndată ce voi numi pe altcineva în
locul tău, vei părăsi Abydosul.
Vizitând atelierele, magaziile, măcelăriile și brutăriile, Sesostris
observase mai multe încălcări ale regulilor ce priveau paza. Sobek Păzitorul
luă numaidecât măsurile ce se impuneau. Apoi regele îl primi pe maestrul
de operă, care avea chipul marcat de oboseală.
― Întâmpini necazuri?
― Nimic demn de luat în seamă, Luminăția Voastră. Mulțumită ocrotirii
oferite de preotesele lui Hathor, uneltele nu se mai rup și cioplitorii în piatră
nu se mai îmbolnăvesc. De aceea sunt fericit să vă dau de veste că lucrările
de pe șantier s-au încheiat, pictorii au isprăvit în dimineața aceasta ultimul
chip divin, cel al lui Isis. Templul vostru este pregătit să dea naștere lui Ka,
la fel ca și locașul vostru de veci. Când doriți să însuflețiți aceste comori?
― Chiar mâine.
La Teba, ceremoniile erau însoțite de o veselie generală. Dar la Abydos,
chiar și berarii aveau de îndeplinit o însărcinare în slujba lui Osiris. Și în
împrejurările de acum, orice manifestare de bucurie ar fi fost
necuviincioasă.
Sub privirile preoteselor și ale preoților permanenți, Sesostris așeză în
încăperea aflată la temelia templului său 24 de bucăți mari de metal și
pietre prețioase, printre care aur, argint, lapislazuli, turcoaz, jasp și
comalină. Scoase din măruntaiele muntelui, aceste materiale intrau în
alcătuirea ochiului lui Horus, cel mai puternic dintre talismane.
 Apoi purtătorii și purtătoarele de ofrande se îndreptară în procesiune spre
sanctuar pentru a le înzestra cu cele trebuincioase: bazine de purificare,
cupe, vase, sipete, altare, cădelnițe, țesături, bărci formau comoara
templului cu tavan de aur și lapislazuli, cu podea de argint și uși de aramă.
― Voi celebra azi cele trei ritualuri, al dimineții, al miezului zilei și al
serii, grăi faraonul, astfel ca puterile nepământene să păstreze treaz spiritul
acestui loc, adăpost al divinităților, și nu al oamenilor. Menirea sa va fi
aceea de a răspândi în jur energie.
Tânăra preoteasă vedea astfel împlinindu-se profețiile scrierilor pe care le
deslușise în Locașul Vieții și care vorbeau despre neasemuita importanță a
regelui Egiptului, stăpânul creației riturilor. El aducea ordinea în locul
dezordinii, adevărul în locul minciunii și dreptatea în locul greșelii.
Aceasta era deci calea de a aduce armonia cerească în mijlocul oamenilor:
îndeplinirea ritualurilor la timpul lor și existența unui faraon în stare să-și
împlinească misiunea.
― Fie ca lumina să inunde altarele! porunci Sesostris.
Vasele în care ardeau esențele parfumate răspândiră miresme suave.
Flori, carne, legume, plante aromate, cupe cu apă, vin și bere, pâini de
forme și mărimi diferite fură depuse pe mesele de ofrandă din diorită, din
granit și din alabastru. Toate aceste bogății erau dăruite divinităților pentru
ca ele să se bucure de aspectul lor delicat și să se hrănească din ele.
Ofranda întărea legătura dintre partea văzută și cea nevăzută a lumii.
Datorită ei, creația se reînnoia.
Sesostris pătrunse în templul acoperit, unde puteau intra doar câțiva
sacerdoți însărcinați să-l reprezinte. În acest loc interzis neinițiaților, ei
trebuiau să fie chezășii integrității divine și să respingă fără odihnă forțele
haosului care încercau să distrugă acest teritoriu al lui Maat.
În capătul sanctuarului, se găsea movilița primordială spre care cobora
tavanul și se înălța podeaua. Ieșită din apele începuturilor, în prima
dimineață a lumii, ea era soclul pe care Creatorul își ridica, fără încetare,
lucrarea.
În penumbra Sfântului Sfinților se dezvăluia ținutul luminii ale cărui
porți fură deschise de faraon. În inima cerului puterilor, regele făcu să
renască începutul.
― Atâta vreme cât universul se va sprijini pe cei patru stâlpi ai săi, zise
monarhul, atâta vreme cât apele se vor revărsa la timpul potrivit, atâta
vreme cât cei doi aștri vor domni peste noapte și peste zi, atâta vreme cât
stelele vor rămâne pe cer, iar decanii își vor îndeplini sarcinile, atâta vreme
cât Orion va face ca Osiris să poată fi zărit, acest templu va fi etern
asemenea cerului.
*
Însuflețirea templului încetinise uscarea salcâmului lui Osiris.
Înconjurându-l cu energii binefăcătoare, templul înalță un zid magic care
apăra Arborele vieții de noi atacuri, fără a înlătura însă pricina răului.
Dar momentul pentru altfel de înfăptuiri se apropia. Așa că, regele îi
strânse pe membrii Cercului de aur din Abydos pentru a lua o hotărâre.
― Un singur guvernator de provincie refuză să se supună, reaminti
asprul general Nesmontu. Să pornim la atac împotriva lui Khnum-Hotep, ca
să stârpim orice urmă de răzvrătire. Când Egiptul va fi cu adevărat unit,
salcâmul va înverzi din nou.
Tot mai robust și în putere, bătrânul ofițer nu avea obiceiul să vorbească
pe ocolite. Indiferent la onoruri, nu trăia decât pentru măreția Celor Două
Regate. Și cine o reprezenta cel mai bine, dacă nu faraonul Sesostris pentru
care era gata să-și dea viața?
― Sunt de aceeași părere cu Nesmontu, declară generalul Sepi. Chiar
dacă această înfruntare va face multe victime de ambele părți, nu poate fi
ocolită.
Înalt, slab și autoritar, Sepi fusese mâna dreaptă a guvernatorului
provinciei Iepurelui, Djehuty, devenit acum credincios lui Sesostris.
Primind o sarcină specială din partea Cercului de aur, generalul îl
convinsese treptat pe Djehuty să evite un conflict cu urmări dezastruoase.
Aflat în fruntea uneia dintre cele mai strălucite școli de scribi din țară, Sepi
nu se înflăcăra niciodată. Chibzuit și cumpătat, ura pornirile războinice.
― Mă tem de violență, mărturisi Purtătorul sigiliului regal Sehotep, un
bărbat de vreo 30 de ani, elegant și distins, cu o privire ce sclipea de
inteligență, dar mă alătur lui Nesmontu și lui Sepi, căci Khnum-Hotep nu
se va închina faraonului de bunăvoie. Cu el, tratativele nu au sorți de
izbândă. Chiar dacă a rămas singurul guvernator care se împotrivește
Luminăției Sale, nu-și va recunoaște greșeala și va prefera să verse sânge
pentru a-și păstra privilegiile.
Pleșuvul se mulțumi să dea din cap în semn de aprobare. Pe Marele Preot
din Abydos nu-l interesau deloc frământările lumii din afară, dar fusese
izbit de faptul că oameni cu firi atât de diferite, cum erau Nesmontu, Sepi și
Sehotep, împărtășeau același gând.
― Încleștarea se anunță cumplita, prezise Marele Trezorier Senankh, un
bărbat de vreo 40 de ani, vesel, mare amator de mâncăruri rafinate și iscusit
administrator. Khnum-Hotep este bogat, iar trupele sale, puternice. Se va
bate cu încrâncenare. Să credem lupta câștigată dinainte ar fi o dovadă de
trufie.
― Nu spun că nu-i așa, interveni generalul Nesmontu, dar acesta nu-i un
motiv ca să șovăim și să nu ducem până la capăt ce-am început.
― Sunteți siguri, întrebă regina, ca Khnum-Hotep se folosește de forța
lui Seth și face să se usuce salcâmul lui Osiris?
― Nu mai există nicio îndoială, răspunse Nesmontu, căci ceilalți
guvernatori s-au dovedit nevinovați. Setea lui de mărire îl împinge să
stăpânească peste tot ținutul de la Miazăzi. Și cum monarhul îi încurcă
planurile, se răzbună atacând însăși inima Egiptului.
― Și dacă are complici? sugeră Sehotep.
― E o posibilitate de care trebuie să ținem seamă, grăi îngândurat
generalul Sepi. Khnum-Hotep a controlat multă vreme drumurile folosite de
negustori punându-le în legătură cu Asia. Poate a găsit în afara țării aliați
care sunt dornici să vadă slăbind puterea faraonilor.
― E doar o simplă bănuială, obiectă Senankh.
― Dar ușor de verificat, se repezi Nesmontu. Să zdrobim armata lui
Khnum-Hotep, să-l prindem și să-l luăm la întrebări. Credeți-mă, o să ne
spună adevărul.
― Luminăția Voastră cunoaște părerea singurului membru al Cercului de
aur care lipsește din pricina unei misiuni secrete?
― Nu voi vorbi în numele său.
― Însă eu, care sunt destul de apropiat de el, rosti Sepi, nu mă îndoiesc
că ar fi consimțit să pornim atacul.
― Reținerile tale înseamnă că te împotrivești? îl întrebă regele pe
Senankh.
― Desigur că nu, Luminăția Voastră. Dar când mă gândesc la pierderea
atâtor vieți omenești în timpul unui război civil, mă cuprinde deznădejdea.
Totuși, știu că nu avem de ales și voi face tot ce-mi stă în putere ca
tezaurul să sufere cât mai puțin.
 ― Cum toți membrii Cercului de aur au încuviințat, grăi Sesostris, să ne
pregătim să-l atacăm pe Khnum-Hotep și să recucerim provincia Oryx.
Regina și Marele Trezorier să pornească spre Memphis ca să se îngrijească
de treburile ce nu suferă amânare. Dacă voi pieri în luptă, Marea Soție
regală va domni și, împreună cu supraviețuitorii Cercului de aur și ai Casei
Regelui, va hotărî cine o să urmeze la tron.
*
Înaintea luptei ce amenința să însângereze Egiptul, Sesostris se bucura de
pacea și de liniștea din Abydos. Desigur, ele erau tulburate din pricina
uscării salcâmului, dar păstrau încă amintirea vârstei de aur când inițiații
învingeau moartea datorită celebrării misterelor lui Osiris.
Tocmai pentru a salva aceste valori neprețuite, faraonul trebuia să
înăbușe răzmerița lui Khnum-Hotep, să-l supună și să-l facă să
mărturisească. Dacă Sesostris izbutea să distrugă această cetate a lui Seth și
să unească Cele Două Regate, ar fi dispus de o forță nouă căreia, până
acum, îi simțise adesea lipsa.
Pe chei, tânăra preoteasă recita formulele de protecție pentru călătorie, în
fața ochiului întreg pictat iar, de curând, la prora corăbiei regale. Sobek
Păzitorul îi verificase el însuși pe toți corăbierii și scotocea pentru a treia
oară prin cabina monarhului, chiar înaintea plecării.
― Când socotiți că vă veți întoarce, Luminăția Voastră? întrebă tânăra
femeie.
― Nu știu.
― Războiul se apropie, nu-i așa?
― Osiris, primul dintre faraoni, domnește peste o țară unită ale cărei
provincii, fără să-și piardă înzestrările proprii, trăiesc în armonie. Am
datoria să-i duc lucrarea mai departe. Fie că mă întorc sau nu, tu
îndeplinește-ți-o pe a ta!
Pe când corabia se îndepărta de țărm, Sesostris nu reușea să-și desprindă
ochii de la priveliștea neasemuită a Abydosului, înălțat pentru vecie de
Osiris.
4.
La fiecare trei luni, străjile însărcinate să vegheze asupra intrărilor în
orașul Kahun erau reînnoite. Soldații se repartizau în cele patru colțuri și
nu lăsau să pătrundă în oraș decât persoane cunoscute și pe cei care aveau
documente ce le îngăduiau să petreacă un timp înăuntru. Convins că avea să
fie arestat, Iker nici măcar nu încercă să-i înfrunte și se îndreptă, cu fruntea
sus, spre locuința lui Heremsaf, mai-marele său.
Înainte de a fi aruncat în temniță, osândit la muncă silnică sau chiar
executat, Iker voia să-i dezvăluie lui Heremsaf gândurile sale cele mai
tainice. Neîndoielnic, nu avea niciun rost, căci înaltul funcționar îl slujea pe
Sesostris. Dar rostind adevărul, poate că alții își vor da seama de tirania
faraonului și un braț înarmat va izbuti să-l ucidă.
Când pornise să se înfățișeze înaintea judecătorului său, Iker luase cu
sine minunatele lui unelte de scrib, pe care le primise în dar de la
învățătorul său, generalul Sepi. Celui care avea să-l învinuiască îi va
încredința paletele sale, pensulele, cuțitașele pentru răzuit, gumele și vasele
cu cerneală. În acest chip avea să tragă linie pentru totdeauna după trecutul
său.
Heremsaf savura ultimele felii subțiri de praz pe care le îndepărta de
brânza proaspătă amestecată cu usturoi. Când Iker păși înăuntru, Heremsaf
nu-și ridică privirea, menținându-și atenția asupra mâncării favorite.
Cu fața pătrată, cu mustața scurtă și tăiată îngrijit, Heremsaf era una
dintre persoanele cele mai de vază din Kahun. Intendent al piramidei lui
Sesostris II și al templului lui Anubis, el controla în fiecare zi livrările de
carne, pâine, bere, uleiuri și parfumuri, cerceta amănunțit însemnările
scribilor contabili, verifica orele de lucru în plus ale slujbașilor săi și se
încredința că hrana era împărțită corect. Se trezea devreme, se culca târziu
și aproape că ajunsese să uite ce era aceea odihnă.
Iker îi datora prima sa slujbă și toate înlesnirile de care se bucurase,
însoțite de un sfat: „Nimic nu trebuie să scape atenției tale”. Dar în timpul
muncii încredințate de mai-marele său, Iker descoperise mânerul unui cuțit
pe care era scrijelit numele Fulgerului, corabia care îl condusese cândva
spre moarte. Simplă întâmplare sau tânărul scrib era doar o jucărie în
mâinile lui Heremsaf? Neîngăduindu-i lui Iker să citească documentele din
arhivă, îi dovedea de fapt că între el și primar, supus credincios al
faraonului, exista o înțelegere secretă. Totuși, scribul nu avea nimic anume
să-i reproșeze, căci nu știa cu certitudine pe ce să se bizuie.
Dar astăzi, Heremsaf urma să-și scoată masca. Adevăratul lui plan fusese
să-i întindă capcane lui Iker, nădăjduind ca tânărul să săvârșească o
greșeală care să-l ducă la pieire. Având acum informații hotărâtoare, putea
deci să-i dea ultima lovitură.
― Trebuie să stăm de vorbă, Iker.
― Vă stau la dispoziție.
― Îmi pari foarte nervos, fiule. Ai necazuri?
― Chiar asta aștept să-mi spuneți.
― Te temi că sunt nemulțumit de tine, nu-i așa? Ei bine, ia să vedem! Ai
descâlcit treaba aceea încurcată cu hambarele, ai stârpit șobolanii și
șoarecii din oraș, ai făcut inventarul vechilor depozite și ai pus în ordine,
cu o iuțeală de necrezut, biblioteca din templul lui Anubis. Înșiruirea mea ți
se pare corectă?
― N-am nimic de adăugat.
― Isprăvi tot una și-una, ce zici?
― Nu eu sunt în măsură să judec.
― Chiar dacă vrei să te arăți urâcios, eu n-am să-mi schimb nici părerea,
nici hotărârea.
― Dar nici nu mă așteptam la așa ceva. Iată uneltele mele de scrib.
Heremsaf își ridică, în sfârșit, capul.
― De ce dorești să te desparți de ele?
Iker râmase fără glas.
― Să știi, fiule, că nu primesc niciun fel de dar, de la nimeni. Ar trebui
să-ți ceri iertare pentru această nechibzuință, dar nu-ți stă în fire. Mai bine
să uităm… dacă pronunț chiar și cea mai mică mustrare împotriva celui mai
priceput tânăr scrib din Kahun, primarul mă va pedepsi. Favorul pe care ți-l
face mi se pare nefiresc de mare, însă sunt nevoit să mă supun. Dar să nu ți
se urce la cap. Invidioșii nu vor lipsi și vor ști să profite de cea mai
măruntă greșeală de-a ta. Fii deci cu mare băgare de seamă și nu te lăuda
cu averea dobândită.
― Averea mea… despre ce vorbiți?
― Despre faptul c-ai să te muți. Primarul îți oferă o casă nouă, mai
încăpătoare și mai bine așezată. Iată-te și stăpân!
― Dar de ce atâta dărnicie?
― Te numeri, de acum încolo, printre cei mai de vază scribi din Kahun,
fiule, și toate ușile din oraș îți vor fi deschise.
― Va trebui să mă îngrijesc în continuare de biblioteca din templul lui
Anubis?
 ― Bineînțeles, căci noi manuscrise vor fi mutate acolo săptămâna
aceasta. Tu ești cel mai potrivit ca să le rânduiești cum se cuvine. După
părerea mea, vei fi chemat cât de curând la primărie ca sfetnic al primarului.
Atunci, n-am să mai fiu mai-marele tău și vei fi nevoit să te descurci singur
în fața slujbașilor care se spetesc acolo de mult timp. Să n-ai încredere în
ei, căci nu-i prețuiesc pe cei tineri care le-ar putea lua locul. Ești mulțumit
de servitorul tău?
― Sekari? Îl socotesc drept un prieten care muncește pentru mine o parte
din zi.
― De acum va lucra doar pentru tine, întreaga zi. Casa ta trebuie să fie
bine îngrijită, căci e în joc renumele tău. O zi bună, scribule Iker! Și eu, și
tu avem o mulțime de treburi.
*
― Am avut un vis de necrezut, îi destăinui Sekari lui Iker. Se făcea că
mâncam carne de măgar. Cei care știu să tălmăcească visele spun că asta
înseamnă o slujbă mai bună fie pentru mine, fie pentru cineva care mi-e
apropiat.
― Visul nu te-a înșelat, primarul mi-a dat o altă casă, mai mare.
Sekari nu-și putu împiedica un fluierat de admirație.
― Ca să vezi… Devii cu adevărat un om însemnat în orașul ăsta. Când
mă gândesc la toate clipele urâte prin care am trecut amândoi, îmi vine să-i
mulțumesc sorții. Și când te muți?
― Îndată.
― Atunci să ne apucăm de strâns lucrurile.
― Se vor îngriji de ele slujbașii primăriei.
Iker, Sekari și Vânt-de-Miazănoapte porniră spre locul descris de
Heremsaf, o străduță curățică, situată în frumosul Kahun, nu departe de
uriașa casă cu grădină a primarului.
― Asta să fie? se minună Sekari.
― Chiar ea.
― Dar nu e cu putință… Cât e de frumoasă, și pe deasupra proaspăt
văruită. Are etaj și ditamai terasa. Ai să mai vorbești cu mine de-acum?
― Bineînțeles, căci o să locuiești aici ca intendent.
― Nu-mi vine să cred! Așteaptă, să nu intrăm ca niște sălbatici! Mă duc
să caut cele trebuincioase.
 Sekari se întoarse după puțin timp cu un vas umplut cu apă parfumată, pe
care îl așeză pe prag.
― Nimeni nu va păși înăuntru fără să-și spele mâinile și picioarele.
Stăpâne, ți se cuvine onoarea de a fi primul.
În încăperea rezervată cultului strămoșilor, Sekari adulmecă aerul.
― Au stropit bine pereții cu pastă de usturoi pisat și înmuiat în bere,
băgă el de seamă. Nici șerpii, nici scorpionii, nici duhurile rele n-o să ne
deranjeze.
O sală de primire, trei dormitoare, camere pentru baie, o bucătărie largă,
o pivnița ce-și merita numele… Vrăjit, Sekari le străbătu de câteva ori.
― Și… mobila?
― Cred că urmează să vină.
Mai mulți lucrători ai primăriei aduseră o cantitate impresionantă de
obiecte. Sub ochiul atent al lui Vânt-de-Miazănoapte, Sekari îi obligă să-și
spele mâinile și picioarele înainte de a-și depune prețioasele poveri în
locurile potrivite.
Coșurile și lăzile în care puteau fi rânduite alimentele, îmbrăcămintea,
sandalele și obiectele de toaletă i-ar fi mulțumit până și pe cei mai
pretențioși. Dreptunghiulare, alungite, ovale sau cilindrice, erau făcute din
stuf împletit cu frunze de palmier, fie din lemn cu capace frumos
împodobite care se închideau cu ajutorul unor sforicele. Cât despre rogojini,
acestea erau de cea mai bună calitate, bucățile de stuf și fâșiile din țesătură
de în alcătuind pătrate și romburi colorate diferit. Unele aveau să fie
așternute pe jos, altele agățate la ferestre ca să împiedice razele soarelui să
pătrundă înăuntru.
Mesele joase și scăunelele cu trei picioare erau elegante și trainice, dar
Sekari aprecie cel mai mult scaunele de culoarea paiului, cu picioarele
pătrate și cu spătarul curbat după forma spatelui. Și ce cusur ai fi putut,
oare, găsi superbelor lămpi alcătuite dintr-o bază de calcar și un picior
subțire din lemn ce imita o tulpină de papirus, în vârful căreia se găsea un
vas din bronz pentru uleiul de iluminat?!
Cu răsuflarea tăiata, Sekari se așeză pe un scaun.
― Ai fost cumva numit ajutorul primarului?
Apoi slujitorii aduseră lucrurile cele mai uimitoare: trei paturi, câte unul
pentru fiecare cameră, cu așternuturi așa cum Sekari nu mai văzuse
niciodată. Pipăi încetișor mănunchiurile de cânepă împletită fixate într-o
ramă de lemn împodobită cu chipurile zeului Bes și al zeiței-hipopotam
Tueris, care, înarmați cu cuțite, înălțau victorioși deasupra capului
corpurile șerpilor uciși și protejau somnul celui care se odihnea în aceste
paturi. Apoi Sekari își puse capul pe pernele umplute cu lână și căzu în
extaz când își plimba mâna peste cearșafurile din cea mai fină pânză de in.
― Închipuie-ți cum va fi, Iker, să dormi în ele, mai ales dacă le
parfumezi… Nicio fată n-ar rezista! Le văd pe cale să…
Răgetul lui Vânt-de-Miazănoapte îl întrerupse pe Sekari din visele sale.
În apropierea casei, măgarul tocmai descoperise o grădină micuță și un
grajd cu acoperișul din frunze de palmier. Acolo găsi un culcuș de paie
curate și un jgheab plin de cereale, de legume și scaieți, al căror gust Vânt-
de-Miazănoapte îl socotea fără pereche. Era de la sine înțeles că animalul se
bucura de această mutare.
Trei flăcăi voinici se iviră în ușa casei.
― Unde e pivnița? întrebă primul.
Sekari alergă degrabă înaintea lor.
― De ce?
― Am adus urcioare cu bere din partea primarului.
Sekari privi vasele cu gâtul strâmt, arse bine în cuptorul olarului și
prevăzute cu două toarte. Dopurile din lut garantau o băutura de calitate.
― Bine… Veniți cu mine!
De-abia fură așezate urcioarele la locul lor, că apăru încă un slujitor
purtând un veșmânt din pânză de in nealbită, alcătuit din două bucăți
identice, cusute la mijloc.
― Acesta e cel mai nou model, îl lămuri el pe Iker. Veșmântul coboară
de la piept până la pulpa piciorului. Cele două vârfuri mai lungi ale
triunghiului se înnoadă în jurul mijlocului, la brâu. Vârful mai scurt se
aduce din spate în față printre coapse și se leagă de celelalte două în dreptul
pântecelui. Dacă totul e făcut cum trebuie, țesătura înfășoară corpul de
două ori.
Iker îl probă fără să stea pe gânduri și fu mulțumit de rezultat.
― Și asta e pentru servitor.
Sekari primi o matură grozavă din fibre lungi de palmier, îndoite și
strânse în mănunchiuri.
În timp ce Sekari își încerca noul instrument de lucru, Iker privi îndelung
un obiect neobișnuit care nu avea ce căuta printre lucrurile sale: un vas
pentru farduri, reprezentând o femeie care înota, goală, ținându-și capul
ridicat și purtând în mâini o cupă ovală în formă de rățoi. Ea era Nut, zeița
Cerului, iar el, Geb, zeul Pământului. De unirea lor depindea mișcarea
aerului și a luminii care făceau cu putință viața pe pământ.
Și deodată se ivi ea.
Datorită micului obiect, Iker o văzu parcă aievea pe tânăra preoteasă, atât
de îndepărtată și cu neputință de atins! Era o greșeală sau un semn al
sorții?
― Ce socotești să faci cu el? întrebă Sekari amuzat.
― Dăruiește-i acest vas uneia dintre iubitele tale!
― Te mai gândești încă la acea femeie pe care n-ai s-o mai revezi
niciodată! Am să-ți prezint alte zece, frumoase și înțelegătoare. Cu o casă
ca asta, o să ajungi unul dintre cei mai vânați bărbați din Kahun.
Iker își aminti de piatra fără seamăn, regina turcoazelor, pe care o
scosese din munte. Datorită ei zărise chipul femeii pe care o îndrăgea și pe
care nicio alta nu va izbuti s-o înlocuiască!
― Te chinui zadarnic, insistă Sekari, și nu te bucuri de norocul pe care-l
ai, adică o astfel de casă și o slujbă printre scribii de frunte. Pricepi?
― Nu mi-ai vorbit tu despre Cercul de aur din Abydos?
Sekari se încruntă.
― Nu-mi aduc aminte, dar ce contează? Toată lumea a auzit aceste vorbe
despre cei inițiați în misterele din Abydos. Dar noi nu ne numărăm printre
ei, și cu atât mai bine! Îți poți închipui o viață singuratică, fără nicio
plăcere, departe de vin și de femei?
― Și dacă ea face parte din acest Cerc?
― Uit-o și îngrijește-te de slujba ta! Pentru ce te porți de parca ai
prevesti o nenorocire, când ai totul pentru ca să fii fericit?
― Iartă-mă că ți-o spun, bunul meu prieten, dar n-ai înțeles pricina
acestui munte de daruri.
Sekari se așeză pe un scăunel.
― Ai fost recunoscut drept un scrib foarte priceput și acum ai parte de
înlesnirile pe care ți le oferă slujba ta. Ce te nedumerește?
― Vor să mă cumpere.
― Bați câmpii!
― Vor să mă împiedice să-mi duc mai departe căutările și să aflu
adevărul. O slujbă bună, o casă frumoasă, o viață îndestulătoare… Cine și-
ar dori mai mult? E un plan iscusit, dar n-au izbutit să mă păcălească.
Nimeni nu mă va opri, Sekari!
― Dacă o iei așa… Dar nu cumva privești lucrurile cu prea multă
asprime?
― Pentru mai-marii acestui oraș eu însemn o primejdie. Și ei încearcă
să-mi îndepărteze bănuielile.
― Să zicem ca ai dreptate. Dar atunci, bucură-te de aceste împrejurări!
Dacă adevărul pe care-l cauți te va duce la pieire, de ce să nu renunți la el
și să te mulțumești cu ceea ce ți se oferă?
― Îți spun încă o dată: nimeni nu mă va cumpăra!
― Bine, cum vrei tu. Eu am să fac prima curățenie aici, apoi am să
pregătesc de mâncare.
Iker urcă pe terasă.
În locul acesta nu se simțea la el acasă. Străduindu-se să-l abată de la
ținta sa, dușmanii nu reușiseră decât să-i întărească hotărârea.
Dintre cutele veșmântului său, scribul scoase cuțitul cu care avea să-l
ucidă pe Sesostris și lăsă razele soarelui să scânteieze pe lamă.
5.
Văduva muncea din greu. Voia cu orice preț să le asigure celor trei copii
ai săi o viață fericita. Pe pământurile ei rupte de lume, aflate la nord de
Memphis, cultiva legume ajutată de doi țărani și le vindea în târg.
Pe când îngrămădea dovlecii într-un coș uriaș, un monstru păros îi răsări
înainte. Deși văduva nu era fricoasă, se trase totuși puțin înapoi.
― Ce faci, buna mea prietenă? Ai un ogor frumușel. Câștigi binișor de
pe urma lui, nu-i așa?
― Și ce te privește pe tine?
Gură-Pocită surâse răutăcios.
― De felul meu sunt un om atent la necazurile semenilor mei. De aceea
mă îngrijesc să-i apăr. Iar tu ai, fără îndoială, nevoie de ocrotirea mea.
― Te înșeli.
― Ah, nu! Eu nu mă înșel niciodată!
― Pleacă și lasă-mă-n pace!
― Dacă-mi vorbești așa mă supăr. Nu te bizui pe muncitorii tăi ca să te
apere, căci sunt în mâinile oamenilor mei. Cât despre copii, nu le voi face
niciun rău dacă te arăți înțelegătoare.
 Văduva păli.
― Ce vrei?
― A zecea parte din câștigurile tale în schimbul prieteniei mele. Și nu
încerca să mă înșeli. Dacă mă minți sau dacă șovăi, am să mă răzbun pe
fetița cea mică.
Metoda lui Gură-Pocită era bine pusă la punct. Lui și cetei de tâlhari fără
milă care-l însoțea le cădeau pradă gospodăriile modeste ai căror stăpâni nu
i se împotriveau de teamă să nu-și piardă viața sau să nu-și vadă rudele
schingiuite.
Văduva nu făcu nici ea altfel.
Gură-Pocită nu atrăsese până acum atenția gărzilor, căci nu lăsa niciodată
vreun cadavru în urma lui. Și cum numărul celor pe care-i proteja sporise,
partea ce i se cuvenea crescuse și ea simțitor. Și nu era decât începutul, iar
Gură-Pocită se felicita pentru iuțeala cu care înaintau treburile, sperând că
stăpânul cel mare va fi mulțumit.
*
Gură-Pocită pătrunse în Memphis prin cartierul de nord, de unde se zărea
vechea fortăreață cu ziduri albe, creație a lui Menes, „Cel Statornic”, primul
faraon. Având în vedere mulțimea de oameni de toate soiurile care treceau
încolo și-ncoace, te puteai strecura ușor fără să fii băgat de seamă. Marele
stăpân, Prevestitorul, alesese să locuiască într-o clădire modestă, deasupra
prăvăliei pe care o țineau credincioșii săi.
Născut tâlhar, făcându-se vinovat de mai multe furturi săvârșite sub
amenințarea cuțitului, Gură-Pocită își petrecuse mai mulți ani în minele de
aramă din Sinai și nu scăpase din cele de turcoaze decât datorită
Prevestitorului și cetei sale. Deși nu era înclinat să se supună cuiva,
recunoscuse totuși că nu putea găsi un stăpân mai bun.
Motivul hotărâtor fusese acela că Prevestitorul îi îngăduia să se
îmbogățească după voia inimii, cu condiția să stea în umbra și să-și
organizeze ceata în vederea unor atacuri mai îndrăznețe decât cele asupra
unor gospodării izolate. Nelegiuitul gusta din plin noua sa viață, căci
singura sa obligație era să meargă regulat la Memphis pentru a sta de vorbă
cu Prevestitorul și pentru a-i duce felul de mâncare preferat.
Oricare fusese capitala aleasă de un faraon sau de altul, Memphis, cu
portul său cel mare, rămăsese inima negoțului din Egipt. Aici soseau
mărfuri provenind din Creta, din Liban sau Asia, care erau verificate și apoi
rânduite în magazii încăpătoare. Nenumăratele hambare erau pline cu grâne,
grajdurile adăposteau vite grase, iar tezaurul conținea aur, argint, arama,
lapislazuli, parfumuri, felurite leacuri pentru boli, vin, tot felul de uleiuri și
încă multe alte bogații.
Gură-Pocită visa să pună stăpânire pe ele și să devină omul cel mai bogat
din tot regatul. Iar Prevestitorul îi încuraja aceste dorințe, căci ele nu stăteau
în calea planurilor sale.
Indiferent față de credința în anumiți zei, dar temându-se de cruzimea
Prevestitorului, care o întrecea pe a sa, Gură-Pocită nu se gândea decât la
izbândă. Stăpânul său n-avea decât să conducă așa cum îi plăcea, atâta
vreme cât el, Gură-Pocită, urma să se aleagă cu bogăția. Și dacă pentru
aceasta trebuia să semene spaima, ucigându-i pe cei care se împotriveau,
atunci își va îndeplini cu însuflețire sarcina.
Apropiindu-se de casa Prevestitorului, Gură-Pocită se simți urmărit. Mai
multe iscoade, mereu la pândă, îi descopereau îndată pe curioși. Aici, un
vânzător de pâine, colo, un gură-cască, puțin mai departe, un măturător.
Toți erau credincioși Prevestitorului și-și anunțau îndată stăpânul dacă era
vorba de vreo primejdie.
Nimeni nu-l împiedică pe Gură-Pocită să intre în prăvălia unde se
îngrămădeau laolaltă sandale, rogojini și pânzeturi grosolane. Urmând
sfaturile Prevestitorului, învățăceii săi deveniseră negustori cinstiți, priviți
cu ochi buni în cartier. Unii își întemeiaseră familii, alții se mulțumeau cu
legături trecătoare. Luau parte cu toții la numeroasele sărbători celebrate
de-a lungul anului, umblau prin cârciumi, străduindu-se să nu se
deosebească de locuitorii orașului. Ca să-și poată lovi dușmanii, trebuiau
să treacă neobservați.
― Ce mai faci, Gură-Pocită? îl întrebă un roșcovan.
― Cum nu se poate mai bine, băiete. Dar tu?
Shab Strâmbu’, mâna dreaptă a Prevestitorului, era un temut mânuitor al
cuțitului, care se pricepea cel mai bine să lovească pe la spate. Ucigaș cu
sânge rece, fără sentimente sau remușcări, sorbea cu nesaț învățătura
trimisului Zeului și n-avea ochi decât pentru el.
― Înaintăm pe calea cea bună. Sper că n-ai fost urmărit.
― Doar mă cunoști, Shab. Știu să mă păzesc.
― Oricum, niciun intrus n-ar ajunge până aici.
― S-ar zice că nu ți-ai pierdut nimic din neîncrederea de odinioară.
 ― Nu este ea temelia izbânzii noastre viitoare? Necredincioșii bântuie
peste tot. Dar într-o bună zi o să-i nimicim noi!
Gură-Pocită ceru să-l vadă pe Prevestitor. Nimic nu-l plictisea mai mult
decât cuvântările despre adevărata credință.
― Stăpânul predică. Urmează-mă fără să faci zgomot!
Cei doi bărbați urcară la primul etaj unde vreo douăzeci de discipoli
ascultau foarte atenți vorbele învățătorului lor.
― Zeul îmi vorbește, le dezvălui Prevestitorul. Mie și numai mie îmi
îngăduie să-i port solia. Zeul se arată blând și îndurător cu cei care-l slujesc,
dar fără milă față de necredincioși, care vor pieri de pe fața pământului. Pe
voi, apărătorii adevăratei credințe, vă supune la o încercare nespus de grea,
forțându-vă să vă amestecați printre egiptenii prinși în capcana desfrâului
și iubitori ai falșilor zei. Dar nu există altă cale pentru a pregăti marele
război și a face să învingă adevărul al cărui purtător sunt. Cei care se vor
încăpățâna să nu-l recunoască vor fi zdrobiți, iar pedeapsa lor ne va umple
de bucurie. Îi vom ucide pe cei care-l pângăresc pe Zeu, începând cu primul
dintre ei, faraonul. Să nu credeți că acesta e un țel cu neputință de atins.
Mâine vom domni peste aceasta țară. Apoi vom șterge hotarele, pentru ca
puterea Zeului să se întindă peste întreg pământul. Femeile nu vor mai
umbla pe străzi, nu vom mai încuviința dezmățul și Zeul va revărsa asupra
noastră binefacerile sale.
„Mereu aceleași vorbe!” gândi Gură-Pocită, pe care îl impresionaseră
violența tonului și puterea de convingere.
După ce cuvântarea se încheie, discipolii se retraseră în liniște și
deveniră iar, unul brutar, altul vânzător de sandale, altul frizer.
Ca de fiecare dată când îl întâlnea, Gură-Pocită se minuna de puterea
fizică a Prevestitorului. Înalt, slab, cu barbă și ochii roșii adânc înfundați în
orbite, cu buze cărnoase și capul acoperit cu un turban, înveșmântat într-o o
mantie de lână ce-i cobora până la călcâie, Prevestitorul îi îngrozea chiar și
pe cei mai curajoși, cu privirea sa de pasăre de pradă. Vorbele lui erau când
tăioase ca o lamă de silex, când dulci și învăluitoare. Fiecare dintre ucenici
îl știa în stare să-i stăpânească pe demonii deșertului și să-și extragă tăria
din forțele lor de temut.
― Mi-ai adus ceea ce îmi trebuie, Gură-Pocită?
― Bineînțeles! Iată!
Și bărbatul îi întinse Prevestitorului un sac.
 Shab Strâmbu’ se repezi între ei.
― O clipă, să verific.
― Dar tu cine te crezi? se răzvrăti îndată părosul.
― Măsurile de prevedere sunt valabile pentru toată lumea.
― Faceți pace, prieteni! interveni Prevestitorul. Niciodată Gură-Pocită n-
ar îndrăzni să mă trădeze. Am dreptate, nu-i așa?
― Negreșit.
Prevestitorul desfăcu sacul și scoase din el o mână de sare din oaze. Fără
să bea nici vin, nici bere, nici alcool, și abia gustând puțină apă, își potolea
setea cu această spumă a lui Seth care se forma la suprafața pământului în
timpul marilor călduri ale verii.
― Minunat, Gură-Pocită.
― E de cea mai bună calitate. Vine din deșertul apusean.
― Vânzătorul nu te-a mințit.
― Nimeni nu-și bate joc de mine.
― Ești mulțumit de cum îți merg treburile?
― Pe deplin. Țăranilor le e atât de frică, încât mi se supun de îndată.
― Vreun semn de împotrivire?
― Nici cel mai mărunt, stăpâne.
― Gărzile bănuiesc ceva?
― Nimic! Când m-ați învățat cum să fac, ați avut o idee înțeleaptă. În
curând voi aduce câștiguri mari cauzei noastre.
― Oamenii tăi continuă să se antreneze?
― Bizuiți-vă pe mine! Flăcăii mei sunt mai zdraveni ca niciodată. Când
veți avea nevoie de ei vor fi gata de atac.
― Așteptați-mă aici amândoi!
Și Prevestitorul ieși din încăpere, lăsându-i pe Gură-Pocită și pe Shab
Strâmbu’ față în față.
Pătrunse într-o odăiță plină de coșuri umplute cu rogojini grosolan
lucrate. Zâmbind, se gândea la răzmerița pe care o aprinsese în orașul
Sichem, din Canaan. Armata egipteană credea că o înăbușise, uitând de
focul ascuns sub cenușă. Arestat și aruncat în temniță, Prevestitorul
scăpase folosindu-se de un vicleșug: convinsese un bărbat sărac cu duhul să
vorbească în locul lui și să se dea drept el. Executându-l, egiptenii își
închipuiau că se terminase cu îndemnurile la răscoală. Dar acum, fiind
crezut mort, Prevestitorul putea să acționeze din umbră fără nicio grijă.
Împinse peretele din fund al odăiței și acesta se roti descoperind o
ascunzătoare. Prevestitorul scoase de acolo un cufăr din lemn de salcâm pe
care îl meșterise un tâmplar din Kahun, eliminat mai apoi, când amenința
să devină prea vorbăreț.
Splendidul obiect merita să se numere printre comorile unui mare templu.
Înăuntrul lăzii se găseau înscrisuri, figurine magice și o piatră pe care
Prevestitorul o luă în mâini cu mare băgare de seama. Apoi se retrase în
încăperea unde-l așteptau Gură-Pocită și Shab Strâmbu’, și le arată
minunăția.
― Aceasta e regina turcoazelor.
O nestemată de această mărime și de o asemenea calitate nu avea
pereche. Prevestitorul o înălță spre lumină pentru ca piatra să se încarce cu
energie.
― Cu ajutorul ei vom dezlănțui un dezastru în fața căruia faraonul va fi
neputincios.
― Recunosc această piatră, zise Gură-Pocită. Iker, o iscoadă de-a
soldaților, a scos-o din măruntaiele muntelui lui Hathor. Dar în timpul
atacului de la mină a fost omorât, iar cadavrul lui, ars.
― Primiți această frumusețe și bucurați-vă de favoarea pe care n-o fac
decât celor mai credincioase dintre ajutoarele mele.
Dar Gură-Pocită nu avea răbdare pentru astfel de lucruri.
― Care vă sunt poruncile, stăpâne?
― Mărește numărul gospodăriilor aflate sub paza ta, sporește-ți
câștigurile, îmbunătățește-ți armele și continuă să antrenezi luptători
nemiloși. Timpul curge în avantajul nostru.
Felul acesta de ordine îi convenea pe deplin lui Gură-Pocită care ieși din
prăvălie ducând cu sine mai multe perechi de sandale, ca un cumpărător de
rând.
Prevestitorul luă iar o mână de sare.
― După câte se aude, începu Shab Strâmbu’, Sesostris se pregătește să-l
atace pe guvernatorul Khnum-Hotep. Înfruntarea se anunță sângeroasă, iar
biruința, nesigură, căci trupele provinciei Oryx sunt numeroase și înarmate.
― Cu atât mai bine, prietene!
― Poate că Sesostris va fi înfrânt și omorât. Și atunci…
― Atunci Khnum-Hotep îi va lua locul și va deveni noul nostru vrăjmaș.
Trebuie să-i distrugem pentru totdeauna pe faraoni, să nu mai domnească
vreodată pe aceste pământuri.
― Aveți cu adevărat încredere în Gură-Pocită? E atât de lacom, că ar
putea deveni cu neputință de controlat.
― Liniștește-te, acest ucigaș a înțeles că nimeni nu mă trădează dacă nu
vrea să simtă ghearele unui demon al deșertului înfigându-i-se în came.
― Dar nu-i pasă de credința adevărată!
― La fel sunt mulți dintre aliații noștri, simple unelte în mâna Zeului. Tu
însă ai altă fire. Învățătura pe care-ai primit-o de la mine ți-a schimbat
soarta și acum pășești pe calea virtuții.
Vocea blândă a Prevestitorului îl scufundă pe Shab într-un fel de extaz.
Era pentru prima dată când îi vorbea așa, întărindu-i convingerile. Avea să-l
urmeze oriunde pe acest stăpân cu privire de foc și să i se supună orbește.
― Am nevoie să știu dacă iscoadele noastre din Canaan strecurate în
Memphis sunt gata să treacă la fapte, grăi Prevestitorul. Le vom încredința
misiunea de a înlătura o piedică însemnată, care oprește un grup de asiatici
să intre în Kahun.
6.
În vârstă de 17 ani, iuți ca vântul și mlădioase ca trestia, cele doua
iscoade ale generalului Nesmontu nu se temeau de nimic. Convinși de
importanța misiunii lor, băieții erau hotărâți să înfrunte toate primejdiile
pentru a obține informațiile despre apărarea guvernatorului Khnum-Hotep.
Reușita atacului depindea în mare parte de lămuririle pe care ei aveau să le
dea comandantului lor.
Începură cu Nilul. Neînarmați, cu șoldurile acoperite cu o bucată de
pânză sărăcăcioasă mirosind a pește, se dădură drept pescari. Și ceea ce
văzură îi uimi peste poate: Khnum-Hotep adunase în fața portului capitalei
sale o adevărată flotilă alcătuită din tot soiul de ambarcațiuni. La bordul lor
se aflau zeci de arcași.
Când una dintre corăbii înaintă spre barca lor modestă, băieții nu
încercară să fugă.
― Ce căutați pe aici? îi întrebă unul dintre ofițeri.
― Să vedeți… pescuim.
― Pentru cine?
― Pentru noi. Trebuie să ne hrănim familiile.
 ― De ce nu țineți seama de poruncile stăpânului Khnum-Hotep? Nicio
barcă nu are voie să treacă prin partea aceasta a fluviului.
― Locuim în sat, în vale, și ne-am obișnuit să pescuim pe aici.
― Acum însă nu mai este îngăduit.
― Și atunci, ce-o să mâncăm?
― Duceți-vă la postul de pază cel mai apropiat și o să primiți merinde.
Dacă vă mai prind pe aici, vă arestez.
Cele două iscoade se îndepărtară fără grabă, ca doi pescari de treabă,
suparăți de noile porunci. Traseră barca la mal înainte să ajungă la postul de
pază și se afundară în desișurile de papirus unde mișunau șerpi și
crocodili. Indiferenți la pișcăturile insectelor, răzbiră până la marginea
pământurilor cultivate.
Și aici Khnum-Hotep își luase măsuri de prevedere. Ascunse sub crengi
acoperite cu pământ, o mulțime de gropi erau tot atâtea capcane pentru
atacatori. Iar în colibele de stuf nu se adăposteau țărani, ci soldați. Și la fel
stăteau lucrurile și în gospodăriile din apropiere. Iscoadele zăriră chiar și
soldați cățărați în copaci.
Continuându-și căutările, băieții se aruncară într-un canal ce ducea până
la capitala provinciei și înotară pe sub apă, ieșind la suprafață cât mai rar
ca să ia o gură de aer. În depărtare descoperiră întărituri puternice,
supravegheate de un număr mare de soldați.
Așezarea trupelor lui Khnum-Hotep nu avea niciun punct slab.
Iscoadele știau acum destule, însă le mai rămânea de îndeplinit
însărcinarea cea mai grea: să se întoarcă teferi și nevătămați, și să aducă la
cunoștința comandantului lor informațiile culese.
Și deodată, o săgeata șuiera pe la urechile lor.
*
De îndată ce regele trecu pragul palatului său, fostul guvernator de
provincie Djehuty îi ieși înainte. Înveșmântat într-o mantie lungă, ce mai
îndulcea neplăcuta senzație de frig ce-l chinuia, bătrânul demnitar voia să
dea uitării vârsta și durerile de oase, și să-l slăvească așa cum se cuvine pe
suveranul al cărui slujitor credincios devenise.
― Vă așteptam cu nerăbdare, Luminăția Voastră.
― Ai vești proaste?
― Am întărit hotarele provinciei și mi-am desfășurat toate trupele ca să-l
izolez pe Khnum-Hotep, dar mă temeam în fiecare zi să nu încerce să
forțeze intrarea. Are mai mulți oameni decât mine și n-aș fi putut să-i țin
piept timp îndelungat.
― De vreme ce această nenorocire nu s-a petrecut, să ne păstrăm în
continuare speranța.
― Rămân totuși neîncrezător, Luminăția Voastră. Oamenii mei nu par
prea siguri pe ei. Și vă sfătuiesc să nu vă puneți nădejdea în soldații
provinciilor care vi s-au supus de curând. Faima guvernatorului provinciei
Oryx îi face să tremure. O parte dintre ei socotește că Khnum-Hotep va ieși
biruitor din orice înfruntare. De fapt, nu vă puteți bizui decât pe forțe
proprii.
― Îți mulțumesc că mi-ai vorbit deschis.
― Neîndoielnic, aveți înzestrările unui mare faraon de care țara noastră
are atâta nevoie, dar obstacolul ce vi se ivește acum în cale pare de
netrecut. Chiar dacă veți porni la luptă, rănile nu se vor șterge niciodată.
Djehuty se întrebă dacă regele dădea atenție vorbelor sale. Reîntoarcerea
în sânul Egiptului a provinciilor răsculate, în afara celei a lui Khnum-Hotep,
fusese o adevărată izbândă, totuși împăcarea adevărată avea nevoie de timp,
de foarte mult timp. Dorindu-și cu încăpățânare o victorie deplină, Sesostris
nu avea, oare, să atragă astfel un mare dezastru? Dar și stând cu mâinile în
sân, s-ar fi dovedit slab în fața lui Khnum-Hotep, care nu ar fi întârziat să
profite de această situație.
*
Căpetenia gărzii personale a lui Sesostris și a tuturor străjilor Egiptului,
Sobek Păzitorul, aproape că nu mai dormea de când regele poposise în
provincia Iepurelui. Voinic și mereu agitat, nu cunoștea încă pe deplin toate
informațiile necesare pentru a asigura paza monarhului în aceste ținuturi
întinse. Mai mult, din trupele aflate sub comanda sa făceau parte și soldați
de-ai lui Djehuty, ceea ce îi sporea neliniștea. Bine că măcar reușise să
impună prezența celor mai buni oameni ai săi în preajma încăperilor
regelui.
Era limpede că Khnum-Hotep va încerca să-l ucidă pe monarh înainte ca
acesta să pornească atacul. Lipsiți de mai-marele lor, soldații lui Sesostris s-
ar fi unit apoi cu vrăjmașul. Dar unde și când se va petrece această
încercare?
La Khemenu, capitala provinciei, atmosfera era apăsătoare. Niciuna
dintre iscoadele trimise de generalul Nesmontu pe pământurile dușmanului
nu se întorsese. Sesostris nu cunoștea deci nimic despre apărarea lui
Khnum-Hotep. Să atace orbește l-ar fi dus, neîndoielnic, la înfrângere.
Încă din zori, Sobek îi controlase el însuși pe toți slujitorii palatului. Nu
avea încredere nici măcar în bătrânii din partea cărora nu te puteai aștepta
la fapte primejdioase. La bucătărie le ceruse ajutoarelor de bucătari să guste
mâncărurile în fața sa.
Și tocmai când își luase răgazul de a savura o plăcintă umplută cu bob,
unul dintre aghiotanții săi, un bărbat cu o figură dârză, se apropie șovăind.
― Vreo pricină de îngrijorare?
― Nu tocmai, comandante… Dar ne-ați ordonat să vă dăm de știre
despre tot ce se petrece.
― Lămurește-mă!
Sobek puse alături plăcinta pe care un câine cu picioare scurte și privire
ageră o pândea de mult timp. Înșfăcându-și prada, animalul se retrase într-
un ungher, înfulecând-o pe nerăsuflate.
― L-ați văzut, comandante, a…
― Aștept.
― E vorba despre o întâmplare neînsemnată. Frizerul a intrat în palat
aseară, cu puțin înainte de apusul soarelui. Și nimeni nu l-a mai văzut
ieșind. În mod obișnuit, trebuia să-și fi isprăvit munca până acum.
― Deci, e ascuns pe undeva pe aici.
― Nu vă faceți griji, uneltele sale sunt la mine. Nimănui nu-i este
îngăduit să umble prin palat cu obiecte tăioase.
― Nătărăule, fără îndoială că are asupra lui un brici.
Sobek și aghiotantul său alergară către odăile lui Sesostris.
Pe culoarul care ducea spre ele, aghiotantul îl văzu pe frizer.
― El e!
Ținând în mână un săculeț din piele, omul rămase pe loc, înspăimântat.
Sobek îi sări în spinare cu toată greutatea sa și-l țintui la pământ.
Aghiotantul îi legă mâinile și picioarele cu o frânghie care îi pătrunse în
carne.
― Așa deci, voinicule, voiai să-l omori pe rege!
― Nu, nu, vă jur că nu!
― Asta rămâne de văzut.
Sobek desfăcu săculețul.
 Înăuntru nu se găsea niciun brici, ci doar un splendid scarabeu din
comalină.
― L-ai furat?
Frizerul își coborî privirile în pământ.
― Da, e adevărat.
― De la cine?
― De la o slujnică.
― Te-ai ascuns aici peste noapte ca să săvârșești această nelegiuire?
― M-am gândit că voi trece nebăgat în seamă. Trebuie să mă iertați,
eu…
― Îți făgăduiesc că vei petrece mulți ani în temniță.
*
În timp ce Sesostris cântărea planul de atac al generalului Nesmontu,
Sobek îi vesti că două iscoade rănite cereau îngăduința să li se înfățișeze.
Neîncrezător, căpetenia gărzii faraonului îl trimise pe Nesmontu să verifice
dacă erau într-adevăr oamenii lui, înainte de a-i lăsa să intre.
Unul din cei doi tineri avea înfipt în umărul stâng vârful unei săgeți, iar
piciorul drept al celuilalt era plin de sânge. Mândri că-și îndepliniseră
misiunea, refuzaseră orice îngrijiri până nu vorbeau cu monarhul și cu
generalul care îi ascultară cu atenție.
Nesmontu îi felicită și îi ridică la gradul de ofițeri. Cei doi viteji nu-și
putură împiedica lacrimile când regele, care-i depășea în înălțime cu un
cap, îi îmbrățișă.
Apoi Sesostris își reuni consiliul restrâns din care făceau parte generalii
Nesmontu și Sepi, Purtătorul sigiliului regal Sehotep și Sobek Păzitorul.
Cu o mină severă, Nesmontu îi înștiință pe scurt despre cele aflate. O
tăcere lungă urmă cuvintelor sale.
― Apărarea lui Khnum-Hotep e de netrecut, fu de părere Sepi. Ne-ar
trebui o armată de trei ori mai numeroasă ca s-o înfrângem, și asta cu prețul
unor grele pierderi. Dar acum n-avem sorți de izbândă.
― Recunosc că această luptă nu se anunță deloc ușoară, consimți
generalul Nesmontu. Totuși, nici nu poate fi vorba să dăm înapoi. În fruntea
celor mai bune trupe ale mele, voi străpunge apărarea dușmanului.
― Te vei bate cu îndârjire, grăi Sehotep, dar îți vei pierde viața. Dacă
soldații noștri cei mai iscusiți vor pieri, ce speranță ne mai rămâne?
 ― Fiindcă știm cum și-a desfășurat vrăjmașul forțele, avem un avantaj
prețios. Dacă vom ști să tragem foloase de pe urma lui, soarta va fi poate de
partea noastră.
― Zadarnic! se împotrivi Sobek. Chiar tu ne-ai arătat că suntem înfrânți
dinainte.
― Să încercăm totuși să cădem la o înțelegere, propuse Sehotep.
Consider că sunt în stare să-l îmbunez pe Khnum-Hotep.
― Te va păstra ca ostatic, zise generalul Sepi. Încăpățânarea acestui
guvernator e mai tare decât granitul. Lui Khnum-Hotep nu-i sunt pe plac
înțelegerile căci nici nu se gândește să renunțe la prerogativele sale.
Nimeni nu-l contrazise pe Sepi.
― N-avem de ales, rosti Nesmontu. Oricare ar fi primejdiile, să atacăm!
Dacă nu, faima de care se bucură faraonul va primi o lovitură de moarte.
― Siguranța regelui e mai presus de orice, reaminti Sobek Păzitorul. În
timpul atacului, viața Luminăției Sale nu trebuie sa fie pusă în primejdie.
― Sunt de aceeași părere, zise răspicat Nesmontu. În ceea ce mă
privește, voi porni la luptă în fruntea soldaților mei.
Sesostris se ridică.
― Hotărârea ultimă îmi aparține. O veți afla mâine-dimineață după
celebrarea ritualurilor în sanctuarul lui Thot.
7.
Îmbrăcată într-o rochie plisată, cu mâneci scurte și corsaj bej, tânăra
preoteasă se înclină în fața Arborelui vieții, apoi începu să cânte la harpă,
instrument care cerea multă iscusință. Din lemn de sicomor, având o
lungime de 50 de centimetri, harpa era prevăzută cu patru coarde. Fata își
sprijini de umăr partea de jos a instrumentului și, ținându-l orizontal, se
strădui să obțină un echilibru desăvârșit, sub protecția celor două sculpturi
ce împodobeau harpa, nodul magic al lui Isis și capul lui Maat.
De sub degetele ei se înălța o melodie duioasă, dar al cărei ritm calma
spaimele și aducea seninătate.
Înainte de a trece la vărsarea rituală a apei, Pleșuvul așteptă să se stingă
ultimele acorduri.
― Cerul și stelele cântă în cinstea Arborelui vieții, aminti el. Soarele și
Luna îl proslăvesc, zeițele dansează pentru el. Un cântăreț adevărat
cunoaște planul Creatorului, deslușește felul în care el a pus ordine în
Univers și armonie între părțile sale. Astfel se naște muzica aceasta
cerească, ai cărei interpreți modești putem deveni și noi. Fie ca măiestria ta
să se împlinească într-un ritual!
*
Sosind la Abydos, Gergu se simțea abătut. Ca om de încredere al
bogatului și puternicului Medes, Secretar al Casei Regelui, Gergu fusese
promovat drept responsabil principal al hambarelor. La adăpostul acestei
slujbe, străbătea Egiptul în lung și-n lat, șantajându-i pe unii intendenți și
amenințându-i cu măsuri aspre dacă nu-i cedau, fără să sufle o vorbă, o
parte din avutul lor.
Greoi, mare mâncău și iubitor de băutură, amator de femei, divorțat de
trei ori, Gergu ar fi trebuit să zacă în temniță pentru că-și bătuse ultima
soție, dar Medes îi scăpase pielea poruncindu-i să nu mai aibă de-a face
decât cu prostituate.
Superstițios, temându-se de puterile ascunse ale zeilor și ale vrăjitorilor,
Gergu nu pleca nicăieri fără să poarte o cantitate respectabilă de amulete.
Totuși, punând piciorul pe pământul sacru al lui Osiris, se socotea pradă
atacului unor forțe nevăzute.
Marinar încercat și vânător priceput, Gergu ura acțiunile nechibzuite. Iar
Medes îl trimisese din nou la Abydos. Și cum Gergu nu-i putea refuza
nimic protectorului său, se întorsese pe pământul sacru pretinzând că aduce
preoților alimentele de pe lista întocmită de aceștia.
Adevăratul motiv al călătoriei sale era însă altul: să vorbească iar cu unul
dintre preoții permanenți, să-l ademenească și să-l transforme în aliat sigur.
Medes spera în acest chip să pună mâna pe comorile din Abydos.
După ultima lor întâlnire, Gergu socotise că acest lucru este cu putință.
Dar când se gândi mai bine, i se păru că preotul îi întinde o capcană.
Totuși, niciun argument nu-l făcuse pe Medes să-și schimbe părerea și să
renunțe. Și doar câțiva litri de bere tare îl convinseseră pe Gergu să iasă din
cabină.
Ca și în timpul celorlalte vizite ale sale, fu uimit de mulțimea soldaților
însărcinați să păzească ținutul. Ce se petrecea, oare, la Abydos? Fiecare
dintre cei care soseau aici era controlat cu grijă și fiecare corabie, cercetată
în întregime!
Gergu nu făcu nici el excepție de la regulă. Când văzu năpustindu-se
înaintea sa un ofițer și patru voinici înarmați cu bastoane, începu să asude.
 Aveau să-l aresteze, să-l ia la întrebări și să-l arunce în temniță!
― Arătați-mi actele! îi ceru ofițerul.
― Iată-le!
Tremurând, Gergu îi înmână un papirus ofițerului care îl citi cu atenție.
― Inspectorul hambarelor Gergu, însărcinat să transporte alimente… Să
vedem dacă încărcătura corăbiei se potrivește cu ce scrie aici.
Apoi ofițerul îl privi cu ochi curioși.
― Se pare ca nu vă simțiți prea bine.
― Am mâncat ceva stricat, cred.
― La postul de comanda găsiți un doctor. Dacă nu vă reveniți, vă
sfătuiesc să mergeți la el fără șovăire. În timp ce oamenii mei controlează
încărcătura, haideți cu mine!
― De ce?
― Am primit ordine clare în ceea ce vă privește.
Gergu simți că i se înmoaie picioarele, dar reuși să-și țină firea.
Neîndoielnic, soarta lui era pecetluită. Având în vedere numărul soldaților,
era cu neputință să fugă. Resemnat, îl urmă pe ofițer până într-o încăpere
întinsă, unde lucrau vreo zece scribi.
Ofițerul luă de pe un raft o tăbliță din lemn și i-o dădu lui Gergu.
― Fiindcă veniți des la Abydos, aveți aici permisul de trecere ca preot
temporar, semnat de cel care răspunde de legăturile cu lumea din afară.
Permisul nu vă îngăduie să pătrundeți pe pământul interzis neinițiaților și
nu vă scutește de niciun control. Totuși, un chip cunoscut ușurează
lucrurile.
Incapabil să rostească vreun cuvânt, Gergu se mulțumi să zâmbească
prostește.
― Și acum veți fi condus spre locul de întâlnire.
Năucit încă de cele întâmplate, Gergu rămase să aștepte fericit și
răbdător la locul obișnuit. Iar așteptarea îi îngădui să-și mai vină în simțiri
înainte de a da ochii cu preotul permanent care părea hotărât să-i trădeze pe
ai lui.
Dar îndoielile îl năpădiră iar.
Și dacă un alt preot se va ivi din templul acoperit și-l va învinui ca-l
ademenise pe unul dintre membrii celei mai tainice confrerii din Egipt?
Cu gâtlejul uscat, Gergu aproape ca se sufocă încercând să bea puțină
apă.
 Apoi, deodată, bărbatul apăru.
Era același preot, la fel de sever și de respingător!
*
Dezamăgit peste măsura că nu fusese numit mare preot la Abydos, Bega
dorea să se răzbune pe principalul vinovat, faraonul Sesostris. Dar ca să
izbutească, avea nevoie de aliați. Însă cum să-i găsească dacă el trăia izolat
pe pământul lui Osiris?
Venirea lui Gergu fusese un adevărat miracol. Deși părea un om cu un
caracter îndoielnic, Bega îl socoti drept trimisul unui înalt demnitar hotărât
să pătrundă misterele din Abydos. Poate că acesta îl împuternicise pe Gergu
să afle dacă există vreo fisură care să-i permită să se strecoare înăuntru.
Și acest punct slab era el, Bega.
Așa că avea să-și vândă foarte scump secretele, îmbogățindu-se astfel și
împlinindu-și îndreptățita răzbunare.
― Permisul de trecere ne va înlesni întâlnirile, îi dezvălui el lui Gergu.
Bineînțeles, voi continua să-ți încredințez liste cu proviziile pe care să mi le
aduci și tu vei căuta să-ți îndeplinești sarcinile cu multă râvnă.
― Voi face întocmai, se învoi Gergu.
― Dar înainte de asta, mi-ar plăcea să știu că mă pot bizui pe tine. Așa
că te întreb clar dacă te simți în stare să găsești cumpărători pentru ceea ce
am eu de vânzare?
― Oricare ar fi mărfurile, nu voi întâmpina nicio greutate.
― Prin urmare, ești un demnitar de vază, Gergu.
― Sunt doar un mijlocitor. Mai-marele meu însă ocupă, într-adevăr, o
slujbă înaltă.
― Se numără printre apropiații faraonului?
― Deocamdată, nu pot să vă spun mai multe, trebuie să ne cunoaștem
mai bine. Dar mai întâi, ce aveți de vânzare atât de prețios?
― Vino cu mine!
Stomacul lui Gergu se strânse. Nu era, oare, o cursă?
― Nu-ți fie frică, îl sfătui Bega. Îți voi face o favoare pe care preoții
temporari care s-au bucurat de ea au apreciat-o nespus. Ai să te apropii de
terasa Marelui Zeu.
Pe cât de speriat, pe atât de uimit, Gergu descoperi un mare număr de
capele ce mărgineau un drum rezervat procesiunilor. Alcătuite dintr-un
sanctuar în fața căruia se întindeau o curte și o grădină, capelele erau
înconjurate de ziduri.
― Cine are dreptul să fie îngropat aici? întrebă Gergu.
― Nimeni, de fapt.
― Atunci…
― Să vizităm unul dintre aceste monumente și ai să înțelegi.
Trecând de poarta tăiată într-unul dintre ziduri, cei doi bărbați pătrunseră
în grădina unei capele mari. Lângă rădăcina unui sicomor, consacrat zeiței
Cerului, Nut, se întindea un bazin în care înfloreau lotuși. Pe lângă pereți
erau înșirate stele, statuete și mese de ofrandă de mărimi diferite.
― Niciun trup nu se odihnește aici, îl lămuri Bega pe Gergu. Totuși,
mulți demnitari se află în preajma lui Osiris căci li s-a îngăduit sa trimită la
Abydos aceste monumente, pe care preoții permanenți le animă prin
ritualurile lor. În acest fel se săvârșește călătoria sufletului. Să ai o stelă și
o statuie lângă terasa Marelui Zeu înseamnă să fii sigur că-i stai alături
pentru vecie. Adesea eu și ceilalți preoți vărsăm apa, numită „roua divină”,
și împrăștiem fum de tămâie, „care slăvește”, peste aceste pietre sacre.
Numele fericiților aleși se reînnoiesc atunci.
Deși vrăjit de măreția locurilor, Gergu rămase totuși temător.
― Este impresionant, dar nu văd cum…
― Privește mai cu atenție!
Gergu se strădui, dar tot nu desluși altceva în afara capelelor și a
monumentelor închinate divinităților.
― Aceste stele, statui și mese de ofrandă sunt neprețuite, zise Bega, căci
au fost dedicate și pătrunse de spiritul lui Osiris.
Gergu nu îndrăzni să înțeleagă.
― Doar nu aveți de gând să…
― Este controlat cu asprime tot ce intră în Abydos, dar nu și ce iese.
― Dar cum să scoți…
― Ah, nu, nu statuile, stelele mari sau cele ale demnitarilor trimiși la
Abydos de vreun faraon, ci stelele cele mai mici. În unele capele sunt atât
de multe, că nimeni nu va băga de seamă că lipsesc câteva. Tu trebuie să
găsești cumpărători pentru aceste comori a căror putere protectoare n-are
egal.
„Asta-i treabă ușoară, gândi Gergu, și am să scot un câștig cum nu se
poate mai bun.”
 ― Pe viitor, adăugă Bega, îți voi da și alte mărfuri încă și mai prețioase,
dar despre ele vom vorbi mai târziu.
― Nu aveți încredere?
― Jocul acesta e primejdios și nu vreau să pierd. Mai întâi, să văd cum te
descurci.
― N-o să fiți dezamăgit! Stăpânul meu lucrează repede și știe să
păstreze o taină.
― Sper.
― De ce sunt postați atâția soldați și paznici în jurul Abydosului?
întrebă Gergu.
― E vorba de una dintre informațiile pe care am să ți le vând. S-au
răspândit, poate, anumite zvonuri, dar numai preoții permanenți și
apropiații faraonului cunosc adevărul. Faptele fiind neînchipuit de grave,
păstrează toți cea mai deplină taină.
― O taină pe care sunteți gata s-o dezvăluiți?
Bega deveni și mai ursuz decât de obicei.
― Vom vedea.
Cei doi bărbați se îndepărtară încet de terasa Marelui Zeu. Liniștea era
atât de adâncă, încât zbuciumul lui Gergu se domoli.
― La următoarea ta vizită, îi spuse Bega, am să-ți dau prima stelă.
― Și cum o să facem?
― Fii fără grijă! Dacă negoțul acesta se va dovedi mulțumitor pentru
mine, am să vreau să-l cunosc pe stăpânul tău.
― Nu știu dacă…
― Tu și prin tine și el știți cine sunt. De aceea trebuie să aflu și eu cine
este el pentru ca asocierea noastră să fie trainică.
― Am să-i aduc la cunoștință aceste dorințe.
― Iată aici lista cu proviziile pe care să le aduci preoților permanenți
când ai să te întorci. Nu te grăbi și lasă destul timp să treacă înainte să vii
iar aici!
Urcându-se pe corabie, Gergu observă că nu fusese supus nici unui
control. Cunoscut acum ca preot temporar, gărzile îl salutară și un soldat îl
ajută chiar să-și ducă sacul de călătorie.
Gergu se minuna de îndrăzneala și hotărârea preotului. Probabil că
strânsese în el multă ură și pizmă dacă-i trăda astfel pe ai săi! Dar ce noroc
nemaipomenit… Nici chiar în visele sale cele mai nebunești, Medes nu-și
închipuise vreodată să-și facă așa un aliat în inima Abydosului!
8.
În vârstă de treizeci de ani și aflat în plină vigoare a tinereții, Rudi era
una dintre cele mai temute gărzi din Memphis. Numit într-un post care
cerea prudență și subtilitate de către Sobek Păzitorul, vajnicul controlor al
asiaticilor care veneau să se stabilească în Egipt își îndeplinea sarcina cu
multă severitate.
Muncitor, atent la amănunte și având o fire neîncrezătoare, Rudi nu
suporta să-și amintească de răzmerița cananeiană de la Sichem, în timpul
căreia murise cel mai bun prieten al său. Deși încântat că acela care o
stârnise, un nebun care-și spunea Prevestitorul, fusese ucis, Rudi rămăsese
în continuare cu ochii în patru. Se ocupa el însuși de fiecare caravană care
cerea permisiunea să intre în Egipt și cerceta documentele tuturor
negustorilor. Dacă îi dădea ceva de bănuit, se îndrepta imediat spre postul
de vamă situat la nord de Memphis, unde erau reținuți suspecții pe care îi
lua îndată la întrebări.
Lui Rudi nu-i plăceau locuitorii din Canaan și nici asiaticii. În ochii săi
erau unii mai vicleni ca alții, întrecându-se în minciuni și lovituri pe la
spate. De aceea îi trimitea înapoi pe cât mai mulți, fiind convins că astfel
contribuia la păstrarea ordinii și a liniștii fără de care nu era cu putință să te
bucuri de viață.
― Comandante, în apropierea templului am dat peste doi oameni care m-
au pus pe gânduri, îl înștiință aghiotantul său. Nu-i lucru curat cu ei! Ei zic
că ar fi negustori de sandale, dar nu au nicio pereche de vânzare.
― Mă duc chiar acum să văd despre ce e vorba.
― Dar, comandante, e ora mesei.
― Datoria înainte de toate.
*
― Drumul pare liber, fu de părere Shab Strâmbu’.
Mergând înaintea Prevestitorului prin labirintul de străduțe din spatele
portului din Memphis, Shab se deplasa precum un animal sălbatic ieșit la
vânătoare. Încerca să prevadă chiar și cea mai neînsemnată primejdie și
niciun urmăritor n-ar fi reușit sa-i înșele atenția. Pe deasupra, Shab se
bizuia și pe puterea stăpânului său de a se preschimba în pasăre de pradă și
de a sfâșia carnea dușmanilor.
Shab se opri în fața unei case părăginite și privi iscoditor împrejurimile.
Nu văzu însă nimic care să-i dea de bănuit.
Așa că bătu de patru ori, rar, în ușa joasă. Dinăuntru i se răspunse cu o
singură lovitură. Strâmbu’ ciocăni iar, scurt, de două ori.
Și ușa se deschise.
Neîncrezător ca întotdeauna, Shab pătrunse primul într-o încăpere cu
pământ bătătorit pe jos, unde stăteau chirciți doi bărbați cu barbă.
Socotind că nu-i nicio primejdie, Strâmbu’ îi făcu un semn
Prevestitorului, care păși la rândul lui în odaie.
Ușa fu iute închisă.
― Du-te să-i cauți pe ceilalți, îi porunci Prevestitorul celui care păzea
ușa.
Patru bărbați spâni, în vârstă de vreo 30 de ani, apărură fără întârziere și
se plecară adânc înaintea stăpânului lor.
― De ce aceștia doi și-au lăsat bărbile să crească?
― Stăpâne, explică unul dintre ei, tovarășii noștri nu izbutesc să se
împace cu felul de viață al acestui oraș blestemat. S-au străduit mult, dar să
le vadă pe aceste femei nerușinate umblând libere peste tot e mai presus de
puterile lor. De aceea au ales să rămână aici și să respecte obiceiurile
noastre.
― Dar încercările tale ce roade au dat?
― Mă tem că nu tocmai bogate. Împreună cu tovarășii mei ne-am găsit
de lucru în port, la încărcarea și descărcarea corăbiilor, dar egiptenii nu ne
privesc deloc cu ochi buni. Ei beau alcool, povestesc istorioare nerușinate,
râd tare și petrec alături de femeile decăzute. Cum să ne împrietenim cu ei
când ne scârbesc într-atât? Vrem să ne întoarcem la Sichem, în Canaan, și
să pornim iar lupta acolo împotriva asupritorului.
Shab Strâmbu’ ar fi avut poftă să-l scuipe-n față pe acest neputincios, dar
numai Prevestitorul avea dreptul să ia o hotărâre.
― Vă înțeleg chinurile, zise el cu blândețe. Egiptul e un pământ al
desfrâului și trebuie să-l aducem pe calea virtuții.
Toți se așezară și Prevestitorul începu o cuvântare lungă, în care înfieră
dezmățul, libertatea de neîngăduit a femeilor și pe faraonii pe care Zeul îi
poruncise să-i nimicească. În mai multe rânduri, bărbații din Canaan dădură
din cap în semn de încuviințare. Văzându-l la fel de înverșunat ca și până
acum, se simțiră îmbărbătați.
― Vom învinge, continuă Prevestitorul și voi o să fiți primii care vor
săvârși o faptă măreață despre care tot Canaanul va vorbi cu mândrie.
Toate privirile se ridicară întrebătoare spre el.
― Ca să-l putem lovi de moarte pe tiran, îi lămuri Prevestitorul, e nevoie
ca o caravană a aliaților noștri să ajungă la Kahun. Dar un slujbaș egiptean,
pe nume Rudi, e o piedică de netrecut. Iar pe această piedică, chiar voi,
curajoșii mei învățăcei o s-o înlăturați.
― În ce fel? întrebă unul din bărboși.
― O să-i întindem o capcană din care nu va ieși viu. Și meritul pentru
această ispravă o să fie pe de-a-ntregul al vostru.
Bărbații ascultară cu atenție lămuririle Prevestitorului.
― Până-n clipa când voi da semnalul de începere, vă cer să păstrați
deplina taină. Dacă unul dintre voi scapă vreo vorbă, suntem cu toții în
primejdie.
― Nici n-o să ne mișcăm de-aici, hotărî unul din bărboși, și ne vom
supune poruncilor primite.
Apoi Shab Strâmbu’ cercetă străduța cu atenție.
Nu se vedea nimeni.
Așa că Prevestitorul putu să iasă din vizuina cananeienilor.
În drum spre casă, Strâmbu’ nu putu să-și țină gura.
― Niște lași și niște nevolnici, stăpâne. După părerea mea, n-ar trebui
să vă bizuiți pe ei.
― Nu te înșeli deloc.
― Atunci… Tocmai le-ați încredințat o misiune de cea mai mare
însemnătate!
― Bineînțeles, prietene, dar, oare, nu va fi și singura?
*
― Așadar, începu Rudi, susțineți că sunteți vânzători de sandale.
Cei doi cărora li se adresase îngenuncheară.
― Întocmai, răspunse cel mai în vârstă. Fratele meu e mut, de aceea voi
vorbi eu pentru amândoi.
― Încearcă să nu spui și alte minciuni, că îmi pierd răbdarea!
― Vă jur că…
― Nu te încăpățâna zadarnic. Cum ați intrat în Egipt?
 ― Pe drumurile lui Horus.
― Atunci înseamnă că ați lăsat o urma a trecerii voastre pe la una dintre
micile fortărețe. La care?
― Nu-mi mai aduc aminte.
― Tu și complicele tău ați trecut pe ascuns hotarul. Cu ce gânduri?
― Egiptul e bogat, noi suntem săraci. Speram să ne găsim aici norocul.
― Vânzând sandale?
― Da, chiar așa.
― Pe care să le împletiți voi înșivă?
― Bineînțeles.
― Am să vă duc pe amândoi într-un atelier și o să-mi arătați dacă
stăpâniți acest meșteșug.
― Am înțeles… Numai că nu știm nimic despre sandale.
― S-o luăm de la capăt atunci, voinice! Și de data asta să nu-mi mai
îndrugi baliverne! Altminteri, am să-i las pe oamenii mei să se îngrijească
de tine în felul lor.
― Dar în Egipt nu e nimeni bătut!
― Când își vor isprăvi treaba, nici mama ta n-o să te mai recunoască.
Cei doi frați se chirciră.
― Dacă vorbesc, o să am necazuri.
― Dacă taci, o să ai altele și mai mari.
― De fapt, nu cunosc mare lucru… dar mai ales nu vreau să pățesc ceva!
Dacă vă spun tot, ne dați drumul?
― Ceri cam mult, nu ți se pare? Uite care e înțelegerea, și nu e loc de
târguială: tu îmi spui adevărul gol-goluț și eu o să poruncesc să fiți conduși
până la hotar.
― Jurați!
― Jur.
― Bine. Venim din orașul Sichem, din Canaan. Am fost poftiți la
Memphis de către unul de-al nostru care s-a mutat aici anul trecut. Ne-a
făgăduit adăpost și ceva de lucru. Însă el socotea să facă din noi niște
ucigași!
― Cum anume?
― Plănuia să jefuiască una dintre magaziile din port și nu ar fi șovăit să
omoare santinelele. Dar nouă nici prin gând nu ne dă să săvârșim asemenea
nelegiuire. Așa că suntem fericiți să ne întoarcem pe pământul nostru. Iată,
acum ați aflat ce doreați.
― Mai lipsește ceva: unde stă acest compatriot?
― Într-o casă din spatele templului lui Ptah. În fața casei sunt trei
palmieri, iar la poartă se găsește mereu un paznic. Omul e foarte bănuitor.
― Care e parola de trecere?
― Răzbunare.
― Tu și fratele tău veți părăsi Egiptul chiar azi.
Rudi ar fi trebuit sa-i dea de știre mai-marelui său, Sobek, dar preferă să
se ocupe singur de o treabă așa ușoară. După aceea, avea să smulgă de la
acest cananeian numele tuturor complicilor săi. Nu avea niciun rost să-l
deranjeze pe comandantul gărzii personale a faraonului din pricina unei
bande de răufăcători mărunți.
Prevăzător, Rudi luă cu sine cinci gărzi, căci știa despre cananeieni că se
furișau cu multă iscusință și nu voia să le lase nicio posibilitate de scăpare.
Casa nu fu greu de găsit. Gărzile o înconjurară, iar Rudi se îndreptă spre
paznicul care ațipise pe prag, și-l trezi bătându-l pe umăr.
― Stăpânul tău e aici?
― S-ar putea. Cine să-i spun că a venit?
― Răzbunare.
― Mă duc să-l caut.
Fără grabă, bărbatul deschise poarta, o apucă pe o potecă acoperită cu
nisip, pătrunse în casă, rămase acolo câteva clipe și apoi reapăru fără să
iuțească pasul.
― Vă așteaptă.
La rândul său, Rudi străbătu poteca. Îi ieși înainte unul dintre cananeienii
cei spâni, căruia Prevestitorul îi poruncise să vină aici, înainte de a-i trimite
pe cei doi complici în apropierea templului Ptah ca să atragă atenția
gărzilor. Iar Rudi însuși vorbise cu ei, picând astfel în capcană.
Lucrurile mergeau de minune.
― Puteți să repetați cuvântul de trecere? întrebă bărbatul.
― Răzbunare.
― Chiar tu ești ținta acestei răzbunări!
Pe la spate, paznicul îl apucă pe Rudi de mijloc pe când ceilalți
credincioși ai Prevestitorului se năpustiră afară din casă și-l înjunghiară pe
egiptean. Prăbușit la pământ, Rudi avu totuși puterea să-și cheme în ajutor
oamenii, care apărură fără întârziere.
La sfârșitul unei lupte crâncene, doar un soldat, deși grav rănit, scăpă cu
viață. Se târî până dincolo de poarta, strigă după ajutor, apoi leșină.
*
După cum era înțelegerea, Shab Strâmbu’ bătu la ușa casei părăginite.
Unul din cei doi bărboși din Canaan, care rămăseseră aici așteptând, îi
deschise. Strâmbu’ intră, urmat de Prevestitor.
― Ai noștri au reușit? întrebă celălalt bărbos care stătea jos și bea lapte.
― Rudi a fost omorât.
― Și tovarășii noștri au plecat spre Sichem?
― Nu, ci undeva mult mai departe.
Bărbosul se ridică.
― Vreți să spuneți…
― Și-au dat viața pentru cauza noastră. Zeul îi va primi ca pe niște viteji
adevărați și ei se vor bucura, în sfârșit, de toate plăcerile.
― Și noi… O să părăsim în cele din urmă Memphisul?
― N-ați vrea să vă alăturați și voi celorlalți viteji?
Shab Strâmbu’ îl sugrumă iute pe primul bărbos cu un șnur de piele. Al
doilea încercă să fugă, dar mâna Prevestitorului îl strânse de piept.
Cananeianul urlă înfiorător.
O gheară de șoim i se înfipse în carne și îi smulse inima.
― Ce facem cu trupurile neînsuflețite? întrebă Shab.
― Lasă-le la vedere și nu închide ușa după noi! Vreun trecător le va zări
și va da de știre gărzilor. Iar acestea vor fi mulțumite că au găsit adăpostul
cananeienilor pe care-i vor socoti probabil complicii ucigașilor lui Rudi. Și
o nouă persecuție se va abate asupra Sichemului. Faraonul va da poruncă să
fie supravegheat cu și mai mare asprime Canaanul, convins fiind că acolo
se găsește rădăcina răului. Iar noi vom fi liberi să ne ducem planurile la bun
sfârșit.
9.
Din vârful colinei unde fusese săpat vastul său mormânt, acum terminat,
Khnum-Hotep admira întinderile magnificei provincii Oryx, unde, peste
câteva ore sau câteva zile, avea să se desfășoare sângerosul război iscat
între egipteni.
 În acest mormânt împodobit cu minunate păsări de toate culorile, domnea
încă o pace adâncă. Dar ce va rămâne din acest monument dacă Sesostris va
birui? Fără îndoială că faraonul l-ar fi distrus piatră cu piatra ca să șteargă
orice urmă a ultimului său dușman. Și ce se va alege de capitala Menat-
Khufu, „Doica lui Kheops”, locul de naștere al vestitului constructor al
marii piramide?
Dar nu, Sesostris nu va învinge! Nu, el nu va domni încă peste ogoarele
acestei provincii, peste satele sale frumoase cu mici case albe, peste
plantațiile sale de palmieri și bazinele sale de irigații. Nu va stăpâni
drumurile pentru caravane ce șerpuiau prin deșertul oriental și nu va
comanda trupele sale numeroase și bine antrenate. Soldații aveau să se bată
cu sălbăticie și niciunul nu va depune armele.
― Răcoriți-mă! porunci Khnum-Hotep celor doi servitori, care începură
pe dată să agite două evantaie în forma de lotus. Cunoscând dorințele
stăpânului lor, găsiră iute ritmul potrivit.
„Cât e de fermecătoare această priveliște, gândea Khnum-Hotep, cât e de
pătrunsă de blândețe! De ce trebuie ca acest vis devenit aievea prin munca
omului să sfârșească atât de violent?”
Dar nu mai era cu putință să prelungească aceste prea scurte clipe de
meditație, căci toți îi așteptau ordinele.
― Să ne întoarcem la palat!
Corpolent, Khnum-Hotep dispunea de trei lectici cu spătar ce se putea
ridica sau coborî după voie.
Cei trei câini ai săi, un mascul foarte vioi și două femele dolofane, veniră
în fugă spre el ca să-și primească mângâierile. Absorbit de gânduri,
stăpânul nu le dărui decât un scurt moment de tandrețe.
Patru voinici ridicară lectica, de curând întărită și, în tovărășia câinilor,
porniră spre capitală.
*
După un îndelungat masaj cu pomada sa preferată, obținută din grăsime
purificată fiartă în vin aromat, Khnum-Hotep se cufundă într-un jilț cu
spătar înalt.
Un servitor se grăbi să-i spele mâinile, un al doilea îi turnă vin alb în
cupa sa favorită, împodobită cu o frunză de aur, un al treilea scoase dintr-o
lădița din lemn de sicomor două peruci scumpe, una scurtă, cu pârul
împletit, cealaltă lungă, cu șuvițe ondulate. Lui Khnum-Hotep îi plăcea să-
și schimbe în fiecare zi pieptănătura și nu suporta ca aceasta să aibă vreun
cusur, căci ținea mult la înfățișarea sa. Uneori dorea să aibă fruntea,
urechile și ceafa acoperite, în alte împrejurări, cozile grele i se păreau mai
potrivite.
― Niciuna, nici alta, îi spuse el servitorului. Dă-mi-o pe cea mai veche și
mai simplă!
Ca să-și înfrunte vrăjmașul, Khnum-Hotep voia să semene cu strămoșii
săi.
Tocmai atunci se înfățișă și doamna Techat, Trezoriera care avea
însărcinarea să controleze magaziile provinciei și să se îngrijească de
averea guvernatorului.
― Poruncile pe care le-ați dat au fost îndeplinite cu mare grijă. Apărarea
este bine pusă la punct, iar soldații, la locurile lor.
― Provincia Oryx va fi mormântul trupelor celui care ne atacă. Se vor
năpusti înainte și vor cădea în capcanele noastre.
― Iertați-mi îndrăzneala, stăpâne, dar oare aceasta nu e o speranță
zadarnică? Doar nu-l socoți pe Sesostris un nepriceput? Neîndoielnic, și-a
trimis înainte iscoade să cerceteze câmpul de bătaie.
― Însă noi le-am prins!
― Dar nu pe toate! Credeți că regele nu ne cunoaște puterile și
slăbiciunile?
― Dacă e așa, atunci să scăpăm de acestea din urmă!
― Nu avem destui oameni.
― Femeile și copiii să ia parte cu toții la apărarea pământurilor noastre.
― Asta și fac deja.
Privirea lui Khnum-Hotep se întunecă.
― După părerea ta, doamnă Techat, nu avem nicio șansă să învingem!
― Poate curajul nostru ne va îngădui să respingem primul atac.
― Vrei să zici că e mai bine să ne predăm?
― Bineînțeles că nu, stăpâne! Dar îmi dau seama că oricare ar fi soarta
acestei înfruntări, provincia noastră își va pierde strălucirea. Mi-e frică.
Frică să nu văd cum este nimicit ceea ce cu toții prețuim atât.
Khnum-Hotep nu rosti nicio vorbă de îmbărbătare. Ce ar fi putut să mai
spună în fața gândirii atât de limpezi a sfătuitoarei sale?
― Îngăduiți-mi să mă retrag, stăpâne! Nu vreau să fiu de față la acest
măcel. Dacă vom fi înfrânți, soldații faraonului nu mă vor prinde vie.
 Khnum-Hotep se afundă și mai mult în jilț. Aici dorea să primească
vestea că Sesostris a pornit la atac. Și atunci se va așeza în fruntea celor
mai buni oameni ai săi care vor lupta până la capătul puterilor.
Deodată, răsunară zgomote de pași grăbiți.
― Stăpâne, îl anunță intendentul său cu o voce tremurătoare, a sosit
faraonul!
― Unde a atacat?
― N-a atacat, este aici!
Khnum-Hotep se încruntă.
― Aici… Ce înseamnă asta?
― La ușa palatului, stăpâne.
― Trupele mele au fost zdrobite și eu nu aflu decât acum!
― Nu, stăpâne! N-a murit nimeni.
― Ți-ai pierdut mințile?
― Faraonul e singur, adică aproape singur. Purtătorul Sigiliului regal îl
însoțește.
Neîncrezător, Khnum-Hotep se ridică și se îndreptă cu pași mari spre
intrarea în palatul său.
Monarhul purta pe cap coroana albastră, iar trupul îi era acoperit de o
pânză pe care se vedeau hieroglifele ce aminteau de funcția acestui veșmânt
sacru: să-l prefacă pe rege în lumină, să-i aducă biruință împotriva răului și
să-l ajute să vadă creația zeilor în toata deplinătatea ei.
― Nimeni… nimeni nu v-a împiedicat să ajungeți până la mine?
― Cine ar îndrăzni să ridice mâna asupra regelui Egiptului de Sus și al
celui de Jos?
― Provincia mea e independentă, zise Khnum-Hotep roșind, înainte de a
începe o cuvântare lungă în care zugrăvi istoria familiei sale până în cele
mai mărunte amănunte.
Înșirând toate binefacerile de care se bucurase provincia sub conducerea
sa, își lăudă apoi cu dărnicie meritele.
Nemișcat, Sesostris așteptă sfârșitul cuvântării fără să arate cel mai mic
semn de nerăbdare. Apoi lăsă ca liniștea să se aștearnă preț de câteva clipe
înainte de a vorbi:
― Cel care grăiește către oameni îndelung și fără limpezime, cel care nu
știe să-și stăpânească limba, naște tulburare. Să ațâți mulțimile duce la
distrugere. De aceea, ca să conduci, trebuie să grăiești cu pricepere și cu
înțelepciune.
Demnitarii prezenți erau convinși că Khnum-Hotep, simțindu-se
batjocorit peste măsură, va porunci fără întârziere arestarea acestui rege
nechibzuit.
Însă, ca lovit de fulger, guvernatorul provinciei rămase nemișcat și mut.
― Stând de vorbă cu zeii, faraonul face o înțelegere cu ei, continuă
Sesostris, dar nu în folosul propriu. Energia creatoare care îi este
încredințată o îndreaptă către poporul lui. Armonia domnește peste regat
când oamenii nu își reclamă drepturile, ci își împlinesc îndatoririle. Fie ca
gândurile oamenilor și spiritul divinităților să se unească, fie ca Locașul
Regelui, să rămână întreg, iar cârmuirea să se bizuiască pe dorința omului
de a se alătura semenilor săi, și nu de a se rupe de ei. De aceea toate
provinciile trebuie să se strângă laolaltă ca să aducă ofrande templului, iar
Egiptul să fie astfel un singur trup, asemenea cerului. Faraonul nu se
mulțumește doar să vorbească, el trece la fapte. Eu împlinesc cu răbdare și
stăruință ceea ce inima mea mă îndeamnă. Dacă ești un om căruia îi pasă de
ceilalți, nu-i dezbina. Dar oare răul nu te roade deja, Khnum-Hotep? Nu tu
ai furat aurul zeilor? Nu tu ai aruncat vraja asupra Arborelui vieții? Nu ești
tu cel care încearcă să împiedice renașterea lui Osiris?
Și din nou domni tăcerea.
De data aceasta, Khnum-Hotep nu putea să mai tacă. Acuzațiile erau atât
de grave, încât ar fi fost de așteptat ca guvernatorul provinciei să-l ucidă pe
monarh, fie pentru că știa prea multe, fie pentru că îndrăznise să-i păteze
onoarea.
În cele din urmă, Khnum-Hotep răspunse, dar într-un mod pe care nimeni
nu l-ar fi bănuit.
Impunătorul guvernator izbucni în râs.
Un râs atât de răsunător, că trecu dincolo de zidurile palatului.
Când se potoli, Khnum-Hotep băgă de seamă că privirea faraonului îi
sfredelea inima.
― Luminăția Voastră, recunosc că n-am știut să-mi înfrânez limba! Dar
am râs din două pricini. Mai întâi, din pricina mea și a încetinelii cu care v-
am priceput vorbele chibzuite și atât de puternice! Apoi, din pricina
învinuirilor pe care mi le-ați adus. Aurul scos din minele deșertului
răsăritean s-a împuținat cu multă vreme în urmă, iar cel pe care-l am este
sortit templelor. Cât despre Arborele vieții, socotind că nu e o închipuire, nu
știu unde se află. Și chiar dacă-l venerez pe Osiris, singurul chezaș al
supraviețuirii sufletului meu, nu sunt inițiat în misterele renașterii sale și,
prin urmare, nu am nicio putere nici asupra lui, nici asupra pământului său
sacru de la Abydos. Nu sunt ucigașul pe care-l căutați, Luminăția Voastră!
Această întâlnire este cel mai însemnat lucru din viața mea, căci ea pune
capăt vrăjmășiei noastre și ne îngăduie să ocolim o luptă sângeroasă și
pustiitoare. Am văzut și am ascultat un faraon adevărat, al cărui supus
credincios sunt începând de acum. Vă încredințez provincia Oryx și vă
invit la cel mai măreț ospăț care s-a desfășurat vreodată în capitala mea.
*
Pentru Sobek Păzitorul, care se îndoia încă de sinceritatea lui Khnum-
Hotep, acest ospăț era un adevărat coșmar. Cum să asigure paza regelui în
sala uriașă în care veniseră să ia loc înalții demnitari ai provinciei,
împreună cu soțiile lor? Oare gazda lor nu se prefăcuse doar ca să-l atragă
pe faraon în capcană?
Generalul Nesmontu împărtășea aceleași gânduri. Obligat să îmbrace
veșminte de ceremonie, îl socotea pe Khnum-Hotep în stare să plănuiască
asasinarea regelui și a apropiaților săi în timpul acestei sărbători
grandioase, când soldații provinciei Oryx se înfrățeau cu cei ai faraonului.
Neîncrezător, Nesmontu dăduse ordine precise unui regiment de elită
însărcinat să intervină la cea mai mică întâmplare neprevăzută.
Generalul Sepi și Purtătorul sigiliului regal Sehotep se arătară mai puțin
aplecați spre gânduri negre. Primul, pentru că observase ușurarea pe care o
resimțea toată lumea căci scăpaseră de o înfruntare cruntă, al doilea, pentru
că fusese de față la schimbarea petrecută cu Khnum-Hotep și era convins
că nimeni n-ar fi putut să se prefacă într-atât.
Împodobită cu sute de flori, luminată de zeci de lămpi și scăldată în
parfumuri, sala ospățului era o încântare pentru ochi.
Când vocea autoritară a lui Khnum-Hotep se înalță, se așternu tăcerea:
― Faraonul a venit. El unește Cele Două Regate, Egiptul de Sus și
Egiptul de Jos, domnește peste pământul roșu și așază pământul negru sub
puterea sa, dă viață trestiei și albinei. Noi, toți cei de aici, să ne plecăm
înaintea lui și să-l veneram!
Mulți dintre oamenii cu firi aspre, începând cu generalul Nesmontu, nu-
și putură stăpâni emoția. În acest moment, Egiptul își regăsea deplinătatea,
pacea și armonia. Umbra războiului dintre egipteni dispăruse.
Ținând seama de această faptă măreață, Sesostris se număra de-acum
printre cei mai mari faraoni din istoria egipteană.
Bucătarii lui Khnum-Hotep aleseseră să pregătească tot soiul de pești,
unii fripți și serviți cu sparanghel, iar alții într-un sos de chimen, țelină și
coriandru. Lungi de doi metri, cei mai mari bibani cântăreau 150 de
kilograme. Luptători aprigi, nu se lăsau prinși cu ușurință, dar cădeau pradă
pescarilor iarna, când se apropiau de suprafața apei. Aveau spatele brun-
verzui, burta argintie și carnea neobișnuit de fină. Însărcinat să apere prora
bărcii soarelui, bibanul dădea de veste echipajului divin că șarpele uriaș
apăruse, hotărât să bea apa Nilului.
Generalul Nesmontu aprecie îndeosebi un chefal cu capul rotunjor și
solzi mari, ce trăia în bălțile sărate și în Deltă. Șiret și iute, scapă adesea
din năvoade. Cât despre Sehotep, acesta gustă cu încântare din carnea
delicată a unei mrene cu corp alb, argintat și strălucitor. Pentru pescuirea ei
erau întrebuințate cârlige triple și drept momeală, curmale sau bulgări de
orz încolțit. Generalul Sepi gustă dintr-un pește foarte scump, cu botul scurt
și ochii mari, care viețuia în apropierea malurilor fluviului. Pește nocturn,
temător, urca foarte rar la suprafață și doar pescarii încercați izbuteau să-l
înhațe. Sobek Păzitorul mânca plin de poftă o minunată citharine, alb-
argintată pe burtă și pe părți, și gri-albăstruie pe spate. Și nimeni nu
strâmbă din nas când apărură tăvile cu barbuni, țipari, crapi și lini.
Icrele de chefal erau dintre cele mai bune, căci fuseseră spălate de mai
multe ori în apă sărată, stoarse între două bucăți de lemn și apoi uscate. Ele
însoțiră felurile de mâncare principale, care se bucurară de multă prețuire,
sporită de vinul ale cărui etichete precizau că era „de opt ori bun”, cel mai
înalt grad de apreciere pe care-l putea dobândi o podgorie. Chiar și
Nesmontu fu nevoit să recunoască priceperea podgorenilor din provincia
Oryx care o egala pe a celor din Deltă.
Pe când vorbele începură să se lege cu ușurință și atmosfera se înveseli,
Khnum-Hotep îi zise regelui:
― Luminăția Voastră, pot să vă cer lămuriri despre întrebările
îngrozitoare pe care mi le-ați pus?
― Asupra Arborelui vieții, salcâmul lui Osiris de la Abydos, s-a abătut o
vrajă. Dacă el piere, piere și Egiptul. Doar un anumit fel de aur l-ar putea
tămădui. Și va trebui să-l aflăm pe vinovat, cel care mânuiește forța lui
Seth împotriva lui Osiris.
― Și ați crezut că… eram eu!
― I-am bănuit pe fiecare dintre guvernatorii care nu voiau să renunțe la
privilegiile lor. Să lupți împotriva unui Egipt unit nu înseamnă să împiedici
renașterea lui Osiris? Astăzi, Cele Două Regate stau laolaltă și nevinovăția
ta și a celorlalți guvernatori a fost dovedită.
― Atunci cine e făptașul?
Atâta vreme cât nu-l vom găsi, vom fi în mare primejdie.
― Am să vă ajut cum voi putea mai bine.
― Fără să dai greș și fără ranchiună?
― Porunciți și mă voi supune.
Târziu în noapte, fură servite prăjituri cu miere și sirop. Când faraonul se
ridică, toți mesenii făcură la fel, ca să-i asculte vorbele pe care le
presimțeau a fi de cea mai mare însemnătate.
― Nu mai există guvernatori de provincii, drepturile transmise din tată în
fiu sunt înlăturate. Egiptul de Sus și Egiptul de Jos s-au alăturat în inima și
mâna regelui. Încredințez administrarea Celor Două Regate unui vizir. El va
sta de vorbă cu mine în fiecare dimineață, va da seamă de faptele sale în
fața mea, va fi ajutat de cei mai înalți slujbași și supus controlului Casei
Regelui. Sarcina sa se anunță anevoioasă, aspră și amară ca fierea. Va
veghea ca legea lui Maat să fie respectată, fără s-o încalce, fără slăbiciuni
sau zel dăunător, va izgoni nedreptatea, va avea urechi și pentru cel bogat,
și pentru cel sărac, se va face respectat mulțumită cinstei sale și nu-și va
pleca fruntea în fața demnitarilor.
Toți cei prezenți se gândeau la același lucru: cui va încredința faraonul
această funcție copleșitoare, cine avea să fie omul care se va bucura de
încrederea monarhului, dar va fi împovărat de mulțimea sarcinilor sale.
― Îl numesc vizir pe Khnum-Hotep, hotărî Sesostris.
10.
Soarele apusese. Iker intră în casa părăsită unde se întâlnea cu Bina,
tânăra asiatică, la adăpost de urechile curioase.
Locul îți dădea fiori. Un perete amenința să se prăbușească, iar grinzile
erau crăpate. Cât de curând, această cocioabă avea să fie dărâmată pentru a
îngădui ridicarea unei noi construcții.
 ― Eu sunt, zise scribul cu jumătate de glas. Poți să te arăți.
Dar nicăieri nu se zărea niciun semn de viață. Brusc, Iker se întrebă dacă
nu cumva frumoasa cu pielea arămie îl trădase. Oare nu uneltea ea
împreună cu primarul și cu Heremsaf, ca să-l ducă pe tânărul scrib la
pierzanie? Destăinuindu-le acestora care erau planurile lui, ea l-ar fi
condamnat la pedeapsa cea mai grea, iar tiranul ar fi continuat să distrugă
Egiptul răspândind numai nenorocire în jur.
Tocmai când se pregătea să plece, nădăjduind că soldații nu-l așteptau
deja afară, două mâini îi acoperiră ochii.
― Aici sunt, Iker.
Tânărul se smuci, furios.
― Ești nebună! De ce vrei să mă bagi în sperieți?
Bina se bosumflă ca un copil.
― Mie îmi place să mă distrez… Dar se vede treaba că ție nu.
― Crezi că îmi arde de râs?
― Ai dreptate, iartă-mă!
Se așezară unul lângă altul.
― Te-ai hotărât în cele din urmă, Iker?
― Mai am de verificat ceva.
― Am primit vești îmbucurătoare! Aliații noștri nu vor mai întârzia
mult. Peste puțin timp, vor ajunge la Kahun. Acești războinici adevărați vor
ști să pună stăpânire pe oraș. Cel care le împiedică venirea în Egipt tocmai
și-a părăsit slujba, iar locul i-a fost luat de altcineva mai îngăduitor. De
aceea, caravana va izbuti să treacă fără greutate.
― Presupun că vor să cucerească și alte orașe.
― Nu știu, Iker. Eu nu sunt decât o slujitoare neînsemnată, devotată
luptei celor asupriți. Și ei vor învinge!
― Primăria mi-a oferit o casă superbă, zise Iker.
― Vor să-ți înăbușe setea de dreptate! Dar tu nu te numeri printre
ambițioșii care nu visează decât o viață ușoară și îmbelșugată, nu-i așa?
― Nimeni n-are să mă cumpere, Bina! Bătrânul meu învățător m-a
povățuit să caut întotdeauna dreptatea și să-i urmez căile.
― Atunci, omoară-l pe Sesostris!
― Trebuie să mai cercetez arhivele unde, deocamdată, nu mi se îngăduie
să intru.
― Cum vrei, Iker. Dar nu pierde prea mult timp!
 *
Întins în patul său, Sekari se gândea la minunatele clipe pe care tocmai le
trăise în brațele noii sale iubite, slujitoare într-o casă învecinată, pe care o
fermecase cu istorioare vesele și din ce în ce mai îndrăznețe. Când bărbatul
o întrebase dacă n-ar vrea ca împreună să dea viață celei mai deocheate
dintre ele, ea se-nvoise și trecuse la fapte cu multă însuflețire. Dar ce
femeie, demnă de acest nume, ar fi refuzat să se zbenguiască între
așternuturi de in, noi și parfumate?
Sekari ar fi luat-o bucuros de la capăt, dar trebuia să-i dea de mâncare lui
Vânt-de-Miazănoapte și nu putea să-l lase să aștepte pe măgarul stăpânului
său. Apoi avea să pregătească niște bucate îmbietoare, căci lui Iker îi lipsea
de la o vreme pofta de mâncare.
Și cum nu se ivi nimic neașteptat, Sekari petrecu timp îndelungat în
bucătărie.
Când se întoarse acasă, tânărul își spălă mâinile și picioarele, apoi se
așeză pe un scaun. Avea fața mai întunecată decât în ajun.
― Sunt sigur că nu vei prețui nici mâncarea de dovlecei, nici pe cea de
bob cu usturoi.
― Nu mi-e foame.
― Oricare ți-ar fi ținta, Iker, n-o vei atinge slăbind văzând cu ochii.
Tocmai atunci se auzi o voce cunoscută.
― Pot să intru? îl caut pe scribul Iker.
― Heremsaf…
„De astă dată, gândi tânărul, nu-mi va dărui nici casă, nicio slujbă mai
bună. Probabil că a poruncit să fiu urmărit și a aflat de legătura mea cu
Bina.“
― Mă duc să-l poftesc înăuntru, zise, plin de curaj, Sekari.
― Nu, lasă. Treaba aceasta nu mă privește decât pe mine.
Mai-marele lui Iker avea o înfățișare aspră și hotărâtă.
― Frumoasă casă, Iker! Dar îmi pari obosit.
― Munca de peste zi a fost grea.
― Te învoiești să mă urmezi fără să pui întrebări?
― Am de ales?
― Bineînțeles. Ori rămâi aici și te odihnești, ori pornești în căutarea
neprevăzutului.
 „Neprevăzut… Ciudată vorbă întrebuințează pentru temniță”, își spuse
Iker.
Să fugă? Era doar o amăgire. Și, pe deasupra, câtă plăcere ar fi simțit
Heremsaf să-l vadă pe tânărul scrib doborât la pământ și lovit de soldați cu
bastoanele! Pentru că ajunsese la capătul drumului său avea, cel puțin, să se
poarte cu multă demnitate.
― Vă urmez.
― După părerea mea, n-o să-ți pară rău.
Iker nu răspunse nimic la această ironie mușcătoare. Nu voia să arate față
de învingătorul său niciun semn de slăbiciune.
Când ieșiră din casă, tânărul nu zări niciun soldat, apoi înțelese că
Heremsaf nu-l conduce în afara orașului, ci spre zidul de la miazăzi.
― Unde mergem?
― La templul lui Anubis.
― Ce învinuiri îmi aduceți? Nu mi-am îndeplinit cum se cuvine
îndatoririle? Nu vă e pe plac ordinea din bibliotecă?
― Dimpotrivă, Iker, dimpotrivă! Ți-ai îndeplinit atât de bine sarcinile,
încât corpul preoților lui Anubis dorește să te vadă.
― Acum?
― Să știi că oamenii aceștia nu țin seama nici de oră, nici dacă e zi sau
noapte. Dar tu ești liber să le respingi chemarea.
Ce fel de cursă pusese la cale Heremsaf? Pe cât de neliniștit, pe atât de
curios, Iker nu se întoarse din drum.
În pragul templului, stătea un sacerdot ras în cap ținând în mână o torță.
Lângă el veni încă un preot, ducând un papirus rulat, și se închină înaintea
lui Heremsaf. Acesta se întoarse către scrib.
― Tu, Iker, vrei să devii preot al lui Anubis?
Luat pe nepregătite, tânărul răspunse fără să șovăie.
― Da, vreau!
Și aceste cuvinte aprinseră focul unei speranțe până de curând zadarnice
și care, de-acum, ar fi putut să se preschimbe în realitate.
― Ai fost inițiat în misterele scrierii sacre? întrebă purtătorul papirusului.
― Cunosc hieroglifele mame și vorbele lui Thot.
― Atunci citește acest text ritual. Apoi vei scrie formulele cunoașterii
care privesc meșteșugul scribilor.
 Iker trecu această încercare cu ajutorul cugetărilor în care Maat, adevărul
și judecata dreaptă, ocupa locul cel mai de seamă.
― Preoții să se adune, fu de părere cel care ținea torța, și să cercetăm ce
însușiri de preț are acest tânăr. Marele preot se învoiește să ne vegheze?
Heremsaf dădu din cap în semn de încuviințare.
Iker era peste măsură de uimit. Lui Heremsaf, demnitarul pe care-și
închipuia că-l cunoaște bine, îi fuseseră încredințate misterele lui Anubis.
Cei doi preoți îl luară de mâini pe tânărul scrib și îl conduseră în prima
sală a templului.
Pe băncile de piatră ce se înșirau de-a lungul pereților stăteau preoții
permanenți, care celebrau ritualurile zilnice și îngrijeau locul sacru.
Heremsaf se așeză și el și rosti prima întrebare:
― Ce știi despre Anubis, Iker?
― El face legătura între lumi și are în păstrare secretele ritualurilor
reînvierii. În chip de șacal, curăță deșertul de stârvuri pe care le preschimbă
în energie.
Clare și scurte, alte cincizeci de întrebări țâșniră una după alta. Iker
răspunse fără grabă și fără a încerca să-și ascundă neștiința în spatele unei
vorbarii de om învățat.
În timp ce preoții se sfătuiau, Iker fu condus într-o încăpere cu pereții
goi, luminată de o singură lampă. Timpul își încetă curgerea, iar scribul se
pierdu într-o meditație liniștitoare.
Un sacerdot îi aduse un veșmânt lung din pânză de in, pe care Iker îl
îmbrăcă.
― Scoate-ți amuletele! îi ceru preotul. Acolo unde vei merge, nu-ți vor fi
de niciun folos. Judecătorul tău, singurul tău judecător va fi Anubis. Și nu te
poți împotrivi hotărârilor sale.
Apoi ritualistul îl făcu să coboare într-un mormânt întunecos.
― Privește în adâncul acestei peșteri și ai răbdare. Poate că zeul ți se va
arăta.
Rămas singur din nou, Iker se obișnui puțin câte puțin cu bezna. În cele
din urmă zări, mirat, un șacal mascul și unul femelă stând față în față
ridicați pe picioarele din spate și lăsând între ei un loc gol care-l atrăgea pe
Iker cu o putere mai presus de voința lui.
Fără să-i pese de primejdie, se strecură între cele două fiare sălbatice,
care își puseră labele din față pe umerii lui.
 În clipa aceea, Iker simți o energie nouă care îl străbătu din creștet până
în tălpi. Parcă tot trupul său se reînnoia, iar simțurile îi deveniseră mai
ascuțite ca oricând.
Apoi apăru Heremsaf purtând o lădița din lemn de salcâm, pe care o
așeză la picioarele lui Iker și o deschise încet.
Înăuntrul ei se găsea un sceptru din aur, numit sekhem. Când era desenat
sub formă de hieroglifă însemna stăpânire și putere.
Scribul își aminti cuvintele olarului care lucra lângă templul lui Anubis.
De la el aflase că zeul cu cap de șacal stăpânea adevărata putere, incarnată
în acest simbol păstrat la Abydos. Cu ajutorul lunii, discul de argint pe care-
l mânuia noaptea, Anubis îi lumina pe cei drepți, și tot el modelase o bucată
de aur dându-i forma soarelui.
Heremsaf închise lădița și ieși. Iker îl urmă până în sala sprijinită de
coloane și acoperită cu dale mari din piatră. Aici preoții permanenți îl
ascultară cu pioșenie pe mai-marele lor care i se adresă noului preot.
― Întoarce-ți privirile spre Sfântul Sfinților, cerul deasupra pământului.
Să nu intri niciodată aici înainte să te purifici, să nu săvârșești nicio
greșeală, să nu furi, să nu rostești minciuni, să nu dezvălui secretele pe care
le vei afla, să nu împuținezi ofrandele, să nu-ți hrănești inima cu vorbe
nelegiuite, sa-ți îndeplinești îndatoririle după legile noastre, și nu după voia
ta. Nu ți se cere să răspândești vreun adevăr sau vreo învățătură, nici să
convingi pe cineva să urmeze căile credinței. Când vei fi chemat la templu,
să încalți sandale albe și să-ți duci sarcinile până la capăt, căci Zeul îl
cunoaște pe cel care-l venerează. Ești gata, Iker, să depui jurământ?
― Sunt gata.
― Apropie-te de altar!
Scribul se supuse.
― Aceasta e piatra de temelie din care s-a născut templul. Dacă îți
încalci jurământul, ea se va preschimba într-un șarpe care te va devora.
Repetă după mine această formulă: „Sunt fiul lui Isis și nu voi trăda cele
șapte cuvinte ascunse sub pietrele din vale”.
După ce Iker fu astfel primit în rândul preoților, Heremsaf îi aduse la
cunoștință sarcina ce-i revenea.
― O dată pe săptămână vei umple cu ofrande acest altar. Pe timpul
procesiunilor și al sărbătorilor lui Anubis, vei aprinde un opaiț. În schimbul
muncii tale, vei căpăta orz și feștile pentru iluminat. Pe deasupra, vei fi
slujitorul Ka-ului acestui templu, care e puterea sa spirituală. De aceea vei
rosti, în timpul ceremoniilor, vorbele care dau viață acestei forțe hrănitoare.
Fii binevenit printre noi, Iker, și ia parte la ospățul nostru!
Noul preot temporar fu îmbrățișat de către tovarășii săi.
Noaptea era blândă, iar bucatele, gustoase. În timpul împărțirii plăcintei
rituale prin care zeul își arăta chipul, Iker se simți mai aproape de sacru
decât oricând, chiar dacă adevăratele taine rămâneau încă de nepătruns.
El, un scrib mărunt din târgușorul Medamud, se număra de-acum printre
preoții temporari ai templului lui Anubis din Kahun… Cine și-ar fi
închipuit o asemenea soartă? Și se gândi la tânăra preoteasă, la acea femeie
fără seamăn pe care continua să o iubească. În seara aceasta, oare n-ar fi
fost mândră de el?
Nu, bineînțeles că nu, căci era obișnuită să se afle în preajma înalților
demnitari și nici măcar nu și-ar fi coborât ochii asupra lui Iker. Totuși, el
pătrunsese în ierarhia sacră și primise protecția lui Anubis.
― Iată noua ta amuletă, zise Heremsaf oferindu-i lui Iker un sceptru mic,
Puterea, din comalină. Pune-l la gât și nu te despărți de el niciodată!
La rândul lor, slujitorii lui Anubis îi urară bun venit noului lor confrate.
Ascultând cuvintele lor domoale care-l încurajau să descopere puțin câte
puțin învățăturile zeului, tânărul se întrebă dacă nu apucase pe un drum
greșit. N-ar fi trebuit, oare, să dea uitării planurile lui fără rost și să se
mulțumească sa trăiască aici, la Kahun, îndeplinindu-și noile îndatoriri și
citind cărțile înțelepciunii?
Se bucura de farmecul acestui ritual, de seninătatea acestor oameni, de
frumusețea acestui loc… Cât i se părea de luminos viitorul!
Dar mersese prea departe.
Ascuns în camera sa, pumnalul cu care hotărâse sa-l ucidă pe Sesostris n-
avea să dispară. Iar Bina era așa de vie în mintea lui și-i amintea de
adevărata sa misiune! Să nu mai țină seama de ea, să-i uite pe nefericiții
asupriți de tiran ar fi fost o lașitate de neîndurat.
― Te crezi pe deplin în stare să iei asupra ta noile sarcini? îl întrebă
Heremsaf.
― Altminteri m-ați mai fi chemat?
― Oare viața nu e un șir de încercări?
― Doar atât însemn eu… o încercare?
― Asta tu trebuie să mi-o spui, Iker.
 Scribul era copleșit de nesiguranță. Adăugându-se agitației acestor clipe,
vinul de la ospăț se amesteca printre gândurile sale. Cine era Heremsaf? Un
protector care îi deschidea calea misterelor sau un dușman care jurase să-l
dea pierzaniei?
Dar ora nu era potrivită nici pentru întrebări, nici pentru răspunsuri, ci
pentru înțelegere frățească între slujitorii lui Anubis. Și în inima nopții, Iker
gustă din ea ca dintr-o mâncare neasemuită.
11.
Când mai-marele tuturor gărzilor din regat se înfuria, cel mai bine era să-
ți ții gura, să ciulești urechile, să-i asculți ordinele și să le îndeplinești fără
crâcnire. De aceea, cercetările asupra morții lui Rudi fură duse cu iuțeală la
bun sfârșit.
Nu încăpea nicio îndoiala că ucigașii erau cananeieni din Sichem, orașul
răzmeriței, supravegheat acum cu asprime. Dar măsurile de precauție se
dovediseră insuficiente, căci luptători din umbră se strecuraseră în Memphis
și trecuseră la fapte. Și avuseseră legături cu niște cananeieni bărboși,
găsiți morți într-o casă dărăpănată din spatele portului. Era limpede că
acolo se adăpostiseră ucigașii. Dar ce se petrecuse? Se omorâseră unii pe
alții sau căpetenia lor se descotorosise de ei înainte să fugă? Distrus în
parte, oare grupul își refăcuse forțele într-o altă ascunzătoare?
Oricum, trebuiau grabnic găsiți și înlăturați complicii lor din Sichem și
se cuvenea ca soldații egipteni din Canaan să-și înăsprească purtările. Așa
se încheia raportul lui Sobek, trimis faraonului care, la întoarcerea în
Memphis îi chemase la el pe cei care făceau parte din Casa Regelui. Printre
ei se număra acum și vizirul Khnum-Hotep, căruia i se dăduse o locuință
impunătoare chiar lângă palat. Între el și cei mai însemnați demnitari alături
de care lucra, Marele Trezorier Senankh și Purtătorul sigiliului regal
Sehotep, se născuse de îndată o mare simpatie. Khnum-Hotep se vădea a fi
un vizir sever, credincios faraonului. Cu ajutorul celor doi îi strânse pe cei
mai pricepuți scribi, sporind astfel eficiența administrației. Dar nimeni nu-l
pizmuia căci, în fiecare zi, era nevoit să rezolve mii de probleme.
― L-am trimis pe generalul Sepi în căutarea aurului tămăduitor, le spuse
Sesostris. În fruntea unei mici trupe de soldați, el va cerceta toate locurile
unde e cu putință să-l afle. Reîntregirea Egiptului va încetini uscarea
arborelui, dar nu e de ajuns pentru a-l salva. Și încă nu știm cine a aruncat
vraja asupra salcâmului, încercând să împiedice reînvierea lui Osiris.
Trebuie să-l aflăm neîntârziat. Pe deasupra, suntem nevoiți să înfruntăm
încă o primejdie: având în vedere uciderea lui Rudi de către cananeieni,
Sobek e de părere că acolo mocnește o nouă răzmeriță. De aceea trebuie să
intervenim energic în Canaan și în toată Syro-Palestina. Ieri, așa ceva ar fi
fost cu neputință. Dar acum vom alcătui o armată din care vor face parte și
soldații provinciilor care au revenit în sânul Egiptului. Încredințez comanda
acestei armate a întregii țări generalului Nesmontu, care va începe degrabă
pregătirile. Iar aceste trupe nu vor fi o putere oarbă, ci vor lupta împotriva
dezordinii și a nesupunerii.
*
Singurul om căruia nu-i păsa de faima pe care i-o aducea numirea sa era
chiar generalul Nesmontu. Onorurile și decorațiile nu-l interesau pe
bătrânul general, care nu se gândea decât să adune în jurul său ofițeri cu
experiență, disciplinați și curajoși, fără să țină seama ca unii dintre ei
slujiseră în trupele fostelor provincii. Fiecare regiment număra patruzeci de
arcași și patruzeci de lăncieri sub comanda unui ofițer ajutat de un purtător
de flamură și doi scribi, din care unul se îngrijea de provizii, iar celălalt, de
hărți. Soldații erau înzestrați cu arcuri, sulițe, bâte, bastoane, securi,
pumnale, scuturi și apărători din aramă pentru mâini, făurite în atelierele
din Memphis. Și Nesmontu însuși controlase fiecare corabie de război,
verificând priceperea căpitanilor.
În ritmul în care lucra generalul, în curând, armata avea să fie pregătită
să-i facă pe cananeieni să priceapă că orice încercare de răzvrătire era
sortită înfrângerii.
Îndată ce fu întocmit decretul regal privitor la crearea acestei armate,
Medes poruncise curierilor să ducă degrabă câte o copie în fiecare oraș al
regatului. Și ca de obicei, Medes își duse sarcina la bun sfârșit în mod
desăvârșit, iar Sesostris n-ar fi putut să-i aducă nicio învinuire Secretarului
Casei Regelui.
Aflat în floarea vârstei, apreciind mâncarea bună și vinurile tari, cu părul
negru lipit de capul său rotund, cu fața visătoare, pieptul larg, gambele
scurte și labele picioarelor umflate de grăsime, Medes devenise una dintre
cele mai bine văzute persoane de la curte. Stăpân al unei superbe case cu
grădină în Memphis, căsătorit cu o femeie proastă, grasă și depravată, care-
și petrecea timpul încercând să-și refacă frumusețea apusă, el era o pildă de
înalt demnitar căruia îi reușea totul.
Totuși, Medes se simțea nemulțumit și îngrijorat. Atras de putere și de
bogăție, socotea că nu-i erau apreciate cu adevărat meritele. De aceea voia
să pună mâna pe aurul din Punt, de existența căruia nu se îndoia. Pusese la
cale până și răpirea unui tânăr scrib pentru a-l oferi drept ofrandă mării
furioase, însă Fulgerul, corabia pe care o construise, se scufundase în
timpul unei furtuni. Deși îi îngăduiau să ajungă la informații de cea mai
mare însemnătate, noile sale însărcinări îl împiedicau, în viitorul apropiat,
să trimită într-acolo o altă corabie fără să atragă atenția.
De când Sesostris, spre surprinderea tuturor, reușise să unească Egiptul,
Secretarul Casei Regelui dormea prost. Până în urmă cu câteva luni, sperase
să uneltească împotriva monarhului și chiar să-l ucidă. Acum însă, fără să
renunțe pe de-a-ntregul la acest gând, trebuia să dea dovadă de cea mai
mare prudență.
Dar Medes își stabilise încă o țintă de atins: să pătrundă misterele
templelor. În ciuda darurilor și a lingușelilor sale, niciun mare preot nu
consimțise sa-l lase să intre în ultima încăpere a unui sanctuar. De acolo, și
mai ales de la Abydos, își trăgea faraonul toată puterea. Și tot de acolo, mai
devreme sau mai târziu, și-o va lua și Medes pe a sa.
Acum însă porțile păreau închise. Numirea lui Nesmontu în fruntea noii
armate a țării nu era o veste îmbucurătoare. Pe bătrânul soldat nu-l atrăgeau
nici bogăția, nici onorurile. Și nici cele mai ascunse cercetări nu-i
dezvăluiseră lui Medes vreun mijloc de a-l ademeni pe general.
― Gergu, responsabilul principal al hambarelor, cere să-l primiți, îl vesti
intendentul.
― Condu-l sub umbrarul din grădină și servește-ne vin alb.
Să se folosească de Gergu era treabă ușoară, dar trebuia din când în când
să-l îmbărbăteze și să se îngrijească de dispoziția lui sufletească
schimbătoare. Bețiv, disprețuind femeile, acest bărbat care știa să se bucure
de viață era copleșit uneori de cele mai negre gânduri. Cu desăvârșire
egoist, interesându-se doar de propriile plăceri, Gergu se supunea totuși
fără șovăire poruncilor lui Medes.
După ce goli prima cupă cu vin, administratorul hambarelor surâse larg.
― Am păstrat legătura cu preotul permanent de la Abydos și chiar am
întărit-o, grăi el cu mândrie.
 ― Ești sigur că nu ți-a întins o capcană?
― Mulțumită lui am primit un permis de preot temporar și am vizitat o
parte din ținutul sacru al lui Osiris unde se înalță capele, stele și statui. Un
loc plin de măreție… dar cel mai însemnat lucru e că preotul mi-a destăinuit
planurile sale. Vrea să vândă unele obiecte sacre, iar noi urmează să-i
înlesnim scoaterea lor din Abydos.
Lui Medes nu-i venea să-și creadă urechilor.
Se întrebă dacă nu cumva Gergu își bătea joc de el, dar după ce acesta îi
istorisi pe îndelete întâlnirea cu preotul, se încredință că totul era adevărat.
― Cât de scârbit trebuie să fie acest preot!
― E limpede că inima lui clocotește de ură, dar ce noroc pe capul nostru!
Ca doar la asta ați visat, să vă găsiți un aliat la Abydos, nu-i așa?
― Era doar un simplu vis…
― Ei bine, acum prinde viață și ne aflăm la doi pași de izbândă, se
înflăcără Gergu, dar preotul pretinde să-i spun cine e stăpânul meu și să-l
cunoască.
― Nu e cu putință!
― Încercați să-l înțelegeți. Și lui îi este frică de o capcană și își ia și el
măsuri de prevedere. Dacă nu-i împlinim voia, va da înapoi.
― Având în vedere poziția mea, nu pot să risc.
― Având-o în vedere pe a lui, el nici atât nu poate.
Medes părea tulburat. Ori se mulțumea cu slujba sa și dădea uitării
ambiția, ori se încumeta să meargă mai departe, cu teama de a pierde tot.
― Trebuie să mai chibzuiesc, Gergu.
*
Ca în fiecare dimineață, tânăra preoteasă se duse, încă din zori, pe malul
lacului sacru din Abydos, ce își avea izvorul în Nun, oceanul de energie din
care se născuse viața. După ce se purifică, umplu un vas cu apă pentru
salcâmul lui Osiris.
Simțind o privire arzându-i umerii goi, se întoarse.
Unul dintre preoții permanenți se uita cu atenție la ea.
― Ce dorești, Bega?
― Apă pură. Vrei să umpli aceste vase?
― Dar asta nu-i treaba preoților temporari?
― Dacă ai face-o tu, sunt sigur că jertfele de apă vor fi mai bine primite
decât de obicei.
 ― Nu am atâta putere pe cât îți închipui.
― Te numeri printre preotesele lui Hathor și însăși regina Egiptului te
prețuiește. Oare nu ai în față un destin măreț?
― Nu năzuiesc decât să-l slujesc pe Osiris.
― Dar nu ești prea tânără pentru o cale atât de aspră?
― Nu văd asprimea, ci mai degrabă lumina care însuflețește tot ce
atinge.
Bega se întristă deodată.
― Frumoasă gândire, dar cum vezi viitorul Abydosului? Dacă arborele
piere, orașul va fi părăsit și noi ne vom împrăștia.
― Încă nu e totul pierdut, își spuse părerea tânăra femeie. Una dintre
ramuri a înverzit.
― Mă tem că e doar o slabă speranță. Totuși, ai dreptate: vom lupta până
la capăt, fiecare după forțele sale.
― Preoții temporari vor umple vasele, zise preoteasa, surâzând, și se
îndepărtă.
Apoi se îndreptă spre salcâmul unde o aștepta Pleșuvul. Înainte de a
vărsa împreună apa și laptele la rădăcina copacului, preotul îi spuse vestea
pe care tocmai o primise.
― Un curier regal mi-a adus o copie a decretului semnat de faraon:
guvernatorii provinciilor s-au supus Coroanei, Egiptul s-a unit, Cele Două
Regate sunt un singur trup.
O adiere blândă se făcu simțită deodată. Ramurile salcâmului fremătară
și, sub privirile emoționate ale Pleșuvului și ale preotesei, încă o ramură,
ce părea uscată, căpătă culoarea verde.
― Luminăția Sa a ales calea cea bună, zise cu hotărâre Pleșuvul. Am să-i
dau îndată de știre. Și dacă arborele revine la viață?
*
În zilele următoare, din nefericire, nu se ivi alt semn că arborele își
recăpăta puterile. Vraja fusese doar oprită, nu și înlăturată.
― Însoțește-mă până la Locașul Vieții! îi porunci Pleșuvul tinerei
preotese. Dacă vei reuși să treci de ușă, vei căuta acolo vechile papirusuri
în care se găsesc poate lămuriri despre felul în care poate fi tămăduit
salcâmul.
La temelia fiecărui mare templu din Egipt stătea un Locaș al Vieții, unde
erau păstrate Sufletele luminii divine, adică arhivele sacre; ținând seama de
mulțimea și valoarea textelor adăpostite aici, cea din Abydos se vădea a fi
de o bogăție fără seamăn.
Doar faraonul putea îngădui cuiva să pătrundă în Locaș. De aceea tânăra
femeie înțelese că Pleșuvul împlinea porunca lui Sesostris.
Pereți înalți protejau neprețuita comoară.
― Ia această prăjitură pe care am scris cuvintele „dușmani”, „răzvrătiți”
și „răsculați”, toți oameni ai lui isefet, puterea distrugătoare, care se
împotrivește lui Maat. Să o întrebuințezi cu folos.
Rostind aceste vorbe, Pleșuvul împinse o ușiță care dădea într-un culoar
strâmt. Și îndată apăru o panteră minunată, Stăpâna Palatului Vieții, având
spatele acoperit de patru pânze.
Cu ochii săi negri, pantera o cercetă îndelung pe nepoftită, apoi înaintă
spre ea, unduindu-se.
Femeia nu se mișcă.
După ce o adulmecă, fiara își puse laba stângă din față pe coapsa prăzii
sale. Dar, deși scoase din tecile lor, ghearele nu sfâșiară carnea.
Preoteasa întinse prăjitura spre incarnarea zeiței Mafdet, păzitoarea
arhivelor sacre. Pantera îi înghiți iute pe aliații lui isefet, apoi se ghemui
lângă ușă și adormi.
Drumul era liber.
Tânăra râmase încremenită multă vreme când ajunse în marea bibliotecă.
Pe rafturi se înșirau papirusuri și tăblițe cuprinzând întreaga știință a
Strămoșilor: marea carte a tainelor cerului, ale pământului și ale obârșiei
stelelor, cartea pentru înțelegerea graiului păsărilor, al peștilor și al
patrupedelor, cartea pentru tălmăcirea viselor, cartea formelor tainice ale
zeilor, cartea pentru liniștirea lui Sekhmet, leoaica înspăimântătoare, cartea
preschimbărilor în lumină, cartea Nilului, a prezicerilor, a înțelepciunii,
tratate de alchimie, de magie, de medicină, de astrologie, de astronomie, de
matematică și de geometrie, calendarul sărbătorilor tainice și publice,
manuale ale sacerdoților, cartea pentru păstrarea bărcii divine, manuale de
arhitectură, de sculptură și pictură, inventarul obiectelor rituale, lista
faraonilor și însemnări despre domniile lor… Simpla citire a titlurilor îți
dădea amețeli!
Dar preoteasa avea o misiune și nu trebuia să se lase pradă tulburării.
Călăuzită de cunoștințele și de intuiția sa, alese scrierile care vorbeau
despre energia creatoare, Ka, și modul în care putea fi ocrotită.
 Pleșuvul însuși îi aducea de mâncare tinerei femei căreia i se îngădui să
doarmă într-o mică încăpere de lângă bibliotecă. Odihnindu-se cât mai rar
cu putință, ea își continuă căutările zi și noapte, urmând toate îndrumările,
fără să se descurajeze niciodată.
Și în cele din urmă, i se păru că a găsit ceva.
După ce își verifică bănuielile cu ajutorul unui papirus ce cuprindea
formulele reînvierii din textele Piramidelor, stătu de vorbă cu Pleșuvul.
― Consider că presupunerile tale sunt îndreptățite și dovezile,
convingătoare, admise el. Mâine vei porni spre Memphis ca să i le aduci la
cunoștință Luminăției Sale.
12.
Parfumat abundent, înveșmântat într-o mantie lungă, brodată, care-i
ascundea rotunjimile, Libanezul semăna cu ceea ce fusese întotdeauna: un
negustor bogat și vorbăreț, interesat să încheie orice soi de târg din care el
se alegea cu cel mai mare câștig, făcându-l pe celălalt sa creadă ca lucrurile
stăteau tocmai pe dos.
De când locuia la Memphis, într-o casă mare și frumoasă, discretă, dar
demnă de un înalt demnitar, Libanezul avea de ce să fie mulțumit. Negoțul
său, și cel ascuns, și cel oficial, înflorea.
Totuși, era îngrijorat din două pricini: mai întâi, vânzarea unei cantități
considerabile de lemn prețios ce fusese adus din Liban pe sub nasul
vameșilor egipteni; apoi, o durere puternică de măsele care trebuia lecuită
fără întârziere în aceste împrejurări primejdioase când avea nevoie de o
gândire limpede.
― Stăpâne, îl anunța paznicul, a sosit doctorul de dinți.
Datorită oamenilor pe care-i cunoștea, Libanezul trimisese după cel mai
bun felcer din oraș.
Mărunt, firav, acesta nu-i inspira însă prea mare încredere.
― Unde vă doare?
― Cam peste tot… mai ales sus în partea stângă. Dar și jos în dreapta. O
să mă chinuiți?
― Dacă vă temeți de suferință, pot să vă adorm.
― Și dacă nu mă mai trezesc?
― Asta se întâmplă rar. Stați jos!
 Doctorul îl așeză pe suferind într-un jilț, în plină lumină. Cu ajutorul
unei oglinzi, cercetă interiorul gurii.
― Încă nu aveți carii. Însă dacă veți continua să mâncați prea multe
dulciuri, nu vor întârzia să apară. Nu vă curățați cum trebuie dinții, iar
gingiile sunt înroșite. Dac-o mai țineți așa câțiva ani, o să vă cadă toți. Din
fericire, sunt foarte iscusit când e vorba de proteze din fildeș și plombe din
aur. Și mânuiesc la fel de bine sfredelul și lanțeta de cauterizat.
― Dar nu e nicio grabă, zise Libanezul. Nu există totuși o cale de a
împiedica această nenorocire?
― Frecați-vă dinții și gingiile de cel puțin două ori pe zi cu o pastă care
să aibă în alcătuirea ei sare. Și clătiți-vă gura cu apă amestecată cu anason,
dovleac și fructe zdrobite de avocado. Nu e prea plăcut, dar o să vă ușureze
suferințele.
― Cât vă datorez?
― Două amfore cu vin, o bucată de pânză de in și o pereche de sandale
dintre cele mai fine.
Deși doctorul se dovedi a fi cel mai scump din oraș, vorbele sale îl
liniștiră pe Libanez. De aceea porunci unui slujitor să-i trimită acestuia
acasă cele cerute, apoi să prepare degrabă leacurile.
Îi mai rămânea să ducă la bun sfârșit vânzarea lemnului. În ceea ce
privește acest negoț, datorită complicelui său, înaltul demnitar Medes,
prima încercare izbândise. Fără el, îi era cu neputință să evite controalele și
să aducă încărcătura în port pe ascuns. După ce se târguiseră îndelung, cei
doi bărbați hotărâseră să împartă câștigurile pe jumătate. Libanezul aducea
mărfurile, iar Medes înlătura piedicile ce țineau de administrație și-i
înmâna o listă cu oameni bogați, dornici să le cumpere. Libanezul se
îngrijea de vânzare în așa fel încât numele lui Medes să nu fie amestecat.
De data aceasta, corabia purta cedru, abanos și unele soiuri de pin, din
care se făceau mobile de preț. Până și cei mai năzuroși cumpărători aveau
să fie încântați. Așa că lucrurile mergeau de minune… Dar numai dacă
Medes rămânea în joc.
― Stăpâne, vă caută cineva.
Libanezul coborî la parterul casei.
Iată omul pe care-l aștepta! Cea mai bună iscoadă a sa, un cărăuș de apă,
care se putea strecura peste tot fără să atragă atenția și care-l urmărise pe
Medes. Datorită lui, Libanezul știa că Medes era una dintre cele mai de
vază persoane din regat, Secretar al Casei Regelui. Dar negustorul avea
nevoie și de mai multe informații.
― Ce-ai aflat?
― Medes nu trece neobservat. Oamenii de la palat pe care-i cunosc nu
sunt zgârciți cu laudele în privința lui. Însărcinat să întocmească decretele
regale, se îngrijește ca acestea să ajungă în toate provinciile. Toată lumea îl
socotește drept un demnitar foarte iscusit. Nimeni nu i-ar putea aduce nici
cea mai măruntă învinuire. Bănuitor și sever, Medes nu e deloc îngăduitor
cu slujbașii săi pe care îi izgonește la prima greșeală. Nu-i păstrează în
preajma sa decât pe cei foarte muncitori. E bogat, are nevastă și o casă
frumoasă. S-ar zice că nu-i lipsește nimic. Dar nu și-a văzut încă visul cu
ochii. După câte mi-a spus un preot temporar din templul lui Ptah, în ciuda
strădaniilor sale, Medes n-a reușit să pătrundă misterele vreunui templu.
Dar acesta e un fapt neînsemnat căci acum a ajuns atât de sus, încât în fața
lui se deschid drumuri noi. Mai devreme sau mai târziu, va face parte din
Casa Regelui.
― N-ai auzit dacă a săvârșit vreun furtișag?
― Niciunul, Medes trece drept cinstea întruchipată. Și-a făurit un renume
de slujbaș darnic și fără pată.
― Cine sunt prietenii săi?
― Slujitori și demnitari care îi datorează mult și de care se folosește
după bunul său plac.
― Ai vești despre corabia mea?
― A sosit în portul din Memphis. Verificarea documentelor e în toi.
― Întoarce-te acolo și, dacă apare ceva neprevăzut, dă-mi de știre cât
mai iute.
Clipa hotărâtoare se apropia. Sau Medes își respecta înțelegerea și nu
avea să întârzie să-l viziteze pe Libanez, sau îi întinsese o capcană ca să
înlăture negoțurile săvârșite pe ascuns și să-l arunce în temniță.
Dar Medes nu știa că Libanezul era omul Prevestitorului, însărcinat să
găsească o persoană aflată într-o poziție înaltă, de la care să obțină
informații despre curte, despre apropiații faraonului și obiceiurile lui
Sesostris, dușmanul ce trebuia doborât. Și de când încheiase primul târg cu
Secretarul Casei Regelui, Libanezul nu se simțea în apele sale. Oare nu
încerca să prindă un pește prea mare?
 Însă, dacă Medes se dovedea pe de-a-ntregul un ticălos ros de ambiții,
ce-și putea dori mai mult?
Atâta gândire îi făcea foame. De aceea Libanezul se aruncă asupra unei
prepelițe umplute, pe care bucătarul său o preparase fără cusur.
*
Medes se fălea cu locuința sa cu două etaje, aflată în inima Memphisului.
O curte împrejmuită de pereți înalți, un bazin cu apă înconjurat de sicomori,
o terasă deschisă spre gradină și sprijinită de coloane zugrăvite în verde o
făceau nespus de plăcută.
― Ce oaspeți avem astă-seară la masă, iubitule? îl întrebă soția sa, a
cărei unică distracție era să se înfrumusețeze cu cele mai scumpe pomezi și
farduri.
― Câțiva demnitari care se îngrijesc de administrația canalelor.
― Niște oameni groaznic de plictisitori, nu-i așa?
― S-ar putea să am nevoie de ei. De aceea, străduiește-te să fii o gazdă
atentă și să arăți încântător.
― Dar îmi lipsește o pomadă pentru păr și o alta care șterge de pe față
ridurile de îndată ce se ivesc. E alcătuită din păstăi, din semințe de
cimbrișor, miere și pudră de alabastru. Dacă n-o s-o am astăzi, nici n-o să
îndrăznesc să mă înfățișez oaspeților. Iar pricina e alabastrul. Cel pe care-l
folosește negustorul de la care cumpăr eu de obicei nu e dintre cele mai
bune.
― Trimite un slujitor la atelierul regal de sculptură. Mai-marele
meșterilor îi va da bucăți din cel mai prețios alabastru, pe care vei porunci
să fie făcut pudră.
Femeia îi sări de gât.
― Ești bărbatul pe care și l-ar dori orice femeie!
Apoi plecă degrabă să dea poruncile cuvenite.
În cele din urmă, sosi și Gergu.
― În port, totul merge bine, îl vesti el pe Medes. Vameșii care lucrează
pentru noi s-au prefăcut că nu văd nimic, documentele măsluite au fost
trimise administrației și muncitorii au descărcat mărfurile. Așa că toată
încărcătura se găsește acum într-o magazie supravegheată de oamenii mei.
Libanezul nu s-a lăudat. Veți dobândi o adevărată avere.
― Vei avea și tu partea ta de câștig. În ceea ce-l privește pe preotul din
Abydos, m-am hotărât. Mă învoiesc să-l întâlnesc. Este un prilej neașteptat
și nu pot să-l las să-mi scape, orice s-ar întâmpla. De îndată ce va fi cu
putință, întoarce-te acolo și pune la cale întâlnirea.
*
Luna plină strălucea pe cerul Memphisului. Cu capul acoperit, Medes
grăbi pasul. După ce se încredință că nu a fost urmărit, bătu la ușa casei
Libanezului, ascunsă bine printre străduțele din spatele portului.
Când se ivi paznicul, Medes îi arătă o bucată mică de cedru pe care era
gravată hieroglifa arborelui. Omul îi deschise, îl lăsă sa între și închise
îndată ușa la loc. Un slujitor îl conduse pe Medes în camera de primire
încărcată de mobile prețioase. Pe mese se înșirau vase cu fructe și prăjituri.
În aer pluteau mirosuri delicate de parfum.
― Scumpe prietene, scumpe prietene, exclamă Libanezul, ce plăcere
neasemuită să vă revăd! Vă rog, așezați-vă! Aici, în jilțul acesta… E din cel
mai bun lemn de cedru, iar pernele sunt neînchipuit de moi. Îmi îngăduiți să
vă ofer o cupă cu vin fiert?
― Bucuros, răspunse Medes, căruia i se putea citi pe față încordarea.
― Tocmai am cumpărat câteva vase frumoase din piatră, continuă, voios,
Libanezul. Șist albastru, brecie roșie, alabastru alb, granit roz… Un
adevărat curcubeu de culori! Se pare că vinurile își sporesc aroma dacă sunt
lăsate câtva timp în vase mari de granit. Ia priviți aceste minunații: cupe din
cristal de stâncă!
Libanezul turnă el însuși băutura în cupe.
― Scumpe prietene, vă mărturisesc că sunt peste poate de mulțumit. Este
un vin rar, recunoscut „de trei ori bun”. Ușor, dulce, tare, e ținut la păstrare
mulți ani. Strugurii copți trebuie culeși într-o zi însorită, când însă nu e
prea cald și nici nu bate vântul prea tare. După ce sunt zdrobiți, mustul este
vărsat într-un cazan și fiert la foc domol. Cu o strecurătoare, sunt adunate
resturile ce se ridică deasupra până când rămâne limpede. Dar în a doua
fierbere, foarte blândă, stă toată taina. Apoi…
― N-am venit să ascult tainele preparării vinurilor, i-o tăie scurt Medes,
ci să vorbim de noul nostru negoț. Încărcătura a ajuns în port și o să-ți
înmânez lista cumpărătorilor. Așa cum ne-am înțeles, de aici încolo e treaba
oamenilor tăi. Aștept partea ce-mi revine cât mai curând. Iar data viitoare,
voi schimba magazia.
― Înțeleaptă hotărâre, zise Libanezul cu răceală. Secretarul Casei Regale
nu se cuvine, oare, să fie cu mare băgare de seamă când vine vorba de
negoțuri ascunse?
Medes sări în picioare ca ars.
― Ce înseamnă asta? Ai îndrăznit să pui iscoade pe urmele mele?
― Nu se face un astfel de negoț fără să te lămurești cine îți e complice.
Mă cunoașteți bine. Dacă aș fi continuat să mă port ca un naiv, ați mai fi
avut încredere în mine? Așezați-vă la loc și să sărbătorim izbânda noastră,
bucurându-ne de acest vin fără pereche.
Obligat să recunoască în sinea sa că Libanezul nu greșea, Medes îi
întinse cupa sa din cristal de stâncă.
― Lemnul ne va aduce câștiguri frumușele, spuse Libanezul, dar mai am
și alte planuri. Singur nu aș reuși să le înfăptuiesc. Dar împreună…
― Despre ce e vorba?
Libanezul se înflăcăra.
― Mai întâi, de niște talismane din Cipru, pentru femeile însărcinate.
Sunt pictate cu multă pricepere și vor fi apreciate de egiptenii bogați. Doar
eu singur voi avea de vânzare așa ceva, deci pot să impun prețurile cele mai
mari.
― Înțelegerea e ca și încheiată.
― Apoi, continuă Libanezul, consider că voi pune mâna pe tot
laudanumul recoltat în Siria. Mai am de înlăturat vreo doi-trei rivali, dar n-o
să-mi ia decât vreo câteva săptămâni. Datorită mirosului său puternic, care
seamănă cu ambra, meșterii de parfumuri din Egipt îl vor găsi pe gustul lor.
Dar nu am la îndemână pe cineva care să mă pună în legătură cu ei.
― Nu e nicio greutate, îl asigură Medes.
― Am păstrat ce e mai bun, dar și mai greu pentru încheiere: uleiul.
Egiptul consumă neînchipuit de mult și de toate soiurile. Dar eu mă
gândesc la cel de susan, adus mai ales din Siria, și la cel de moringa, care
nu are culoare, e dulce și nu râncezește. Întrebuințat pentru leacuri și
pomezi, are mare căutare. Îi cunosc pe mulți dintre negustorii din Liban, în
stare să-mi asigure aceste mărfuri. Dar e cu putință, oare, să dispunem aici,
la Memphis, de un număr îndestulător de vânzători și de magazii?
― Tot ce se poate, fu de părere Medes, pe care spusele Libanezului îl
cuceriseră.
― Și… va dura mult?
― Câteva luni, ca să nu se strecoare vreo greșeală. Lanțul corupției ce se
cere alcătuit trebuie să fie trainic și fiecare să aibă de câștigat.
 ― Nu vă puneți în primejdie?
― Am un om de încredere care e priceput la toate.
― Iertați-mi această întrebare, Medes, dar de ce un demnitar așa înalt își
asumă astfel de riscuri?
― Pentru că am negustoria în sânge și iubesc bogăția. Slujba mea de la
palat, oricât de însemnată ar fi ea, e plătită prost. Merit mai mult, mult mai
mult. Cu tine îmi scot o parte din pierderi. Bineînțeles, scumpul meu prieten
și complice, acum suntem legați pe viață. Și mă bizui pe discreția ta
desăvârșită.
― Se înțelege de la sine.
― Și nici să nu-ți dea prin minte să începi alte negoțuri, oricât de
mărunte, cu altcineva în afara mea. De azi înainte, doar cu mine vei sta de
vorbă.
― Așa voi face.
― Iar acum, din moment ce ne-am spus tot, îți mărturisesc că mă uimesc
ideile tale și oamenii din afara Egiptului pe care-i cunoști. Nu vreau să te
jignesc, dar oare nu ești doar un braț pe care-l călăuzește o altă minte?
Libanezul sorbi puțin vin fiert.
― Bănuiți că se află undeva un stăpân ale cărui ordine le respect?
― Întocmai.
― Întrebarea e primejdioasă. Foarte primejdioasă.
― Și treburile noastre, de asemenea, sunt foarte primejdioase. Mă tem că
știu despre tine mai puține decât știi tu despre mine. Așa că, scumpul meu
tovarăș, îți cer să-mi spui adevărul. Tot adevărul.
― Înțeleg, înțeleg… Dar mă puneți în încurcată.
― Nu încerca să mă duci de nas. Nimeni nu-și bate joc de Medes.
Libanezul își coborî privirea.
― Da, există un stăpân.
― Cine este, unde stă?
― Am jurat să nu dezvălui taina aceasta.
― Îți apreciez devotamentul, dar nu mă voi mulțumi cu atât.
― Atunci nu mai rămâne decât o singură cale de urmat: să-i propun să vă
întâlniți.
― Aici ai nimerit-o bine!
― Nu vă bucurați încă! Nu știu dacă se va învoi.
― Sfătuiește-l din toată inima s-o facă. Ne-am înțeles?
 ― Da.
Medes ajunsese chiar acolo unde voia Libanezul să-l aducă, lăsându-l să
creadă că el stăpânea situația.
13.
De la Abydos la Memphis, călătoria pe apă durase mai puțin de o
săptămână. Și cum căpitanul își cârmuia corabia cu multă prudență, tânăra
preoteasă se odihnise în tot acest răstimp, admirând priveliștile ce se
întindeau de-o parte și de cealaltă a Nilului.
Ajungând în port, se miră văzând neîntrerupta forfoteală care se deosebea
atât de mult de liniștea ce domnea la Abydos.
Căpitanul luă legătura cu mai-marele soldaților care supravegheau portul
și îi arătă documentele de călătorie. Ofițerul dădu ordin ca tânăra să fie
condusă până la clădirea în care se găsea vizirul. Preotesei i-ar fi plăcut să
poposească în templul lui Hathor și să ia parte la celebrarea ritualurilor, dar
sarcina ce-i fusese încredințată nu suferea amânare.
Memphisul i se păru uriaș și pestriț, cu toate acele hambare, magazii,
târguri, prăvălii, cu locuințe bogate, alături de care se găseau case modeste.
Cele mai impunătoare construcții erau templul lui Ptah, al lui Sekhmet cea
Puternică și al lui Hathor, Doamna sicomorului de la miazăzi. Aflat în
apropierea vechii fortărețe cu ziduri albe și a sanctuarului lui Neith, ale
cărui șapte cuvinte zămisliseră universul, cartierul administrației nu era
lipsit de eleganță. Scribi grăbiți alergau de colo-colo. Aici, departe de
pământul sfânt al lui Osiris, se luau hotărârile cele mai însemnate privind
conducerea regatului.
Vizirul lucra într-o aripă nouă, construită lângă palatul regal. După ce
trecu de două posturi de control și răspunse la o mulțime de întrebări,
preoteasa fu poftită să aștepte într-o încăpere unde domnea o răcoare
plăcută.
Câteva minute mai târziu, un scrib deschise ușa unei săli întinse, ale cărei
trei ferestre dădeau într-o grădină cu tamarini ce se puteau măsura în
frumusețe cu sicomorii.
Două cățelușe durdulii și un câine foarte vioi o înconjurară fără să latre.
Tânăra femeie îi mângâie pe rând până la apariția impunătoare a lui
Khnum-Hotep.
― Iertați-i, sunt niște nesuferiți!
 ― Dimpotrivă, eu îi găsesc foarte primitori.
― Sunt vizirul faraonului Sesostris. Puteți să-mi arătați scrisoarea?
Tânăra femeie îi înmână lui Khnum-Hotep tăblița din lemn pe care
Pleșuvul scrise câteva cuvinte și apoi o însemnase cu sigiliul său. Preotul
cerea ca purtătoarea mesajului să fie primită în audiență de faraon.
― Ce aveți să-i spuneți Luminăției Sale?
― Îmi pare rău, dar sunt împuternicită să-i vorbesc regelui și numai lui.
― Nu vă lipsește voința, dar, fără îndoială, nu cunoașteți că Luminăția
Sa mi-a dat în grijă o mulțime de lucruri.
― Încercați totuși să mă înțelegeți, așa cum vă înțeleg și eu.
― Bag de seamă că nu voi izbuti să vă clintesc hotărârea. Unul dintre
slujitorii mei vă va însoți până la palat.
Ajunsă acolo, fu dusă în fața ofițerului însărcinat cu paza palatului, care
îl chemă degrabă pe mai-marele său.
Sobek nu întârzie să sosească.
― Nimeni nu pătrunde în sala de audiențe fără să-mi spună întocmai
pentru ce pricină, zise el cu asprimea sa obișnuită.
― Vin de la Abydos, răspunse preoteasa. Marele preot mi-a poruncit să-i
aduc faraonului un mesaj de mare însemnătate.
― Și ce cuprinde acest mesaj?
― Doar regele trebuie să-l audă.
― Dacă vă încăpățânați, n-o să-l vedeți pe Luminăția Sa.
― Ceea ce am a-i spune privește viitorul regatului nostru. Așa că, vă
rog, nu mă împiedicați să-mi îndeplinesc misiunea.
― Dar este împotriva ordinelor pe care eu însumi le-am dat.
― Mă văd nevoită să vă cer să le încălcați.
― Unul dintre ajutoarele mele trebuie să vă cerceteze veșmintele ca să se
asigure ca n-aveți asupra voastră vreo armă.
Preoteasa se supuse fără să șovăie. Apoi fu condusă într-o încăpere pe
care o păzeau doi soldați înarmați și lăsată să aștepte.
Ieșind dintr-o altă cameră și străbătând această încăpere unde doar
persoanelor de vază le era îngăduit să pătrundă, Medes o zări pe tânăra
femeie.
Și devenind pe dată curios, își promise să afle cine era, căci nu aparținea
curții din Memphis și nici n-o mai văzuse vreodată la palat. De unde
răsărise această necunoscută, de o frumusețe luminoasă, și de ce faraonul
voia s-o primească?
*
― Luminăția Voastră, zise Sobek cu seriozitate, preoteasa nu renunță.
Nu s-a învoit să ne dezvăluie mesajul nici vizirului și nici mie. O puteți
socoti pe deplin credincioasă Luminăției Voastre.
― Spune-i să intre și lasă-ne singuri.
Preoteasa se înclină în fața monarhului a cărui statură o impresiona
mereu la fel de mult.
― Luminăția Voastră, îndată după primirea decretului privind unirea
Celor Două Regate, a doua ramură a Arborelui vieții a înverzit. Apoi am
avut norocul să descopăr în biblioteca Lăcașului Vieții că, pentru a se
împotrivi uscării salcâmului, faraonul trebuie să dea naștere lui Ka. A
strânge toate provinciile sub porunca voastră nu e de ajuns, căci e nevoie,
de asemenea, să-l întăriți pe Osiris. Cele mai vechi scrieri o spun cu
limpezime: Osiris e creația Faraonului, Osiris este piramida. Deși timpul
construcției marilor piramide a apus, acum se cuvine ca Osiris să se
întruchipeze astfel?!
Faraonul tăcu îndelung, gândurile sale călătorind în spații îndepărtate ca
să găsească un răspuns.
― O idee minunată, zise, în cele din urmă, regele. Mai rămâne să găsim
locul unde va fi ridicată piramida mea.
*
Însoțit de tânăra preoteasă și de garda sa personală, faraonul vizită
necropolele de la Abusir, de la Saqqara, de la Gizeh și de la Licht, dar nu
desluși semnul la care spera. La Dachur, în sudul Saqquarei, la marginea
deșertului apusean, se înălțau cele două piramide uriașe ale faraonului
Snefru, înaintașul lui Kheops, și mica piramidă a lui Amenemhat al II-lea,
care murise cu 27 de ani înainte ca Sesostris al III-lea să urce pe tron.
De aici pornea un drum mărginit de stele, care șerpuia la miazănoapte de
Fayyum și se sfârșea la Qasr el-Sagha, unde un templu ciudat proteja o
zonă de cariere. Un alt drum ducea către oaze, vestite pentru vinurile lor.
Orașul meșterilor, Djed-Snefru, „Snefru e etern”, îi primea încă pe
preoții însărcinați să hrănească, la timpul cuvenit, Ka-ul mărețului faraon,
socotit drept cel mai mare constructor al Vechiului Imperiu. Ei încărcau
mesele cu ofrande și celebrau ritualurile în templele înalte, aflate în fața
laturilor răsăritene ale celor două piramide, una netedă, cealaltă cu dublă
pantă.
Soarele avea să apună în curând, așa că Sesostris și însoțitorii săi
trebuiau să se întoarcă la Memphis.
Când umbrele celor două piramide se întinseră pe nisipul deșertului,
faraonul rămase nemișcat.
― Sufletul lui Snefru și-a aflat pacea, grăi Sesostris. El veghează asupra
acestor locuri pe care continuă să le sfințească. Prin numele său, „Cel care
împlinește divinul”, el ne cheamă să dăm viață. Aici, la umbra acestui uriaș
monarh, îmi voi construi piramida.
*
Încă de când venise să locuiască la Memphis, fostul guvernator de
provincie Djehuty era suferind. Din fericire, doctorul Gua îl urmase în
capitală unde faima sa nu înceta să crească. Mărunt și foarte slab, Gua purta
întotdeauna cu el sacul său greu din piele, plin de instrumente de chirurgie
și leacuri de tot soiul.
― Dacă veți continua așa, îi spuse doctorul bolnavului său, voi refuza să
vă mai îngrijesc. V-am prevenit de atâtea ori: mâncați prea mult, beți prea
mult și nu faceți destulă mișcare.
― Am doar reumatism, îl contrazise Djehuty.
― Dacă n-ar fi decât asta! Puțină fiertură din coajă de salcie v-ar alina
durerile. Dar lucrurile stau mai rău: inima vă este obosită. În fiecare seară,
înainte de culcare, veți înghiți cinci pastile conținând strugure, valeriană,
miere și piretru. Apoi am să încerc să ușurez mișcarea umorilor, ale căror
căi s-au îngreunat mult. Dar totul trece prin inimă. Altfel spus, aveți nevoie
neapărat de odihnă. Dacă nu, eu nu mai răspund de nimic.
Un slujitor intră grăbit, întrerupându-l.
― Iertați-mă, dar…
― Cine te crezi? se oțărî la el doctorul Gua.
― Faraonul dorește să-i vorbească de îndată stăpânului Djehuty.
Gua își strânse sacul la gură. Când îl văzu pe rege pășind în camera
pacientului său, se întrebă dacă va ajunge vreodată să îngrijească un
asemenea uriaș.
― Nu am decât o dorință, Luminăția Voastră: nu-i încredințați nicio
sarcină bolnavului meu și porunciți-i chiar să nu mai lucreze deloc.
 Apoi Gua se retrase bodogănind, în timp ce Djehuty își acoperea capul
cu o perucă albă.
― Bătrânețea e aproape, recunoscu el, dar încă mă păzesc de ea.
Doctorul acesta îmi promite o moarte apropiată încă de acum mulți ani, dar
leacurile sale mă țin în viață.
― Ai primit vești de la generalul Sepi?
― Căutările sale se anunță a fi îndelungate și anevoioase. Atunci când
există, hărțile sunt neclare. Sepi trebuie să-i găsească pe cei mai buni
cunoscători ai deșertului ca să poată merge mai departe.
― În ciuda sfaturilor doctorului tău, te învoiești să primești o nouă
slujbă, pe care eu o socotesc de cea mai mare însemnătate?
Fața lui Djehuty deveni serioasă.
― Luminăția Voastră, sunt slujitorul vostru supus. Vreau sa muncesc
pentru mărirea Egiptului până la ultima suflare.
― Djehuty, te numesc primar al orașului piramidei pe care o voi înalță la
Dachur. Marele Trezorier Senankh îți va pune la dispoziție toate cele de
trebuință.
*
În umbra binefăcătoare a monumentelor lui Snefru, Sesostris văzu clar în
mintea sa planul viitoarei construcții, apoi îi dădu lămuriri lui Djehuty.
― Când un faraon pune temelia unui sanctuar, reaminti Purtătorul
sigiliului regal, Sehotep, el făurește din nou Egiptul. Construind, el
prelungește creația primei dimineți. Fie ca aceste pietre vii să alcătuiască
unul dintre stâlpii Domniei Voastre.
Pe o piatră neșlefuită, luminată de ultimele raze de soare, tânăra
preoteasă vărsă apă din lacul sacru al templului lui Ptah.
― Numele acestui loc va fi „Apa proaspătă cereasca”, hotărî monarhul.
Va fi înconjurat de un zid întărit asemenea celui lui Djeser de la Saqqara. Și
fiindcă piramida trebuie să răspândească degrabă Ka-ul, vom săpa până
vom da de piatră și vom așeza pe ea un miez de cărămizi nearse acoperite
cu calcar de Tura. În piatra aceea, care se va numi Hotep, „apusul, pacea,
împlinirea”, va fi însemnat drumul sufletului până la sarcofag, locul înnoirii
trupului de lumină.
Pe măsură ce gândurile faraonului prindeau glas, Djehuty le desena pe
papirus.
 ― La miazănoapte de piramidă, adăugă regele, va fi locașul de veci al
vizirului Khnum-Hotep. Celelalte morminte ale curtenilor, mai modeste, le
vor avea ca model pe cele din Vechiul Imperiu. Înăuntrul lor, pereții vor fi
acoperiți cu scrieri din această vechime de aur.
La Abydos, tânăra preoteasă înțelesese de ce era nevoie de construirea
acestor locașuri de veci. Pentru că doar această arhitectură simbolică, în
vreme ce căpăta viața în mod magic, îi preschimba pe inițiați în akh, ființa
luminoasă în stare să intre în legătură cu toate energiile ce străbăteau
universul. Dincolo de moartea trupului, cel reînviat își păstra puterile aici
jos și transmitea lumina în care trăia o viață nouă.
Înmormântați împrejurul piramidei faraonului, slujitorii săi credincioși
aveau să-l protejeze și să-i răspândească, în același timp, binefacerile.
― Casele lucrătorilor vor fi gata cât mai iute cu putință, zise Djehuty.
Mâine vor începe pregătirile. Mă bizui pe Senankh pentru transportul
materialelor.
*
Terminând de întocmit decretul privind construcția noului ansamblu
arhitectural de la Dachur, pe Medes îl uimi mărimea planului și a
mijloacelor desfășurate ca să fie dus degrabă la bun sfârșit. Unirea
Egiptului urma să fie desăvârșită de Sesostris printr-o înfăptuire spirituală
măreață, care avea să-i sporească renumele.
Și să dobori un dușman atât de impunător mai era, oare, cu putință?
Lăsând această întrebare pentru mai târziu, Medes încercă să capete
lămuriri despre tânăra femeie care ceruse să-l vadă pe faraon. Punând cap la
cap mai multe informații, Medes află că era o preoteasă care venea de la
Abydos, purtând un mesaj tainic.
Fără îndoială, nu era o persoană importantă. Dar de ce mai-marii ei o
trimiseseră la Memphis? Poate că Gergu, la viitoarea sa întâlnire cu preotul
permanent, va obține un răspuns la această întrebare.
14.
Să pescuiești înaintea inundațiilor însemna o ispravă vrednică de toata
lauda, căci apele Nilului erau foarte scăzute, căldura, sufocantă, iar peștii,
neîncrezători. Totuși, Sekari ca un slujitor adevărat al lui Iker, voia hrană
proaspătă, plină de Ka. De aceea se folosi de toată priceperea sa, în speranța
că se va întoarce acasă cu o prada bogată. Din păcate, pescuitul cu undița se
dovedi a fi un dezastru. Dar cu năvodul, care cerea vedere ageră și iuțeală
în mișcări, Sekari se simți din nou sigur pe el. Din păcate, peștii izbuteau
sa iasă din plasă tot atât de repede pe cât intrau și bărbatul nu se alese cu
nimic. Mai rămâneau capcanele ascunse în stuf, în care chefalii și somnii ar
fi trebuit să nimerească fără să mai poată scapă.
― N-am strâns mare lucru, îi mărturisi Sekari lui Vânt-de-Miazănoapte,
măgarul enorm al lui Iker, care căra coșurile supărător de goale. Cu
sălbăticiunile astea șirete, trebuie să ai multă răbdare.
Animalul, cenușiu și cu ochi mari căprui, își ridică urechea dreaptă
dându-i de înțeles lui Sekari că era de aceeași părere. Din pricina smocului
său de păr roșcat de pe grumaz, semn al forței lui Seth, fusese părăsit într-o
mlaștină, sortit unei morți sigure. Purificat de ibisul lui Thot și salvat de
Iker, măgarul crescuse neînchipuit de mult și rămăsese pentru totdeauna
devotat tânărului scrib.
― La drept vorbind, Vânt-de-Miazănoapte, stăpânul tău mă îngrijorează.
Și-a pierdut liniștea și voia bună, iar mintea îi e bântuită de gânduri negre,
care îi fac mult rău. Ai încercat să-i vorbești?
Măgarul făcu semn că da.
― Și a avut vreo urmare?
Animalul ridică urechea stângă.
― Tocmai de asta mă temeam. Nici tu nu mai ai vreo înrâurire asupra lui.
Abia se atinge de mâncare, nu mai știe să deosebească un vin bun, se culcă
prea târziu și se scoală prea devreme, nu mai râde la glumele mele și se
pierde în planuri fără rost. Dar nu vreau să deznădăjduiesc! Voinicul ăsta e
un băiat de treabă și îl vom scoate noi, cumva, din starea aceasta. Până
atunci, hai să mergem la târgul de pește să cumpăram ceva de mâncare!
*
Primarul din Kahun ieșea arar din vasta sa locuință, unde forfota nu
înceta niciodată. Zi și noapte, umblau încoace și-n colo scribi, bucătari,
berari, brutari, olari, tâmplari și alți meșteșugari, trebăluind în schimbul
unor simbrii care sporeau după meritele fiecăruia. Închis în odaia sa de
lucru, cercetând rapoarte peste rapoarte, primarul cunoștea însă tot ce se
petrecea în oraș. Nicio înălțare în rang nu se făcea fără consimțământul lui
și nicio greșeală de-a slujbașilor nu-i scăpa. Cel care i se înfățișa nu știa
dacă avea să fie mustrat sau lăudat. În acest ultim caz, era mai bine să nu te
pierzi cu firea, căci laudele erau întotdeauna însoțite de sarcini noi, mai
anevoioase decât cele de până atunci.
― Te-ai descurcat frumos, fiule! îi spuse el lui Iker, care fusese nevoit să
răspundă chemării primarului. Să ajungi preot temporar al templului lui
Anubis la vârsta ta nu e lucru lesne. Cât privește felul în care te îngrijești
de bibliotecă, toată lumea te prețuiește. La Kahun, așa ceva e o adevărată
minune. Chiar și colegii tăi, oameni cu multă experiență, dar roși de
invidie, îți recunosc iscusința și nu știu ce să mai născocească, sperând să-
ți pricinuiască vreun neajuns. Singurul tău cusur este traiul prea aspru pe
care-l duci. De ce nu te gândești să te odihnești și să iei de nevastă o fată
frumoasă, care ar fi fericită să-ți nască prunci sănătoși?
― Am venit aici ca să devin scrib de rang înalt.
― Ceea ce s-a și întâmplat, fiule! La urma urmei, viața ta te privește
doar pe tine. Dar munca depinde de mine. Și cum Heremsaf nu mai
contenește cu aprecierile când e vorba de tine, iar eu sunt înconjurat de prea
mulți nepricepuți, te numesc sfătuitor al primarului.
― Sunt măgulit de încrederea pe care mi-o arătați, dar slujba pe care o
am acum mă mulțumește pe deplin.
― La Kahun numai eu hotărăsc. Și, de vreme ce ți-ai dovedit puterea de
muncă și priceperea, am găsit de cuviință să mă folosesc de ele. Să nu-ți
închipui cumva că onoarea aceasta se datorează sufletului meu generos, caci
sunt lipsit de așa ceva. Faraonul m-a însărcinat să fac din Kahun un oraș
înfloritor și să întemeiez aici cea mai bună școală de scribi din regat.
Acestea sunt țelurile mele. Și acum poți sa pleci.
Iker nu dădu crezare nici măcar unui singur cuvânt de-al primarului.
Înălțându-l în rang, acesta voia să-i slăbească atenția. Copleșit de
răspunderi, lingușit de curtenii mincinoși, bine îmbrăcat și bine hrănit,
nădăjduia că Iker avea să-și uite trecutul și ținta.
Dar oricât de iscusit era acest plan, Iker nu se va lăsa păcălit. Ba mai
mult, plănui să întoarcă totul în favoarea sa și să se poarte în așa fel încât să
nu i se poată aduce nicio învinuire. Prefăcându-se bucuros de numirea sa,
își va îndeplini sarcina cu multă râvnă. Nici primarul, nici Heremsaf nu-i
vor ghici adevăratele gânduri. Și chiar îi vor pune la îndemâna o armă de
care el nu va întârzia să se folosească.
*
 O casă ca aceasta era fericirea întruchipată. Pentru Sekari, îngrijirea ei nu
însemna o muncă, ci mai degrabă o plăcere. Mânuia mătura fluierând vesel
și nu suporta să vadă vreun lucru așezat altfel de cum se cuvenea. Bucătăria
și sala de baie erau întotdeauna de o curățenie desăvârșită, ca, de fapt, toate
celelalte odăi.
Și ce să mai vorbim de mobile, în același timp elegante și trainice.
Coșurile, lăzile pentru veșminte, scaunele și mesele joase aveau să rămână
moștenire urmașilor. Cât despre mâncăruri, vasele frumoase le sporeau
gustul.
― Stăpânul tău e acasă? îl întrebă Pletosul pe Sekari, care vopsea în roșu
tocul ușii de la intrare pentru alungarea spiritelor rele.
― Ca de obicei, aduci vești proaste, bănuiesc.
Bârfitor, flecar și leneș, Pletosul nu-și dezminți faima.
― Nu tocmai bune, recunosc, dar ce pot să fac? Trebuie să vorbesc cu
Iker.
― Spală-ți picioarele înainte să intri și așteaptă în prima odaie. Mă duc
să-l caut.
Dornic să scape cât mai repede de oaspetele nepoftit, tânărul scrib nu-i
oferi nicio băutură răcoritoare.
― Ce s-a întâmplat, Pletosule?
― Primarul m-a trimis într-un suflet. Tocmai au sosit primele vești
despre revărsarea Nilului și sunt de-a dreptul îngrijorătoare.
― Va fi prea slabă sau prea puternică?
― Prea puternică. Trebuie să te îngrijești fără întârziere de întărirea
digurilor.
― Voi face întocmai.
― Mă primești în echipa ta?
― Deoarece se anunță o mare nenorocire, e mai bine să te am alături.
Du-te și cere un raport amănunțit despre starea bazinelor în care se strânge
apa.
― Alerg într-acolo!
La rândul său, Iker porni spre clădirea ce adăpostea arhivele de stat pe
care dorea atât de mult să le cerceteze.
Prudent și sever, Pastorul arhivelor îl întâmpină cu mult respect. De la
prima vizită a lui Iker, atitudinea sa se schimbase mult.
 ― Cum aș putea să fiu de folos noului sfătuitor al primarului a cărui
numire, pe deplin meritată, o încuviințez din toată inima?
― Am nevoie să citesc toate înscrisurile privitoare la digurile, canalele și
bazinele regiunii ca să-mi dau seama de primejdiile pe care le poate aduce
inundația.
― Bineînțeles, toate arhivele vă stau la dispoziție.
 Dar Iker nu se opri doar la aceste documente. În sfârșit, reuși să ajungă
la registrul în care erau însemnate numele corăbiilor construite în Fayyum
și al corăbierilor care alcătuiau echipajele.
Dar nu dădu peste nicio urmă a Fulgerului.
La fel ca în provincia lui Thot, documentele fuseseră distruse. Nu se
pomenea nicăieri, nici măcar în treacăt, despre o călătorie în Țara Punt.
Până la urmă, tot ieși la iveala o dovadă, și ea singură era de ajuns:
numele Ochi-de-Țestoasă și Cuțit-Tăios se numărau printre cele ale
corăbierilor aflați în slujba faraonului! Prin urmare, era limpede că însuși
Sesostris poruncise ca Iker să fie omorât.
*
― Unde te-ai ascuns, Bina? întrebă Iker pășind cu băgare de seamă prin
casa dărăpănată unde cei doi tineri obișnuiau să se întâlnească.
― În spatele tău. Dar n-am de gând să mă arăt înainte să aflu ce-ai
hotărât. Îl vei lovi pe monstru?
― Îl voi ucide.
― Atunci, pot să ies.
Când o văzu, Iker mai să n-o recunoască.
Parcă era altă femeie, fardată îngrijit, având ochii conturați cu khol, un
amestec de galenă, oxid de mangan, ocru brun, carbonat de plumb, oxid de
fier și aramă, malahit, antimoniu, care îndepărta insectele și proteja ochiul.
O perucă bogată îi acoperea cea mai mare parte a feței.
― Chiar tu ești, Bina?
― Știam eu că până la urmă vei alege calea cea adevărată. De aceea, m-
am gândit să te duc să-i cunoști pe prietenii noștri, dar niciun trecător nu
trebuie să mă recunoască. Unde e cuțitul?
― Îl am la mine.
― Am să merg înainte, la o oarecare depărtare. După ce eu voi intra într-
un atelier, să vii după mine.
*
Câteva lămpi luminau atelierul unde se făureau cuțitele și pumnalele,
unele pentru folosința în casă, celelalte pentru armată.
Ghemuiți în penumbră, meșterii îl priveau pe Iker cu dușmănie.
― Nu te îngrijora, îl sfătui Bina pe tânărul scrib, sunt aliații noștri.
Ascund o parte din roadele muncii lor și o trimit celor care ne vor elibera.
În curând, rândurile noastre o să se îngroașe. Kahunul va fi al nostru, Iker!
Totuși, asta nu e cu putință atâta timp cât tiranul deține puterea deplină.
Arată-ne arma care va face dreptate.
Scribul dădu la iveala pumnalul.
Bina îl luă și-l întinse mai-marelui meșterilor.
― Ascute-l bine, ca lama lui să devină tăioasă precum moartea.
*
Deși sarcina nou încredințată fusese o adevărată povară, Iker o scoase cu
bine la capăt. Cu o echipă alcătuită din scribi, meșteri și muncitori, înălțase
malurile canalelor, iar toate digurile și bazinele fuseseră întărite. Scribul
socotise ore întregi cât pământ trebuia cărat, apoi bătătorit ca să reziste
apelor. Chiar și în cazul unor inundații neînchipuit de mari, locuitorii
orașului nu aveau de ce să se teamă. Mai apoi se îngrijise și de mutarea
animalelor și a hranei în locurile cele mai înalte, la adăpost de ape. Și nu
uitase nici să facă un inventar al numeroaselor bărci, cu ajutorul cărora
oamenii puteau să plece din Kahun și să se întoarcă.
Toți se minunau de puterea de munca a lui Iker. Deși nu era voinic, părea
că nu obosește niciodată și ținea cu orice preț să supravegheze el însuși
toate lucrările. Neîndoielnic, primarul îi pusese pe umeri o răspundere prea
grea, dar Iker nu se plânsese. De câte ori se simțea la capătul puterilor sau îl
cuprindea deznădejdea, se gândea la ea, la frumoasa preoteasă, mereu
prezentă în inima lui. Atunci i se părea că o lumină străbate cerul înnorat,
iar el prindea puteri și se apuca iar de treabă.
Dar soarta acestei bătălii cu apele rămânea nesigură. Când începură cele
cinci zile „adăugate anului”, care puneau capăt celor 360 de zile precedente
și anunțau începerea anului următor, îngrijorarea tuturor spori. În marile
temple ale regatului, preoții rosteau formulele de îmbunare a lui Sekhmet,
leoaica înspăimântătoare, ca ea să nu trimită duhurile rele, cu tot alaiul lor
de nenorociri și boli, împotriva poporului Egiptului.
În prima zi din cele cinci de temut, se celebră nașterea lui Osiris. Oare
inundația nu reprezenta chiar renașterea lui? A doua zi era închinată fiului
său, Horus, protectorul țării. Dar cea de-a treia putea dezlănțui cele mai
cumplite grozăvii, căci era ziua nașterii lui Seth.
Fardată și de nerecunoscut, Bina se întâlni cu Iker într-un loc adăpostit
de palmieri.
― În tot orașul nu se vorbește decât despre tine. Se pare că mulțumită
ție o să scăpăm de prăpăd.
 ― Nimeni nu și-a cruțat puterile. Dar Nilul este cel care hotărăște.
― Aștept ziua lui Seth cu nerăbdare. Poate el va pedepsi Egiptul ăsta
blestemat!
― Egipt blestemat… Ce vrei să spui, Bina?
Tânăra asiatică pricepu că o luase gura pe dinainte.
― Vorbeam de blestematul de tiran care își duce țara la pierzanie și
seamănă jalea printre supușii săi. Te-ai răzgândit, Iker?
― Mă crezi smintit?
― Bineînțeles că nu!
― Atunci, teme-te de Seth! Dacă o să-l lovească pe Sesostris, cu atât mai
bine, dar dacă distruge pământurile roditoare și lasă pradă sărăciei mii de
oameni, cum ai putea să te bucuri?
― M-ai înțeles greșit! Vreau doar ca puterea zeului să ne dea tăria să
luptăm mai departe.
De ziua lui Seth, vizirul nu lucră, regele își petrecu timpul la templu și
toți înalții demnitari rămaseră în casele lor.
Orele se scurgeau încet, chinuitor.
Și în cele din urma sosi și ziua lui Isis, urmată de cea a lui Neftys. Și,
datorită celor două surori cu puteri binefăcătoare, noul an începea în
armonie.
Puternică și bogată, inundația nu pricinui totuși decât stricăciuni ușoare
digurilor și niciun locuitor nu muri înecat. Primarul îl felicită pe scribul Iker
pentru munca sa care ferise orașul de pagube. Socotelile sale se dovediseră
corecte și, datorită lui, Kahunul și împrejurimile sale scăpaseră aproape
neatinse din această încercare. Se anunțau chiar recolte îmbelșugate care
vor umple hambarele. Iar o parte din ele avea să fie pusă la păstrare pentru
anii mai puțin rodnici.
La sfârșitul sărbătorilor prilejuite de noul an, Iker avu, în sfârșit, dreptul
la câteva ore de odihnă.
― Nu arăți prea grozav, bagă de seamă Sekari. Sper că primarul nu va
continua să te stoarcă asemenea unui sac cu struguri.
― Greșești, trebuie să întocmesc un raport despre numărul și mărimea
hambarelor și a magaziilor orașului. Arhivele îmi vor ușura munca, dar voi
fi nevoit să verific eu însumi tot, căci slujbașii au supărătorul obicei să-și
copieze din nou greșelile.
― Că veni vorba de arhive… ai găsit faimoasele tale dovezi?
 ― Nu mai am nicio îndoială asupra drumului pe care-l voi urma.
― Iker, ești deștept, învățat, priceput peste măsură. Eu sunt doar un om
simplu, dar mă încred în instinctul meu și mă înșel arareori. De ce te afunzi
în nenorocire tocmai când fericirea îți întinde mâna?
― Nicio fericire nu e cu putință până nu-mi voi îndeplini misiunea.
― Amintește-ți totuși de cuvintele înțelepților: faraonul știe tot ce se
petrece. Nimic nu-i este ascuns, pe pământ sau în cer.
― Oricâte iscoade ar avea tiranul, dreptatea tot îl va lovi.
Sekari își coborî ochii în pământ.
― Mi-e greu să-ți spun asta… Dar nu te bizui pe ajutorul meu. Viața mea
n-a fost mereu ușoară și am primit destule lovituri. Aici, la Kahun, mă simt
bine.
― Te înțeleg și nu aveam oricum de gând să-ți cer ceva. Poți totuși să
juri că nu mă vei trăda.
― Jur, Iker.
15.
Încă din zori, frumoasa casă a lui Medes se umplu de țipetele pline de
furie ale soției sale, care izbucnise într-o criză de nervi după un șir de
greșeli de neiertat. Mai întâi, șireturile care împodobeau piepții și părțile
laterale ale mantiei sale de iarnă se descususeră, de parcă acest veșmânt ar
fi ieșit din mâinile unor meșteri nepricepuți! Apoi, femeia care îi aranja
părul de obicei, căzuse bolnavă și trimisese în locul ei o începătoare atât de
stângace, încât nu izbutise să-i fixeze șuvițele de păr false ale perucii sale
negre. Și totuși, era de ajuns să ridici o șuvița din perucă, s-o răsucești în
jurul unui ac gros, să agăți șuvița falsă și să o acoperi cu alta ca să nu se
vadă șiretlicul. Mânioasă, nevasta Secretarului Casei Regale trântise
oglinda pe jos și-o dăduse afara pe neisprăvită fără să-i plătească.
Tocmai atunci o cuprinse o durere de cap cumplită, pe care încercă s-o
alunge masându-și capul cu o pomădă alcătuită din semințe de mărar, de
bryone[15] și de coriandru. Dar de data aceasta, leacul dădu greș.
Așa că intră ca o furtună în odaia soțului ei.
― Scumpule, sunt groaznic de bolnavă! Poruncește să fie adus doctorul
Gua. Doar el m-ar putea vindeca.
― Îngrijește-te singură de asta și să nu mă mai trezești vreodată așa. Eu
muncesc toată ziua.
 Femeia ieși trântind ușa în urma ei.
Medes părăsi patul și trecu în sala de baie. De obicei îi plăcea să se spele
pe îndelete, apoi să savureze câteva feluri de mâncare. Dar acum, după o
noapte zbuciumată, prea multe gânduri îl frământau.
Când se va întoarce Gergu de la Abydos și cu ce vești? Lui Medes nu-i
venea încă a crede că în curând își va face un aliat acolo. Cum putea un
preot permanent să-i trădeze pe ai lui? Dacă încerca cineva să se folosească
de el, nu va fi ușor să afle cine anume. Dar oare Medes nu se dovedea prea
neîncrezător?
Și apoi, în calea lui se ivise o nouă piedică: reușitele strălucite ale lui
Khnum-Hotep. Vizirul ales de Sesostris se vădea a fi un iscusit
administrator și izbutise să stabilească o legătură fără cusur între capitală și
provincii. Ca mulți alții, Medes își închipuise că vor apărea neînțelegeri,
certuri și nemulțumiri, dar nimic din toate acestea nu se petrecuse. Cu
ajutorul membrilor Casei Regelui, care nu-l invidiau deloc, vizirul conducea
cu hotărâre o administrație eficace. Din fericire, Khnum-Hotep, înaintat în
vârstă cum era, nu avea să-l mai poată sluji mult timp pe faraon. În
așteptarea morții lui, Medes vedea cum influența sa slăbește și trebuia să
se străduiască să-și păstreze prietenii și cunoștințele din rândul curtenilor.
O mulțime de uși i se închideau acum și să le deschidă din nou nu era o
treabă tocmai la îndemână. Dar azi cea mai mare speranță a sa se numea
Abydos.
Pe de altă parte, gândul că avea să-l întâlnească pe stăpânul Libanezului
îl ațâța. Ce ticălos fusese așa de priceput încât să-l ia pe acest negustor în
slujba sa? Așa că Medes socotea să se folosească de el cât mai bine.
Tocmai când terminase de îmbrăcat, apăru iar soția sa.
― Doctorul Gua nu poate să mă vadă decât diseară, se văită ea. N-ai vrea
să-l convingi tu să lase la o parte celelalte întâlniri și să mă îngrijească întâi
pe mine?
― Gua are o fire respingătoare și nu suportă să i se impună ceva. Și, la
drept vorbind, durerea ta de cap nu cred că te va omorî. Culcă-te și dormi
până la amiază. Apoi vor începe să se perinde pe aici toate prietenele tale și
trăncăneala lor o să te însănătoșească.
Sosirea lui Gergu întrerupse această discuție.
Încordat, Medes îl duse în odaia sa de lucru și închise ușa cu grijă.
 ― Vești bune, zise Gergu cu un surâs larg. Preotul ăsta e un om de toată
isprava. Vă înțelege neîncrederea și dorește să vă dovedească buna lui
credință. Așa că mi-a dat ceva care să ne înlesnească anumite câștiguri
chiar și fără el.
Tulburat, Medes se întrebă dacă nu cumva Gergu băuse prea mult înainte.
― Aceasta e o pecete de la Abydos. O vom întrebuința punând-o pe
obiectele false pe care le vom vinde pretinzând că provin de pe pământul
sacru al lui Osiris. Asta e ideea mea și l-am găsit deja pe meșterul care se
învoiește să le făurească. Cel de-al doilea dar, încă și mai de preț, al noului
nostru aliat este formula sacră ce vorbește despre primirea celor drepți în
lumea cealaltă: „Fie ca el să călătorească în barca lui Osiris și să-i
mânuiască ramele, să ajungă acolo unde inima sa dorește, iar Cei Mari din
Abydos să-i ureze bun venit, în pace, să ia parte la misterele lui Osiris și să-
l urmeze pe drumurile pure ale pământului sacru”. Vom grava această
formulă pe o parte din obiectele noastre și vom primi aur în schimbul lor!
*
Născut într-o familie modestă, negustorul de vinuri simțea că trupul i se
șubrezise. Așa că începu să se gândească serios la marea călătorie. Datorită
averii sale, avea să-și cumpere un sarcofag frumos, dar îi pizmuia pe
norocoșii al căror nume era gravat, pentru totdeauna, pe un monument din
Abydos, aproape de Osiris și sub protecția sa. Exista, oare, o garanție mai
bună pentru o veșnicie fericită?
Când îl văzu pe Gergu apărând, negustorul se întrebă îndată ce scădere a
prețului avea să-i ceară de astă dată responsabilul principal al hambarelor.
Dar era mai bine să nu-l înfrunte pe acest nemernic care se bucura de
legături cu oameni de vază de la palat.
― Scumpul meu Gergu, tocmai am primit niște vinuri noi. Doriți să le
gustați?
― Bineînțeles că da. Putem sta de vorbă liniștiți?
― Să mergem atunci în fundul pivniței.
Negustorului i se uscase gâtul. Cu ce îl va mai amenința acum
responsabilul? Ca să-l îmbuneze, îi oferi o cupă din vinul cel mai ales.
― Nu e rău, își spuse Gergu părerea, dar e un pic prea dulce pentru
gustul meu. Ți-ai comandat un sarcofag dintre cele mai bune, așa am auzit.
― Trebuie să te gândești și la lumea de dincolo.
― Abydos îți spune ceva?
 ― Abydos… Nu înțeleg.
― Pot să-ți aduc o stelă adevărată, cu formula sacră pe ea. Nu-ți mai
rămâne decât să-ți gravezi numele și-ți vei petrece veșnicia la picioarele
scării Marelui Zeu.
Negustorul se sufocă de emoție.
― Glumiți?
― Prețul nu va fi deloc mic, căci e nevoie să ținem seama și de
cheltuielile mele.
― Oricât vreți!
― Mai înainte să te învoiești, haide să-ți arăt ceva.
Și Gergu îl conduse pe negustorul care tremura de nerăbdare până la o
magazie unde îi arătă stela.
― Facem târgul, bâigui cumpărătorul.
*
― Și uite așa, se grozăvi Gergu, pivnițele noastre s-au umplut de
urcioare în schimbul unei frumoase pietre gravate care nu va ajunge
niciodată la Abydos și pe care omul meu o va distruge chiar în noaptea asta.
Stați liniștit, l-am plătit bine. Pe deasupra, nici noi nu mai avem trebuință
să mergem la Abydos. Ne putem descurca și fără preotul acela de treabă.
― Te înșeli, îl contrazise Medes. Nu vreau să-ți tăgăduiesc meritele, dar
vom repeta cât mai rar cu putință isprava pe care tocmai ai săvârșit-o.
Avem alte lucruri mai bune de făcut, mult mai bune. Stelele adevărate îi vor
interesa pe locuitorii bogați ai Memphisului. Vom fixa prețuri ridicate și nu
ne vom târgui asupra lor.
Aceste argumente îl zăpăciră pe Gergu.
― Deci, nu-l lăsăm pe preot pe dinafară…
― Ar fi o greșeală gravă, căci ajutorul său este neprețuit. Mai întâi, ca să
dobândim câștiguri sporite, apoi ca să obținem informații despre Abydos și
ca să ne înlesnească drumul spre tainele marilor mistere. Fă bine și pune la
cale cât mai iute întâlnirea cu acest om trimis de zei.
*
Cetatea întărită, orașul lui Sesostris de la Abydos, prindea viață. Aici
trăiau constructorii templului și ai mormântului său, preoți și scribi
împreună cu familiile lor. Fiecare casă număra mai multe încăperi, avea
curte și grădină. Largi de cinci coți, străduțele erau trasate în unghi drept.
În apropierea deșertului se găseau câteva locuințe bogate. Cât despre cea a
primarului, aflată în partea sud-vestică a orașului, aceasta adăpostea
camerele în care lucrau scribii și numeroase ateliere.
Într-una dintre aceste încăperi, preotul permanent Bega îl primi pe Gergu
și pe așa-zisul său ajutor, Medes, care trecuse sub un nume fals de controlul
paznicilor. Și cum soldații îl cunoșteau bine, Gergu îi lămuri că sarcinile
sale erau din ce în ce mai anevoioase și ca avea trebuință de un slujitor care
să-i ușureze munca.
Când Bega păși înăuntru, Medes simți că aerul a devenit parcă mai rece.
Nu-și închipuise că un inițiat în misterele din Abydos putea fi atât de urât
și respingător. Înalt, drept, cu nasul proeminent, Bega se așeză pe un scaun
cât mai departe de cei doi. Fără să-i dea nicio atenție lui Gergu, îi vorbi
direct stăpânului său.
― Cine sunteți?
― Numele meu e Medes și sunt Secretarul Casei Regelui. Faraonul îmi
dictează decretele pe care eu le fac cunoscute apoi în toate provinciile.
― Este o slujbă importantă.
― Nici a voastră nu-i mai prejos.
― Speram la mai mult, mult mai mult. Poate simțiți la fel?
― Pecetea și formula magică ne-au îngăduit să încheiem un prim târg,
care vă va interesa, fără îndoiala. Prin urmare, să ne ajutăm unul pe altul ca
să dobândim ceea ce meritam.
Niciun surâs nu lumina chipul ursuz al lui Bega. Totuși, Medes își dădu
seama că era mulțumit.
― Prietenul vostru Gergu v-a adus la cunoștință propunerile mele?
― Îmi convin pe de-a-ntregul. Vom ciopli stele false pe care le vom
vinde doritorilor, făcându-i să creadă că ele vor ajunge la Abydos. Nu aveți
însă de ce vă teme, căci le vom distruge chiar noi. În ceea ce vă privește,
cum veți izbuti să le scoateți de aici pe cele adevărate și pe ce căi le-am
putea duce până la Memphis?
― Așa cum l-am lămurit pe Gergu, mărfurile și oamenii care pătrund în
Abydos sunt controlați. În schimb, poți să pleci fără nicio greutate. Cu
ajutorul unui soldat căruia, la fiecare zece zile, îi vine rândul să păzească
scara Marelui Zeu, voi așeza într-o ascunzătoare stele mici de o valoare fără
seamăn. Cineva de încredere le va lua, apoi nu-i mai rămâne decât să
urmeze cărarea pe care i-o voi arăta eu, ca să ajungă la Nil unde-l va aștepta
o corabie.
 ― Planul mi se pare strălucit. De ce faceți asta?
― Vă întorc întrebarea.
― Din moment ce ne încumetăm să înfruntăm atâtea primejdii, grăi
Medes, consider că n-are rost să ne mințim. Nu sunt răsplătit pe măsura
talentului meu și atunci încerc de unul singur să repar această nedreptate,
întrebuințând mijloacele pe care le am la dispoziție. Dar un preot al
templului…
― Am crezut mult timp ca viața spirituală îmi este de ajuns și că
dorințele mele sunt tot mai firave. Dar Sesostris a răsturnat tot. În loc să mă
numească pe mine în fruntea preoților, îi îndrumă el însuși și a orânduit în
alt mod corpul sacerdoților. Nu pot să mă împac cu gândul că întreaga
putere îi aparține, că m-a lipsit astfel pe mine de dreptul ce mi se cuvenea.
De aceea am hotărât să mă răzbun. Dar ca să răzbesc, trebuie să mă
îmbogățesc mai întâi.
― Să vorbim limpede, Bega! Ce înțelegeți, de fapt, prin răzbunare?
― Să-l ucid pe omul care mi-a distrus viața.
― Îl cunoașteți pe Sesostris? Eu îl văd adesea și îi știu adevăratele forțe.
Credeți-mă, e mai de temut decât un taur sălbatic și mai crud decât un leu.
Și eu îi doresc moartea, dar cum să șubrezești o temelie atât de rezistentă?
― Veți renunța deci să luptați împotriva lui?
― Mă întreb care ar fi calea potrivită. Regele este înconjurat de prieteni
devotați, iar pe vizirul său îl apreciază toata lumea.
― Oricât de trainice par, înfăptuirile oamenilor sfârșesc prin a fi
nimicite. E nevoie să ne unim și să-i găsim punctul slab.
― De ce Abydosul e păzit de soldați?
― Secret de stat.
― După toate câte ne-am spus, de ce atâta șovăială?
― Unul dintre misterele din Abydos este Arborele vieții, îi destăinui
preotul permanent. Fiindcă a început să se usuce, salcâmul lui Osiris ar
putea pieri. Sesostris și preoții au încetinit înaintarea răului, dar oare pentru
cât timp? Poate fi tămăduit doar cu un aur anume care deocamdată nu a fost
găsit.
„Aurul din Punt”, gândi Medes, fermecat de aceste dezvăluiri.
― Cine a aruncat această vrajă?
― Nu știm. Regele a început căutările ca să-l afle pe făptaș.
― Și nu aveți nicio bănuială?
 ― Nici cea mai măruntă. Dacă arborele moare, misterele nu vor mai fi
celebrate și Osiris nu va reînvia. Va fi sfârșitul Egiptului.
― Să vorbim de aceste vestite mistere! Oare nu sunt doar o amăgire?
― Dacă le-ați cunoaște cât de puțin, n-ați mai pune așa o întrebare.
― Ca preot permanent, pătrundeți pe pământurile sacre din Abydos și
săvârșiți ritualuri care sunt doar pentru inițiați.
Bega rămase tăcut.
― Vreau să știu totul, se încăpățână Medes. Ani la rând nu mi s-a
îngăduit să intru într-un templu ascuns. Cel din Abydos nu e cel mai
însemnat dintre ele?
Pe chipul preotului înflori un surâs ciudat.
― Am jurat să nu trădez taina.
― Orice om are un preț. Aveți multe comori, iar eu le voi plăti la
adevărata lor valoare.
― O să avem timp să mai vorbim despre asta.
― Aveți dreptate. Graba ne-ar putea încurca socotelile. Să adunăm mai
întâi averi pentru război. Apoi vom merge mai departe.
Bega îl cercetă îndelung cu privirea pe Secretarul Casei Regelui.
― Să ne punem unul pe altul la încercare. Dacă totul se sfârșește cu
bine, vom face un pas înainte.
― Mai am o întrebare. La Memphis am zărit o tânără care pretindea că
vine de la Abydos cu un mesaj tainic pentru rege. O cunoașteți?
― Cum arăta?
Apoi Bega îl ascultă cu atenție pe Medes.
― Este una dintre preotesele lui Hathor care trăiesc aici. Mai-marele
nostru, Pleșuvul, i-a deschis ușa bibliotecii Casei Vieții ca să poată cerceta
vechile scrieri.
― Neîndoielnic, i-a dus faraonului planuri care să ușureze construcția
piramidei. Se numără printre persoanele de care ar trebui sa ținem seama?
― Nu, e doar o preoteasă obișnuită și n-a fost decât curierul Pleșuvului.
Având în vedere adorația sa oarbă față de zei, n-avem de ce să ne temem de
ea. Iar acum n-am să mai spun nimic despre ceilalți preoți, căci se cuvine
să-mi iau măsuri de prevedere. Dar tu, Medes, vei fi la fel de chibzuit?
― Nu-mi stă în obicei să greșesc.
16.
 Pe corabia care-l purta spre Memphis, Medes își întocmi o listă de
motive care să ducă la ruperea proaspetei alianțe cu Bega. Dar niciunul nu
rezistă la o cercetare mai atentă. Acest preot părea un complice desăvârșit.
Înăcrit, plin de ură, condus de o inteligență ascunsă, ambițios, lipsit de orice
urmă de sensibilitate, Bega deținea taine pe care Medes voise dintotdeauna
să le cunoască. Bineînțeles, trebuia să-l lingușească, să-l laude la momentul
potrivit, să-l facă să creadă că era persoana cea mai însemnată dintre cei
trei. Așa că Medes avea nevoie să îmblânzească firea prea sălbatică a
preotului.
Apoi gândurile i se întoarseră iar la aurul din Punt pe care doar el îl
considera mai mult decât o închipuire. În viitorul apropiat, nu era cu putință
să-și alcătuiască un echipaj fără să fie descoperit. Mai târziu însă, avea să
pună mâna pe un șantier de corăbii și să-și folosească averea ca să
dobândească acea comoară.
Paznicul se înclină în fața stăpânului său până la pământ și-i deschise
îndată poarta grea a impunătoarei sale locuințe. Pe alee, Medes își
încrucișă pașii cu cei ai doctorului Gua, care era foarte grăbit.
― Soția mea mai are dureri?
― Doar o migrenă îndărătnică. I-am dat o pomadă și un somnifer ușor.
Dar ar mai fi ceva.
― Vă rog să-mi spuneți tot.
― Este prea grasă. Dacă va continua să se îndoape de dimineața până
seara, o să se îmbolnăvească de-a binelea. Mâncarea cumpătată e taina unui
trup sănătos. Și-acum am alte cazuri mai grave de îngrijit.
În timp ce Gua se îndepărta, Medes și Gergu intrară în odaia de lucru a
Secretarului Casei Regelui unde li se aduseră bere, plăcinte calde și carne
uscată. Gergu închise ușa și vorbi primul.
― Uciderea lui Sesostris mi se pare o nebunie. Este bine apărat și nimeni
n-ar îndrăzni să se atingă de el. Chiar dacă plătim un ucigaș, ar fi prins și
ne-ar da de gol.
― Poate că ai dreptate, dar mai există o cale: să slăbim puterile regelui
atacându-i pe apropiații săi. Dacă distrugem persoanele pe care se bizuie el,
o să rămână singur. Și atunci va fi la mâna noastră. Să începem cu omul pe
care-l cunoști cel mai bine: Marele Trezorier Senankh.
― Îl cunosc bine, e adevărat, dar, din păcate, nimeni nu-l poate învinui
de nimic. Omul ăsta e cinstit! Are un singur cusur: îi place să mănânce bine.
Nici măcar o femeie, oricât ar fi de atrăgătoare și de iscusită, n-ar izbuti să-l
facă să-și piardă mințile.
― Sunt de aceeași părere, grăi Medes. Și pentru că nu-l putem cumpăra
pe Senankh, îl vom prinde în capcană. Nu uita că lucrez la palat și știu și
eu câte ceva. Iată care e planul! De data asta, singurul talent al soției mele
ne va fi de folos.
*
În vârstă de patruzeci de ani, cu obrajii rotunzi și pântecele bombat,
Marele Trezorier al regatului, aflat în fruntea Dublei Case Albe, părea a fi
un om care știe să trăiască bine, prietenos și plăcut. De fapt, avea o fire
hotărâtă, era neiertător, lipsit de orice urmă de tact și fără milă față de cei
leneși. Cât despre lingușitori, aceștia nu reușeau să-i stea prea mult prin
preajmă. Însărcinat de faraon cu împărțirea dreaptă a bogățiilor, Senankh
credea că ținerea în bună rânduială a socotelilor regatului era o condiție
necesară pentru respectarea lui Maat. În caz de risipă, împrumuturi, datorii
sau delăsare, ordinea s-ar fi stricat și poarta s-ar fi deschis pentru tot soiul
de nedreptăți.
Ca în fiecare săptămână, Marele Trezorier îl vizită pe vizirul Khnum-
Hotep ca să cerceteze nevoile provinciilor mai puțin înzestrate. Făcându-le
înfloritoare, vizirul întărea în fiecare zi unirea înfăptuită, potrivit voinței
faraonului.
Vorbind deschis și fără ocolișuri, și unul, și celălalt, cei doi demnitari se
înțelegeau de minune. Fără sprijinul lui Senankh, Khnum-Hotep nu s-ar fi
descurcat în hățișurile administrației. Niciunul, nici celălalt nu erau
stăpâniți de ambiții și se mulțumeau cu răspunderile încredințate de
monarh.
― Ai treburi grabnice, Mare Trezorier?
― Niște hambare de construit, dări ale corăbierilor sporite fără știrea
mea, vreo zece plângeri împotriva unor perceptori care o fac pe stăpânii, o
încărcătură de urcioare care întârzie să sosească la Teba, doi scribi leneși de
care vreau să scap… Te iert să le auzi și pe celelalte. Dar tu, mereu la fel de
curajos?
― Vizirul e la capătul puterilor, dar Egiptului îi merge bine. Sau aproape
bine.
Rostite de gura lui Khnum-Hotep, aceste cuvinte lăsau să se ghicească
îngrijorarea.
 ― Pot să te ajut?
― Mai bine te-ai gândi la tine. Împărțirea precisă a bogățiilor nu e prima
ta îndatorire?
― Cred că n-am uitat!
― Mai mulți slujbași gândesc taman pe dos.
― Și pe ce se bizuie?
― Tocmai am primit niște rapoarte foarte stânjenitoare, însoțite de
scrisori care poartă sigiliul tău și care poruncesc o împărțire a grânelor mai
degrabă surprinzătoare. Pe scurt, trei sferturi pentru cei bogați și restul
pentru familiile nevoiașe și pentru satele sărăcite care nu vor primi astfel
destulă hrană. Oamenii nu vor întârzia să afle, iar plângerile lor vor ajunge
până la mine. Iar eu voi fi nevoit să-l pedepsesc pe cel vinovat. Va trebui să
părăsești Casa Regelui, Senankh, și vei sfârși în temniță.
― Dai crezare acestor învinuiri?
― Dorm prost de mai multe nopți din pricina lor, dar nu am dreptul să
distrug aceste documente.
― Dacă ai săvârși o asemenea greșeală, n-ai mai fi vrednic să-l slujești
pe faraon. Arată-mi-le!
După ce Khnum-Hotep i le întinse, Senankh le citi cu atenție.
― Este chiar sigiliul tău? îl întrebă vizirul.
― Ai putea jura că da.
― Dar scrisul?
― Și pentru el poți să juri.
― Atunci cum te dezvinovățești?
― Aș vrea să lămuresc totul în fața regelui.
― Sunt sigur că Luminăția Sa nu va avea nimic împotrivă, așa că să nu
mai pierdem timpul.
Cu inima grea, Khnum-Hotep abia se ridică în picioare. Se simțea
copleșit de aceste dezvăluiri, care vor duce la slăbirea Casei Regelui. Pe
deasupra, nu și-ar fi închipuit niciodată că Senankh s-ar putea lăsa
cumpărat.
*
Calmul Marelui Trezorier îl uimi pe vizir. Când îl apăsau asemenea
păcate, cum izbutea să-și păstreze liniștea? Dar în fața lui Sesostris, masca
avea să-i cadă fără îndoială.
 Sub privirea sfredelitoare a faraonului, Khnum-Hotep scoase
documentele și povesti cum stăteau lucrurile. Însă monarhul nu părea
tulburat.
― Bineînțeles, totul e fals.
― Bineînțeles, adeveri Senankh.
― Luminăția Voastră, se împotrivi vizirul, dar dovezile se află chiar sub
ochii voștri.
― Sigiliul și scrisul meu au fost imitate în chip desăvârșit, grăi Senankh.
― Nu e cam șubredă apărarea ta? se neliniști Khnum-Hotep.
― Ar fi dacă n-aș putea să-mi dovedesc nevinovăția.
Vizirul se însenină, căci poate mai exista o speranță.
― În ce fel?
― De multă vreme mă tem de o asemenea lovitură pe la spate. De aceea,
mi-am luat măsuri de prevedere întrebuințând anumite semne ascunse în
documentele întocmite de mine. Las un mic loc liber înainte de rândul al
treilea și al cincilea. Când litera S, zăvorul, apare pentru a opta oară, are
partea dreaptă mai lungă. Lui B, piciorul, îi scurtez talpa când îl scriu a
doua oară. Așez trei puncte negre și foarte mici, în formă de triunghi în
mijlocul textului. Privește cu băgare de seamă acum documentele despre
care spui că sunt ale mele și nu vei zări niciunul dintre aceste semne.
Vizirul se convinse că Senankh avea dreptate.
― Dar cum poți să mă încredințezi că nu le-ai născocit acum?
― În două feluri: mai întâi, scoțând din arhive scrisorile mele și găsind
semnele tainice pe care ți le-am dezvăluit, apoi aducând un martor demn de
crezare.
― Cine e?
― Faraonul Egiptului.
Vizirul înghiți în sec.
― Sunt bucuros, nespus de bucuros! Le voi da de știre celor care mi-au
adus documentele că au fost înșelați. Dar ce ticălos a putut săvârși o
asemenea nelegiuire?
― Cineva care voia să mă distrugă fără să-și murdărească mâinile. A
ales un mijloc viclean și a socotit că îmi va fi cu neputință să mă apăr de
această lovitură. Să izbutești să imiți atât de bine un scris și un sigiliu e o
ispravă demnă de toată lauda. Totul mă face să presupun că am un dușman
foarte înverșunat printre înalții demnitari.
 ― Poate chiar în preajma ta, își dădu cu părerea vizirul. Caută-l printre
cei care te pizmuiesc și visează să-ți ia locul. Și te sfătuiesc să întrebuințezi
alte semne și să nu le dezvălui nimănui, decât Luminăției Sale.
*
Pentru a doua oară Libanezul încercase.
Și pentru a doua oară dăduse greș. Cum să se lipsească de un vin alb,
dulce și aromat, cum să renunțe la carnea înăbușită bine, la păstăile verzi
cu grăsime de gâscă, la prăjiturile cu miere și la dulceața de smochine?
Desigur, Prevestitorul îl povățuise să mănânce și să bea mai puțin, și
sfaturile sale erau totuna cu poruncile. Dar la ce mai servea atunci bogăția
dacă trebuia să rabde și să se abțină a gusta din plăcerile vieții? Purtând
veșminte mai largi, Libanezul spera să-și ascundă trupul bine împlinit. Iar
de față cu Prevestitorul, avea să se poarte ca un adevărat pustnic.
Celei mai bune dintre iscoadele sale, aparul, nu-i oferi decât smochine
uscate, îngăduindu-i să-și tragă sufletul înainte de a vorbi.
― Medes s-a întors la Memphis.
― Unde a fost?
― După câte am aflat, la Abydos.
― Abydos, pământul sacru al lui Osiris, unde nu calcă decât inițiații! se
miră Libanezul. Ce-a căutat acolo?
― N-am nicio bănuială.
Nedumerit, Libanezul îl lăsă pe apar să plece, se îmbăie, porunci
servitorului să-l maseze, apoi se înfășură într-o pânză atât de moale că
adormi de îndată ce se întinse pe perne.
Intendentul îl trezi ca să-l anunțe că a sosit căpitanul, un corăbier
încercat, care se îngrijise de aducerea lemnului din Liban.
― Noua încărcătură a ajuns cu bine în port, stăpâne. La fel și restul
mărfurilor.
― N-ați avut vreo neplăcere cu vameșii?
― Nici cea mai măruntă, totul merge de minune.
Cu fața aspră și părul vâlvoi, căpitanul rostea cuvintele rar, cu vocea sa
răgușită.
― Noi nu întâmpinăm greutăți să cărăm mărfurile până aici. Dar pentru
ceilalți oameni ai noștri nu e la fel de lesne. E adevărat, de la unirea
Egiptului, lucrurile merg tot mai bine căci putem trece cu ușurință dintr-o
provincie în alta. Am oameni de legătură acum în toate porturile și veștile
aleargă iute. Opreliștea apare însă la Kahun.
― Din ce pricină?
― Un slujbaș de acolo se încăpățânează să nu deschidă porțile orașului
caravanei noastre. A văzut permisele de liberă trecere, dar nu-i sunt de
ajuns! Vrea să cerceteze el însuși fiecare om și toate mărfurile.
― Neplăcut, tare neplăcut… Cum îl cheamă?
― Heremsaf.
― Am eu grijă de el!
*
Heremsaf simțea că era lucru necurat cu această caravană, așa cum un
câine adulmecă mâncarea stricată. Totuși, înscrisurile erau limpezi și n-ar fi
avut de ce să-i dea de bănuit. Ar fi trebuit să-i lase pe străinii aceștia să
intre în Kahun fără să mai stea pe gânduri. Totuși, instinctul îl îndemnă să
mai facă o ultimă verificare. Poate că se înșela, dar mai bine niște prevederi
în plus decât să-i pară rău mai târziu. Mai degrabă să fie cicălitor decât
îngăduitor din cale-afară. Și n-ar fi fost prima oară când o caravană
ascundea fugari sau mărfuri îndoielnice. De curând, un sirian încercase să
vândă papirusuri dintre cele mai proaste pretinzând totuși că sunt de mare
preț.
Heremsaf se gândi să-l cheme la el a doua zi pe Iker. Deși tânărul
izbutise să urce atât de iute treptele ierarhiei care aveau să-l ducă mai
departe decât și-ar fi închipuit vreodată, era mereu trist și frământat.
Trecuse mult timp de când marele preot al lui Anubis nu mai stătuse de
vorbă cu cel pe care mulți îl numeau acum Salvatorul, ca urmare a
iscusinței pe care o dovedise, apărând orașul de revărsarea apelor. Însă un
rău ascuns rodea sufletul scribului. Care să fie oare pricina lui?
Doar întrebările directe i-ar fi îngăduit să primească răspunsuri sincere.
Chiar mâine, Heremsaf va afla adevărul.
Un slujitor îi dădu de știre că-l caută o tânără.
― Spune-i să vină.
O brunetă frumoasă, fardată îngrijit, îi întinse un taler umplut cu mâncare
de bob cu usturoi, scăldată în sos de verdețuri.
― Bucătarul lui Iker cunoaște ca nimeni altul această rețetă. S-a gândit
ca ați fi bucuros s-o încercați.
― E o idee bună.
 ― Mâncați-o cât e caldă și gustul va fi desăvârșit.
Cum nu avusese timp până atunci să pună nimic în gură, Heremsaf nu se
lăsă rugat a doua oară, mai ales că bucatele se dovediră minunate.
În timp ce el le savura, Bina se îndepărtă, cu zâmbetul pe buze.
*
Primele dureri îl treziră din somn pe Heremsaf în toiul nopții. La început,
crezu că e doar o indigestie, dar suferința spori într-atât, încât îi tăie
respirația și-l împiedică să se ridice din pat.
Mușchii i se înțepeniră, iar inima încetă să-i mai bată. Otrava adusă din
Liban își făcuse efectul așteptat.
17.
― Pletosul vrea să te vadă, îl anunță Sekari pe Iker, care sări din somn.
Pare foarte tulburat.
― Ce veste proastă a mai dus?
― Nu vrea să ți-o spună decât ție.
Înainte de a coborî la parter, tânărul scrib își clăti gura.
― Ce s-a petrecut, Pletosule?
― Heremsaf… Heremsaf a murit în noaptea aceasta!
― Heremsaf! Ești sigur?
― Din nefericire, da.
― Care a fost pricina morții?
― Inima îi era slăbită. În ultimul timp obosise peste măsură și refuza să
se odihnească. Deși ești mult mai tânăr, nenorocirea asta ar trebui să te
pună pe gânduri. Și tu muncești prea mult.
Iker plecă degrabă la templul lui Anubis, unde noul mare preot se îngrijea
de ritualurile de înmormântare a lui Heremsaf și ajuta ca acestea să fie
înfăptuite în chip desăvârșit.
Rapoartele și înscrisurile din odaia de lucru a defunctului fură luate de
primar și încredințate mai multor slujbași. Unul dintre ei, negăsind ceva
care să-i dea de bănuit, îngădui caravanei să intre în Kahun.
*
Vestea morții lui Uakha, fostul guvernator al provinciei Cobra, îl întristă
adânc pe Sesostris, dar, ca de obicei, faraonul nu lăsa să se vadă nimic.
Uakha fusese primul care-l sprijinise și-i jurase credință la începutul luptei
sale împotriva provinciilor care nu voiau să-i recunoască puterea. Atunci
când înăuntrul țării stătea să izbucnească războiul, ajutorul lui Uakha se
dovedise hotărâtor. Dispariția sa, de asemenea, stârnea îngrijorare. Ce vor
face oare rudele, apropiații și slujitorii săi? Se vor supune poruncilor
vizirului Khnum-Hotep, trimis acolo de faraon ca să fie de față la
înmormântare, sau vor încerca să aleagă un alt guvernator al provinciei?
În caz de răzvrătire, monarhul va fi nevoit să folosească armata.
Acestor gânduri negre li se adăuga o neliniște mai veche și stăruitoare:
cine aruncase vraja asupra Arborelui vieții, dorind să împiedice renașterea
lui Osiris? Acum, faraonul știa că nu era vorba despre niciunul dintre
guvernatorii provinciilor care se împotriviseră, până nu demult, unirii
Egiptului. După o îndelungată chibzuială, Sesostris înțelese că vrăjitorul era
un cananeian răzvrătit al cărui singur țel era nimicirea Egiptului. Poate că
generalul Nesmontu, străbătând în lung și-n larg Syro-Palestina, va izbuti
să-i dea de urmă.
Întors pe înserat la Memphis, Khnum-Hotep se înfățișă de îndată
monarhului.
― Nimeni nu plănuiește să aleagă un nou guvernator, Luminăția Voastră,
grăi el cu un suspin de ușurare. Am rânduit acolo o administrație care va
lucra sub controlul unuia dintre împuterniciții mei.
― Să nu îngădui nici slăbiciunea, nici lipsa de cumpătare. Provincia
Cobra, asemenea celorlalte, să fie cârmuită potrivit lui Maat și niciunul
dintre locuitorii ei să nu sufere de foame. Orice nedreptate să fie aspru
pedepsită. În fața zeilor, eu sunt răspunzător de fericirea poporului meu. Iar
tu ești răspunzător în fața mea.
― Mă aflu îndeajuns de aproape de Luminăția Voastră ca să apreciez
măreția faptelor pe care le-ați săvârșit. Acum, ele fac parte din ființa mea și
nu am altă dorință mai arzătoare decât întărirea unirii al cărui chezaș
sunteți. De acum înainte, provinciile nu vă vor mai pricinui nicio grijă.
― Dar dacă nu reușim să tămăduim salcâmul lui Osiris, ce se va alege de
Egipt?
*
― Cum adică, nimic? se înfurie Medes străbătând, cu pași mari, încoace
și-n colo, odaia sa de lucru.
― N-a pățit nimic, își întări Gergu spusele. Marele Trezorier Senankh
și-a păstrat slujba.
― Nu i s-a dat nicio pedeapsă?
 ― Nici cea mai neînsemnată. Vizirul îi acordă în continuare deplina sa
încredere.
― Și faraonul la fel, din păcate! Și eu care credeam că Sesostris se
preface ca să salveze aparențele și să păstreze renumele Casei Regelui! Și
totuși, soția mea a imitat în chip desăvârșit scrisul lui Senankh, iar pecetea
nu avea cusur.
Și deodată, Medes pricepu.
― Semne tainice… Senankh întrebuințează semne tainice! De aceea și-a
dovedit fără greutate nevinovăția.
― Voi cerceta arhivele și le voi afla!
― În zadar! Deja le-a schimbat.
― Poate le mai cunoaște cineva.
― Faraonul însuși, neîndoielnic!
Descurajarea puse stăpânire pe Gergu.
― Atunci, Senankh nu poate fi atins.
― Deocamdată, prietene, deocamdată. Dar există ținte mai lesne de
nimerit.
Și Medes îi prezentă noul său plan lui Gergu, care îl găsi pe placul său și
plecă îndată să-l ducă la îndeplinire.
Plină de învățăminte, această înfrângere nu-i slăbi lui Medes hotărârea.
Casa Regelui semăna cu o fortăreață care nu putea fi dărâmată într-o
singură zi. Dar acum avea un aliat la Abydos. Și cu sprijinul lui putea să
ajungă la marile mistere și să dobândească tot atâta putere cât faraonul care
domnea.
*
Libanezul folosi mai multe oglinzi ca să-și verifice înfățișarea.
Mulțumită noului său veșmânt cu dungi verticale, părea mult mai slab.
Totuși, când Prevestitorul intră în sala de primire, nu fu în stare să-l
privească în ochi și se grăbi să-i ofere apă.
Oaspetele refuză.
― Doriți ceva anume, stăpâne?
― Doar un raport amănunțit și fără înșelătorii.
Pe mesele joase nu se vedeau nici fructe, nici prăjituri. Așa că
Prevestitorul putea să se încredințeze de eforturile gazdei sale.
― În privința negoțului, se anunță reușite minunate. Viitoarele noastre
vânzări ne vor aduce câștiguri însemnate. Argumentele mele l-au convins
pe Medes și nu mă îndoiesc că va respecta înțelegerea. Așa cum hotărâsem,
l-am făcut să spere la o întâlnire cu… stăpânul meu. Când îi va spori
nerăbdarea, nu va întârzia să mă caute din nou.
Prevestitorul surâse ușor, ceea ce mai degrabă îl neliniști pe Libanez, în
loc să-l calmeze.
― Cât despre iscoadele mele, continuă el, se descurcă din ce în ce mai
bine. Deși sunt puține, veștile ajung iute la urechile mele. Unirea înfăptuită
de Sesostris nu e o vorbă în vânt, nicio provincie nu i se mai împotrivește și
poți să călătorești prin Egipt cu ușurință.
― Și caravana care trebuia să pătrundă în Kahun?
Fu rândul Libanezului să zâmbească.
― Iată dovada priceperii oamenilor mei! Cea mai bună iscoadă pe care o
am acolo, o tânără femeie pe nume Bina, a aflat că un slujbaș nu îngăduia
intrarea caravanei. Cusurgiul ăsta bănuitor, un anume Heremsaf, refuza să-i
deschidă porțile orașului. Așa că i-am trimis Binei o licoare foarte
puternică, întrebuințată în Liban atunci când vrei să scapi de cei care te
încurcă. Această tânără promițătoare și-a îndeplinit cu bine sarcina.
Heremsaf e mort, iar primăria din Kahun a înlăturat și ultima piedică din
calea alor noștri.
― Bună treabă.
Libanezul roși.
― Am făcut tot ce mi-a stat în putință. Distrugerea Egiptului îmi aduce
multă bucurie.
― Deși te-ai mai îngrășat, multe îți vor fi iertate, spuse Prevestitorul.
*
Când caravana ajunse în apropiere de Kahun, fu oprită de străji, care
verificară amănunțit toate documentele ce îi îngăduiau să călătorească.
Bărboși și cu pieptul gol, asiaticii purtau în jurul șoldurilor pânze
portocalii, iar în picioare sandale negre. Unii erau încărcați cu rogojini, alții
cântau din lire cu opt coarde. Brățări frumoase împodobeau gleznele
femeilor, îmbrăcate cu tunici brodate și purtând încălțări din piele.
Soldații cercetară poverile măgarilor și găsiră coșuri, vase, sulițe, farduri
din malahit de Sinai și foaie de fierar.
― Cine e căpetenia voastră? întrebă scribul care supraveghea controlul.
― Ibcha, răspunse un băiat zâmbind.
― Și unde se află?
 ― În spatele caravanei.
― Du-te și caută-l!
Băiatul plecă îndată.
Ibcha era un bărbat voinic, cu barba stufoasă.
― De ce aveți arme în bagaje?
― Arcurile și săgețile ne ajută să ne apărăm în caz de primejdie. Mulți
dintre noi sunt fierari și știu să meșterească sulițe cu vârf de metal.
― Pentru că o să locuiți în Kahun, armele voastre rămân la mine. Am să
vorbesc cu fiecare dintre voi pe rând ca să-i aflu numele, vârsta, dacă e
căsătorit și cu ce se îndeletnicește. După aceea am să vă arăt unde veți trăi
de acum încolo.
Asiaticii se dovediră ascultători și răspunseră la toate întrebările.
Apoi scribul i se adresă din nou lui Ibcha:
― La Kahun domnesc rânduieli foarte aspre. La cea mai mica greșeală,
vinovatul împreună cu familia lui va fi izgonit din oraș. Nu îngăduim să vă
certați între voi și trebuie să vă supuneți fără șovăială hotărârilor
primarului. Vino cu mine!
Scribul îl conduse pe Ibcha la atelierul unde se făureau cuțite. Rafturile
gemeau sub povara lor. Chiar acolo fusese ascuțit pumnalul lui Iker.
― Avem nevoie de cât mai multe, îl lămuri scribul. Primarul vrea să
înzestreze gărzile cu arme noi și dintre cele mai bune. Cuptorul de alături a
fost mărit, iar materialele tocmai au fost aduse. Bineînțeles, fiecare obiect
va fi verificat și va primi un număr. Două zile poți să te odihnești și să te
obișnuiești cu locurile. Apoi vei începe lucrul și vei fi plătit ca un muncitor
cu experiență. Tu și ai tăi puteți găsi la Kahun tot ce aveți nevoie. În
schimbul unei perechi de sandale, primești doi litri de ulei sau douăzeci de
pâini sau 25 de litri de bere. Fiți bine-veniți printre noi!
Nu departe de atelier, Bina urmărea cu atenție tot ce se petrecea acolo. Și
fiindcă-și dusese la bun sfârșit prima parte a misiunii, nu-i mai rămânea
decât să continue să tragă foloase de pe urma naivității egiptenilor care-și
închipuiau că nu pot fi păcăliți. Din zece arme pe care le făceau, asiaticii
furau una. Puțin câte puțin aveau să se adune destule pentru viitorii stăpâni
ai orașului. Iar dacă Iker izbutea să-l ucidă pe faraon, răzmerița o să
izbucnească mai repede decât se aștepta oricine.
*
 ― Aliații noștri au sosit, în sfârșit, îi destăinui Bina lui Iker. În curând,
nu vom mai fi nevoiți să ne ascundem în casa asta părăsită.
― Și ce au de gând?
― Nu știu, dar te sfătuiesc să ai încredere în ei. Îl urăsc pe tiran la fel ca
și noi și nu se vor da înapoi să-și jertfească viața ca să-l biruie.
Încă zdruncinat de moartea lui Heremsaf, Iker nu dăduse nicio atenție
caravanei asiaticilor.
― În Kahun, îi reaminti el, străinii sunt supravegheați îndeaproape. Cum
plănuiesc prietenii tăi să treacă la fapte?
― Îți repet, nu știu.
― Dar tu cum îi vei ajuta?
― Eu nu sunt decât o biată slujnică neștiutoare de carte. Mă voi mulțumi
să le fac rost de mâncare și de veșminte. Și am primit de la ei un dar
minunat. Vrei să-l vezi?
Și fără să aștepte răspunsul tânărului scrib, Bina despături o bucată mică
de pânză de in, având forma unui triunghi.
― Un colț se strecoară printre coapse, grăi fata cu voce ispititoare și se
leagă apoi de celelalte două, petrecute peste șolduri. Ce-ar fi să mă ajuți să
încerc?
Frumoasa asiatică își lepădă mantia și, pe de-a-ntregul goală, lunecă în
penumbră, apropiindu-se de Iker.
― Mă ajuți?
― Iartă-mă, dar… am multe griji pe cap.
Fata își înghiți furia.
― Poate altă dată, zise împăciuitoare.
*
Sărbătoarea zeului Bes era în toi. Toți locuitorii orașului luau parte la ea,
vinul curgea în valuri și din toate cartierele răzbătea muzică, iar oamenii
sperau să-l vadă trecând pe dansatorul pitic, cu mască de leu. Bărbos, cu
picioarele groase, el alunga demonii și tăia în bucăți spiritele rele cu
cuțitele sale mari. De aceea, meșterii împodobeau paturile, scaunele,
lămpile și obiectele de toaletă cu chipul său. Scoțându-și limba roșie, zeul
rostea cuvântul purificator și, lovind în tamburina sa, împrăștia în jur
energie binefăcătoare. El veghea asupra nașterii copiilor și a inițiaților din
temple.
 Peste tot se găseau făclii aprinse; în întregime luminat, Kahun se lăsase în
voia bucuriei de a trăi, a râsului și a plăcerilor aduse de mesele
îmbelșugate.
După ce bău câteva cupe în tovărășia celorlalți demnitari ai orașului,
Iker se retrase, pretinzând că îl durea capul și îi ardea tot trupul. Parcă
împotriva dorinței sale, pașii îl purtară spre atelierul unde asiaticii îi
ascuțiseră pumnalul.
În această noapte a bucuriei, locul era nefiresc de liniștit.
Iker se apropie.
Nu se auzea nici muzică, nici cântece, nici râsete, doar o lumină slabă
răzbătea din atelier.
Prin ruptura uneia dintre rogojinile ce acopereau ferestrele, Iker trase cu
ochiul înăuntru.
Cu voce șoptită, Bina citea un text, iar vreo zece bărbați o ascultau cu
atenție. Apoi fata luă o pensulă și începu să întocmească o scrisoare.
Uimit, Iker se trase înapoi cu iuțeală.
Așadar, Bina îl mințise că nu știe nici să scrie, nici să citească!
Biata servitoare neștiutoare de carte, supusă și chinuită era, de fapt,
căpetenia acestui grup de luptători!
Scârbit, Iker se întoarse acasă.
*
― Iker, trezește-te, e târziu!
Neprimind niciun răspuns, cu mintea încă încețoșată din pricina
sărbătorii din ajun, Sekari împinse ușa odăii scribului.
Încăperea era goală.
La fel și sala de baie. Neîncrezător, Sekari scotoci toată casa, apoi se
duse la grajdul unde Vânt-de-Miazănoapte mânca niște lucernă.
― Totuși, Iker nu și-ar fi lăsat aici tovarășul! Acum am înțeles… A băut
peste măsură și-acum doarme prin alte părți.
Sekari străbătu tot orașul întrebând în stânga și-n dreapta.
În zadar. Fără putință de tăgadă, Iker părăsise orașul.
*
Pe corabia ce plutea către Memphis, Iker nu simțea decât o singură
părere de râu: că nu-l luase cu el pe Vânt-de-Miazănoapte. Dar era
încredințat că nu va scăpa cu viață din această încercare și știa că Sekari va
avea grijă de măgarul său.
 Iker se văzuse nevoit să rupă brusc orice legătură cu asiaticii pe care nu-i
mai considera drept aliați. Și nici măcar nu-i păsa care era adevărata lor
țintă. El trebuia să se descurce singur.
18.
Întâlnirea grabnică avu loc în toiul nopții, la cererea Binei.
― Iker a părăsit orașul, le spuse ea fierarilor veniți din Asia ca să
făurească arme la Kahun.
― O să ne pârască pe toți! se neliniști Ibcha, mai-marele meșterilor.
― Dacă asta ar fi vrut, acum eram deja cu toții în temniță.
― Atunci de ce a fugit așa în pripă?
― Și-a pierdut răbdarea, îl lamuri tânăra femeie. Are de gând să-l
lovească pe tiran când i se va părea lui mai nimerit și fără să prevină pe
nimeni, nici măcar pe mine.
― N-are sorți de izbândă!
― Scribul acesta nu e un băiat ca oricare altul. În el arde un foc care nu
poate fi stins. De aceea nu îl cred învins de pe-acum.
― Știi câte piedici are de înfruntat ca să ajungă la rege?
― Deja a trecut peste multe piedici! Și am izbutit să-l conving că
Sesostris este un monstru nemilos care trebuie doborât prin orice mijloc,
pentru că numai astfel Egiptul ar fi salvat.
― Și naivul ăsta te-a crezut?
― Iker știe că râul există și sigur Sesostris se află la rădăcina lui. Dacă
va fi nevoie să-și dea viața pentru a-l înlătura, nu va șovăi s-o facă.
― După părerea mea, băiatul e ca și mort. Dar dacă o scoate cu bine la
capăt, cu atât mai bine pentru noi!
― Alt prilej de îngrijorare, mărturisi Bina, e necunoscutul care a încercat
zadarnic să-l ucidă pe Iker. Crocodilii i-au mâncat leșul.
― Dacă a avut complici, fu de părere Ibcha, cu siguranță că n-au rămas
în oraș. S-a mai petrecut ceva demn de luat în seamă de atunci?
― Nu. La Kahun nu s-a dat prea multă atenție acestui fapt. Ai putea jura
chiar că nu s-a întâmplat nimic.
― Îl pizmuia cineva pe Iker?
― Fără îndoială că da, din pricina puterii sale de muncă și a încrederii pe
care i-o arăta primarul.
 ― Atunci nu căuta mai departe. N-a fost decât o răzbunare. Favoritul tău
a scăpat de un rival stânjenitor. Pe mine asta mai degrabă mă liniștește!
Dacă știe să se bată, mai are o fărâmă de șansă.
*
La 33 de ani, Purtătorul sigiliului regal, Sehotep, trecea drept unul dintre
cei mai vestiți seducători din Memphis. Singurul moștenitor al unei familii
bogate, scrib strălucit, înzestrat cu un spirit viu care îl făcea uneori nervos,
mereu îmbrăcat elegant, Sehotep îi păcălea pe mulți. Unii îl socoteau chiar
un ușuratic, îndrăgostit de plăcerile vieții, care nu era în stare să lucreze ore
în șir. Dar asta însemna să nu ții seama de ochii săi scăpărând de inteligență
și de ușurința pe care o dovedea în cercetarea și înțelegerea celor mai
complicate înscrisuri. Mai mare peste toate lucrările faraonului, însărcinat
să vegheze asupra respectării tainei templelor și a bunăstării vitelor, se
îngrijea de toate în același timp fără să pară că se străduie prea mult.
Curtenii îl urau pe Sehotep a cărui existență semăna cu un șir de victorii
dobândite prea lesne. El însuși își sporea această faimă lăsând să se
înțeleagă că nu întâmpina niciodată vreo piedică și că orice greutate n-ar fi
fost decât o joacă. Bineînțeles, nu lipsea de la nicio petrecere din capitală și
de la niciunul dintre fastuoasele ospețe date de înalții demnitari. Aici, toți
vorbeau cu plăcere, iar Sehotep era numai ochi și urechi, adunând astfel
informații prețioase.
Invitat la deschiderea noii școli de dans din Memphis, Purtătorul
sigiliului regal onora cu prezența sa această sărbătoare lumească. Profesoara
de dans era la fel de veselă ca și tinerele sale eleve, acoperite cu veșminte
îndeajuns de scurte ca să nu le îngreuneze mișcările.
O brunetă frumoasă îi oferi cel mai încântător zâmbet cu putință lui
Sehotep, care i-l întoarse. Apoi fata se alătură celorlalte și împreună
desfășurară o serie de figuri acrobatice care-ți tăiau răsuflarea. Ridicând un
picior până în dreptul umerilor și ținându-și trupul drept, fiecare dansatoare
se apleca și apoi sărea iar cu o iuțeală uimitoare. După aceea, urmă un șir
de salturi primejdioase. Arcuindu-se, tinerele se sprijineau pe rând în mâini
și în vârfurile picioarelor. Sehotep avu impresia că ele alcătuiau un cerc, dar
privirea lui stăruia din ce în ce mai mult asupra frumoasei brunete.
Când dansul se sfârși, profesoara se apropie neliniștită de Sehotep.
― Sunteți mulțumit?
― Dansatoarele au arătat multă iscusință. Mi-ar plăcea să le felicit.
 ― Ce onoare neașteptată pentru noi!
Sehotep întârzie ceva mai mult lângă preferata sa.
― Câtă grație și măiestrie! Presupun că ai început să înveți să dansezi de
mică!
― Într-adevăr.
― Cum te cheamă?
― Olivia.
― Și câți ani ai?
― 18.
― Ești deja logodită!
― Nu… în sfârșit, nu cu adevărat. Profesoara noastră e foarte severă.
― Atunci am putea să ne vedem din nou. Să zicem… astă-seară?
*
Foarte dulce și puternic aromat, vinul adus din oaze avea 18 grade și
însoțise cele mai alese bucate. După ce el și Olivia isprăviră masa, Sehotep
le ceru slujitorilor să plece. Încântată de minunata casă cu grădină a gazdei,
Olivia mâncase cu poftă, sporovăind despre greutățile meseriei sale.
Când Sehotep o prinse drăgăstos de mână, fata nu și-o retrase. În ochii
săi lucea dorința.
Sehotep o dezbrăcă încet și o conduse până în dormitorul său.
― Nici tu, nici eu nu dorim să avem copii, nu-i așa? De aceea e bine să
folosim pomada aceasta.
Olivia unse sexul bărbatului cu pomada parfumată și grasă, făcută din
spini de salcâm zdrobiți.
Dansatoarea nu aprecia deloc preludiul. Așa că Sehotep nu pierdu timpul
cu mângâieri nesfârșite. Ghicind preferințele fetei, se strădui să i le
împlinească, gândindu-se numai la plăcerea ei. Și în felul acesta, se
înlănțuiră într-un dans măiestrit, dovedindu-se unul mai priceput decât
celălalt.
Apoi, întinși alături, gustară clipele de liniște care urmară extazului
împărtășit.
― Ce face un Purtător al sigiliului regal?
― Dacă ți-aș înșira toate sarcinile mele, nu m-ai crede. Știi, de pildă, că
mă îngrijesc de aducerea unor vite grase pentru templul lui Hathor? Pentru
inițierea noilor preotese se pregătește un mare ritual, care se va încheia cu
un ospăț. De asemenea, supraveghez repararea porților templului și a
sanctuarului.
― Ești și arhitect?
― Îi am în grijă pe toți constructorii din întreg regatul și verific toate
lucrările, mai ales când e vorba de împrejurări deosebite.
― Și acum e cazul?
― Veghez, pe deasupra, și la respectarea tainei templelor, zise Sehotep,
surâzând.
― Contează așa mult?
― Dacă ai cunoaște mărimea comorii sortită sanctuarului lui Neith, nu
te-ai mai îndoi.
― Comorile mă fac să visez! Din ce e alcătuită aceasta de care vorbești?
― Secret de stat.
― Îmi stârnești și mai mult curiozitatea! Te rog, spune-mi ceva despre
ea!
― Comoara este atât de prețioasă, că până și zeii vor fi mulțumiți.
Mângâierile cu care Olivia își răsplăti iubitul îi redeșteptă acestuia
dorința. Și astfel se lăsară purtați într-un nou dans al dragostei.
După un timp, tânăra femeie sări jos din pat.
― Ce-ar fi să ieșim pe terasă? Cred că priveliștea e cum nu se poate mai
frumoasă.
Sehotep se supuse.
Goi și înlănțuiți, priviră Memphisul, scăldat de razele lunii pline.
― Ce minunăție! murmură Olivia. Nu-mi închipuiam că sunt atâtea
temple! Cel uriaș, acolo jos, este al lui Ptah?
― Întocmai.
― Și celălalt, mai întins, la miazănoapte, cui îi aparține?
― Zeiței Neith.
― Aceea care va primi comoara?
― De fapt, nu o va adăposti decât o vreme.
― Și apoi, unde va fi dusă?
― Într-un loc unde nu au ce căuta oamenii de rând.
― Departe de aici?
― La Abydos.
― Abydos, pământul sacru al lui Osiris… Îți este cunoscut, nu?
― Cine se poate lăuda că ar cunoaște Abydosul?
 Olivia se strânse la pieptul lui Sehotep.
― Mâine-seară voi dansa la un ospăț. Dar poimâine-seară sunt liberă.
― Eu nu.
― Atunci ne întâlnim săptămâna viitoare?
― Voi pleca să cercetez vitele grase pentru ritual. Când am să mă întorc,
comoara va fi la adăpost în templul lui Neith. Apoi am s-o însoțesc până la
Abydos. După aceea, o să ne putem vedea iar.
Bucuroasă, fata îl sărută cu înfocare.
*
În mai puțin de o oră, Olivia îndură pentru a treia oară poftele nesățioase
ale lui Gergu. Era gras și grosolan, dar o plătea bine. Bineînțeles, ar fi
preferat să facă dragoste cu Sehotep, atât de atent și delicat. Dansatoarea
avea să-și amintească mereu de acea noapte neasemuită în care fusese
tratată ca o regină.
― Ai terminat?
― Sunt la capătul puterilor, frumoasa mea! Nu mă dezamăgești
niciodată.
― Când sosește stăpânul tău?
― Nu mai întârzie mult. Să-i povestești totul fără să lași deoparte nimic.
Dacă va fi mulțumit, răsplata făgăduită va spori.
Când Medes pătrunse în încăperea unde Gergu își ducea cuceririle,
Olivia îl socoti urât și umflat. Dar după Sehotep, ce bărbat i s-ar mai fi
putut părea atrăgător?
― Ia spune, fetițo, l-ai cucerit pe Purtătorul sigiliului regal?
Din tonul vocii, Olivia simți că întrebarea era primejdioasă.
Cu Medes trebuia să se poarte cu mare băgare de seamă.
― Gergu mi-a făgăduit o mulțime de veșminte dintre cele mai scumpe.
― Sehotep te-a primit bine?
― Mai presus de orice așteptare!
― Frumoasă cum ești, nici n-ar fi putut să-ți reziste prea mult. I-ai smuls
vreo mărturisire?
― După ce fac dragoste, unora dintre bărbați le place să se laude cu
munca lor. Din fericire, Sehotep se numără printre ei.
― Te ascult, micuțo. Vei fi răsplătită după valoarea informațiilor tale.
― Sehotep a pomenit despre îndatoririle sale: lucrările de construcție…
 ― Astea le știu deja. Ți-a zis ceva despre o sarcină anume pe care trebuie
s-o îndeplinească în zilele următoare?
― Va pleca să aducă vitele grase la Memphis.
Amănuntul îl nedumeri pe Medes, căci nicio mare sărbătoare nu se
anunțase.
― De ce oare?
― Pentru celebrarea unui ritual la templul lui Neith.
― Ți-a înșirat minciuni, copilă. Templul tocmai este restaurat.
― Sehotep supraveghează lucrările. Iar eu știu de ce va avea loc această
sărbătoare.
― Atunci vorbește!
Olivia strâmbă din nas.
― Dar răsplata mea?
Medes păru că se înveselește.
― Ești șireată și deșteaptă, dar nu-ți forța norocul.
― Dacă mă amenințați, nu veți mai afla nimic.
― Care e visul tău?
― O casă frumoasă în centrul orașului.
― Mult prea mult!
― Nu cred.
― Ei bine, să vedem ce ai de vânzare. Dacă marfa e dintre cele mai rare,
mă învoiesc să primești casa.
― Am mers cu pași mărunți ca să-i câștig încrederea lui Sehotep.
Îngâmfat și mândru de munca sa, n-a putut să-și biruie dorința de a mă
uimi. Dacă nu mă arătam curioasă, l-ar fi mirat, dacă îi puneam prea multe
întrebări, i-aș fi dat de gândit. Și cum până atunci totul se petrecuse în cea
mai desăvârșită înțelegere și eu nu săvârșisem nicio greșeală, s-a lăsat dus
de val și mi-a dezvăluit că există o comoară care va fi în curând depusă în
sanctuarul templului lui Neith. Și cu acest prilej va avea loc o mare
sărbătoare.
― O comoară… ce fel de comoară?
― „Atât de prețioasă și de însemnată, că până și zeii vor fi mulțumiți.”
Acestea au fost întocmai cuvintele lui Sehotep.
Medes fu surprins, căci Sehotep nu se juca niciodată cu vorbele.
― Și altceva mai știi?
― Comoara va sosi la Memphis săptămâna viitoare.
 ― Fără îndoială nu-i decât o statuie hărăzită să înfrumusețeze templul lui
Neith, socoti Gergu, cu părere de rău.
― Ba nu, îl contrazise Olivia.
― De ce ești așa de sigură? o întrebă Medes.
― Pentru că această comoară nu va rămâne aici decât un timp.
― Și ai aflat unde trebuie să ajungă în cele din urmă?
― În legătură cu viitoarea casă, mi-ar plăcea să am o dovadă scrisă că
este a mea.
― Gergu, adu-mi un papirus!
Apoi Medes întocmi documentul pe numele dansatoarei Olivia.
― Îți convine?
― Lipsește sigiliul.
― Iar mie îmi lipsește locul hotărât pentru comoară.
Tânăra simți că nu e momentul să mai facă nazuri.
― Abydos.
Medes își stăpâni un strigăt de uimire.
― Ești convinsă?
― Sehotep a adăugat că acolo comoara nu va fi atinsă de neinițiați.
Aurul… Era aurul hărăzit să tămăduiască salcâmul! Descoperirea Oliviei
merita din plin o casă în centrul Memphisului!
― Când te întâlnești din nou cu el?
― Când se va întoarce de la Abydos unde va duce comoara.
Simțind cum stomacul i se strânge dureros, Medes se forță să se miște
câțiva pași încoace și încolo, pentru a se liniști.
― Frumoasă ispravă, Olivia, foarte frumoasă!
Apoi rupse în bucăți mici papirusul.
― Ce înseamnă asta? Mi-ați făgăduit că…
― Casa o ai deja! Încă de azi te poți muta în ea. Și nu e decât prima parte
din răsplata ce ți se cuvine.
― Vă bateți joc de mine!
― Gergu te va conduce la noua ta locuință, dar va trebui să lucrezi și pe
mai departe pentru mine ca să capeți actul și încă multe alte foloase.
― Ce-mi cereți?
― Vreau comoara și tu o să mă ajuți s-o dobândesc.
― În ce fel?
― Dându-te drept o preoteasă a lui Neith și pătrunzând în sanctuar.
 ― Și dacă dau greș?
― Vei izbuti.
― Și ce capăt în schimb?
― O să ai ce să mănânci și cu ce să te îmbraci mulți ani de-acum înainte
și pe deasupra un slujitor și o slujitoare plătiți de mine.
Dansatoarea căzu pe gânduri, închipuindu-și un trai îmbelșugat și fără
griji.
― Îți voi da de știre când comoara poposește în templu, iar tu vei trece
la fapte.
― Singură?
― Nu, unul dintre oamenii mei te va însoți și va înlătura piedicile care se
vor ivi. Tot el va scoate și comoara din templu.
― Am de înfruntat prea multe primejdii!
― Nu mai multe decât ca dansatoare. E de ajuns o rană gravă și tot
viitorul ți se va nărui.
Olivia înțelese amenințarea. Acum nu mai avea cum să dea înapoi.
― Așadar, aștept vești… la mine acasă!
― Condu-o până acolo, Gergu. Este a doua casă de pe prima străduță din
colțul nord-estic al templului lui Ptah. Pe ușă e desenat cu roșu un cuțit.
Paznicul clădirii de peste drum o să-ți dea cheia. Să-i spui că vii din partea
lui Bel-Tran.
Sub acest nume sirian, Medes stăpânea mai multe case la Memphis, pe
care le folosea ca magazii pentru mărfurile aduse pe ascuns. Casa aceasta,
ultima pe care o cumpărase, era goală încă.
În timp ce Olivia și Gergu se îndepărtau, Medes își savura bucuria.
Slăbiciunea nechibzuită a lui Sehotep pentru femei avea să-l ducă la
pierzanie. Sesostris îl va găsi vinovat pentru furtul neprețuitei comori și
Casa Regelui se va prăbuși. Aceasta va fi urmarea fericită a uneltirilor care
vor face din Medes stăpânul aurului tămăduitor.
19.
Chiar dacă se gândea fără încetare la comoara pe care urma să pună
mâna, Medes nu trebuia să lase deoparte celelalte treburi. De aceea, căută
să-l întâlnească iar pe Libanez ca să afle dacă acesta își respectase
promisiunile. Procedând întocmai ca și până atunci, Medes fu primit, târziu
în noapte, de o gazdă mereu la fel de voioasă.
 Mesele joase gemeau sub greutatea nenumăratelor tăvi încărcate cu
dulciuri. Fără să scoată o vorbă, Medes duse la buze o cupă cu vin vechi.
― Tocmai l-am primit, grăi Libanezul și sunt bucuros că veți fi primul
care-l gustă. Ce țară de vis este Egiptul! Vremea e minunată, vinurile,
neasemuite, iar în fața mâncărurilor nu te poți stăpâni. Aici, până și celui
mai trist om îi pier gândurile negre.
― Spui niște lucruri demne de toată atenția, dar aș vrea mai degrabă să
aflu dacă planurile noastre prind viață.
― Faceți-mi onoarea de a încerca această prăjitură cu mirodenii, stropită
cu alcool de curmale. Bucătarul meu susține că e cea mai bună din întreg
Egiptul.
După ce înghiți și ultima bucată, lui Medes nu-i păru rău că se lăsase
convins.
― Egiptenilor le plac într-atât mobilele din cedru, că au cumpărat tot ce
aveam în magazii, grăi Libanezul. Pregătesc un nou transport, mai mare
decât cele dinainte. În ceea ce vă privește, ați întâmpinat greutăți?
― Niciuna.
― Amuletele pentru femeile gravide vor ajunge la Memphis cam peste
15 zile. Ele întrec în frumusețe și trăinicie tot ce se găsește acum de
vânzare în oraș. Cât despre recolta de laudanum, este cea mai bogată din
ultimii zece ani și am cumpărat-o pe toată. Rivalii mei au fost… înlăturați.
La fel și în privința uleiurilor. Câte magazii avem la îndemână?
― Te-ai mișcat mai iute decât mine, recunoscu Medes.
― Voi ști să mă dovedesc răbdător.
― Trebuie să-ți mărturisesc că mă uimești.
― Ieșind de pe buzele voastre, lauda aceasta e neprețuită și voi munci
din toate puterile ca să merit și de-acum înainte încrederea pe care mi-o
acordați. Dar n-am isprăvit încă veștile bune: stăpânul meu se învoiește să
vă întâlnească la următoarea lună plină. E bine?
― Da. La Memphis?
Libanezul păru stânjenit.
― Nu, ceva mai spre miazăzi.
― Unde anume?
― Lângă Abydos.
― Abydos! E un ținut unde nu e cu putință să pășești.
 ― Stăpânul meu mi-a spus că ați cunoaște un preot permanent de acolo.
Dorește să stea de vorba și cu ajutorul vostru, Gergu, și cu preotul din
Abydos.
Medes păli. Cine putea să prindă de știre despre înțelegerea lui cu Bega?
― Spune-mi numele stăpânului tău!
― O să vi-l spună el însuși.
― Bagă de seamă, Libanezule! Știi cine sunt, așa că nu mă stârni!
― Am primit anumite porunci pe care trebuie să le respect, Medes. Fiți
înțelegător!
― N-am să mă duc acolo.
― Greșiți.
― Mă ameninți?
― Nu-mi stă în fire una ca asta! Cred doar ca veți trage foloase din
această întâlnire.
Medes își pierduse mințile de furie. Cum îndrăznea hoțul ăsta blestemat
să-i spună ce să facă?
― Dacă nu încetezi de îndată să mai pui iscoade pe urmele mele, rup
toate înțelegerile noastre.
― Și n-ar fi păcat, din moment ce sunt atât de promițătoare?
― Ce știi despre Abydos?
― Eu? Chiar nimic.
― Dar stăpânul tău…
― Mi-a cerut doar să vă propun să vă cunoașteți.
Libanezul părea sincer. Și dacă acest stăpân tainic era un alt preot din
Abydos care încerca să-l îndepărteze pe Bega?
― Eu, unul, n-am nimic de câștigat dacă vă întind o capcană, adaugă
Libanezul, iar stăpânul meu nici atât.
― Trebuie să mă mai gândesc.
Ideea că nu mai era el cel care conducea jocul îl îngrozea pe Medes. Dar
oare nu era bine uneori să te prefaci că pierzi ca să poți câștiga mai mult
data viitoare?
*
Toți preoții permanenți din Abydos își îndeplineau sarcinile încă din
zori. Cel care veghea asupra integrității marelui trup al lui Osiris se
încredința că sigiliile de pe ușa mormântului său erau neatinse. Cel a cărui
îndatorire era ascunsă, căci el vedea misterele, îl ajuta pe cel care vărsa apa
proaspătă pe mesele de ofrandă. Cinstindu-i pe strămoși, servitorul lui Ka
reînnoda legătura cu ființele luminii, protectoarele Abydosului. Iar cele
șapte cântărețe ale zeiței Hathor desfătau sufletul divin.
Neputând să le aducă vreo învinuire, Pleșuvul îi strânse laolaltă pe toți în
fața templului lui Sesostris, menit să dureze mii de ani și ale cărui lucrări
fuseseră isprăvite. Așezându-se în fruntea procesiunii, Pleșuvul trecu de
portalul aflat în mijlocul Peretului nordic al zidurilor înconjurătoare. De aici
pornea un drum ce ducea spre templu, un patrulater întins împrejmuit de o
curte mărginită de o galerie susținută de paisprezece coloane spre care se
deschideau câteva uși. Prin ele se ajungea la clădirile care adăposteau
proviziile pentru ofrande și obiectele pentru ritualuri. Dincolo de galerie,
începea sala coloanelor.
Scoțând apă din bazine, Pleșuvul îi purifică pe preoți unul după altul.
Apoi trecură pe dinaintea statuilor faraonului și a Marii Soții regale care, în
liniștea sanctuarului, celebrau pentru totdeauna misterul căsătoriei sacre.
Pe tavanul templului acoperit, străluceau stele de aur. Pe pereți putea fi
văzut regele alături de zei, dar mai ales de Osiris.
În numele monarhului, Pleșuvul oferi nevăzutului pe Maat.
― Locașul acesta a fost înălțat de Osiris după asemănarea ținutului
luminii, grăi el. Stâlpii săi sprijină cerul, fiecare simbol sacru se găsește la
locul cuvenit și parfumul lumii de dincolo se face simțit. Doamnele
salcâmului să cânte pentru Arborele vieții!
Vocile se împletiră într-o melodie duioasă și blândă, ce făcu să
domnească din nou împrejur armonia pe care o cunoscuse Abydosul înainte
ca salcâmul să fie atins de boală.
― Doar două ramuri au înverzit, grăi Pleșuvul după ce preotesele
sfârșiră cântecul. Piramida de la Dachur va împiedica poate uscarea
arborelui, dar vreau să vă amintesc iar că trebuie să ne împlinim în chip
desăvârșit îndatoririle. În împrejurările de acum, nu e îngăduită nici cea mai
măruntă neatenție.
Era rândul tinerei preotese și al lui Bega să îngrijească altarele și să
împartă ofrandele între preoții temporari. După ce zeii gustaseră din esența
lor materială, ele puteau servi drept hrană trupului.
― Treburile pe care le-ați avut la Memphis s-au încheiat cu bine? o
întrebă Bega pe tânăra preoteasă.
― I-am transmis faraonului mesajul marelui preot.
 ― Capitala v-a plăcut?
― E un oraș mare, plin de viață și are temple minunate, dar n-aș putea
trăi acolo. Prefer liniștea din Abydos.
― Curtea regelui e umbrită de uneltiri și de ambiții. Dar aici, regatul își
găsește cu adevărat pacea. Apărarea Abydosului e datoria de căpetenie a
faraonului și sunt convins că înălțarea piramidei va fi un pas însemnat pe
calea aceasta.
― Cu toții ne-o dorim, Bega.
Tânăra râmase mult timp înăuntrul templului. Din fiecare basorelief, din
fiecare pictură, din fiecare simbol izvora energia care lupta împotriva lui
isefet, pornirea spre distrugere și dezordine. Ridicând această construcție
sacră, Sesostris aducea cerul pe pământ. Preoteasa simțea o nevoie de
nestăpânit să pătrundă în acest univers în care abstractul devenea
perceptibil, în care legile divine iluminau sensurile.
În apropierea zidului înconjurător, tânăra se opri brusc.
La picioarele sale, un scarabeu uriaș cu carapace strălucitoare modela un
bulgare din balegă de vacă.
Când isprăvi, începu să-l rostogolească folosindu-se de picioarele din
spate, înaintând de-a-ndăratelea, dinspre răsărit spre apus. Apoi îngropă
bulgărele în pământul afânat.
― Ca să vezi roadele acestei munci, rosti o voce gravă, va trebui să
aștepți cu răbdare 28 de zile.
Preoteasa își ridică ochii și îl văzu pe faraon.
― Abydos este cetatea scarabeului divin, o lămuri Sesostris. În timpul
acestor zile, bătrânul Osiris care se află închis în sferă, va înfrunta moartea.
Dacă dreptatea și adevărul au fost respectate, lumina va ieși din pământ și
el va reînvia. Un soare nou se va înălța și viața se va răspândi peste tot.
Câți oameni pot să priceapă un asemenea mister doar uitându-se la această
gânganie, pe care neștiutorii o strivesc sub picior, cu atâta ușurință? Mai ai
încă trebuință de ore îndelungate de muncă și de căutare ca să dezlegi
aceste tâlcuri. Te-ai hotărât să treci de o nouă poartă?
― Este cea mai arzătoare dorință a mea, Luminăția Voastră.
― Ai cunoștință de primejdiile ce ți se pot ivi în cale?
― Am descoperit deja atâtea bogății, că mi-ar fi de ajuns pentru o viață
întreagă. Dar a da înapoi în fața unei primejdii mi se pare o slăbiciune de
neiertat.
 ― Atunci, urmează-mă!
Sesostris o apucă pe drumul pavat, lung de 700 de metri, care lega
templul de ciudatul său locaș de veci, care tocmai fusese terminat. Aflat la
marginea deșertului, nu departe de necropola faraonilor primei dinastii,
locașul era protejat de un zid împrejmuitor și de un templu de întâmpinare.
― Vom pătrunde în locul unde stelele își au obârșia, o înștiință faraonul
pe tânăra preoteasă. Osiris, făuritorul ritualurilor și al legilor templelor, se
reînnoiește aici mereu. Dar nenorocirile nu-l ocolesc și Universul îndură
atunci omorul și moartea, noaptea devine întunecoasă, ziua dispare, iar
lumea noastră se clatină. Vrei să treci prin această încercare, oricât te-ar
costa?
Tânăra încuviință dând din cap.
― Te-am prevenit: drumul e primejdios, întunericul ― adânc, iar o inimă
slabă nu va izbuti să-l înfrunte. Îți păstrezi hotărârea?
― Da, Luminăția Voastră.
În curte se găseau două puțuri. Unul vertical, altul cu o pantă lină, ce
ducea spre un coridor care se sfârșea într-o sală cu pereții îmbrăcați în
calcar și cu tavanul imitând cu mare măiestrie trunchiuri de copac. La
prima vedere, mormântul se oprea aici.
Dar monarhul străbătu o porțiune împodobită cu granit, gresie și cuarț.
Simțindu-se pătrunsă de focul deosebit ce se ascundea în aceste pietre,
tânăra preoteasă trăi etapele operei alchimice.
Din tavan lipseau câteva blocuri de piatră. Folosindu-se de această
deschizătură, ce urma să fie astupată cândva, faraonul și preoteasa se
strecurară într-o încăpere foarte strâmtă, înaltă de șase metri.
― Schimbăm nivelul și lumea, dezvălui faraonul. Ceea ce pare închis și
terminat nu este așa. Trecând pe deasupra, prin spiritul nemărginit, vom
deschide poarta luminii ascunse.
Ajutându-se de o frânghie, ajunseră la o galerie orizontală prin care
intrară într-o sală asemănătoare celei pe care tocmai o părăsiseră.
Privirea tinerei femei se schimbase. Vedea acum cu limpezime până în
inima pietrelor.
― Ne-am întors la același nivel, îi arătă monarhul, dar totul e altfel.
Trecând dincolo de poarta stelelor, vei putea privi cealaltă față a vieții. Doar
până aici pot răzbate simțurile omenești. De aceea bucata de granit de 40 de
tone la care te uiți acum va fi ascunsă sub un înveliș de calcar și acoperită
cu încă o bucată de granit. Dacă aș vrea să te cruț, aș renunța să mergem
mai departe. Dar ți s-a spus demult că încercări înspăimântătoare te
așteaptă. Poți încă să-ți schimbi soarta dacă te oprești aici.
― Vreau să cunosc partea nevăzută.
― Prețul ce trebuie plătit e foarte mare, iar eforturile depășesc puterile
unui om.
― Și nu se cuvine să fie așa? Luminăția Voastră să continue să mă
călăuzească!
Străbătură un culoar lung de douăzeci de metri, a cărui intrare urma să fie
acoperită când mormântul avea să fie închis.
La capătul lui găsiră camera reînvierii, îmbrăcată în cuarțit.
Un sarcofag de granit și o ladă conținând vasele canopice erau singurele
obiecte din micuța încăpere unde domnea o lumină blândă.
― Sarcofagul e barca lui Osiris, rosti faraonul. Capacul său îl ferește de
ochii oamenilor și de spiritele distrugătoare, iar el călătorește în pace prin
paradisuri. Aflându-se în legătură cu cei patru fii ai lui Horus, care au
datoria să urmeze lucrarea tatălui lor Osiris, cele patru vase canopice vor fi
ascunse în pereții acestei încăperi. Coborând din Ra, Osiris a plămădit
lumina ieșind din mama sa, Cerul. Din corpul său se naște creația. Și astfel,
el pătrunde în toate provinciile și în toate sanctuarele. El îi protejează pe cei
morți și pe cei reînviați. Și pentru că vrei să-l cunoști, urcă în barca lui!
Preoteasa șovăi.
Ceea ce-i propunea regele era de neînțeles. Cum să facă o asemenea
călătorie fiind încă în viață?
Dar nu avea să dea înapoi tocmai acum.
Așa că, sprijinindu-se de brațul monarhului, păși înăuntrul sarcofagului
și se întinse pe spate, cu ochii ațintiți spre cerul de piatră.
― Să privești, să călătorești și să afli! îi porunci vocea gravă a lui
Sesostris, al cărei ecou părea că nu se mai stinge. Și atunci, vei desluși cea
mai mare taină a Egiptului: cel inițiat în misterele lui Osiris se poate
întoarce din moarte.
20.
După ce ocoliră gura lui Pekar, un canal săpat înspre mormântul lui
Osiris și mărginit de 365 de mese de ofrandă, membrii Cercului de aur din
Abydos se adunară departe de ochii și urechile oricui, sub paza lui Sobek
ale cărui gărzi supravegheau împrejurimile.
Alături de faraon și de Marea Soție regală erau de față Pleșuvul,
Purtătorul sigiliului regal Sehotep, Marele Trezorier Senankh și generalul
Nesmontu.
― Din nefericire, doi dintre noi lipsesc, grăi cu părere de râu monarhul.
Generalul Sepi continuă să caute cu grijă minele de aur, deocamdată însă,
zadarnic. Cât despre fratele nostru în spirit, își duce mai departe misiunea
delicată pe care i-am încredințat-o și nimeni nu bănuiește cine este el cu
adevărat.
― Luminăția Voastră, începu Senankh, propun să-l primim printre noi și
pe Khnum-Hotep. Muncește cu multă dăruire și întărește în fiecare zi
unirea pe care ați înfăptuit-o. Vizirul trăiește potrivit lui Maat și o respectă
în toate faptele sale, slujindu-vă cu credință. Dacă va fi inițiat în misterele
Cercului de aur, va putea să priceapă totul încă și mai bine.
― Se împotrivește vreunul dintre voi? întrebă faraonul.
Se așternu liniștea.
― Toți vă învoiți, așa că Khnum-Hotep ni se va alătura curând. Și acum
să vedem ce roade au dat strădaniile noastre.
― Cei patru salcâmi sădiți în cele patru zări dau naștere unei energii
binefăcătoare pentru Arborele vieții, arătă regina El se găsește acum în
mijlocul unor forțe de care nu pot trece nici duhurile, nici bolile. Dar toate
acestea nu sunt decât un mod de apărare.
― Poarta cerului se închide, reaminti Pleșuvul cu gravitate. Barca lui
Osiris nu mai străbate cum se cuvine nevăzutul și, puțin câte puțin, se
strică.
― Construirea piramidei de la Dachur ne va ajuta să luptăm, zise
Senankh. Lucrările merg bine, iar condițiile de muncă ale meșterilor sunt
dintre cele mai bune. Djehuty se îngrijește de toate fără odihnă și fără a
pierde nicio clipă.
― Rămâne însă întrebarea care nu și-a găsit nici până acum răspunsul,
reaminti regele, cine a aruncat vraja cea rea asupra Arborelui vieții?
― Lucrurile se liniștesc în Syro-Palestina, fu de părere generalul
Nesmontu și oamenii noștri i-au luat la întrebări pe toți cei bănuiți și mai
ales pe vrăjitorii satului. Dar până acum n-am aflat decât fleacuri. Presimt
totuși că nenorocirea a pornit de acolo.
 ― Bănuiala că vinovatul este un demnitar de la curtea din Memphis, zise
Sehotep, nu s-a adeverit deocamdată. Cercetările mele n-au scos la iveală
nimic. Și n-am lipsit de la niciun ospăț în speranța că vreun lăudăros va
scăpa vreo vorbă care să dea de gândit.
― Nici verificarea slujbașilor administrației n-a fost de vreun folos, se
plânse Senankh.
― Și nici eu nu am cum să aduc vreo învinuire preoților și preoteselor
de la Abydos, adăugă Pleșuvul. Își îndeplinesc sarcinile cu toată atenția.
Sesostris nu putea să lase deoparte groaznica posibilitate că răul își are
rădăcina în pământul sacru al lui Osiris. Dar tânăra preoteasă, căruia regele
îi ceruse să caute cu băgare de seamă, nu găsise nici cea mai slabă urmă.
― Ducem o bătălie împotriva unui dușman de temut, observă regele.
Inteligent, șiret, înzestrat cu puteri primejdioase, el conduce oameni care
știu să se ascundă. Iscoadele vizirului și gărzile lui Sobek n-au izbutit nici
ele să dezlege acest mister ce-l înconjoară.
― E înfricoșător! socoti Senankh. Acest monstru țese o pânză ale cărei
fire nu le putem descoperi. Când le vom vedea nu va fi, oare, prea târziu?
― Dar nu e deja prea târziu? se neliniști Pleșuvul.
― Fără îndoială că nu, se împotrivi Sesostris. Oricât de firave ar fi,
faptele și ritualurile noastre îi îngreunează calea. Salcâmul lui Osiris e încă
viu și am zămislit energia care-l împiedică să dispară.
― Dar dușmanul a prins de veste, grăi Sehotep. Nu va porni, oare, un
nou atac ca să ne sfărâme apărarea?
― Șantierul piramidei va fi protejat cu cea mai mare grijă, hotărî regele,
iar paza în jurul Abydosului, întărită.
― Dar nu trebuie să ne mărginim doar la apărare, încheie regina.
Alcătuirea unor armate în stare să țină piept acestui dușman cere mult timp,
dar niciodată Cercul de aur nu se va lăsa pradă disperării. Și pentru că îi stă
în putință să salveze izvorul spiritual al regatului nostru, toate gândurile
noastre să se îndrepte într-acolo.
*
Bărbie-Ascuțită tresări.
Tocmai când ațipise, un zgomot de pași îl smulse brusc din toropeală.
Era a zecea noapte la rând când stătea pitit în colțul unei străduțe și
supraveghea mica poartă laterală de intrare în templul lui Neith din
Memphis. Aflată în reparații, poarta cea mare nu se deschidea decât în
timpul marilor ceremonii.
Lui Bărbie-Ascuțită îi plăcea întunericul. Cunoștea cele mai rău famate
locuri din capitală și prădase mulți trecători naivi. De două ori, cuțitul său
se înfipsese în burta celor care îndrăzniseră să i se împotrivească. Iar străjile
nu aveau să pună lesne mâna pe el, mai ales acum, când lucra pentru un om
puternic, pe nume Gergu, care îl plătea așa de bine. Și dacă îi dădea de
veste lui Gergu când cineva încerca să intre în templul lui Neith în plină
noapte, urma să dobândească un câștig frumușel. Bărbie-Ascuțită plănuia
chiar cum să-l cheltuiască pe tot, bucurându-se de farmecele a două sau trei
femei, în cel mai bun lupanar din oraș.
Dar după o așteptare îndelungată, începu să creadă că nici în noaptea asta
nu se va petrece nimic în preajma templului.
Apoi se făcu auzit sunetul unor pași însoțit de șoapte, din care Bărbie-
Ascuțită prinse câteva vorbe: „Ai grijă, e prețios… Nu e nimeni pe-
aproape?… Să-l ascundem în sanctuar… Apoi ne despărțim în liniște…”
Patru oameni cărau o povară care părea peste măsură de grea. Dacă ieșea
din ascunzătoarea sa, Bărbie-Ascuțită ar fi dat nas în nas cu un al cincilea
care mergea la oarece distanță de ceilalți, iscodind locurile.
După ce-și isprăviră treaba, cei cinci bărbați închiseră poarta cu o cheie
mare și apoi se împrăștiară.
Bărbie-Ascuțită mai așteptă o vreme înainte de a porni pe un drum
întortocheat, dar nesupravegheat de gărzile orașului, într-un târziu se întâlni
cu Gergu și-i povesti de-a fir a păr totul.
*
― Comoara a sosit, îl vesti Gergu pe Medes. O ladă care atârna greu,
dusă de patru voinici.
― Micuța Olivia nu s-a înșelat! Când un înalt demnitar ca Sehotep
trăncănește prea mult, face o greșeală de neiertat. Ai verificat câte gărzi se
găsesc în jurul templului lui Neith?
― Doar două ronduri în plus, nu mai mult. Sobek nu dorește să atragă
atenția asupra unei construcții aflate în reparații, de unde în mod obișnuit
nu ai ce să furi.
― Cum au intrat purtătorii lăzii?
― Printr-o poartă dosnică. Unul dintre ei avea cheia.
― Și nouă ne-ar fi de trebuință.
 Gergu surâse.
― Bărbie-Ascuțită a copiat-o cu ajutorul argilei, așa că diseară cheia n-o
să ne lipsească.
― Ai încredere în ticălosul ăsta?
― E un hoț care-și cunoaște meșteșugul.
― A omorât pe cineva până acum?
― A rănit grav doi oameni.
― Deci, n-ar trebui să-i vină peste mână s-o omoare pe Olivia?
― În schimbul unei plăți generoase, nu.
― Să-i lase trupul acestei târfe în templu ca să se poată face legătura
între ea și Sehotep. Iar cercetările vor dovedi lipsa de chibzuință și
vinovăția Purtătorului sigiliului regal.
*
― Nu mai vreau, zise răspicat Olivia, cu o privire trufașă.
Gergu crezu că a înțeles greșit.
― Ce tot spui?
― Meseria mea e dansul. Acum am o casă frumoasă, slujitori și nu mă
mai interesează altceva. Nu mai vreau să fiu amestecată în planurile tale
murdare.
― Ți-ai pierdut mințile, fato! Ai uitat de înțelegerea noastră?
― Eu mi-am făcut treaba.
― Nu încă! Trebuie să mergi la templul lui Neith la noapte, să te dai
drept preoteasă dacă e nevoie și să-mi aduci comoara împreună cu un
prieten pe care am bucuria să ți-l prezint.
Olivia își îndreptă, neîncrezătoare, ochii spre Bărbie-Ascuțită.
― Nu-mi place.
― Nimeni nu-ți cere să-l iubești. El te va ajuta să ocolești toate
primejdiile.
― Degeaba stărui, Gergu.
― Cum vrei tu, micuțo. Dar să nu te bizui pe mine că am să te scot din
cartierele mărginașe ale Memphisului, unde îți vei duce traiul amărât până
la sfârșitul zilelor tale.
Cuprinsă dintr-odată de neliniște, Olivia se agăță de brațul protectorului
sau.
― Îți bați joc de mine, nu-i așa?
 ― Stăpânul meu nu suportă să fie trădat. Vei fi izgonită dintre dansatoare
și nimeni nu va mai îndrăzni să aibă de-a face cu tine… în afară de mine.
Olivia se îndepărtă câțiva pași.
― Am înțeles, am să mă supun. Dar după aceea, făgăduiește-mi că ai să
mă lași în pace.
― Îți făgăduiesc.
*
Bărbie-Ascuțită reușise să scape atâția ani de străjile orașului mulțumită
cunoașterii desăvârșite a locurilor și a prudenței sale nemăsurate. Așa că,
înainte de a se îndrepta spre casa complicei sale, se plimbă îndelung, ca un
gură-cască oarecare, pe lângă templul lui Neith. Cioplitorii în piatră lucrară
până la apusul soarelui, apoi gărzile își începură rondul.
Bărbie-Ascuțită nu observă nimic nefiresc.
La fel se comportă și în apropierea casei dansatoarei. Și aici totul părea
liniștit. Apoi ciocăni la ușă, după semnalul hotărât dinainte.
Tânăra femeie apăru în prag, înveșmântată într-o rochie verde și având
atârnată la gât o amuletă de forma a două săgeți încrucișate, simbolul zeiței
Neith.
― Arăți așa de serioasă, că te ia cu adevărat drept preoteasă cine te vede!
― Lipsește-mă de părerile tale!
― Dar nu e nicio grabă, frumoaso! N-ai chef să guști câteva clipe
plăcute împreună cu mine?
― Câtuși de puțin!
― Nu știi ce pierzi!
― Am să mă împac cu gândul acesta.
― N-o să mergem unul lângă altul, urmează-mă la mare distanță. Dacă o
rup la fugă, te întorci la tine acasă. Asta înseamnă că ne urmărește cineva.
Dacă se întâmplă să ai tu bănuieli, pune-te pe cântat și schimbă drumul.
Dar nimic neprevăzut nu se ivi.
Ajuns în fața ușii dosnice a templului, Bărbie-Ascuțită o deschise cu
cheia.
― Merge… Vino repede!
Fata sosi în goană și păși prima în templu, în care plutea miros de
tămâie.
Vreo zece lămpi luminau slab sala susținută de coloane, dar mesele de
ofrandă erau goale. De-a lungul pereților se înălțau schelele.
 ― Să mergem spre sanctuar, șopti Bărbie-Ascuțită.
― Mi-e frică.
― Frică de cine?
― De zeiță! Cu arcul său îi săgetează pe nepoftiți.
― Termină cu aiurelile, copilă!
Și zicând acestea, bărbatul o împinse de la spate.
Când atinseră pragul ultimei capele, o voce de femeie îi opri:
― Ce căutați aici?
Bărbie-Ascuțită se întoarse și zări o bătrână preoteasă, atât de măruntă și
de subțire, că o pală de vânt ar fi trântit-o la pământ.
Impresionată, Olivia se înclină adânc înaintea ei.
― Sunt slujitoarea zeiței și vin de departe ca s-o venerez.
― La ora asta?
Corabia mea pleacă mâine în zori.
― Cum ai pătruns înăuntru? Cine e bărbatul acesta?
― Slujitorul meu. Am intrat pe ușa dosnică.
― Paznicul a uitat iar s-o încuie. Ai cu tine rugăciunile pentru Neith,
făuritoarea lumii?
― Le port în inima mea.
― Atunci, închină-te ei și fie ca toate cele șapte cuvinte să-ți lumineze
gândurile! Eu sunt obosită și mă retrag în odaia mea.
Bătrâna dispăru. Bărbie-Ascuțită ar fi trebuit s-o omoare.
După ce mai așteptară o vreme încredințându-se că nimic nu mai tulbură
liniștea locașului, bărbatul luă o lampă și se-ncumetă să pornească spre
sanctuar, însoțit de Olivia.
Pe un soclu de granit se zărea o ladă din lemn de salcâm.
― Uite comoara! Ajută-mă s-o ridic!
O voce, de astă dată bărbătească, îi țintui locului.
― Bună seara, Olivia. Oare nu ești decât o hoață demnă de dispreț?
― Sehotep! Dar cum… cum…?
― Îmi plac femeile și nu mă dau în lături de la cuceriri ușoare și legături
trecătoare, dar mai înainte de orice sunt Purtătorul sigiliului regal. De aceea
nu rostesc vorbe necugetate în pat, decât atunci când simt că mi se întinde o
capcană. Și ce altceva mai bun puteam să fac decât să întind și eu alta?
Mai multe gărzi răsăriră din penumbră.
 Bărbie-Ascuțită își îndeplinea întotdeauna fără greșeală treburile pentru
care era plătit, ceea ce era neapărat necesar dacă voia să i se mai
încredințeze altele. Așa că, înainte de a o rupe la fugă, îi tăie fetei gâtul, așa
cum i se spuse de la început.
― Nu-l omorâți! porunci Sehotep.
Tăindu-i calea, una dintre gărzi fu nevoit să se apere. Mai iute în mișcări
decât hoțul care învârtea un cuțit prin aer, soldatul își înfipse pumnalul în
inima lui Bărbie-Ascuțită.
Purtătorul sigiliului nu-l învinui însă de nimic pe bărbatul însărcinat să
păzească ușa, căci tâlharul se arătase mai sângeros și mai iscusit decât se
așteptase el.
Din păcate, nu mai putea să afle nici de la el, nici de la dansatoare
numele celui care pusese totul la cale.
― Ce facem cu lada? întrebă mai-marele gărzilor.
― Du-o la tine acasă. E goală.
21.
De la numirea sa în fruntea tuturor forțelor de ordine din regat, Sobek
Păzitorul abia dacă mai dormea. Gândindu-se zi și noapte la siguranța
faraonului, îl îngrijora faptul că acesta părăsea prea des capitala și își
asuma prea multe riscuri. Sobek ar fi preferat ca Sesostris să nu iasă
niciodată din palatul său. Dar regele nu ținea seama de sfaturile lui, așa că
Sobek era nevoit să se împace cu această situație, oricât de neplăcută ar fi
fost ea.
În ciuda rangului său, Sobek continua să se antreneze cel puțin o oră pe
zi împreună cu oamenii săi cei mai iscusiți care alcătuiau garda personală a
faraonului. Erau doar câțiva, dar nespus de agili și de aprigi, nu se
îndepărtau nicio clipă de rege când acesta călătorea și știau cum să se
descurce în fața oricărui fel de atac.
În dimineața aceasta, Sobek era prost dispus. Bineînțeles, nu era lucru
lesne să-ți răspândești iscoadele în tot Egiptul, și mai cu seamă în
provinciile până de curând dușmănoase față de Sesostris, dar de ce nu
obținuse totuși nicio informație despre una sau mai multe persoane care se
mândreau cu răzvrătirea lor? Răufăcătorii nu rămâneau niciodată prea mult
timp în umbră, căci le plăcea să se vorbească de ei. Și să pui întreg regatul
în primejdie atacând centrul spiritual al Egiptului nu era o ispravă cu care să
te poți lăuda?
Cu toate acestea, nimic nu răzbătuse până la urechile sale. Sobek se
frământa din pricină că nu izbutise să-i ofere regelui niciun indiciu. De
aceea, le chema adesea la el pe căpeteniile diferitelor forțe de ordine și le
cerea să se străduiască mai mult. Chiar dacă erau complicii demonului,
vinovații nu aveau cum să se facă nevăzuți.
După nefericita întâmplare din templul lui Neith, Sobek și Purtătorul
sigiliului regal Sehotep se întâlniră în casa celui din urmă.
― O cunoșteai pe această Olivia mai înainte s-o vezi la școala de dans?
― Nu. Și cum mi-a căzut prea ușor în brațe, am bănuit că e plătită de
cineva anume. Ai vorbit cu profesoara ei?
― Și cu ea, și cu celelalte dansatoare. Niciuna nu are vreun amestec. Te
pui prea mult în primejdie, Sehotep! Gândește-te că fata asta ar fi putut
avea de gând să te omoare.
― Nu-i stătea în fire. Oricum, după necazurile lui Senankh, am fost
convins că vor încerca să mă distrugă și pe mine. Cineva s-a hotărât să-i
lovească pe membrii Casei Regelui și să-i înlăture pe cei din preajma
faraonului. Ce-ai aflat despre Olivia?
― Nimic demn de atenție, din nenorocire! Chiar voia să ajungă o
dansatoare dintre cele mai apreciate.
― Vreun iubit cunoscut?
― Doar legături scurte cu bărbați fără slujbe însemnate. Pe ultimii doi i-
am găsit, dar nici ei nu știu prea multe despre ea. La prima vedere, Olivia
era o fată fără trecut.
― Doar la prima vedere, căci totuși cineva i-a dat anumite porunci.
― Ai dreptate, Sehotep. Nu te însoțești din întâmplare cu un hoț atât de
înrăit ca Bărbie-Ascuțită.
― Nici el n-a trecut la fapte de capul lui.
― Bineînțeles că nu, dar este peste putință să-i dăm de urmă stăpânului
său. Bărbie-Ascuțită intra în slujba celui care oferea mai mult și lucra
temeinic.
― A primit poruncă s-o ucidă pe Olivia, nu crezi?
― E posibil.
― Când mai mulți răufăcători pun la cale o ticăloșie, până la urmă unul
dintre ei se dovedește mai slab.
 ― Mă îndoiesc din ce în ce mai mult de asta, Sehotep!
*
― Ești sigur că sunt morți amândoi? întrebă Medes, neliniștit.
― Pe deplin, răspunse Gergu.
― Gărzile au avut timp să le pună întrebări?
― Judecând după furia lui Sobek Păzitorul, fără îndoială că nu. Și ca un
slujitor de nădejde, Bărbie-Ascuțită și-a îndeplinit treaba și a omorât-o pe
dansatoare. L-au biruit însă când a încercat să fugă. Dacă vreți să știți
părerea mea, am scăpat ca prin urechile acului.
― L-am judecat greșit pe Sehotep, recunoscu Medes. Dar cum să
bănuiesc ca acest iubitor de femei ne-ar putea întinde o capcană atât de
iscusită?
― Senankh, Sehotep… două înfrângeri, socoti Gergu, cu amărăciune.
Membrii Casei regelui se dovedesc tari ca piatra.
― Faraonul nu i-a ales la întâmplare și ei și-au arătat valoarea. Totuși,
nu sunt decât niște oameni. Până la urmă le vom scoate la iveală
slăbiciunile.
Gergu se afundă într-un jilț cu picioare scurte.
― Suntem bogați, prețuiți, puternici… Ce-ar fi dacă ne-am mulțumi cu
norocul ăsta?
― Cine nu înaintează, dă înapoi, îl contrazise Medes. Nu-ți pierde
încrederea din pricina acestor întâmplări. Trebuie cu orice chip să-i slăbim
forțele regelui.
Gergu își turnă ceva de băut.
― De acum înainte, apropiații lui vor fi cu mare băgare de seamă.
― Să ne arătăm atunci mai vicleni! Știu spre cine să ne îndreptam
lovitura hotărâtoare.
Și Medes îi desluși lui Gergu planul său, care cerea multă migală și nu
îngăduia nicio nesăbuință. În caz de izbândă, puterea lui Sesostris se va
împuțina simțitor.
*
Nici de data aceasta, Sobek nu află vreo veste bună de la comandanții
gărzilor. Toate căutările fuseseră zadarnice. Prin taverne nu se lăudase
nimeni cu fapte care sa pună Egiptul în primejdie.
Unul dintre aghiotanții lui Sobek părea stânjenit.
 ― Mai multe plângeri au ajuns până la mine, îi spuse el lui Sobek. Sunt
de-a dreptul îngrijorătoare. Provin din patru provincii, una din nord,
celelalte trei din sud.
― Cine sunt cei care au făcut plângerile?
― Niște negustori arestați fără nicio pricină, o vânzătoare din Sais și un
țăran de lângă Teba, care au fost nedreptățiți de către gărzi.
― Întâmplări mărunte.
― Nu tocmai. Acest soi de lucruri se petrece foarte rar și acum parcă ar
fi o boală ce se răspândește cu iuțeală.
― Administrația să înceapă cercetările. Dacă s-au săvârșit cu adevărat
greșeli, voi da pedepse aspre.
Tocmai când ieșea din odaia sa de lucru, Sobek se lovi de un trimis al lui
Khnum-Hotep.
― Vizirul vrea sa vă vadă degrabă.
„Poate a dat de un fir”, gândi Sobek.
Ar fi preferat să-l găsească el însuși, dar nu era momentul să se arate
trufaș. Orice informație era bine-venită.
Judecând după chipul sever al vizirului, comandantul gărzilor pricepu că
veștile nu erau bune.
― Luminăția Sa te prețuiește mult, începu Khnum-Hotep, și eu de
asemenea, dar…
― Dar nu am obținut niciun rezultat și mi se cuvine o mustrare! Totuși,
te asigur că oamenii mei caută peste tot, fără odihnă.
― Știu și nu-ți aduc nicio învinuire în privința aceasta.
― Atunci, despre ce e vorba?
― Supușii faraonului trebuie să poată călători liberi și fără griji, iar tu
ești răspunzător de acest lucru, nu-i așa?
― Întocmai.
― Chiar acum am primit plângeri amănunțite despre piedicile pe care le
întâmpină oameni fără nicio vină.
― Dar acestea nu sunt un prilej de îngrijorare.
― Te înșeli! De când Egiptul a fost unit, nu mai există bariere între
provincii și fiecare poate merge dintr-un loc în altul, în siguranță. Gărzile
trebuie să-i liniștească pe oameni, nu să le caute nod în papură. Numărul și
gravitatea acestor plângeri arată că toți cei pe care îi comanzi se folosesc de
puterea lor într-un chip neîngăduit.
 ― Am poruncit deja să fie începute cercetările.
― Isprăvește-le cât mai iute, iar pedepsele să servească drept pildă. Mă
învoiesc să trec cu vederea peste aceste greșeli dacă nu se mai repetă.
*
Pe corabia ce-l purta spre Memphis, Iker se ținu departe de toți călătorii.
Nu avea încredere în nimeni, nici în căpitan, nici în țăranul ursuz care
adormise pe niște baloți. Tânărul nu dădu atenție nici frumuseții
priveliștilor, într-atât pusese stăpânire pe el un singur gând: să ucidă
monstrul.
Acum se bucura că fusese supus unui antrenament aspru în timpul șederii
sale în provincia Oryx căci, la momentul potrivit, va avea nevoie de curaj și
de hotărâre întocmai ca un soldat aflat în luptă.
Iker nu se simțea în stare să omoare cu sânge rece o făptură omenească.
Dar cel pe care trebuia să-l doboare nu era un om obișnuit. Acest rege se
purta ca un tiran însetat de sânge care-și conducea țara spre ruină și
dezastru. Oare câte crime făptuise ca să-și întărească îngrozitoarea putere?
― Ia spune-mi, prietene, aceste frumoase unelte sunt ale tale?
Un bătrân se uita țintă la uneltele de scrib pe care Iker le pusese alături.
― Da, îmi aparțin.
― Atunci înseamnă că știi să scrii și să citești! Și eu am visat cândva la
astfel de lucruri. Dar a trebuit să lucrez pământul, să am grijă de nevastă, de
copii, de turme… Pe scurt, viața mea a trecut de parcă ar fi fost doar o
singură zi și n-am avut timp să învăț. Acum sunt văduv și am lăsat
pământurile în grija fiilor mei. Locuiesc la Memphis într-o căsuță de lângă
port. Mergi spre capitală?
― Într-adevăr.
― Ai primit o slujbă acolo, pun rămășag! Ah! Ce noroc… cel mai
frumos oraș din regat. Dar presupun că-l cunoști deja.
― Nu.
― E prima ta ședere la Memphis? Îmi aduc aminte când am venit eu aici
pentru prima dată cât am fost de uimit. Pregătește-te să descoperi o groază
de minunății. Ia zi, te învoiești să-mi dai o mână de ajutor?
― Depinde.
― A! Nu e vorba de ceva greu! Sunt nevoit să trimit o scrisoare către
administrație în legătură cu dările mele. Ar trebui să fie mai mici acum, căci
am dat pământul copiilor. Nu prea cunosc cuvintele potrivite.
 ― Există scribi care…
― Știu, dar, dacă tot suntem aici și avem timp destul, ar fi mai simplu
pentru mine! Și îți voi arăta recunoștința mea găzduindu-te pe degeaba în
casa mea până îți vei găsi ceva mai bun.
Propunerea era neașteptată, dar dacă i se întindea o capcană? Totuși,
scribul se încumetă până la urmă să încerce.
― Mă învoiesc.
― Îmi ușurezi viața! Începem?
Iker își desfăcu sacul, scoase din el o bucată de papirus și o pensulă.
După ce prepară puțină cerneală neagră, ascultă cu atenție vorbele
bătrânului, îi ceru câteva lămuriri și întocmi o scrisoare plină de formule
care aveau să fie apreciate. Văzând că venea de la un scrib căruia nu-i erau
străine legile și rânduielile administrative, strângătorul de dări îi va face pe
plac bătrânului.
― Scrii tare bine, fiule! Am avut noroc cu tine! Dacă te înveselește, am
să te conduc prin tot orașul. Îi cunosc și cele mai ascunse cotloane. Dar
poate că tu ai alte treburi.
― Nu tocmai. Sunt liber câteva zile înainte de a începe munca.
― N-o să-ți pară rău! Mulțumită mie, te vei preschimba iute într-un
adevărat locuitor al Memphisului.
Din prudență, bătrânul îl rugă pe Iker să mai întocmească încă o scrisoare
către mai-marele strângătorului de dări ca să-l verifice pe acesta din urmă.
Lucrul se dovedi anevoios, căci Iker trebui să caute cele mai potrivite
cuvinte ca să nu jignească pe nimeni.
Bătrânul trăncăni neobosit. Îi plăcea să-și povestească viața care era cu
desăvârșire una obișnuită și să ofere multe amănunte care nu-l puteau
interesa decât pe el, fără teama că se repeta.
În apropiere de Memphis, păru că întinerește.
― Privește, am ajuns! Admiră portul, cu cheiurile sale nesfârșite și
sutele de corăbii. Toate bogățiile vin aici. Iar magaziile sunt cele mai întinse
din tot Egiptul!
Locul semăna cu un furnicar.
― Nu stau departe de aici. Poți să-mi duci bagajele?
Plin de vioiciune, bătrânul își croi drum prin mulțime. Iker îl urmă.
Cum s-ar fi descurcat, oare, singur într-un oraș necunoscut? Dar soarta îi
sărise în ajutor.
 Tovarășul său de călătorie locuia într-un cartier aglomerat unde casele
mici cu două etaje se amestecau cu altele mai bogate. Copiii se jucau pe
stradă, femeile schimbau între ele rețete și bârfe, iar un vânzător de plăcinte
te îmbia cu marfa lui.
― Aici e, zise bătrânul împingând o ușă pe care era desenat cu roșu un
Bes bărbos și caraghios, cu rolul de a îndepărta duhurile rele.
După ce trecu pragul, Iker ciuli urechile.
Înăuntru se găsea cineva.
Scribul lăsă jos bagajele. Oare câți oameni îl așteptau? Va izbuti să scape
de ei?
Cu mătura în mână, o femeie voinică, de vreo șaizeci de ani, își făcu
apariția.
― Ea are grijă de casă, îl lămuri bătrânul. Chiar și în lipsa mea.
― E unul dintre băieții tăi? întrebă femeia, bănuitoare.
― Nu, e un scrib care tocmai a primit o slujbă la Memphis. Am să-l
găzduiesc aici o vreme.
― Sper că e curat, bine-crescut și că n-o să facă mizerie peste tot.
― Bizuiți-vă pe mine, îi făgădui Iker.
― Zici și tu așa… Las’ că văd eu.
― Odaia ta e la primul etaj, îi arătă bătrânul. După ce te odihnești puțin,
mergem să mâncăm la o tavernă bună.
De îndată ce se văzu singur, Iker scoase pumnalul, îl așeză pe pat și-l
privi îndelung.
Nimic nu-l va face să-și uite datoria.
22.
Căpitanul corăbiei încărcate cu cereale înghițea cu poftă mâncarea de
năut cu usturoi. În mai puțin de patru ore avea să ajungă la Memphis, unde
îl aștepta o femeie deloc timidă căreia îi plăceau nespus poveștile
corăbierilor.
― Căpitane, au apărut gărzile fluviului, îl avertiză ajutorul său.
― Ești sigur?
― Ne poruncesc să tragem la mal.
Furios, căpitanul lăsă la o parte farfuria și se înfățișă la proră.
Într-adevăr, o corabie ușoară cu vreo zece oameni înarmați la bord le
împiedica trecerea.
 ― Control obligatoriu! strigă ofițerul.
― Din ordinul cui?
― Al lui Sobek Păzitorul, mai-marele peste toate gărzile regatului.
Cunoscând faima acestuia, căpitanul înțelese că nu era de glumă. Așa că
se supuse și îngădui soldaților să urce pe vasul său.
― Ce se petrece?
― Rânduielile privitoare la căratul mărfurilor pe apă s-au schimbat,
răspunse ofițerul. Trebuie să aștepți până mâine ca să pornești spre
capitală.
― Îmi puneți capul în primejdie! Nu pot să întârzii atât!
― Pe deasupra, suntem însărcinați să cercetăm încărcătura.
― Dar documentele mele sunt în bună rânduială.
― Asta rămâne de văzut… Și nu încerca să ne pui piedici!
― Nici nu-mi trece prin cap așa ceva!
― Atunci arată-mi înscrisurile, în timp ce oamenii mei își vor face
treaba.
Căpitanul nu se împotrivi.
La apusul soarelui, vestea cea proastă îl năuci.
― Ai încălcat legile, hotărî ofițerul. Corabia e în stare proastă și peste
măsură de încărcată, iar echipajul ― prea mic. Ai putea totuși să-ți continui
drumul, dar vei plăti o amendă.
După ce gărzile plecară, căpitanul lovi cu pumnul în marginea din lemn a
corăbiei.
― Așa nu merge! Sobek nu are putere să schimbe legile după bunul său
plac. Îl voi înștiința pe vizir.
*
Bătrânul vorbea fără încetare, dar era o călăuză de neprețuit. Iker
cunoștea acum aproape totul despre Memphis. Străbătuse în lung și-n lat
portul, centrul orașului, cartierele de miazăzi și miazănoapte, admirase
templele lui Hathor, Ptah și Neith, hoinărise prin Ankh-tauy, „Viața celor
Două Regate”, unde se înălțau sanctuarele pentru cinstirea faraonilor morți,
mersese de-a lungul străvechii cetăți cu ziduri albe și se ospătase prin cele
mai bune hanuri în schimbul scrisorilor întocmite pentru stăpânii acestora
sau rudele lor.
În mai multe rânduri, Iker și îndrumătorul său priviseră din depărtare
palatul, păzit de numeroși soldați.
 ― Faraonul se teme de un atac? întrebă Iker.
― Egiptul unit se bucură de o pace trainică, dar asta nu e pe placul
multora. Familiile foștilor guvernatori de provincie nu-l au la inimă pe
regele nostru, căci din pricina lui și-au pierdut destule privilegii. Vizirul
Khnum-Hotep le-a închis gura, iar poporul e de partea lui! Un faraon
precum Sesostris este o fericire pentru regat.
Iker înțelese că nu putea rosti niciun cuvânt de ocară despre tiran, căci
bătrânul se număra printre cei căzuți sub vraja sa.
― Presupun că sarcina căpeteniei gărzilor este neînchipuit de grea,
îndrăzni totuși Iker să zică.
― Toți sunt încredințați de acest lucra, fiule! Dar Sobek Păzitorul are
umeri zdraveni. Când îl vezi, ești gata să-i mărturisești tot, chiar și păcatele
pe care nu le-ai făptuit. Cât timp se află sub paza sa, faraonul nu are de ce
să se teamă. Dar mie mi-e sete… Ție nu?
Bătrânul izbutea să înghită bere și vin mult peste puterile unui om
obișnuit, iar Iker de-abia putea să țină pasul cu el. Băutura îi încâlcea
vorbele, dar Iker deveni, mulțumită lui, un învățat locuitor al Memphisului.
Dar, în fiecare noapte, aceleași amintiri îi bântuiau visele, lovindu-se una
de alta: catargul Fulgerului de care era legat, naufragiul, Insula lui Ka,
șarpele care îl întreba dacă va fi în stare să-și salveze lumea, amăgitoarea
Țară Punt, falsul soldat care încerca să-l omoare, bătrânul său învățător care
îi vorbea despre un destin tainic și apoi ea, tânăra preoteasă, atât de
frumoasă, atât de strălucitoare și cu neputință de atins!
Sărea din somn și strângea mânerul pumnalului ca să se liniștească.
De-acum își cunoștea viitorul.
*
― De ce nu mănânci în dimineața asta? îl întrebă bătrânul a cărui poftă
nu se potolea niciodată. E bine să-ți începi ziua cu o masă bună.
― Iartă-mă, dar nu mi-e foame.
― Bucătăreasa nu ți se pare pricepută?
― Dimpotrivă, dar am stomacul strâns.
― Cred că știu de ce, Iker: noua ta slujbă întârzie să-ți fie încredințată,
nu-i așa?
Tăcerea tânărului îl lămuri.
― Nu-ți face griji, e vorba de obișnuita încetineală a celor din
administrație. Întocmind scrisori pentru oamenii din cartier poți să-ți duci
lesne traiul. Dar spune-mi… ce anume vrei tu?
Iker prevăzuse această întrebare.
― Nu sunt doar scrib, ci și preot temporar. De aceea ar trebui să-mi
încerc norocul la un templu.
― A, înțeleg! Vei ajunge o persoană de vază și n-o să mai fiu demn de
tine.
― Nu-i adevărat! Nu știu cum să-ți mai mulțumesc pentru ospitalitate.
― M-ai scăpat de încurcăturile cu strângătorul de dări și asta n-are preț!
Cu ajutorul scrisorilor tale, mă bucur de o bătrânețe fericită. Să dau peste un
scrib atât de iscusit a fost pentru mine un noroc nesperat, dar știu că acest
lucru nu poate să dureze o veșnicie.
*
Iker se prezentă la templul lui Ptah, care era înconjurat de numeroase
clădiri ale administrației, de ateliere, magazii și biblioteci. Paznicul îl
conduse în fața intendentului.
Tânărul se hotărî să nu umble cu minciuni.
― Cum te numești?
― Iker.
― Ce pregătire ai?
― Sunt scrib și preot temporar al templului lui Anubis din Kahun.
― Asta nu înseamnă nimic… Ce vrei?
― Aș putea lucra ca bibliotecar. Mi-ar plăcea să-mi desăvârșesc
învățătura despre legi, făcându-mă în același timp de folos.
― Dorești și o casă.
― Dacă e cu putință.
― Am să te prezint recrutorului care te va supune unui examen.
În ciuda câtorva capcane pe care Iker învățase să le ocolească datorită
lecțiilor generalului Sepi, examenul se dovedi floare la ureche. Așa că
tânărul primi slujba pentru o perioadă de trei săptămâni, urmată de două zile
de odihnă. Dacă munca sa avea să îi mulțumească pe mai-marii săi, putea să
continue și după aceea.
La vederea cărților, Iker încercă un sentiment de liniște și de împăcare.
Gândul că urma să se adâncească în studiul scrierilor celor mai însemnate,
religioase, literare sau științifice năștea în el o bucurie profundă. Însărcinat
să verifice un inventar vechi, să îndrepte greșelile și să adauge informații
noi, descoperi bogăția bibliotecii.
 Iker simți asupra lui privirea pătrunzătoare a supraveghetorului care-i
cântărea priceperea. Dar, pasionat de munca sa, uită repede de el.
Când supraveghetorul îl bătu pe umăr, tânărul scrib tresari.
― Ziua de lucru s-a sfârșit demult.
― Deja?
― Ca să rămâi peste ora obișnuită, ai nevoie de o împuternicire scrisă pe
care eu nu pot să ți-o dau. Dacă muncești prea mult și prea repede o să
stârnești invidia celorlalți. Învață care ți-e locul!
Fără cea mai mică împotrivire, Iker se ridică și-l urmă pe supraveghetor.
Acesta îl conduse până în odăița sa, aflată în clădirea preoților temporari.
― Mâine vei lua parte la împărțirea ofrandelor, care au fost închinate
zeilor. Iar acum, pentru că ora mesei a trecut, îți urez noapte bună.
Din sacul său cu unelte de scris, de care nu se despărțea niciodată, Iker
scoase pumnalul și îl strânse la piept. În flecare seară își întărea astfel
hotărârea luată.
*
Cu fața proaspăt rasă, purificat și parfumat, Iker primi din mâna unui
preot permanent pâini rotunde cu coajă aurie pe care le oferi apoi fiecărui
participant la acest ritual de dimineață. Iker fu ultimul care gustă din aceste
bunătăți și bău lapte proaspăt.
― Ești nou pe aici, observă un bărbat de vreo treizeci de ani, ușor
gârbovit. La ce te pricepi cel mai bine?
― Am studiat legile.
― Unde?
― În provincia Iepurelui.
― În orașul lui Thot poți capătă o bună pregătire, dar mai ai multe de
învățat. Acum nu mai există guvernatori de provincie. Vizirul se îngrijește
de toate, folosindu-se de legea lui Maat.
― Și unde aș putea dobândi noua învățătură?
― La școala de lângă clădirea vizirului.
― Presupun că am nevoie de o recomandare.
― Dacă muncești bine, o vei obține.
În săptămânile următoare, purtările lui Iker ar fi putut servi oricui drept
model. Se amestecă printre preoții temporari, nu făcu nicio greșeală
grosolană și se strădui ca munca lui să nu bată la ochi. Apoi, înarmat cu
recomandarea pe care i-o acordase mai-marele său, se prezentă la școală
unde domnea o atmosferă dintre cele mai prielnice învățăturii. Tovarășii săi
nu se arătară nici prietenoși, nici disprețuitori față de nou-venit care
urmarea toate lecțiile cu multă atenție. Fără îndoială, tânărul poseda
cunoștințele trebuincioase și nu avea să fie trimis înapoi, așa cum se
întâmpla cu destui elevi.
Nu departe de școală se înălța palatul regal, mereu păzit de un număr
impresionant de soldați.
În timpul unei pauze, un băiat slab și vioi se apropie de Iker.
― Ești din Memphis?
― Nu, din regiunea Tebei.
― Se spune că e un ținut minunat.
― Teba e cu mult mai mică decât Memphis.
― Îți place aici?
― Am venit ca să învăț.
― Nu vei fi dezamăgit! Profesorii ne fac viața grea, dar ne împărtășesc
toate tainele meșteșugului nostru. Cei mai buni elevi vor ajunge în cele mai
înalte slujbe ale administrației, și asta nu-i puțin lucru, căci vizirul a pus
ordine în toate treburile regatului. Dar va trebui să ne dovedim talentul. Nu
mai poți hoinări de colo-colo prefăcându-te că muncești. Gata cu
trândăveala! Nimeni nu e numit scrib pe viață și se aude că e mai bine să te
ferești de furia lui Khnum-Hotep. Iar faraonul nu se arată mai îngăduitor,
așa că nu are rost să te bizui pe iertarea sa.
― Regele stă mult la Memphis?
― Așa e. În fiecare dimineața vizirul îi aduce la cunoștință cele mai
însemnate pricini. De la unirea Egiptului, munca sa nu încetează niciodată.
― L-ai zărit vreodată pe Sesostris?
― De două ori, când ieșea din palat. Nu are cum să treacă nebăgat în
seamă căci este cel mai înalt dintre egipteni.
― De ce sunt soldați împrejurul palatului?
― Din cauza lui Sobek Păzitorul, care răspunde de paza faraonului. E
peste măsură de îngrijorat pentru viața regelui. Fără îndoială, se teme ca nu
cumva unul dintre demnitarii dezamăgiți să se atingă de Luminăția Sa. Pe
deasupra, în Syro-Palestina lucrurile se înrăutățesc. Se pare totuși că
generalul Nesmontu stăpânește bine situația, dar cu luptătorii ăștia din
umbră nu se știe niciodată. Unul dintre ei ar putea fi atât de nebun, încât să
încerce să-l omoare pe rege.
23.
― Lămurește-mi toate acestea, Sobek, îi ceru vizirul Khnum-Hotep
arătându-i un vraf de plângeri care se tot înmulțeau de câteva zile.
Sobek cercetă cu atenție documentele. Căpitanii corăbiilor de măguri se
plângeau de schimbarea, petrecută peste noapte, a rânduielilor călătoriei pe
ape, de creșterea dărilor și de purtările soldaților.
― N-am dat eu aceste porunci.
― Nu ești mai-marele gărzilor din întreg regatul și răspunzător de
călătoriile pe Nil?
― Nu tăgăduiesc.
― Atunci înseamnă că nu-ți supraveghezi oamenii! E grav, Sobek, peste
măsură de grav! Din pricina acestor greșeli de neiertat, faima regelui riscă
să nu mai rămână fără pată. Însăși unirea Egiptului ar putea fi pusă la
îndoială. Dacă trupele provinciilor fac legea, opresc corăbiile și le jefuiesc,
unde o să ajungem? Întoarcerea vremurilor când provinciile erau stăpânite
de guvernatori s-ar putea petrece oricând.
― Nu izbutesc să pricep ce se petrece.
― Această mărturisire a neputinței tale mă nedumerește. Te mai crezi
demn de înalta slujbă pe care o ai?
― Am s-o dovedesc. Aceste întâmplări nefericite vor înceta.
― Aștept raportul tău și pedepse pilduitoare.
Sobek Păzitorul ieși ca o furtună și se puse îndată pe treabă, își trimise
ofițerii de încredere să strângă cât mai multe informații și el însuși se
apucă să stea de vorbă cu căpitanii păgubiți și să le compare mărturiile.
Și în lumina celor aflate, adevărul ieși la iveală. Așa că Sobek se înfățișă
din nou vizirului.
― Oamenii mei n-au încălcat poruncile, grăi el, în afara unui singur caz
când au fost înșelați de niște înscrisuri false.
― Ce vrei să zici?
― Că o ceată de răufăcători foarte iscusiți încearcă să stârnească
tulburări peste tot.
― Au fost prinși?
― Din nenorocire, nu.
― Nu-mi vine a crede. E adevărat?
― Din nenorocire, da.
― Pacea regatului e în primejdie?
 ― Să nu ne gândim prea departe! se împotrivi Sobek. Sunt sigur că nu e
vorba de o armată, ci doar de un grup mic, dar bine pregătit, și care se
mișcă iute. De acum înainte, la bordul fiecărei corăbii încărcate cu mărfuri
se vor găsi două gărzi. Pe deasupra, am schimbat și parolele. Iar tu,
vizirule, dă de știre că rânduielile călătoriei pe Nil rămân aceleași și că
niciun căpitan nu trebuie să se lase păcălit dacă încearcă să-l mintă cineva.
Khnum-Hotep se potoli.
― Acești hoți au legătură cu vraja aruncată asupra salcâmului din
Abydos?
― Nimic nu o dovedește. Nu e prima dată când au loc astfel de
nelegiuiri, dar împlinirea poruncilor mele va readuce liniștea. Bineînțeles,
urmărirea a început și vinovații vor sfârși în temniță.
― Totuși, iată două neajunsuri care îi vor face pe mulți să clevetească pe
seama ta, Sobek.
― Nu-mi pasă!
― Mie da! Dacă nu vei face față acestei încercări, voi fi nevoit să iau
măsuri. Nu uita că tu ești răspunzător și de paza faraonului.
― Socotești că viața Luminăției Sale e amenințată?
― Îți voi lua apărarea în continuare, dar nu am să mai îngădui și alte
greșeli.
*
Iker își împărțea timpul între munca de preot temporar la templul lui
Ptah și lecțiile de la școala vizirului. Retras, harnic, câștigă în curând
bunăvoința tuturor. Scribul se ținea în preajma marelui preot, a păzitorului
misterelor, a celui care se îngrijea de veșminte, a ritualiștilor, a scribilor
contabili și a celor care răspundeau de hambare și turme. Dar toți se purtau
rece cu tinerii scribi, așa că Iker nu află de la niciunul ceea ce-și dorea cel
mai mult, și anume care erau obiceiurile monarhului și cum puteai să te
apropii de el. Să nu forțeze lucrurile și să pândească prilejul potrivit i se
părea cea mai potrivită cale, dar cât timp mai trebuia să aștepte?
La sfârșitul unei lecții despre Casa Regelui și însărcinările sale,
profesorul le dădu învățăceilor săi o veste care făcu să-i sară inima din piept
tânărului scrib. Cei mai buni trei elevi vor fi prezentați Purtătorului
sigiliului regal care obișnuia să-i conducă apoi înaintea faraonului. Cei trei
scribi trebuiau să găsească și să-i înfățișeze monarhului propuneri pentru
simplificarea respectării legilor.
 Iker aproape că nu mai dormea. Ca subiect, își alesese problema
hambarelor, stăruind asupra nevoii de a aduna provizii în marile orașe și de
a ușura împărțirea lor în timpul anilor secetoși. Din pricina unor scrieri
învechite, apăreau de multe ori nedreptăți și oamenii sufereau.
Veni și ziua în care cei trei aveau să fie aleși.
Primul nume rostit de profesor nu era al lui. Și nici al doilea. Dar al
treilea și ultimul…
Un elev îl lovi ușor cu cotul.
― Dormi, Iker? S-ar zice că nu-ți pasă! Totuși, cu toții am visat la clipa
asta. Și iată-te printre cei care-l vor întâlni pe faraon!
Fără pizmă, cei mai puțin norocoși îi felicitară pe învingători.
Dar Iker nu se gândea decât la momentul când se va repezi asupra
tiranului ca să-l înjunghie.
*
Purtând mantii albe, de o curățenie desăvârșită, peruci scurte și sandale
din piele, cei trei învățăcei vădeau o eleganță reținută, care le ascundea cu
greu încordarea și teama.
Tocmai când să-și strecoare pumnalul sub veșminte, Iker căzu pe
gânduri. Oare nu cumva toți care intrau în palat erau mai întâi controlați?
Dacă ar fi găsit o armă asupra lui, l-ar fi arestat și l-ar fi aruncat în temniță.
Nevoit să lase deoparte pumnalul, scribul căută alt mijloc de a-l lovi pe
monstru. Trebuia să smulgă sabia unei gărzi și să se năpustească asupra lui
Sesostris cu iuțeala unui fulger.
Ajunși la palat, fură cercetați cu grijă pe toate părțile, apoi un secretar și
un soldat îi călăuziră până în sala de audiențe a lui Sehotep.
― Să vorbiți scurt, îi sfătui profesorul. Timpul Purtătorului sigiliului
regal este prețios.
Înaltul demnitar îi tulbură pe tinerii scribi. Primul se bâlbâi, al doilea uită
cea mai însemnată parte a cuvântării sale, iar Iker înșiră ideile fără prea
multă limpezime.
― Spusele voastre nu sunt lipsite de interes, hotărî Sehotep. Continuați
să învățați și mai ales deprindeți-vă să vă stăpâniți mai bine.
― Nu-i prezentați și Luminăției Sale? se neliniști profesorul.
― Am renunțat la acest obicei.
*
 Iker trebuia să rezolve două probleme: să intre în palat cu pumnalul, apoi
să-i fie îngăduit să se apropie de rege. Și una, și cealaltă păreau de
nedepășit.
Dar scribul se încăpățâna să nu se dea bătut. Până acum, oare soarta nu-i
surâsese? Să locuiască la Memphis era lucru anevoios, și totuși porțile i se
deschiseseră înainte.
Așa că se purtă și în continuare ca un ucenic și un preot model. Când
profesorul său îi încredință noi sarcini, se supuse de îndată, iar când marele
preot al templului lui Ptah îi ceru să-i ajute pe astronomi și să-și petreacă
nopțile observând cerul, se învoi fără să șovăie.
Această din urmă muncă îl bucură mult, căci de pe acoperișul templului
se vedea palatul regal. Iker nu nota doar așezarea aștrilor, ci și venirile și
plecările gărzilor, cu speranța că va găsi undeva un punct slab.
Dar speranța nu i se împlini.
Noaptea nu erau mai puțini soldați decât ziua și se schimbau cu așa o
iuțeală și precizie, că niciun intrus nu ar fi reușit să se strecoare printre ei.
Sobek nu era un nepriceput, iar oamenii săi nici atât.
Iker se gândi să-i pună mai multe întrebări celui însărcinat cu paza
templului, ca să obțină mai multe amănunte despre obiceiurile gărzii
personale a faraonului, dar se temu să nu fie privit cu ochi bănuitori. Dar
atunci cum să afle ce se petrecea înăuntrul palatului și în ce loc anume
locuia faraonul?
Să pătrundă înăuntru era, așadar, peste putință. Îi rămânea doar
posibilitatea să-l atace pe tiran în afara palatului. Dar și pentru această
ispravă trebuia să cunoască unde și când anume pleca faraonul. Dar cum să
facă să prindă de veste?
*
Când Gergu ieși din lupanar, unde o prostituată siriană se arătase
binevoitoare, pașii îi erau cam nesiguri. Cu toate acestea, regăsi drumul
spre locuința lui Medes unde paznicul îi puse răbdarea la încercare,
lăsându-l să aștepte. Apoi, clătinându-se, izbuti să ajungă în odaia de lucru
a stăpânului său.
― Mai bine te-ai așeza, fu de părere Medes.
― Mi-e sete.
― Niște apă îți va fi de ajuns.
 ― Apă, pentru a sărbători izbânda noastră? Având în vedere veștile pe
care le aduc, merit vin și încă din cel bun!
Medes îi făcu pe plac. Înfățișarea lui Gergu îi dădu de înțeles că acesta
încă nu-și băuse pe de-a-ntregul mințile. Și apoi era mai bine să nu-i clatine
încrederea pe care tocmai o căpătase.
― Totul merge de minune, zise Gergu după ce goli o cupă cu vin. Zarva
se împrăștie repede și se hrănește din clevetiri. Deși n-am crezut, ați avut
dreptate când v-ați gândit la Sobek.
― I-ai plătit bine pe falșii soldați care au iscat tulburări pe Nil?
― Am folosit mijlocitori și toți sunt mulțumiți. Nimeni nu ne-ar putea
învinui. Dar, deocamdată, nu mai avem cum să ne mărim avantajul, căci
Sobek a dat porunci aspre. Pe fiecare corabie sunt acum gărzi, iar
controalele au fost întărite.
― Nu mai contează, ne-am atins ținta. I-am pătat renumele lui Sobek
Păzitorul. Chiar și vizirul a început să se îndoiască de priceperea și chiar de
cinstea lui.
― Îmi închipui cu plăcere furia lui Sobek! El, care se socotea de neatins,
trăiește acum un vis urât.
― Să continuăm, hotărî Medes.
― N-ar fi o… nechibzuință?
― La ce servesc atunci aceste strădanii dacă ne oprim aici? Nu e de ajuns
să-i facem zile fripte lui Sobek. Trebuie să scăpăm de el.
Lui Gergu îi pieri pofta să mai bea.
― Să avem răbdare, poate vizirul o să-l înlocuiască.
― Nu are încă destule dovezi împotriva lui, și Sobek rămâne încă
aproape de rege. Noi trebuie să-i punem la îndemână dovezile josniciei lui
Sobek.
― Dar nu văd cum anume!
― Cunoști câțiva oameni îndrăzneți, în stare să mintă fără să clipească?
― Bineînțeles.
― Atunci o să-l înlăturăm pe Sobek dându-i o lovitură grea, astfel încât
bănuielile vizirului să se preschimbe în convingeri.
*
De fiecare dată când Libanezul se întâlnea cu Prevestitorul, își pierdea
pofta de mâncare, într-atât i se stingea stomacul. Acest bărbat pe care nimic
nu-l putea atinge, îl înspăimânta și-l vrăjea în același timp. Încă de când
omul-șoim voise să-l ucidă, lăsându-i în carne o urmă de neșters,
negustorul știuse că avea să lucreze mereu pentru el și că nu va izbuti să
scape niciodată din puterea lui. Așa că se împăcase cu soarta, încerca să
dobândească un câștig cât mai mare și să se poarte fără ascunzișuri cu
stăpânul său. Îndată ce-i ajungea la ureche o nouă veste, îl și înștiința pe
Prevestitor, căci acesta nu i-ar fi iertat nici întârzierea, nici neatenția.
Mesele joase nu mai erau încărcate cu dulciuri, pernele fuseseră ascunse,
iar odaia părea mai sobră. Prin toate mijloacele, Libanezul încerca să nu-i
ofere Prevestitorului prilej să-l dojenească.
― Dă-mi sare!
― Îndată, stăpâne!
Prevestitorul aruncă o privire disprețuitoare asupra sălii de primire a
Libanezului. La ce servea această bogăție? Noua orânduire, în care va
domni credința adevărată, o va stârpi cu desăvârșire.
Negustorul se întoarse aducând o tavă.
― Iată floarea oazelor.
Prevestitorul își potoli setea cu spuma lui Seth.
― Ce ai să-mi spui?
― Nu sunt decât zvonuri, dar atât de stârnitoare, încât nu le lipsește un
sâmbure de adevăr. Căpetenia gărzilor întregului regat, Sobek Păzitorul, e
bănuit că împiedică libera trecere a oamenilor dintr-o provincie în alta și că
a schimbat după bunul său plac rânduielile privind călătoriile pe Nil. Focul
a fost înăbușit, dar legăturile lui cu Khnum-Hotep se înrăutățesc de la o zi
la alta.
― După părerea ta, am putea să-l cumpăram pe acest Sobek?
― Cu siguranță că nu. E aspru, cinstit și devotat faraonului. Cineva
încearcă să-i strice renumele ca să-l facă să-și piardă slujba.
― Ai idee cine?
― Nu, stăpâne. Am început unele cercetări, dar nu sunt încredințat că vor
duce la ceva. Cel care a îndrăznit să se atingă de Sobek Păzitorul e plin de
venin, dar prudent.
― Și vizirul se lasă înșelat de aceste false învinuiri?
― Nu prea cred, dar Khnum-Hotep veghează asupra respectării legilor și
faima sa de om aspru nu e vorbă goală. Dacă va găsi o dovadă întemeiată,
adică bine plăsmuită și demnă de crezare, va fi nevoit să-l dea afară din
slujbă pe Sobek. Și, odată înlăturat, întreaga apărare va fi desființată în
scurt timp. Iar Sesostris va putea fi lesne atacat.
24.
Lui Iker îi plăcea începutul zilei în templu. După purificarea din zori, lua
parte la aducerea ofrandelor, ceea ce îi dăruia câteva clipe de seninătate,
care îl surprindeau de fiecare dată. Privind lacul sacru, dădea uitării
neliniștile și groaznicul său plan. Viața redevenea iar plină de armonie și
tihnă, ca și cum răul nici nu exista.
Dar ritualul se isprăvea și realitatea i se înfățișa iar înaintea ochilor.
― Îmi pari obosit, observă marele preot. E timpul să încetezi cu ajutorul
dat astronomilor. Am pentru tine o nouă însărcinare, care riscă să nu fie pe
placul unui iubitor al legilor și scrierilor frumoase. Totuși, un scrib nu
trebuie să știe oare cât mai multe?
― Porunciți și am să mă supun.
― Socot ascultarea drept o însușire dintre cele mai însemnate, și tu nu
ești lipsit de această virtute. Începând de azi, te vei îngriji de controlul
cărnii.
Deși nu i se împotrivi, această hotărâre îl întristă adânc pe tânărul scrib,
căci nu putea îndura să vadă cum erau omorâte animalele. Se gândi la Vânt-
de-Miazănoapte pe care fusese nevoit să-l părăsească la Kahun, convins că
Sekari avea să-i poarte de grijă.
Cu chipul palid și picioarele grele, Iker se duse la atelierul unde se
făceau sacrificiile, alcătuit dintr-un abator și o măcelărie unde lucrau
bărbați voinici, între care nu și-ar fi găsit locul nici cei nevolnici, nici cei
milostivi. Obișnuiți să vadă moartea zilnic și să înfrunte ultima privire a
vitelor care pricepeau ce le așteaptă, nu se amestecau bucuroși cu scribii în
veșminte albe de in.
Iker sosi tocmai când oamenii își îngăduiseră o clipă de odihnă.
Măcelarii mâncau cu poftă bucăți de carne friptă și, fără să se oprească din
mestecat, îl cântăriră pe nepoftit cu ochi bănuitori.
― Cine ești? îl întrebă mai-marele măcelarilor, un bărbat zdravăn, de
vreo cincizeci de ani, cu părul alb și pieptul scos în afară.
― Iker, și mă voi îngriji de controlul cărnii.
― Încă un zgârie-tăblițe care ne ia drept hoți. Ai mâncat?
― Nu mi-e foame.
 ― Nu ți-ar plăcea niște coaste fripte?
― Ba da, dar… nu acum.
― Ceea ce facem te dezgustă, așa-i? Nu ești singurul, fiule! însă trebuie
să existe și unii în stare să omoare animalele și să hrănească fiarele care
suntem noi, oamenii.
― Nu vă disprețuiesc munca, pe care eu, recunosc, n-aș putea-o împlini.
Măcelarul îl bătu pe umăr.
― Fii pe pace, nici nu-ți cere nimeni una ca asta! Haide, mănâncă! Apoi
îți vom spune numele noastre și ce-am lucrat dimineață.
Iker trebui să învețe să deosebească mușchii, splina, ficatul, măruntaiele
și toate celelalte părți ale corpului vitelor. Apoi verifică raportul doctorului
de animale care cerceta sângele acestora ca să se asigure ca nu sunt
bolnave. Iker se obișnui puțin câte puțin cu locul acesta aparte, unde
domnea curățenia cea mai deplină. Dar niciodată tânărul nu stătu să se uite
cum erau doborâte animalele de cel puțin patru oameni, printre care și mai-
marele măcelarilor, singurul împuternicit să taie gâtul vitei ca să-i curme
suferințele.
Între Iker și muncitori se născu în cele din urmă încrederea și respectul.
El se ferea să-i bată la cap sau să-i stânjenească, iar ei îl priviră cu mai
multă bunăvoință.
Într-o seară, la sfârșitul zilei de muncă, mai-marele măcelarilor și tânărul
scrib se așezară alături, bând bere și ospătându-se cu carne uscată.
― Unde ți-ai deprins meșteșugul? îl întrebă bărbatul pe Iker.
― În provincia Oryx, apoi la Kahun unde am devenit și preot temporar
al lui Anubis.
― Anubis șacalul… care curăță deșertul de leșuri, preschimbându-le în
energia trebuincioasă vieții. Are să te mire, fără îndoială, dar află că și eu
sunt preot, ca orice căpetenie a măcelarilor, căci cele ce se petrec aici
urmează îndeaproape ritualurile. Cruzimea nu-și găsește loc în inima mea
și nici mâna mea nu o cunoaște. Îi mulțumesc animalului că ne oferă viața
sa ca s-o lungim pe-a noastră. Preotesele lui Hathor ne protejează munca,
nelipsită de primejdii, totuși.
― Te gândești la mișcările neașteptate pe care le pot face animalele?
― Nu, căci știm cum să le legăm cu frânghii. Vorbesc de înfruntarea lui
Seth, cel atât de temut.
― Și când se petrece aceasta?
 ― De fiecare dată când atingem copita stângă din față, care închide în ea
o putere de neînchipuit. Privește cerul și vei înțelege. Sacerdoții
înfățișează această copită la poarta lumii de dincolo pentru ca ea să se
deschidă și să lase sufletele celor înviați să treacă. Dacă ritualul nu ar fi
îndeplinit, poarta ar rămâne închisă, iar focul lui Seth ar pârjoli tot regatul.
Aceste dezvăluiri îl nedumeriră pe scrib.
― Dacă sufletele faraonilor sălășluiesc în stelele ce înconjoară Steaua
Polară înseamnă că se află sub protecția lui Seth?
― Ele se hrănesc din forța ei, ca faraonul din talerele pe care i le duc eu.
― Îl cunoști pe… Sesostris?
― A-l cunoaște e mult spus, dar am cu adevărat onoarea să-l văd o dată
pe săptămână atunci când stă în Memphis. În aceasta seară, vrea să
mănânce singur. Eu și ucenicul meu îi vom pune înainte o carne plină de
energie.
Auzind aceste vorbe, Iker știu că descoperise mijlocul prin care se putea
apropia de tiran. Trebuia însă să rămână liniștit, să nu-și trădeze nerăbdarea
sau bucuria.
― Grea răspundere… Nu-ți este îngăduit să-l dezamăgești pe Luminăția
Sa.
― E datoria mea să-mi fac bine treaba.
― Se spune că regele nu se arată îngăduitor.
― Să fii sigur de asta! Te strivește prin înălțimea sa și nimeni nu-i poate
îndura privirea. Când grăiește, vocea sa adâncă îți străpunge sufletul și te
simți mic și neînsemnat. Și nimic nu pare să-i tulbure stăpânirea de sine,
care e mai presus de puterile unui om. Și nu mai pomenesc de forța lui…
înțelepții care l-au ales ca faraon nu s-au înșelat.
― Din fericire, îndrăzni Iker să zică, e bine păzit.
― Cu măsurile de apărare rânduite de Sobek, căpetenia gărzilor,
Sesostris nu are a se teme de nimic! Doar persoanele cunoscute pot
pătrunde până la el. Chiar și eu și ucenicul meu suntem controlați de mai
multe ori înainte de a ni se da voie să intrăm în camerele Luminăției Sale.
De frică să nu trezească neîncrederea măcelarului, Iker schimbă vorba.
Nu știa acum destul pentru a-și întocmi un plan care să aibă sorți de
izbândă?
― Mulți vorbesc că ar izbucni un război în Syro-Palestina. Crezi că e cu
putință?
 ― Deloc. Regele e îndreptățit să treacă la fapte în Canaan care nu duce
lipsă de răzvrătiți. Oamenii ăștia nu se gândesc decât să pricinuiască
necazuri, chiar spre propria pagubă. Dar un general călit ca Nesmontu o să
le rupă oasele. Ce zici de carnea asta friptă?
― N-am gustat vreodată una mai bună.
― E felul de mâncare preferat al regelui.
― Ai mult noroc că poți să-l întâlnești.
― Dacă vei deveni ucenicul meu vei avea și tu norocul ăsta!
― Nu sunt decât un scrib, care n-o să fie niciodată în stare să ajungă
măcelar.
― Ca să mă însoțești la palat și să duci un taler, n-ai nevoie să înveți
acest meșteșug. Dacă ajutorul meu va pleca, am să te iau cu mine, măcar o
dată. Luminăția Sa se va bucura să cunoască un scrib tânăr și strălucit.
*
Nas-Subțire isprăvi de cusut vela micii sale corăbii care îi îngăduia să
ajungă în orașul vecin, unde urma să-și vândă oalele. În satul său, situat la
două zile de traversat pe Nil, gospodăriile erau bine înzestrate, dar celor
care locuiau la o oră de aici le lipseau vasele mari și trainice. Două gărzi
intrară în vorbă cu el.
― Tu ești Nas-Subțire?
― Eu sunt.
― Și ești olarul satului?
― După cunoștințele mele, nu mai există un altul.
― Corabia asta e a ta?
― Într-adevăr.
― Trebuie să-ți împlinești mai înainte corvezile.
― Corvezile… care corvezi?
― O să vezi.
― Ba n-o să văd nimic! Sunt meșter și nu mă supun corvezilor decât
atunci când e neapărată trebuință, de obicei la repararea digurile înainte de
inundație. Dar acum nu e vremea ei.
― Acestea sunt noile porunci.
― Date de cine?
― De Sobek Păzitorul, căpetenia tuturor gărzilor din regat.
― Și ce vrea Sobek al vostru?
― Ți-am spus, o să vezi.
 ― Nici nu mă gândesc.
― Dacă te împotrivești, îți luăm corabia.
― Încercați numai, că vă arăt eu!
Dar, cu o lovitură de baston, unul din soldați seceră picioarele lui Nas-
Subțire. Apoi celălalt se aruncă asupra lui și-l țintui la pământ.
― Stai liniștit, prietene, că de nu, îți crăp capul!
Înfricoșat, Nas-Subțire îi privi pe cei doi îndepărtându-se în corabia sa.
Fusese jefuit, atacat, rânit… Dar nu avea să se dea bătut.
*
După ce stătu îndelung de vorbă cu faraonul, vizirul Khnum-Hotep
încercă un sentiment de descurajare în fața grămezii de dosare pe care
trebuia să le citească. Să pună la punct o nouă administrație, să lupte
împotriva demnitarilor necinstiți, să facă pe fiecare să lucreze cât mai bine,
să asigure fiecărui egiptean un trai mulțumitor, să nu favorizeze nicio
provincie erau doar câteva dintre sarcinile sale pe care Sesostris le socotea
de primă importanță. Regele însuși muncea din greu, fără să-și uite
îndatoririle zilnice legate de ritualuri. Vizirul se lupta cu toate celelalte,
ajutat de membrii Casei Regelui.
Cei care-și închipuiau că poziția lui înaltă îi aducea numai avantaje erau
proști sau naivi. Slujba lui avea, după cum fusese prevenit, amărăciunea
fierii. Dar Khnum-Hotep resimțea o bucurie adâncă atunci când vedea
domnind legea lui Maat și când izbutea să facă dreptate, fără să țină seama
dacă împricinatul era om sărman sau înstărit.
― Câte cereri de audiență sunt azi?
― Douăzeci, îi răspunse secretarul său.
― Pricini grave?
― La prima vedere, nu. În afară de un meșter a cărui istorisire pare atât
de ciudată încât, neîndoielnic omul nu e în toate mințile.
― Lasă-l să intre primul. Dacă e nebun, voi termina degrabă cu el.
Meșterul nu îndrăznea să pășească în odaia de lucru a vizirului, așa că
secretarul se văzu nevoit să-l împingă de la spate.
― Cum te cheamă? îl întrebă Khnum-Hotep.
― Nas… Nas-Subțire.
― Ce meserie ai?
― Olar.
 ― După raportul pe care-l am sub ochi, primarul din satul tău a socotit că
nu e în stare să-ți facă dreptate și te-a sfătuit să mergi la judecătoria
provinciei, dar nici acolo n-ai găsit înțelegere. Prin urmare, ceri ajutorul
vizirului. Faptele trebuie să fie foarte grave.
― Sunt!
Știind că un alt asemenea prilej nu i se va mai ivi, Nas-Subțire vorbi iute,
învălmășindu-și cuvintele.
― Am fost atacat, m-au omorât în bătaie și mi-au furat corabia. Erau doi,
înarmați cu bastoane. M-au amenințat că mă omoară dacă mă împotrivesc.
Și toate astea din cauza corvezii! Dar nu e încă timpul ei și de aceea n-am
vrut să…
― Cine erau cei doi oameni?
― Două gărzi.
― Două gărzi! Ești sigur?
― Da, stăpâne. Împlineau poruncile lui Sobek Păzitorul.
Fața vizirului se întunecă dintr-odată.
― Te învoiești să repeți tot ce mi-ai povestit jurând pe numele faraonului
că spui adevărul?
Nas-Subțire repetă și jură.
― Încotro au luat-o?
― Spre miazănoapte. O să… faceți dreptate?
― Statul îți dă o corabie nouă, grâu, bere, ulei și veșminte. O să fii dus
la un doctor care să-ți îngrijească rănile. Toate cheltuielile o să le plătesc eu.
― Sobek va fi pedepsit?
― Dreptatea își va urma cursul.
*
Știind descrierea corăbiei furate, a cârei velă purta numele lui Nas-
Subțire, scribii se prezentară la intrarea în port folosită doar de gărzile
Nilului și de vasele lor.
― Ce căutați? îi întrebă un paznic morocănos.
― Control general.
― Aveți împuternicire scrisă din partea lui Sobek?
― Cea a vizirului e de ajuns.
― Eu nu mă supun decât poruncilor lui Sobek.
― Iar el se supune vizirului. Dă-te la o parte! Dacă nu, te arestam.
Neavând încotro, omul îi lasă să treacă.
 Scribilor nu le trebui mai mult de o jumătate de oră ca să descopere
corabia lui Nas-Subțire ascunsă printre cele ale gărzilor.
25.
― Ce s-a mai întâmplat, Khnum-Hotep?
― De data aceasta, Sobek, e într-adevăr ceva grav. Un olar, Nas-Subțire,
a fost bătut și jefuit de două gărzi care îți împlineau ordinele privitoare la
corvezi.
― Dar nu e timpul lor și n-am dat niciodată asemenea porunci.
― Am dovada.
― Care dovadă?
― Cei doi hoți au furat corabia olarului, care a fost găsită apoi în portul
gărzilor.
― E o păcăleală!
― Faptele sunt fapte, Sobek. Printre oamenii tăi se află cel puțin doi
răufăcători. Vreau să cred că ai fost înșelat, dar vinovații trebuie arestați, și
încă iute. Dacă nu, vei fi socotit răspunzător de tâlhăria aceasta.
Protectorul își lăsă deoparte toate celelalte sarcini și începu o cercetare
amănunțită printre subordonații săi.
*
Aveau fruntea îngustă, privirea stinsă și umeri de lucrători în port, dar
acum erau bogați. Gergu dăduse fiecăruia câte un sac de piele plin cu pietre
semiprețioase, pe care aveau să le vândă la un preț bun.
― Pentru o treabă așa ușoară, ne-ai plătit prea bine, recunoscu cel mai în
vârstă. Am făcut noi altele și mai rele decât să batem un olar, să-l speriem
și să-i furăm corabia.
― Dar să o duci în portul gărzilor și să o legi acolo e primejdios.
― Nu ne-am ostenit prea tare, căci noaptea a fost fără lună, iar paznicul
― cu desăvârșire beat. Dacă mai aveți vreo treabă din asta așa lesnicioasă,
dați-ne de veste.
― Îmi pare rău, grăi Gergu, dar e mai bine să nu ne mai vedem. În
schimb, la Sichem, unul dintre prietenii mei are o surpriză pentru voi.
― Un câștig mai mare?
― Mult mai mare.
― Ca să poți trece de Zidurile Regelui trebuie să ai anumite înscrisuri.
― Iată o tăbliță pe care s-o arătați străjilor și nu veți întâmpina greutăți.
Bărbatul strecură tăblița sub veșmintele sale.
― Cum îl cheamă pe prietenul tău?
― Duceți-vă direct la primărie, căci el vă așteaptă acolo.
 Tâlharul înțelese: era vorba de însuși primarul, un nemernic ca atâția
alții! Fără îndoială, lucrând pentru Gergu aveau să ajungă departe.
Din vârful unei movile de pământ, ascuns printre frunzele unui
balanite[16], Gergu îi privi pe cei doi netrebnici mergând liniștiți spre
hotar.
Niciunul, nici celălalt nu știau să citească.
Când aveau să arate documentul unui soldat, acesta va începe să urle la
ei. Va urma apoi o încăierare din care cei doi neisprăviți vor ieși poate
biruitori. Dar, când vor încerca să fugă, zece arcași îi vor lua drept ținta și
nu vor da greș.
Pe tăbliță scria: „Moarte armatei egiptene, trăiască răzmerița din
Canaan”.
Și așa vor dispărea pentru totdeauna cei care-l atacaseră pe olar. Și
nimeni nu va putea face o legătură între ei și leșurile acestor răzvrătiți.
*
― Cum adică, dormeai? se răsti Sobek.
― Da, comandante.
― Și ai dormit toată noaptea, în loc să supraveghezi portul?
― Nu toată… În sfârșit, aproape toată, comandante. N-aveam cum să
bănuiesc ceva… E totuși portul gărzilor, nimeni n-ar îndrăzni să vină aici!
― Ai băut?
― Alcool de curmale și încă din cel mai bun!
― Cine ți l-a adus?
― Nu știu. L-am găsit în odăița mea. Am gustat din el și știți cum e…
Te plictisești, afară e frig. De obicei însă, țin mai bine la băuturi.
I-au dat somnifere tâmpitului ăstuia, gândi Sobek.
Cel care pusese totul la cale nu era deloc prost și nu lăsase nimic la voia
întâmplării. Sobek era prins în capcană dacă nu izbutea să-i găsească pe
făptași.
Dar era vorba de doi membri ai pazei sau de răufăcători plătiți?
Păzitorul făcu o mulțime de cercetări neplăcute, luându-i el însuși la
întrebări pe toți, iar oamenii săi de încredere nu statură nici ei cu mâinile în
sân, sperând să găsească o urmă cât de măruntă.
Și foarte repede se răspândi vorba că în rândul gărzilor regatului
apăruseră mari nereguli.
*
 Beat, sirianul se urcă pe masa de la cârciumă și începu să danseze cu
grația unui hipopotam.
Ceilalți băutori îl aplaudară.
― L-am învins pe Sobek! El care se credea mai tare decât toți. O lovitură
zdravănă în coaste și gata, se prăbușește! Cel mai tare eu sunt!
Urmă apoi un șir lung de vorbe fără înțeles care stârni râsul bețivilor.
Dar un apar, cea mai bună iscoadă a Libanezului, îl ascultă cu atenție.
Bând puțin, așa cum făcea și în alte cârciumi, aduna de ici de colo
informații care ar fi putut să-l lămurească în privința nenorocirii ce-i lovise
pe mai-marele gărzilor regatului.
Poate că acum nu era vorba decât despre lăudăroșenia unui petrecăreț,
dar aparul nu obișnuia să treacă nimic cu vederea. Așa că, atunci când
cârciuma se închise, o luă pe urmele sirianului care, cu mare osteneală, abia
izbutea să se țină pe picioare.
Iar pe o străduță întunecată, chiar îl sprijini să nu cadă.
― Mulțumesc, prietene! Din fericire, mai există oameni de ispravă… Nu
ca Sobek ăsta! Dar i-am arătat eu lui.
― Tu singur?
― Eu singur. În sfârșit, aproape… O mică trupă bine unită. Dacă ai ști…
Ne-am dat drept gărzi. Ar fi trebuit să vezi mutra căpitanului corăbiei cu
grâne… Ne-a crezut… Ce-am mai râs, mai ales că am fost bine plătiți, cu
condiția să nu suflăm un cuvânt. Așa că, bagă de seamă, prietene: nu ți-am
spus nimic.
― N-am auzit niciun cuvânt. Dar ceilalți își țin gura?
― Ceilalți au dispărut. Trebuia să ne întâlnim ca să sărbătorim căderea
lui Sobek, dar n-au venit.
― Dar tu unde stai?
― Depinde de seară. N-au să pună ușor mâna pe mine!
― Cine v-a plătit?
Sirianul își îndreptă spatele și ridică degetul arătător spre cer.
― E cel mai mare secret! Oricum, omul nu era un sărăntoc.
Neîndoielnic, nenorociții însărcinați să-l distrugă pe Sobek fuseseră
înlăturați ca să nu dezvăluie adevărul și să dovedească astfel nevinovăția
căpeteniei gărzilor. Dar se vede treaba că unul, beat și vorbăreț, scăpase.
Grijuliu, aparul șterse și această urmă înainte de a porni spre Libanez.
*
 Cum să reziști în fața unor prepelițe scăldate în sos brun în care se
amestecau armonios zeci de mirodenii? Acest al doilea fel de mâncare
fusese servit după un pește gras și avea să fie urmat de mai multe dulciuri
născocite de bucătarul său. Libanezul dădu uitării cumpătarea și se lăsă în
voia plăcerii fără seamăn a gustului, gândindu-se la noutățile aduse de apar.
De-acum nu mai încăpea nicio îndoială. Sobek Păzitorul căzuse pradă
unei uneltiri. Veștile erau bune. Mai rămânea de aflat cine pusese totul la
cale, dar fără a-i atrage atenția și a-i stârni mânia. Așa că Libanezul le ceru
iscoadelor sale să fie cu mare băgare de seamă, căci orice faptă necugetată
putea să-i ducă pe toți la pierzanie.
O masă îmbelșugată, stropită cu vin roșu a cărui aromă încânta cerul
gurii și reînnoia sângele, făcea gândirea mai ageră. Dintre toate informațiile
strânse de oamenii săi, una îl îngrijora pe Libanez: corăbiile tâlhărite cărau
grâne. Cine ar fi putut, așadar, să le cunoască drumul și să știe unde să le
iasă înainte, în afară de doi oameni?
Unul era căpetenia gărzilor Nilului și fusese ales pentru această slujbă
chiar de Sobek. Așa că de ce ar fi dorit să-i pricinuiască acestuia vreun
neajuns?
Cel de-al doilea însă avea ceva de câștigat. Era Gergu, responsabilul
principal al hambarelor. Iar în spatele lui Gergu se găsea Medes, Secretarul
Casei Regelui.
Iar dacă Medes se dovedea capul uneltirilor, Libanezul nu-și putea
continua căutările fără să-l anunțe pe Prevestitor.
*
― Dacă ai cerut să mă vezi, îi spuse vizirul lui Sobek, înseamnă, fără
îndoială, că investigațiile tale au dat roade. Sper că dintre cele mai bune.
― După părerea mea, da.
― Care sunt numele celor doi vinovați?
― Nu știu, dar cu siguranță nu se numără printre gărzile regatului.
Vocea lui Khnum-Hotep se înăspri.
― Vorbe fără rost! Te ascunzi după degete Sobek! Dovezile sunt
copleșitoare. Dacă te încăpățânezi să-ți aperi oamenii, vei fi socotit drept
părtașul lor.
― Nu apăr pe nimeni. Dar căutările făcute fără pic de înțelegere sau
bunăvoință n-au izbutit decât să dea naștere neîncrederii și dușmăniei.
 ― Atunci nu am de ales. Sunt nevoit să te învinuiesc de cele petrecute și
să te izgonesc din slujbă.
― Sunt ținta unor uneltiri, iar tu ai luat o hotărâre nedreaptă.
― Dacă nu te-aș pedepsi, aș batjocori dreptatea și puterea regală ar
slăbi.
― Faci o mare greșeală, vizire.
― Până când vei fi judecat, mai ai destul timp să-ți dovedești
nevinovăția. Dar de acum înainte nu vei mai fi comandantul gărzilor. Și
cred că e bine ca oamenii tăi de încredere să nu se mai îngrijească de paza
faraonului.
Sobek păli.
― Din ce pricină?
― Să presupunem că răufăcătorii aceia fac parte din garda personală a
regelui pe care tu ai alcătuit-o și care ți se supune. N-ar fi o nesăbuință să le
lăsăm mână liberă?
― Dar înțelege odată! Un ticălos încearcă să mă distrugă ca să se poată
atinge de faraon.
Khnum-Hotep cugetă îndelung.
― E cu putință, într-adevăr, și voi lua toate măsurile trebuincioase ca
viața Luminăției Sale să nu fie primejduită. Dar și un alt lucru e demn de
crezare: apropiații comandantului gărzilor regatului și-au închipuit că pot
săvârși orice nelegiuire fără teama de pedeapsă pentru că mai-marele lor le
ia apărarea. O asemenea nerușinare e semnul unei decăderi de neîngăduit.
Iar datoria mea e să o împiedic.
― Mai am voie să-l văd pe rege?
― Asta ar putea isca bănuiala că el nu se împotrivește uneltirilor tale. Iar
faraonul nu pune niciodată piedici în calea dreptății.
― Te prețuiesc mult, Khnum-Hotep. Dar tu nu mă cunoști deloc, iar
acum te lași înșelat.
― Nădăjduiesc din toată inima să fie așa.
*
― Gata! strigă Gergu victorios. Sobek Păzitorul a fost pus sub învinuire
de vizir pentru lovituri, furtul corăbiei și pentru că a profitat de slujba
încredințată de faraon. Am ajuns departe, nu?
― Khnum-Hotep vrea să dea o pildă și să dovedească poporului că
înalții demnitari sunt cinstiți, fu de părere Medes. Dar mai trebuie ca Sobek
să fie condamnat.
― Nu mai are cum să scape. Dovezile sunt zdrobitoare, iar olarul nu-și ia
vorbele înapoi. Micii mei hoți s-au descurcat bine.
― Nu e nicio primejdie dinspre partea lor, Gergu?
― Niciuna. Așa cum mă așteptam, soldații care păzesc hotarul i-au ucis.
N-am lăsat nicio urmă.
― Sobek va încerca să-și dovedească nevinovăția.
― Nu are cum, vă asigur. Socotelile au fost încheiate, iar mai-marele
gărzilor ― înlăturat.
― Vizirul va numi în locul lui mai mulți comandanți și îi va controla el
însuși. Și, pentru început, se va isca o frumoasă dezordine de care noi vom
profita ca să ne înfăptuim planurile.
Înflăcărarea lui Gergu se stinse.
― N-ar fi mai bine să-i atacăm mai întâi pe membrii Casei Regelui?
Căderea lui Sobek îi va slabi și pe ei și…
― Fără Sobek, Sesostris va deveni o pradă ușoară. Garda personală a
faraonului, credincioasă Păzitorului, va fi schimbată de îndată. Deci, chiar
înăuntrul palatului putem să-l lovim.
― Dar niciunul din noi nu…
― Te codești, Gergu?
― Să-l omori pe faraon… E din cale-afară de primejdios!
― Când gărzile alese de Sobek vor fi izgonite, o să-i cumpărăm pe cei
care le vor lua locul. Și atunci, drumul va fi liber.
― Nu-mi cereți prea mult, stăpâne!
Medes nu se amăgea. Se putea bizui pe Gergu pentru treburi ascunse, dar
acest slujitor de încredere n-ar fi avut niciodată curajul să-l omoare pe
Sesostris.
― Ai dreptate, nici tu, nici eu nu trebuie să fim amestecați. Așadar, să
căutăm un om priceput care nu se teme de nimic.
― La cine vă gândiți?
― Încă nu-l cunoaștem, dar tu ai să-l afli, Gergu, scotocind prin
cârciumi, pe chei și prin cartierele sărace. Găsește un om care nu se dă în
lături de la nimic și care visează să se îmbogățească într-o singură noapte.
― Dacă e prins, o să spună tot.
― N-are să scape cu viață, fie că-și face treaba până la capăt, fie că nu.
Ori gărzile îl vor doborî înainte să părăsească palatul, ori îl ucidem noi când
va veni să-l plătim.
26.
Cele prevăzute de Medes se împliniră pas cu pas.
Singur, adâncit în gânduri negre, Sobek se învârtea ca o fiară în cușcă,
temându-se că nu-și va mai regăsi vreodată libertatea. Porțile se închideau
una după alta și se simțea lipsit de sprijinul faraonului. „Nu iese fum fără
foc”, șopteau mulți, chiar și din rândurile gărzilor. Poate că Sobek Păzitorul
nu era chiar un om fără pată. Îmbătat de atâta putere, se așezase oare mai
presus de legi, crezându-se de neatins?
Învinuitul nu știa unde să mai caute, căci nu avea la îndemână nicio
bănuială, nicio urmă, fie ea cât de ștearsă. Oricât și-ar fi scormonit mintea,
se vedea legat de mâini și de picioare. Târât prin noroi în timpul unei
judecăți, când cei pizmuitori, dezamăgiți și înăcriți vor scorni noi plângeri
împotriva lui, avea să fie osândit la o pedeapsă cumplită.
În fața unei asemenea nedreptăți, ar fi trebuit să încerce să părăsească
Egiptul. Dar Sobek nu voia să se poarte ca un laș. Pe deasupra, o astfel de
faptă i-ar fi dovedit vinovăția. Nu-i mai rămânea decât să spere într-o
minune.
Lovit drept în inimă, văzu cum e distrusă munca lui de ani întregi.
Bănuiți că ar fi înțeleși în taină cu comandantul lor, membrii gărzii
personale a faraonului și ai străjilor palatului fuseseră mutați în alte
provincii și înlocuiți cu soldați care nu aveau pregătire necesară pentru a
ține piept unui atac neașteptat. În plus, rivalitatea dintre căpeteniile lor, care
încercau să-și atragă favorurile vizirului, stricase rânduiala patrulelor, a
rondurilor și a pazei palatului.
Sobek se temea de tot ce putea fi mai rău.
*
Iker și mai-marele măcelarilor se înțelegeau în chip desăvârșit. Deși
privea cu alți ochi greutățile și partea rituală a muncii acestora, tânărul
scrib nu avea niciodată să fie în stare s-o împlinească. Dar nici nu i se cerea
altceva decât să țină cu atenție socoteala bucăților de carne sortite zeilor și
din care nimeni nu trebuia să fure.
O zi pe săptămână, meșterul măcelar lipsea de la lucru ca să ia parte la
ceremonia din templul lui Hathor, împreună cu doamnele Locașului
Salcâmului, a cărui mare preoteasă nu era alta decât regina.
 Pe când se ospătau cu mușchi fript, Iker prinsese curaj să-i pună întrebări
măcelarului.
― Ți se întâmplă să stai de vorbă cu regina?
― Când locuiește la Memphis conduce ritualurile și nu-și pierde timpul
cu flecăreli.
― De ce te-ai alăturat acestor preotese?
― Le duc forța lui Seth pe care doar ele știu să o stăpânească și să-i afle
loc în armonia ce izvorăște din ceruri. Nu știi că Horus și Seth trăiesc
laolaltă în aceeași făptură, cea a faraonului? Regina este singura care poate
să vadă unirea acestor două puteri potrivnice. Privindu-l pe rege, ea îi dă
viață. Și dându-i viață, îl ajută să împace tot ce este de neîmpăcat.
Iker ar fi avut poftă să-i răspundă că în cazul tiranului Sesostris, Seth i-o
luase înainte lui Horus, dar izbuti să-și țină gura.
― Sarcina reginei Egiptului pare anevoioasă, grăi totuși scribul.
― Mai ales acum!
― Dar ce se petrece?
― Regina a sporit numărul ritualurilor de apărare a regelui din pricina
necazurilor apărute în rândul gărzilor al căror comandant, Sobek, e învinuit
ca a înșelat încrederea faraonului. Vizirul se străduie să rânduiască trupele
care asigură ordinea în regat, dar asta cere timp.
― Totuși, palatul nu rămâne deschis oricui.
― Aproape! Întreaga pază pusă la punct de Sobek s-a făcut țăndări.
Aseară, când i-am dus regelui mâncarea, împreună cu ucenicul meu, am
băgat de seamă că nu se mai fac așa multe controale.
Pentru Iker lucrurile deveniseră limpezi. Trebuia să ia locul acestui
ucenic. Oare căderea lui Sobek Păzitorul nu-i oferea un prilej nesperat sa
treacă la fapte?
*
După ce-și savură porția de sare, Prevestitorul își pironi asupra
Libanezului privirea sa de pasare de pradă.
― Ce vești ai pentru mine, prietene?
― Minunate, stăpâne! Sobek Păzitorul a fost izgonit din slujbă. Nu mai
încape îndoiala că a picat în capcana întinsă de Medes, dar n-am pus mâna
încă pe nicio dovadă. Socot că e mai bine să nu împing mai departe
căutările.
― Cine îl înlocuiește pe Sobek?
 ― Nimeni. Avea atâtea sarcini și era atât de priceput, că înlăturarea sa a
însemnat o adevărată prăpastie. Vizirul încearcă din răsputeri să o umple,
dar fără să izbutească deocamdată. Așa că regele e păzit acum cu mai
puțină strășnicie.
― De ce Khnum-Hotep se poartă astfel?
― E un om peste măsură de aspru și în ochii lui respectarea legilor trece
înaintea oricărui sentiment. După cum se vorbește pe culoarele palatului,
are dovezi copleșitoare împotriva lui Sobek.
― Un soi de răzbunare…
― Se poate. Khnum-Hotep a fost guvernator de provincie și probabil că-
i place să-i îndepărteze pe foștii lui vrăjmași. Presupun că nu se va opri aici
și că în curând le va căuta pricini și ailor demnitari apropiați faraonului.
― E cu putință să dobândim informații despre cum e alcătuit palatul pe
dinăuntru și unde se află camerele lui Sesostris?
― Când Sobek se găsea în fruntea gărzilor, v-am răspuns ca nu. Acum
însă, lucrurile stau altfel. Nici soldații, nici slujitorii nu mai sunt supuși
aceleiași discipline.
― Încearcă să afli în ce moment anume regele e cel mai puțin păzit.
― Vă gândiți să…
Prevestitorul grăi cu nespusă blândețe:
― Destinul ne-ar putea ajuta să învingem mai iute decât speram.
*
Cârciumile erau pline de cerșetori pregătiți să săvârșească mici hoții, dar
fără să întreacă măsura. Bineînțeles, înlăturarea lui Sobek Păzitorul îi
încuraja pe mulți răufăcători să-și reia obiceiurile. Dar cei mai mulți dintre
ei n-aveau deloc chef să se întoarcă în temniță. Iar vizirul nu glumea când
era vorba de siguranța oamenilor și a bunurilor lor. Omorul și siluirea
puteau fi pedepsite cu moartea, iar furtul era socotit o faptă gravă. Un hoț
dădea dovadă de lăcomie și sub această formă se înfățișa isefet, puterea
nimicitoare, potrivnică lui Maat.
Ca să găsească pasărea cea rară, Gergu trebuia să profite de perioada de
dezordine când Khnum-Hotep schimba rânduielile gărzilor și numea noi
comandanți. Dar omul de încredere al lui Medes nu avea mari speranțe.
Cârciumile erau locuri în care se vorbea mult, prea mult chiar. Acolo
putea să dea peste oameni îndrăzneți ca aceia pe care îi folosea de obicei și
pe care îi reducea apoi la tăcere, căci nimeni nu-și amintea de ei și nu se
îngrijora din pricina lor. Dar ucigașul unui faraon… trebuia să fie cu totul
altfel. Nici prin lupanare, Gergu nu pusese ochii pe vreun posibil asasin.
Apoi cercetă pe rând cartierele modeste din Memphis unde domnea
totuși bucuria de a trăi. Nicio familie nu se zbătea în mizerie, iar faima lui
Sesostris sporea fără încetare. Mulțumită lui, oamenii mâncau pe săturate,
erau îngrijiți, își duceau traiul în pace și nu se temeau de ziua de mâine.
Când faraonul cârmuia cu înțelepciune, toate mergeau bine.
Gergu nu auzi decât cuvinte de laudă la adresa monarhului. Înciudat,
părăsi cartierele și se îndreptă spre port.
Aici existau două avantaje: forța trupească a muncitorilor, neapărat
trebuincioasă ca să-l răpui pe rege, și prezența a tot soiul de oameni. Oare
nu era chiar mai bine ca ucigașul să fie străin?
După mai multe zile de cercetări, un amănunt îl nedumeri. Una dintre
echipele care lucra la descărcarea corăbiilor cu grâne trebuia să numere
zece oameni, printre care un sirian și un libian.
Dar de fapt, erau unsprezece.
Acest al unsprezecelea muncitor nu se găsea, așadar, pe nicio listă a
administrației. Observându-le venirile și plecările fără să fie văzut, Gergu
băgă de seamă că un bărbat înalt, cu pieptul acoperit de cicatrice, lua din
când în când câte un sac și-l ascundea în magazia vecină. Și de fiecare dată
schimba câteva vorbe cu libianul.
Când se lăsă întunericul, libianul apăru cu doi măgari, încărcă sacii și
părăsi portul. Gergu se luă după el. Omul își descărcă în cele din urmă
prada și o ascunse într-o colibă din apropierea locuinței sale, situată într-un
cartier liniștit.
Dar, când să pășească înăuntru, Gergu îi ieși înainte.
― Stai potolit, prietene, casa e înconjurată. Dacă încerci să fugi, arcașii
te vor doborî la pământ.
― Sunteți… soldați?
― Mult mai rău! Ne îndeletnicim cu prinderea hoților. Și îi pedepsim pe
loc, fără nicio judecată. Știu totul despre negustoria ta ascunsă. Furtul de
grâu înseamnă muncă silnică pe viață. Dar am putea să ajungem la o
înțelegere.
Înspăimântat, libianul începu să se bâlbâie.
― O înțelegere… Ce fel?
― Să intrăm mai întâi.
 Casa era frumos aranjată.
― Câștigi binișor, văd!
― Fie-vă milă, voiam să mai adaug ceva la simbria pe care o primesc în
port. Dar n-am să mai fac, jur!
― Cine îți este părtaș la furtișaguri?
― Nimeni. Nu există niciun părtaș.
― Mai îndrugă-mi încă o minciună și s-a isprăvit cu libertatea ta.
― Am priceput. Într-adevăr, cineva îmi da o mână de ajutor. E… fratele
meu.
― Muncește pe ascuns?
― Într-un fel.
― De ce n-a intrat în Egipt respectând legea?
― Ar fi avut necazuri.
― Spune-mi adevărul de îndată!
Libianul lăsă capul în pământ.
― A omorât un soldat care l-a jignit. Era de datoria mea să-l salvez. Și
cum nu poate să-și ia o slujbă în port, încearcă și el să se descurce. Ceilalți
s-au învoit să nu-l dea de gol.
― Unde stă?
― Într-o casă dărăpănată, lângă port.
Gergu îi mai ceru câteva lămuriri ca s-o găsească ușor.
― Cum îl cheamă?
― Cicatrice. Și recunosc că mereu a căutat ceartă.
― Sunt încredințat că n-a omorât doar un soldat.
― Trebuia să se apere! O să ne arestați?
― Depinde, răspunse Gergu, cu subînțeles.
― Depinde… de ce?
― De dorința voastră de a vă supune poruncilor mele.
― Ce trebuie să facem?
― Tu să taci și să muncești ca și până acum. Iar muncitorilor din port
dă-le de veste că fratele tău s-a întors în Libia.
― Atunci înseamnă că-l arestați!
― Am să-i propun o misiune care va duce la stârpirea furturilor, zise
Gergu. Dacă o scoate cu bine la capăt, are să scape de toate necazurile. Veți
avea amândoi actele în bună ordine și veți înceta să vă mai purtați ca niște
hoți. În schimb, dacă fratele tău nu se învoiește să mă asculte, viitorul
vostru e tare întunecat.
― Pot… să-i vorbesc?
Gergu se prefăcu mai întâi că stă pe gânduri.
― Legea nu îngăduie.
― Aveți încredere în mine, vă rog! Trebuie să-l iau cu frumosul pe
Cicatrice, altminteri, ar putea săvârși vreo faptă necugetată.
― Îmi ceri cam mult, dar am să mă arăt binevoitor. Mâine, stai de vorbă
cu fratele tău, nu mai ascundeți niciun sac, iar seara am să mă duc la el.
Străduiește-te să-l îndupleci!
― Bizuiți-vă pe mine!
27.
Lui Gură-Pocită îi plăcea nespus Memphisul. Visa să jefuiască toate
magaziile și să devină foarte bogat. Dar din păcate isprava aceasta se
anunța mult mai anevoioasă decât micile prădăciuni ale gospodăriilor
singuratice, aflate de acum înainte sub „protecția” sa.
Zdrahonul păros, cu brațe enorme își înfricoșa într-atât victimele, încât
acestea nu suflau o vorbă nimănui și-i plăteau regulat tributul.
Gură-Pocită își vedea sporind neîncetat mica avere. Când venea la
Memphis pentru a da socoteală Prevestitorului de faptele sale, nu uita
niciodată să se bucure de plăcerile vieții.
Cartierul unde locuia marele stăpân era împânzit de pândarii săi care
observau numaidecât un chip nou sau o privire prea curioasă. Gură-Pocită
intră în prăvălioara ținută de un supus al Prevestitorului, cu înfățișare
prietenoasă, care vindea sandale, rogojini și țesături grosolane unor
cumpărători din împrejurimi, care nu se arătau deloc pretențioși.
Dintr-o privire, bărbatul îi îngădui nou-venitului să urce la etaj.
Însă în capul scărilor, Shab Strâmbu’ îi tăie calea.
― Trebuie să te controlez.
― Stai puțin! Sunt eu, nu un necunoscut.
― Împlinesc poruncile Prevestitorului.
― Nu mă mai bănui atâta, că încep să mă înfurii.
― Poruncile sunt porunci.
Între cei doi bărbați, buna înțelegere nu domnise niciodată. Shab îl
socotea pe Gură-Pocită un tâlhar nenorocit, care nu se gândea decât la
propriile interese, Gură-Pocită îl ura pe Strâmbu’, devotat stăpânului său
precum un câine vagabond, adunat de pe drumuri.
― Când vin la Memphis, nu port niciodată arme, ca să n-am nicio grijă
când gărzile mă opresc.
― Lasă-mă totuși să mă încredințez cu ochii mei.
― Dacă ții cu tot dinadinsul…
Într-adevăr Gură-Pocită nu mințea.
― Urmează-mă!
Prevestitorul stătea jos, în mijlocul unei odăi întunecoase. Rogojinile care
astupau ferestrele nu lăsau să treacă decât o rază slabă de lumină.
― Ce mai faci, viteazul meu prieten?
― Cum nu se poate mai bine, stăpâne! Treburile merg bine. Am adus
partea pe care v-o datorez.
― Sub ce formă?
― Doi dintre oamenii mei, care m-au însoțit până aici, au lăsat în
prăvălioară o mulțime de pietre prețioase. Puteți să le schimbați pe arme.
― Sper că nu ți-ai asumat riscuri.
― Niciunul! Găsesc gospodării fără apărare, ameninț, lovesc puțin și
scot un câștig frumușel pentru protecția pe care le-o ofer. Și nu îngădui
nicio întârziere când e vorba de plată.
― Mulțumită mie, Gură-Pocită, iată-te bogat!
― Să nu rostim vorbe mari! Întreținerea trupei mele mă costă o avere.
― Luptătorii tăi nu s-au lenevit?
― Fără îndoială că nu! La antrenamente nimeni nu-și cruță puterile.
― Sobek Păzitorul nu mai este căpetenia gărzilor regatului, așa că toate
sunt în mare neorânduială, iar împrejurările ne sunt prielnice. În curând, o
să capăt informații cu ajutorul cărora vom putea trece la fapte chiar
înăuntrul palatului. Am nevoie de un bărbat care să vrea și să fie în stare să-
l ucidă pe Sesostris.
― Toți băieții mei sunt așa, dar mai cu seamă un sirian neînduplecat și
ager. Nimeni n-a izbutit încă să-l doboare la pământ. Urăște Egiptul atât de
aprig, încât ar pustii bucuros întreg regatul! Să-l înlăture pe faraon va fi
pentru el cea mai mare dintre plăceri.
*
Locul era cufundat în întuneric. Dacă Gergu nu l-ar fi cercetat peste ziuă,
ar fi întâmpinat greutăți serioase să găsească drumul pe timp de noapte.
Toate cocioabele acestea aveau să fie cât de curând dărâmate ca să lase loc
altor construcții, mai solide și mai întinse.
― Arată-te, Cicatrice!
Dar Gergu nu primi niciun răspuns și, dintr-odată, i se făcu frică.
Și dacă nemernicul ăsta avea de gând să-l prade? Având în vedere statura
hoțului, responsabilul principal al hambarelor nu i-ar fi putut face fața într-o
luptă corp la corp.
― Arată-te sau plec!
― Sunt aici, zise o voce aspră.
Gergu înaintă câțiva pași și îl zări pe libian. Cu brațele încrucișate,
acesta stătea rezemat cu spatele de un perete.
― Ai vorbit cu fratele tău?
― Am vorbit.
― Și te învoiești?
― Nici vorbă! Pe mine nu mă poate obliga nimeni.
― Cu atât mai rău pentru fratele tău.
Cicatrice își desfăcu brațele.
― Ce vrei să zici?
― E arestat, iar soarta lui se află în mâinile tale.
― Am să-ți sfărâm oasele!
― Asta nu-l va scăpa pe fratele tău. Dacă nu te supui, o să moară.
Libianul scuipă într-o parte.
― Ce aștepți de la mine?
― Dat fiind că ai omorât mai mulți oameni, mă gândesc că nu te-ai da în
lături s-o mai faci o dată.
― Se poate.
― Isprăvile tale trecute n-au fost cine știe ce, Cicatrice. Dar ai putea să
ucizi o persoană însemnată?
― Însemnată sau nu, tot aia e. Un biet om mai puțin pe pământ.
― Chiar și faraonul?
Libianul se lipi de perete.
― Faraonul e un zeu!
― Nu mai mult decât tine sau decât mine.
― Șterge-o de-aici, nu vreau să mai aud nimic!
― Ai de ales între rege și fratele tău. Dacă te încăpățânezi, fratele tău va
fi executat chiar în noaptea asta.
 ― Vrăjile îl apără pe faraon.
― Te înșeli, lucrurile s-au schimbat.
― A! Ce s-a întâmplat?
― Sobek Păzitorul a fost înlăturat din slujbă și, fără el, vrăjile nu au
putere. Regele nu mai e acum decât un muritor ca toți ceilalți.
― Și gărzile?
― Cele antrenate de Sobek au fost izgonite. Voi aranja să ai cale liberă
până în camerele lui Sesostris.
― Spune-mi când și cu ce armă.
― Am să-ți dau de veste când va sosi clipa potrivită, iar arma o vei primi
tot atunci. Așa că nu-ți părăsi vizuina și așteaptă cu răbdare.
― Și fratele meu?
― O să rămână închis până îți vei îndeplini sarcina. Apoi veți deveni
amândoi foarte bogați. N-o să mai fiți nevoiți să furați, să vă ascundeți și
nici chiar să munciți. Veți fi socotiți viteji între viteji. Veți avea o casă
frumoasă cu grădină și nenumărați slujitori. Și acum, ești liber să alegi.
― Primesc.
*
Băiat vesel și sărac, ucenicul mai-marelui măcelar învăța meșteșugul
acestora cu o înțeleaptă încetineală și respecta întocmai toate sfaturile ce i
se dădeau. Mulțumită învățăturii acesteia temeinice, măcelăria templului lui
Ptah rămânea una dintre cele mai prețuite din întreg cuprinsul regatului.
― Am o veste bună, îi destăinui băiatul lui Iker. În curând mă însor. Dacă
ai vedea-o cât e de frumoasă! N-a fost ușor să-i conving pe părinții ei, dar,
de vreme ce fata s-a hotărât, n-au avut încotro.
― Îți doresc multă fericire.
― Dar tu nu te gândești la însurătoare?
― Nu încă.
― Nu ești puțin cam prea… serios?
― Unuia care vine din provincii nu-i e deloc lesne să-și facă un rost la
Memphis. Așa că vreau mai întâi să-mi desăvârșesc învățătura. Apoi, mai
văd eu.
― Nu uita totuși să mai umbli și după fete!
În timp ce ucenicul se îndepărta, Iker prinse a visa la tânăra preoteasă al
cărui chip continua să-i bântuie nopțile. Dacă n-ar fi trebuit să-și ducă până
la capăt misiunea, din care cu siguranță nu avea să scape cu viață, ar fi
pornit în căutarea ei.
Dar la ce bun? S-o regăsească era cu neputință. Și chiar dacă o minune i-
ar fi îngăduit s-o revadă, oare ea n-ar fi izbucnit în râs ascultându-l cum
bâiguie cuvinte prostești? Alături de ea, și-ar fi construit o altă viață. Să
viseze cu ochii deschiși și să se amăgească nu ducea însă nicăieri. Iar Iker
știa care este capătul ultimei sale călătorii: palatul regal.
Întocmindu-și raportul săptămânal, plin de laude la fel ca și cel de
dinainte, tânărul scrib se gândea la singura greutate pe care o mai avea de
înfruntat. Bineînțeles, ar fi putut să falsifice socotelile și să arunce bănuiala
asupra ucenicului. Dar aceasta ar fi însemnat s-o trădeze pe Maat și să
distrugă viitorul unui băiat de ispravă. Să-l vorbească de rău în fața mai-
marelui măcelarilor ar fi fost, de asemenea, nedrept.
Deși se afla atât de aproape de țintă, Iker se simțea neputincios. Ucigașii
adevărați s-ar fi descotorosit grabnic de această piedică stânjenitoare, dar
scribul nu se număra printre ei. El voia doar să scape Egiptul de un tiran și
să-i redea liniștea și pacea.
Desenând mai departe hieroglifele cu o mână sigură, Iker se străduia să-
și limpezească gândurile.
*
După ce se încredință că nu-l vedea nimeni, aparul pătrunse în casa
Libanezului în toiul nopții. Paznicul avea poruncă să-i deschidă ușa la orice
oră.
Pe când un slujitor alergă să-și trezească stăpânul, oaspetele nepoftit se
îndopă cu prăjiturile înșirate pe măsuțele joase. Mulțumită drumurilor sale
neîncetate, nu ducea grijă că s-ar putea îngrașă.
Înfășurat într-o mantie largă, Libanezul apăru pe jumătate adormit.
― Noutățile pe care le aduci nu puteau aștepta până mâine?
― Nu cred.
― Bine, te ascult.
― Am devenit iubitul uneia dintre slujitoarele de la palat. O tânără
zăpăcită, înzestrată cu o însușire de preț: vorbește întruna verzi și uscate.
Și este atât de mândră de slujba ei, că nici măcar n-am avut nevoie să-i pun
întrebări. Începând din această seară, cunosc tot ce se poate despre paza
palatului.
Libanezului îi pieri somnul.
 Aparul nu se lăudase niciodată degeaba.
― Niște soldați bătrâni, înfumurați și pretențioși au înlocuit gărzile lui
Sobek. Sunt disciplinați și se supun orbește ofițerilor lor, care se schimbă
la fiecare șase ore. Uneori, regele rămâne singur în odaia sa de lucru unde
mănâncă și citește rapoarte, fără ca vreun soldat să vegheze asupra lui. Și
astfel se vor petrece lucrurile și poimâine-seară.
― Frumoasă treabă! Dar există totuși gărzile acelea.
― Nu și dacă le îndepărtăm.
― Cum anume?
― Încântătoarea mea iubită mi-a spus numele ofițerului care răspunde
mâine de pază, începând cu prima oră a nopții. Îl vom omorî. În locul lui
vom pune un om de-al nostru care o să le ordone soldaților să părăsească
palatul pentru o treabă grabnică în afară. O alarmă falsă. Și atunci drumul
va fi liber.
*
Chiorul bătu cu pumnul în pământ, recunoscându-și astfel înfrângerea.
Sirianul care încerca să-l sugrume ar fi trebuit să-și slăbească strânsoarea,
numai că acesta, dimpotrivă, și-o înteți cu sălbăticie.
― Ajunge, lasă-l! urlă Gură-Pocită.
Dar sirianul se prefăcu a nu auzi, iar Gură-Pocită fu nevoit să-l tragă de
păr. În sfârșit, sirianul dădu drumul prăzii.
― Chiorul a cerut îndurare.
― N-am văzut. Și apoi e din cale-afară de viclean. Întâi zice că l-ai
învins și pe urmă se aruncă asupra ta.
Chiorul rămăsese întins pe jos, cu singurul său ochi larg deschis.
― Haide, ridică-te!
Dar ordinul lui Gură-Pocită fu în zadar.
― S-ar spune că e mort.
― Firesc, tu l-ai omorât!
― Nu-i nicio pagubă, lupta din ce în ce mai prost.
― Du-te să te speli și să te îmbraci! se răsti la el Gură-Pocită. Pleci în
misiune.
Privirea sirianului străluci de fericire.
― Adevărat? Și pe cine trebuie să ucid?
― Pe faraonul Egiptului.
28.
 Mai-marele măcelarilor tocmai pregătea ofrandele pentru ritualul de
dimineața atunci când primi vestea cea proastă: viitorul mire suferea de
fierbințeli și nu putea veni la muncă.
Măcelarul intră în vorbă cu Iker care era ocupat să-și dilueze cerneala.
― Astă-seară, îi arătă el, regele este singur și eu mă voi îngriji de
mâncarea sa. Vrei să-l înlocuiești pe ucenicul meu care s-a îmbolnăvit?
Scribul își stăpâni un strigăt de bucurie.
― Mă tem că nu sunt îndeajuns de priceput.
― Stai liniștit, nu-i mare lucru! Eu duc primul taler, tu ― pe al doilea.
― La palat nimeni nu mă cunoaște. Gărzile n-o să mă lase să intru.
― Dar mă cunosc pe mine. Și apoi, paza e acum mai îngăduitoare. Vei
trece fără greutate, crede-mă. Sau ți-e frică să-l vezi pe rege?
― Mărturisesc că…
― Fii fără grijă! Am să bat la ușă și când el va porunci: „Intrați” cu
vocea sa care răzbate prin pereți, vom pătrunde în odaie, ținându-ne
capetele plecate, și vom așeza talerele pe masa joasă, din dreapta. Apoi, sau
monarhul va fi adâncit în munca sa și noi vom pleca îndată, sau mă va
întreba cum merg treburile la măcelărie. Fără îndoiala că va băga de seamă
că altcineva mă însoțește, iar eu am să te prezint. Îți înțeleg teama. Chiar
când stă jos, regele pare uriaș! Și are un fel de a te privi care te lasă mut.
Chiar dacă-l cunoști, tot te impresionează de fiecare dată. Și acum gata cu
trăncăneala și să începem munca! Notează numărul și soiul bucăților de
carne hărăzite templului. După aceea, o să îmbucăm și noi ceva.
Privindu-l pe măcelar cum se îndepărta, Iker vărsă cerneala. Mâinile îi
tremurau.
Acum, când se găsea atât de aproape de țelul său, va avea oare curajul să-
și înfăptuiască planul?
*
Docherului libian nu-i stătea mintea la muncă. Pe deasupra, ceilalți
muncitori din port se arătau neprietenoși cu el. Doi dintre ei, alături de care
descărca o corabie plină cu grâu, îi urau țara. Așa că nu îndrăznea să-i
întrebe care e pricina pentru care se purtau așa cu el și ridica poveri mai
grele decât de obicei, tot gândindu-se la fratele său. Oare izbutise cu
adevărat să-l facă să priceapă cum stăteau lucrurile? Cel care îl prinsese
furând nu se juca. Și era peste putință să nu i te supui.
Apucă încă un sac, atât de greu, că se simți aproape strivit.
 ― Hei, băieți, trebuie cel puțin doi oameni ca să-l cărăm.
― Dar când ai necinstit-o pe fata aia, te-ai descurcat singur, nu? îl întrebă
un muncitor, aruncându-i o privire sfredelitoare.
― Ce spui?
― Știm tot, ticălosule!
― Greșiți, n-am făcut așa ceva.
― Îți repet, știm tot. Nenorociții de soiul tău nu merită să fie judecați.
De aceea noi vom împlini pedeapsa ce ți se cuvine chiar acum.
Și muncitorul îl aruncă pe libian în apă. Neștiind să înoate, străinul se
zbătu în zadar. Când strigă după ajutor, primi un sac drept în creștet și, lovit
de moarte, se duse la fund.
― Dreptatea a fost înfăptuită, grăi în încheiere unul din muncitori.
De la depărtare, Gergu urmărise cum se petrecură lucrurile. Convinși că
tot ce le povestise el despre batjocorirea fetei e adevărat și plătiți cu
dărnicie pentru a-l ucide pe nemernic în așa fel încât să pară o întâmplare,
muncitorii își îndepliniseră sarcina cu sârguință.
Și respectând poruncile lui Medes, Gergu nu lăsă vreo urmă nici de data
aceasta.
*
După ce sfatul membrilor Casei Regelui se sfârși, Purtătorul sigiliului
regal Sehotep îl înștiință pe Medes despre ce trebuiau sa cuprindă noile
decrete. Ele aveau să îmbunătățească soarta meșterilor și să ușureze
schimbul de mărfuri dintre provincii.
― Luminăția Sa dorește ca aceste legi să fie aduse cât mai iute la
cunoștința tuturor, zise răspicat Sehotep. Altfel spus, nu pierde nicio clipă.
― Voi întocmi degrabă planurile și chiar astă-seară le voi prezenta
regelui.
― Nu în seara aceasta. Faraonul mănâncă singur, căci vrea să isprăvească
de citit niște papirusuri. În schimb, mâine-dimineață, după ritualul din zori,
poți să i te înfățișezi. Nu te mărgini la planuri simple și uită că noaptea
servește, de obicei, pentru dormit.
― Am fost prevenit în această privință, mărturisi Medes, surâzând, și nu
am de ce să mă plâng.
― Slujba ta nu e ușoară, dar regele îți apreciază munca.
― Să fii de folos țării tale nu e, oare, cea mai mare mulțumire? Și acum,
iertați-mă, plec să mă apuc de lucru.
 Medes se duse acasă și trimise un slujitor să-l caute pe Gergu, care se
umfla în pene în fața subordonaților săi. Lăsând baltă tot, aruncă în grabă
câteva vorbe înțepătoare despre lenea slujbașilor și dădu fuga la stăpânul
său.
― Trebuie să trecem la fapte în seara aceasta, zise Medes. Sesostris va fi
singur în camera sa de lucru.
― Și gărzile?
― Schimbarea lor are loc la prima ora a nopții. Timp de câteva clipe,
coridorul ce duce spre camerele regelui va rămâne nepăzit. Sirianul tău va
intra pe ușa slujitorilor și va merge drept la țintă.
― Și dacă se lovește de o piedică neașteptată?
― S-o nimicească. Arată-i acest plan al palatului și vezi să-l țină minte.
Apoi arde-l. Cu fratele lui ai încheiat socotelile?
― Pentru totdeauna.
― Du-te să vorbești cu nenorocitul ăla și dă-i tot ce-i trebuie.
*
Lui Gergu nu-i plăcea deloc acest cartier. Aici domnea o atmosferă
apăsătoare, atât de diferită de veselia obișnuită a Memphisului. Dintr-o
grămadă de gunoaie ce fumegau se răspândea un miros greu. Căinii umblau
de colo-colo căutând ceva de mâncare. O mulțime de cărămizi zăceau
împrăștiate pe jos, ca și cum clădirea pentru care fuseseră aduse nu avea să
se mai înalțe vreodată.
Chiar și luminată de razele soarelui, vizuina lui Cicatrice era înfiorătoare.
― Ieși! strigă Gergu.
Ușa rămase închisă. Gergu se apropie, neliniștit.
― Ieși îndată la lumină!
La câțiva pași de Gergu, șobolanii deveniseră amenințători. Și tocmai
când aruncă în ei cu niște resturi de cărămizi, două mâini îl înșfăcase de gât
ridicându-l de la pământ.
― Îmi vine să te sugrum! răcni Cicatrice.
― Oprește-te, reuși să îngâne Gergu, ți-am adus o parte din câștigul ce
te-așteaptă!
Bărbatul îl trânti la pământ.
― Dacă minți, te zdrobesc.
Gergu își pipăi gâtul. Neisprăvitul ăsta ar fi putut să i-l frângă!
― Hai, arată-mi!
 Responsabilul principal al hambarelor se felicită pentru prudența sa.
Prevăzând că nelegiuitul era în stare de orice, luase cu sine un mic săculeț
din piele în care se afla un superb lapislazuli.
― Piatra asta valorează mult. Și vor urma multe altele… Dar numai
dacă-l ucizi pe faraon asta-seară.
Sirianul cercetă piatra cu atenție.
― N-am mai văzut ceva asemănător… Astă-seară zici?
― O să-ți arăt planul palatului regal și o să te lămuresc cum intri acolo.
Dacă izbândești, vei duce o viață cum nici n-ai visat. Iată și pumnalul de
care să te slujești.
*
Ofițerul însărcinat cu paza palatului pentru următoarele șase ore schimba
gărzile așa cum socotea el de cuviință, și nu cum făcea Sobek. Când sosea
ora, își trimitea aghiotantul să dea de știre soldaților, iar aceștia ieșeau toți
afara din palat, unul câte unul, în ordine inversă sosirii lor. Astfel, ofițerul
putea să-i numere și să-i verifice. Apoi îi înlocuia cu oamenii săi.
Soldatul care păzea ușa slujitorilor se simțea fericit că pleacă. Spatele îl
durea cumplit și abia se mai ținea pe picioare. Și îndată ce soldatul dispăru,
Cicatrice pătrunse în palat, hotărât să ucidă pe oricine i-ar fi stat în cale.
Dar cel mai surprins fu sirianul.
Așa cum îl învățase Gură-Pocită, cercetase împrejurimile mai bine de-o
oră și aștepta ca soldații să fie chemați de către un fals ofițer, înainte de a
porni spre camerele regelui.
Fără îndoială, voinicul ăsta nu se număra printre cei care asigurau paza
palatului.
Atunci cine era și ce voia? Pumnalul ce-l purta asupra lui și chipul său
cu trăsături grosolane nu-i dădeau o înfățișare prea liniștitoare.
Apoi brusc sirianul înțelese: era una dintre gărzile personale ale
faraonului!
Și dacă se mai găseau și altele ascunse prin preajmă? Oricum, mai întâi
trebuia să-l omoare pe acesta și apoi să bage bine de seamă pe unde merge.
Deodată răsunară ordine scurte, urmate de zgomot de pași.
Alarmă falsă!
Ofițerului i se dăduse de știre că încercase cineva să intre cu forța în
odăile de lucru ale vizirului și toți soldații trebuiau să alerge degrabă într-
acolo.
 *
Nu se zărea nimeni.
Cicatrice înaintă încet pe coridoare, amintindu-și planul învățat pe
dinafară. Treaba se dovedea așa de ușoară, că zâmbi încântat.
Și tocmai atunci o lamă lungă îi tăie gâtul cu iuțeală și pricepere.
Într-o ultimă tresărise, Cicatrice lovi aerul cu pumnalul sperând să-l
rănească pe atacator. Dar sirianul se trase în lături și, mulțumit, îl privi cum
moare pe cel pe care-l luase drept o gardă de-a faraonului.
Apoi își văzu de drum fără să mai întâlnească pe nimeni. Pentru puțin
timp, palatul era gol.
Ajunse, în cele din urmă, în fața camerei de lucru a lui Sesostris.
Curând, faraonul va înceta să mai trăiască, iar sirianul avea să se laude cu
isprava asta până la sfârșitul zilelor.
Și tocmai când se pregătea să împingă ușa, un cap tare ca piatra îl izbi în
pântece. Cu răsuflarea tăiată, căzu pe spate. O lovitură de picior îi zdrobi
pumnul, forțându-l să dea drumul armei.
Orele nenumărate de antrenament îl învățaseră pe sirian să se descurce în
cele mai grele împrejurări. În ciuda rănii și a durerii, se ridică în picioare și,
cu pumnul strâns îl nimeri pe bărbatul care încerca să-l doboare. Apoi, se
repezi la rândul său cu capul înainte, sperând să-și prăvălească dușmanul la
pământ. Prevăzând acest atac, celălalt se dovedi mai iute și, ferindu-se, îl
înșfăcă pe sirian de gât. Dacă n-ar fi fost rănit, acesta s-ar fi eliberat fără
greutate din strânsoare, dar acum nu putu să mai continue lupta căreia, un
zgomot surd de vertebre rupte, îi puse capăt.
Răsuflând ușurat, învingătorul târî leșul până într-un colț unde se aflau
îngrămădite niște cearșafuri murdare.
În fața intrării principale a palatului, zarva se potolise. Deși schimbarea
gărzilor fusese tulburată din pricina unei alarme false, ofițerul stăpânise pe
de-a-ntregul lucrurile.
― Putem intra? întrebă mai-marele măcelar, întovărășit de Iker.
Luminăției Sale nu-i place mâncarea rece.
― Mergeți, porunci ofițerul, care nu voia să-și atragă furia monarhului
dintr-așa o pricină.
Bineînțeles, gărzile nu se rânduiseră încă pe coridoarele ce duceau spre
odăile regelui, dar toată lumea îl cunoștea pe măcelar.
 Inima lui Iker bătea nebunește și el nu văzu nimic din palatul în care
tocmai pătrunsese atât de lesne. Privirea sa era fixată asupra spatelui
călăuzei sale. Acesta mergea cu pas hotărât și îl conducea drept spre ținta
sa, pe care o socotise atâta vreme de neatins. Dar stăruința și norocul
sfârșiseră prin a răsturna toate piedicile.
― Aici e camera de lucru a regelui, îl vesti măcelarul.
Înainte de a elibera Egiptul de un tiran, Iker mai avea de împlinit un lucru
neînsemnat. Încă o dată, Iker se felicită pentru pregătirea de soldat pe care o
primise în provincia Oryx. Brațul său nu tremură când, cu talerul din
alabastru, îl lovi în moalele capului pe măcelar.
Ascuns printre legumele împrăștiate pe jos, se zărea pumnalul. Dacă ar fi
fost oprit la poartă și cercetat, cine s-ar fi gândit să scotocească în mâncare?
Scribul șterse arma și rămase apoi nemișcat în fața ușii. Trebuia să lase
deoparte orice slăbiciune, să nu aibă în minte decât răzbunarea, să nu creadă
că omoară o făptură omenească, ci un monstru.
Era nevoie de mișcări grabnice care să nu-i lase regelui niciun răgaz.
Când deschise ușa, o voce adâncă îl țintui locului.
― Intră, Iker. Te așteptam.
29.
Scăldată într-o lumina blândă pe care o răspândeau lămpi numeroase,
camera de lucru a monarhului era imensă. Așezat în poziție de scrib, cu un
papirus desfășurat pe genunchi, Sesostris îl fixa cu privirea pe Iker.
― Intră și închide ușa.
Uimit peste măsură, tânărul se supuse.
― Dacă vrei să mă ucizi, ai nevoie de altă armă.
Monarhul înfășură papirusul și se ridică în picioare.
Un uriaș se înălța acum în fața lui Iker.
― Crezi că poți lovi un faraon cu un pumnal mizer? Ia-l mai bine pe
acesta, pe care îl mânuiesc duhurile păzitoare ale celeilalte lumi.
Iker dădu drumul armei sale și, cu o mână tremurătoare, primi darul lui
Sesostris.
― Acum alege-ți calea: slujitor al lui Maat sau părtașul lui isefet, tovarăș
al lui Horus sau al lui Seth. Vrei să simți focul vieții care înnoiește și
preschimbă sau pe cel al morții în care ard ucigașii?
 Sesostris nu semăna cu tiranul pe care Iker îl ura. Nu avea nici urmă de
viclenie sau lașitate. Stătea acolo, la mai puțin de un metru de el, pradă
ușoară pentru atacatorul său care strângea între degete un obiect
înspăimântător ce i-ar fi putut lua viața.
― Hotărăște-te, Iker. Unele uși nu se deschid decât o singură dată.
― Luminăția Voastră, cum de îmi cunoașteți numele?
― Ai uitat că pașii noștri s-au încrucișat cândva, în timpul unei sărbători
a secerișului? I-am cerut unuia dintre credincioșii mei prieteni să nu te
scape din ochi.
Atunci, ieșind dintr-un ungher întunecos al încăperii, apăru Sekari.
Iker rămase înmărmurit.
― Tu… tu, cel condamnat la muncă silnică, tu, slujitorul meu care
matura și pregătea mâncarea!
― Slujba mea cere îndemânări de tot soiul. Nu ești ușor de urmărit, dar
merită osteneala. Am fost nevoit și să mă cațăr pe un zid și s-o înfricoșez
pe doamna Techat, ca să nu te oprească în provincia Oryx.
― Știi, știi totul despre întâlnirile mele cu Bina?
― Despre întâlniri, da, dar nu și despre ce ați vorbit. Dacă vei deveni un
supus devotat al faraonului, singurul chezaș al lui Maat, o să-i dezvălui
urzelile din Kahun. Sunt convins că Heremsaf, căruia îi datorezi ridicarea ta
la rangul de preot temporar al lui Anubis, a fost ucis. Te afli în mijlocul unei
uneltiri înspăimântătoare, Iker. Până acum, s-au folosit de tine. E vremea să
deschizi ochii.
Scribul simți că-l ia cu amețeli.
― Să ne așezăm, grăi monarhul. Sekari, paza ți se pare acum asigurată?
― Gărzile sunt la locurile lor. Iar meșterul măcelar are o durere de cap
zdravănă. Ca să nu facă plângere împotriva lui Iker, Sehotep îl va lămuri că
ucenicul său de-o zi nu este amestecat nicidecum în cele ce s-au petrecut
astă-seară.
Parcă i se luase o pânză de pe ochi. Aici, în inima palatului, în prezența
stăpânului Celor Două Regate, Iker începea să resimtă binefacerile unei
puteri luminoase.
Păcălit, prost, naiv… Câte greșeli săvârșise!
― Luminăția Voastră, eu…
― Lasă deoparte iertările și părerile de rău, Iker! Trebuia să-ți înfrunți
soarta potrivnică pentru a te căli. Trecutul îți aduce foloase numai dacă tragi
învățăminte din el. Singurul viitor care contează, pentru tine și pentru mine,
este cel al Egiptului. Și acum să trecem la lucrurile cu adevărat grave.
Mulțumită lui Sekari, am aflat câte ceva despre tine, dar îmi lipsesc încă
multe informații. Ce ți-a schimbat viața?
― Am fost răpit din Medamud, sătucul unde m-am născut. Eram
ucenicul unui scrib bătrân care m-a învățat să citesc și să scriu. M-au legat
de catargul unei corăbii mari, Fulgerul. După spusele căpitanului, trebuia
să-i servesc drept ofrandă zeului mării. Acești pirați plecaseră în căutarea
aurului din Punt.
― Căpitanul ți-a destăinuit la cine urma să ajungă acest aur?
― „Secret de stat”, doar atât mi-a spus.
― Care e numele căpitanului?
― Nu-l cunosc, Luminăția Voastră. Dar pe doi dintre corăbieri îi chemă
Ochi-de-Țestoasă și Cuțit-Tăios. Însă dovezile existenței lor au fost șterse
de peste tot.
― Deci zeul mării te-a cruțat.
― După furtuna izbucnită din senin, doar eu am rămas în viață și m-am
trezit pe o insulă încântătoare, Insula lui Ka, unde mi-a apărut în vis un
șarpe neînchipuit de mare, stăpânul pământului divin și al minunatei Țări
Punt! „Eu n-am putut să împiedic sfârșitul acestei lumi, mi-a zis, dar tu o
vei salva pe a ta?” Apoi insula s-a scufundat, niște corăbieri m-au scăpat de
la pieire, dar au pus mâna și pe lăzile cu parfumuri. Chiar dacă toate acestea
par de necrezut, vă jur că sunt pe de-a-ntregul adevărate!
― Nici nu mă îndoiesc, Iker.
― Salvatorii mei erau tot niște tâlhari care m-au aruncat în ghearele unui
fals soldat!
― Cel pe care a trebuit să-l omor în apropiere de Kahun, aminti Sekari.
― N-am încetat nicio clipă, Luminăția Voastră, să caut să înțeleg de ce
se abătuseră atâtea nenorociri asupra mea. Toate urmele duceau către un
singur vinovat: faraonul însuși. Mi-am închipuit că o corabie de 120 de coți
lungime precum Fulgerul nu putea aparține decât regelui, iar echipajul se
supunea poruncilor lui.
― Ai găsit vreo dovadă scrisă?
― Speram să dau peste ea în arhivele provinciei Iepurelui, dar, după cum
mi-a mărturisit Djehuty, înscrisurile documentele privitoare la Fulgerul au
fost distruse. Și cele din Kahun au avut aceeași soartă.
 ― Ai dreptate, Iker, o corabie de mărimea aceasta face parte din flota
regală.
Tânărul se înfioră. Dacă nu se înșelase în această privință, se găsea acum
în fața tiranului care era hotărât să-l omoare!
― Niciuna dintre corăbiile mele nu se numește Fulgerul, arătă Sesostris.
A fost construită pe ascuns. Mâine voi porunci să înceapă cercetări aspre în
legătură cu această nelegiuire, peste măsură de gravă. Fără nicio îndoială,
cel care se face vinovat de astfel de fapte l-a împuternicit pe falsul soldat să
te omoare, căci voia cu orice preț să te împiedice să rostești vreodată
adevărul. Când va prinde de veste că trăiești, vei fi în mare primejdie.
― Nu mă îndepărtez niciodată de Iker, zise Sekari.
― Ce ai mai aflat despre aurul din Punt? întrebă regele.
― Din nefericire, nimic. Dar păstrez în minte vorbele din Cartea lui
Kemit: „Scribul priceput ar putea fi salvat de mireasma lui Punt”. Aceasta
țară există cu adevărat?
― Cunoști ce s-a întâmplat cu regina turcoazelor pe care ai scos-o la
lumină din muntele lui Hathor?
― Nu, Luminăția Voastră. A încăput pe mâinile cetei de ucigași care au
distrus așezarea.
― Probabil niște cananeieni care au stârnit și răzmerița din Sichem. Dar
generalul Nesmontu a readus liniștea și ordinea, și acum veghează asupra
orașului. Însă va veni ziua când vom simți lipsa acestei pietre.
Sekari simți că se anunța o nouă însărcinare pentru el. În ce direcție
aveau să-l mai poarte pașii de data aceasta?
― La Kahun, continuă Iker, un bătrân tâmplar mi-a povestit despre un
cufăr din lemn de salcâm trebuincios unei lungi călătorii. M-am întrebat
dacă nu cumva pirații aveau de gând să ascundă în el aurul din Punt. Dar
meșterul a murit fără să apuce să-mi spună numele cumpărătorului.
Sesostris se întoarse spre Sekari. Dintr-o privire, acesta îi dădu de înțeles
că nu știa mai multe.
― Și acum, Iker, îi ceru monarhul, nu-mi ascunde nimic din urzelile tale
de la Kahun.
Vorbind, tânărul scrib se condamna la moarte. Dar îi datora sinceritate
deplină faraonului pe care îl bănuise pe nedrept.
― O tânără asiatică m-a convins că sunteți un tiran sângeros, nesimțitor
la suferințele egiptenilor sau ale străinilor pe care îi asupriți. Gândurile sale
semănau cu ale mele și m-am lăsat vrăjit, plănuind să mă răzbun omorându-
vă și să redau, în același timp, poporului libertatea.
― Tu, un preot al lui Anubis, să săvârșești un omor?
Iker își privi mâinile.
― Am încercat să mă împac cu acest gând, iar în aceste clipe m-am trezit
dintr-un vis urât, ce părea fără sfârșit. Recunosc că am uneltit împotriva
voastră și aceasta e o greșeală de neiertat, înainte să fiu prins în cursă,
singura mea dorință era să devin un scrib iscusit. Apoi, după ce am trecut
prin toate aceste întâmplări pe care nu le înțelegeam, mi-am pierdut
judecata. Nimic nu-mi îndreptățește orbirea.
― Această asiatică tânără conduce o trupă de luptători?
― La început, m-a mințit dându-se drept o biată servitoare care nu era
lăsată să învețe să scrie și să citească. De fapt, Bina vrea să pună stăpânire
pe Kahun cu ajutorul altor asiatici care au izbutit să se strecoare în oraș.
Când am băgat de seamă că am fost păcălit, am rupt orice legătură cu ei și
am hotărât să trec de unul singur la fapte.
― Unul dintre tovarășii lor te aștepta la Memphis?
― Nu, Luminăția Voastră. Socoteam că e peste putință să intru în palat,
dar împrejurările m-au ajutat.
― Adică bătrânul binevoitor întâlnit pe corabie, templul lui Ptah,
meșterul măcelar, boala ucenicului său, îi desluși Sekari regelui.
― Știi… Știi tot?
― Îți reamintesc că faraonul mi-a poruncit să nu te scap din ochi.
― Dar… de ce m-ai lăsat să pătrund aici?
― Aceasta a fost voia Luminăției Sale.
Din nou, Iker încercă o senzație de amețeală.
― În seara aceasta, îl lămuri Sekari, n-ai fost singura primejdie.
Folosindu-se de o alarmă falsă care a dat peste cap schimbarea gărzilor, doi
bărbați s-au furișat în palat. Nu erau complici, căci unul l-a omorât pe cel
cu pieptul acoperit de cicatrice. Eu m-am îngrijit doar de învingător. După
felul în care s-a luptat, sunt sigur că s-a pregătit îndelung. După părerea
mea, e vorba de un sirian și un libian. Aș fi preferat să-i prindem vii ca să
dăm de urma căpeteniilor lor. Iar acum, dacă regele îmi îngăduie, aș vrea să
mă retrag. Venirea mea aici trebuie să rămână tainică.
Sesostris încuviință.
 Iker nu se îndoia că monarhul avea să-l condamne, poruncindu-i să-și
înfigă în inimă cuțitul duhului păzitor. Încercarea de a-l omorî pe rege
merita această pedeapsă.
― Ascunde arma aceasta sub veșmintele tale, îi ceru Sesostris.
Apoi apucând pumnalul pe care Iker intenționase să-l folosească, îl
frânse dintr-o mișcare. După aceea, deschise ușa în fața căreia stăteau un
ofițer și vreo zece soldați.
― Luminăția Voastră, tocmai am găsit leșurile a doi necunoscuți și pe
mai-marele măcelarilor zăcând pe jos. De îndată ce-și va reveni în simțiri, o
să-l luăm la întrebări și…
― Meșterul e nevinovat. Conduceți-l înaintea Purtătorului sigiliului
regal Sehotep. Cât despre morți, străduiți-vă să le aflați numele.
― Gărzile au fost dublate, Luminăția Voastră, și nimeni nu e lăsat să se
apropie de palat. Începând de mâine, îi vom cerceta la sânge pe slujitori.
― Nu crezi că e prea târziu? Să fie respectate din nou rânduielile lui
Sobek.
Ofițerul îl privea cu mirare pe Iker. Ce căuta aici ucenicul mai-marelui
măcelarilor?
Regele străbătu coridorul și-i arăta tânărului scrib o încăpere.
― În noaptea aceasta te vei odihni aici, Iker.
30.
Iker nu dormea.
Întins într-un pat din lemn de sicomor, retrăia fiecare clipă a acestei nopți
de necrezut, în cursul căreia atâtea văluri fuseseră sfâșiate.
Tânărul scrib plutea între două lumi, cea a închipuirilor sale prostești și
cea a realității care urma să-l strivească dimineață. Chiar dacă i s-ar fi ivit
prilejul să fugă, nu voia să profite de el, căci își merita pedeapsa. Poate că
regele avea de gând să facă din el o pildă. Singurul supraviețuitor dintre cei
trei ucigași care pătrunseseră în același timp în palat trebuia de asemenea
să piară.
Ce se mai veselise Bina bătându-și joc de el! Singura bucurie a scribului
era că nu cedase farmecelor ei. Mulțumită amintirii tinerei preotese, nu-i
oferise asiaticei și plăcerea aceasta.
Zorile se iviră.
În templu, faraonul celebra primul ritual al zilei.
 Iker se spălă în sala de baie alăturată odăii sale, apoi își rase fața cu niște
unelte demne de un prinț. Dar cum să se desfete acum cu toată această
bogăție din jur când știa că-și trăiește ultimele ore? Cel puțin, înainte de a
dispărea pentru totdeauna îl întâlnise pe faraon și-și recunoscuse greșelile.
Datorită regelui, Egiptul nu va părăsi calea lui Maat.
Deodată se auziră bătăi în ușă.
― Deschideți! Gărzile!
Împăcat cu soarta, Iker se supuse.
Un alt ofițer, îmbrăcat în uniformă, îl salută pe tânărul scrib.
― Luminăția Sa vă așteaptă. Urmați-mă!
Iker porni după el fără să șovăie.
Văzând lumina puternică ce inundase coridoarele, îi veniră în minte
câteva cuvinte dintr-o scriere veche: „Palatul este asemenea orizontului.
Faraonul se înalță din el și se întoarce tot acolo, precum soarele”.
Ofițerul îl conduse pe Iker într-o încăpere mare, cu ferestre numeroase, în
care monarhul lua masa de dimineață alcătuită din lapte, miere și tot soiul
de pâini.
― Așază-te, Iker, și gustă din bucatele acestea! Ai nevoie de Ka pentru a
înfrunta ziua de azi.
Era peste putință să înduri, chiar și pentru scurtă vreme, privirea
faraonului fără să simți ca te lasă puterile. Alături de vocea sa gravă și
statura sa impunătoare, te făcea să te crezi mic și neînsemnat.
Dar de ce Iker avea parte de privilegiul de a mânca alături de rege, în loc
să zacă în temniță?
― Caut un om cu inima curată, îi dezvălui Sesostris, un om în stare să
vadă, să priceapă și să-și umple spiritul cu gânduri drepte, un om dibaci,
isteț, reținut, cu vorba măsurată, un om care să știe să-și lase deoparte frica
și să caute adevărul cu prețul vieții sale. Oare ești omul acesta, Iker?
― Mi-ar fi plăcut să fiu, Luminăția Voastră, dar…
― Credeai că lupți pentru Maat în timp ce potrivnicul ei, isefet, se
folosea de tine. Totuși, dorințele tale erau pure. Ce poate fi mai măreț decât
să scapi țara de un tiran? Și ai făptuit încă o ispravă: te-ai eliberat din laț și
ți-ai recunoscut pe de-a-ntregul greșelile.
― Luminăția Voastră, mi se cuvine…
― Ți se cuvine o sarcină la înălțimea dorințelor tale. Te întreb pentru
ultima oară: vrei sa fii omul despre care ți-am vorbit?
 Iker se plecă înaintea faraonului.
― Am să mă străduiesc din răsputeri, Luminăția Voastră.
― Dacă voința ta își păstrează tăria, vei izbândi să duci la capăt
însărcinări primejdioase. Vrei să devii scriitor, nu-i așa? Atunci cinstește-i
pe strămoșii tăi, căci o să ai mare nevoie de ajutorul lor.
La ieșirea din palat, o mare surpriză îl aștepta pe Iker: Vânt-de-
Miazănoapte, cu ochii strălucitori și urechile ciulite, purtând uneltele de
scrib ale tânărului.
Iker îl mângâie îndelung, iar animalul părea să trăiască și el bucuria
revederii. Apoi Vânt-de-Miazănoapte îl urmă țanțoș pe stăpânul său și pe
faraon, însoțit de o trupă de arcași.
Vrăjit, Iker descoperi imensul ținut sacru de la Saqqara, străjuit de
piramida în trepte a faraonului Djeser, uriașă scară înălțată spre cer.
Regele pătrunse într-un locaș de veci, înăuntrul căruia se găseau tăiate în
piatră figurile câtorva scribi de seama.
― Ascultă vorbele celor din vechime, Iker, culege învățătura lor și
citește-le cărțile! Omul dispare, trupul său devine țărână. Dar scrierile
îngăduie ființei să dăinuie. Niciunul dintre noi nu e mai presus de cel care
știe să transmită prin scris un gând însemnat, căci scrisul are mare putere.
Așezat în poziția scribului, în fața peretelui sculptat, Iker însemna
cuvintele regelui.
― Scribii plini de înțelepciune nu s-au îngrijit deloc să lase după ei
urmași muritori, copii în carne și oase care să le păstreze numele.
Dimpotrivă, moștenitorii lor sunt cărțile și învățăturile. Scrierile lor sunt
preoți în slujba lui Ka, tăblițele, fiii lor mult iubiți, iar formulele, piramida.
Puterea lor fermecată îi atinge pe cei care citesc. Dacă vrei ca soarta să-ți
fie prielnică, Iker, rămâi tăcut și retras, ocolește trăncăneala fără rost. Mai
ales nu deveni un mâncăcios și nu te lăsa pradă slăbiciunilor pântecelui.
Lacomul și nesătulul aleargă spre pierzanie. Focul cel clocotitor îi distruge.
Cel care dă dovadă de cumpătare caută locurile în care domnește armonia.
El seamănă cu arborele ce crește tihnit în grădină, înverzește și face fructe
nespus de gustoase. Umbra lui e binefăcătoare și își sfârșește zilele în
paradis. Înțeleptul pătrunde înțelesurile scrierilor vechi, le dezleagă tainele,
își stăvilește simțămintele și se întrece pe sine. Cât despre cel care, pe
acest pământ, izbutește să cunoască formulele preschimbării în lumină, va
ieși la lumina zilei sub orice chip dorește și se va întoarce la locul pe care-l
merită.
Scriind, Iker trăia clipe de o fericire orbitoare. Își amintea vorbele
generalului Sepi, despre înzestrările necesare unui scrib dornic să atingă
înălțimile creației: ascultarea, înțelegerea și stăpânirea focurilor. Azi, în
dimineața aceasta fără seamăn, primea învățătura de la însuși faraonul
Egiptului.
― Ținta înțeleptului, continuă Sesostris, este să ajungă la desăvârșirea pe
care hieroglifele o înfățișează prin masa de ofrandă, hotep, care mai
înseamnă și „apus de soare”, clipa aceea minunată când o lucrare se încheie
înaintea unei noi călătorii. Ne găsim încă departe de acea seninătate, Iker, și
va trebui să părăsim pacea acestui locaș de veci ca să înfruntăm
înfricoșătoarea lume de afară.
Strângându-și uneltele, Iker se gândea la prevestirea rostită de căpitanul
Fulgerului: „Destinul tău e să ajungi ofrandă”. Prizonierul scăpase de zeul
mării, dar oare nu-l pândeau alte încercări, încă și mai cumplite?
Regele și scribul făcură câțiva pași prin deșert.
― Egiptul se află în primejdie de moarte, grăi Sesostris. Moștenirea sa
spirituală e pe cale să piară, iar misterele lui Osiris nu vor mai fi celebrate.
O vrajă a fost aruncată asupra Arborelui vieții, salcâmul din Abydos. Până
acum n-am putut decât să oprim răspândirea răului și două ramuri chiar au
înverzit. Dar acest rezultat nu e decât vremelnic. Știm că trebuie să găsim
aurul tămăduitor, căci doar el poate salva salcâmul. De aceea l-am trimis pe
generalul Sepi în căutarea lui.
― Învățătorul meu?
― Un mare scrib este și un om al faptelor. În ciuda strădaniilor noastre,
n-am izbutit să aflăm cine e criminalul care mânuiește forța lui Seth
împotriva Arborelui lui Osiris. Hotărât să nimicească Egiptul, acest demon
al întunericului se dovedește a fi un dușman de temut și iscusit.
― Să fie oare mai-marele Binei și al celui care, noaptea trecută, a trimis
doi ucigași ca sa vă omoare?
― Acestea sunt întrebările la care trebuie să găsim răspunsuri fără
întârziere. Neîndoielnic, și alte întâmplări grave precum moartea lui Rudi și
tulburările din Canaan sunt tot nelegiuiri ale aceluiași demon. Ai auzit
vorbindu-se de Prevestitor?
― Nu, Luminăția Voastră.
 ― Răzvrătitul acesta i-a îndemnat pe locuitorii din Sichem să se răscoale.
Iar focul pare departe de a fi stins. Mulțumită noii noastre armate, generalul
Nesmontu reușește să păstreze ordinea, dar mă tem de micile trupe de
luptători din umbră, bine pregătiți și greu de descoperit. Multă vreme, am
crezut că acest om al întunericului este unul dintre guvernatorii provinciilor,
dar acum îi bănuim pe cananeieni sau pe tâlharii nisipurilor. Cei din urmă
nu se gândesc decât să prade caravanele și atacurile lor nu pot fi prevăzute.
Totuși, trebuie să împuținăm stricăciunile pe care le fac și să aflăm printre
ei una sau mai multe căpetenii care stăpânesc focul lui Seth.
Iker aștepta să-i fie încredințată o misiune precisă și primejdioasă.
De aceea hotărârea lui Sesostris îl lovi ca un fulger.
― Te numesc scrib regal, în slujba directă a faraonului. Acest rang îți va
îngădui să te numeri printre curtenii mei de vază.
*
Memphisul clocotea de zvonuri nebunești, care se băteau cap în cap. Unii
pretindeau că regele fusese ucis de către un ucenic măcelar, alții că o trupă
de cananeieni atacase palatul și că multe cete înarmate continuau încă să se
lupte cu gărzile înăuntrul palatului, ba chiar în camerele monarhului.
Fu nevoie ca Sesostris să apară în piața situată în fața templului lui Ptah,
însoțit de Iker, ca bârfele să se potolească. Nu numai că regele era bine
sănătos, dar celebră el însuși ritualul de la amiază, ajutat de proaspătul scrib
regal.
Cu țeasta bandajată, meșterul măcelar se bucură să-l vadă ajuns la o
demnitate așa înaltă pe ucenicul său de-o zi. Convins că fusese lovit de
către unul dintre ucigașii care încercaseră să pătrundă în odaia faraonului,
simțea chiar mândrie în legătură cu numirea lui Iker. Tânărul sărise în
ajutorul faraonului, care îi răsplătise apoi curajul.
Mulțimea gărzilor și sosirea Purtătorului sigiliului regal Sehotep și a
Marelui Trezorier Senankh îi încredința pe toți cei de față că un fapt
neobișnuit urma să se petreacă. O grămadă de curioși și de gură-cască se
înghesuiră la intrarea în templu, cu speranța să prindă primii vestea cea
mare.
Când își făcu apariția și vizirul, nimeni nu se mai îndoi că din clipă în
clipă vor afla noutatea. În curtea cea largă, neacoperită, preoții permanenți,
temporari și slujbașii de tot soiul se întrebau despre ce avea să grăiască
faraonul. Dar oare scăpase într-adevăr neatins? Și ce pedepse va porunci?
Fără îndoială că va înăspri supravegherea Canaanului, poate chiar și a
Memphisului, fără să uite de soldații și de gărzile care n-au fost în stare să-i
asigure paza. În sfârșit, vinovații fuseseră găsiți și arestați?
Când Sesostris ieși din sanctuar, toate privirile se întoarseră spre uriașul
care purta coroana dublă simbolizând unirea Egiptului de Sus și a Egiptului
de Jos.
Pe trupul lui nu se zărea nicio rană, iar pe chip ― niciun semn de
slăbiciune.
― Scribul Iker să vină lângă mine.
Șovăind, tânărul înaintă câțiva pași, apoi îngenunche.
― Vizirul Khnum-Hotep să-l ridice.
Vizirul îi întinse scribului mâna, surprins să-l revadă în asemenea
împrejurări.
― Îl numesc pe Iker pupil unic al palatului, rosti faraonul. Va primi
rangul de Fiu regal.
Apoi Sesostris străbătu curtea, urmat de vizir și de Iker.
Cuvintele monarhului îi lăsară muți de uimire pe cei prezenți. Unuia
dintre ei aproape că i se făcu rău. Lui Medes, Secretarul Casei Regelui, nu-i
venea să-și creadă ochilor și urechilor. Nu putea fi vorba tocmai de Iker,
micul scrib răpit la Medamud ca să servească drept ofrandă zeilor! Cum
izbutise acest copilandru fără familie, de a cărui existență nu știau decât
vreo câțiva țărani amărâți, să supraviețuiască și să apuce pe un drum care-l
dusese până la faraon? Unul dintre oamenii de încredere ai lui Medes, falsul
soldat acum dispărut, îi jurase totuși că Iker era mort!
Ce-ar fi putut să-i povestească regelui? Despre răpire, despre călătoria
spre Punt și naufragiul corăbiei, despre atacurile și rătăcirile de care
avusese parte. Nimic însemnat, căci scribul nu îl cunoștea pe Medes și nu
avea nicio dovadă care să-i trezească bănuieli.
Iker, o biată făptură sortită pieirii, era acum Fiu regal! Ca să risipească
acest vis urât, lui Medes nu-i rămânea decât o singură cale: să-l distrugă pe
Iker prin orice mijloace.
31.
Vizirul nu avea să-i dea nicio veste bună regelui. Mai întâi, cercetările
legate de cei doi atacatori nu dăduseră roade. Niciunul dintre soldații sau
gărzile însărcinate cu paza palatului nu-i cunoștea și, cum nu se puteau
folosi de Sobek ca să scotocească prin locurile cu faimă proastă ale
Memphisului, probabil că nu aveau să afle niciodată de unde veneau
criminalii. Apoi, căutarea urmelor Fulgerului nu dusese nicăieri. Nicio
corabie cu acest nume nu fusese construită la Memphis.
― Totuși, a fost nevoie de lemn, de tâmplari, de un echipaj.
Documentele au fost măsluite, nu încape îndoială, îi atrase atenția Sesostris
vizirului. Toate acestea nu puteau trece pe de-a-ntregul nebăgate în seamă.
― Încă o dată mărturisesc că simțim din greu lipsa lui Sobek Păzitorul.
Dar a luat apărarea oamenilor săi știindu-i vinovați, ceea ce este o faptă
gravă. Dacă nu-l înlăturam din slujbă, aș fi trădat însărcinarea pe care mi-
ați încredințat-o.
― Știu și nu te dojenesc din această pricină, Khnum-Hotep.
― Două presupuneri mi-au venit acum în minte. Fulgerul a fost făurit fie
la malul mării, în mare taină, și noi nu-i vom da niciodată de urmă, fie într-
un șantier egiptean, pe ascuns, și atunci cu siguranță a rămas vreo dovadă.
Regele îi chemă pe Iker și pe Sekari.
― Luminăția Voastră, zise cel din urmă, am dat de un fir tot hoinărind
prin port. Unul dintre muncitori, căruia i l-am descris pe Cicatrice, l-a
recunoscut a fi un libian de care fratele său avea grijă. Era iute la mânie și
nu s-ar fi dat înapoi de la nimic. De aceea, îl lăsau să lucreze alături de ei.
― Și fratele?
― A dispărut. Casa lui e goală.
― Deci, firul s-a rupt, zise cu părere de rău vizirul.
Monarhul se întoarse către fiul său adoptiv.
― După părerea ta, corăbierii de pe Fulgerul erau egipteni?
― Fără umbră de îndoială, Luminăția Voastră.
― Gândește-te bine, Iker! N-ai auzit de la niciunul vreo vorbă, oricare ar
fi ea, despre construcția acestei corăbii?
― După spusele unui tâmplar din Kahun, Rindea, unele părți ale corăbiei
au fost modelate la Fayyum. Dar n-am avut timp să urmez calea aceasta.
― Negreșit, cea bună, își dădu cu părerea Sekari. Plec fără întârziere
într-acolo.
― Așteaptă puțin! îi ceru monarhul. Iar tu, Iker, însoțește-l pe vizir până
în camera sa de lucru. O să-ți arate care sunt îndatoririle unui scrib regal.
Khnum-Hotep și fiul adoptiv al lui Sesostris se retraseră.
― Cercul de aur din Abydos îmi lipsește mult, se plânse Sekari și mi-ar
plăcea să-mi împrospătez forțele acolo. Dar, din păcate, ceva îmi spune că
nu acesta e lucrul cel mai grabnic.
― Și mie mi-ar plăcea să ne strângem toți pe pământul lui Osiris. Dar
atâta vreme cât Egiptul se găsește într-o primejdie atât de mare, dorințele
noastre trebuie înfrânate. Totuși, dacă te simți atât de slăbit, voi face
pregătirile trebuincioase.
― Sunt încă în putere, Luminăția Voastră.
― Nu-ți asumi prea multe riscuri, Sekari?
― Nesmontu și Sepi mi-au dat cea mai bună învățătură.
― Felul în care Sobek a fost prins în capcană mă neliniștește. Asta arată
că există un grup bine organizat, a cărui căpetenie știe să întoarcă împotriva
noastră chiar dreptatea pe care noi vrem s-o înfăptuim. Nefericitul se zbate
ca o fiară în cușcă, fără a-și putea dovedi nevinovăția. Du-te să-i vorbești,
Sekari, și încearcă să afli un mijloc ca să reîncepem cercetările.
*
Pătrunzând în aripa palatului rezervată odăilor de lucru ale vizirului,
Khnum-Hotep și Iker își încrucișară pașii cu cei ai lui Medes.
― Sunt încântat să-l întâlnesc pe cel despre care vorbește toată lumea,
zise Medes, prietenos. Hotărârea Luminăției Sale dă de înțeles că sunteți
înzestrat cu o mulțime de calități fără seamăn. Îngăduiți-mi să vă felicit,
Iker. Vă urez să aveți parte de o primire călduroasă la curtea din Memphis.
Tânărul se înclină scurt.
― Ți-l prezint pe Medes, Secretarul Casei Regelui, zise Khnum-Hotep.
Este unul dintre cei mai de vază demnitari ai statului, însărcinat să
întocmească decretele faraonului și să le răspândească în tot regatul. Și-și
îndeplinește fără cusur îndatoririle.
― Aceste laude îmi merg drept la inima, dar știu că trebuie să arăt în
fiecare zi că le merit și că nicio greșeală nu-mi va fi iertată.
― Bine zis, recunoscu vizirul.
― Dacă-i pot fi de folos cu ceva Fiului regal, să nu întârzie să-mi ceară
ajutorul. Acum sunt, din nefericire, tare grăbit căci unul dintre oamenii mei
este bolnav și vreau să-i găsesc un înlocuitor. Vă rog să mă iertați.
Iker și gazda sa urcară pe o terasă, de unde admirară centrul orașului.
Sub razele soarelui, clădirile și templele păreau la adăpost de nenorocire și
dezordine.
― Nu ți-ai pierdut timpul în provincia Oryx, aprecie Khnum-Hotep, și
nu-mi pare rău că te-am instruit după metodele mele. Pe atunci te socoteam
chiar un posibil urmaș al meu căci îi îndepărtasem pe fiii mei, niște
neisprăviți care n-ar fi fost în stare să conducă. Apoi s-a ivit acest rege, care
este cu adevărat un faraon. El m-a învățat să nu-mi pese de mine însumi, de
mândria și amăgirile mele, și m-a făcut să le plătesc scump numindu-mă
vizir.
Vocea răsunătoare a lui Khnum-Hotep îl surprinse pe Iker.
― Stăpâneam micile mele teritorii ca un adevărat monarh și acum iată-
mă în slujba poporului fără o singură zi de o odihnă! Cine putea să-și
închipuie așa ceva, dacă nu Sesostris? Supune-i-te, Iker, venerează-l și
arată-i-te credincios căci el e chezașul lui Maat și brațul care aduce lumina.
Doar el înfruntă fără să tremure forțele întunericului. În caz de înfrângere,
lumea noastră va dispărea. Dar, de vreme ce faraonul te-a înștiințat, cunoști
gravitatea lucrurilor.
― Sunt gata să fac tot ce-mi cereți.
― În mod obișnuit, un scrib regal este un administrator neobosit al
bogățiilor regatului. Dar tu nu te aștepta c-ai să te plimbi țanțoș în fruntea
unui alai de slujbași. Regele te-a sortit altor sarcini. Mi-a cerut să te previn
asupra nenumăratelor primejdii care te pasc aici, la curte. Din partea
apropiaților lui Sesostris, adică generalii Nesmontu și Sepi, Purtătorul
sigiliului regal Sehotep și Marele Trezorier Senankh, n-ai de ce te teme.
Sunt pe de-a-ntregul devotați Luminăției Sale.
― Medes nu aparține Casei Regelui?
― Va face parte din ea mai devreme sau mai târziu, dacă o să rămână la
fel de vrednic și de priceput. Dar e vorba de toți ceilalți: demnitari
invidioși, curteni dezamăgiți și lacomi! Ridicarea ta neașteptată la un rang
atât de înalt va stârni o ură pe care n-o cunoști încă. Zeci de neisprăviți au
jurat deja să te ducă la pierzanie și vor face asta cu mare băgare de seamă
ca să nu atragă asupra lor fulgerele de mânie ale lui Sesostris. Din fericire,
Sekari veghează asupra ta. Vei locui în palat și vei fi păzit zi și noapte. Dat
fiind că te cunosc, sunt sigur că abia aștepți să-ți începi lucrul în biblioteca
aceea mare.
― Mă cunoașteți bine, recunoscu Iker zâmbind.
― Nu uita de chemarea ta de a deveni scriitor! Fără transmiterea
cuvintelor puterii, nu vom putea asigura prezența aici, pe pământ, a lui
Maat.
*
 Sobek Păzitorul clocotea de furie. Dacă n-ar fi fost izgonit și dacă paza
rânduită de el ar fi fost păstrată, faraonul n-ar fi fost victima unui atac
întreit!
Nevoit să-și părăsească locuința și cazarma unde îi antrena pe membrii
gărzii personale a regelui, acum împrăștiați care-ncotro, trăia retras într-o
casă micuță pe care o supravegheau permanent doi soldați care refuzau să-i
vorbească.
Despre cele petrecute aflase de la femeia care-i făcea curat și de aceea nu
putea deosebi bârfele de adevăruri.
Când un tânăr cumsecade și vesel i se înfățișă, Sobek se întrebă oare ce
capcană i se mai întindea.
― Mă numesc Sekari și am venit la tine în taină.
― Cine te-a trimis?
― Faraonul.
Sobek rânji.
― El nu vrea nici măcar să mă primească!
― Judecata se apropie și nu poate să stea de vorbă cu principalul învinuit
căci ar fi socotit părtinitor și ți-ar grăbi astfel căderea.
Fosta căpeteniilor a tuturor gărzilor din regat clătină din cap.
― Să zicem că așa e… Dar vizirul are cunoștință de prezența ta aici?
― Nicidecum!
― Cei doi temniceri ai mei nu vor întârzia să-i dea de știre!
― Cu siguranță că nu, tocmai au fost schimbați. Cei care le-au luat locul
au slujit sub ordinele tale și sunt de partea ta.
Sobek se aplecă peste fereastră și pricepu că Sekari nu mințea.
― Înseamnă că ești cu adevărat trimisul regelui! Care e rostul tău, mai
precis?
― Să mă supun faraonului.
― Și ce ți-a poruncit?
― Este convins de nevinovăția sa, dar nu are cum să încalce legea. Iar
dovezile sunt strivitoare.
― Khnum-Hotep îmi vrea capul, ăsta-i adevărul!
― Te înșeli. Nu a avut încotro.
― Vor să mă distrugă, iar vinovatul se ascunde în umbră.
― Pentru ca totul să fie limpede între noi, zise Sekari grav, răspunde-mi
o dată pentru totdeauna la o singură întrebare: îi acoperi pe oamenii tăi care
au săvârșit nelegiuiri?
― Deloc! Dacă printre gărzile mele ar fi existat și oi râioase le-aș fi
găsit! Crede-mă!
Sinceritatea lui Sobek era izbitoare.
― Deci, regele are dreptate: ești victima unor uneltiri. Am să i-o spun și
vizirului.
― Și cu ce schimbă asta lucrurile?
― Tu ești închis aici, eu însă nu. Așa că, dă-mi o urmă ca să încep
cercetările!
― Din păcate, n-am niciuna! A fost numită o nouă căpetenie a tuturor
gărzilor regatului?
― Nu, munca ta o îndeplinesc acum mai mulți ofițeri a căror pricepere
lasă de dorit.
― O să se sfâșie între ei, iar paza faraonului n-are să mai fie asigurată!
Ce s-a petrecut, de fapt, la palat?
― Un muncitor libian din port și un luptător necunoscut s-au strecurat
înăuntru. Amândoi au fost omorâți, dar n-avem nicio dovadă care să ne
îngăduie să aflăm cine i-a plătit. Tot ce știm este că nu se cunoșteau unul pe
altul. Altfel spus, două grupuri diferite voiau să-l ucidă pe Sesostris.
― Libieni, sirieni, cananeieni… Printre lepădăturile astea trebuie căutat.
Femeia care-mi face curat mi-a pomenit de trei atacatori.
Sekari zâmbi:
― Situația lui Iker este deosebită, căci niște ticăloși au încercat să se
folosească de el, îndemnându-l să creadă că uciderea faraonului e o faptă
dreaptă. Dar, surprins de firea neobișnuită a acestui tânăr în timpul unei
sărbători a secerișului, Luminăția Sa mi-a poruncit să-l urmăresc pas cu
pas. În felul acesta am aflat multe lucruri demne de toată atenția. Am
descoperit o trupă de luptători asiatici la Kahun și i-am salvat viața acestui
băiat pe care un fals soldat fusese însărcinat să-l omoare.
Chipul lui Sobek se înăspri.
― Ai încredere deplină în acest Iker?
― Regele l-a numit pupil unic al palatului și Fiu regal.
― Și dacă doar se preface?
― Când ai să-l cunoști mai bine, vei vedea că Iker a înțeles pricina
rătăcirilor sale și că acum e gata să-și dea viața pentru faraon.
Sobek părea copleșit de ciudă și descurajare.
 ― Dacă vizirul mă trimite în minele de aramă, n-o să cunosc decât
tâlhari.
― De vreme ce ești nevinovat, nu te lăsa pradă gândurilor negre!
― Voi li judecat, împrejurările îmi sunt potrivnice și nu zăresc nicio
portiță de scăpare. Dușmanii mei se numără cu zecile, iar cel care m-a
doborât rămâne, pe mai departe, ascuns.
― Te-ai certat cu vreun demnitar în ultima vreme?
― Cu o mulțime! Inimile acestea sensibile nu suportă să audă vorbindu-
se de pedepse. Vor să se bucure de pază, dar fără să aibă gărzi prin preajmă.
― Bănuiești pe cineva?
― Toată curtea! Am întors faptele pe toate părțile în mintea mea, dar în
zadar! Am sfârșit prin a crede că vizirul a vrut să mă îndepărteze ca să-l
pună pe rege în primejdie.
― Îți repet, Khnum-Hotep este un slujitor credincios faraonului.
Sobek se prăbuși, neputincios, pe un scaun.
― Am să mă îngrijesc de toate, îl încuraja Sekari, și am să te scot din
necazul ăsta.
Părăsindu-l pe Sobek, Sekari avu puternicul sentiment că viitorul avea să
fie mai bun.
32.
Înveșmântat într-o superbă tunică albă din pânză de in, purtând pe cap o
perucă rituală, pupilul unic Iker îl însoțea pe rege la sărbătoarea zeiței
Useret, Cea Puternică, pe care o celebrau preotesele lui Hathor sub
conducerea reginei.
Tânărul se mișca de parcă trăia un vis fără sfârșit. El, săteanul modest,
hărăzit muncii de scrib în slujba celor care nu știau să scrie și să citească,
pășea acum alături de stăpânul Celor Două Regate sub privirile pline de
admirație și de invidie ale demnitarilor de la curte.
Bineînțeles, soarta nu-i acorda decât un scurt răgaz. Așa că se bucura din
plin de orele acestea înălțătoare, îndeplinindu-și sarcinile cu o simplitate
dezarmantă pentru ochii privitorilor. Multora le-ar fi plăcut să-și bată joc de
el, tratându-l ca pe un țăran necioplit, dar Iker avea aerul unui scrib regal
crescut la palat! De aceea începu să se zvonească pe ici pe colo că acest
băiat nu putea fi decât un fiu adevărat al lui Sesostris, a cărui existență,
regele, din motive tainice, o ținuse ascunsă până acum.
 La rândul său, Iker aștepta acea misiune pe care monarhul nu avea să
întârzie să i-o încredințeze. Misiune fără îndoială primejdioasă în care poate
avea să-și piardă chiar viața. Prin urmare, cu riscul de a-l nemulțumi pe
faraon, fiul său adoptiv încercă să risipească nelămuririle care-l chinuiau.
― Luminăția Voastră, Cercul de aur din Abydos mai există?
― Cine ți-a vorbit de el?
― În timpul unui ritual de reînnoire al fostului guvernator de provincie
Djehuty, am văzut lumina țâșnind din două vase. Generalul Sepi a rostit
aceste vorbe: „Tu care voiai să cunoști Cercul de aur din Abydos, privește-i
puterea”. Și Sekari pare să știe ceva despre el.
― Cercul de aur izvorăște din Osiris. Când faci parte din el, nu-ți mai
aparții ție însuți, căci atunci contează doar sarcina încredințată fiecăruia
dintre membrii lui. Treaba lor nu e nici să predice, nici să impună adevăruri,
ci să respecte în faptele lor dreapta judecată.
Faraonul se așeză sub un umbrar, iar Iker luă loc la dreapta lui.
― Ai fost inițiat în primele mistere ale lui Anubis. Ce știi despre puterea
divină?
― Unic este zeul ascuns, mai îndepărtat decât însuși cerul, prea misterios
pentru ca gloria lui să fie dezvăluită, prea mare pentru a putea fi înțeles,
răspunse tânărul. Dacă îi rostești numele secret cazi îndată la pământ mort
de frică!
― O teamă bine venită, fu de părere regele, dar care nu e de ajuns pentru
a atinge Cercul de aur din Abydos. Ai privit cu atenție mijlocul cerului?
― Seth domnește acolo asupra stelelor nepieritoare.
― Cosmosul este trupul Marelui Zeu, iar sufletul său este energia care-i
dă viață. Seth se mărginește doar la o parte a acestui cosmos, forța sa se
vădește prin fulgere, trăsnete, furtuni și vijelii. Dar Osiris este universul
întreg, străbătut de puteri creatoare atât de numeroase și de felurite încât
mintea omului nu le poate cuprinde. Când ele se strâng la un loc, nasc un
mănunchi de raze de o energie nemărginită. Atunci apare ceea ce noi
numim o divinitate. Actul creator este Unu. Devenind Doi, el împlinește o
căsătorie care pare altminteri cu neputință. Apoi se dezvăluie sub forma lui
Trei, înainte de a se preschimba în milioane, rămânând, în același timp,
Unu.
― De ce, printre hieroglife, un catarg cu o flamură în vânt, dar legată cu
grijă, reprezintă divinitatea?
 ― Pentru că ea se răspândește în aerul luminos, cu ajutorul suflului lumii
de dincolo. Ea se întrupează într-un ax care trebuie protejat, a cărui flamură,
asemenea mumiei, susține trupul de lumină. Egiptul întreg este locașul iubit
de divinități. Poți să le întâlnești în temple, în capelele umile sau în timpul
sărbătorilor. Învață să-ți dai seama de adevăratul lor chip și de felul în care
ele țes armonia universului. Și toate părțile acestui întreg se adună laolaltă
pentru că Osiris rămâne pur și fără pată, căci el nu se amestecă nici cu
dezordinea, nici cu nenorocirile stârnite de oameni. Misterele sale se
păstrează pretutindeni.
Lui Iker i-ar fi plăcut să-i pună întrebări regelui ceasuri întregi, dar
sărbătoarea începu și se așternu degrabă liniștea.
Ajutată de preotesele lui Hathor, regina ridică spre soare minerale de
diverse soiuri, apoi puse o barcă de aur pe un altar. La proră stătea Useret,
Cea Puternică, aceea care putea să învingă întunericul datorită celor patru
chipuri ale sale. Cuvântul useret însemna gâtul care ține capul, dar și
stâlpul caznelor de care erau legați aliații lui isefet, forța distrugătoare.
O preoteasă depuse în barcă un disc de aur, soarele feminin care lua, de
asemenea, și forma unui uraeus, cobra ce scuipa foc pentru a-i elibera
faraonului drumul.
Dar Iker nu mai asculta cânturile și nici nu mai era atent la ce se
petrecea, căci nu-și putea lua ochii de la tânăra preoteasă, care se ținea
aproape de regină.
Era ea.
Chiar ea, frumoasa mereu prezentă în mintea și-n visurile sale și de care
se îndrăgostise nebunește.
Iker îi pândea fiecare gest, fiecare pas, sperând că privirile lor se vor
încrucișa, măcar pentru o clipă. Dar preoteasa nu-și ridică ochii și ritualul,
dureros de scurt, după părerea lui Iker, luă sfârșit.
Și dintr-odată o altă speranță puse stăpânire pe el: acum nu mai era un
biet scrib, ci fiul adoptiv al faraonului Sesostris! Și acest rang îi îngăduia
să-i vorbească preotesei.
Dar pornirea aceasta se stinse iute. Tot ceea ce i-ar fi putut spune ar fi
fost niște vorbe serbede și fără rost. Dacă s-ar fi arătat prea înflăcărat, ea l-
ar fi respins, fără îndoială.
Vocea adâncă a regelui îl smulse din vârtejul gândurilor sale.
― Ai priceput însemnătatea acestui ritual?
 ― Nu cred, Luminăția Voastră.
― Să fii la fel de sincer mereu. Altfel, învățătura pe care ți-o dau, se va
încheia. Trebuia să fii călit pentru a pleca în misiunea pe care vreau să ți-o
încredințez. Strălucirea discului de aur și focul cobrei au pătruns în trupul
și în sufletul tău.
― Luminăția Voastră, o cunoașteți pe tânăra preoteasă care o ajuta pe
regină?
― De obicei locuiește la Abydos.
― Cum o cheamă?
― Poartă un nume faimos, Isis, cel al soției lui Osiris. Această tânără
femeie și-a închinat viața templului și misterelor lui.
Dezvăluirea regelui îl făcu pe Iker să-și piardă orice nădejde: frumoasa
Isis rămânea cu neputință de atins.
*
Sekari era încăpățânarea întruchipată, mai cu seamă când își punea în
gând să salveze un nevinovat. Totuși, viitorul lui Sobek i se părea
deocamdată întunecat.
Sekari se bizui pe o judecată simplă: cei care îi pătaseră renumele lui
Sobek trebuiau să fie tare mândri de isprava lor și n-ar fi pierdut prilejul să
se laude cu ea.
Așa că omul de încredere al lui Sesostris îi ceru vizirului toate rapoartele
privitoare la orice incidente, chiar neînsemnate, care se petrecuseră după
înlăturarea lui Sobek.
În fața mulțimii de documente, lui Sekari îi veni să se lase păgubaș. Așa
că ceru ajutorul a doi scribi care împărțiră înscrisurile după gravitatea
faptelor: încăierări prin taverne, furturi din târg, certuri în familie,
nemulțumiri legate de măsurarea terenurilor… Apoi Sekari își începu
cercetările cu ce era mai rău: o crima la Memphis și doi bărbați omorâți
când încercaseră să treacă hotarul de nord-est.
Crima avusese loc după o ceartă aprigă între doi veri, pentru un palmier
bătrân de trei sute de ani. În cele din urmă se luaseră la bătaie și cel mai
sprinten dintre ei îi zdrobise celuilalt capul cu o bâtă.
Dar lucrurile acestea nu avea nicio legătură cu Sobek.
În schimb, încercarea de trecere a hotarului prezenta un amănunt demn
de toată atenția: cei doi bărbați nu aveau de gând să pătrundă în Egipt, ci să-
l părăsească!
 Sekari plecă degrabă la postul de pază ca să stea de vorbă cu ofițerul care
semnase raportul. Înarmat cu un ordin scris din partea vizirului, fu primit cu
respect.
― Povestește-mi tot!
― Cei doi bărbați s-au apropiat pașnici, fără să pară că ascund ceva.
Totuși, mutrele lor n-au fost pe placul soldaților mei și ei nu se înșală!
Erau cananeieni, fără îndoială. I-am întrebat încotro merg. „Ne întoarcem
acasă, la Sichem, mi-au răspuns, iar documentele noastre sunt fără cusur”.
Apoi cu trufie le-au scos și mi le-au arătat. Pe tăbliță scria: „Moarte armatei
egiptene, trăiască răzmerița din Canaan!” Când am început să țip la ei, au
rupt-o la fuga, dar arcașii i-au doborât. Doi răzvrătiți mai puțin.
Sekari se încruntă.
Sau cei doi își căutau moartea cu orice preț, sau… nu știau să citească!
Cineva le dăduse acel document lăsându-i să creadă că e un permis de liberă
trecere, astfel încât soldații care păzeau hotarele să fie îndreptățiți să-i
ucidă.
― Știi cum îi chema pe netrebnici? întrebă Sekari fără prea multă
nădejde.
― Din nefericire nu, dar îmi place să desenez. Și cum aceasta a fost fapta
cea mai gravă petrecută aici, le-am desenat chipurile.
Sekari tresari.
― Arată-mi-le.
― Nu stăpânesc prea bine acest meșteșug, te previn!
Dar se dovedi că ofițerul mânuia pensula cu multă iscusință.
― Le iau cu mine, zise Sekari.
*
Când gărzile se îndreptară spre Nas-Subțire, olarul, care locuia acum într-
un cartier al Memphisului înțesat de oameni, apucă un baston și începu să-l
învârtă deasupra capului.
― Nu vă apropiați că altminteri vă arăt eu vouă!
― Venim din partea vizirului, care vrea să te vadă grabnic.
― Și cine-mi spune mie că nu sunteți falși soldați, ca și ceilalți?
― Eu, rosti răspicat Sekari.
― Dar tu cine ești?
― Trimisul faraonului. Nimeni nu se va atinge de tine în prezența mea.
Olarul se mai domoli puțin.
 ― Ce mai vreți de la mine?
― Trebuie să verificăm ceva în fața vizirului.
― Chiar a vizirului însuși?
― Te așteaptă, așa că nu te mai codi atât!
Neîncrezător, olarul se învoi totuși să-l urmeze pe Sekari.
Când văzu că acesta îl conduse până în odaia de lucru a lui Khnum-
Hotep, pricepu că nu-și bătea jos de el. Dar era hotărât să nu dea înapoi.
― Nu-mi retrag plângerea, dacă asta aveți de gând să-mi cereți! M-au
atacat, m-au rupt în bătaie și mi-au furat corabia! Chiar dacă vinovatul e
căpetenia gărzilor, și eu, doar un simplu olar, cer să se facă dreptate!
― Aceasta și e îndatorirea mea, îi reaminti Khnum-Hotep. Oricine ar fi
păgubașul, dreptatea nu se schimbă. De aceea Sobek Păzitorul va fi judecat.
― Bine, am încredere atunci.
― Privește chipurile acestea!
Khnum-Hotep puse sub ochii olarului desenele pe care Sekari le adusese
de la postul de pază al hotarelor.
Nas-Subțire înșfăcă papirusurile.
― Ei… Ei sunt, cei doi soldați care m-au jefuit! I-ați găsit. Vreau să-i
văd îndată. Tâlharii!
― Sunt morți, îl înștiință vizirul. Niște cananeieni care s-au dat drept
soldați aflați sub ordinele lui Sobek, ca să arunce totul în spinarea lui. Deci,
îi recunoști pe cei care te-au atacat.
― Bineînțeles că-i recunosc! Ei sunt și nimeni alții!
Și în timp ce un scrib însemna vorbele olarului, Sekari alergă spre casa
lui Sobek Păzitorul.
33.
― Vreo veste de la generalul Nesmontu? îl întrebă faraonul pe Sehotep,
Purtătorul sigiliului regal.
― Armata s-a desfășurat în Canaan, Luminăția Voastră, fără să
întâmpine opreliști.
― Lucrările de pe șantierul de la Dachur înaintează, grăi Marele
Trezorier Senankh. Munca lui Djehuty e demnă de toată lauda, meșterii nu
duc lipsă de nimic, iar materialele ajung la ei fără întârziere. Din păcate, nu
au primit nicio veste de la Sepi. Presupun că înfruntă mari greutăți.
 ― Tăcerea aceasta nu e neapărat îngrijorătoare, își dădu cu părerea
Sehotep. Prudent și neîncrezător, Sepi o să ne dea un semn doar după ce va
găsi aurul.
― Nu numai că au încercat să mă ucidă, reaminti monarhul, dar s-au
atins și de apropiații mei ca să-i dezonoreze și să-i îndepărteze de mine. Tu,
Senankh, ai scăpat din capcană, tu, Sehotep, ai prevăzut-o și ai întors-o
chiar împotriva făptașilor. Dar Sobek a fost aproape de un sfârșit nefericit.
Fiți cu mare bagaje de seamă, căci vor urma și alte încercări de acest fel.
― Și nici măcar nu bănuim cine e vinovatul! se înfurie Senankh.
― Luminăția Voastră, vreunul dintre demnitari v-a cerut, în ultima
vreme, să-l ridicați în rang? întrebă Sehotep.
― Niciunul nu a dat glas unei astfel de dorințe.
― Păcat… Mă gândeam că vinovatul s-a lăsat pradă mândriei și dorinței
de a dobândi mai multă putere, săvârșind astfel greșeala de a se da de gol.
De fapt, e mai șiret decât îl socoteam eu.
― Dar dacă e vorba de un străin, nu de un egiptean? sugeră Senankh.
― Se poate, recunoscu Sehotep. Atunci înseamnă că și-a răspândit
iscoadele chiar în inima Memphisului?
― Dat fiind că Sobek și-a primit înapoi vechea slujbă, îi lămuri
Sesostris, va începe noi cercetări. Chiar de acum se îngrijește iar de paza
palatului. După dezvăluirile lui Iker, cel mai grabnic lucru este să-l
prevenim pe primarul din Kahun. I-am trimis poruncă să-i supravegheze
îndeaproape pe luptătorii furișați în oraș cu speranța că, într-un fel sau
altul, ne vor conduce la căpetenia lor.
― Și dacă, dimpotrivă, o să încerce să pună stăpânire pe Kahun? se
neliniști Sehotep.
― Dacă n-am fi avut cunoștință de existența lor, poate ar fi izbutit. Dar
acum îi vom strânge de gât. Cum a primit curtea numirea lui Iker?
― Așa cum ați prevăzut, Luminăția Voastră, răspunse Senankh: cu
mirare și invidie. Mulți dintre cei care se socoteau mai îndreptățiți decât el
să capete acest rang îl privesc cu ură. Dar băiatul acesta mi se pare mai tare
decât granitul. Nici dojenile, nici laudele nu-l ating. Nu-l interesează decât
calea pe care și-a ales-o. Și nimic nu-l va opri.
― Dar tu, Sehotep, cum îl găsești pe Iker?
― După unirea Egiptului, Luminăția Voastră, el e pentru mine a doua
pricină de adâncă uimire. Poți să juri că acest scrib trăiește de când se știe
la palat! Pur și simplu, ghicește care sunt gesturile cuvenite și se poartă
fără cusur. Bineînțeles, bârfele zic că e sânge din sângele vostru.
― Dar n-a devenit, oare, fiul meu? Am să-i încredințez o misiune
neasemuit de grea, care ne va îngădui să aflăm unde a fost construită în
taină o corabie, trimisă apoi spre Punt.
― Pizmuitorii vor crede că vreți să-l alungați de la curte și se vor arăta
încântați! exclamă Senankh.
― Iertați-mi îndoiala, începu Sehotep, dar credeți că acest tânăr este
îndeajuns de călit ca să pornească pe drumul acesta?
― Destinul lui Iker nu seamănă cu al nimănui altcuiva. Ceea ce are el de
împlinit depășește marginile înțelegerii și nimeni n-ar ști ce să facă în
locul lui. Dacă dă greș, vom fi toți în mare primejdie.
*
Era mai bine să nu-ți atragi mânia lui Sobek, nici măcar din pricina unei
pânze legate neîngrijit în jurul șoldurilor sau a unei cotiere din piele prost
așezate. Păzitorul lucra zi și noapte ca să pună în ordine paza palatului pe
care înlocuitorii săi se grăbiseră s-o distrugă.
Sobek îi chemă la el, unul după altul, pe oamenii săi care săvârșiseră
greșeli în timpul groaznicei nopți când nemernicii aceia încercaseră să-l
omoare pe faraon. Din pricina furiei sale dezlănțuite, pereții odăii lui de
lucru se clătinau. Chiar și ofițerii săi apropiați tremurau în sandalele lor,
așteptând sfârșitul furtunii. Unii dintre vinovați aveau să petreacă mulți ani
de aici încolo în garnizoane de provincie, unde sarcina lor cea mai
anevoioasă avea să fie numărarea boilor și a vacilor.
Apoi Păzitorul verifică dacă soldații din garda personală a faraonului nu-
și pierduseră îndemânarea și se antrenau zilnic din greu.
Când Sobek vru să-i prezinte monahului raportul său, îl găsi în tovărășia
lui Iker.
― Încă nu l-ai întâlnit până acum pe fiul meu adoptiv, zise Sesostris.
Iker, iată-l pe Sobek Păzitorul, căpetenia tuturor gărzilor din regat.
― Slăvit fie Ka-ul tău! grăi tânărul.
― La fel, răspunse Sobek, încordat. Cu riscul de a-l jigni pe Fiul regal,
aș vrea să vă vorbesc între patru ochi, Luminăția Voastră.
Cu încuviințarea monarhului, Iker se retrase.
― Trei oameni au încercat să vă omoare, Luminăția Voastră, începu
Sobek. Doi dintre ei sunt morți. Al treilea este Iker.
 ― Neîncrederea ta nu mă surprinde și nici nu mă supără. Dar te asigur că
eu nu mă îndoiesc de acest băiat.
― Lăsați-mă totuși să-l supraveghez.
― Chiar îți poruncesc asta căci viața lui, ca și a mea, e amenințată.
Sobek nu-și ascunse descurajarea.
― Înlăturarea mea făcea parte dintr-un plan bine hotărât: răspândirea a
numeroase iscoade în Memphis și, fără îndoială și în alte părți, începând cu
Kahun, urmând ca apoi să ia naștere în aceste orașe grupuri puternice de
luptători din umbră. Ei se bucură, bineînțeles, și de sprijinul unor oameni
din popor și chiar al slujbașilor, unii naivi, iar alții dornici să vă răstoarne
de pe tron. Lucrurile mi-au scăpat de sub control și am priceput cu
întârziere ce se petrece. M-am purtat ca un orb. Nu sunt la înălțimea
încrederii voastre, de aceea vă cer să mă înlocuiți.
― Chiar asta speră dușmanul, socoti faraonul. Crezi că vreau să-i ofer
prilej de satisfacție?
*
După ce întreaga dimineață lucrase alături de vizir, Iker se plimba acum
prin grădina palatului, împreună cu regele. Sicomori, tamarini, rodii și
smochini răspândeau o umbră nespus de plăcută. Aici, lumea părea alcătuită
doar din frumusețe și seninătate.
― Khnum-Hotep e mulțumit de munca ta, Iker. Chiar și cei mai
clevetitori sunt nevoiți să tacă pentru că nu te arăți înfumurat și ocolești
ospețele.
― Mai am atâtea de descoperit, Luminăția Voastră! Khnum-Hotep mă
călăuzește cu grijă, dar numai ceea ce faci tu însuți pătrunde în adâncurile
minții. În privința turmelor…
― Am o altă misiune să-ți încredințez.
Cufundându-se în sarcinile sale administrative, Iker se străduise să uite că
monarhul avea să rostească aceste cuvinte mai devreme sau mai târziu. Un
timp, chiar se amăgise cu falsa tihnă a unui trai de răsfățat al sorții.
― Sunt mai multe ținte pe care trebuie să le atingi, continuă Sesostris.
Mâine pleci cu Sekari spre Fayyum. Vei purta asupra ta pecetea de Fiu
regal, dar să nu te folosești de ea decât atunci când nu mai ai încotro.
Încearcă să treci nebăgat în seamă, căci nu știm cine este vrăjmașul nostru
și unde se ascunde. Mulțumită cercetărilor din biblioteca Locașului Vieții
din Abydos, am aflat că undeva în Fayyum a fost sădit cu multă vreme în
urmă un salcâm închinat zeiței Neith. Dacă izbutești să-l găsești, va fi un
ajutor nesperat pentru salcâmul lui Osiris. Apoi dă-ți silința să descoperi
șantierul unde a fost construit Fulgerul. După aceea, întoarce-te la Kahun
și caută să nimicești planurile asiaticilor.
Un gând dureros îl fulgeră pe Iker.
― Luminăția Voastră, moartea scribului Heremsaf…
― Presupun că e o crimă. Îl socoteam un slujitor credincios. Când mi-a
cerut îngăduința să te inițieze în primele mistere ale lui Anubis, mi-a vorbit
cu multă convingere despre tine.
― Primarul din Kahun ne este aliat sau dușman?
― Când a fost numit părea însuflețit de cele mai bune gânduri. Dar
puterea îi schimbă adesea pe oameni. Tu trebuie să vezi de partea cui se află
acum.
― Ați știut mereu totul despre mine, Luminăția Voastră, despre
dorințele, speranțele și grijile mele. E adevărat, nu-i așa?
― Petrece o după-amiază liniștită în această grădină, fiul meu. Am să mă
întorc cât mai iute.
Și zicând acestea, Sesostris se îndepărtă, lăsându-l pe Iker năucit.
Era prima oară când regele îl numea „fiul meu”. Aceste două cuvinte,
atât de simple și de obișnuite, stârniseră deodată un ecou puternic în inima
lui Iker.
O altă lume i se deschidea înainte. O lume în care nu se mai lupta pentru
el însuși, ci pentru tatăl său, faraonul Egiptului.
Deși grădina era încântătoare, Iker nu avea deloc poftă să lenevească
pierdut în visare. Trebuia să-și pregătească bagajele și să obțină o hartă cât
mai amănunțită a Fayyumului care să conțină așezarea sanctuarelor și a
teritoriilor sacre.
Chiar în clipa în care părăsea locurile acestea unde domnea pacea,
dinspre miazăzi se stârni un vânt atât de blând și de înmiresmat, încât
tânărul rămase nemișcat, bucurându-se de adierea lui.
Și deodată avu o nălucire.
Ea.
Ea care venea spre el împreună cu vântul de miazăzi pe care-l încarnase
într-un dans ritual menit să aducă apa înnoitoare și să facă să înflorească
viața.
 Pe fruntea sa, împodobită cu o bentiță aurită, se înșirau boboci de lotus
alb și albastru din care izvora o lumină strălucitoare.
Frumusețea sa nu putea fi cuprinsă în cuvinte, căci părea nepământeană.
Iker închise ochii, apoi îi deschise iară.
Isis stătea tot în fața lui.
― Mi-e teamă să nu vă deranjez, zise ea cu o voce atât de învăluitoare,
că tânărul scrib abia reuși să îngâne câteva cuvinte.
― Nu, nu… Deloc! Eu… căzusem pe gânduri.
― Îmi place mult rodiul acesta, îi destăinui Isis privind spre cel mai
bătrân arbore din grădină. Rămâne înflorit în toate anotimpurile, nimic nu-i
micșorează splendoarea. Când o floare se ofilește, o alta crește degrabă.
― Din păcate, nu la fel se întâmplă și cu salcâmul lui Osiris.
Chipul tinerei preotese se întristă.
― Dacă viața mea i-ar fi de folos, n-aș șovăi nicio clipă s-o jertfesc.
― Regele mi-a încredințat o misiune primejdioasă: să mă întorc la
Fayyum ca să înăbuș acolo o răzmeriță și să obțin un leac pentru Arborele
vieții.
― O ramură din salcâmul lui Neith.
― Cunoașteți taina aceasta? se miră Iker.
― Sarcina mea e să caut în arhivele din Abydos. Însă, chiar dacă a
existat, arborele acesta a pierit de mult.
― Dacă a supraviețuit, am să-l găsesc!
Înflăcărarea lui Iker o făcu pe tânăra femeie să zâmbească.
Scribul simți că nu-i putea ascunde nimic lui Isis.
― Am vrut să-l ucid pe Sesostris, mărturisi Iker, căci îl socoteam un tiran
de la care mi se trăgeau toate nenorocirile.
Apoi dintr-o suflare, îi povesti toate peripețiile și frământările lui.
― De vreme ce faraonul v-a ales drept fiu adoptiv, observă ea, înseamnă
că sunteți un om drept și cinstit.
― Dar tu îmi ierți rătăcirile?
Punând o întrebare atât de nepotrivită, Iker avu certitudinea că tocmai
săvârșise o mare greșeală, poate de nereparat.
Dar Isis zâmbi din nou.
― Luminăția Sa a luat deja o hotărâre. De ce a mea ar fi diferită?
Sinceritatea voastră mă impresionează. Și venind din partea unei persoane
de rang înalt, chiar mă onorează.
 ― Nu sunt decât un scrib din Medamud! se împotrivi Iker.
― Sunteți Fiu regal și vă datorez respect.
Prins în capcană, Iker nu izbuti să găsească întocmai cuvintele potrivite
pentru a-i dezvălui sentimentele sale și faptul că ea, doar ea, îl salvase de
atâtea ori.
― Plecați curând spre Abydos?
― Mâine.
― Ce loc neasemuit!
― Nu-mi este îngăduit să vorbesc despre el. Mereu am vrut să trăiesc
acolo, cât mai aproape de izvorul sufletului Egiptului.
― O să… o să vă întoarceți la Memphis?
― Mă supun poruncilor regelui și ale marelui preot.
O clipă, doar o clipă, Iker crezu că zărește în privirea ei o licărire slabă în
semn că pricepea ceea ce el încercase în zadar să-i spună.
Dar peste câteva clipe Isis avea să se îndepărteze și să dispară.
Cum s-o mai rețină puțin?
― M-ați putea lamuri în privința unei întâmplări ciudate? întrebă el.
Lângă un iaz, am văzut o femeie cu un păr minunat și pielea foarte netedă.
Ce zeiță încarna?
― Pe Useret, Cea puternică, stăpâna uraeusului și soarele feminin,
răspunse Isis. E un privilegiu că vi s-a arătat, dar ați scăpat dintr-o mare
primejdie nerostind formulele de îmbunare. Dar acum n-aveți a vă teme de
nimic, căci a fost slăvită în timpul ritualului la care ați luat parte. Poate
chiar o să vă ajute să vă îndepliniți misiunea.
― O să… o să vă mai văd?
― Destinul e cel care hotărăște.
34.
Medes nu se hotăra ce să facă pe viitor în privința lui Iker: să-i ruineze
puțin câte puțin renumele sau să nu-i dea nicio atenție? La început, crezuse
că fiul adoptiv al lui Sesostris, mândru de importanța pe care o dobândise,
va ocupa un loc însemnat la curte, apoi văzuse că tânărul lucra sub
conducerea vizirului Khnum-Hotep, ca orice alt scrib regal, nu lua parte la
niciun ospăț, nu legase prietenii cu demnitarii și nu profita de poziția lui.
În același timp mirat și bănuitor, Medes îl invitase la el acasă, să ia masa
împreună și să stea de vorbă ca să-l poată cântări mai bine. Acest scrib de
provincie era, oare, atât de mulțumit de soarta sa încât prefera să rămână în
umbră sau nu era vorba decât de un plan șiret care va da roade peste ceva
vreme? Dar cel mai probabil lucru era că Iker se comporta astfel din
porunca regelui. Știind că acest „pupil unic” nu era capabil de fapte mari,
Sesostris îl sortise muncilor administrative unde n-ar fi deranjat pe nimeni.
― Stăpâne, îl vesti intendentul, Fiul regal nu poate să vă onoreze
invitația.
― Din ce pricină?
― A părăsit Memphisul.
La palat, Medes încercase să adune informații, dar nu obținu decât una
singură: Iker se urcase pe o corabie ce pornise spre miazăzi. Călătorea doar
împreună cu măgarul său. Această plecare lipsită de strălucire semăna cu o
dizgrație. Nemulțumit de scrib, Sesostris îl trimisese oare înapoi în
provincia sa pentru ca nimeni să nu mai audă niciodată vorbindu-se de el?
Înviorat, Medes primi, adusă de mesagerul său, o scrisoare încifrată din
partea Libanezului. Pierdute într-un talmeș-balmeș de formule curtenitoare,
se găseau cuvintele așteptate de Medes: „Vreau să vă văd neîntârziat”.
*
― Beți o cupă cu vin, scumpe prietene? îl îmbie Libanezul.
― Am renunțat la masă ca să vin la tine și sper să nu-mi pară rău.
― Marele stăpân se învoiește să vă întâlniți lângă Abydos, pe o corabie
care-mi aparține.
― Bine, iată care sunt condițiile mele: Gergu se va afla la bordul corăbiei
încă de la plecarea ei din Memphis, iar eu voi sosi la locul hotărât prin
propriile mijloace.
― Cum doriți.
― Vei fi și tu acolo?
― Mă reține aici negoțul nostru, care înflorește de la o zi la alta,
răspunse Libanezul, mieros.
Medes îl privi amenințător.
― Ai de gând să mă păcălești?
― Ar însemna să fiu nebun! Mulțumită învoielilor noastre, câștig o avere
și duc o viață îndestulată și tihnită.
― Și stăpânul tău, de asemenea?
― El e altfel. Fiecare cu plăcerile lui.
― Un bărbat învăluit în mistere!
 ― Nu-i place să vorbesc despre el.
― Dacă încearcă să-mi facă rău, n-o să scape ușor.
― Nicidecum, Medes. Dorește să vă întâlniți ca să întărească înțelegerea
pe care-o avem deja și nimic mai mult.
*
De la prima vedere, Gergu și căpitanul aflat în slujba Libanezului simțiră
simpatie unul pentru altul. Lui Gergu îi plăcea acest luptător cu fața
încrâncenată și părul încâlcit, grosolan și capabil să omoare fără să încerce
nici cea mai mică emoție, iar înfățișarea greoaie și brutală a lui Gergu fu pe
gustul căpitanului.
― Trebuie să scotocesc corabia de la un capăt la altul.
― Asta se poate face și cu o cupă în mână, nu?
― Se poate, recunoscu Gergu.
― Am un vin cam aspru, dar care alunecă bine.
Gergu goli iute cupa.
― Îl găsesc totuși cam acrișor.
― O să se îndulcească de-a lungul Nilului!
Gluma îi înveseli pe amândoi și verificarea corăbiei se desfășură într-o
atmosferă destinsă. Gergu nu descoperi nimic care să-i dea de bănuit.
Echipajul număra zece oameni neînarmați, iar încărcătura era alcătuită doar
din pește uscat și urcioare cu vin.
― Te-ai liniștit, Gergu?
― Dezleagă parâmele, căpitane.
Tot drumul, cei doi noi prieteni nu se opriră din băut. Gergu lăudă
meritele lui Medes, căpitanul, pe cele ale Libanezului. Corăbierul vorbi cu
mândrie despre negoțul cu lemn prețios făcut pe ascuns, apoi îi destăinui lui
Gergu că visa să aibă o turmă de vite și să mănânce carne în fiecare zi.
― De pe corabia ta lipsesc femeile, se plânse Gergu.
― Am vrut să iau una cu noi, dar Libanezul mi-a interzis.
― Nu-i plac femeile?
― Lui da, dar marele stăpân se pare că nu e dintre cei petrecăreți.
― Îl cunoști?
― Nu l-am văzut niciodată.
Corabia se opri chiar înainte de Abydos. Ascunsă într-un stufăriș adânc
și înalt, în apropierea malului, nimeni n-ar fi putut s-o observe. Dacă aveau
să apară gărzile Nilului, căpitanul va ticlui o minciună, cum că fusese atacat
de niște hoți și acum trebuia să-și repare corabia. După spusele
Libanezului, însuși marele stăpân alesese locul acesta.
― Te las, zise Gergu. Mă duc să-l caut pe stăpânul meu.
După plecarea lui, căpitanul se întinse pe punte și adormi.
*
Preotul permanent Bega era nedumerit.
― Medes, de ce ții neapărat să te însoțesc la această întâlnire?
― Ca să ne pecetluim o dată pentru totdeauna înțelegerea.
Gergu și Medes, care se dădea drept ajutorul acestuia, trecuseră de pază
fără nicio greutate, apoi ceruseră să stea de vorbă, ca de obicei, cu Bega
pentru a afla dacă preoților nu le lipsește nimic. Și cum lucrurile acestea se
petrecuseră întocmai și înainte, soldații care vegheau asupra Abydosului nu
le dădură nicio atenție.
― Cine e acest „mare stăpân”? întrebă Bega.
― Unul care ne va ajuta să ne îmbogățim și mai mult, fără să atragă
bănuieli asupra lui. Prezența voastră va fi dovada că noi doi ne descurcăm
de minune împreună. Și nu vă ascund dorința mea cea mai tainică: să-l
răsturnăm pe Sesostris de la putere cât mai iute.
― Și dacă nu e decât un tâlhar de rând?
― Libanezul nu se încurcă în furtișaguri mărunte, iar stăpânul său n-are
cum să fie mai prejos. Puteți ieși cu ușurință din Abydos?
― Preoții permanenți nu sunt întemnițați aici, îi reaminti Bega. Dar dacă
ni se întinde o capcană?
― Gergu a cercetat corabia unde va avea loc întâlnirea, iar oamenii lui
stau la pândă prin preajmă. În caz de primejdie, vor sări să ne apere.
Credeți-mă, Bega, am pus totul la cale cu multă băgare de seamă. Sunt
convins că împreună vom ajunge departe.
*
Gergu se apropie cu barca de corabie.
Totul părea liniștit.
― Căpitane! Eu sunt, Gergu.
Încordându-și auzul, Gergu desluși niște sforăieli, apoi, urcând la bord,
îi găsi pe căpitan și echipajul său beți morți. Atent, mai scotoci o dată
corabia fără să descopere nimic îngrijorător.
Apoi, coborând iar în barcă, Gergu vâsli până la corabia lui Medes, legată
la mal puțin mai departe.
 ― Puteți veni.
― Oamenii tăi sunt bine așezați, Gergu?
― Paza e asigurată.
Medes îl trezi pe căpitan cu o lovitură de picior în coaste. Corăbierul
mormăi nemulțumit și deschise ochii.
― Știi când trebuie să sosească stăpânul tău?
― Nu, nu… Eu, unul, pot să-l aștept oricât.
― Fă curat în cabină până atunci!
Căpitanul îi zgâlțâi pe membrii echipajului și răstindu-se la ei arțăgos, îi
puse la muncă.
Deodată, strecurându-se prin stuf, apăru un bărbat având capul acoperit
de o glugă.
― Haideți, Bega! îl încurajă Medes. N-aveți a vă teme de nimic.
Mai degrabă stângaci, cu pași șovăielnici, preotul permanent începu să
se cațăre pe scară. Pricepând că Bega ar fi putut cădea în orice clipă, Medes
se repezi să-l sprijine. Fără îndoială, sprinteneala nu era punctul cel mai tare
al preotului.
Cu răsuflarea tăiată, Bega se așeză pe un scăunel cu trei picioare.
― Toată lumea e aici? întrebă el.
― Nu lipsește decât gazda noastră.
Și se puseră pe așteptat. Bega își ținea fața plecată, Gergu bea pe ascuns,
iar Medes se plimba cu pași mari de colo-colo pe punte.
În cele din urmă, istovit și pierzându-și răbdarea, prinse a zbiera la
căpitan, care, încă amețit, se sprijinea de marginea corăbiei.
― Nu suport să-și bată cineva joc de mine! Am să plec chiar acum, iar tu
ai să-mi plătești scump pentru jignirea asta!
O voce blândă și amenințătoare totodată îl țintui pe Medes locului.
― Pentru ce atâta furie fără rost? Iată-mă!
Bărbatul stătea în picioare la proră, deși nimeni nu-l văzuse venind.
Înalt, bărbos, cu un turban pe cap, cu fața trasă, acoperit de o mantie din
lână ce-i cobora până la călcâie, avea ochii roșii, adânc înfundați în orbite.
Gergu scăpă cupa din mână, Bega înțepeni, iar Medes râmase cu gura
căscată.
― Cine… cine sunteți?
― Eu sunt Prevestitorul. Iar voi trei veți deveni ucenicii mei credincioși.
 „Un nebun, un nebun!” își zise Medes și-i făcu semn lui Gergu să-și
cheme oamenii.
― Zadarnic, grăi Prevestitorul. Eu sunt stăpân acum peste corabia ta.
Neisprăviții tocmiți de Gergu n-au putut ține piept oamenilor mei.
Răsărind dintre trestii, Gură-Pocită și Shab Strâmbu’ azvârliră pe punte
câteva căpățâni și mâini tăiate.
― Lăsați-mă să plec, îl imploră Bega cu voce tremurătoare.
― Nimeni nu va părăsi corabia înainte să-mi primească poruncile și să-
mi jure supunere, arătă Prevestitorul cu blândețe.
Gergu încercă totuși să se arunce în apă, dar gheare de șoim i se înfipseră
în umăr. Urlând de durere, fu nevoit să îngenuncheze.
― Dacă o iei de la capăt, o să-ți smulg ficatul, îi spuse Prevestitorul. Ai
să mori prostește, în loc să faci avere!
― Sunteți… sunteți într-adevăr stăpânul Libanezului? întrebă Medes,
fermecat.
― A învățat pe pielea lui să nu mă trădeze și să-mi dea ascultare. Să vă
servească drept pildă căci, împreună, vom duce la bun sfârșit planuri
mărețe. Ideile voastre sunt bune, dar v-ați izbit de niște vrăjmași de temut
și până acum ați cules roade înșelătoare. Marele Trezorier Senankh,
Purtătorul sigiliului regal Sehotep, generalul Nesmontu și căpetenia gărzilor
Sobek Păzitorul au scăpat neatinși din capcanele pe care le-ați pus la cale.
Și nu mai vorbesc de faraon. Trimițând împotriva lui un nepriceput, l-ați
făcut să dea greș pe ucigașul care, altminteri, și-ar fi îndeplinit sarcina. Iar
acum, Sobek e nevinovat și Sesostris păzit mai strașnic ca niciodată.
― Vreți… vreți să-l omorâți pe rege? întrebă Medes, ceva mai potolit.
― Numai dacă ne unim forțele o să izbândim. Iar eu voi fi cel care va lua
hotărârile. Tu de colo, scoate-ți gluga și spune-mi cum te cheamă!
Preotul nu avu curajul să se împotrivească.
― Numele meu e Bega și sunt preot permanent la Abydos.
― Frumoasă pradă, Medes, fu de părere Prevestitorul.
― Trebuie să pătrundem taina misterelor lui Osiris, grăi cu însuflețire
Secretarul Casei Regelui, căci Abydos e izvorul puterii faraonului.
― Îți închipui că mă-nveți tu pe mine? i-o întoarse Prevestitorul cu
dispreț. Bega, vorbește-mi despre Arborele vieții!
Preotul îl privi peste măsură de uimit.
― Aveți… aveți cunoștință despre lucrul acesta?
 ― Răspunde-mi!
― Salcâmul lui Osiris e atins de o vrajă.
― Nu s-a uscat pe de-a-ntregul?
― Nu, a prins puțină putere. O primă ramură a înverzit în timpul
construirii templului și a mormântului lui Sesostris, căci acestea dau
naștere lui Ka pe care preoții se străduiesc să-l păstreze înăuntrul copacului,
îngrijindu-l în fiecare zi. O a doua ramură a prins viață când s-a săvârșit
unirea Egiptului.
― Ce altceva mai vrea Sesostris să facă pentru a tămădui arborele?
― Să înalțe o piramidă.
― Unde anume?
― La Dachur, răspunse Medes.
― Cine ține în păstrare paleta de aur? întrebă Prevestitorul.
Bega încremeni.
― Știți totul despre comorile noastre rituale?
― Răspunde-mi!
― Faraonul însuși. Mai-marele nostru, Pleșuvul, nu face un pas fără
încuviințarea regelui.
― Dar tu, Bega, ce-ți dorești?
― Să scap de tiranul acesta și să dobândesc locul ce mi se cuvine!
Experiența și vechimea mea mă îndreptățesc să domnesc peste Abydos!
― De ce te-ai aliat cu Medes?
Văzându-l pe Bega încurcat, Secretarul Casei Regelui începu să
vorbească, fără să ascundă nimic din planurile negustorești puse la punct
împreună cu preotul.
― V-ați gândit bine, recunoscu Prevestitorul. Mergeți mai departe pe
drumul acesta. Ne potrivim în multe privințe, dar vouă vă lipsește măreția.
Eu, Prevestitorul, sunt singurul care dețin adevărul. Voi întocmi o lege din
care niciun cuvânt nu va putea fi schimbat, căci Zeul e cel care mi-o va
dicta. Și ei i se va supune omenirea întreagă, iar cei care se vor împotrivi
vor fi nimiciți. Dar, mai întâi, trebuie să înlăturăm principala piedică,
faraonul, și să punem mâna pe Egipt. Când vom fi stăpânii acestei țări,
centrul lumii, cucerirea celorlalte are să se dovedească o joacă de copii.
Medes nu prevăzuse să meargă așa departe, dar la urma urmei, de ce nu?
Iar Gergu nu putea face altfel decât Medes. Cât despre Bega, acesta era într-
atât de înspăimântat, încât supunerea oarbă îi apărea drept singurul mijloc
de a scăpa cu viață.
― Vom semăna groaza printre necredincioși, glăsui Prevestitorul, îi vom
ucide pe cei care-l ocărăsc pe Zeu, vom șterge hotarele, le vom obliga pe
femei să rămână în casele lor și să-și slujească soții, vom înhăța aurul
zeilor și-l vom împiedica pe Osiris să renască.
35.
Tonul Prevestitorului le dădu fiori celor care-i sorbeau cuvintele. Dintre
faldurile mantiei sale de lână, acesta scoase apoi trei bucăți de cuarțit roșu.
― Lumina n-a stricat aceste pietre ale lui Seth, îi lămuri Prevestitorul,
așa că ele încă mai păstrează înăuntru focul distrugător care ne va ajuta să-i
înfrângem pe vrăjmașii noștri. Toți trei, întindeți mâna stângă!
Prevestitorul așeză câte o piatră în palmele lui Medes, Bega și Gergu.
― Acum strângeți cu putere!
Cei trei bărbați începură să urle în același timp. Cuarțitul le ardea pielea,
dar era cu neputință să-și descleșteze degetele.
Prevestitorul își îndreptă brațele spre ei și durerea dispăru.
― De-acum purtați în carnea voastră semnul lui Seth. Sunteți aliații lui
și-mi veți da ascultare fără să crâcniți. Altfel, trupurile voastre se vor
înfierbânta și veți muri în chinuri groaznice.
Cuarțitul se fărâmițase. Ca și complicii săi, Medes văzu în căușul palmei
sale un chip micuț al zeului, cu botul său de girafă și cele două mari urechi
ciulite.
Bega simțea că se înăbușă. El, slujitorul lui Osiris, devenise ucenicul lui
Seth, ucigașul său!
― Nimic nu ne mai poate despărți, adăugă Prevestitorul. Înțelegerea
noastră este pecetluită.
― Cu ce trupe îl vom ataca pe faraon? întreba Medes.
― N-a fost strânsă de curând o mare armată?
― Ba da, dar în fruntea ei se află generalul Nesmontu.
― Un război pe față ar fi spre paguba noastră, recunoscu Prevestitorul,
căci eu nu pot trimite împotriva soldaților faraonului decât o turmă de
cananeieni lăudăroși, văicăreți și fricoși. Nu ne rămâne decât o singură
cale: lupta din umbră.
― Dar cu ce arme?
 ― Oamenii mei din Kahun făuresc arme pentru gărzile egiptene, dar fură
o parte din ele pentru folosul nostru. Vom pune la cale atacuri sângeroase
care-l vor face pe faraon să se clatine și vor răspândi spaima în tot Egiptul.
― Dar orășenii și sătenii nevinovați nu ne vor urî?
― Nu există nevinovați. Cine nu trece de partea noastră, ne e dușman.
Cei care se supun faraonului și respectă legea lui Maat sunt socotiți
vinovați și îi vom călca în picioare. Dar să nu mai pierdem vremea
degeaba! Vreau să aflu totul despre Abydos, despre Sesostris și apropiații
săi, despre armata și gărzile sale. Și acum, să ne împrăștiem!
Bega își trase gluga peste cap și plecă primul. Împleticindu-se, coborî
scara și se afundă printre trestii.
― Sesostris a luat, de curând, o hotărâre neobișnuită, rosti neliniștit
Prevestitorul, cu privirea rătăcind în zare.
― Întocmai, răspunse Medes, și-a ales un fiu adoptiv.
― Cum îl cheamă?
― Iker.
― Nu e tânărul din Medamud pe care tu îl sortiseși zeului mării?
Pe Medes parcă îl lovi trăsnetul.
― Ba da, dar… Cum de știți?
― Cine ți-a dat numele lui?
― Un om din sat.
― A făcut-o la porunca mea. Am simțit în acest băiat o putere fără
seamăn de a rezista forțelor răului. Sacrificându-l am fi putut-o întrebuința
în folosul nostru. Dar scăpând din naufragiu, băiatul și-a întărit această
putere.
Gură-Pocită nu se mai putu abține.
― Acest Iker nu e iscoada despre care credeam c-a murit în flăcări la
muntele de turcoaze?
― A supraviețuit focului și și-a continuat drumul, fără să aibă știință de
puterea ce-l călăuzea. Acum primește învățătură de la Sesostris și trăiește
în preajma faraonului.
― Fiți pe pace, zise Medes, a părăsit Memphisul fără să stârnească vâlvă,
de parcă însuși regele l-ar fi gonit.
― Și încotro se îndreaptă?
― Spre miazăzi. Se va reîntoarce în satul său unde o să se grozăvească o
vreme cu isprăvile lui, apoi nimeni n-o să-l mai bage în seamă. Iar în
capitală nici n-o să mai auzim vorbindu-se de el.
La rândul lor, Medes și Gergu coborâră grăbiți de pe corabie.
Prevestitorul se întoarse spre căpitan.
― Pleacă degrabă la Fayyum! Cască bine ochii și ciulește urechile și,
dacă dai de Iker, ucide-l!
*
Niciuna dintre hărțile ce-i fuseseră puse la dispoziție lui Iker nu pomenea
despre salcâmul lui Neith, dar din arhive aflase că acest copac creștea pe
insula lui Sobek, în Fayyum. Așa că nu-i mai rămânea decât să pună
întrebări locuitorilor provinciei și poate că va izbuti, până la urmă, să-l
găsească.
Încă de la plecarea din Memphis, Sekari veghea asupra lui Iker.
Prefăcându-se că nu se cunosc, cei doi călători nu schimbau un cuvânt. Dar
în caz de primejdie, Sekari ar fi sărit degrabă în ajutorul tovarășului său.
Deodată i se păru că doi țărani nutreau gânduri necurate, mai ales atunci
când se apropiară într-un mod curios de Iker. Dar ei nu voiau decât să stea
de vorbă și nimic altceva nu-i mai tulbură lui Sekari liniștea până la sosirea
corăbiei în portul orașului Copilului Regal. Aici se înălța un templu în
cinstea zeului berbec Heryshef, „Cel de pe lac”, răspunzător cu revărsarea
apelor în Fayyum și cu buna irigație a ținutului, cu ajutorul marelui canal
ce șerpuia prin vegetația abundentă.
Peste tot se vedeau desfășurându-se lucrări: secarea unor mlaștini,
ridicarea templelor, construirea de diguri și stăvilare. O bună parte din
această regiune părea o pădure uriașă unde-și aveau sălaș nenumărate
viețuitoare.
Mulțumit de călătorie, Vânt-de-Miazănoapte pășea vioi. După ce se
zbătuse zbierând și tăvălindu-se pe jos ca Iker să nu-i scurteze copitele, la
fel de tari precum lemnul de abanos, mergea acum mândru, stârnind
admirația cunoscătorilor.
― Doar știi bine că trebuie să-ți îngrijesc copitele, netezindu-le cu pila
de trei ori pe an, îi reaminti Iker.
Dar măgarul se făcu a nu auzi și-și urmă netulburat calea până la postul
de pază al orașului Copilului Regal.
― Ce mărfuri ai? îl întrebă un slujbaș.
Iker îi arătă uneltele sale de scrib.
― E bine, poți trece.
 ― Caut un loc sacru străvechi unde crește un salcâm închinat zeiței
Neith. Cine poate să mă îndrume într-acolo?
― Cel mai bun cunoscător al regiunii e supraveghetorul digurilor.
Și zicând acestea, slujbașul îi arătă unde era situată casa
supraveghetorului. Ca și cum ar fi priceput mai bine decât Fiul regal, Vânt-
de-Miazănoapte porni hotărât înainte, fără să greșească drumul.
Supraveghetorul se răcorea în grădina sa, la umbra unei terase. Iker îi
dădu binețe, se prezentă și-i spuse ce căuta.
― Salcâmul lui Neith… Da, am auzit vorbindu-se de el. Crește într-un
colț uitat de lume pe unde trec arareori păstorii și fiarele sălbatice.
Îndreaptă-te spre apus, lăsând în dreapta ta obeliscul lui Sesostris întâi. În
vârful lui, un disc solar simbolizează nașterea luminii din apele
începuturilor. Dar de ce te interesează atât copacul acesta?
― Întocmesc o hartă a provinciei.
Seara, într-o tavernă, supraveghetorul povesti întâmplarea prietenilor săi.
Descrierea lui Iker și a măgarului său ajunse la urechea căpitanului trimis
de Prevestitor, care nu avea să lase să-i scape prada din mâini.
*
Bogăția naturii avea și părțile ei rele. Fără o pomadă împotriva țânțarilor,
de care profită și Vânt-de-Miazănoapte, cei doi căutători ar fi făcut cale
întoarsă. După spusele bătrânului întâlnit într-un cătun, arborele zeiței nu se
afla foarte departe, dar trebuiau să fie cu mare băgare de seamă când
mergeau de-a lungul lacului cu crocodili, unde își duceau traiul adevărați
monștri, dintre care unul, în vârstă de 80 de ani, obișnuia, până la asfințit,
să se tolănească la soare.
Iker se întrebă dacă Sekari continua să-l urmeze de la depărtare prin acest
adevărat labirint.
După ce îndepărtă ramurile încurcate de tamarini, scribul descoperi o
întindere de apă ascunsă în inima vegetației și al cărei capăt se pierdea într-
o pădure de sălcii. Pe mal, un păstor frigea un biban.
Iker se apropie.
― Mai e mult până la insula lui Sobek?
― Poate că nu.
― Sunt scribul Iker și caut salcâmul lui Neith.
Cu părul neîngrijit și fața prost rasă, căpitanul părea unul dintre acei
oameni singuratici și posaci, care nu apreciau tovărășia semenilor, dar le
cunoșteau în chip desăvârșit teritoriul.
― Salcâmul lui Neith. Ce-ți pasă ție de el?
― Vreau să-l însemn pe harta mea.
― Hărțile n-au niciun rost. Mai bine te iei după ce-ți spune nasul.
― Te învoiești totuși să mă ajuți?
― Să isprăvesc de mâncat mai întâi. Ți-e foame?
Cei doi meseni mestecară în tăcere și, când din biban nu mai râmaseră
decât oasele, falsul păstor se ridică.
― Insula lui Sobek se găsește la capătul lacului, zise el. Să mergem până
acolo cu barca mea.
Apoi dădu la o parte stuful, dezlegă funia și-i întinse mâna lui Iker.
― Ține-te de brațul meu! îl sfătui. Cu toate lighioanele astea care mișuna
pe aici, nu cred că ți-ai dori să cazi.
Lui Iker îi venea greu să se încreadă în călăuza sa.
Și chiar în clipa când Iker păși în barcă, legănându-se nesigur, căpitanul
îl îmbrânci cu toată puterea.
Prăbușindu-se în lac, Fiul regal stârni o jerbă de stropi. Până să se
dezmeticească și să înoate spre mal, bătrânul crocodil, stăpânul locului, îl
înhăță și se scufundă cu el în adâncuri.
― Misiune îndeplinită! zise căpitanul izbucnind în hohote de râs.
Dar ucigașul nu avu vreme să se bucure prea mult de isprava sa, căci
țâșnind dintr-un desiș, Sekari îl lovi cu capul în șale aruncându-l la rândul
lui în apă.
― Ajutor, se porni căpitanul să urle, nu știu să înot!
Chiar dacă Sekari ar fi vrut să-l salveze, tot n-ar fi avut când. Doi
crocodili se și năpustiseră spre prada care se zbătea cu disperare. Primul îi
cuprinse gâtul cu fălcile sale înzestrate cu 70 de dinți ascuțiți, cel de-al
doilea ― piciorul stâng. Apoi cu furie îl rupseră în bucăți pe trimisul
Prevestitorului.
Sekari se mânie pe el însuși.
― L-am luat drept un păstor adevărat! Nu aveam încredere în el, dar nu-
mi închipuiam că are să-l atace pe Iker înainte să ajungă la salcâm.
Vânt-de-Miazănoapte privea țintă apa înroșită de sângele căpitanului.
― Nu pot să-l părăsesc pe Iker! Am să sar în apă!
Vânt-de-Miazănoapte se repezi în fața lui Sekari și-și ridică urechea
stângă.
 ― Cum adică, nu? Poate e doar rănit, poate…
În ochii cei mari ai măgarului, Sekari citi o hotărâre neclintită, dar nu și
deznădejde.
Descurajat, tânărul se așeză pe mal.
― Ai dreptate, m-ar înfuleca și pe mine.
Numeroși crocodili se băteau între ei, fiecare încercând să ia parte la
ospăț.
Sekari se porni pe plâns.
― N-am știut să-mi apar cel mai bun prieten! Din pricina mea a murit!
Vânt-de-Miazănoapte își ridică urechea stângă Sekari îl mângâie.
― Bunătatea ta îmi încălzește inima, dar simt că mă urăsc. Haide să
plecăm de aici!
Din nou, măgarul se împotrivi.
― S-a terminat, Vânt-de-Miazănoapte. Totul s-a terminat.
Dar urechea stângă a măgarului dezminți aceste vorbe.
― Vrei să mai așteptăm?
Fu rândul urechii drepte să se înalțe drept în sus.
― Să așteptăm… să așteptăm… Dar ce?
Însă Vânt-de-Miazănoapte se întinse liniștit pe jos, fără să scape lacul din
ochi.
36.
Din pricina iuțelii răpitorului, Iker nici nu avu timp să se înfricoșeze la
ideea morții apropiate. În clipa când uriașul crocodil alunecase sub trupul
său, scribul se agăță de monstrul ce înota spre fundul lacului.
După ce trecură de o zonă tulbure și cenușie, Iker descoperi sub ape o
pădure luminată de un soare blând. Îi veniră atunci de la sine în minte
cuvintele magice ale unui imn menit să îmblânzească furia zeului crocodil:
„Tu care te ridici din apa începuturilor și dăruiești lumina născută din
valuri, fă-o să renască pe pământ, fii taurul puternic, stăpân al bucatelor,
caută-l pe tatăl tău Osiris și apără-mă de primejdie”.
Uluit de splendoarea plantelor de toate culorile care se unduiau cu grație,
Iker nici nu se mai gândea să respire. Dar bătrânul crocodil urcă la suprafață
și-și depuse povara pe o movilă de pământ, încălzită de razele soarelui.
Neînțelegând cum de supraviețuise, Iker simțea totuși că acum era
înzestrat cu o nouă armă, forța marelui pește[17].
 În fața lui văzu o mumie neobișnuită: capul trupului osirian ieșea din
corpul unui crocodil de bronz, cu dinți de aur, acoperit cu o mantie din
aramă și aur. Stăpânul apelor se înfățișa ca o barcă trainică, oferită celui
mort pentru a călători în întinderile lumii de dincolo. În câteva clipe, uitând
de el însuși, Iker trăise renașterea luminii izvorâtă din adâncul lacului.
În vârful movilei se înălța un salcâm care, din nefericire, tocmai fusese
ars. Ramurile și frunzele nu mai erau decât cenușă, ce încă fumega. Pe
trunchiul înnegrit, numele zeiței Neith fusese mânjit cu cerneală roșie.
*
― Mai spune-mi încă o dată, îi ceru Sekari.
― Ar fi a zecea oară, se împotrivi Iker.
― Din pricina ta, am crezut că am săvârșit o greșeală cu neputință de
îndreptat! Pe deasupra, povestea ta pare atât de nebunească, încât vreau să
țin minte fiecare amănunt și să mă asigur că nu născocești altele noi când o
iei de la capăt.
― Și așa am făcut?
― Până acum nu, dar oare ești vreodată îndeajuns de prevăzător?
― Duhul cel rău care se ascunde în întuneric a distrus salcâmul lui Neith.
Ai putea să juri că e cu un pas înaintea noastră.
― Încă un motiv să mergem degrabă la Kahun, s-o arestăm pe Bina și pe
oamenii ei.
― Mai întâi, trebuie să ne încredințăm de cinstea primarului.
― Tu intră liniștit în oraș! îl povățui Sekari. Dacă te aruncă în temniță,
am să te scot de acolo cu soldații. Și să speram că orașul nu e deja în
mâinile asiaticilor!
*
Bina se simțea pregătită. Peste trei zile, asiaticii din Kahun aveau să
scoată armele din ascunzătoare și să atace posturile de pază în timpul
nopții. Împreună cu complicele său Ibcha, la fel de nerăbdător ca și ea,
tânăra femeie îi va ucide pe scribi, apoi va băga groaza în locuitori,
făcându-i să priceapă că noilor stăpâni nu le păsa de vechile tradiții.
După căderea Kahunului, Bina va cuceri toate locurile populate din
Fayyum. Niciun sat nu-i va rezista. Alte caravane de asiatici vor sosi drept
întăriri și armatei lui Sesostris, blocate în Canaan, îi va trebui mult timp
până să se urnească din loc. Iar pe drum avea să fie hărțuită neîncetat.
 Acestea erau poruncile Prevestitorului pe care frumoasa cea brună le
respecta întocmai.
Viitoarea biruință o datora farmecelor sale. La fiecare trei luni, primarul
reînnoia în întregime paza Kahunului. Însă Bina îi sucise mințile
slujbașului însărcinat cu viitoarea schimbare a gărzilor. Prin mângâieri și
cuvinte înflăcărate, ea îl convinsese să se alăture cauzei sale, amăgindu-l că-
i va încredința o demnitate însemnată dacă va învinge. Mulțumită acestui
naiv, pe care socotea să-l omoare primul, Bina cunoștea numărul precis al
soldaților și așezarea lor. Și, în câteva minute, asiaticii aveau să-i
zdrobească până la ultimul.
*
― Numele și meseria, îi ceru ofițerul care supraveghea intrarea
principală în Kahun.
― Iker, scrib și preot temporar al templului lui Anubis.
― Ce duci cu tine?
― Uneltele mele de scris.
Ofițerul răscoli sacii pe care-i căra Vânt-de-Miazănoapte.
― Poți să treci. Eu, unul, am terminat cu munca asta supărătoare.
Poimâine, o să fiu, în sfârșit, înlocuit și mă întorc în Deltă.
― În oraș e liniște? îl întrebă Iker.
― Desăvârșită.
Pășind în urma lui Vânt-de-Miazănoapte care cunoștea bine Kahunul,
Iker se îndreptă spre uriașa casă cu grădină a primarului, unde forfoteau
numeroși scribi și meșteri de tot soiul.
Unul dintre slujbași îl recunoscu.
― Iker… Unde ai fost până acum?
― Primarul e în odaia sa de lucru?
― N-o părăsește niciodată! Alerg să-i dau de știre c-ai venit.
Tânărul îi găsi lui Vânt-de-Miazănoapte un loc la umbră în curtea
acoperită și îi dădu de mâncare. Apoi fu condus de un scrib până în fața
primarului.
― Iker! Spune-mi că nu ești tu… Nu poți fi tu cel numit „Fiu regal”, așa
cum scrie în decretul pe care tocmai l-am primit!
― Mă tem totuși că e adevărat.
― Când ai dispărut, am vrut întâi să fac cercetări, dar m-am lăsat
păgubaș. Meritai însă o pedeapsă aspră! Dar am simțit că se punea la cale
ceva ciudat, căci erai, într-adevăr, foarte diferit de ceilalți scribi. Acum te-ai
întors din porunca faraonului, sunt convins.
― Vreau să știu cărui stăpân vă supuneți?
Primarul își încleștă degetele pe brațele jilțului.
― Ce înseamnă această întrebare?
― Cineva a încercat să-l ucidă pe rege. Chiar aici, la Kahun, se ascund
luptători din umbră, care nu vor întârzia să treacă la fapte.
― Îți… îți bați joc de mine?
― Îi cunosc pe câțiva dintre cei care uneltesc. Mulți dintre ei sunt asiatici
care lucrează ca topitori.
Primarului nu-i venea să-și creadă urechilor.
― Doar nu vorbești despre Kahun, orașul meu!
― Ba da, din păcate! Sau sunteți părtaș la fărădelegile lor, sau mă ajutați
să-i stârpesc.
― Eu, alături de tâlharii ăștia? Ți-ai pierdut mințile! Câți soldați vrei?
― Trebuie să-i arestăm pe toți odată, fără ca ei să bănuiască nimic.
Altminteri, vom ajunge la o înfruntare sângeroasă.
― Atunci, ce propune Fiul regal Iker?
― Să punem totul la cale cu multă grijă, adunându-i laolaltă pe toți
ofițerii și arătându-le care sunt țintele precise. După ce scăpăm de asiatici,
îmi veți întocmi o listă cu toate șantierele de corăbii din Fayyum,
adăugându-le și pe cele care au fost închise și fără a-l uita pe cel unde a
lucrat tâmplarul Rindea.
― E o muncă anevoioasă, dar vei avea această listă.
― Până atunci, pot să stau în vechea mea casă?
Primarul păru groaznic de stânjenit.
― Peste putință.
― Ați dat-o altcuiva?
― Nu, deloc… În sfârșit, o să vezi cu ochii tai.
*
Fierarul care lucra într-unul dintre atelierele de lângă casa primarului se
plânse de o durere cumplită de spate și, lăsând cuptorul în grija ucenicului
său, plecă să caute un doctor.
De fapt, el tocmai îl recunoscuse pe Iker și socotise că trebuie să-l
vestească degrabă pe mai-marele său, Ibcha, cel care muncea în cel mai
vestit atelier de arme din Kahun.
 La rândul său, Ibcha trimise după Bina care lăsă baltă curățenia bogatei
locuințe a Păstrătorului arhivelor, unde intrase în slujbă de curând.
Strângându-se laolaltă, cei trei se închiseră într-o magazie ca sa poată sta
de vorbă în taină.
― Iker s-a întors, zise fierarul.
― Ești sigur? îl întrebă Bina.
― Recunosc întotdeauna chipurile, fără să mă înșel.
― Dar asta e o mare nenorocire, se vaită Ibcha.
Bina nu îl contrazise. Știa că omul trimis de Gură-Pocită să-l omoare pe
rege dăduse greș și că Iker devenise pupil unic al palatului, altfel spus, un
slujitor devotat al faraonului.
Totuși, după ultimele vești care ajunseseră până la ea, Iker pierduse
bunăvoința regelui și fusese nevoit să părăsească Memphisul apucând-o
spre miazăzi, fără să aibă șanse prea mari să răzbească până acolo, căci
iscoadele Libanezului aveau poruncă să-l ucidă.
― Iker se bucură încă de încrederea faraonului, fu de părere Bina, și a
fost trimis aici ca să ne zdrobească. Nu avem decât o singură scăpare: să
fugim luând cu noi cât mai multe arme și sacrificându-i pe cei mai slabi
dintre noi într-o încăierare care să ne lase nouă, celorlalți, cale liberă.
Ibcha se împotrivi.
― Mai avem câteva ore până să punem stăpânire pe Kahun.
― Fiul regal s-a dus la primar ca să pună la cale împreună arestarea
noastră. Ne vrea vii. Ai uitat că Iker știe unde se găsește atelierul în care
muncesc topitorii asiatici? Nu mai avem nicio clipă de pierdut. Dacă
amânăm fuga, s-a isprăvit cu noi.
Abătut, Ibcha îi dădu dreptate fetei.
― Și cum plănuiești să abatem atenția gărzilor?
― Atacând casa primarului.
*
Iker încremenise.
Din frumoasa lui casă cu mobila ei minunată nu mai rămăseseră decât
niște dărâmături, purtând urmele unui incendiu puternic.
― N-am putut salva nimic, îl lămuri Pletosul, scribul lingușitor și leneș,
mereu prezent când era vorba de o nenorocire. Focul s-a aprins în plină
noapte și n-a fost chiar o întâmplare.
― De ce ești așa convins?
 ― Pentru că flăcările au izbucnit în zece locuri deodată. De aceea
încercările noastre de a le stinge s-au dovedit zadarnice. O bătrână a văzut
mai mulți bărbați îndepărtându-se de casă în fugă. Tu știi, Iker, că eu țin la
tine. Dar alții sunt plini de invidie și gânduri dușmănoase.
― Bănuiți pe cineva?
― Pe cineva anume, nu… E adevărat că ai devenit fiul adoptiv al
faraonului?
― E adevărat.
― Atunci nu mă ajuți să capăt și eu o slujbă mai bună?
― Hotărârea aceasta îi revine primarului.
― El nu prea mă apreciază. Dacă îți fac rost de o informație prețioasă,
mă sprijini pe lângă el?
― Adu-mi-o mai întâi.
― Unde ai de gând să înnoptezi?
― La templul lui Anubis.
Măgarul porni iute spre sanctuar ai cărui preoți îl întâmpinară în mod
diferit pe Iker. Unii erau bucuroși să-l întâlnească, dar alții îl învinuiau că-
și părăsise îndatoririle de preot temporar, fără să prevină pe nimeni.
Tânărul le ceru iertare preoților, care îi mulțumiră Fiului regal pentru că
onora cu prezența sa aceste locuri. Apoi îi oferiră cea mai bună odaie, dar
scribul vru să revadă mai întâi biblioteca unde citise și aranjase cu grijă
atâtea scrieri prețioase din vremea marilor piramide.
Însă nu gustă prea mult timp din liniștea și pacea care domneau în
bibliotecă, pentru că Pletosul ceru să-l vadă.
― Am obținut informația aceea. O să-i vorbești primarului despre mine?
― Am să-i vorbesc.
― Bine. Atunci ia aminte: unul dintre cei care au pus focul este fierarul
asiatic aflat în slujba primăriei. Când te-a zărit azi-dimineață, și-a părăsit
degrabă atelierul din pricina unor dureri de spate, care l-au apucat dintr-
odată. Dar după spusele ucenicului său n-a fost decât o minciună, căci
alerga precum un iepure.
Așadar, Iker fusese observat de unul dintre oamenii Binei. Iar femeia fie
va porni fără întârziere lupta, fie se va grăbi să părăsească orașul alături de
complicii săi.
― Repede, Pletosule! Să-l prevenim pe comandantul străjilor!
 Dar pe când cei doi tineri o luară la goană spre cazarmă, izbucniră
strigăte din toate părțile.
― Casa primarului e atacată! urlă un vânzător de urcioare, părăsindu-și
marfa în voia sorții.
37.
Soldații alergară spre locuința primarului. Și în timpul învălmășelii ce se
stârnise, Bina, Ibcha și oamenii lor plecară din oraș fără să fie văzuți,
purtând cu ei coșuri grele pline cu arme.
― Ține-te departe de mulțime! îl sfătui Sekari pe Iker. În îmbulzeala
asta, nu ai cum să te ferești de lovituri.
Pe acropola din Kahun, lupta era în toi. Asiaticii aleși de Bina să se
sacrifice ca să-i scape pe ceilalți omorâseră mai mulți servitori neînarmați,
dar meșterii din ateliere se apărau folosindu-se de uneltele lor. Și când
gărzile sosiră la fața locului, unii dintre asiatici își uitară jurământul și se
împrăștiară ca niște vrăbii speriate. În schimb, alții continuară să se bată cu
îndârjire, dar se văzură copleșiți într-un sfârșit de numărul soldaților.
Începu apoi o lungă și anevoioasă vânătoare de oameni care se sfârși
două ore mai târziu. Niciunul dintre asiatici nu fu cruțat.
Nevenindu-i încă să creadă că totul se terminase, primarul îi încuraja pe
răniți.
Iker și Sekari încercau să afle câți asiatici scăpaseră cu viață și încotro o
apucaseră. Să aleagă adevărul dintre atâtea mărturii, în care se amestecau
spaima și exagerările, nu era lucru ușor. Până la urmă, pricepură că o parte
dintre fugari o luase spre nordul provinciei, iar restul spre Nil.
― O să-i căutăm mai târziu, hotărî Sekari. Treaba cea mai grabnică acum
este să-i dibuim pe complicii lor din oraș. Altfel, ne putem trezi cu un nou
atac.
Un singur suspect scăpase neatins: fierarul care îi înștiințase pe asiatici
de venirea lui Iker. Deși se străduise să treacă drept victimă, nimeni nu-i
dădu ascultare.
Un ofițer îl înșfăcă de pâr.
― Lăsați-mă să-l iau la întrebări așa cum știu eu. O să spună tot, bizuiți-
vă pe mine!
― Fără cazne, zise Iker.
― Ce mai contează asta în împrejurările de acum?
 ― Voi sta eu de vorbă cu omul acesta.
Ofițerul îi dădu drumul meșterului. Să-l contrazică pe Fiul regal putea
să-i atragă mari necazuri.
― O vedeai adesea pe Bina?
― Ca mulți dintre locuitorii Kahunului.
― Cum plănuia să pună stăpânire pe oraș?
― Nu știu nimic.
― Nu prea-mi vine a crede, observă Iker, căci făceai pe iscoada chiar în
casa primarului. Sarcina ta era să-l omori când izbucnea răzmerița, nu?
― Nu făceam altceva decât să muncesc aici.
Sekari se așeză alături de fierar.
― Eu, prietene, nu sunt nici soldat, nici slujbaș. Fiul regal care îți
vorbește așa frumos nu are nicio putere asupra mea, căci eu nu primesc
porunci de la el. Partea cea mai veselă e că mă pricep tare bine să scot
răspunsuri de la cei încăpățânați. Și chiar îți mărturisesc că-mi place. Iar în
ceea ce te privește, am să-mi dau toată silința.
Și zicând acestea, Sekari îi arătă o bucată ascuțită de lemn.
― Întotdeauna încep prin a scoate un ochi. Se pare că e nespus de
dureros, mai ales dacă nu ai la îndemână o unealtă ascuțită. Dar asta nu e
decât pentru a-mi dezmorți degetele. Apoi mă pun pe treabă cu adevărat. Îl
rog pe Fiul regal să se îndepărteze puțin ca să nu vadă priveliștea aceasta
cumplită…
― Rămâneți aici și împiedicați-l pe nebunul ăsta să mă chinuie! Spun
tot, vă jur!
Scribul se întoarse către meșter.
― Te ascult. Și dacă rostești o singură minciună, te las pe mâinile lui.
― Bina voia să se folosească de schimbarea gărzilor. Soldații ar fi fost
uciși și ea ar fi cucerit lesne orașul.
― Deci, avea un complice printre ofițeri.
― Întocmai, dar nu-i cunosc numele.
― Își bate joc de noi, fu de părere Sekari.
― Nu! Vă jur că nu!
Socotind după spaima ce-l cuprinsese, omul spunea adevărul. Iker și
Sekari se înfățișară înaintea primarului, care gusta, fericit, liniștea ce se
așternuse iarăși peste Kahun.
 ― Cine se îngrijește mâine de schimbarea gărzilor? îl întrebă Fiul regal.
― Căpitanul Rechi.
― Unde dau de el?
― La cazarma de pe malul canalului.
*
Cazarma era goală, căci toți soldații se aflau înăuntrul orașului ca să
asigure paza. Nu rămăsese decât o santinelă în vârstă de vreo 30 de ani.
― Îl caut pe căpitanul Rechi, zise Iker.
― Cine ești?
― Fiul regal Iker.
― Ah!… Rechi supraveghează canalul de pe corabia sa.
― Atunci înseamnă că i-a zărit cu siguranță pe fugari. Du-mă la el!
― N-am voie să părăsesc cazarma și…
― Nu-ți face griji, îți iau eu apărarea.
― Bine, atunci să mergem.
Cei doi bărbați străbătură iute drumul până la canal. Acolo, ascunsă de
vegetație, se afla o corabie destul de mare, care avea și cabină.
― Ești aici, Rechi? întreabă soldatul cu voce tare.
Deranjați, câțiva nagâți negri și albi își luară zborul.
― Ciudat! Nu răspunde! Sper că n-a pățit nimic. Să urcăm să vedem.
La pupă zăceau două căngi folosite pentru vânarea hipopotamilor.
Împingând ușa cabinei, Iker presimți atacul, dar, deși se feri, fu atins la
umăr și se prăbuși pe punte.
― Prea îți bagi nasul peste tot! se răsti la el Rechi, apucând o cange.
În ciuda durerii, Iker se rostogoli, păzindu-se de cârligele ascuțite care se
înfipseră în lemn, la un deget de capul său.
Rechi se pregătea să lovească din nou, de data aceasta cu cealaltă cange,
când o izbitură în șale îl opri. O mână puternică îi răsuci brațul la spate,
forțându-l să dea drumul armei, iar o alta îl strânse de gât până își pierdu
cunoștința.
― Fricosul ăsta nici nu știe sa se bată, râse Sekari. Cum te simți, Iker?
― M-am ales c-o vânătaie zdravănă. Dar mai bine să-l trezim pe
prietenul nostru.
Sekari îl cufundă pe Rechi cu capul în apă.
― Nu mă omorați! îi imploră el.
 ― Asta depinde de răspunsurile tale. Știm deja că tu ești trădătorul care
s-a lăsat cumpărat de Bina asiatica.
― Suntem asupriți, lupta noastră va continua până vom birui și…
― Prostiile tale nu ne interesează, iar uneltirile voastre au dat greș. Unde
sunt complicii tăi?
― Nu-mi este îngăduit să spun, eu…
Sekari îi împinse iar capul sub apă și-l lăsă ceva mai mult timp. Când îl
trase afară, Rechi își recăpătă cu greu suflul.
― Îmi pierd răbdarea. Sau vorbești, sau viața ta ticăloasă se sfârșește
acum, aici, în canalul ăsta.
Amenințările lui Sekari îl convinseră pe Rechi.
― Asiaticii s-au împărțit în două grupuri. Primul a luat-o pe drumul care
duce spre marele lac, al doilea s-a urcat pe o corabie ce se îndrepta spre
Memphis.
― Cu cine urmează să se întâlnească acolo? întreabă Iker.
― Nu știu.
― Mai vrei o baie? se răsti la el Sekari.
― Fie-vă milă! V-am spus tot!
― Să-l ducem la Kahun! hotărî Iker.
*
Istovit, îmbătrânit peste noapte, primarul își venea în fire puțin câte
puțin. Odată răzvrătiții înlăturați și urmele luptelor șterse, Kahun își
dobândise iar vechea sa înfățișare tihnită și plină de eleganță.
― Niciodată nu mi-aș fi închipuit o asemenea grozăvie, îi mărturisi el lui
Iker.
― Asiaticii s-au bizuit tocmai pe lipsa noastră de prevedere, recunoscu
Fiul regal. Și nu sunt nici pe departe înfrânți.
― Înainte să pleci, îl rugă primarul, n-ai vrea să iei parte la sărbătoarea
lui Sokaris? Așa aș avea și eu vreme să adun informațiile pe care mi le-ai
cerut.
Iker își aminti că numele acestui zeu misterios apărea în cântul
purtătorilor de lectică: „Viața e reînnoită de Sokaris”.
Ca preot temporar al lui Anubis, Iker făcu parte dintre cei care purtară în
procesiune barca lui Sokaris. Ea încarna forța care îndruma sufletele celor
morți pe drumul reînvierii. La proră se vedea un cap de antilopă, animalul
lui Seth, a cărui putere de distrugere era luată în stăpânire, sacrificată, apoi
folosită în favoarea armoniei. Alături se găseau un pește-călăuză a zeului
luminii prin întunericul adâncurilor și câteva rândunele venite din lumea de
dincolo. În mijlocul bărcii, se afla cabina reprezentând movila de pământ a
începuturilor unde se arătase viața „pentru prima dată”, reînsuflețindu-se
apoi în fiecare zi. Din barcă răsărea un cap de șoim care simboliza puterea
regală și victoria luminii cerești asupra întunericului și a dezordinii.
― Sokaris e legat de Osiris? se adresă Iker preotului care conducea
ritualul în sanctuarul celui de-al doilea Sesostris.
― Barca aceasta îi îndepărtează pe dușmani. Lui Osiris îi oferă loc de
schimbare și hrană. De aceea, la sfârșitul ceremoniei va fi dusă la Abydos.
Abydos… Ținutul sacru nu înceta să-i bântuie gândurile lui Iker. Oare
noul său rang nu-i îngăduia, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat,
să fie primit acolo și s-o întâlnească din nou pe Isis? Sokaris îi va acorda,
oare, ajutorul de care avea nevoie?
*
― Lucrurile s-au lămurit în privința lui Cuțit-Tăios și a lui Ochi-de-
Țestoasă, zise primarul. Au lucrat într-adevăr pe câteva corăbii de mărfuri,
dar au fost prinși că furau și izgoniți. Când s-au îmbarcat pe Fulgerul,
gărzile îi căutau ca să-i aresteze. Iar tovarășii lor, printre care și căpitanul,
erau probabil de-o teapă cu ei.
― O corabie și un echipaj care există și nu există, în același timp, se
descurajă Iker. Dar lista șantierelor de corăbii?
― Am trimis câțiva oameni de încredere să stea de vorbă cu meșterii și
cu supraveghetorii șantierelor din Fayyum. N-au găsit nimic putred. În
schimb, nu pot să-ți ofer vreo informație despre șantierul de lângă marele
lac care a fost închis anul trecut.
― Unul dintre locurile în care s-au ascuns fugarii!
― Dacă dorești să mergi tu însuți acolo, îți voi da câțiva soldați să te
însoțească. Altădată aș fi socotit că nu-i nicio primejdie, dar acum, după
toate cele petrecute…
― Trimite un mesager degrabă la Memphis ca să-l înștiințeze pe rege
despre nenorocirea ce s-a abătut asupra Kahunului, fără să-i ascundă nimic.
Iker se îndoia că asiaticii au fost prinși înainte să se retragă în vizuina lor.
Era însă de datoria lui Sobek Păzitorul să le găsească adăposturile și să-i
zdrobească, deși numărul lor rămânea și acum necunoscut. Oare după
Kahun nu avea să urmeze Memphisul?
38.
Cu mica sa trupă alcătuită din gărzi ale deșertului și mineri, generalul
Sepi pătrunse în Nubia, după ce scotocise prin toate ținuturile deșertice,
situate de o parte și de alta a văii Nilului. Datorită hărților trimise din
provincii, nu se rătăcise câtuși de puțin.
De la minele de aur, aproape toate părăsite, generalul culesese câteva
bucăți de metal prețios, pe care unul dintre oamenii săi, aflat în drum spre
Memphis, avea să le înmâneze Marelui Trezorier Senankh.
Regiunea părea liniștită. Totuși, oamenii se codeau să înainteze spre
miazăzi.
― De ce anume te temi? îl întrebă Sepi pe ofițer. N-ai bătut ținutul ăsta
în lung și-n lat de o sută de ori?
― Ba da, dar n-am încredere în triburile nubiene. Te fac să te simți
mereu pândit.
― Nu putem noi să biruim câțiva tâlhari?
― Nubienii sunt războinici puternici, faimoși pentru cruzimea lor. Ne
trebuie întăriri.
― Peste putință, căci am bate prea tare la ochi. Am primit poruncă să
trecem neobservați.
― Care e dușmanul de care vă feriți?
― O să vedem.
― Monștrii nisipului… Despre ei e vorba?
― Dacă apar, cunosc formule potrivite care îi vor țintui locului.
Sepi nu era un lăudăros și ofițerul își mai veni în fire.
― De ce Elefantina nu l-a avertizat pe faraon de necazurile pricinuite de
nubieni? îl întrebă generalul.
― Pe vremea când provincia nu i se supunea, s-au înrădăcinat niște
obiceiuri proaste și, ca să se schimbe, e nevoie de timp.
Sepi își puse în gând ca, de îndată ce se va întoarce în valea Nilului, să se
îngrijească de problema aceasta cu toată asprimea. Chiar dacă marea
provincie din sud se alipise Egiptului, înalții săi demnitari nu se purtau cum
se cuvine.
Micul grup apucă pe un drum care mergea de-a lungul Oazei Allaki, spre
răsărit. Din nenorocire, harta lui Sepi nu se mai potrivea acum cu
priveliștea ce se întindea înaintea lor.
Uluit, ofițerul nu mai recunoștea locurile.
 ― Vântul împinge dunele, grăi el, iar furtunile schimbă văile. Dar aici se
petrece ceva necurat. Îți vine să juri că mâini uriașe au mutat stâncile. Mai
bine facem cale întoarsă.
― Dimpotrivă, hotărî Sepi, acesta e un semn și vom ține seama de el. O
să înaintăm atât cât ne îngăduie proviziile de apă. Poate vom găsi și un
izvor.
La capătul a trei zile de mers, dădură peste câteva construcții din piatră în
preajma unei mine.
Un soldat încercă să se strecoare într-o galerie îngustă, cu speranța că va
găsi aici vreun filon ce putea fi scos la lumină.
Dar abia pătrunse înăuntru, că tavanul se prăbuși. Tovarășii săi se
repeziră degrabă să-l salveze. Dar după strădanii îndelungate, nu traseră
afară decât un trup neînsuflețit.
Celelalte intrări ale galeriei păreau mai solide, dar Sepi apucă o piatră
grea și-o prăvăli într-un tunel ce cobora în pantă.
Câteva clipe mai târziu, se auzi un bubuit groaznic și tavanul se nărui.
― Mina întreagă e plină de capcane, grai generalul.
― Să ne întoarcem în Egipt, îl sfătui ofițerul.
― Vor să ne forțeze să ne dăm bătuți. Înseamnă că dușmanul nu mă
cunoaște bine.
― Dincolo de locurile acestea, nu mai putem găsi nimic!
― Tu rămâi aici cu trupa, iar eu, împreună cu un soldat care se oferă de
bunăvoie să mă însoțească, voi porni mai departe. Dacă nimerim peste o
altă mină, ne întoarcem să vă căutăm.
*
Deși era voinic și călit de viața pe care o dusese, soldatului îi părea rău
acum că sărise să se alăture generalului. Căldura, nisipul dogoritor, ochii
care-i ardeau în orbite, nălucirile, gângăniile, toate acestea nu-l îngrozeau.
De-abia mai respira. Vântul se stârnea dintr-odată, îi biciuia pielea, apoi
dispărea la fel de iute, lăsând locul unui soare ucigător, care nu i se păruse
niciodată atât de fierbinte. Puricii îl ciupeau neîncetat de pulpe și până
acum fusese nevoit să gonească trei vipere cu corn, lovindu-le cu pietre.
― Să nu ne încăpățânăm, generale!
― Încă puțin, soldat.
― Aici e iadul. Doar deșert, scorpioni și șerpi. Nici vorbă de aur.
― Sunt convins că te înșeli.
 Soldatul se întrebă de unde-și trăgea Sepi atâta putere și continuă să-l
urmeze pas cu pas.
Și, deodată, înaintea lor răsări un bărbat înalt, bărbos, cu un turban pe
cap.
Nedumerit, Sepi se apropie de el.
― Cine ești tu?
― Eu sunt Prevestitorul și știam că ai să te încumeți până aici, generale
Sepi. O ispravă fără rost, sortită uitării. Trebuie să mori.
Sepi trase sabia și se năpusti asupra Prevestitorului. Crezu că poate să-i
înfigă lama în pântece, dar gheare de șoim i se înfipseră în braț, forțându-l
să dea drumul armei.
Atingându-l ușor pe soldatul împietrit de spaima, trei monștri apărură
parcă de nicăieri. Un leu enorm, o antilopă cu corn în frunte și un grifon se
repeziră asupra nefericitului general, îl doborâră și-l sfâșiară cât ai clipi.
Soldatul încercă s-o rupă la fugă, dar o mână puternică îl trânti în nisip.
― Ție îți cruț viața. Să povestești tot ce-ai văzut.
*
― Băiatul ăsta și-a pierdut mințile, fără îndoială! strigă mânios, ofițerul.
Soarele i-a făcut creierul scrum.
― Dar monștrii deșertului chiar există, îl contrazise unul dintre soldați.
― Mai degrabă cred că i-au atacat nubienii, iar pe el l-a cuprins frica și l-
a părăsit pe general. Dacă nu s-ar afla în halul ăsta, i s-ar cuveni o pedeapsă
grea.
― Tot trupul îi e ars. Își trăiește ultimele clipe. A dovedit un curaj de
neînchipuit ajungând până la noi. Amintiți-vă când ați spus că vă temeți de
monștri!
― Poate, poate… Oricum, nu putem să lăsăm în deșert trupul
generalului Sepi, dacă într-adevăr e mort.
― Doar nu vreți să spuneți că trebuie să-l căutăm?
― Dacă ne întoarcem fără general și fără să dăm lămuriri despre ce s-a
petrecut cu el, o să ne alegem cu mari necazuri.
Toți ceilalți recunoscură că ofițerul avea dreptate. Dar la gândul de a
înfrunta creaturile acelea fioroase care zdrobeau oasele oamenilor și le
sorbeau sângele, picioarele începură să-le tremure.
― Mergem cu toții, hotărî ofițerul și o să ne ajutăm între noi.
 Dar nu le ieși nimic în cale și, curând, descoperiră trupul generalului
Sepi, sfârtecat de gheare puternice. Doar fața îi scăpase neatinsă.
― Să-i săpăm un mormânt la intrarea în Oaza Allaki, ordonă ofițerul,
tulburat, și să-l acoperim cu pietre pentru ca fiarele sălbatice să nu-l
mănânce.
*
De îndată ce primi bucățile de aur trimise de Sepi, Marele Trezorier
Senankh alergă la vizirul Khnum-Hotep. Lăsând deoparte orice alte treburi,
cei doi demnitari se înfățișară regelui.
― Chemați-i pe Sehotep și pe Djehuty, porunci faraonul. O să-i dau de
știre și reginei și vom porni cu toții spre Abydos. În lipsa noastră, Sobek
Păzitorul va asigura paza și ordinea în Memphis. Unde se găsește acum
generalul Sepi?
― În Nubia, răspunse Senankh. Vom avea în curând și alte vești de la el.
― Să verificăm neîntârziat dacă aurul acesta e tămăduitor.
― Eu n-ar trebui să rămân aici, Luminăția Voastră? întrebă vizirul.
― A sosit timpul să lărgim Cercul de aur din Abydos, îi dezvălui
Sesostris. Pe pământul lui Osiris și sub protecția sa, tu și Djehuty veți lua
parte la ritualul său. Sarcinile voastre vor spori, dar, unindu-ne forțele,
putem ține piept dușmanului.
Potrivit sfaturilor lui Sobek, pe care-l apăsau tot mai mult gândurile
negre și a cărui neîncredere creștea pe zi ce trece, călătorii de rang înalt se
îmbarcară fiecare pe o altă corabie, supravegheată la rândul ei de câte două
vase ale gărzilor fluviului. Totuși, neținând seama de împotrivirile lui
Sobek, faraonul stărui să se afle pe corabia ce plutea în fruntea acestei mici
flote.
De cum sosiră la Abydos, niciunul dintre preoții temporari care veneau
zilnic să lucreze aici nu mai fu lăsat să pătrundă pe teritoriul sacru.
Însoțit de preoții permanenți și de preotese, Pleșuvul se înclină până la
pământ înaintea faraonului. Sacerdotul însărcinat să vegheze asupra marelui
corp al lui Osiris le ceru oaspeților să lepede toate podoabele și obiectele
din metal pe care le aveau asupra lor.
Cât despre Bega, acesta se întreba care era, oare, pricina prezenței la
Abydos a faraonului, a Marii Soții regale, a vizirului și a altor demnitari.
Fără îndoială, doar un fapt neobișnuit putea îndreptăți o astfel de vizită.
 ― Luminăția Voastră, rosti Pleșuvul, barca lui Osiris nu mai străbate
universul pentru a aduna energia trebuincioasă reînvierii. Dar Arborele
vieții se împotrivește încă răului.
― Am adus aur. Poate se va dovedi folositor.
Bega scrâșni din dinți. Oare să fi izbutit slujitorii credincioși ai
faraonului să obțină ceea ce era cu neputință de găsit?
― Să ne apropiem de salcâm! porunci Sesostris.
Pășind unul în urma altuia, tăcuți, cei de față se îndreptară într-acolo.
Sperând că prețiosul metal va salva copacul și va îndepărta vraja, Isis
pătrunse prima în câmpul de forțe mărginit de cei patru salcâmi tineri
plantați înspre răsărit, apus, miazăzi și miazănoapte în jurul Arborelui
vieții. La rădăcina lui, fata vărsă lapte și apă proaspătă. Apoi regele îi atinse
trunchiul cu aurul provenit din deșertul Coptos. Dar nu se întâmplă nimic,
niciun strop de căldură nu se răspândi în venele salcâmului. Celelalte bucăți
trimise de generalul Sepi nu avură nici ele vreun efect.
Și, în timp ce o mâhnire adâncă puse stăpânire pe toți, Bega se înveseli în
sinea lui, dar se strădui ca pe chipul său să se citească descumpănirea.
― Luminăția Voastră, vorbi primul Pleșuvul, nu avem nevoie de aurul
tămăduitor doar pentru a vindeca arborele, ci și pentru a făuri obiectele
rituale fără de care misterele lui Osiris n-ar putea fi celebrate cum se
cuvine.
― Căutările din Nubia de-abia au început. Dacă poate cineva să găsească
neasemuitul metal, acela e generalul Sepi. Și acum să inițiem doi supuși
noi ai lui Maat în tainele Cercului de aur din Abydos. Khnum-Hotep și
Djehuty să se retragă într-o încăpere a templului și să mediteze.
*
Trecuse multă vreme de când Cercul nu-i mai strânsese pe toți laolaltă, în
jurul celor patru mese de ofrandă care întruchipau voința neclintită a
membrilor săi de a-și închina viața păstrării spiritualității osiriene. Sesostris
se gândea la Sekari, însărcinat să vegheze asupra fiului său adoptiv, la
generalul Nesmontu, ocupat să întărească pacea în Syro-Palestina și la
generalul Sepi, a cărui misiune se vădea a fi încă și mai anevoioasă decât
crezuse.
Lipsa lor era dureroasă, dar regele știa că ei ar fi încuviințat fără rețineri
inițierea lui Khnum-Hotep și a lui Djehuty, doi vechi dușmani deveniți azi
slujitori devotați faraonului, singurul chezaș al respectării lui Maat pe
pământ.
În ciuda primejdiilor care amenințau regatul și a recentei dezamăgiri
legate de aurul tămăduitor, cele două ceremonii se desfășurară ca și cum
toți cei prezenți se găseau în afara timpului. Khnum-Hotep se așeză înspre
miazănoapte, alături de Senankh, iar Djehuty înspre apus, lângă Pleșuv.
Ospățul care urmă se încheie atunci când unul dintre soldații care stăteau
de pază anunță sosirea unui ofițer din Nubia. Nerăbdător, monarhul îl primi
de îndată.
Ofițerul ar fi preferat să se bată deodată cu zece războinici dezlănțuiți
decât să apară în fața acestui uriaș pe care n-ar fi îndrăznit să-l privească în
ochi.
― Luminăția Voastră, sunt aducătorul unor vești dintre cele mai proaste.
― Vorbește și nu-mi ascunde nimic!
― Unele dintre minele de aur din Nubia au fost preschimbate în capcane,
iar până la celelalte nu se poate ajunge! Dar lucrul cel mai cumplit e că
generalul Sepi a murit.
Ca de obicei, faraonul nu lăsă să i se vadă nicio emoție pe chip. Era
prima dată când jelea dispariția unui membru al Cercului de aur din
Abydos. Niciodată scaunul lui Sepi nu avea să mai fie ocupat, căci nimeni
nu-l putea înlocui pe general. Își îndeplinise fără greș îndatoririle sacre și-l
formase pe Iker, deschizându-i spiritul spre feluritele taine ale
meșteșugului scribilor. Înzestrat cu o inteligență fără egal, curajos până la
nebunie, Sepi se dovedise de mare ajutor la unirea Egiptului, împiedicându-
l pe Djehuty să săvârșească greșeli cu neputință de îndreptat.
― În ce împrejurări și-a găsit sfârșitul?
― Luminăția Voastră, generalul a continuat să înainteze spre miazăzi,
întovărășit de un soldat. Înainte să piară din pricina arsurilor soarelui,
nefericitul acesta ne-a povestit că Sepi a căzut victimă unor monștri ai
deșertului. După părerea mea, generalul a fost omorât de aceiași tâlhari
nubieni care au distrus minele. Întregul ținut e nesigur și nu avem nicio
șansă să-i prindem.
― Te înșeli, zise regele. Am să-i arestez pe ucigașii generalului Sepi și
am să-i pedepsesc. Ai avut grijă de trupul lui?
― Bineînțeles, Luminăția Voastră. L-am îngropat la intrarea în Oaza
Allaki.
 ― Întoarce-te acolo, ia cu tine un îmbălsămător de mumii și du-l pe
generalul Sepi în provincia lui Thot.
39.
Furioasă, Bina trebui totuși să se supună ordinelor. Credea că, rămânând
în Fayyum, s-ar fi dovedit mai folositoare decât fugind la Memphis. Dar
nimeni, nici chiar ea, nu putea să pună la îndoială o hotărâre de-a
Prevestitorului.
După plecarea în pripă din Kahun, călătoria pe corabie nu fu tulburată de
nimic neprevăzut. Datorită iuțelii de care dăduse dovadă, tânăra femeie își
salvase cei mai buni oameni ai trupei, trimițându-i pe cei mai puțin iscusiți
la moarte sigură. Învinuindu-se că-l judecase greșit pe Iker, își promise să
nu mai cadă niciodată într-o astfel de capcană. Îl socotise aprig din fire și
încăpățânat, dar ușor de păcălit.
Numai că, ajungând Fiu regal, Iker se transformase într-un dușman
neînduplecat. Departe de a fi fost izgonit de Sesostris, tânărul scrib era
acum brațul înarmat pe care faraonul îl împuternicise să-i zdrobească pe
asiaticii din Kahun, tovarășii Binei.
Și unde mai pui că lucrul acesta se întâmplase cu doar câteva ore înainte
ca ea să cucerească orașul. Fără îndoială, Prevestitorul avea s-o găsească
răspunzătoare pentru acest ghinion. Și atunci zilele ei vor fi numărate.
Totuși, frumoasa brunetă nu se temea nici să-i dea lămuriri, nici să-l
înfrunte. Ba chiar are să-i scoată vinovați de lipsă de prevedere chiar și pe
aliații săi din Memphis.
Un roșcovan cu privire răutăcioasă o întâmpină pe Bina în port.
Respectând măsurile de siguranță, asiaticii se împrăștiaseră înainte să intre
în capitală, căci gărzile orașului căutau unul sau mai multe grupuri de
străini.
― Arăți întocmai cum mi s-a spus, fetițo!
― Nu mai sunt o fetiță, iar tu ai face mai bine să-ți ascunzi cuțitul din
silex. Un ochi ager îl zărește ușor.
Shab Strâmbu’ rânji.
― Mergi câțiva pași în urma mea, fetițo, și bagă de seamă să nu te
rătăcești. Și vezi că nu-i timpul să arunci vorbe dulci bărbaților.
Având în vedere numărul mare de gură-cască care hoinăreau pe străzile
Memphisului, Binei și lui Shab nu le era greu să treacă neobservați. Bina se
strecură prin mulțime și-și urmă călăuza cu mers repezit.
După o vreme, fata păși în prăvălia în care intrase Shab Strâmbu’. Și
numaidecât ușa se închise în spatele ei.
― Trebuie să te controlez, fetițo.
― Nu mă atinge!
― N-am încotro. Toți trebuie să treacă prin asta!
Fără a-și coborî ochii, Bina își scoase tunica și lenjeria de corp și așa,
goală-goluță, îl sfidă pe Shab.
― După cum poți să te încredințezi cu ochii tăi, nu ascund nicio armă.
Și-acum dă-mi înapoi veșmintele!
Roșcovanul i le azvârli în față și frumoasa brunetă nu se grăbi să se
îmbrace.
― Urcă la etaj! îi porunci Strâmbu’, cu asprime.
Zâmbetul batjocoritor al Binei se șterse. Bărbatul cu care avea să
vorbească peste câteva clipe era mult mai primejdios decât neisprăvitul ăsta.
În odaie era aproape beznă. Nemișcată, speriată, tânăra femeie simți că
înăuntru se mai afla cineva. În întuneric, sclipeau două puncte roșii.
― Fii bine-venită, zise vocea blândă a Prevestitorului. Tu nu-mi zărești
decât ochii, dar eu te văd foarte bine. Ești frumoasă, șireată, pricepută și
curajoasă, dar nu ai arătat încă tot ce poți.
― Nu sunt răspunzătoare de înfrângerea de la Kahun, stăpâne, căci n-am
fost prevenită de întoarcerea lui Iker și de misiunea sa. Nu mai puteam să
ne urmăm planul. Așa că am ales să-mi păstrez cei mai buni oameni, în loc
să-i văd murind într-o luptă pierdută dinainte.
După vorbele femeii se așternu o tăcere lungă.
Tremurând, cu pumnii strânși, Bina își aștepta pedeapsa.
― Ai făcut ce trebuia. Te-ai descurcat în aceste împrejurări care cereau
prudență și ai salvat cea mai mare parte din armele făurite în Kahun pe
ascuns. Credincioșii mei din Memphis sunt acum bine înzestrați și vom
putea să le dăm ajutor și fraților noștri din Canaan.
Bina respiră ușurată, dar mai avea ceva de adăugat.
― Stăpâne, locul meu nu e aici! Ar fi fost mai multă nevoie de mine la
templul de lângă marele lac, căci lucrurile ce se pun la cale acolo sunt
anevoioase, și nu cred că Ibcha, în ciuda strădaniilor sale, va fi în stare să o
scoată cu bine la capăt.
Cei doi ochi roșii părură că aruncă flăcări.
 ― Văd că iscusința pe care ai dovedit-o te îndeamnă la nesupunere. Eu
sunt cel care dă porunci, Bina, doar eu, căci nimeni altul nu aude vocea
Zeului. El îmi arată căile pe care să le urmăm potrivit voinței sale. Iar tu, ca
și restul credincioșilor mei, o să mă asculți fără să crâcnești.
Niciodată Bina nu se lăsase stăpânită de un bărbat, dar Prevestitorul era o
adevărată căpetenie. Prin el, vorbea o forță mai presus de toate celelalte și
care, după ce va pustii Egiptul, se va întinde în lumea întreagă. Să ucidă, să
distrugă, să jefuiască nu o îngrozea pe tânăra femeie, căci nu avea la
îndemână alte mijloace pentru a-și răzbuna poporul umilit. Își dedicase
toată viața acestei lupte.
― Aici ai să-mi fii mai de folos, reîncepu Prevestitorul, pentru că am să-
ți încredințez noi puteri. Până acum nu te-ai bizuit decât pe ale tale. Dar ele
nu pot ține piept dușmanilor noștri de temut. Apropie-te, Bina!
O clipă, îi dădu prin cap să fugă. Dar apoi se simți rușinată că, în
preajma marelui stăpân, se lăsase pradă spaimei. Așa că înaintă câțiva pași.
Strălucirea ochilor spori. Și, dintr-odată, Binei i se păru că ciocul unui
șoim îi străpunse fruntea, iar ghearele lui, brațele. În ciuda tăriei atacului,
tânăra femeie nu simți nicio durere. Ar fi jurat că un sânge călduț i se
răspândea prin tot trupul, din cap până în picioare.
― Carnea mea este acum în carnea ta, iar sângele meu în sângele tău. Ai
devenit regina întunericului.
*
Încă neîncrezători, Medes și Gergu își priveau micuțele tatuaje
reprezentând capul lui Seth, săpate în căușul palmelor.
― Deci, n-am visat, șopti Gergu aruncându-se asupra unei cupe cu bere.
Prevestitorul ăsta să fie doar un om? Eu zic că e un demon răsărit din inima
nopții!
― Chiar mai mult de atât, prietene, mult mai mult! E răul însuși, răul
care m-a fermecat dintotdeauna și pe care legea lui Maat încearcă să-l
înăbușe. Noi doi am săvârșit fapte mari împreună și alianța cu Bega ne
dădea noi speranțe. Dar Prevestitorul are gânduri mărețe. Alături de el vom
înfăptui minuni!
― Eu, unul, l-aș lăsa să învingă singur.
― Dar are nevoie de noi. Oricât de puternic ar fi, trebuie să se sprijine pe
oameni de încredere, buni cunoscători ai regatului și ai administrației.
Prevestitorul nu ne-a ales la întâmplare și o să ocupăm primele locuri în
viitoarea cârmuire a Egiptului. El ia asupra lui partea cea mai grea,
înlăturarea lui Sesostris, iar noi vom culege roadele izbânzii!
Gergu, care nu resimțea aceeași însuflețire, se temea totuși într-atât de
Prevestitor, încât avea să i se supună orbește.
― Du-te în port, îi ceru Medes, și încearcă să afli dacă e așteptată
corabia faraonului.
Medes nu înțelegea pentru ce motiv monarhul, Marea Soție regală,
vizirul și alți înalți demnitari părăsiseră Memphisul. Îngrijindu-se de
problemele zilnice, Sobek Păzitorul veghea asupra capitalei. Neîndoielnic,
el cunoștea pricina acestei călătorii și durata ei, dar punându-i întrebări, i-ar
fi trezit bănuieli. Așa că, lui Medes nu-i rămânea altceva de făcut decât să
se poarte în continuare ca un adevărat Secretar al Casei Regelui, priceput,
muncitor și tăcut.
Deodată, se stârni zarvă în palat, iar slujitorii se treziră cu toții din
amorțeală.
De la fereastra odăii sale de lucru, Medes privi întoarcerea lui Sesostris și
a apropiaților săi. Membrii Casei Regelui fură chemați degrabă. Vizirul îi
puse mai multe întrebări Secretarului, dar nu găsi nicio pricină să-l
dojenească.
Însă Medes băgase de seamă că fețele tuturor oglindeau o tristețe adâncă.
*
― Ai vreo veste?
― Ce lucru curios! Toți corăbierii simt nevoia să povestească pe unde au
umblat! Faraonul s-a întors de la Abydos.
― Mergi să vorbești cu Bega. El o să ne destăinuie ce se petrece acolo.
― Știu deja că regele s-a oprit la Khemenu, capitala provinciei Iepurelui,
ca să fie de față la înmormântarea generalului Sepi, al cărui trup neînsuflețit
a fost adus de o corabie dinspre miazăzi.
― Sesostris a pierdut un om prețios. Cum a murit?
― L-au atacat nubienii. O mulțime de mineri au luat parte la ceremonie,
iar sarcofagul lui Sepi a fost de-o frumusețe rară.
― Nubia, mineri… Înseamnă că Sepi căuta aurul tămăduitor! Doar Bega
ne poate spune dacă într-adevăr l-a găsit.
Așa cum obișnuia, Gergu porni spre Abydos ca să le ducă preoților
permanenți cele necesare și să primească noi cereri din partea lui Bega.
Preotul socoti că e bine să mai aștepte o vreme până se linișteau lucrurile,
înainte de a încerca să scoată alte stele din Abydos. În timpul șederii
regelui, numărul soldaților care păzeau pământul divin se dublase, ceea ce
făcea cu neputință orice negoț pe ascuns.
Informațiile primite de la Bega erau îmbucurătoare: niciuna dintre
bucățile de aur trimise de Sepi nu vindecase Arborele vieții. Pe deasupra,
dispariția generalului slăbea puterile faraonului care, după părerea lui Bega,
trebuia de-acum înainte să se mărginească la protejarea salcâmului lui
Osiris, fără a-l putea salva pe de-a-ntregul.
Egiptul semăna din ce în ce mai mult cu un uriaș cu inima atinsă de
boală. Prevestitorul avea să-i secătuiască forțele mai devreme sau mai
târziu, iar inima va înceta să mai bată. Atunci ușa templului se va deschide
larg, iar Medes va pune stăpânire pe misterele lui.
Bega se uită îndelung în căușul palmei sale.
El, aliatul lui Seth, îl va învinge pe Osiris.
*
― Te-ai lovit de vreun necaz în lipsa mea?
― Nicidecum, Luminăția Voastră, răspunse Sobek Păzitorul. Și tocmai
asta nu-mi place.
― Ce te nemulțumește?
― Prin mijlocirea primarului din Kahun, Fiul regal ne-a prevenit că o
parte dintre luptătorii asiatici au luat-o înspre Memphis. Dar oamenii mei n-
au dat peste niciunul. Și atunci, ori asiaticii s-au strecurat fără să fie văzuți,
mulțumită ajutorului dat de aliații lor din capitală, ori au plecat în altă parte,
ori Iker minte.
― Ultimele tale vorbe sunt o gravă învinuire.
― Iertați-mă, Luminăția Voastră, dar nu pot să uit că băiatul ăsta a
încercat să vă omoare!
― Greșești, Sobek! Nu pe mine voia Iker să mă ucidă, ci pe un tiran
sângeros care îi pricinuise multe suferințe și semăna deznădejdea printre
egipteni. Un stăpân al întunericului, folosindu-se de iscoadele sale, l-a făcut
să creadă asta. Știam că Iker urma să vină în noaptea aceea. După ce-l
întâlnisem în timpul unei sărbători a secerișului, înțelesesem că inima lui e
curată. Sekari mi-a dat mereu de știre despre toate pățaniile prin care a
trecut până să ajungă la palat.
Lămuririle monarhului îl zguduiră pe Sobek.
― Ce nesăbuință, Luminăția Voastră!
 ― Nimic altceva nu l-ar fi convins pe Iker să renunțe la hotărârea sa de a
face dreptate. Doar stând de vorbă cu mine, vălul ce-i acoperea ochii s-ar fi
putut rupe.
― Aveți încredere deplină în el?
― Nu l-am numit Fiu regal zadarnic, căci îndatoririle sale vor fi
copleșitoare. Vor urma multe încercări și, oricât de mult țin la Iker, nu-mi
este îngăduit să-i cruț puterile.
― Dacă înțeleg eu bine, credeți că asiaticii au pătruns deja în Memphis.
― Din nenorocire, da.
― E înspăimântător! Ca să izbutească una ca asta înseamnă că au avut
complici printre egipteni și locuințe sigure unde să se adăpostească. Cu alte
cuvinte, sunt uniți și nu fac un pas greșit, căci niciunul dintre oamenii mei
n-a mirosit nimic. Și, pe deasupra, știu să-și țină gura. Nimeni nu se laudă
că a păcălit gărzile orașului.
― Aceasta e dovada că toți se tem de o căpetenie care nu ar șovăi să-l
înlăture pe cel care suflă vreo vorbă. Monstrul acesta s-a folosit de Iker și,
negreșit, îi va ieși din nou în cale.
― De ce Fiul regal nu s-a întors la Memphis?
― Kahunul nu mai are acum de ce să se teamă, dar o parte dintre asiatici
n-au părăsit, se pare, Fayyumul. Iker trebuie să afle ce plănuiesc.
40.
Împreună cu Vânt-de-Miazănoapte, Iker se îndreptă spre marele lac. Cu
toate bodogănelile lui Sekari, care îl urma de la depărtare și, care, ca un
câine devotat, își ținea toate simțurile încordate, tânărul scrib nu se dădu
bătut.
Liniștit în privința Kahunului, Iker știa că primarul nu se va mai arăta
naiv și va veghea temeinic asupra orașului său. În schimb, se întreba de ce
o parte dintre asiatici fugiseră înspre părțile acestea.
Înzestrat cu amuleta ce reprezenta sceptrul Puterii, întărit de forța
crocodilului și înarmat cu pumnalul duhului păzitor oferit de Sesostris, Fiul
regal nu se temea de primejdie.
Singura lui slăbiciune era că se gândea prea mult la Isis.
Prostănac, lipsit de îndrăzneală și negăsindu-și cuvintele potrivite, nu
fusese în stare să-i mărturisească sentimentele sale. Iar noul său rang, deși
nesperat, nu îl ajutase, căci tinerei femei nu-i păsa de el și singurul lucru ce
o interesa era Abydosul.
Și cât visase la această întâlnire, închipuindu-și ce avea să-i spună și
cum să se poarte! Dar totul fusese în zadar! Iar acum, nu izbutea să și-o
alunge din minte. Dimpotrivă! Stătuse lângă ea, o privise, îi respirase
parfumul, îi ascultase glasul, îi admirase mersul! Atâta fericire, din păcate,
trecătoare!
Apariția a doi zdrahoni, care-și învârteau bâtele deasupra capetelor, îl
treziră din visare.
Măgarul se opri și începu să râcâie pământul cu copitele, ceea ce îi dădu
lui Iker de înțeles că trebuie să fie prudent.
Cei doi bărbați se apropiată. Unul purta barbă, celălalt era spân.
― Ce cauți aici? se răsti bărbosul.
― Un șantier de corăbii părăsit.
Oamenii părură nedumeriți.
― Un șantier de corăbii… N-am auzit de așa ceva. Cine te-a trimis?
― Primarul din Kahun. Întocmesc o hartă a locurilor aflate în grija
administrației.
― Avem poruncă să nu lăsăm pe nimeni să treacă.
― De la cine?
Bărbosul șovăi.
― Chiar de la… de la primarul Kahunului.
― Atunci n-aveți de ce să vă îngrijorați. În raportul meu am să scriu că
v-ați făcut datoria.
― Oricum nu poți trece. Ordinele sunt ordine.
― Doar voi doi supravegheați împrejurimile locului?
Întrebarea îi amuți pe paznici.
― Am să o iau prin altă parte, încheie Iker. Și apoi să știți că veți scăpa
curând de îndeletnicirea asta a voastră neplăcută, căci soldații din Kahun
vor cerceta toată regiunea.
― Ah!… Dar ce s-a întâmplat?
― Primarul vrea să se asigure că asiaticii nu s-au pitit pe-aici pe undeva.
Degetele mâinii drepte a spânului se strânseră pe mânerul bâtei. Cu
grumazul întins, Vânt-de-Miazănoapte îl fixa cu privirea pe bărbos.
― Noi nu putem, oricum, să-i prindem, grăi acesta. O să așteptăm
întăriri.
 ― Și cine ar putea să mă îndrume spre șantierul de corăbii?
― Habar n-avem. Oricum, nu se află prin preajmă.
― Am s-o apuc atunci în direcția opusă.
Și Iker se îndepărtă agale, simțindu-se apăsat de privirile încărcate de ură
ale bărbaților. Când aceștia îl pierdură din ochi, Sekari îi ieși înainte.
― Au zbughit-o ca iepurii, îl înștiință el pe Iker. M-am temut c-o să sară
cu bâtele pe tine.
― Lămuririle pe care mi le-au dat n-au niciun înțeles, fu de părere
scribul. Sunt complicii asiaticilor. Au lăsat baltă tot și-au dat fuga să le dea
de veste acestora.
― Locul nu mi se pare sigur. S-o luăm la picior, mai bine.
― Ba nu, vom merge până la capăt! Vânt-de-Miazănoapte o să le dea de
urmă.
― Dar armata noastră e alcătuită numai din doi luptători.
― N-ai pus la socoteală măgarul.
― Chiar și trei împotriva unei cete înarmate, nu e totuși cam puțin?
― Ajunge să fim prudenți.
Cunoscând încăpățânarea lui Iker, Sekari nu mai stărui.
― Măcar să ne ținem la depărtare de ei.
― Dacă ne paște vreo primejdie, Vânt-de-Miazănoapte o să ne prevină.
Albastrul apelor lacului, la fel de strălucitor ca al cerului, îi uimiră. Pe
mal, câțiva pescari se odihneau mâncând pește fript. Arătându-se
prietenoși, îl convinseră pe Iker să guste și el. Iar Sekari, după ce-i cântări
îndelung din ochi, li se alătură. Și el fu bine primit și poftit la masă.
Pescarii povestiră cu plăcere oaspeților despre meșteșugul lor și despre
șiretenia unor pești care nu se lăsau prinși.
― E vreun șantier de corăbii prin apropiere? îi întrebă după o vreme
Iker.
― Ehe! Ce lucruri ciudate s-au petrecut acolo! răspunse un pescar. Într-
adevăr a existat unul unde se făceau numai corăbii din cele mari. Într-o zi
au sosit niște muncitori arțăgoși, în frunte cu un tâmplar căruia i se potrivea
tare bine numele: Rindea! Nimeni nu mai avea voie să se apropie de șantier.
Iar ei s-au apucat să meșterească bucăți dintr-o corabie uriașă, care ar fi
putut înfrunta marea cea neîmblânzită. Apoi au plecat, luându-le cu ei, iar
după puțin timp a izbucnit un incendiu. Eu cu ochii mei l-am văzut pe
Rindea cum a dat foc lemnelor. Din pricina asta șantierul a fost părăsit.
 Deci, Iker găsise locul unde fusese construit Fulgerul. Dar această
descoperire nu-i era de mare folos căci nu aflase numele celui care îi plătise
pe meșteri și pe mai-marele lor, Rindea.
― N-ați zărit niște asiatici prin locurile acestea? întrebă Sekari. Ne-au
furat ceva și tare aș vrea să le zic vreo două vorbe.
― Pe malul acesta, nu. Dar poate s-au ascuns lângă templul acela făcut
din pietre mari. Acolo nimeni nu i-ar stingheri.
― De ce?
― Pentru că pământul acela e bântuit. Altădată trăiau pe-acolo preoți,
soldați cu familiile lor și lucrătorii unei mine învecinate. Lângă sanctuar
poposeau caravanele venind dinspre oazele Baharia și Siwa, și porneau
apoi mai departe spre Licht și Dachur. Dar demonii i-au alungat pe toți.
Iker și Sekari se uitară unul la altul.
― Ne-ar plăcea să aruncăm și noi o privire mai de aproape, zise Sekari.
― Nici să nu vă gândiți! Cei care s-au încumetat în ultima vreme să
pornească spre sanctuar, nu s-au mai întors.
― Cum se poate ajunge la el cel mai ușor?
― Trebuie să treci lacul până la debarcader, dar…
― Dacă ne duceți până acolo, încercă Iker să-i convingă, am să-i cer
primarului din Kahun să vă dea bărci noi.
― Îl cunoști pe primar?
― Sunt Fiu regal și scrib al palatului.
*
Traversarea fu o adevărată încântare. Deși puțin speriat, pescarul
cârmuia cu ușurință barca, iar aceasta aluneca lin peste ape. Vânt-de-
Miazănoapte, bine înfipt pe picioarele sale, adulmeca aerul. Iker și Sekari,
bucurându-se de aceste clipe în care se simțeau uniți cu cerul, cu aerul și cu
lacul, nu scăpau totuși din ochi malul unde urmau să coboare.
Dar locul părea pustiu.
― Când ajungem, săriți iute jos, iar eu pornesc degrabă înapoi, hotărî
pescarul ale cărui mâini începură să tremure.
O superbă alee pietruită șerpuia până la templu, situat aproape de țărmul
nordic al marelui lac. Înălțându-se ca o santinelă în marginea deșertului,
protejat de un zid înconjurător, având în față o curte întinsă și pe laturi tot
soiul de magazii, templul era construit din uriașe bucăți de gresie tăiate de-
a curmezișul, care aminteau de cele întrebuințate la Gizeh de către meșterii
celei de-a IV-a dinastii.
În mijlocul zidului sudic, se afla o intrare îngustă prin care se putea
pătrunde în singura sală interioară, un soi de coridor larg spre care dădeau
șapte capele, firide verticale cu acoperișuri.
Rămas afară, Vânt-de-Miazănoapte avea să le dea de știre dacă se
apropia cineva.
― Au furat tot, observă Sekari. Și chiar hoții au răspândit zvonul că locul
e bântuit ca să nu le descopere nimeni ticăloșiile.
Pe pereți nu se zăreau nici desene, nici inscripții. În templu, părea să fi
fost celebrată puterea numărului șapte, ce reprezenta misterul vieții. Nu
scăpase de jaf niciun obiect ritual, dar Iker dădu peste câteva rogojini, talere
și vase.
― Au dormit aici, murmură el.
Peretele din dreapta intrării îi stârni curiozitatea lui Sekari. Din el pornea
un tunel strâmt săpat în zid, în capătul căruia se găsea o deschizătură de
unde puteau fi văzuți cei care veneau sau plecau. Pe jos, zăcea o tunică viu
colorată și o pereche de sandale negre. Sekari le culese și i le arătă lui Iker.
― E un veșmânt de-al asiaticilor. Unul stătea de veghe aici, iar tovarășii
lui se adăposteau în templu. Dar unde au plecat?
Sekari și Iker scotociră prin magazii unde găsiră și alte urme ale
prezenței fugarilor.
― Să mergem pe drumul pietruit până la locuințele minerilor și ale
soldaților.
― Poate că tocmai acolo e vizuina asiaticilor. Să nu ne dovedim
nechibzuiți! Eu o iau într-acolo, căci sunt obișnuit să mă strecor fără să fiu
văzut, iar tu ai să aștepți aici. Dacă Vânt-de-Miazănoapte adulmecă ceva,
vin înapoi.
*
Sekari nu se lăuda. Știa să înainteze fără zgomot și să înșele atenția celor
mai iscusiți pândari. Iar experiența îi fu de folos căci un asiatic supraveghea
drumul care ducea spre casele minerilor, așezate ordonat, și spre cele 30 de
locuințe ale soldaților, împărțite în patru cartiere.
Un bărbos cu brațe zdravene ținea o cuvântare unor bărbați bine
înarmați. Sekari nu auzea ce spune, dar nici nu îndrăznea să se apropie mai
mult. Așa că se întoarse la templu.
 ― I-am dibuit pe fugarii noștri, îl vesti pe Iker. Nici urmă de soldați sau
de mineri. Dar ce-or avea de gând asiaticii? Sau pornesc la drum spre Libia
prin deșert, sau pun la cale ceva necurat.
― De unde am putea să-i pândim, fără ca ei să bage de seamă?
― Acoperișul templului mi se pare cel mai nimerit. O să le observăm
chiar și cea mai mică mișcare. Și să nu-ți treacă prin cap să ne punem cu ei.
Nu știu câți sunt, dar au lănci, săbii și arcuri.
― Întrucât se pare că e vorba de o mică armată, presupun că se pregătesc
de un nou atac.
― Cu siguranță, nu asupra Kahunului! De data aceasta, primarul nu se va
mai lăsa luat prin surprindere.
― Trebuie să aflăm care le e ținta, își spuse părerea Iker.
― Până una-alta, dormi nițel. Am să te trezesc când va fi rândul tău să
stai de pază.
― Sekari… de ce mi-ai vorbit despre Cercul de aur din Abydos?
― Am făcut eu asta?
― Ești inițiat în misterele sale, nu-i așa?
― Cum îți închipui că un necioplit ca mine ar fi primit în raidurile lui?
Singura mea onoare e aceea de a-l sluji pe faraon. Las tainele în seama
altora!
Așteptarea nu fu îndelungată.
În zori, asiaticii se înșiruiră părând a se pregăti de drum. Iker îl
recunoscu pe căpetenia lor, Ibcha, cu barba lui stufoasă și brațele groase,
dar n-o zări nicăieri pe Bina. Să se fi dus ea, oare, la Memphis, cu celălalt
grup?
Sekari deschise ochii.
― Pleacă toți?
― Așa cred.
Peste câteva minute, îndoielile lui Iker și ale lui Sekari se risipiră:
luptătorii își părăseau sălașul din Fayyum. Alegerea drumului avea să-i
lămurească pe cei doi în legătură cu planurile asiaticilor. Dacă se vor
îndrepta spre deșert însemna că-și continuă fuga. Dar dacă porneau pe
drumul spre răsărit urmau să atace.
― Au luat-o spre răsărit, grăi Sekari, neliniștit.
― Să-i urmărim! hotărî Iker.
41.
 Generalul Nesmontu îi ura pe cananeieni și orașul Sichem. Dacă ar fi
putut trimite întreaga populație mai spre miazănoapte și aici să rămână doar
vegetația, ar fi dobândit o mare împăcare sufletească la care acum doar visa.
Căci bătrânul soldat nu se amăgea: pacea pe care o impusese era
înșelătoare. Fiecare familie număra unul sau mai mulți răzvrătiți, care
sperau să-i nimicească pe egipteni.
De zece ori încercase să rânduiască o conducere aleasă dintre localnici
care să cârmuiască orașul și satele din jur. Dar de îndată ce un cananeian
ajungea să dispună de o putere cât de mică, nu se îndeletnicea decât cu
uneltiri și furtișaguri, fără să-i pese de binele celorlalți. Când punea mâna
pe dovezi, Nesmontu îl arunca în temniță pe vinovat și alegea un altul în
locul său, care se arăta iute la fel de necinstit ca și cel de dinaintea lui. Pe
deasupra, ca să păstreze liniștea în aceste ținuturi, generalul trebuia să țină
seama și de numeroasele clanuri care se războiau neîncetat între ele.
Dacă ar fi fost după el, Nesmontu ar fi tăiat în carne vie, dar era nevoit să
dea ascultare poruncilor faraonului, care ținea cu orice preț să domolească
pornirile dușmănoase de orice soi. Regele credea că pacea trainică se
întemeia pe un trai îmbelșugat.
Dar bătrânul general nu era de aceeași părere. Cananeienii n-aveau
niciun pic de respect pentru cuvântul dat sau pentru înțelegerile încheiate.
Cel mai bun prieten de azi devenea vrăjmașul de mâine. Singura regulă
căreia i se supuneau era minciuna.
Nesmontu mai izbutea câteodată să prindă hoți mărunți, dar nu obținuse
nicio informație despre cel care aruncase vraja asupra Arborelui vieții.
― Generale, îi spuse aghiotantul său, ați primit un mesaj din partea
faraonului.
Încifrat, textul era scris chiar de mâna lui Sesostris și îl cufundă pe
Nesmontu într-o tristețe adâncă, deoarece îl înștiința despre moartea lui
Sepi. În mijlocul Cercului de aur din Abydos, acesta dovedise multă
înțelepciune și hotărâre. Când unirea părea cu neputință, se aruncase în
luptă fără să tremure, convins că Sesostris era un mare faraon.
Lipsit de aurul tămăduitor, salcâmul lui Osiris rămânea în continuare
amenințat. Sepi își dăduse viața ca să-l salveze, dar jertfa sa nu va fi în
zadar, căci frații săi într-ale spiritului vor lupta mai departe împotriva
răului, oricâte sacrificii vor fi necesare.
 ― Generale, adăugă aghiotantul, în partea de miazăzi a orașului, un
răzvrătit a dat foc la mai multe case și apoi s-a adăpostit într-un hambar gol.
― Mă voi duce să văd.
De multă vreme nu se mai petrecuse la Sichem un lucru atât de grav.
Oare era începutul unei răzmerițe? În acest caz, Nesmontu avea s-o înăbușe
în pripă.
Și în fruntea a patruzeci de lăncieri, porni spre cartierul cu pricina. La
trecerea lor, ușile și ferestrele se închideau. Câtorva soldați tineri le veni
greu să țină pasul cu generalul, care își uita vârstă când trebuia să-și
înfrunte dușmanii.
Cocioabele arseseră până în temelii când generalul ajunse în fața lor.
Alături, pe o grămadă de gunoaie, zăcea leșul unui slujbaș al administrației
egiptene.
― Nemernicul are să plătească pentru asta! se mânie Nesmontu începând
să urce scara hambarului cu pași mari, în timp ce oamenii săi se
desfășurară.
Când generalul deschise chepengul, cananeianul ascuns înăuntru își
aruncă pumnalul înspre el. Gură-Pocită îi promisese că Nesmontu avea să
apară primul și că putea să-l doboare fără greutate.
Bătrânul soldat văzu țâșnind arma menită să-l ucidă și se aruncă în
lături. Pumnalul îi atinse ușor umărul stâng, lăsând o urmă sângerândă.
Arcașii îl înconjurară pe rănit, încordându-și arcurile.
― Nu trageți! ordonă Nesmontu. Scoateți-l pe lașul ăsta din gaura lui și
căutați să nu mai fie și alții prin preajmă.
Temându-se că va fi supus la cazne, cananeianul începu să urle.
― Nu-l omorâți! strigă generalul. Am să stau eu însumi de vorbă cu el.
În timp ce un doctor îl îngrijea, Nesmontu îl cerceta din ochi pe bărbatul
care încercase să-l ucidă. Mărunt, cu obrajii și bărbia acoperiți de un
început de barbă roșcată, acesta îl privea cu ură pe bătrânul soldat. Un
ofițer verifică dacă picioarele și mâinile atacatorului erau bine legate.
― Ești un nepriceput, grăi Nesmontu. Eu, de la depărtarea aceea, nu aș
fi greșit ținta. Iar cel care te-a trimis e și mai prost decât tine. Când te
hotărăști să-i faci de petrecanie mai-marelui armatei egiptene, te folosești
de oameni iscusiți.
― N-o să mai trăiți mult! zise, scrâșnind din dinți, cananeianul.
 ― Oricum, mai mult decât tine, căci o să fii executat înainte să-mi
bandajeze mie rana.
Cananeianul făcu ochii mari.
― Fără să îmi puneți nicio întrebare?
― La ce bun? Ori n-ai răspunde, ori ai minți. Și chiar dacă ai vrea să-mi
spui adevărul, ce poate să știe un neisprăvit ca tine?
― Vă înșelați, generale! Sunt un adevărat luptător împotriva asupririi
voastre. Alții ca mine, cu sutele, vor duce bătălia mai departe.
Nesmontu izbucni în râs.
― Ai greșit socoteala!
― Nu contează numărul! Vom izbuti până la urmă să vă alungam din
Canaan.
― Ce mă miră mereu la ticăloșii de soiul tău e nemăsurata lor trufie. Dar
asta îmi ușurează munca. Niște fricoși care nu sunt în stare să înfăptuiască
lucruri mărețe.
― Prevestitorul ne va conduce spre victorie!
Chipul lui Nesmontu se înăspri.
― Prevestitorul tău e mort.
Cananeanul rânji.
― Asta o cred câinii de egipteni!
― Am văzut cu ochii mei leșul Prevestitorului tău.
― Căpetenia noastră trăiește și, curând, veți fi niște stârvuri fără
mormânt, căci el va birui!
― Și unde se ascunde, marea ta căpetenie?
― N-am să mărturisesc nici dacă mă pui la cazne!
Cu o singură mână, Nesmontu îl înșfăcă de gât pe caneaneean și-l ridică
în picioare.
― Tare mi-ar plăcea să te agăț într-un cârlig de măcelărie ca să te fac să
spui tot. Dar faraonul vrea să mă port omenos, chiar și cu netrebnicii. Așa
că te las pe mâinile altora.
Cananeianul nu mărturisi decât numele părinților săi, morți de mult, și pe
cel al unui complice doborât de soldați în timpul primei răscoale din
Canaan.
Execuția avu loc în piața cea mare a orașului în fața unei mulțimi
numeroase. Străpuns de săgeți, trupul cananeianului fu înmormântat fără
niciun ritual. Nesmontu, de a cărui sănătate înfloritoare, se putură încredința
toți, rosti câteva cuvinte care dezvăluiau însă o hotărâre: orice început de
răzmeriță va fi pedepsit cu aceeași severitate.
Cercetările în privința cananeianului duseră toate la același rezultat:
bărbatul își pierduse mințile și înfăptuise singur totul, fără vreun sprijin din
partea altora.
Totuși, bătrânul general se arătă neîncrezător.
Experiența sa îi spunea că această întâmplare nu trebuia trecută cu
vederea. Nu-l uimea deloc că își pusese în gând cineva să-l omoare și era
convins că astfel de încercări aveau să mai urmeze. În schimb, vorbele
atacatorului îl nedumereau. De când Sichemul se găsea sub controlul său,
era prima dată când un răzvrătit pomenea de nebunul care îndemnase
cândva populația la răscoală. Oare un alt smintit reaprinsese scânteia?
Așa ceva părea de necrezut.
Dar apariția acelui Prevestitor nu fusese oare și ea de necrezut?
Nesmontu își adună toți ofițerii și le ordonă să aresteze degrabă pe
oricine trezea anumite bănuieli și să-i aducă neîntârziat în fața lui pe cei
care se dovedeau vinovați în vreun fel.
*
― Asiaticii nu s-au mișcat de aici de două zile, se plânse Sekari. S-ar
zice că așteaptă întăriri.
― Poate șovăiesc încotro s-o apuce, își dădu cu părerea Iker.
― M-ar mira. Eu cred că urmează un plan temeinic. Aici, la jumătatea
drumului dintre Fayyum și vale, se asigură că n-au fost urmăriți. Nu sunt
niște nepricepuți, crede-mă!
― Să dăm de știre armatei!
― I-ar vedea din timp pe soldați și s-ar împrăștia. Dacă vrem să aflăm
ce au de gând, să nu-i scăpăm din ochi. Iar lucrul acesta nu mă înveselește
mai mult decât pe tine. Aș fi preferat să iau parte la un ospăț și apoi să-mi
petrec noaptea cu o fată frumoasă! Ah, ce slujitoare drăguțe locuiau în
Kahun și ce așternuturi de in aveai în casa ta minunată!
― Că veni vorba… Te-ai prefăcut în chip desăvârșit ca ești slujitor, își
reaminti Iker.
― Dar nu m-am prefăcut! Părinții mei au fost oameni simpli și eu sunt
un băiat din popor. Nu mă deranjează să îngrijesc de gospodărie.
― Ce i-a atras faraonului atenția asupra ta?
Pe buzele lui Sekari înflori un zâmbet larg.
 ― Când eram păsărar, am învățat graiul pasărilor. Doream să intru în
slujbă la palat și, în timp ce intendentul mă punea la încercare să vadă ce
știu, o pupăză a scăpat din colivia cea mare. Și era atât de speriată, că ar fi
sfârșit prin a se răni. Am fluierat puțin ca s-o liniștesc și am izbutit.
Sesostris, care urmărise tot, m-a chemat la el. Regele însuși, dă-ți seama!
Ce frică mi-a fost! În fața lui, mă simțeam mai neputincios decât un prunc.
Și asta nu s-a schimbat nici acum. Eu nu mă îndoiesc nicio clipă că faraonul
se află în legătură cu zeii.
― Ai mers adesea la Abydos?
― Abydos, Abydos… gândul ăsta nu-ți dă pace!
― Dar nu este el centrul spiritual al Egiptului?
― Se poate, dar noi avem alte treburi acum.
Iker se gândi la Isis, care trăia pe acel pământ sacru, îndepărtat și cu
neputință de atins. I se va oferi oare prilejul să-i vorbească din nou și să-și
deschidă inima, în sfârșit?
― Se mișcă, băgă de seamă Sekari.
Vânt-de-Miazănoapte și cei doi bărbați se lipiră de pământ, ascunși
vederii de ramurile tamarinilor.
Într-adevăr, asiaticii porneau iar la drum.
*
Ibcha făurise întotdeauna arme. Când stătea în Sichem, lucra pe ascuns și
tot ce ieșea din mâinile lui servea unor grupuri mici de răsculați, pe care,
până la urmă, soldații reușeau să-i prindă.
Apoi apăruse Prevestitorul și, ascultându-i învățăturile, Ibcha pricepu că
doar lupta adevărată i-ar îngădui Canaanului să-i alunge pe cotropitori și să
devină mai puternic decât însuși Egiptul. Și dacă pentru aceasta era nevoie
să ucidă, avea s-o facă. Și dacă trebuia ca unii dintre tovarășii lui să se
jertfească, el însuși îi va conduce și va muri bucuros alături de ei. La
Kahun, împreună cu Bina, aproape că izbutiseră. De-acum înainte, multe
orașe le luaseră frica.
Curând, în fruntea oamenilor săi, Ibcha va distruge unul dintre
simbolurile puterii faraonului și-i va zdrobi inima. Sesostris nu era decât un
uriaș cu picioare de argilă, prea încrezător în armata sa, forțată să rămână în
Canaan, unde urma să întâmpine tot mai multe greutăți.
Încredințat că nu fuseseră observați, Ibcha continua să respecte ceea ce-i
spusese Bina. Alegând mereu cărări ocolitoare și întortocheate, pierdea
timp, dar se ferea de soldați.
În timpul unei opriri, Ibcha le destăinui oamenilor săi care era ținta spre
care se îndreptau.
― Faraonilor le place să înalțe monumente pentru gloria lor și Sesostris
nu se abate nici el de la aceste rânduieli. La Dachur, își construiește
piramida unde socotește că se va odihni pe vecie. O să pângărim templul și
piramida, pricinuindu-i cât mai multe pagube. Lucrările vor fi părăsite, iar
Sesostris va înțelege că nicio bucățică din regatul său nu e la adăpost de
atacurile noastre. Poporul își va pierde încrederea în el, provinciile se vor
separa una de alta, vor apărea din nou guvernatorii și dezordinea va stăpâni
iarăși pretutindeni.
42.
Primarul orașului meșterilor de la Dachur, Djehuty, se mândrea cu
munca lor. Cu sprijinul Marelui Trezorier Senankh, ei trudeau fără încetare
pentru ca piramidă regală să dea naștere cât mai curând lui Ka.
Sărăcăcioase la începutul lucrărilor, casele constructorilor erau acum
primitoare și plăcute.
În ciuda unei sănătăți tot mai șubrede, Djehuty își petrecea toată ziua
printre meșteri. Datorită lecticii sale, se mișca lesne dintr-o parte a
șantierului în alta și verifica respectarea planurilor întocmite de faraon.
Ansamblul arhitectural a cărui inimă era piramida, respecta reguli precise,
mulțumită cărora avea să se răspândească în jur magia pietrelor.
Mereu zgribulit, suferind de reumatism, Djehuty nu voia să i se
pomenească de odihnă. Inițiindu-l în misterele Cercului de aur din Abydos
și încredințându-i o sarcină dintre cele mai însemnate, faraonul îi
înseninase bătrânețile. În loc să lâncezească într-o slujbă oarecare, simțea
trezindu-se în el puteri nebănuite. Deși în fiecare seară era convins că nu va
putea să se ridice a doua zi din pat, Djehuty reușea acest lucru în fiecare
dimineață.
― S-a petrecut ceva supărător? îl întrebă el pe comandantul soldaților
care păzeau împrejurimile.
― E liniște peste tot, îi răspunse ofițerul.
Djehuty se îndreptă spre locașul de veci unde avea să fie înmormântat
vizirul Khnum-Hotep, situat la nord de piramidă. Alcătuit din cărămizi
acoperite cu calcar, locașul era însuflețit de basoreliefuri și de inscripții
hieroglifice, care aveau să asigure supraviețuirea spiritului. Încăperea
funerară, sala vaselor canopice și anticamera urmau să fie terminate în
curând. Ridicând un monument atât de frumos pentru vizirul său, faraonul
voia să arate importanța pe care i-o acorda.
Primarul privi îndelung zidul înconjurător punctat de fortificații, adevărat
perete magic ce proteja piramida înăuntrul căreia avea să se miște Ka-ul
regal. Continuând învățăturile lui Djeser și Imhotep de la Saqqara, Sesostris
respecta valorile sacre ale tradiției egiptene. Da, piramida îl întrupa pe
Osiris, învingător al morții! Da, Maat putea să iasă biruitoare din
înfruntarea cu isefet! Da, ea putea să-l elibereze pe om din temnița josniciei
și mărginirii sale, dacă el se preschimba în constructor.
Tâmplarii tocmai așezaseră bărcile din lemn în capelele boltite. Barca
zilei, barca nopții, barca luminii divine, toate vor sluji călătoriei sufletului
regal care nu va înceta să plutească prin univers.
Djehuty străbătu templul susținut de coloane în formă de papirus și de
lotus. Statui gigantice ale faraonului, înalte de peste doi metri, stăteau
mărturie pentru renașterea neîncetată a regelui în Osiris. Hieroglife
minunate dezvăluiau numele și calitățile monarhului, așezat sub protecția
semnului vieții, crucea cu toarte, înconjurată de doi șoimi. În anticameră,
zei și zeițe dădeau regelui viață și putere; în încăperea ofrandelor, faraonul,
purtând pe cap coroana, primea forța ascunsă a bucatelor oferite.
Doborându-și la pământ dușmanii răsăriți din întuneric, redând viață
armoniei lui Maat, Sesostris celebra aici o nesfârșită sărbătoare a reînnoirii.
Chiar și aleea uriașă care lega părțile de nord și de sud ale construcției
era o culme a măiestriei meșterilor. Iar în acoperământul piramidei, format
din bucăți de calcar aduse din cariera de la Tura, aveau să se oglindească
razele soarelui, înfățișând astfel puterea pietrei de lumină, izvorâtă din
începuturile lumii.
Maestrul de operă îl pofti pe Djehuty să pătrundă în încăperile de
dedesubt. Intrarea ce urma să fie ascunsă la încheierea lucrărilor, dădea spre
un coridor care ducea într-o anticameră prelungită de o trecere spre o
încăpere dreptunghiulară. Spre răsărit, se afla o capelă împodobită cu calcar
șlefuit, iar spre apus, o cameră a reînvierii unde trona un sarcofag din granit
roșu, pe care se vedeau desene ce aminteau de palatul primilor faraoni. El
avea să devină barca spiritului luminos al regelui în călătoria lui prin lumea
de dincolo. Deasupra odăii funerare, un tavan fals cuprindea cinci perechi
de grinzi din calcar, lungi de șase metri și cântărind fiecare treizeci de tone.
Djehuty cugetă îndelung în acest loc, situat în afara lumii oamenilor.
Potrivit obiceiului, meșterii făuriseră un spațiu unde nevăzutul se putea
dezvălui fără să se teamă de atingerile neinițiaților. Aici, faraonul se ivea cu
adevărat viu în și spre lumină.
Când ieși afară, Djehuty observă că soarele stătea să apună. Meșterii
părăsiseră deja șantierul și primarul se miră când nu zări decât un singur
soldat în pragul templului piramidei.
― Unde au plecat ceilalți?
― Ofițerul a fost înștiințat că a avut loc un atac pe drumul spre Fayyum.
A alergat degrabă să dea ajutor răniților.
― Ar fi trebuit să-mi ceară voie.
― N-a îndrăznit să vă tulbure.
Îngrijorat, Djehuty îl preveni pe maestrul de operă că erau lipsiți de pază
și îi porunci să trimită câțiva oameni să stea la pândă în jurul orașului.
Apoi, fiind ostenit și simțindu-și încheieturile arzând, se întoarse în
locuința sa, bău puțină apă și se întinse pe pat, temându-se că nu va mai
putea să se ridice.
*
În depărtare, scăldată în lucirea blândă a asfințitului, piramida atrăgea
privirile lui Ibcha și ale oamenilor săi.
― Minciuna noastră i-a păcălit pe soldați, murmură el. N-au mai rămas
decât meșterii obosiți după o zi de muncă. Ca toți egiptenii, și ei se bucură
acum de aceste clipe neasemuite când soarele se cufundă la apus. O stare de
pace îi învăluie și nu vor fi în stare să se apere.
Semănând spaima și vărsând sânge la Dachur, Ibcha își va împlini
misiunea încredințată de Bina. Aceasta era porunca Prevestitorului: să
împiedice piramida să dea naștere lui Ka și s-o reducă la o grămada de
pietre fără viață. Datorită vorbelor sale, asiaticii începeau să priceapă că
forța egiptenilor nu se bizuia doar pe armata lor. Ca să-i învingă, trebuiau să
le șteargă de pe fața pământului edificiile magice care zămisleau o energie
misterioasă și le îngăduiau să întoarcă în favoarea lor împrejurările cele mai
potrivnice.
Să facă din Dachur o ruină ar fi fost o victorie răsunătoare! Faraonul și-ar
fi văzut zdrobită lucrarea pe care o sortise veșniciei. Siguranței sale avea
să-i ia locul mâhnirea și teama.
― Să cruțăm femeile și copiii? întrebă unul dintre oamenii lui Ibcha.
― Orice slăbiciune duce la înfrângere, răspunse acesta. Fie ca focul
Prevestitorului să pârjolească locurile necredincioșilor!
Asiaticii erau chiar pe punctul să se arunce asupra prăzii, când unul dintre
ei scoase un strigăt:
― Comandante, uite acolo jos un bărbat care aleargă!
― Nu risipiți vreo suliță pe el, căci e prea departe.
― Și încă unul care fuge. Are un măgar cu el.
― La atac! ordonă Ibcha.
*
Sekari nu alergase în viața lui așa de repede. În orice moment, se aștepta
să fie doborât și își iuțea pașii.
În sfârșit, intră în orașul constructorilor și se izbi de un meșter înarmat
cu un ciocan de lemn.
― Unde sunt soldații?
― Au plecat să-i ajute pe răniții de pe drumul Fayyumului!
― Trezește pe toată lumea! Sunteți în primejdie!
Cioplitorul în piatră nu se pierdu cu firea și dădu de îndată alarma.
Înșfăcând în grabă uneltele, tovarășii săi se pregătiră de înfruntare.
― Să apărăm piramida, porunci Djehuty încă mirat că izbutise să se
ridice în picioare și de data asta. Femeile și copiii să se închidă în case!
― Fie ca Cercul de aur să ne protejeze și să ne dea puterea să luptăm
împotriva lui isefet, șopti Sekari la urechea primarului.
Iar mâinile lor se atinseră preț de o clipă.
― Iker îi va aduce înapoi pe soldați.
― Dar va ajunge, oare, la timp?
― Un scrib care a primit învățătură în provincia Iepurelui nu are cum să
întârzie. Adăpostește-te!
― Mă voi bate alături de ceilalți, hotărî Djehuty. Merită să murim, dacă
vom salva edificiul regal.
Prima suliță îl răni în coapsă pe unul dintre meșteri. Sekari răspunse
aruncând cu o daltă de aramă bine ascuțită, ce se înfipse în gâtul unui
asiatic.
Primarul își flutură în aer bastonul ce-i servea drept sprijin.
― La templu, repede!
 Adunându-se în interiorul edificiului, meșterii blocară intrarea cu blocuri
mari de piatră în care se frânseră lăncile și săgețile asiaticilor.
― Tâlharii se vor cățăra pe ziduri, îi preveni Sekari, și noi nu vom putea
să le ținem piept. Care e locul în care se pătrunde cel mai greu?
― Mormântul regal, dar refuz să-l pângăresc. Nu-i vom lăsa pe
nelegiuiții ăștia să-l atingă.
― Ai grijă, uite unul!
Ciocanul azvârlit de Sekari îl izbi drept în frunte pe asiaticul apărut pe
coama zidului dintre coloane și-l prăvăli drept peste un tovarăș de-al lui
care venea din urmă.
Lucrul acesta stârni tulburare printre oamenii lui Ibcha, deja neliniștiți la
gândul că vor da buzna într-un templu, atrăgând asupra lor furia zeilor.
La rândul său, Sekari nu se amăgea. În ciuda curajului lor, meșterii aveau
să fie răpuși cu ușurință.
Deodată, un răget puternic îi încremeni pe meșterii împresurați.
― E chiar… vocea zeului Seth, care a sărit în ajutorul atacatorilor! se
înspăimântă un cioplitor.
― Dimpotrivă, îi îmbărbătă Sekari, ne dă nouă forța să-i biruim.
Ibcha tăie gâtul rănitului, căci nu voia să lase în urma lui un om căruia
dușmanul, supunându-l la cazne, i-ar fi putut smulge vreo mărturie.
― Am mai fi avut nevoie doar de puțin timp, bodogăni el, înciudat.
Soldații, zoriți de Iker și Vânt-de-Miazănoapte, se întorceau în goană la
Dachur.
După ce-și pierduse doi oameni, Ibcha preferă să-i păstreze pe ceilalți
teferi decât să se arunce într-o încăierare sângeroasă din care nu era sigur că
va ieși învingător.
Turbând de furie, trase o săgeată înspre piramidă și dădu ordinul de
retragere.
Egiptenii se repeziră după asiatici, dar aceștia se îndepărtaseră deja prea
mult, ca să mai poată fi ajunși.
Ofițerul se înfățișă înaintea lui Djehuty.
― Am fost mințit. Pe drumul spre Fayyum nimeni n-avea nevoie de
ajutorul nostru. Eu…
― Că te-ai lăsat păcălit de un asiatic e de înțeles. Dar ai luat hotărâri de
capul tău, fără să-mi ceri îngăduința, încălcând poruncile. Nu mai ai ce
caută printre noi, iar vizirul va fi cel care te va judeca. Până la numirea altui
ofițer care să te înlocuiască, am să preiau eu comanda soldaților.
Djehuty se așeză, iar Iker îi turnă de băut.
― Ai salvat piramida, Fiule regal!
― Meritul e al vostru și al lui Sekari. Și să nu uităm că glasul lui Vânt-
de-Miazănoapte ne-a fost și el de ajutor.
Pacea serii învălui din nou Dachurul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar mâinile lui Djehuty încă tremurau.
― Barbarii aceștia au îndrăznit să atace un loc sacru! Acum știm că nu
se dau în lături de la nimic și că se încumetă să înfăptuiască mari grozăvii.
Cine ar putea să le fie căpetenie, dacă nu demonul care încearcă să distrugă
Arborele vieții?
― Lepădătura asta a prins curaj și-a ieșit la lumină, adăugă Sekari, ceea
ce înseamnă că se simte în stare să pornească bătălia. La Kahun, ca și aici, a
fost cât pe ce să izbutească. Iar noi trebuie să fim pregătiți pentru tot ce
poate fi mai rău.
43.
― Sunteți sigur, cu adevărat sigur? întrebă Fiul regal.
― Da, din păcate! răspunse vizirul Khnum-Hotep după ce-și încheie
povestirea. Sepi e mort.
Nici Sekari, nici Iker nu-și putură stăpâni lacrimile.
Prudent, bun cunoscător al meșteșugului războiului, nu reușise el oare
întotdeauna să scape din cele mai primejdioase împrejurări?
― Niciodată prădătorii nubieni n-ar fi izbutit să-i întindă o capcană
învățătorului meu! izbucni Sekari. Cât despre demonii deșertului, generalul
putea să-i stăpânească întrucât cunoștea formulele care-i fac neputincioși
și-i trimit îndărăt în pustietățile lor dogoritoare. Neîndoielnic, ucigașul lui
Sepi e chiar prințul întunericului!
― Același care a aruncat vraja asupra Arborelui vieții, adăugă Iker.
Sekari strânse pumnul.
― Ai pe de-a-ntregul dreptate! A vrut să-l împiedice pe general să
găsească aurul tămăduitor. Monstrul ăsta dă târcoale peste tot!
― Nu lăsa durerea să-ți tulbure mințile! îl povățui vizirul.
― Sepi m-a învățat tot. Fără el n-aș fi existat.
― Ți-a dat lecții despre hieroglife? îl întrebă Iker.
 ― Pe mine nu m-a așezat lângă ceilalți elevi. Scriam pe nisip, iar
semnele puterii le-am deprins străbătând cărări primejdioase, înfruntând
fiare sălbatice și hoți de tot soiul. Nu mă ferea de nimic, dar îmi dădea arme
ca să mă apăr.
Marele Trezorier Senankh încerca să-l încurajeze pe fratele sau din
Cercul de aur, dar știa ca și el că Sepi lăsa în urmă un gol cu neputință de
umplut.
― Tu și Iker v-ați descurcat bine la Dachur. Generalul ar fi fost mândru
de voi. Potrivit cererii lui Djehuty, paza e de-acum întărită, iar meșterii nu
mai au de ce să se teamă.
― La Dachur, poate, dar la Memphis și în celelalte orașe? îl înfruntă
Iker. Acești războinici pot ataca oriunde și oricând.
Nici vizirul, nici Marele Trezorier nu-l contraziseră pe scrib.
― Ne-am pierdut unul dintre cei mai buni apărători, zise Sekari. Să ne
arătăm demni de el și să-i ducem mai departe lucrarea de acolo de unde
moartea crede că l-a oprit.
*
Pe chipul lui Sobek se citea dușmănia.
― Îmi pare rău, Fiule regal, dar sunt nevoit să te controlez.
― Cum dorești.
Având în vedere rangul și trecutul oaspetelui, mai-marele tuturor gărzilor
din regat ținu neapărat să îndeplinească el însuși această sarcină.
― Poți să intri.
Și Sobek împinse ușa odăii de lucru a lui Sesostris.
― Totul e în ordine, Luminăția Voastră. Vreți să mai rămân?
― Nu, poți să te retragi, Sobek.
Pe genunchii monarhului, care stătea precum scribii, ținându-și spatele
drept și picioarele încrucișate, se vedea un papirus înfășurat.
Iker se așeză în fața regelui în aceeași poziție.
― Sobek mă urăște.
― După părerea lui, nu ți-ai dovedit încă nevinovăția și credința față de
faraon.
― Am să-l conving până la urmă.
― E chiar una dintre sarcinile ce-ți revin, fiule.
― Veștile ce vi le-aduc nu sunt tocmai îmbucurătoare, Luminăția
Voastră. Am găsit salcâmul lui Neith, dar era ars. Am descoperit șantierul
unde a fost construit Fulgerul, dar n-am aflat cui aparținea corabia. I-am
împiedicat pe asiatici să pună mâna pe Kahun și pe Dachur, dar n-am reușit
să le arestez pe cele două căpetenii ale lor, Bina și Ibcha.
― Ce crezi despre ei?
― Îl socot pe Ibcha drept un ucigaș fără milă. Va îndeplini întocmai
ordinele primite, chiar cu prețul vieții sale. El a atacat la Dachur. Dar nu s-a
aruncat într-o luptă cu sfârșit nesigur și asta mă neliniștește. Ibcha și-a
păstrat oamenii pentru viitoarele atacuri.
― Nu e el marea căpetenie?
― La Kahun asculta de Bina.
― Și această femeie să-i conducă, oare, pe răzvrătiți?
― Plină de ură și foarte șireată, e mai degrabă sfătuitoarea lor, înzestrată
cu o nesecată putere de a face rău. Nimic nu o va abate de la ținta hotărâtă
de călăuzitorul ei, cucerirea Egiptului de către Asia.
― O asemenea cuvântare merită atenție, recunoscu Sesostris, dar faptele
nu o îndreptățesc. Acum nu există în toată Syro-Palestina niciun clan în
stare să ducă un război împotriva noastră. Altminteri, generalul Nesmontu
n-ar fi întârziat să-mi dea de știre.
― Această răscoală care mocnește nu se aseamănă oare cu albia unui
râu, Luminăția Voastră? În cea mai mare parte a anului rămâne uscată, dar
când vin ploile se preschimbă într-un puhoi nimicitor? Bina și Ibcha se
ascund poate la Memphis, unde tovarășii lor locuiesc de multă vreme. Aici,
în capitală, plănuiesc ei să dea lovitura hotărâtoare. Și încă stăruie un
mister: cine l-a trimis pe falsul soldat care a încercat să mă omoare și care
nu era asiatic? Negreșit, e vorba de un grup de egipteni care au de gând să
vă înlăture. Dacă toate aceste forțe ale răului se unesc, dușmanul devine de
temut. Și ucigându-l pe generalul Sepi, nu și-a dovedit deja tăria?
Sesostris împărtășea gândurile lui Iker. Niciuna dintre nenorocirile din
ultimul timp nu era rodul întâmplării. Nu cumva alcătuiau ele un plan ce
avea să ducă la moartea Arborelui vieții?
― Oricare ar fi încercările, Iker, voi fi mereu alături de tine pentru a te
ajuta să-ți împlinești destinul pe care nu-l cunoști încă.
Tânărul înmărmuri. Regele tocmai rostise, cuvânt cu cuvânt, ultimul
mesaj pe care bătrânul scrib din Medamud i-l lăsase învățăcelului său.
― Luminăția Voastră, eu…
 ― Odihnește-te puțin. Prea multă încordare nu înlesnește o gândire
limpede.
*
Nas-în-vânt îndeplinea slujba aceasta de peste 20 de ani și putea servi
drept pildă celorlalte gărzi. Ura grosolănia și respecta ordinele primite fără
să crâcnească, dar arătând adesea și o fărâmă de omenie. Deși îl admira pe
Sobek, îl socotea uneori prea aspru. Oare nu era bine ca locuitorii
Memphisului să te și iubească, nu doar să se teamă de tine? Nas-în-vânt se
străduia întotdeauna să-i împace pe certăreți și nu-i trimitea în temniță pe
cei care întrecuseră măsura la băutură. Lui însuși îl plăcea uneori să
petreacă puțin, fără să i se pară că punea regatul în primejdie.
Ultimele porunci nu le găsi pe placul lui. Însărcinat să facă de pază la una
dintre porțile orașului, trebuia să-i controleze și să-i ia la întrebări pe cei
care doreau să intre. La cea mai mică bănuială, măsurile erau severe. Dar
greutățile întâmpinate îi nemulțumeau pe oameni și îngreunau viața de zi
cu zi.
De aceea, Nas-în-vânt, ca și alți colegi de-ai săi, nu se arăta din cale-
afară de zelos. Se mulțumea să salute persoanele cunoscute și pe negustori,
și nu oprea din drum decât arar vreun călător a cărei înfățișare părea
suspectă.
Frumoasa cea oacheșă, însoțită de un bărbos cu brațe groase nu părea să
ascundă ceva, dar Nas-în-vânt avea poftă să mai schimbe o vorbă cu cineva.
― Cum te cheamă?
― Apă-Proaspătă, comandante.
― El e bărbatul tău?
― Da, comandante.
― Nu v-am mai văzut pe-aici. De unde veniți?
― Din Deltă.
― Și ce aveți de gând să faceți la Memphis?
― Bărbatul meu e bolnav. Am auzit că aici sunt doctori foarte buni și
poate ei îi vor găsi leacul.
― Unde o să stați?
― La bunicul meu, un negustor de sandale.
Nas-în-vânt ar fi trebuit să le pună o grămadă de întrebări, dar bărbatul
arăta atât de copleșit de suferință, încât Nas-în-vânt nu se îndura să mai
stăruie cu întrebările. Și apoi femeia, cu fețișoara ei drăguță, nu arăta a
războinic însetat de sânge.
Iar Bina și Ibcha intrară lesne în oraș, alăturându-se celorlalți tovarăși ai
lor care pătrunseră și ei în Memphis prin acest loc de trecere, la ore diferite.
*
Sobek tuna și fulgera.
Uimit că nu primise nicio informație despre asiatici a căror situație nu era
în ordine, porni el însuși să verifice mai multe posturi de pază, îndoindu-se
că ordinele sale fuseseră respectate întocmai.
Și într-adevăr, trei ofițeri nu se purtaseră cu asprimea cuvenită. Iar primul
pe această listă era Nas-în-vânt care, în fața furiei dezlănțuite a lui Sobek,
încercă să se dezvinovățească.
― E cu neputință să-i deosebești pe asiaticii primejdioși de restul
populației. Sunt oameni ca mine și ca…
― Nu cred! i-o reteză Sobek.
― Oricum, pe unii i-am luat la întrebări și i-am cercetat cu atenție, dar
tot a trebuit să-i las să treacă. N-am găsit nicio pricină ca să-i arunc în
temniță.
― Alți colegi de-ai tăi au făcut arestări.
― Și au pus mâna chiar pe luptători asiatici?
Sobek nu putea să mintă: până la urmă le dăduse drumul, căci nu avea
dovezi împotriva lor. Paza Memphisului, pe care el însuși o rânduise, nu era
bună de nimic.
Neliniștit și dezamăgit, Păzitorul slăbi supravegherea asupra porților
capitalei și înmulți, în schimb, rondurile în cartiere, poruncind străjilor să-i
aducă la cunoștință chiar și cea mai neînsemnată întâmplare.
Față de rege, Sobek nu-și ascunse amărăciunea.
― Am fost prea trufaș și încrezător, Luminăția Voastră. Memphis e un
oraș deschis pe care însă îmi închipuiam că-l pot apăra de nepoftiți. M-am
înșelat. Ori asiaticii au fost înspăimântați de desfășurarea forțelor noastre
și s-au retras în Deltă, ori au avut complici în capitală care i-au ajutat,
oferindu-le adăpost aici. Din nefericire, sunt convins că a doua posibilitate
este cea adevărată și că răzvrătiții ăștia se adună ca să plănuiască un nou
atac. Iar ținta lor este însuși faraonul. Dușmanul stă la pândă în întuneric,
nu-i cunoaștem fața și poate să lovească oriunde și oricând, chiar înăuntrul
palatului. De aceea vă cer să vă îndepărtați de palat cât mai rar cu putință și
să întărim paza în jurul persoanei voastre.
― Să mă ascund precum un animal hăituit ar însemna deja o victorie
pentru potrivnicii noștri, grăi răspicat Sesostris. Voi continua să-mi
îndeplinesc îndatoririle de rege ca și până acum. Iar tu, Sobek,
îndeplinește-ți-le pe ale tale.
― Turbez de furie, Luminăția Voastră, căci mă simt lipsit de ochi și de
urechi! Niciodată n-am avut de înfruntat ucigași atât de vicleni. Dar fiți
sigur că voi face tot ce-mi stă în putință.
― Tot n-ai încredere în Iker, nu-i așa?
― Cum să uit că a încercat să vă omoare? Aș vrea să cred că a fost vorba
de o încurcătură, dar îngăduiți-mi totuși să-l supraveghez îndeaproape.
Dacă ține legătura cu asiaticii, vom avea dovada că e doar o iscoadă.
― Îți apreciez înverșunarea, Sobek, dar l-am numit pe Iker Fiu regal. Și
el singur are să te convingă de buna lui credință.
44.
În cartierul din Memphis unde își avea ascunzătoarea marea lor
căpetenie, învățăceii Prevestitorului erau cu ochii în patru. Brutari,
vânzători de sandale, frizeri, cu toții se amestecaseră printre locuitori și
nimeni nu le-ar fi putut ghici adevăratele gânduri.
De la sosirea Binei, a lui Ibcha și a oamenilor lor, degrabă ascunși în
case sigure, se înmulțiseră pândarii care supravegheau împrejurimile zi și
noapte. Gărzile care se încumetau să pătrundă pe teritoriul Prevestitorului
erau repede reperate. Nici rondurile tot mai dese nu-i îngrijorau pe asiatici,
căci prindeau îndată de știre.
La primul etaj al prăvăliei unde se vindeau rogojini și coșuri de tot soiul,
Prevestitorul nu înceta să predice. La rândul lor, credincioșii îi ascultau
cuvintele fără să le fie îngăduit să pună vreo întrebare. Ca singur
împuternicit al unui zeu hotărât să cucerească lumea, Prevestitorul dădea
glas unui adevăr de netăgăduit.
Potolindu-și setea cu puțină sare între două cuvântări, Prevestitorul
rostea aceleași vorbe menite să pună stăpânire, puțin câte puțin, pe mințile
oamenilor care-l priveau cu admirație. Deși nu primiseră niciun fel de
învățătură în viața lor, cea de acum le ajungea cu prisosință ca să se bată
până la victoria finală.
 Shab Strâmbu’ sorbea cuvintele stăpânului său, mai ales când acestea
vesteau moartea necredincioșilor și supunerea cu desăvârșire a femeilor
cărora egiptenii le acordau prea multă libertate. Ca un câine de pază, Shab
nu uita să-i cerceteze amănunțit pe fericiții cărora le era îngăduit să se
apropie de Prevestitor.
Când vocea blândă și învăluitoare a acestuia se opri, ucenicii se
împrăștiară care-ncotro.
― Cheamă-l pe Gură-Pocită! îi porunci Prevestitorul lui Shab. Vom
trage, în sfârșit, un folos de pe urma îndelungatelor zile de pregătire a
războinicilor lui.
― Înseamnă că vom lovi chiar… acolo sus?
― Întocmai, prietene.
― Dar suntem destui pentru asta?
Prevestitorul zâmbi cu îngăduință.
― Nu fi nici neliniștit, nici neîncrezător. Mulțumită noilor noștri aliați,
avem la îndemână tot ce ne trebuie. Pe de altă parte, vom răspândi o așa
spaimă în oraș, încât cele mai multe piedici vor fi iute înlăturate. Apucă-te
și strânge bucăți de lemn uscat și cârpe pe care le vom împărți apoi
tovarășilor noștri. Curând, focul lui Seth se va abate asupra acestui oraș
căzut în păcat! Iar acum am să mă îngrijesc de Bina.
Strâmbu’ făcu o mutră disprețuitoare.
― Stăpâne…
― Ce e, Shab?
― Stăpâne, departe de mine gândul de a mă împotrivi hotărârilor voastre,
dar această Bina…
― Ce învinuire îi aduci?
― Că e femeie.
Prevestitorul își puse încetișor palma pe umărul Strâmbului.
― Zeul ne învață că femeile sunt mai prejos decât bărbații și că trebuie
să stea închise în case, slujindu-și soții și fiii. Dar acum ne aflăm în război
și mânuiesc felurite arme, chiar și pe cele mai neașteptate. Iar Bina e una
dintre ele. Egiptenii sunt atât de naivi, încât nu-și închipuie că o fată
frumoasă poate fi mai primejdioasă decât o armată bine înzestrată. Dar mai
întâi am să-i desăvârșesc transformarea.
Prevestitorul pași în odaia întunecată pe care Bina nu fusese lăsată s-o
părăsească de când sosise la Memphis. Prin venele sale curgea acum un
sânge nou, a cărui cantitate urma să sporească, preschimbând-o într-o
ucigașă fără milă, aflată în slujba Prevestitorului. Și nimeni nu avea să
întreacă în cruzime această fiară.
― Ridică-te, Bina, și privește-mă!
Deși părea lipsită de viață și închisă în ea însăși, bruneta se însufleți la
auzul glasului stăpânului ei. Lăsându-și capul pe spate, se înălță fără grabă,
cu ochii ațintiți în gol și rămase nemișcată în mijlocul încăperii.
Prevestitorul făcu să se învârtă peretele din fundul odăii și scoase din
ascunzătoarea sa cufărul din lemn de salcâm care o adăpostea pe regina
turcoazelor.
― După ce razele soarelui vor scălda piatra aceasta nespus de prețioasă,
grăi el, am să te înzestrez cu o ultimă putere. Apoi o să-mi aparții trup și
suflet, și ai să mi te supui orbește.
Prevestitorul dădu la o parte cele două rogojini cusute care acopereau
fereastra.
O rază de lumină căzu pe regina turcoazelor a cărei strălucire se răsfrânse
pe chipul Binei.
― Regină a întunericului, fii leoaica înfricoșătoare, setoasă de sânge și
dornică de măcel care străbate deșertul!
Unghiile Binei deveniră la fel de ascuțite ca niște gheare, iar dinții,
puternici, precum colții fiarelor.
Prevestitorul era mândru de ceea ce înfăptuise. Așa că acoperi iar
fereastra și așeză piatra la loc în ladă.
― Să nu uiți, Bina, femeie devotată stăpânului tău, că nu vei deveni
leoaică decât la porunca mea.
Frumoasa brunetă părea că se trezise dintr-un vis urât.
― Scoate-ți veșmintele! îi ceru Prevestitorul.
Bărbatul o fermeca și o înspăimânta în același timp. Nefiind în stare să i
se opună, se dezbrăcă, lăsându-l să-și facă poftele cu ea.
*
În ciuda sfaturilor lui Sobek, regele îl luă cu sine pe Iker în afara
Memphisului. Desigur, cei mai buni oameni ai Păzitorului vegheau asupra
monarhului și a Fiului regal, dar ar fi izbutit ei să-l salveze pe Sesostris în
cazul unui atac neașteptat? Având în vedere amenințarea care parcă plutea
în aer, momentul era prost ales pentru asumarea unui asemenea risc.
 Un șoim le servi drept călăuză, iar regele îl urmă tăcut până ajunseră
lângă un canal umbrit. Acolo privi îndelung frunzișul sălciilor și se plimbă
de-a lungul malului. O pace adâncă domnea peste aceste locuri.
― Turmă a Zeului, oamenii au primit din partea lui o zestre frumoasă,
grăi Sesostris. Nu pentru ei a zămislit el cerul și pământul, și aerul care-i
ține în viață? Căci ei sunt imaginile lui, ieșite chiar din ființa sa? El face
soarele să strălucească, iarba să crească și le oferă tot soiul de roade.
Marele Făuritor n-a rânduit și răul în creația sa. Însă oamenii s-au răzvrătit
și, cum nu poți să separi otrava de șarpe, tot așa nu poți scoate răul dintr-o
făptură stricată. Când Zeul a râs, s-au născut zeii, iar când a plâns, s-au ivit
oamenii. Purtând cu el nedreptatea și cruzimea, omul este cel mai de temut
dintre fiare. Faraonul trebuie să păstreze și să continue pe pământ
înfăptuirea divină, eliberându-l pe om din mâna omului. Să-ți închipui că-i
poți ajuta pe oameni e lăudăroșenie; faraonul îl slujește pe tatăl său,
stăpânul zeilor. Nu există salvare pentru cel leneș, nici frate într-ale
spiritului pentru cel care nu respectă legea lui Maat și nici zi de sărbătoare
pentru cel lacom. Nu jindui niciodată, Iker, după ceea ce aparține altuia, nu-
ți dori ceva ce nu ești în stare să dobândești singur, căci pofta îți aduce
suferință. Nesătulul e un mort viu. Aceasta e și datoria regelui: să lupte fără
odihnă împotriva lăcomiei oamenilor.
― Dar la sfârșitul epocii marilor piramide, n-a ieșit ea biruitoare?
― Întunericul a fost preferat în locul luminii, nimeni nu a mai tras vreo
învățătură din legile cerești, nimeni nu a mai respectat legile pământești,
răul a fost numit bine, ucigașul socotit drept om cinstit, păcatul drept
virtute, viclenia drept rânduială, înțeleptul drept nebun, înflăcăratul drept
pildă de urmat, iar glasurile zeilor au fost înăbușite. Și așa s-a înstăpânit
isefet, care e nedreptate, violență, lăcomie, lene, uitare, sfărâmare,
dezordine, în legea celui mai tare care îngăduie ucigașilor și hoților să
conducă. Dacă izbânda lor ar fi ținut mult, pământul ar fi devenit sterp,
aerul înecăcios și apa otrăvită. Iar focul cerului ar fi pustiit lumea noastră.
Dar să lupți clipă de clipă împotriva lui isefet nu e de ajuns. Trebuie să o
întărim pe Maat împlinind ritualurile. Fiecare domnie trebuie să repete
creația începutului, ca să putem respinge forțele dezordinii și s-o readucem
pe Maat printre noi. Ce știi despre ea, Iker?
― Când Maat este ținută la locul cuvenit, Luminăția Voastră, regatul are
parte de belșug, iar cerul e binevoitor. Fiică a lui Ra, tovarășă a lui Thot,
mereu prezentă în barca soarelui, ea este cârmaciul care arată drumul cel
bun.
― Mulțumită lui Maat, lumea stelelor, a soarelui și cea pământeană
trăiesc împreună în armonie. Voința mea este Maat, căci doar dreptatea
inimii e pe placul faraonului. Forța mea este dreptatea. Să mă îndepărtez de
ea ar însemna sfârșitul domniei mele, căci monumentele clădite de un tiran
sunt sortite pieirii. Datoria mea e s-o înalț pe Maat spre ea însăși, să fiu
mijlocitor între ea și poporul meu, să pun în armonie rânduielile lumii
noastre cu cele cosmice. Regatul care nu-i aduce ofrande lui Maat nu
cunoaște nici dreptatea, nici unirea, ci se prinde în capcana luptelor pentru
putere. Maat poruncește: răsplătește-l pe cel care înfăptuiește. Ești tu oare
acela, Iker?
― Așa îmi doresc, Luminăția Voastră.
Sesostris îl conduse pe Iker la marginea deșertului. În zare se vedea
piramida în trepte a lui Djeser.
― Știi adevăratul nume pe care neinițiații îl dau unei necropole?
― Nu e „pământul lui Maat”?
― Mare, trainică și strălucitoare e legea lui Maat! Încă din timpul lui
Osiris n-a fost tulburată niciodată. Bineînțeles, răul, nelegiuirea și aliații lor
lucrează fără încetare în această lume și adună faptă după faptă. Dar atâta
vreme cât oamenii o vor respecta pe Maat, răul nu va izbuti să treacă fluviul
vieții ca să atingă celălalt mal. Chiar și când va veni sfârșitul lumii, Maat
va dăinui.
Monarhul se îndreptă spre un mic locaș de veci, care data din vremea
Vechiului Imperiu. Pe grinda aflată deasupra intrării se vedea o inscripție.
― Citește-o, Iker!
― „Rostește Maat: nu sta fără să faci nimic, ia parte la creație, dar nu
încălca Legea.”
― Din ce e alcătuită ființa ta, dincolo de trup?
― Din numele și inima mea.
― Numele tău, Iker, arată că ești purtătorul unei împliniri și a
desăvârșirii unei neîncetate reînnoiri. Inima ta să se umple de Maat pentru
ca faptele tale să fie drepte. Dar trebuie să-ți hrănești, de asemenea, și Ka-
ul, această energie dătătoare de viață, izvorâtă din lumea de dincolo și la
care te vei întoarce dacă treci de încercarea judecății lui Osiris. Fie ca Ka-ul
tău, puterea spiritului de a trece dincolo de ce poate fi văzut cu ochii, să
caute în soare lumina care te va călăuzi prin întuneric. Vei fi în stare să
devii un akh, făptură a luminii pe care moartea n-o atinge?
Iker era înmărmurit. Atâtea porți i se deschideau, putea simți atâtea
lucruri noi… Dezvăluirile regelui îi dădeau amețeli.
― Privește piatra aceasta, fiule! N-are forma soclului unei statui?
― Este chiar una dintre hieroglifele care servesc pentru a scrie numele
lui Maat, Luminăția Voastră!
― Statuile sunt ființe vii, născute din Maat. Urcă pe soclul acesta, Iker!
Tânărul nu șovăi.
― Ce simți?
― Un foc răzbate din această piatră, un foc ce se răspândește în mine.
Privirea mea… privirea mea e mai pătrunzătoare!
― În războiul pe care îl purtăm împotriva puterilor întunericului,
supraviețuirea lui Osiris și a lumii noastre sunt în joc. De aceea va trebui să
facem rost de arme nevăzute. Astăzi, fiule, inițierea ta în mistere a început
cu adevărat. Orice s-ar întâmpla de-acum înainte, să nu părăsești calea lui
Maat!
45.
Adunarea membrilor Casei Regelui tocmai se încheiase. Sehotep ieși din
sala de audiențe și, cu pas grăbit, intră în odaia de lucru a lui Medes. Acesta
dicta o scrisoare, dar se opri îndată și porunci să fie lăsat singur cu
Purtătorul sigiliului regal.
― Sunt ochi și urechi. Câte decrete a hotărât Luminăția Sa?
― Doar unul. De astă dată, n-o să ai mult de lucru, dar trebuie să-l
întocmești chiar azi, iar de mâine curierii regali să-l răspândească în
provincii. Dacă e nevoie, dublează numărul curierilor.
Cu acest prilej, Medes se convinse din nou că era unul dintre primii
demnitari care aflau ce avea de gând Sesostris. Dar din pricină că lucrul era
grabnic, nu putea trage niciun folos din el.
― Decretul e scurt, completă Sehotep: faraonul îi dă puteri depline
generalului Nesmontu și îl însărcinează să înăbușe orice încercare de
răzmeriță în Canaan. În felul acesta, niciun locuitor al regiunii nu se va
îndoi de forța noastră.
― Ne temem, oare, de o nouă răscoală?
 ― Potrivit ultimului raport trimis de Nesmontu, Prevestitorul n-ar fi cu
adevărat mort.
― Nu înțeleg…
― Acest nebun a fost executat, dar învățăceii săi au supraviețuit și în
numele său seamănă dezordinea și-i ațâță pe cananeieni. De aceea
Nesmontu trebuie să dea dovadă de o severitate care să descurajeze orice
nelegiuire.
― Cunoscându-l pe general, putem sta liniștiți!
― Din fericire, așa e, Medes.
― Mi-ar plăcea să am în slujba mai mulți curieri și să sporesc numărul
corăbiilor. Consider că e de mare însemnătate ca veștile să ajungă mai iute
acolo unde trebuie.
― Am să te sprijin în privința aceasta pe lângă Marele Trezorier
Senankh.
― Vă mulțumesc din suflet.
După plecarea lui Sehotep, Medes cântări informația, pe care n-o găsea
lipsită de interes.
Așadar, generalul Nesmontu întâmpina greutăți mari în Canaan.
Făcându-i să creadă în dispariția sa, Prevestitorul continua să le aducă
necazuri egiptenilor.
Acest decret regal părea mărturia unei slăbiciuni. Neputând să-i înlăture
pe războinicii din umbră o dată pentru totdeauna, regele și generalul
încercau să înspăimânte populația. Dacă toată regiunea se ridica la luptă, ce
s-ar fi ales de faima lui Sesostris?
Potrivit obiceiurilor sale, Medes își îndeplini sarcina cu grijă și
sârguință. Fiecare dintre slujbașii săi îi cunoștea asprimea: la prima
greșeală, vinovatul era izgonit fără milă. De aceea, Secretarul Casei regale
era dat drept pildă, chiar și de către vizir.
În timp ce Medes isprăvea de scris decretul întrebuințând formulele
cuvenite, un oaspete neașteptat i se înfățișă înainte.
Iker, scribul blestemat care ar fi trebuit să piară de mult!
Medes se ridică și se înclină adânc.
― Aceasta vizită mă onorează, Fiu regal!
― Am venit din porunca Luminăției Sale.
― În orice împrejurări, toți muncim având o singură dorință: să-i
împlinim voia. În ceea ce mă privește, vreau să adaug că sunt foarte fericit
de numirea voastră. Unii curteni nu se pot abține să nu vă ia în râs, pe
ascuns, dar bârfele acestea n-au viață lungă. Atunci când o să aveți nevoie
de mine, să nu stați pe gânduri.
― Prietenia ta e prețioasă pentru mine, Medes. Regele mi-a cerut să-i
înmânez noul decret lui Djehuty, primarul orașului piramidei de la Dachur,
și să verific paza.
― Umblă tot soiul de zvonuri legate de cele petrecute acolo. Sper că
piramida regală n-a suferit pagube.
― Atacul asiaticilor a dat greș. Monumentul e neatins, iar lucrările vor fi
încheiate în curând.
― Alții susțin că ați arătat multă vitejie.
― Se înșală, Medes.
― Nu fiți modest, Iker! Sunt atâția lăudăroși care-și strigă în gura mare
curajul, dar o iau la fugă în fața celei mai mărunte primejdii. Spre deosebire
de ei, ați înfruntat tâlhari adevărați!
― Victoria se datorează lui Djehuty. Iscusința și stăpânirea de sine pe
care le-a dovedit ne-au scăpat de tot ce putea fi mai rău.
Tânărul nu pomeni despre meritul lui Sekari, căci trebuia să-i păstreze
acestuia taina pe care foarte puțini i-o cunoșteau.
― Mâine dimineață decretul va fi gata pregătit. Felicitați-l din partea
mea pe Djehuty și urați-i multă sănătate! Construirea piramidei de la
Dachur va fi una dintre cele mai mari înfăptuiri ale acestei domnii.
Iker plecă, iar Medes se apucă să-și facă planuri.
Știa să-și cântărească dușmanii, iar acesta era din cale-afară de
primejdios. Bineînțeles, Secretarul Casei Regelui se purta ca un curtean
desăvârșit și nu pierdea niciun prilej să-l lingușească pe Fiul regal, dar asta
nu era de ajuns. Trebuia să-i spulbere, puțin câte puțin, trecerea de care se
bucura pe lângă demnitari, făcându-i pe aceștia să creadă că Iker era doar
un tânăr sărman venit din provincii, ambițios, dar lipsit de talente, iubitor de
uneltiri și care-i păta numele monarhului. Strecurând câte o vorbă ici și
colo, Medes își va răspândi veninul.
Dar acum avea alte treburi mai grabnice: trebuia să ia legătura cu
Libanezul.
*
Aparul putea fi mulțumit de munca sa de furnică. Săptămână după
săptămână, își găsise câte o iscoadă printre slujitorii care se îngrijeau de
curățenia palatului, iar unul dintre ei observase venirile și plecările lui
Medes. Cât despre bogata locuință a Secretarului Casei Regelui, aceasta era
supravegheată de mult timp.
Din porunca Prevestitorului, Libanezul trebuia să se încredințeze dacă
Medes era un aliat credincios. Când i se vesti vizita acestuia, negustorul nu
se miră. Ultimele tulburări îl neliniștiră, cu siguranță, pe înaltul demnitar
care continua să se poarte ca de obicei, cu nemăsurată prudență.
― Scumpe prietene, ce mai faceți?
― Ce s-a petrecut la Dachur?
― Așezați-vă, Medes, și gustați câteva prăjituri.
― Vreau să-mi spui de-ndată!
― De ce vă ieșiți din fire?
― Dacă vrem ca înțelegerea noastră să fie trainică, nu trebuie să se
strecoare nicio umbră de îndoială între noi.
― Fiți liniștit, și Prevestitorul dorește același lucru. Dachur a fost atacat
de un grup de luptători curajoși, dar o împotrivire neașteptată i-a împiedicat
să-și atingă ținta, distrugerea piramidei. Așa că ea va naște energie și pe
mai departe. Având în vedere că paza a fost întărită, un nou atac ar fi o
nebunie.
― Iker, Fiul regal, e răspunzător de această nereușită! Băiatul ăsta ne
încurcă socotelile. Mai bine să-l ucidem.
Libanezul zâmbi ușor.
― Să-l ucidem sau… să ne folosim de el?
― În ce fel?
― Prevestitorul apreciază mult focul ce-l însuflețește pe acest scrib și
știe cum să-l mânuiască. Lucrurile se vor limpezi.
― Când am să-l văd iar pe Prevestitor?
― Atunci când va hotărî el. Acum se află la adăpost și stăpânește
situația. N-ar fi mai bine dacă ne-am bucura de izbânzile noastre, scumpe
Medes? Negoțul nostru cu lemn prețios înflorește și mi se pare că vă aduce
o adevărată avere, nu-i așa?
Înaltul demnitar nu tăgădui. Totul mergea de minune.
― A sosit timpul să vă destăinuiesc mai multe despre planurile noastre
de viitor, urmă Libanezul. De vreme ce cunoașteți acum în adâncime
temeiul lor, veți lua parte mereu la lupta noastră înverșunată împotriva
propriului vostru popor.
 Deși rămăsese mieros, în tonul vocii Libanezului se făcu simțită
amenințarea.
― Dar n-am de gând să renunț, rosti răspicat Medes.
― Nici chiar când veți afla că mărfurile aduse de noi vor pricinui
moartea unor egipteni?
― I-am înlăturat deja pe unii care mă stânjeneau. Dacă acesta e prețul ce
trebuie plătit pentru a-l zdrobi pe Sesostris și a preschimba regatul așa cum
visam noi, nu văd de ce aș șovăi.
Libanezul se așteptase la ceva mai multă împotrivire. Dar Secretarul
Casei Regelui părea că-și înăbușise orice urmă de omenie pentru a-și
atinge țelul. De acum înainte, părtaș credincios al lui isefet, tovarăș al
Răului, a cărui putere și necesitate nu le punea la îndoială, Medes nu va mai
da înapoi.
― Să vorbim mai întâi de laudanum, atât de apreciat de meșterii voștri
de parfumuri, începu Libanezul. Unele dintre sticluțe vor conține, pe
deasupra, și o licoare ce va înlătura anumite piedici. Apoi să trecem la
micile vase, umplute de obicei cu ulei de moringa, întrebuințat de femeile
însărcinate pentru ungerea trupului. Cumpărătoarele noastre se vor număra
printre persoanele de vază și-i vor purta în pântecele lor pe viitorii
demnitari ai regatului. Așa că de ce să-i lăsăm să crească, atunci când avem
la îndemână mijloace ca să nimicim o parte din ei, chiar înainte de a se
naște?
Uimit, Medes nu-l mai socotea pe negustor drept un om plin de căldură,
prietenos și care iubea viața.
― Doar nu vrei să spui că…
― Atunci când Prevestitorul va hotărî, vom înlocui uleiul de moringa cu
ceva care va face ca pruncii să fie lepădați înainte de vreme. Planul acesta
frumos vă nedumerește, Medes?
Secretarul Casei Regale își înghiți cu greu saliva Dintr-odată, lupta lua o
întorsătură neprevăzută. Nu-și închipuise o asemenea violență. Dar nu-i
mai păsa de mijloace când își aminti ce răsplată îl aștepta. Una peste alta,
alianța cu Prevestitorul făcea să-i bată inima mai repede.
― Nu sunt mirat și chiar îl găsesc bun.
― Mă bucur, scumpe prietene. Acum pricepeți de ce am pus la cale acest
negoț. Dar asta nu e tot. Preoții, scribii și bucătarii egipteni întrebuințează
tot soiul de uleiuri. Iar noi nu vrem să ne mărginim doar la femeile
însărcinate.
Gândul acesta îi dădu amețeli lui Medes. Administrația faraonului avea
să se năruie sub privirile neputincioase ale înalților ei demnitari.
― Izbânda cere multă iscusință și băgare de seamă, arătă Libanezul.
Oamenii noștri vor fi gata cât de curând, dar să nu uitam de dușmanul
nostru cel mai aprig: faraonul. Câtă vreme va domni, va găsi puterea să
înfrunte cele mai grele încercări.
― Din păcate, Sobek Păzitorul s-a întors, îi reaminti Medes. Credeam că
l-am lovit de moarte, dar blestematul ăsta are pielea groasă!
― Cunoșteam lucrul acesta și nu nesocotim puterea lui. Totuși, acum se
pare că e cu putință să reușim acolo unde cândva am dat greș.
― Un atac asupra lui Sesostris? Mă îndoiesc de șansele noastre!
― Mijloacele obișnuite nu s-au dovedit de niciun folos, recunosc. Dar
tocmai am pomenit despre noile noastre arme. Oricât de numeroase ar fi
gărzile, o să scăpăm de ele. Am nevoie de ajutorul vostru, Medes. Îmi
trebuie o hartă clară a palatului și informații despre cum își petrece timpul
monarhul și despre paza permanentă.
― Și dacă faraonul scapă, n-am să fiu bănuit?
― Nu vă faceți griji, vom lăsa urme care să ducă la cei vinovați. Când
am să vă dezvălui data și ora, îndepărtați-vă cât mai mult de palat,
născocind o treabă grabnică. Dacă Sesostris moare, vom dobândi victoria
mai iute decât prevăzusem.
46.
Sehotep îl pofti pe Iker să ia masa împreună la el acasă, iar tânărul scrib
nu putuse refuza. Eleganta locuință a Purtătorului sigiliului regal era o
încântare: buchete de flori în fiecare încăpere, parfumuri fine plutind în aer,
mobile de mare preț, vase din alabastru, pereții împodobiți cu picturi
reprezentând cocori, berze și bâtlani, lespezi în culori delicate. În afară de
bucătăreasă ale cărei rotunjimi îi dovedeau pofta nestăvilită de mâncare,
celelalte slujitoare erau tinere, frumoase și purtau veșminte subțiri din
pânză de in și o mulțime de bijuterii.
― Să iei parte la ocârmuirea Egiptului e o sarcină peste măsură de grea,
îl lămuri Sehotep pe Iker. Acesta e mijlocul meu de a mă mai odihni și a mă
înveseli un pic. Fiecare cu plăcerile lui. Dar tu, Fiule regal, tu pari mult prea
serios. E adevărat că îți petreci nopțile citind vechile scrieri ale înțelepților?
― Cu ele mi-am început învățătura și chiar și acum continuă să-mi ofere
o hrană sufletească fără seamăn.
― Știu că scribii nu trebuie să se îmbete, dar primești totuși să bei o
cupă de vin? E din recolta viei mele de la Imau și regele însuși îl apreciază.
Iker nu făcu nazuri. Bucatele erau care mai de care mai gustoase, dar
rinichii în sos stăteau mărturie pentru deplinul meșteșug al bucătarului.
― Nu vreau să te laud, zise Sehotep, dar admir felul în care te-ai deprins
cu obiceiurile acestei curți căreia mărturisesc că nici eu nu-i cunosc toate
șiretlicurile. Dar tu te-ai hotărât să nu le iei în seamă. E de la sine înțeles că
numirea ta a iscat adevărate furtuni și multă pizmă. Gândește-te câte familii
bogate sperau să-și vadă odraslele Fiu regal! Dar iată că Luminăția Sa te-a
preferat pe tine, un scrib necunoscut din provincii! Toți se așteptau să te
porți cu nasul pe sus. Însă tu, dimpotrivă, ai dat dovadă de atâta reținere,
încât trezești bănuieli. Pe deasupra, regele stă ore în șir de vorbă cu tine. Îți
închipui câte neliniști stârnește lucrul acesta? Fiecare demnitar se teme
pentru slujba și privilegiile sale. Al cui loc vrei să-l iei, Iker?
― Al nimănui.
― Nu prea-mi vine a crede.
― Faraonul îmi oferă o comoară neprețuită deschizându-mi inima către
lucrările spiritului de care abia îmi dădeam seama, învățătura pe care am
primit-o a fost pentru mine un noroc neașteptat și sper să fiu demn de ea.
― Știi de câte nenorociri e amenințat traiul acesta liniștit?
― Regele mă pregătește pentru încercări aspre.
Sehotep aprecie sinceritatea și judecata limpede a lui Iker. Ca și Sobek
Păzitorul, Purtătorul sigiliului regal se îndoia de calitățile Fiului regal și
încercase să-l cunoască mai îndeaproape.
Acum recunoștea în sinea lui că se înșelase și-i părea rău că nu se
încrezuse în judecata lui Sesostris de la bun început.
*
― În sfârșit, Luminăția Voastră, în sfârșit! zise, cu ușurare, Sobek.
Știam că până la urmă oamenii mei vor găsi ceva, dar timpul mi se părea că
trece prea încet. Îl bănuim pe un frizer care lucrează într-un cartier din
apropierea portului. Una dintre iscoadele mele se tunde numai la el și
obișnuiesc să trăncănească amândoi vrute și nevrute. Ultima data au vorbit
despre cât de primejdioși sunt asiaticii veniți din Sichem și ascunși în
Memphis. Dar frizerul îi socoate mai degrabă niște viteji a căror luptă e
îndreptățită. Oare soldații egipteni nu se poartă prea aspru cu ei? Iar
Canaanul nu merită să fie liber cu desăvârșire?
― Cu alte cuvinte, frizerul e de partea lor.
― Deși e împotriva atacurilor și a uciderii oamenilor nevinovați, zice că
asiaticii n-au încotro. O face pe milostivul, întocmai ca anumiți curteni de
pe-aici, a căror singură îndeletnicire e să afle dincotro bate vântul.
― Nu te-ai deprins nici până acum să vorbești cu meșteșug și pe
ocolite, așa cum se obișnuiește.
― Nici nu mi-e de vreun folos când am de-a face cu toți tâlharii. Un
soldat moale, nehotărât și văicăreț pune în primejdie viața colegilor săi.
― Frizerul acesta a mai spus și altceva?
― Iscoada mea nu i-a putut pune și alte întrebări căci a simțit că
ticălosului îi părea rău că-l luase gura pe dinainte. Dar acum am pus mâna
pe o verigă a lanțului. Cred că ar fi o greșeală s-o sfărâmăm. Mai bine să ne
folosim de ea ca să ajungem la una dintre căpetenii. Dar pentru asta am
nevoie de un om care să-i câștige încrederea frizerului.
― La cine te-ai gândit?
― Sunt în încurcătură, Luminăția Voastră. Nu pot trimite un om de-al
meu, oricât de iscusit ar fi, căci nemernicul de aliat al asiaticilor l-ar mirosi
numaidecât. Pe de altă parte, trebuie ținut totul în cea mai deplină taină,
deci nici pomeneală ca un demnitar de la curte să intre în joc!
― Atunci nu ne rămâne decât o singură alegere: Iker. Aproape nimeni
din Memphis nu-l cunoaște.
― Iker, Fiul regal…
― Dacă nu mă înșel, Sobek, nu aceasta e încercarea la care visai să-l
supui?
*
― Ai un păr frumos, sănătos și des, fiule! Vrei să-l tund cum se poartă
acum sau să-ți fac bucle?
― Tunde-l scurt.
― Așază-te pe scăunelul acesta cu trei picioare, îl îndemnă frizerul, și
ține spatele drept!
Pe o măsuță joasă erau înșirate uneltele meșterului voinic și prietenos:
câteva brice de mărimi diferite, clești pentru bucle, foarfece, un vas cu apă
amestecată cu natron.
Iker era primul mușteriu din dimineața aceea. Ceilalți așteptau cu
răbdare, fie prelungindu-și noaptea, fie jucând zaruri sau schimbând între ei
ultimele bârfe.
― Părul tău e curat, așa că nu-i nevoie să-l spăl. Te-ai mutat de curând în
cartierul ăsta?
― Sunt scrib și vin dintr-o provincie de la răsărit. Se spune că aici, la
Memphis, un scrib își câștigă lesne traiul.
― Având în vedere câte plângeri curg spre administrație, n-o să duci
lipsă de muncă!
― Dar vizirul nu dorește să ușureze viața celor sărmani?
― Așa zice el, dar nimeni nu crede în minuni.
― După părerea mea, are mâinile legate.
― De ce spui asta, fiule?
― Pentru că nimeni nu se poate împotrivi voinței unui tiran.
Frizerul rămase cu briciul în aer câteva clipe.
― Doar nu vorbești despre…
― Chiar dacă nu i-am rostit numele, ai priceput bine. Nu suntem cu toții
niște animale proaste și știm că doar răzvrătindu-ne o să ne câștigăm
libertatea.
― Sssst! Mai încet! Cuvinte ca acestea te pot arunca drept în temniță!
― Alții îmi vor lua locul. Și am scăpat deja până acum de soldați, după
măcelul de la Kahun.
― Te aflai acolo?
― Îmi ajutam prietenii veniți din Asia. Speram să punem mâna pe
primărie, dar am fost trădați. Eu am izbutit să fug. Dar mulți dintre noi au
pierit. Egiptenii o să plătească pentru asta.
― Ești căutat?
― Ce n-ar da Sobek Păzitorul să mă prindă! mărturisi Iker. Dar mie mi-
ar plăcea s-o întâlnesc iar pe tânăra femeie care trebuia să ne conducă spre
victorie. Însă, fără îndoială, au omorât-o…
― Cum o chema?
― Dacă trăiește încă, i-aș primejdui viața, dezvăluindu-i numele. Tu ești
un frizer de treabă și înduri asuprirea asemenea celor mai mulți dintre
oameni.
― Te înșeli, băiete. Și eu lupt, dar în felul meu.
 ― Vrei cu adevărat să-l înlături pe tiran?
― Doar nu te-am așteptat pe tine ca să încep! Tânăra ta asiatică se
numește Bina.
Iker păru uimit.
― O… o cunoști?
Frizerul se mulțumi să dea din cap.
― Atunci înseamnă că trăiește?
― Din fericire pentru noi.
― Cum să fac s-o văd?
― Îmi ceri prea mult.
― Fără Bina, sunt pierdut! Mai devreme sau mai târziu o să fiu arestat.
Alături de ea, aș mai putea fi încă de folos.
― Eu, unul, nu știu aproape nimic. În schimb, cunosc pe cineva care o să
te ajute: negustorul de farduri, care locuiește în capătul acestei străduțe.
Spune-i că vii din partea mea.
*
În prezența faraonului, membrii Casei Regelui ascultară cu atenție
povestirea lui Iker.
― Cu siguranță, e o capcană, socoti Sehotep. Nu are rost să urmăm
această cale.
― Dimpotrivă, grăi Sobek. De ce n-am izbutit până acum să luăm urma
asiaticilor ascunși în Memphis? Pentru că fiecare dintre ei știe întocmai ce
are de făcut și se arată prudent. Iker l-a păcălit pe frizer dându-i de înțeles
că e un aliat al asiaticilor și atunci acesta l-a lăsat să urce pe fir mai sus spre
mai-marii lui.
― Împărtășesc gândurile lui Sobek, zise Senankh.
― Și dacă frizerul acesta nu-i decât o momeală? se neliniști vizirul.
― Iker n-are înfățișarea și nici nu se poartă ca un soldat, mărturisi
Sobek. El și frizerul au făcut fiecare câte un pas unul spre altul, pomenind
de Kahun și de Bina. Așa că eu nu văd nimic necurat la mijloc.
― Ce hotărăști, Iker? întrebă regele.
― Să mergem mai departe, Luminăția Voastră.
*
Artizanul spre care-l îndrumase frizerul pe Iker se număra printre cei mai
faimoși din oraș. Folosind galenă ― sulfură de plumb, ceruză ― carbonat
de plumb, piroluzită ― bioxid de mangan, chrysocolle ― silicat de aramă
hidratat și malahitul obținea farduri și diferite pomezi pentru
înfrumusețare. Fardurilor sale le adăuga și virtuți tămăduitoare care
îngăduiau prevenirea sau îngrijirea trahomului, a leucomului și a
conjunctivitei.
Tocmai când artizanul prepara un amestec, Iker bătu la ușa casei sale.
― Nu e momentul potrivit pentru o vizită.
― Vin din partea frizerului.
― Cine ești?
― Un tovarăș de-al Binei. La Kahun am luat parte la răscoală împotriva
tiranului. Până acum, am reușit să mă ascund în Memphis, dar aș vrea să
mă alături prietenilor mei.
― Spune-mi cum arată frizerul.
Iker se supuse.
― Primarul Kahunului stătea într-o locuință mică, zise meșterul de
farduri, dar lui îi plăcea să se gătească în straie scumpe.
― Ba e tocmai pe dos, îl corectă Iker. Trăia într-o casă mare cu grădină,
în care lucrau numeroși slujbași și purta veșminte obișnuite.
― Bina e prea bătrână ca să mai lupte.
― Dimpotrivă, e tânără și foarte frumoasă!
― Spune-mi cuvântul de trecere pe care ți l-a dezvăluit frizerul.
Iker simți că-i fuge pământul de sub picioare. Așadar, frizerul nu avusese
încredere în el. Trebuia să găsească numaidecât un cuvânt credibil, poate
„Bina“, „Kahun” sau „răzmeriță”, dar șansele de reușită erau mici.
Atunci scribul se gândi să se bizuie pe sinceritate.
― Nu mi-a destăinuit un asemenea cuvânt, mi-a zis doar că puteți să mă
ajutați.
Artizanul părea mulțumit.
― Ieși afară, ia-o pe a doua străduță la stânga și intră în prima casă pe
stânga.
Iker ar fi trebuit să-l înștiințeze pe Sobek, dar se temea să nu fie
supravegheat de asiatici. Pe deasupra, un om urmărit, așa cum pretindea el
că este, n-ar fi pierdut nicio clipă și ar fi dat fuga acolo unde îl trimisese
artizanul.
*
Ușa se închise iute după el.
 Cufundată în întuneric, odaia de la intrare a micuței case albe îi dădu
fiori. Dacă era atacat, Iker n-ar fi văzut nici măcar de unde veneau
loviturile.
― Urcă scara! îi porunci o voce răgușită.
Iker își dădea seama acum cât de nechibzuit fusese. Sobek nu știa unde
să-l caute și nimeni nu i-ar fi sărit în ajutor.
Și dacă tânărul scrib ar da nas în nas cu unul dintre asiaticii care-l
cunoșteau, ce-ar fi putut să-i spună?
Dar omul care-l întâmpină îi era necunoscut. Mărunt, între două vârste,
nu părea să aibă gânduri războinice.
― Ce dorești, băiete?
― Să-i întâlnesc pe Bina și pe tovarășii mei asiatici, ca să luptăm mai
departe împotriva tiranului.
― Nu se mai află la Memphis.
― Dar unde au plecat?
― La Sichem, să se alăture Prevestitorului.
― Prevestitorul… A murit de mult!
― Nimeni nu se poate atinge de Prevestitor. El va aprinde din nou focul
divin în toată Syro-Palestina. Iar noi, cananeienii, îi vom goni pe egipteni de
pe pământul nostru, vom alcătui o armată uriașă și vom sfărâma tronul
faraonului.
47.
Consiliul restrâns al faraonului nu pierdu un cuvânt din spusele lui Iker.
― Iată de ce Sobek Păzitorul n-a reușit să pună mâna pe asiaticii din
Memphis, trase concluzia Senankh. Răufăcătorii au părăsit orașul de mult
și s-au adăpostit în Canaan, unde au numeroși aliați.
― E îndatorirea generalului Nesmontu să le vină de hac, susținu Sehotep.
Să descurajeze orice dorință de răzvrătire arestându-i pe învățăceii acestui
Prevestitor și executându-i în piața orașului, după ce-i va judeca în văzul
tuturor. Atâta vreme cât faima nebunului ăstuia îi va înflăcăra pe locuitori,
pacea nu va domni în Canaan.
― Mulțumită Fiului regal, observă Khnum-Hotep, știm acum că
Memphis a fost doar un loc de ședere vremelnică pentru asiatici și că au
sfârșit prin a se întoarce de unde au plecat. Pe de-o parte, aceasta e o veste
bună, pe de alta, înseamnă că amenințarea nu a trecut. Dacă dușmanul își
adună laolaltă forțele, devine de temut.
― Eu nu sunt așa convins, zise Sobek. Dacă lucrurile ar fi stat într-
adevăr așa, Nesmontu ar fi avut de înfruntat mai multe greutăți.
― Ultimul său raport e îngrijorător, aminti Sesostris, dar generalul
așteaptă să aibă mai multe dovezi înainte de a trece la fapte.
― Și dacă Fiul regal a fost păcălit? întrebă Sobek.
― Să nu micșorăm acum meritul lui Iker, îi ținu partea Sehotep.
Păzitorul se posomorî.
― O singură învățătură putem trage din cele auzite, fu de părere vizirul.
Sichem rămâne cea mai mare primejdie pentru noi. Din prudență, să
păstrăm paza la Dachur și Abydos. În schimb, aici, la Memphis nu-și mai
are rostul.
Regele încuviință.
Dar Sobek îl privea pe Iker cu ochi neîncrezători, ca și cum l-ar fi bănuit
că a mințit.
*
În mai multe rânduri, credincioșii Prevestitorului se prosternară în fața
stăpânului lor. Apoi repetară într-un glas o rugăciune, preamărindu-l pe zeul
victoriilor, care îi va ajuta să stăpânească întreaga lume.
Pe când Shab Strâmbu’ lua parte cu multă râvnă la această celebrare,
Gură-Pocită se plictisea de moarte. Toate acestea i se păreau fără rost căci
doar datorită lui și oamenilor pe care-i antrenase și nimănui altcuiva,
Prevestitorul va învinge.
Deși rugăciunile se isprăviseră, Shab Strâmbu’ rămase adâncit în
gânduri.
Gură-Pocită îl înghionti în coaste.
― Întoarce-te pe pământ, prietene! Doar n-o să pici și tu în visările astea
copilărești!
― De ce rămâi surd la învățătura Prevestitorului? El îți oferă puterea de
care avem toți nevoie!
― A mea îmi ajunge.
Credincioșii se împrăștiară care-ncotro, iar Prevestitorul îi chemă la sine
pe cei trei, însărcinați să pregătească atacul ce avea să pună capăt domniei
lui Sesostris.
 Shab Strâmbu’ și Gură-Pocită fură uimiți de schimbarea Binei. Nu mai
era o brunetă frumoasă, veselă și plină de viață, ci o femeie ademenitoare,
sigură pe farmecele ei și de care era bine să te ferești. Cu tot disprețul pe
care îl arătau față de sexul opus, socotindu-se mai presus de el, cei doi
bărbați se traseră un pas îndărăt.
― De-acum înainte, Bina aparține primului cerc, le destăinui
Prevestitorul. I-am dat o parte din puterea mea ca să devină regina nopții. O
să înfăptuim lucruri mărețe împreună.
Nici Shab, nici Gură-Pocită nu îndrăzniră să rostească vreun cuvânt de
împotrivire. În privirea Binei exista o scânteie atât de înspăimântătoare, că
niciunul din ei nu s-ar fi încumetat să o stârnească.
― Oamenii tăi sunt gata? îl întrebă Prevestitorul pe Gură-Pocită.
― Lemnul uscat a fost ascuns în locurile hotărâte. La semnul meu, focul
va izbucni.
― Am stat îndelung de vorbă cu aparul, adăugă Shab Strâmbu’.
Mulțumită trăncănelilor slujitoarei de la palat, avem acum toate informațiile
trebuincioase. Iar Libanezul mi-a trimis sticluțele.
Prevestitorul o luă de mână pe Bina.
― Acum e rândul tău.
*
― Comandante, zise una dintre gărzi, frizerul și meșterul de farduri au
dispărut!
― Cum adică, au dispărut? se înfurie Sobek Păzitorul. Nu erau
supravegheați?
― Ba da, dar de la depărtare, ca să nu bage de seama. Au reușit să înșele
atenția pândarilor noștri.
― Sunt înconjurat numai de nevolnici! răcni Sobek.
― Comandante, mai e ceva.
― Ce?
― Cananeanul care a vorbit cu Fiul regal își face bagajele.
― Ăsta n-o să-mi scape! Lasă-l în seama mea!
*
Sekari se dedase îndeletnicirii sale favorite: somnul. Fără să aibă o
preferință anume pentru cel de dimineață, o siestă prelungită sau o noapte
începută devreme, adormea întotdeauna cu nespusă ușurință și nu
deschidea bucuros ochii.
 ― Trezește-te! strigă Iker la el, scuturându-l.
― A… E vremea să mâncăm?
― Cananeanul mi-a trimis un mesaj. Trebuie să mă întâlnesc cu el în
cartierul de răsărit al orașului și regele vrea să mă urmezi.
Sekari se ridică numaidecât în picioare.
― Nu-mi place asta, Iker.
― Poate o să-mi arate cum să mă alătur așa-zișilor mei aliați.
*
Una dintre gărzi se repezi înaintea Binei, împiedicând-o să intre în
bucătăria soldaților.
― Unde duci coșul ăsta?
― E un dar din partea vizirului.
― Deschide-l!
Fata ridică binișor învelitoarea, dând la iveală sticluțele.
― În unele se găsesc uleiuri dintre cele mai bune pentru prepararea
bucatelor, îl lămuri Bina, iar în altele o pomadă ce alină durerile. Am primit
poruncă să le încredințez bucătarului.
― De când lucrezi la palat?
― Dintotdeauna, rosti ademenitor tânăra femeie. Dar pe tine nu te-am
mai văzut niciodată.
― Firesc, tocmai am fost mutat aici.
― Ar trebui să ne cunoaștem mai bine, nu crezi?
Inima soldatului zvâcni, iar Bina zâmbi dulce.
― Te-ai gândit bine. Ești libera mâine-seară?
― Mâine-seară… Poate, murmură ea, legănându-și șoldurile.
Apoi luă o sticluță, îi scoase dopul, își înmuie degetul arătător în ulei și
îl plimbă încet pe gâtul bărbatului care se topi de plăcere.
― Pe curând, frumosule.
Cu bucătarul treaba merse și mai iute. Bina avu răgaz să verse uleiul în
vasele unde fierbeau mâncărurile pentru gărzile ce asigurau paza palatului
începând cu prima oră a nopții. Soldații aveau să se cufunde într-un somn
adânc, din care cei mai mulți nici nu se vor mai trezi. Cât despre soldații
încă treji, aceștia urmau să rămână în seama oamenilor lui Gură-Pocită.
*
― Bărbatul nu e singur, comandante, îi spuse un pândar lui Sobek. Mai
sunt încă doi pe terasă. Și cu siguranță, și alții înăuntru. Am dat peste un
cuib de cananeieni.
Lumina amurgului ar fi ușurat arestarea lor, așa că Sobek trimise un om
să cerceteze casa mai îndeaproape.
Dar când aceasta se apropie, o piatră aruncată cu praștia îl lovi în umăr.
― Tâlharii ăștia ne atacă! observă Păzitorul. Încercuiți-i! Eu mă întorc la
palat și vă trimit întăriri. Când au să sosească, porniți atacul.
Sobek avea neplăcuta senzație că fusese dus de nas, căci tot pândindu-i
pe cananeieni, stătuse prea mult timp departe de rege. Și ceva îi spunea că
trebuie să pornească degrabă înapoi.
*
― Totuși, în mesaj era vorba chiar de casa aceasta, adeveri Iker.
― Arată de parcă ar fi părăsită, zise Sekari.
― La Kahun mă întâlneam cu Bina într-o cocioaba asemănătoare.
― Cu alte cuvinte, ți-a întins acum o capcană. Rămâi aici!
― Sekari…
― Nu-ți fie frică, sunt obișnuit.
Iker nu pricepea cum Sekari, la prima vedere atât de greoi, se preschimba
într-un duh al aerului pe care nicio piedică nu-l stânjenea. Dispăru cu o
sprinteneală de necrezut și nu trecu mult până să apară iar.
― Dărăpănătura asta e goală. Mesajul a fost o amăgeală. Au vrut să ne
îndepărteze. Iute, la palat!
*
Vreo zece incendii se dezlănțuiseră în același timp, în vecinătatea
palatului. Lemnul uscat ardea de minune, iar vâlvătăile se ridicau,
semănând spaima.
Unul dintre focuri amenința o clădire de-a administrației și mai multe
străji alergară să dea o mână de ajutor aparilor al căror număr era
insuficient.
― Să mergem! ordonă Gură-Pocită celor 15 luptători înarmați cu săbii
scurte.
În ciuda curajului său, soldatul care rămăsese să păzească intrarea
principala fu repede doborât.
Înăuntru, otrava Binei își făcuse efectul. O mare parte din soldați zăceau
pe jos în sala de mese sau pe coridoare. Unii se țineau încă în picioare, pe
jumătate adormiți, dar câțiva care nu apucaseră să mănânce erau gata să se
bată. Însă nu putură ține piept prea mult valului atacatorilor.
 *
Sesostris tocmai se întinsese pe pat.
Oricât de încărcată îi era ziua de lucru, monarhul nu înceta să se
gândească la Arborele vieții. Cârmuind cu înțelepciune, regele lua parte la
salvarea salcâmului, căci fiecare faptă dreaptă era adevărată hrană pentru
copac, fiecare celebrare a ritualului năștea o putere în stare să respingă
forțele răului.
Deodată, la urechile regelui ajunseră strigăte și zgomot de arme ce se
loveau una de alta.
Sesostris se ridică, apucă o sabie și deschise ușa odăii sale.
Pe coridor, ultima dintre gărzi se prăbuși, în timp ce Gură-Pocită
pierduse numai doi oameni.
Se așternu o tăcere grea.
Toate privirile se îndreptară spre uriașul a cărui stăpânire de sine îi năuci
pe atacatori.
Chiar și Gură-Pocită, care nu cunoștea frica, se trase înapoi.
― Faraonul! murmură el.
Asiaticii își coborâră armele.
― Nu-i decât un om! El e singur, pe când noi suntem mulți, așa că n-are
nicio șansă să ne biruie. La atac!
Asiaticii se codeau, dar până la urmă unul se năpusti înainte.
Deși brațul faraonului de-abia se mișcase, o tăietură adâncă brăzdă
pieptul asiaticului, care căzu pe spate.
Vrând să-și răzbune tovarășul, un alt atacator cunoscu aceeași soartă.
Sesostris își privea dușmanii cu mânie amestecată cu dispreț.
― Toți deodată! urlă Gură-Pocită.
Și oamenii săi l-ar fi ascultat dacă doi dintre ei n-ar fi fost secerați de
Iker și Sekari, care mânuiau bastoane luate de lângă trupurile neînsuflețite
ale gărzilor.
― Să fugim! strigă un asiatic, convins că veneau întăriri.
Dar nu ajunse prea departe, căci se izbi de un Sobek clocotind de furie,
care-l străpunse cu lancea.
Părăsindu-și oamenii, Gură-Pocită o luă la goană pe un coridor gol și
sări pe fereastră. Apoi, profitând de neorânduiala ce domnea peste tot, pieri
în noapte.
48.
 Faraonul era teafăr și nevătămat.
Rănit ușor la brațul stâng, Sekari își recăpăta puțin câte puțin suflarea.
Sobek Păzitorul îl țintui cu sulița sa pe Iker, sprijinit de peretele
coridorului unde zăceau grămadă leșurile asiaticilor.
― Îl învinuiesc pe Fiul regal că a pus la cale acest atac.
― Ți-ai pierdut mințile! îl repezi Sekari.
― Cine ne-a făcut să credem că neisprăviții ăia au părăsit Memphisul?
Iker și cananeanul… Sunt părtași, ăsta-i adevărul!
Tânărul scrib păli.
― Jur pe numele faraonului că sunt devotat regelui și că mi-aș da și
viața ca să-l apăr!
Temându-se de violența lui Sobek, Sekari se băgă între el și Iker.
― Asemenea ție, și noi am căzut în capcană. Ne-au îndepărtat de rege,
au aprins focuri pretutindeni și au adormit gărzile. De îndată ce am priceput
că e ceva necurat la mijloc, ne-am întors în grabă. Iker s-a bătut plin de
curaj și putea să fie omorât.
Furia lui Sobek se mai domoli. Poate că Sekari nu se înșela. Dar Iker mai
avusese de gând și altă dată să-l ucidă pe monarh… Nu era oare aceasta o a
doua încercare, mai bine plănuită decât prima?
― Purtarea lui Iker și jurământul său ar trebui să-ți risipească bănuielile,
socoti Sesostris. Adevărații vinovați zac la picioarele tale.
― Asiatici, observă Sobek. Câțiva au fost înlăturați, dar oare câți alții
plănuiesc să pustiască Egiptul?
*
Prevestitorul îi liniști pe credincioșii săi.
― Atacul a dat greș, recunoscu el, dar niciunul dintre neprețuiții noștri
luptători n-a vorbit. Altfel, gărzile ar fi fost deja aici. Acești viteji vor
merge în paradis, iar noi putem fi mândri de curajul și de jertfa lor. De-aici
înainte tiranul nu se va mai simți în siguranță nicăieri, nici chiar în propriul
palat. Și acum e vremea să plecăm din orașul ăsta stricat. Shab, alcătuiește
grupurile care vor porni în direcții diferite, ca să nu atragem atenția
dușmanului. O să ne întâlnim iar într-un loc lipsit de primejdii și atunci am
să vă împart noile sarcini. Lupta noastră pentru izbânda adevăratei credințe
se va înteți mereu.
Potoliți de cuvintele Prevestitorului, asiaticii ascultară poruncile lui Shab.
 Prevestitorul urcă la etaj și scoase din ascunzătoare lada din lemn de
salcâm. Armele ce se aflau în ea nu-și arătaseră încă deplina lor forță.
― Stăpâne, se plânse Bina, îmi pare tare rău că nu am luat parte la
înfruntarea aceasta. Lui Gură-Pocită i-a lipsit sângele rece, dar mie nu mi s-
ar fi întâmplat așa ceva.
― Vei avea alte prilejuri să-ți dovedești însușirile. Sesostris e un
dușman neobișnuit pe care zeii săi l-au înzestrat cu puteri nemăsurate și
doar Zeul nostru îl poate zdrobi. Avem o cale lungă de străbătut, Bina.
― De aceea, biruința va fi și mai frumoasă.
― Până acum Sobek n-a reușit să ne găsească. Dar nu ne vom bucura
întotdeauna de acest avantaj. Învață să fii prudentă, regină a nopții!
Învăluie-ți în întuneric fiecare pas!
*
Shab Strâmbu’ nu se simțea în largul său. Purtând pe umăr lada de
salcâm, mergea în urma Prevestitorului care ar fi trebuit să părăsească
Memphisul împreună cu ceilalți, în loc să se ducă la casa Libanezului. Dar
neavând încotro, își asculta stăpânul chiar dacă acesta se purta nechibzuit.
În orice clipă, Shab se temea că vor fi opriți de o patrulă. Dar
Prevestitorul mergea cu pas liniștit ca orice alt orășean cu inima curată, așa
că ajunseră fără nicio greutate până la locuința Libanezului.
Când Prevestitorul intră în sala de primire, negustorul și Medes se
ridicară iute în picioare.
― Sesostris e în viață! se vaită Medes.
― Știu, prietene, știu.
― O să fim arestați cu toții!
― Bineînțeles că nu.
― Sobek o să-i ia la întrebări pe răniți, iar ei o să mărturisească.
― Nu cred, rosti Prevestitorul cu seninătate.
― Cum putem fi siguri de acest lucru?
― În afară de Gură-Pocită, oamenilor însărcinați să-l ucidă pe Sesostris
li s-a dat să bea otravă. Chiar și în caz de reușită, ar fi murit toți în mai
puțin de o oră.
Medes se uită năucit la Prevestitor.
― Ați… ați…
― Șansele erau oricum mici, căci scutul magic al lui Sesostris rămâne
puternic. Totuși, ne-am atins ținta. Cârmuirea aceasta nelegiuită se știe
acum slăbită. Și nimeni și nimic nu-i va îngădui să prevadă de unde și când
vor veni loviturile.
― E nevoie să mă întorc degrabă pe meleagurile mele? întrebă
Libanezul.
― Nicidecum, viteazul meu prieten! Mai mulți credincioși au plecat deja
spre miazănoapte, dar tu vei rămâne aici împreună cu unii dintre aliații
noștri negustori, frizeri și vânzători. O să-i conduci în numele meu și ai să-
mi trimiți vești cu același devotament ca și până acum, nu-i așa?
― Bizuiți-vă pe mine, stăpâne! răspunse Libanezul ale cărui cicatrice,
devenite dintr-odată dureroase, îi amintiră că trebuia, cu orice chip, să se
supună Prevestitorului.
― Tu și Medes o să mă înștiințați despre ce se petrece la Memphis și
despre ce are de gând Sesostris.
― Vom face tot ce ne stă în putința, dar… vom putea să ne continuăm
negoțul cu Libanul?
― Nu văd de ce să înceteze, dacă o parte din câștig va sluji cauzei
noastre.
― Întocmai aceasta e și dorința mea, stăpâne!
― Ne luăm un răgaz înainte de a-l ataca din nou pe faraon? întrebă
Medes.
― Am să-mi desfășor forțele altfel, dar nu va exista niciun răgaz. În ceea
ce te privește, îngrijește-te să obții cât mai multe informații despre Abydos.
Atâta vreme cât salcâmul lui Osiris mai are o urmă de viață în el, niciuna
dintre victoriile noastre nu va fi hotărâtoare. Dar până atunci să facem în
așa fel încât niciun egiptean să nu mai doarmă liniștit.
*
Când pătrunse într-una din încăperile cazărmii principale din Sichem,
generalului Nesmontu îi fu înmânată o scrisoare din partea lui Sehotep, în
care acesta îi povestea groaznicele întâmplări petrecute în Memphis.
Veștile îi înfierbântară sângele bătrânului soldat și îi întăriră dorința de
a-i înhață pe capii răzvrătirii cananeiene. Deși la prima vedere se părea că
aceasta a fost înfrântă, Nesmontu simțea că focul încă mocnește sub
cenușă.
În fața lui, așezat pe un scăunel, cu mâinile legate la spate, stătea un
băiețandru cu ochi dușmănoși.
― De ce a fost arestat? îl întrebă generalul pe soldatul care îl păzea.
 ― A încercat să înfigă un cuțit în spinarea unei santinele. Trei oameni
abia l-au doborât.
― Câți ani ai? îl întrebă Nesmontu privindu-l drept în ochi.
― Treisprezece.
― Le-ai spus părinților tăi cu ce te îndeletnicești?
― Părinții mei sunt morți. Armata egipteană i-a ucis. Iar eu îi voi ucide
pe egipteni. Sichemul se va răscula, căci acum avem o mare căpetenie!
― Și cum o cheamă?
― Prevestitorul.
― A fost condamnat și executat.
― Prostii! Noi, cananeienii, știm că nu-i adevărat. O să aveți dovada.
― Ia te uită! Când anume?
― Chiar în clipa asta, Prevestitorul jefuiește o caravană la miazănoapte
de Sichem.
― Pari să cunoști multe, neisprăvitule! Dar minți așa cum respiri.
― O să vedeți că nu!
― După câteva zile de temniță o să-ți vină mintea la loc.
― Nu-i decât un copil, zise soldatul.
― Un copil gata să ucidă! Aici ne vom folosi de legea egipteană care
spune că de la 10 ani un om e pe deplin răspunzător de faptele sale.
Pe când generalul se îndrepta spre locuința sa, aghiotantul îi aduse o
veste neașteptată.
― O caravană a fost atacată la miazănoapte de oraș.
― Sunt victime?
― Din păcate, da, însă unii au scăpat.
― Adu-i la mine degrabă!
*
De cum sosi la Memphis, Nesmontu ceru audiență la faraon, care îl primi
lăsând orice alte treburi la o parte. Ținând seama de însemnătatea veștilor,
Sesostris îi chemă fără întârziere pe vizirul Khnum-Hotep, pe Purtătorul
sigiliului regal Sehotep, pe Marele Trezorier Senankh, pe Sobek Păzitorul,
pe Fiul regal Iker și pe Sekari.
― Cercetările făcute de generalul Nesmontu au dus la un rezultat
neliniștitor, mărturisi regele. După ce are să vă lămurească el însuși, vom
lua o hotărâre.
 ― O caravană a fost atacată de curând lângă Sichem, începu Nesmontu.
Soldații care o însoțeau s-au apărat cu îndârjire, dar au fost copleșiți de
numărul vrăjmașilor. O patrulă ivită la timp a sărit în ajutorul celor doi
supraviețuitori, un soldat și un negustor.
― Această nenorocire dovedește că trebuie să sporim numărul soldaților
în întreaga Syro-Palestina, fu de părere Senankh.
― Și pe deasupra sa întărim și paza caravanelor, grăi Sobek. Asta i-ar
descuraja pe tâlharii nisipurilor, aliații cananeienilor, să mai atace.
― Astfel de măsuri sunt de mare trebuință, recunoscu Nesmontu, dar am
aflat ceva ce le-ar putea face neîndestulătoare. Cei doi supraviețuitori mi-au
spus că în fruntea jefuitorilor era un bărbat înalt pe care-l numeau
Prevestitorul.
― Prevestitorul a murit, îi reaminti Sehotep. Potrivit chiar raportului tău,
populația Sichemului l-a ucis, răsculându-se împotriva acestui fals
prezicător!
― Într-adevăr, așa am crezut. Dar m-am înșelat, după cum se vede.
Prevestitorul trăiește și presupun că el e sufletul răzmeriței cananeiene.
Până și copiii îl admiră și vor să se bată în numele său.
― Dacă există, atunci nu poate fi găsit decât în Syro-Palestina, observă
Iker, ale cărui vorbe îi atraseră privirea sfredelitoare a lui Sobek.
Mai-marele tuturor gărzilor din regat nu reușise să scoată nimic de la
cananeienii însărcinați să-l ademenească în capcană. Toți muriseră în urma
rănilor primite în timpul atacului.
― Prevestitorul comandă mai multe grupuri înarmate, continuă generalul
Nesmontu. Se mișcă neîncetat dintr-un loc în altul și se străduiește să
unească triburile ca să alcătuiască o armată.
― De ce n-ai putut să-l arestezi? întrebă vizirul.
― Cunoaște ținutul așa cum noi nu vom izbuti niciodată să-l știm și
pândarii săi îi vestesc cea mai măruntă desfășurare a forțelor noastre.
Totuși, am obținut o informație prețioasă. Negustorul care a scăpat cu viață
l-a auzit pe Prevestitor îndemnând la război împotriva Egiptului. Adevăratul
său nume e Amu și conduce un vechi trib cananeian, faimos pentru
cruzimea și violența sa.
― E de ajuns, așadar, sa dăm de urma acestui trib.
― Familiile care-l alcătuiesc s-au ascuns după înăbușirea răscoalei din
Sichem și au făcut un jurământ pe care toți din ținut îl iau în serios: oricine
îl va vinde armatei pe un susținător de-al Prevestitorului va fi omorât cu
sălbăticie.
― Și atunci ce socotești că e de făcut? întrebă Senankh.
― Am nevoie de un om peste măsură de curajos, care să se bucure de
încrederea deplină a Luminăției Sale și care să fie în stare s-o câștige și pe
cea a Prevestitorului și a apropiaților săi. Omul acesta va trebui să afle toate
tainele și adăposturile asiaticilor, și să ne dea de veste cu cea mai mare
băgare de seamă. Iar noi vom trece la fapte când va sosi clipa potrivită și-l
vom zdrobi pe vrăjmaș dintr-o singură lovitură. Nu pot folosi un om de-al
meu pentru ca ar fi iute descoperit.
― Deci, eu sunt alesul, pricepu Sekari.
― Ba nu, se împotrivi Iker, eu sunt cel mai îndreptățit. N-am încercat
oare să-l ucid pe rege?
Sobek tresări.
― Luminăția Voastră, vă sfătuiesc încă o dată să nu vă încredeți în acest
scrib!
― Acolo unde se ascunde Prevestitorul, urmă Iker, Bina și asiaticii din
Kahun se țin prin preajmă. Negreșit au părăsit Memphisul și pun la cale
următoarele atacuri, începând cu Syro-Palestina. Pe de altă parte, eu am
reușit să-i păcălesc pe cei din capitală, dar nu și pe Sobek Păzitorul. În
ajunul arestării mele, n-avem decât o singură cale de scăpare: să fug, să-mi
găsesc tovarășii, să le spun tot ce aflasem despre palat și să pornesc iar
alături de ei lupta împotriva tiranului.
― În sfârșit, se răsti la el Sobek, mărturisești!
Iker îl țintui cu privirea pe mai-marele tuturor gărzilor regatului.
― De vreme ce n-am izbutit sa te conving de credința mea față de rege,
faptele mele vor vorbi în locul meu. Sau mă alătur complicilor mei și tu vei
sfârși prin a mă ucide cu nespusă bucurie, sau mă strecor în rândurile
dușmanului și trimit de acolo informații care-i vor îngădui Luminăției Sale
să înlăture răul.
― O a treia posibilitate mi se pare mai vrednică de crezare: ai să dai greș
și Prevestitorul are să te facă să pieri în chinuri groaznice, zise Sekari.
― Îmi dau seama de primejdie, încuviință Fiul regal. Dar am o datorie de
plătit și vreau să dobândesc încrederea desăvârșită a apropiaților
Luminăției Sale și mai ales a lui Sobek. Purtarea lui nu mă surprinde
nicidecum. Am săvârșit o greșeală gravă și trebuie să-mi purific inima. De
aceea îl rog din suflet pe faraon să-mi încredințeze această misiune.
Sesostris se ridică, semn că sfatul de taină se încheiase.
Toți ieșiră tăcuți din odaie, în afară de Iker.
― Luminăția Voastră, pot să vă cer o favoare înainte de a pleca? Aș dori
s-o mai văd pe Isis și să-i vorbesc pentru ultima dată.
49.
Prăvălit într-un jilț, Gergu plângea cu sughițuri.
― Să părăsim Memphisul fără întârziere… Dar unde să ne pitim?
Sesostris o să ne urmărească până-n adâncul deșertului!
― Isprăvește cu prostiile și mai bea niște bere tare! O să te liniștească.
― Nu mi-e sete!
― Vino-ți în fire odată!
Gergu se supuse și sorbi o cupă cu vin, de parcă ar fi fost ultima.
― Nu avem de ce ne teme, îl asigură Medes. Dacă e să ne luăm după
zvonuri, singurul asupra căruia s-au abătut bănuielile lui Sobek e Fiul regal
Iker. Prevestitorul și ai săi sunt la adăpost. Doar Libanezul și oamenii lui au
rămas pe loc.
Gergu se mai potoli puțin.
― Sunteți convins că nu vom fi arestați?
― Toate legăturile prin care se putea ajunge la noi au fost tăiate.
De astă dată, Gergu goli tot urciorul.
― Sesostris pare de neatins! Nicio încercare de a-l ucide nu va da roade.
Să rupem această înțelegere primejdioasă, Medes, și să ne bucurăm de
averea dobândită!
― Ar fi o copilărie! Mai întâi că Prevestitorul nu îngăduie trădarea și ne-
am osândi singuri la moarte. Vom continua să ne îmbogățim mulțumită
Libanezului. Iar până la urmă, vom sfârși prin a stăpâni întregul regat. Crezi
cu adevărat în infern, Gergu?
― Cei păcătoși vor arde acolo în cazane și nimic nu le va ușura
suferințele!
― Baliverne, își dădu cu părerea Medes. Eu nu cred decât în minciună și
lăcomie. Să le tăgăduiești existența e o nerozie, să lupți împotriva lor n-are
niciun rost. Prevestitorul mă atrage, căci mânuiește forțele râului cu o
măiestrie fără seamăn. Dar ce mă mira cel mai mult e numărul
credincioșilor săi care i se supun orbește! Cum pot neisprăviții ăștia să-și
închipuie că Zeul i-a vorbit unui om și l-a însărcinat să răspândească un
adevăr deplin? Prostia conduce mulțimile și noi trebuie să tragem de aici un
câștig cât mai însemnat. E arma cea mai de temut. Puțin îmi pasă de
credința pe care o ridică în slăvi Prevestitorul, dar sunt sigur că ea va cuceri
lumea. Iar noi, alăturându-ne lui, vom deveni nemăsurat de puternici și de
bogați.
Sângele rece al lui Medes făcu să-i vina inima la loc lui Gergu, iar berea
îl înveseli.
― Casa Regelui se teme, adăugă Secretarul ei. După venirea neașteptată
a generalului Nesmontu, n-am avut niciun decret de întocmit. Nu se știe
nimic din ce a vorbit cu regele, dar se pare că Iker a fost chemat degrabă.
Am să mă străduiesc să aflu mai multe. La rândul tău, încearcă să pui
întrebări oamenilor din preajma lui Nesmontu. O să dai cu siguranță peste
unul care se grozăvește cu faptul că el cunoaște pricina vizitei generalului.
*
Soarele apunea peste Abydos. Isis urcă încet scara de piatră ce ducea pe
acoperișul templului unde avea să-și petreacă noaptea cercetând aștrii.
Însărcinată de rege să descopere orice purtare neobișnuită a preoților
permanenți și temporari, tânăra femeie băgase de seamă, nu fără o oarecare
ușurare, că fiecare își vedea de îndatoririle sale. Și mai anevoioasă încă, o
altă misiune îi sorbea întreaga energie: să caute în arhivele Locașului Vieții
orice informație, cât de măruntă, ce putea fi folosită pentru tămăduirea
salcâmului.
Și cum într-o scriere veche găsise povața de a privi cu luare-aminte cerul,
Isis socotea că va afla răspunsuri punând întrebări stelelor, planetelor și
decanilor.
Zeița Isis așezase astrele la locurile potrivite, iar cele șapte Hathor
călăuzeau destinul. Cât despre citirea orei, horoscopul, aceasta rămânea un
secret de stat, transmis din faraon în faraon. Totuși, inițiații cunoșteau
mesajele celor 36 de decani, numiți de asemenea și „cei vii”. Ei se nășteau
și se reînnoiau în duat, locul obârșiei stelelor.
Cu ajutorul unei frunze de palmier despicate în mijloc și al unui mic
instrument prevăzut cu un fir cu plumb, Isis calculă poziția corpurilor
cerești. Ea îi observă pe Horus-taurul-cerului, Saturn, puterea hotărâtoare
ce nu lasă loc pentru slăbiciunile omenești, pe Horus-cel-care-dezvăluie-
taina, Jupiter; pe Horus-cel-roșu, Marte, care dă forță; steaua dublă, a
dimineții și a serii, adică Venus, purtătoare a strălucirii pietrei începuturilor;
pe Sobeg, așezat dinaintea bărcii solare, pe Mercur, deschizătorul tuturor
drumurilor. Împreună, aceste planete cântau o muzică pe care trebuia să
înveți s-o auzi ca să înțelegi în ce fel încântau ele pământul Egiptului.
Niciuna dintre planete nu vestea nimic îngrijorător. În schimb, Isis se
întreba de ce salcâmul nu mai viețuia în armonie cu fazele lunii. Ochiul
ceresc se reîntregea și strălucea precum un soare al nopții, lumină în inima
întunericului, în stare să sporească formele ascunse în bezna.
Dar Arborele vieții nu se mai bucura de energia lunii, care își împlinea
menirea. Și, potrivit scrierilor, o singură putere ar fi izbutit s-o împiedice să
strălucească: Seth, ucigașul lui Osiris. Seth cel care încălca rânduielile, cel
violent și zbuciumat, cel care dezbina, tăia, încurca și semăna dezordinea.
Isis știa unde să-l găsească pe harta cerului: în partea de miazănoapte a
constelației taurului[18].
Îndreptându-și spre el micul său sceptru Magie din fildeș, preoteasa
înfruntă primejdia și îi puse întrebări. Supărându-l pe Seth cel năprasnic,
putea să atragă asupra ei fulgerul acestuia. Dar Isis voia cu tot dinadinsul să
descopere din ce pricină și în ce fel anume Seth îi făcea rău fratelui său
Osiris, înverșunându-se împotriva Arborelui vieții.
Stelele aflate în jurul polilor erau neschimbate. Slujitoare ale lui Osiris,
ele înfrânau puterea lui Seth, păstrând armonia în sânul universului. În
schimb, celelalte corpuri cerești prinseră a pâlpâi cu luciri neobișnuite.
Dintr-odată, Isis pătrunse cu mintea realitatea ascunsă a cerului pe care îl
privise adesea plină de admirație, fără a-i pricepe însă adevărata natură. Pe
fondul de lapislazuli, străluceau metale și pietre prețioase. Cosmosul se
înfățișa ca o gigantică vatră, în care, fără încetare, lumina se preschimba în
viață. În măruntaiele munților, renășteau metalele și mineralele venite din
cer. Osiris-Luna, soare în inima întunericului, le înmulțea. Și un duh al
răului, mânuitor al forțelor cerești încerca să oprească această creștere.
Isis se simți cuprinsă de amețeli. Încet, coborî scara sprijinindu-se de
pereți. Era prea devreme ca să tragă toate învățăturile din această
descoperire, dar poate ca ea îi va oferi arme noi împotriva vrăjmașului.
În penumbra templului zări un om.
― Cine e acolo?
 ― Pleșuvul mi-a cerut să te înlocuiesc, zise Bega cu o voce aspră, și să
continui cercetările. Ai observat vreo schimbare în mișcarea stelelor?
― Nu, răspunse Isis fără să mintă.
Și într-adevăr, nici mișcarea, nici poziția corpurilor cerești nu-i trezise
înțelegerea, ci altceva, mult mai ascuns. Isis ar fi putut să-i vorbească
despre aceste lucruri preotului permanent Bega, matematician și geometru
faimos, care cunoștea bine efemeridele. Dar, tulburată, prefera să păstreze
tăcerea.
La lumina luminărilor, Bega văzu ca preoteasa părea sleită de puteri.
― Cum te simți, Isis?
― Puțin obosită.
― Vrei să te însoțesc până în odaia ta?
― Nu e nevoie.
― Să nu-ți închipui că-ți dau eu povețe, dar ar fi bine să te odihnești mai
mult.
― Împrejurările nu-mi îngăduie, nici mie, nici celorlalți.
― Crezi că distrugându-ți sănătatea o s-o păstrezi pe cea a salcâmului?
― Dacă viața mea ar salva-o pe a lui, n-aș șovăi o clipă să i-o dăruiesc.
― Preoții permanenți împărtășesc același gând ales, grăi Bega, și
niciunul nu-și cruță puterile. Totuși, nu trebuie să ne descurajăm, căci
salcâmul supraviețuiește.
― Purtăm cel mai cumplit război și încă nu l-am pierdut.
Privind-o cum se îndepărta, Bega încercă totuși cele mai diferite
sentimente. Cum să nu fii invidios pe frumusețea și mintea ei ageră? Cu
prudență și iscusință, trebuia s-o împiedice să capete și alte însărcinări și
să devină stânjenitoare. Isis era deja atât de strălucitoare, încât părea sortită
unor poziții înalte. Din fericire, era lipsită de ambiție și nu aspira atât de
sus.
Dar oare acum nu descoperise ea ceva care o tulburase? S-o întrebe ar fi
fost o nechibzuință căci ar fi nedumerit-o atâta curiozitate. Cu răbdare,
poate că Bega va reuși s-o îmbuneze și s-o preschimbe într-o pradă ușoară
pentru Prevestitor.
*
Răsăritul soarelui fu o minunăție.
Isis se uită cu plăcere la nemaipomenita strălucire a nimbului roșu ce se
ivise înaintea discului de aur, biruitorul întunericului trecutei nopți, pe care
preoteasa și-o încheiase în biblioteca Locașului Vieții. Citind tratatul de
alchimie al lui Imhotep, ale cărui bogații păreau nesecate, tânăra se gândise
la o încercare, dacă și Pleșuvul se învoia.
Dar când acesta zări în mâna lui Isis o oglindă din aramă, nu întârzie să-
și trădeze nemulțumirea.
― Ai uitat de prima noastră îndatorire?
― Nicidecum, liniștiți-vă. Vom uda rădăcina salcâmului cu apă și lapte,
dar mi-ar plăcea să-mi îngăduiți să împlinesc un nou ritual.
― Cu obiectul acela?
― Oare zeița Hathor nu l-a făcut sacru în timpul ritualurilor de inițiere a
femeilor? E cel mai simplu pe care-l am la îndemână și puterea lui de
strălucire e mică. Totuși, îmi pun speranțe uriașe în ea.
― De unde ți-a venit această idee?
― De la înțelegerea naturii a cerului.
― Ah… Ai depășit și pragul acesta. Hotărât lucru, regele nu s-a înșelat.
Morocănos, Pleșuvul se îndreptă spre salcâmul înconjurat de alți patru
arbori tineri. Sădiți în cele patru punctele cardinale, ei alcătuiau un brâu
protector care împiedica undele nefaste să atingă arborele bolnav.
După ce hrăni salcâmul, Isis potrivi oglinda în așa fel încât lumina
dimineții să cadă pe o mica parte a frunzișului.
Sub privirea atentă a Pleșuvului, câteva frunze începură să înverzească.
Apoi culoarea se stinse, însă fără a dispărea pe de-a-ntregul.
― Lămurește-mă, Isis!
― O singură forță face să sporească metalele și să crească plantele al
căror suveran e salcâmul. Dușmanul a tulburat mișcarea energiei între cer
și pământ și din pricina aceasta salcâmul nu mai primește energia și nici n-
o dă mai departe. Doar un leac alchimic l-ar putea tămădui.
― Tocmai de aceea avem trebuință de aurul zeilor, îi reaminti Pleșuvul.
― Până-l vom găsi, să întrebuințăm alte metale ce provin din stele.
Această simplă oglindă rituală tocmai s-a dovedit folositoare. Altele, mai
bine modelate vor ajuta seva să străbată venele salcâmului.
― Dar dac-am așeza zece oglinzi împrejurul lui? întrebă Pleșuvul.
― Riscăm să-i ardem puțina vigoare ce i-a mai rămas și să-l ucidem
chiar noi. Trebuie să fim cu băgare de seamă.
― Am înaintat totuși încă un pas pe calea cea bună.
 ― Nu mi-am isprăvit căutările. Vechii prezicători ne-au lăsat moștenire
chei și mai folositoare. Așa că voi continua să le iscodesc scrierile.
50.
În arhivele din Abydos se păstrau rețetele parfumurilor și ale pomezilor
rituale care nu puteau lipsi din ritualurile zilnice. Pleșuvul și preoții
permanenți cunoșteau așa de bine aceste scrieri, că nu le mai dădeau nicio
atenție. Cercetându-le din nou și citind cu luare-aminte și coloanele de
hieroglife gravate pe pereți, Isis căuta un amănunt neobișnuit sau vreo
vorbă despre o taină pierdută care să-i dezvăluie drumul spre metalul
tămăduitor.
Pe alocuri, era pomenit aurul din Punt, dar fără să se spună unde se găsea
această misterioasă țară, de a cărei existență mulți se îndoiau. Preoteasa află
și despre „un oraș de aur” de unde se scotea un metal pur cu însușiri
neasemuite. Dar și locul unde se înălțase acest oraș rămânea ascuns, deși
bănuielile se îndreptau spre deșertul Nubiei.
Istovită, Isis înfășură prețioasele papirusuri și le așeză în tocurile lor de
piele. Apoi ieși din bibliotecă și se reculese câteva clipe în templul liniștit,
înainte de a păși în lumea din afară.
Soarele asfințea.
În lumina blândă a amurgului, un uriaș înaintă spre tânăra preoteasă.
― Luminăția Voastră…
― Ce-ai descoperit, Isis?
Tânăra femeie îi vorbi monarhului despre cele observate pe cer și despre
orașul de aur.
― Am venit ca să celebrez un ritual menit sa-i îndepărteze pe vrăjmașii
luminii și să-l apere pe Osiris. Vei fi una din cele patru preotese însărcinate
să întruchipeze zeițele, care mă vor ajuta.
*
Într-o capelă, Pleșuvul aduse o raclă înconjurată de patru figuri înaripate
cu cap de leoaică. Obiectul reprezenta prima movilă de pământ ivită la
începuturile creației, când strălucirea divină prinsese formă.
Împreună cu alte trei preotese ale lui Hathor, Isis modelă un bulgăre de
argilă. Fiecare reprezenta o fațetă a ochiului lui Ra, în stare să risipească
furtunile iscate de Seth.
 Faraonul așeză pe raclă un al cincilea bulgăre în care înfipse o pană de
struț, amintind de Maat.
― Acest mormânt al lui Osiris să fie mereu apărat împotriva atacatorilor!
grăi regele. Cele patru leoaice să vegheze înspre răsărit, înspre apus, înspre
miazăzi și înspre miazănoapte, iar ochii lor să nu se închidă niciodată!
Aceste străluciri să râmând întotdeauna statornice, iar cerul să nu se clatine!
Purtând bulgărele de argilă în palme, fiecare preoteasă se prezentă în fața
monarhului, care repetă formula de patru ori.
― De-acum înainte, soarele are patru ochi. Cerul întreg se înseninează.
Vânturile și focul să-i împrăștie pe Seth și părtașii săi!
Monarhul aruncă primul bulgăre spre miazăzi, al doilea spre
miazănoapte, al treilea spre apus, iar al patrulea spre răsărit.
― Abydos rămâne pe veci pământul care-l poartă pe Cel-vrednic-de-
respect, iar Seth se vede osândit să-l poarte pe cel care este mai mare decât
el, adică pe Osiris.
Odată ritualul încheiat, Sesostris îi adună laolaltă pe preoții permanenți
și pe preotese în sala susținută de coloane a templului.
― Protecția salcâmului se întărește, arătă el. Oriunde s-ar ascunde ființa
cea rea, ochiul lui Ra o va afla și-i va ridica piedici în cale. Una dintre
inițiate, în lipsa mea, va rosti formulele prelungind eficiența ritualului. Isis
va veghea asupra salcâmului și va numi părțile bărcii lui Osiris, „Doamna
din Abydos”. Pentru că ea nu se mai mișcă liberă, energia trebuincioasă
reînvierii începe să sece. Isis o va păstra, iar noi vom continua lupta și
căutarea aurului tămăduitor.
Bega își simțea gâtul uscat. Bineînțeles, Isis nu luase încă locul
Pleșuvului, dar sprijinită de voința regală, dobândea tot mai multă
influență. Din fericire, sarcina sa se limita doar la ritualuri și nu privea
administrația Abydosului. Așa că n-o să bage de seamă negoțul cu stele.
Cât despre moartea deplină a lui Osiris și distrugerea Abydosului, tânăra
femeie n-avea să zărească primejdia decât mult prea târziu.
*
Un veteran demn de acest nume n-ar fi disprețuit o bere bună, mai ales
dacă aceasta curgea din belșug și pe degeaba. De aceea Gergu își îndreptă
atenția spre un soldat în vârstă din garda generalului Nesmontu. Iar bătrânul
se învoi să viziteze cele mai bune cârciumi din Memphis, în tovărășia unui
cunoscător.
 ― Lucrez în viile regale, minți Gergu. După ce ne clătim bine gâtlejul cu
bere tare, am să-ți dau să guști din câteva recolte de care ai să-ți aduci
aminte toată viața.
Nimeni nu rezista la băutură mai bine decât Gergu. Chiar când era beat
mort pricepea ce i se spune. Veteranului, în schimb, îi lipsea un asemenea
antrenament susținut. Așa că, după ce-și istorisi isprăvile, nu refuză să
răspundă la întrebările noului său prieten.
― De ce generalul Nesmontu s-a întors în grabă la Memphis? se prefăcu
îngrijorat Gergu.
― E o poveste ciudată, băiete! O caravană a fost atacată și au existat
victime. Și știi cine era căpetenia tâlharilor? Prevestitorul! Păduchioșii ăia
din Sichem nu l-au omorât pe cel care trebuia, pricepi?
― Și acum se știe adevărul?
― Generalul îl cunoaște, cu siguranță… Și a dat fuga să-l înștiințeze pe
faraon.
― Deci, ținutul va fi cercetat în lung și-n lat.
― M-ar mira.
― De ce?
― Pentru că am făcut-o deja de zece ori, dar zadarnic! Însă Nesmontu e
șiret. Va trimite o iscoadă care se va strecura printre cananeieni ca să
dibuiască ascunzătoarea Prevestitorului. Apoi, vom lovi drept la țintă.
*
― Ai făcut treabă bună, Gergu, recunoscu Medes. Vorbărețul ăsta ne-a
fost de mare folos. Diseară am să-i spun Libanezului să-l vestească pe
Prevestitor.
― Fiul regal Iker dorește să vă vadă, îl anunță un slujitor pe Medes.
Secretarul Casei Regale ieși degrabă din odaia sa de lucru.
― Cu ce pot să vă ajut, Iker?
― M-ați poftit să luăm masa împreună și am primit cu plăcere. Dar
acum din nefericire, sunt nevoit să vă refuz.
― Sper că nu sunteți bolnav.
― Nici vorbă, dar trebuie să părăsesc curtea pentru câtva timp.
― O misiune în provincii?
― Iertați-mă, dar nu pot să vă spun mai multe.
― Vreți să hotărâm o altă zi?
― Nu știu precis cât voi lipsi.
 ― Îngăduiți-mi să vă urez călătorie plăcută și vă încredințez că aștept cu
nerăbdare să ne vedem din nou. Când vă veți întoarce, vreau să-mi faceți
onoarea să mă număr printre primii în casa cărora veți păși.
― Va făgăduiesc.
― Atunci, pe curând!
― Numai dacă zeii vor vrea, Medes.
Nu putea exista decât o pricină pentru plecarea în pripă a Fiului regal:
Sesostris îi poruncise, în cea mai mare taină, să se strecoare printre
luptătorii cananeieni. Iker nu era soldat, nimeni nu-l cunoștea în acea
regiune. Se va da drept un credincios de-al Prevestitorului și va izbuti mai
multe decât armata lui Nesmontu.
Dacă Medes nu se înșela, atunci avea la îndemână mijlocul sigur prin
care să scape o dată pentru totdeauna de băiatul ăsta stânjenitor și
încăpățânat. Libanezul își va pune oamenii pe urmele lui, iar când Iker va
pătrunde în ținutul triburilor din Canaan, crezând că le poate păcăli, va fi un
om mort.
*
În curând, avea să cunoască Canaanul, o țară dușmănoasă, primejdia,
singurătatea, frica și, fără îndoială, moartea. Iker nu se amăgea în privința
sorții sale, dar nici nu se temea de ea. Înainte de a înfrunta această
încercare, probabil ultima, se bucura de pacea și răcoarea grădinilor
palatului. I-ar fi plăcut să stea și să scrie tot restul vieții sale la umbra unui
sicomor, să urmărească mișcarea soarelui alunecând peste hieroglifele
înșirate pe un papirus, să se adâncească în cugetările înțelepților și să
încerce să găsească o formulare nouă în armonie cu tradiția. Dar destinul
hotărâse altfel și orice împotrivire ar fi fost o copilărie.
Deodată, Iker și închipui că e victima unei năluciri.
Era ea… ea care venea spre el, într-o rochie de un trandafiriu delicat și
cu o floare de lotus în păr.
― Isis, tu ești… chiar tu?
Ea zâmbi, luminoasă ca un soare.
― Din porunca regelui am să stau o vreme la Memphis pentru a cerceta
arhivele căzute în uitare de mult timp. Înainte de a petrece ore îndelungate
în biblioteca templului lui Hathor, doream să revăd aceste locuri. Iertați-mă
dacă v-am tulburat meditația!
 Din nou, cuvintele se loveau unele de altele în mintea lui Iker și el nu
știa pe care să le aleagă.
― Rodiul… Îți amintești? Mi-ar plăcea să-l admirăm împreună.
Arborele era splendid. Neîncetat, o floare tânără lua locul celei care se
ofilea.
Se așezară pe o bancă din lemn, deopotrivă aproape unul de altul și atât
de îndepărtați.
― Speram mult să te văd iar, Isis! Neîndoielnic, va fi pentru ultima dată.
― De ce acest gând negru?
― Am căpătat încuviințarea faraonului ca să îndeplinesc o misiune, care,
de fapt, mi se cuvenea: să încerc sa pătrund printre asiaticii conduși de
Prevestitor.
― În ce fel?
― Alții mai pricepuții decât mine la astfel de treburi au să-mi arate cum.
― Și cu ce arme?
― Cuțitul unui duh păzitor dăruit de Luminăția Sa, o amuletă închipuind
sceptrul Puterii și experiența de luptă pe care am strâns-o până acum.
Isis părea tulburată.
― Misiunea aceasta nu înseamnă oare moarte sigură?
― Ca Fiu regal, trebuie să mă supun tatălui meu. Pe deasupra, vreau să-l
slujesc fără să mă gândesc la mine însumi. De aici înainte locul meu e în
Canaan. Dacă voi reuși, faraonul va birui mai lesne forțele răului. Dacă voi
da greș, altcineva mă va înlocui.
― În fața destinului păreți aproape nepăsător.
― Nu crede că sunt împăcat cu soarta, ba chiar dimpotrivă! Dar știu că
șansele de a izbuti sunt slabe. De aceea îți cer o favoare dacă te învoiești să
mă asculți.
― Vorbiți, vă rog!
― Plecând spre Canaan, sunt nevoit să-mi părăsesc cel mai drag tovarăș,
pe Vânt-de-Miazănoapte, un măgar căruia i-am salvat de două ori viața, iar
el m-a ferit adesea de necazuri. Vrei să-l iei cu tine la Abydos și să ai grijă
de el?
― Bineînțeles și mă voi strădui chiar să-i câștig prietenia. Vă
încredințez că n-o să ducă lipsă de nimic.
― Mă simt mai ușurat acum. La Memphis însă e ușor să te arăți curajos.
Dar departe de Egipt, cum am să mă descurc? Și chiar dacă descopăr
vizuina Prevestitorului, voi putea să-l previn pe rege?
― Magia Abydosului vă va proteja, Iker. Cu ajutorul vostru, vom salva
Arborele vieții.
― Să te audă zeii, Isis!
Tânărul scrib își aminti cuvintele șarpelui, rostite pe Insula lui Ka: „Eu
n-am putut împiedica sfârșitul lumii mele, dar tu vei ști s-o salvezi pe a
ta?”
Isis se ridică.
Peste câteva clipe, avea să dispară dinaintea ochilor lui pentru totdeauna
și el încă nu-i spusese nimic.
Cum să înfrunte moartea fără să-i dezvăluie focul ce-l mistuia?
Iker se ridică și el.
― Isis…
― Da, Iker.
― N-o sa ne mai vedem, poate, și trebuie să-ți mărturisesc că… că te
iubesc.
Temându-se de ce-ar fi putut zice ea, Iker își coborî privirea.
Se așternu o tăcere nesfârșită.
― Și mie, rosti ea cu o voce din care Iker simți că răzbate emoția,
faraonul tocmai mi-a încredințat o misiune copleșitoare. Și eu mă tem că nu
voi fi în stare s-o îndeplinesc și spre ea trebuie să-mi îndrept toate
gândurile. Totuși, unele dintre ele vor rămâne alături de tine și nu te vor
mai părăsi.
El nu îndrăzni nici s-o oprească, nici să-i pună întrebări și o privi cum se
îndepărtează parcă plutind, delicată, atât de elegantă și atât de frumoasă.
Iar în urma ei rămase o grădină goală, scăldată în lumină.
 CALEA DE FOC
1.
Stăpânul micii caravane se felicită pentru că alesese calea cea mai
primejdioasă, ieșind de pe drumul controlat de gărzile deșertului.
Bineînțeles că se temea de tâlharii nisipurilor, acei hoți care rătăceau prin
toată Syro-Palestina, pândindu-și victimele, dar cunoașterea locului îi
îngăduia să se ferească din calea lor. Protecția forțelor de ordine nefiind pe
degeaba, ar fi trebuit să le cedeze și lor o parte din încărcătură, verificată cu
multă băgare de seamă ca să nu conțină arme. Pe scurt, o grămadă de
neplăceri și o scădere importantă a câștigului său.
Caravana se îndrepta spre principalul oraș din regiune, Sichem, reședința
neînduplecatului general Nesmontu, comandantul armatei egiptene, hotărât
să lupte aprig împotriva micilor grupuri violente, cu neputință de prins, ce
semănau spaima în tot ținutul. Dar oare acestea chiar deveniseră cu adevărat
o amenințare sau la mijloc era doar o născocire de-a lui Nesmontu, menită
să îndreptățească prezența soldaților egipteni? Sichemul încercase să se
răscoale, dar răzmerița izbucnită fusese înăbușită cu sălbăticie, iar
căpeteniile ei ― osândite.
În mai puțin de trei ore, caravana avea să intre în târg și tocmelile să
înceapă. Cel mai mult îi plăcea negustorului să fixeze un preț neînchipuit de
ridicat, să vadă fața cumpărătorului înroșindu-se de furie neputincioasă și
să-i rabde ocările, apoi să înfiripe o discuție aprinsă și îndelungată, pentru
ca, în cele din urmă, să cadă la o învoială care-i bucura pe amândoi.
Deodată, în fața lui, cam la treizeci de pași, se iviră un bărbat și un copil.
Fără să primească nicio poruncă, măgarii se opriră. Slobozind un răget
puternic, unul dintre ei stârni neliniștea printre semenii săi.
― Ușurel, frumoșilor, ușurel!
Având capul acoperit cu un turban, bărbatul era înalt, bărbos și purta o
tunică din lână, care îi cădea până la călcâie.
Apropiindu-se de el, stăpânul caravanei îi zări fața suptă pe care o
însuflețeau ochii roșii, adânc înfundați în orbite.
― Cine ești?
― Prevestitorul.
― Aha… Chiar exiști?
 Cel întrebat se mulțumi să zâmbească.
― Băiatul ăsta e fiul tău?
― Ucenicul meu. Treisprezece-Ani a înțeles că Zeul îmi vorbește. Și
fiecare va trebui, de-acum înainte, să mi se supună.
― Nicio grijă! Eu respect toți zeii.
― Nu-ți cer respect, ci ascultare deplină.
― Uite ce e, mi-ar plăcea să mai trăncănim, dar mă grăbesc să ajung la
Sichem. Ziua de târg e sfântă pentru mine.
― Marfa ta mă interesează.
― Nu-mi pari prea bogat!
― Credincioșii mei au nevoie de merinde. Așa că ne vei dărui toate
mărfurile tale.
― Urăsc soiul ăsta de glume! Feriți la o parte din calea mea și tu, și
copilul.
― Trebuie să mi te supui, ai și uitat?
Negustorul simți cum îl cuprinde mânia.
― N-am vreme de pierdut, voinicule! Noi suntem zece, voi ― unul și
jumătate. Dar dacă vrei câteva lovituri de baston ca să-ți recapeți judecata,
nu ne vom dovedi zgârciți.
― Îți spun pentru ultima oară: sau te învoiești, sau veți fi omorâți.
Mai-marele caravanei se întoarse spre însoțitorii săi.
― Haideți, băieți, să-l învățăm minte!
Și atunci, pe neașteptate, Prevestitorul se preschimbă într-o pasăre de
pradă. Nasul deveni un clonț care se înfipse în ochiul stâng al victimei, iar
mâinile ― gheare ce îi sfâșiară inima.
La rândul său, Treisprezece-Ani, înarmat cu un pumnal cu două tăișuri,
lovi cu iuțeala și precizia unei vipere cu corn. Profitând de groaza ce-i
încremenise pe conducătorii de măgari, băiatul le tăie tendoanele și le
împlântă pumnalul în șale și în spate.
Curând, nu se mai auziră decât vaietele și gemetele muribunzilor și ale
răniților grav.
Mândru de el, Treisprezece-Ani se înfățișă înaintea stăpânului său.
― Minunată ispravă, fiule! Tocmai ți-ai arătat iscusința.
Închis după ce atacase un soldat egiptean, luat la întrebări, apoi eliberat,
tânărul cananean visa răzvrătiri și masacre. Convins că Prevestitorul i-ar fi
putut oferi cea mai bună îndrumare cu putință, băiatul nu înceta să-și laude
peste tot meritele, într-un târziu, fu găsit de unul dintre oamenii de încredere
ai Prevestitorului și condus într-una dintre taberele ascunse ale acestuia.
Aici, pe Treisprezece-Ani îl așteptau două descoperiri fabuloase: pe de-o
parte, învățătura Prevestitorului, care predica nimicirea Egiptului și repeta
fără încetare, până la extaz, aceleași vorbe dușmănoase, pe de altă parte, un
antrenament soldățesc sever, de pe urma căruia tânărul trăgea azi primele
foloase.
― Stăpâne, cer o răsplată.
― Spune, Treisprezece-Ani.
― Neisprăviții ăștia sunt niște gângănii prăpădite, care nu sunt în stare
să-ți recunoască măreția. Îngăduie-mi să termin cu ei.
Prevestitorul nu avu nimic împotrivă, așa că băiatul, nesimțitor la
rugăminți, își duse treaba la capăt cu multă cruzime.
Și, în felul acesta, deveni un adevărat războinic în slujba cauzei. Cu
fruntea sus, el luă apoi conducerea șirului de măgari, călăuzindu-l spre
tabăra credincioșilor Prevestitorului.
*
Roșcovan, dibaci mânuitor al unui cuțit de silex cu ajutorul căruia își
omora victimele pe la spate, Shab Strâmbu’ se număra printre cei mai vechi
adepți. Întâlnirea cu Prevestitorul îi răsturnase din temelii viața de tâlhar de
rând. Capabil să stăpânească demonii deșertului și să ia înfățișarea unui
șoim, înzestrat cu puteri neomenești, stăpânul său răspândea o învățătură
care avea să schimbe lumea.
Ucigaș înrăit, convins că violența e necesară pentru ca noua credință să
cucerească întreaga lume, Shab Strâmbu’ cădea tot mai des sub înrâurirea
cuvintelor Prevestitorului, cufundându-se într-un soi de venerație care îi
întuneca judecata.
― Caravană în zare, îl înștiință un pândar.
― Câți oameni?
― Numai doi: Treisprezece-Ani și marele comandant.
Shab îl înșfacă de gât pe pândar.
― Obișnuiește-te să fii cuviincios, vierme! Să-l numești pe Prevestitor
„stăpân” ori „învățător”, doar așa. Ai priceput? Altminteri, ai să-mi simți
cuțitul pe pielea ta.
Cananeanului nu avea să-i mai fie de trebuință o a doua lecție.
Shab se repezi să întâmpine caravana.
 ― Noul nostru ucenic s-a purtat cu vrednicie, recunoscu Prevestitorul.
― I-am omorât pe toți! strigă băiatul, îmbujorat de plăcere.
― Felicitări, Treisprezece-Ani! Dacă stăpânul încuviințează, tu vei
cerceta prada și o vei împărți.
Tânărul nu se lăsă rugat. Niciun luptător al adevăratei credințe n-ar fi
îndrăznit să râdă de tinerețea sau de statura sa măruntă. Datorită ținerii sale
de minte, știa pe de rost vorbele stăpânului. Iar azi, zdrobise un număr
însemnat de dușmani fără să șovăie! E adevărat că nu se luptase cu soldații
egipteni, dar Treisprezece-Ani dobândise o experiență care îl va ajuta să se
măsoare și cu aceștia.
― Ne-ar prinde bine mai mulți ca el, băgă de seamă Strâmbu’.
― Nu te teme! îl sfătui Prevestitorul. O groază de oameni vor trece de
partea noastră.
Cei doi bărbați se retraseră într-un cort.
― Complicii noștri din Memphis au ajuns teferi și nevătămați în
Canaan, spuse Shab, în afara celor rămași pe loc sub supravegherea
Libanezului.
― Vreo știre din partea lui?
― Ultima era liniștitoare. Niciuna dintre iscoadele sale n-a fost arestată
și nici măcar bănuită. Palatul regal tremură. În ciuda măsurilor de siguranță
luate de mai-marele gărzilor, Sobek Păzitorul, faraonul Sesostris știe că
poate cădea, oricând, pradă unui atac.
Prevestitorul își ridică privirea, ca și cum ar fi căutat să deslușească un
semn în depărtare.
― Regele acesta nu cunoaște frica. Puterile sale sunt uriașe și rămâne
cel mai mare vrăjmaș al nostru. Fiecare faptă de-a lui va fi primejdioasă
pentru noi. E nevoie să distrugem unul câte unul scuturile sale, văzute și
nevăzute, iar izbânda noastră va fi deplină doar în ziua în care el însuși și
toți faraonii, care își închipuie că sunt împuterniciții zeilor pe pământ, vor
dispărea pentru totdeauna. Lupta noastră se anunță îndârjită, vom pierde
bătălii și vor muri destui credincioși.
― O să meargă în paradis, stăpâne, nu-i așa?
― Sigur, viteazul meu prieten! Dar trebuie să le ținem mereu trează
dorința de a învinge, oricare ar fi piedicile și dezamăgirile. Iar trădătorii,
lașii și cei nehotărâți vor fi pedepsiți.
― Bizuiți-vă pe mine!
 ― Tot nicio veste de la Gură-Pocită?
Aflat în fruntea trupei însărcinate să-l ucidă pe Sesostris, în timpul
somnului, Gură-Pocită era convins că va reuși. Înțelegând că a dat greș și
văzându-și oamenii pierind, fugise.
― Niciuna, stăpâne.
― Gură-Pocită cunoaște locul unde ne găsim acum. Dacă a fost prins și
a suflat vreo vorbă, suntem în primejdie.
― De vreme ce nu mai așteptăm pe nimeni, în afară de el, să pornim mai
bine spre cel de-al doilea loc de întâlnire. Mai multe triburi cananeene ni se
vor alătura acolo.
― Îngrijește-te fără întârziere de pregătirile pentru plecare.
Prevestitorul îi socotea pe cananeeni lăudăroși și fricoși, dar necesari
pentru împlinirea unei părți a planului său ce l-ar fi împins, poate, pe faraon
spre săvârșirea unor greșeli de nereparat. Între orașe și sate, ba chiar și
înlăuntrul lor, între diverse triburi și căpeteniile clanurilor domneau
tulburarea, loviturile pe la spate, pâra și uneltirile. Prevestitorul avea de
gând să pună, cât de cât, în ordine toată această învălmășeală și să
înfiripeze o mică armată, pe care Sesostris s-o creadă o amenințare pentru
regat. În acest scop, el voia să unească mai multe triburi, în numele
eliberării Canaanului care însă, la drept vorbind, nu era în stare să
supraviețuiască fără sprijinul permanent al Egiptului.
O tânără asiatică pătrunse în cort. Cine n-ar fi avut încredere în această
brunetă fermecătoare, cu ochii plini de dulci făgăduinți?
Numai că, amestecându-și sângele cu al ei și siluind-o, Prevestitorul o
transformase în regina nopții, armă de temut pe care avea s-o folosească la
timpul cuvenit.
― Am primit asta, zise frumoasa Bina și, ascultătoare, îi înmână
stăpânului ei un mesaj încifrat, pe care bărbatul îl citi cu atenție.
― Vești însemnate?
― Învață să nu-mi mai pui întrebări și mulțumește-te să mă asculți
orbește.
Tânăra femeie se înclină supusă.
― Cheamă-l pe Treisprezece-Ani.
Povestindu-și isprăvile, băiatul câștigase admirația tuturor. Singurul care
se îndoise de el fusese un țăran ursuz și neîncrezător. Tânărul însă nu stătu
prea mult pe gânduri și îi înfipse cuțitul în piciorul drept. Apoi, fără să-i
pese de soarta nefericitului, al cărui urlet stârnise râsul întregii adunări, își
văzu mai departe de împărțirea merindelor purtate de caravană.
O discuție între patru ochi cu Prevestitorul avea să-i sporească faima abia
născută.
― Ai întâmpinat necazuri, Treisprezece-Ani?
― Nicidecum, stăpâne! Acum toți mă respectă.
― Să ne rugăm împreună. Rostește blestemele împotriva faraonului.
Visând să devină brațul înarmat care să-l lovească pe tiran, băiatul se
supuse cu înflăcărare.
Când șirul vorbelor grele conteni, ochii Prevestitorului scânteiau. Înrobit,
Treisprezece-Ani îi sorbea spusele.
― Ca să atingem ținta hotărâtă de Zeu, îi vom trimite la moarte pe
necredincioși. Dar, vai! Mulți nu înțeleg acest lucru. Însă tu vei ști să te
arăți demn de cele mai anevoioase misiuni. Cea pe care am să ți-o
încredințez o să ți se pară neobișnuită, dar du-o până la capăt fără să cauți
răspunsuri. Doar așa vei izbândi.
― Voi putea să mă slujesc de pumnal, stăpâne?
― Chiar o să ai neapărată trebuință de el, copilul meu.
2.
Fiul regal Iker se plimba, singur, prin splendida grădină a palatului din
Memphis. Oricine l-ar fi văzut și-ar fi închipuit că acest tânăr elegant și
mândru aștepta să treacă timpul dinaintea vreunui ospăț unde fiecare
mesean avea să-l felicite pentru înalta demnitate, dobândită de curând,
încercând, totodată, să-i câștige favorurile. Oare el, un biet scrib dintr-o
provincie îndepărtată, nu ajunsese atât de iute și de ușor, într-un rang râvnit
de mulți?
Dar cine și-ar fi făcut o astfel de părere s-ar fi amăgit, căci ea era întru
totul ruptă de adevăr!
Iker se așeză sub rodiul ce fusese martorul cuvintelor sale de iubire către
Isis, o preoteasă din Abydos, de care se îndrăgostise nebunește încă de la
prima lor întâlnire. Însă ea nu-i dăduse decât o slabă speranță, spunându-i
că: „Unele dintre gândurile mele te vor însoți mereu”, simple cuvinte de
prietenie, de bunăvoință chiar. Dar privirea minunatei femei nu avea să-l
mai părăsească nicicând pe Iker, scăpat deja din numeroase primejdii de
prezența ei nevăzută. Cum să trăiască departe de ea?
 Totuși, n-o va mai revedea, probabil, niciodată, în curând, o misiune
tainică urma să-l poarte în Syro-Palestina. Trebuia să se strecoare printre
luptătorii cananeeni, dându-se drept unul dintre susținătorii lor, să
descopere ascunzătoarea căpeteniei, Amu, căruia ei îi spuneau Prevestitorul,
și să trimită aceste informații, atât de prețioase, armatei și gărzilor egiptene
care aveau apoi să-l distrugă.
Numai că acest Prevestitor nu semăna cu un răzvrătit oarecare. El
stârnise forțele Răului, abătând vraja cea rea asupra Arborelui Vieții,
salcâmul lui Osiris din Abydos. Fără truda zilnică a preoților permanenți,
copacul ar fi pierit. Dar oare cât timp vor mai izbuti ritualurile de apărare să
încetinească uscarea lui? Numai vindecarea deplină ar fi dovedit biruința
luminii împotriva întunericului, dar, deocamdată, viitorul părea sumbru,
întrucât căutarea aurului tămăduitor fusese zadarnică.
Prin urmare, se impunea o sarcină grabnică: arestarea Prevestitorului.
Apoi trebuiau să-l facă să vorbească pentru ca faraonul să afle cum anume
lucra blestemul.
Ducând la îndeplinire această misiune, Iker încerca să-și ispășească
greșelile din trecut când, lăsându-se amăgit de către asiaticii fideli
Prevestitorului, plănuise să-l ucidă pe faraon, pe care-l socotea un tiran
sângeros. În cele din urmă, înțelesese că se înșelase. Dar în loc să-l
osândească la moarte, așa cum se cuvenea, Sesostris, spre surprinderea
tuturor, îl numise „pupil unic” și „Fiu regal”, spre paguba numeroșilor
curteni care jinduiau la aceste titluri.
Pentru Iker, singuratic, aplecat spre cugetare și având prea puțină
chemare către tot soiul de uneltiri, această onoare nu însemna cine știe ce
față de învățătura despre zei, divinități și Maat pe care i-o oferea regele.
Rostind într-un fel anume două cuvinte obișnuite, „fiul meu”, faraonul
pusese capăt rătăcirilor lui Iker.
Să nu se abată de la calea Maat, aceasta se vădea a fi prima îndatorire,
atât de greu de respectat. De la un adevărat Fiu regal, în vârstă de numai 17
ani, monarhul cerea o voință puternică și neabătută, judecată și înțelegere,
spirit plin de gânduri curate, curajul de a înfrunta frica și primejdia, și o
dorință vie de a căuta mereu adevărul, chiar cu prețul vieții. Doar aceste
virtuți duceau spre hotep, deplinătatea ființei și pacea sufletului. Iker se
simțea încă atât de departe de toate acestea, încât își amintea cuvintele
primului său învățător, un bătrân scrib din Medamud, cuvinte ce fuseseră
repetate în chip neașteptat de însuși Sesostris: „Oricare ar fi încercările, mă
voi afla întotdeauna alături de tine ca să te ajut să-ți împlinești destinul, pe
care nu-l cunoști încă”.
Iker ieși din grădină și o porni cu pași mari pe străzile capitalei. În ciuda
cumplitelor întâmplări petrecute de curând și a atacului, ce dăduse greș,
împotriva faraonului, Memphisul era la fel de vesel și de pestriț. Inima
negoțului țării încă din vremea primei dinastii, el reprezenta răspântia dintre
valea Nilului, adică Egiptul de Sus, și uriașele întinderi de apă și vegetație
ale Deltei, Egiptul de Jos.
Preoții se îngrijeau cu sârg de îndatoririle lor rituale, însuflețind
numeroasele temple ale orașului, scribii își vedeau de treburile lor
administrative, meșterii modelau felurite obiecte trebuincioase atât
sacerdoților, cât și oamenilor de rând, vânzătorii forfoteau prin târguri,
muncitorii din port descărcau mărfurile… Această mulțime colorată și
gălăgioasă nu știa că Arborele vieții sta pe cale să piară și, odată cu el,
Egiptul.
Lui Iker îi apăru deodată înaintea ochilor, parcă aievea, o priveliște
îngrozitoare: dacă Prevestitorul îl va învinge, dacă salcâmul murea,
Memphisul se va preschimba în ruine. Și aceeași nenorocire va lovi tot
regatul.
Oferindu-se de bunăvoie să-l ademenească pe vrăjmaș afară din bârlog,
tânărul scrib voia să șteargă amintirea greșelilor săvârșite odinioară și să-
și purifice sufletul, cu toate că își dădea seama că mergea la moarte sigură.
Deși în provincia Oryx fusese instruit ca un adevărat soldat, nu credea că
are sorți de izbândă. Totuși, regele nu-l descurajase, îndemnându-l să-și
facă rost de arme provenite din lumea de dincolo.
Dacă femeia pe care o iubea i-ar fi împărtășit sentimentele, poate că ar fi
renunțat. Ba nu, era nedemn din partea lui să pună în seama lui Isis o
asemenea răspundere! Chiar dacă îl chinuia teama, trebuia să plece! El, care
nădăjduise să devină mai întâi un bun scrib, apoi mare învățat. I-ar fi plăcut
atât de mult să copieze scrierile înțelepciunii, precum și Cugetările lui
Ptah-Hotep și să descopere comorile Celor din Vechime. Nicicând aceștia
nu vorbiseră despre ei înșiși, totdeauna se străduiseră să transmită legea
Maat fără să treacă sub tăcere josnicia firii omenești. Ca să nu mai vorbim
despre frumusețea și profunzimea scrierilor rituale pe care Iker le
cunoscuse după ce fusese primit în rândul preoților lui Anubis.
Împuternicită să cerceteze bibliotecile din Locașurile Vieții, Isis avea
știință, fără îndoială, și despre multe alte minunății.
La un astfel de viitor visase Iker, și nu la acela de trimis special al
faraonului, osândit să scormonească într-un cazan clocotind de vrăji, în care
el însuși avea să ardă fără întârziere.
Adâncit în gânduri, Fiul regal văzu deodată că se rătăcise, nimerind pe o
străduță ciudat de liniștită, fără copii care să se joace, fără femei care să
sporovăiască în pragul caselor, fără sacagii care să te îmbie cu marfa lor.
Vrând să se întoarcă din drum, Iker se izbi de un bărbat vânjos și pus pe
harță. Ținând în mână o ditamai piatra, omul se uită lacom la tânărul scrib.
― Frumoase veșminte și sandale, n-am ce zice… Pe-aici nu prea
întâlnești așa ceva! Ia binevoiește să mi le dai.
Iker privi înspre celălalt capăt al străzii și zări acolo proțăpiți încă doi
tâlhari, la fel de amenințători.
― N-ai scăpare, băiete. Dacă nu te-mpotrivești, n-o să-ți facem niciun
rău. Hai, dă-mi tunica și sandalele! Iute!
Iker trebuia să-și aleagă fără întârziere unghiul de atac, înainte ca lațul să
se strângă și cei trei hoți să-l ucidă în bătaie, punând capăt astfel, înainte de
vreme, misiunii sale.
Scribul regal se năpusti spre primul bărbat care, brusc, scoase un soi de
guițat prostesc, scăpă din mână piatra și se prăbuși cu fața la pământ.
Tovarășii săi veniră în fuga mare spre el. Cel mai sprinten încremeni
deodată ca lovit de fulger și căzu pe spate. Îngrozit, celălalt o luă la goană.
Ca din senin, învârtind vesel o praștie, apăru un voinic cu fața pătrată,
sprâncene stufoase și pântece rotund.
― Sekari! M-ai… m-ai urmărit de la palat până aici?
― Dacă n-aș fi avut eu grijă de tine, uite ce era să pățești! Poate ai fi
izbutit să-i spargi unuia nasul, dar ăștia sunt niște nelegiuiți, pricepuți în
lovituri pe la spate. Ce ți-a venit să te plimbi îmbrăcat așa prin astfel de
locuri?
― Tot cugetam ba la una, ba la alta și…
― Hai să bem o bere. O să-ți limpezești gândurile. Știu o tavernă curată
unde n-ai să bați prea mult la ochi.
Om de încredere al lui Sesostris, Sekari primise ordin să-l protejeze pe
Iker în orice împrejurări. Întărită de fel de fel de peripeții, o prietenie
trainică îi lega acum pe cei doi tineri. Născut într-o familie simplă, Sekari
avusese o sută de îndeletniciri: servitor, miner, îngrijitor de păsări și
grădinar. În stare să pășească fără zgomot, știa totodată să se furișeze
aidoma unei umbre. Deși înfățișarea sa putea fi socotită de unii grosolană,
iar veselia sa îi îngăduia să se amestece cu ușurință printre oamenii de rând,
Iker îl bănuia că știe multe despre Cercul de Aur din Abydos, confreria cea
mai tainică din Egipt. Dar când aducea vorba despre ea, Sekari ocolea cu
încăpățânare întrebările, ca și cum ar fi jurat să păstreze tăcere deplină.
Berea, dintre cele mai tari, îi întremă pe amândoi.
― Presupun că te apasă ceva pe suflet, observă Sekari.
― Crezi cu adevărat că am vreo șansă de izbândă?
― Crezi cu adevărat că regele te-ar trimite la moarte sigură?
Întrebarea îl tulbură pe Iker.
― Singur în Syro-Palestina, un tărâm străin și având de înfruntat
vrăjmași cu neputință de prins… Oare nu voi fi o pradă ușoară?
― Greșești, prietene, greșești amarnic! Tocmai slăbiciunea ta are să te
salveze. Luptătorii cananeeni recunosc numaidecât un dușman, oricât de
dibaci ar fi el. Dar, în ochii lor, tu n-o să pari primejdios. Amintește-ți de
isprăvile tale trecute! Ce nebun ar fi pus rămășag, chiar și numai pe o
zdreanță, că ai să scapi, atunci când stăteai legat de catargul Fulgerului,
jertfă sigură, făgăduită mării, apoi naufragiat! Și acum iată-te aici, teafăr și
Fiu regal pe deasupra! Nu ai de ce să deznădăjduiești, deși călătoria nu se
va dovedi lesnicioasă. Să știi că eu am îndurat lucruri mai rele, și tot am
scăpat.
Lui Iker îi veni în minte întrebarea șarpelui uriaș, de pe insula lui „Ka”:
„Eu n-am putut să împiedic sfârșitul lumii mele. Dar tu o vei salva pe a ta?”
― Îți amintești de regina turcoazelor pe care am descoperit-o împreună?
întrebă Sekari. Dacă Prevestitorul a pus mâna pe ea, cum plănuiește oare s-
o folosească? Neîndoielnic, o asemenea piatră este înzestrată cu puteri fără
seamăn. Dacă s-ar dovedi tămăduitoare, atunci ne-ar fi și nouă de mare
trebuință.
― Poate că Prevestitorul o păstrează în cufărul din lemn de salcâm, făcut
anume la porunca sa.
― Mai ascunde el și alte taine pe care ai să i le smulgi tu, Iker! Și ai să
afli dacă într-adevăr Prevestitorul e ucigașul învățătorului meu, generalul
Sepi. Judecata cea dreaptă a regelui îl va ajunge mai devreme sau mai târziu
și mi-ar plăcea să fiu eu brațul ei înarmat. Tare mă bucură viitorul acesta
plin de făgăduieli!
Sekari se străduia cu disperare să pară încrezător, dar nici el, nici
prietenul său nu se amăgeau.
― Să ne întoarcem la palat! hotărî Iker. Vreau să-ți dau ție bunul meu cel
mai de preț.
Lipsit de Vânt-de-Miazănoapte, măgarul și, totodată, părtașul
frământărilor sale, lăsat de-acum în grija lui Isis, scribul se simțea singur. Ei
doi luptaseră împreună împotriva dușmanilor, ajutându-se unul pe altul. Dar
la capătul unei despărțiri sfâșietoare, tânăra preoteasă se purtase cu atâta
blândețe, încât câștigase iute încrederea animalului.
Iker și Sekari ocoliră intrarea principală. Sekari, despre ale cărui sarcini
cei mai mulți dintre curteni nu știau nimic, se furișă nevăzut. După ce
străbătu drumuri lăturalnice, se întâlni iar cu Iker în camera acestuia, situată
lângă cea a regelui.
― Sobek Păzitorul își cunoaște bine treaba, recunoscu Sekari, și socot
că paza faraonului e fără cusur. Chiar și mie mi-a fost greu să trec nebăgat
în seamă. Dar mă tot chinuie o întrebare: din a cui poruncă a încercat falsul
soldat să te omoare? Dacă Prevestitorul a fost acela, atunci lucrurile sunt
limpezi, dacă nu, înseamnă că avem încă o pricină de îngrijorare. După
mine, asta ar arăta că mai există încă un trădător, poate chiar înăuntrul
palatului.
― Îl bănuiești pe Sobek?
― Mă înspăimântă gândul acesta, dar voi fi în continuare cu ochii în
patru.
― Nu uita că veștile trimise de mine vor ajunge mai întâi la el.
― Am să-l împiedic să-ți facă rău.
Iker depuse în mâinile prietenului său uneltele sale de scrib, de o calitate
neasemuită.
― Le-am primit în dar de la generalul Sepi, își aminti el. În Canaan nu-
mi sunt de folos.
― Voi păzi această comoară și ai s-o găsești neatinsă la întoarcere. Ce
arme iei cu tine?
― O amuletă în formă de sceptru „putere” și cuțitul duhului păzitor pe
care mi l-a dat regele.
 ― Stai mereu la pândă, nu te încrede în nimeni și gândește-te
întotdeauna la ce e mai rău. Așa n-o să te ia nimic prin surprindere.
Iker rămase nemișcat lângă fereastra odăii sale și privi îndelung cerul de
un albastru strălucitor.
― Cum să-ți mulțumesc pentru ajutor, Sekari? Fără tine, aș fi fost mort
de mult. Și acum, să ne luăm rămas-bun.
Sekari își întoarse capul ca să-și ascundă emoția.
― Devotamentul tău față de rege e neclintit, nu?
― Să nu te îndoiești de asta, Iker.
― Înțeleg că nu ți-a trecut nicio clipă prin minte să-i nesocotești
poruncile.
― Nicio clipă.
― Așa că vei rămâne la Memphis și n-ai să mă urmezi în Canaan.
― Asta e cu totul altceva.
― Nu, Sekari. Trebuie să plec singur, să răzbesc singur sau să dau greș
singur. De astă dată, nu poți să mă aperi.
3.
Să se îndepărteze de Abydos era, pentru Isis, o suferință. Indiferent de
frumusețile Memphisului sau ale oricărui alt loc spre care o chemau
îndatoririle sale de preoteasă, ea nu se gândea decât să se întoarcă, pe cât de
iute cu putință, pe marele pământ al lui Osiris, insula celor drepți.
De îndată ce zări țărmul abrupt, casele înșirate de-a lungul canalului și
deșertul în care se înălțau monumentele, inima i se umplu de bucurie. În
acest ținut sacru se găseau locașul de veci și sanctuarul lui Osiris, spre care
ducea un drum mărginit de capele și stele funerare. Acolo creștea Arborele
vieții, stâlpul întregii lumii.
Abydosul tocmai se îmbogățise cu două construcții, adevărate culmi de
măiestrie, templul și vastul mormânt al lui Sesostris, unde Isis urcase una
din treptele cele mai însemnate ale inițierii sale în marile mistere. Un mic
oraș, Cetate întărită, completa acest ansamblu arhitectural. Aici trăiau
meșteri, slujbași, preotese și preoți permanenți, precum și câțiva temporari
care veneau să îndeplinească anumite sarcini timp de câteva zile sau chiar
mai multe luni.
Din pricina vrăjii ce lovise salcâmul lui Osiris, un brâu de soldați proteja
Abydosul. Atacurile împotriva orașului Kahun și a piramidei regale,
Dachur, dovedeau înverșunarea dușmanilor Egiptului.
De-a lungul călătoriei, Isis nu-și simțise sufletul împăcat. Neîndoielnic,
numărul și greutatea sarcinilor încredințate de faraon ar fi descurajat pe
oricine, dar tânăra femeie știa că va rezista. Împlinindu-le cu dăruire și
sârguință, dobândea puteri nebănuite.
Totuși, prea puținele biruințe împotriva forțelor întunericului nu trezeau
mari speranțe, dar salcâmul era încă viu! Două ramuri chiar înverziseră și
fiecare cucerire, oricât de măruntă, o făcea pe Isis să creadă că victoria va
fi, în cele din urmă, deplină.
Pricina tulburării sale erau vorbele Fiului regal Iker. Tânărul o iubea cu
atâta înflăcărare încât o înspăimântă, împiedicând-o chiar să răspundă la o
întrebare simplă: ea, Isis, îl iubea pe Iker?
Până atunci, din pricina vieții de preoteasă și a strădaniei de a pătrunde
misterele și ritualurile, lăsase deoparte zbuciumul sentimentelor și al
pasiunilor.
Dar de când îl întâlnise pe Iker, Isis încerca senzații ciudate, care nu se
asemănau defel cu trăirile spirituale din trecut. Apăreau orizonturi
necunoscute. Trebuia oare să le cerceteze?
După cum ea însăși mărturisise, unele dintre gândurile sale aveau să-l
însoțească mereu pe Iker, indiferent dacă el era Fiu regal, simplu scrib sau
un biet servitor. Doar sinceritatea lui conta.
Iker se deosebea de toți ceilalți.
Părăsindu-l, pe Isis o cuprinse teama. Teama de a nu-l mai revedea
niciodată, căci el pornise într-o aventură din care nu avea să se mai întoarcă
poate. Și această frică se preschimbă curând în tristețe. Nu s-ar fi cuvenit,
oare, să-i povestească despre truda vieții de preoteasă și să se arate mai
prietenoasă?
Prietenie, respect, încredere… Să fi slujit aceste cuvinte frumoase drept
măști în spatele cărora se ascundea un sentiment pe care tânăra femeie
refuza să-l numească, pentru că ar fi abătut-o din drumul ei?
O privire stăruitoare îi aminti că sosise vremea să coboare de pe corabie.
Isis surâse. Vânt-de-Miazănoapte se uita la ea cu ochii săi mari și căprui.
Încă de la prima lor întâlnire, se înțeleseseră de minune. Îndurerat de
plecarea lui Iker, puternicul animal își găsise alinarea lângă această tânără
femeie, blajină și strălucitoare. Își transmiteau unul altuia gândurile fără
nicio greutate și nu încercau să se amăgească. Știau amândoi că șansele ca
Fiul regal să supraviețuiască erau neînsemnate.
Isis trecu lesne de primul control. Soldații o cunoșteau și se bucurau s-o
revadă. În absența ei, Abydosul li se păruse puțin cam cenușiu.
Dar la al doilea control se stârni o mare agitație, care însă nu o miră pe
tânăra femeie. Gărzile șovăiră s-o oprească, dar un preot temporar nu putu
să-și înăbușe indignarea.
― Un măgar la Abydos… Un măgar, animalul lui Seth! Uitați-vă la
grumazul lui! Are un smoc de păr roșu. În fiara asta s-a întrupat spiritul
răului! Îi dau de știre numaidecât Pleșuvului.
Isis așteptă cu răbdare sosirea marelui preot.
Numit în fruntea preoților permanenți din Abydos, reprezentându-l aici
pe faraon, Pleșuvul nu lua nicio hotărâre fără consimțământul precis al
monarhului. Însărcinat să vegheze asupra arhivelor sacre ale Locașului
Vieții, în care nu se pătrundea fără încuviințarea lui, acest bărbat în vârstă
de șaizeci de ani, ursuz și fără urmă de tact, nu părăsise niciodată ținutul lui
Osiris. Disprețuia onorurile și nu îngăduia nicio greșeală în săvârșirea
ritualurilor. Pedepsea fiecare abatere de la regulă, socotind lipsită de temei
orice încercare a făptașului de a se dezvinovăți.
― Un măgar cu un smoc de păr roșu, zise el uimit. Nu încetezi să mă
surprinzi, Isis!
― Fiul regal Iker mi l-a încredințat pe Vânt-de-Miazănoapte. Îi voi găsi
un adăpost în apropierea casei mele și nu va pricinui niciun neajuns
ținutului sacru. Printre îndatoririle noastre nu se numără și aceea de a
stăpâni forța lui Seth? Măgarul e una dintre întruchipările lui, nu
tăgăduiesc. Dar preotesele lui Hathor sunt chemate să-i domolească focul.
― Seth a fost osândit să-l poarte pe Osiris în spinare, recunoscu
Pleșuvul. Însă acest animal va ști să respecte liniștea?
― Sunt sigură.
― La prima dovadă de nesupunere, la primul răget, va fi izgonit.
― Ai priceput? îl întrebă Isis pe Vânt-de-Miazănoapte.
Animalul ridică urechea dreaptă în semn că înțelesese.
Pleșuvul bodogăni ceva nedeslușit și mângâie măgarul pe cap.
― Du-l unde îi e locul și apoi vino după mine, la templul lui Sesostris.
*
 Menit să dea naștere lui „Ka” și prin acesta să întărească apărarea
magică a Arborelui vieții, templul, ce avea să dăinuiască milioane de ani, se
înfățișa ca o construcție puternică, împrejmuită de un zid și în fața căruia
se ridica un pilon. Înzestrat cu o întreagă încrengătură de șanțuri subterane
ce serveau la înlăturarea apei întrebuințate la purificări, acest vast
patrulater, spre care ducea un drum pietruit, părea că veghează deșertul.
Isis pătrunse în curtea mărginită de o galerie susținută de paisprezece
coloane, apoi în sala acoperită unde domnea o liniște profundă și sălășluia
cuvântul divinităților, cărora monarhul le aducea ofrande. Tavanul sălii era
zugrăvit aidoma cerului înstelat.
Pleșuvul medita în fața chipului tăiat în piatră al lui Osiris.
― Ce roade au dat cercetările tale în marea bibliotecă din Memphis? o
întrebă el pe tânăra femeie.
― Bănuielile noastre s-au adeverit: doar aurul cel mai pur, zămislit în
pântecele muntelui divin, va tămădui arborele.
― Ne este deopotrivă de folos și pentru celebrarea marilor mistere. Fără
el, ritualul e literă moartă și Osiris nu va învia.
― La drept vorbind, asta și doresc vrăjmașii noștri, fu de părere Isis. În
ciuda morții generalului Sepi, Luminăția Sa a întețit căutările, dar nimeni
nu știe unde se găsește orașul aurului și ținutul Punt.
― Simple nume date de poeți!
― Voi continua să citesc vechile papirusuri, cu speranța că voi descoperi
unul sau mai multe amănunte care să ne ajute.
― Ce a hotărât faraonul?
― Vinovat de nenorocirile noastre e, după câte se pare, un răzvrătit care-
și spune Prevestitorul și se ascunde în Canaan. Sesostris l-a trimis acolo pe
Fiul regal Iker, ca să încerce să-i dea de urmă. Doar cei din cercul restrâns
de prieteni devotați ai Luminăției Sale cunosc lucrul acesta.
Isis avea de îndeplinit încă o misiune delicată: să fie mereu cu mare
băgare de seamă și să se asigure că niciunul dintre preoții permanenți sau
temporari din Abydos nu era complicele dușmanului. Cu îngăduința
regelui, care nu se îndoia de marele preot, Isis îi împărtășise Pleșuvului și
acest secret.
― În lipsa ta, n-am observat ceva nefiresc, îi spuse Pleșuvul. Nimeni nu
și-a neglijat îndatoririle. Cum ar putea izbuti un demon să se strecoare
printre noi?
 ― Cei din atelierul templului lui Hathor din Memphis mi-au dat un
obiect prețios. Mi-ar plăcea să-i verific puterile.
Pleșuvul și Isis ieșiră din sanctuarul lui Sesostris și se îndreptară spre
Arborele vieții, ce creștea în inima pădurii sacre Pekar. Ca în fiecare zi,
preoții permanenți îl îngrijeau cu multă migală. Ca să păstreze energia
spirituală a acestor locuri și să mențină legătura cu făpturile luminii,
slujitorul lui „Ka” celebra cultul strămoșilor. Preotul însărcinat cu libația de
apă proaspătă nu ocolea nicio masă de ofrandă. Cel care vedea secretele se
ocupa îndeaproape de buna desfășurare a ritualurilor și cel care veghea
asupra integrității marelui trup al lui Osiris controla sigiliile de pe ușa
mormântului său. Cât despre cele șapte cântărețe care trebuiau să desfete
sufletul divin, muzica lor se împletea cu armonia cerului.
Pe de altă parte, oriunde s-ar fi aflat, faraonul, ca purtător al paletei de
aur pe care erau înscrise formulele cunoașterii dezvăluite la Abydos, le
rostea zilnic în mare taină, împiedicând astfel ruperea șirului revelațiilor.
Pleșuvul și preoteasa turnară apă și lapte la rădăcina salcâmului, în care
se mai vedeau doar câteva semne firave de viață. Patru salcâmi tineri, sădiți
la apus, răsărit, miazăzi și miazănoapte, alcătuiau un câmp de forțe
protectoare.
― Rămâi pe mai departe în acest arbore, Osiris! imploră Pleșuvul. Fie ca
el să păstreze legătura între cer, pământ și adâncurile lui, să dăruiască
lumină inițiaților și belșug acestei țări iubite de zei.
Isis îi înfățișă salcâmului o minunată oglindă formată dintr-un disc gros
de argint și un mâner din jasp, împodobit cu chipul zeiței Hathor. O
lucrătură fin meșteșugită din aur înconjura incrustațiile de lapislazuli și de
comalină.
Preoteasa îndreptă discul spre soare, astfel încât, reflectată în oglindă, o
rază mângâie trunchiul arborelui și îi insuflă puțină căldură, fără să-l ardă.
Se cereau multă atenție și delicatețe ca salcâmul să nu fie rănit.
Mulțumită celebrării ritualului bulgărilor de argilă ce reprezentau ochiul
soarelui, faraonul întărise brâul magic din jurul arborelui. De-acum înainte,
nicio undă vătămătoare nu va mai reuși să treacă dincolo de el. Dar aceste
măsuri de prevedere nu se dovedeau, oare, prea târzii?
Isis depuse oglinda într-una dintre capelele templului lui Osiris, rezervată
corăbiei folosite în timpul ritualului marilor mistere. După cum observase
Pleșuvul, perechea sa cerească nu mai străbătea bolta în mod firesc. De
aceea, ca să împiedice distrugerea ei, Isis primise poruncă de la monarh să
numească fiecare dintre părțile corăbiei, păstrând astfel strânsa lor unire.
Doar această soluție disperată ținea în viață unul dintre simbolurile cele mai
de preț ale Abydosului, chezașul energiei fără de care renașterea nu era cu
putință.
Orașul Cetate Întărită fusese ridicat respectând întocmai planurile precise
ale lui Sesostris. Fiecare stradă avea o lărgime de cinci coți, casele erau
împărțite în grupuri bine conturate și fiecare casă, construită din cărămizi,
cuprindea o curte, o sală de primire și mai multe odăi. Frumoasele clădiri și
grădinile lor păreau să privească spre deșert. În colțul de sud-vest al
orașului se înălța impunătoarea locuință a primarului.
Casa lui Isis număra patru încăperi, cu uși din lemn împodobite cu
canaturi din calcar. Albul pereților exteriori și culorile vii dinăuntru
contrastau izbitor. O mobilă simplă și trainică, vase din piatră și ceramică,
așternuturi din in, aceasta era întreaga avere a preotesei, care îi ajungea cu
prisosință. Datorită rangului ei, o femeie se îngrijea de curățenie și de
pregătirea bucatelor, scutind-o astfel pe Isis de treburile gospodăriei.
În prag, Vânt-de-Miazănoapte făcea de strajă. Tot Abydosul știa deja că
un animal al lui Seth primise drept de ședere vremelnică, dar numai dacă
păstra o tăcere pioasă.
― Mori de foame, nu-i așa?
Măgarul ridică urechea dreaptă.
― Astă-seară va trebui să rabzi. Însă de mâine am să-ți dau să mănânci
pe săturate.
Se plimbară împreună până la hotarul deșertului, admirând apusul
soarelui. Razele sale scăldau în rubiniu un bătrân tamarin. Numele lui, iser,
amintea de usir, cel al lui Osiris. Uneori, erau așezate înăuntrul sarcofagului
ramuri din acest arbore care înlesnea transformarea mumiei în trup osirian.
Puternic, tamarinul biruia uscăciunea deșertului, căci rădăcinile sale
sorbeau apa din adâncuri.
Isis înălță rugi pentru ca Osiris să-l protejeze pe Iker și să-i îngăduie să
urmeze calea cea bună prin ținutul plin de primejdii, unde își punea în joc
viața ca să salveze Abydosul și Egiptul întreg.
4.
 În plină putere la cei peste patruzeci de ani pe care-i avea, cu părul negru
lipit de țeasta rotundă, cu fața visătoare, pieptul lat, gambele scurte și labele
picioarelor umflate de grăsime, Medes, Secretarul Casei Regelui, întocmea
decretele regale potrivit cu hotărârile luate de faraon și consiliul său, apoi le
răspândea în toată țara. Celor care lucrau sub conducerea sa nu le iertase
niciodată vreo greșeală.
Deși se mândrea cu această numire, care făcea din el unul dintre cei mai
înalți demnitari din regat, Medes nutrea alte ambiții. Mai presus de orice,
voia să ajungă chiar în inima puterii, nu ca să slujească Egiptul, ci ca să-l
distrugă. Uciderea lui Sesostris nu avea să fie lucru ușor, căci protecția sa
magică se arăta puternică, după cum dovedise ultimul atac neizbutit
împotriva lui. Dar Medes nu era omul să se dea bătut, tocmai acum, după
alianța încheiată cu Prevestitorul, un bărbat ciudat și primejdios, hotărât să
sfarme tronul faraonului.
Fiind primul care intra în clădirea administrației și ultimul care pleca,
Medes se purta ca un demnitar sârguincios și neînduplecat, căruia nu i se
putea aduce nicio învinuire. Încredințându-i slujba de vizir lui Khnum-
Hotep, Sesostris micșorase influența Secretarului Casei Regelui. Bătrânul
Khnum-Hotep își ducea sarcinile la bun sfârșit cu strășnicie, vădind
supunere deplină față de un suveran împotriva căruia odinioară se
răzvrătise. Prudent, Medes avea grijă să nu încalce poruncile vizirului, să-l
asculte fără crâcnire și să nu-i ofere nicio pricină de nemulțumire, căci
Khnum-Hotep era urechea regelui.
Gândindu-se la întâlnirea ce urma să se desfășoare după căderea nopții,
întâlnire pe cât de importantă, pe atât de riscantă, Medes nu-și găsea locul.
Pe măsură ce timpul se scurgea, devenea și mai nervos decât de obicei,
mustrându-i cu asprime pe unii scribi prea leneși, după socoteala sa.
Chiar când isprăvise de citit un teanc de papirusuri, Marele Trezorier
Senankh, aflat în fruntea Dublei Case Albe, sosi pe neașteptate.
Medes îl ura pe acest bărbat mare iubitor de mâncăruri alese. Cu obrajii
rotunzi și pântece proeminent, Senankh avea o înfățișare înșelătoare.
Iscusit administrator al tezaurului, inspirând teamă și respect celor care-l
cunoșteau, nesimțitor față de lingușeli, nu șovăia să se poarte fără milă cu
trântorii și nepricepuții, fie ei chiar și curteni. Medes încercase să-l
compromită și să-l silească să-și părăsească slujba. Cu șiretenia unei vulpi,
Senankh adulmecase loviturile pe la spate și zădărnicise lesne planul cel
josnic.
― Întâmpini greutăți?
― Niciuna, Mare Trezorier.
― Într-adevăr, treburile de care te ocupi merg bine.
― Lupt împotriva oricărei risipe. Dar vai! Munca aceasta nu are sfârșit.
Cum îți slăbește o clipă atenția, delăsarea te biruie.
― Mulțumită priceperii tale, Secretariatul Casei Regelui merge mai bine
ca niciodată. Așa că am o veste bună pentru tine: cererea ta a fost primită.
Vei dispune de încă cinci corăbii ușoare și iuți. Ia în slujbă câți scribi
găsești de cuviință și veghează ca decretele regelui să fie cunoscute în toate
colțurile regatului.
― Nici nu puteați să-mi faceți o bucurie mai mare. Cu mijloacele
acestea, îmi voi da întreaga silință ca hotărârile Luminăției Sale să ajungă
degrabă la supușii săi.
― Și astfel, unirea Celor Două Regate va câștiga în trăinicie, încuviință
Senankh. Dar aștept de la tine să lași odihna deoparte.
― Fiți fără grijă.
Întorcându-se acasă, Medes se întrebă dacă Marele Trezorier Senankh
chiar avea încredere în el. Nici cuvintele, nici purtarea sa nu lăsau să se
bănuiască însă nimic. Dar Senankh era îndeajuns de viclean ca să nu-și
trădeze adevăratele gânduri și totdeauna cel căruia îi vorbea trebuia să fie
prevăzător. Una peste alta, Medes dobândise ceea ce dorea. Noii oameni
aflați la porunca sa, mesageri și corăbieri, vor fi, de fapt, iscoadele sale.
Acum va putea să trimită mult mai ușor vești complicilor săi.
Medes locuia într-o superbă clădire din centrul Memphisului. La stradă,
se găseau intrarea servitorilor și poarta principală cu două canaturi, în
permanență supravegheată de un paznic. La fiecare din cele două etaje erau
uși-ferestre cu apărători din lemn. O terasă susținută de coloane mici
vopsite în verde se deschidea spre grădină.
De-abia păși Medes în sala de primire, că soția lui îi și sări de gât.
― Sunt bolnavă, scumpul meu, tare bolnavă! Iar ție nu-ți prea mai pasă
de mine.
― Ce te doare?
― Mi-e greață, îmi cade părul și n-am poftă de mâncare… Să vină
îndată doctorul Gua.
 ― Am să trimit după el mâine.
― Ba chiar acum! Fără întârziere!
Medes o împinse încetișor la o parte.
― Am o altă treabă grabnică.
― Vrei să mă vezi moartă!
― O să supraviețuiești până mâine. Poruncește să mi se aducă masa și
apoi lasă-te pe mâna slujitoarelor. Un masaj o să-ți aline suferința.
După ce-și potoli foamea, Medes așteptă miezul nopții ca să plece de
acasă pe furiș. Chipul îi era acoperit de o glugă. Pe drum se opri și privi
înapoi de mai multe ori, convingându-se că nu-l urmărește nimeni. Ca să
stea fără grijă, dădu mai întâi ocol pe departe locului unde voia să ajungă.
În sfârșit, liniștit, bătu la ușa unei case arătoase, ascunse într-un cartier
sărăcăcios. Apoi îi arătă paznicului morocănos, care îi ieși înainte, o mică
bucată de lemn de cedru pe care era scrijelită hieroglifa arborelui.
Ușa se deschise și Medes urcă la primul etaj unde îl întâmpină un bărbat
vorbăreț, care semăna cu o amforă grea, parfumat peste măsură și
înveșmântat într-o mantie lungă, plină de broderii.
― Scumpe prietene, ce plăcere să vă revăd! Gustați câteva prăjituri?
Cu toate că Libanezul se căznea să slăbească, vasta încăpere era ticsită de
măsuțe joase, încărcate din belșug cu dulciuri, care mai de care mai
ispititoare.
Medes își scoase gluga și se așeză.
― Dă-mi niște vin de curmale.
― Numaidecât!
Micuța cupă de argint era ea însăși o culme a meșteșugului.
― Un dar de la unul dintre căpitanii mei de corabie care a încercat să mă
înșele, glăsui Libanezul. Înainte să moară în chinuri groaznice, mi-a lăsat
moștenire toată averea lui. Chiar și cei mai ticăloși se dovedesc darnici
câteodată.
― Răfuielile tale nu mă interesează. Iker a părăsit palatul. Sunt sigur că
nu se îndreaptă spre provincia unde s-a născut, ci spre Canaan.
― Oamenii mei au fost deja preveniți, dar care să fie, oare, misiunea
acestui tânăr?
― Să descopere ascunzătoarea Prevestitorului și să înștiințeze armata
egipteană.
Libanezul surâse.
 ― Acest Fiu regal nu vi se pare pe cât de tânăr, pe atât de înfumurat?
― Nu-l socoti un oarecare! Iker a scăpat de la moarte de câteva ori și
puterea lui de a face rău e dovedită. Acum se încumetă să pătrundă într-un
ținut străin, crezând că va trece nebăgat în seamă. Să tragem foloase de pe
urma greșelii pe care o săvârșește!
― Dar de ce vă neliniștiți atât?
― Pentru că Iker a fost trimis de însuși faraonul, deci este înzestrat cu
puteri neobișnuite! Sesostris nu face nimic la nimereală. Dacă Fiul regal a
primit poruncă să se strecoare în rândurile răzvrătiților cananeeni înseamnă
că lucrul e cu putință.
Vorbele lui Medes îl tulburară pe Libanez.
― Vă gândiți să-i întindem o capcană?
― Dacă nu mă înșel, Iker a pornit spre Sichem. Iscoadele tale o să-ți dea
de veste când ajunge acolo. Lasă-l să intre într-un clan care să-l omoare fără
multă zarvă, după ce va smulge câteva răspunsuri de la el. Poate ne va da
unele informații prețioase despre planurile vrăjmașului nostru.
Libanezul își scărpină bărbia.
― Am putea face precum spui.
― Fă cum vrei, dar scapă de acest Iker! Dispariția lui îl va slăbi pe
Sesostris.
― Am să mă îngrijesc de „protejatul vostru”, făgădui Libanezul. Și-
acum, ce-ar fi să vorbim despre negoțul nostru? Vă aduc aminte că o nouă
încărcătură de lemn prețios tocmai a plecat din Liban. Vameșii trebuie să
închidă ochii.
― Vor primi poruncile de cuviință.
― Trebuie, de asemenea, să descărcăm lemnul în alte magazii decât până
acum.
― N-am uitat. Dar… uleiurile?
― La timpul potrivit, am să vă trimit vorbă.
În caz de reușită, planurile cumplite ale Libanezului urmau să curme
viața a sute sau chiar mii de egipteni.
Răul avea să lovească în curând. Ușor tulburat, Secretarul Casei Regelui
savură plăcerea pe care i-o trezea gândul acesta. Să apere legea Maat,
aidoma lui Sesostris, însemna să venereze un trecut cu desăvârșire apus.
Bineînțeles, violența și suferința s-ar răspândi din ce în ce mai mult, dar
cucerirea puterii oare nu le îndreptățea? De multă vreme, Medes își alesese
calea. Acum, orice amânare îi încurca planurile. Întâlnirea cu Prevestitorul
îi oferise prilejul nesperat de a răsturna toate piedicile pe care le credea de
netrecut. Își vânduse sufletul unui demon ivit din întuneric, iar acest lucru îi
va aduce faimă și avere.
― Până acum s-a ivit vreo pricină de neliniște?
― Gărzile n-au dat de urma iscoadelor mele. Totuși, străjile lui Sobek
Păzitorul nu vor sta cu mâinile în sân! Mă bucur că nu i-am păstrat la
Memphis decât pe cei mai buni oameni ai noștri, atât de bine amestecați
printre egipteni, încât nu dau de bănuit.
Din ordinul Prevestitorului, grosul trupelor sale se retrăsese în Syro-
Palestina, iar Libanezul conducea doar un grup devotat de luptători din
umbră, alcătuit din vânzători, negustori și frizeri. Cu toții erau neîntrecuți
în meșteșugul de a-i descoperi pe cei prea curioși, iar, la nevoie, de a-i
ucide. Niciunul dintre ei nu-i cunoștea pe toți ceilalți, astfel încât să nu-i
poată da în vileag pe ceilalți.
Libanezul nu l-ar fi trădat nicicând pe Prevestitor. O dată, o singură dată,
îndrăznise să-l mintă. Predicatorul cu ochii de jar aproape că-i smulsese
atunci inima, lăsându-i o cicatrice care îi servea mereu drept pildă. La prima
slăbiciune, negustorul știa că nu va mai scăpa de ghearele omului-șoim.
― Dar domnia ta, Medes, nu veți fi bănuit?
Înaltul demnitar cugetă adânc înainte de a răspunde.
― Nu sunt naiv și îmi pun neîncetat această întrebare. Până acum n-am
zărit vreun semn în această privință, dar sunt prevăzător. Când Marele
Trezorier Senankh îmi încuviințează propunerile, mă întreb dacă se
gândește la binele regatului sau mă pune la încercare. Poate că și una, și
alta.
― Nu ne este îngăduită nici cea mai mică nechibzuință, îi reaminti
Libanezul, altminteri, vom fi nevoiți să renunțăm la planurile noastre. Dacă
vreunul dintre cei devotați lui Sesostris se apropie prea mult de domnia ta,
nu șovăi să mă anunți. Vom tăia atunci în carne vie. Țineți minte, Medes:
Prevestitorul nu ne-ar ierta nici cea mai măruntă greșeală.
5.
O mulțime de muncitori lucrau la extinderea Zidurilor Regelui, o linie de
forturi mici, menite să întărească hotarul de nord-est al Egiptului și să
descurajeze orice încercare de năvălire a triburilor răzvrătite care străbăteau
în lung și-n lat o parte a Syro-Palestinei. Erau consolidate vechile
construcții și, pe alocuri, înălțate altele noi. Forturile comunicau între ele
prin diferite semne și porumbei călători. Garnizoanele, alcătuite din soldați
și vameși, verificau amănunțit mărfurile și pe cei care voiau să treacă dintr-
o parte în alta. După atacul împotriva faraonului Sesostris, controalele se
înăspriseră. Câțiva luptători cananeeni fuseseră doborâți, dar alții aveau să
încerce, fără îndoială, să pătrundă în Deltă și să-și răzbune tovarășii. Așa
că armata îi întorcea din drum pe cei care trezeau bănuieli și nu înmânau
permisele de liberă trecere decât după ce drumeții răspundeau la o mulțime
de întrebări. „Oricine va trece acest hotar, scria în decretul dat de faraon, va
deveni unul dintre fiii mei.”
Cei dornici să se îndrepte spre Canaan, ieșind din Egipt, aveau de
respectat o rânduială severă: să-și spună numele, motivele călătoriei și ziua
întoarcerii. Scribii adunau teancuri întregi de papirusuri, pe care le păstrau
cu grijă.
Sarcina lui Iker se anunța delicată, căci nu trebuia să lase nicio urmă a
trecerii sale. Această primă încercare nu numai că va arăta dacă era vrednic
de misiunea ce-o primise, dar îi va îngădui să le spună cananeenilor că
fugise din țara sa unde era urmărit de gărzi. Socotind că răzvrătiții aveau
vreun complice printre soldații sau lucrătorii de la Zidurile Regelui, acesta
ar fi încercat să afle dacă Iker se comportase într-adevăr ca un fugar.
Iker observă mulțimea măsurilor de pază: numeroși arcași se zăreau în
crenelurile turnurilor, ca și trupe de pedeștri gata de luptă oricând. Niciun
atac n-ar fi putut să le ia prin surprindere. Un fort asaltat avea timp să le
prevină pe cele vecine. Vestea se răspândea iute și ajutoarele soseau
degrabă.
Fără informații precise, Iker n-ar fi izbutit să se strecoare. Dar Sehotep,
Purtătorul Sigiliului regal, îi încredințase o hartă pe care era însemnat
ultimul punct slab al fortificațiilor. Cunoscând aceasta, tânărul scrib
pătrunse, la căderea nopții, într-un loc plin de mărăcini.
Înaintea lui se ridica un vechi fort singuratic, aflat acum în reparații.
Aprinderea torțelor dădea de știre că e ora schimbării străjilor. Iker plănuia
să se folosească de neorânduiala ce se stârnea cu acest prilej timp de câteva
clipe, să alerge din răsputeri și să treacă în Canaan.
*
 Comandantul fortului nu aprecia câtuși de puțin noua sa mutare și
suspina după cazarma din Memphis, situată în preajma capitalei și a
nenumăratelor ei distracții. În schimb, aici timpul părea să se scurgă mult
mai încet.
A doua zi va da ordin să fie arși toți mărăcinii aceștia. Cine s-ar fi
încumetat apoi să se apropie de fort urma să fie zărit fără greutate. Iar dac-
ar fi rupt-o la fugă, arcașii aveau poruncă să tragă. În felul acesta soldații
și-ar fi desăvârșit pregătirea, iar el își va alunga plictiseala. Din fericire,
generalul Nesmontu, ca un ofițer cu experiență ce era, dădea des permisii și
înlocuia garnizoanele, pentru ca oboseala să nu slăbească atenția soldaților
și a ofițerilor. Cu un comandant ca el, oamenii ajungeau să-și iubească
meseria.
Veni și ora schimbării străjilor.
În fruntea unui grup de zece arcași, ofițerul se îndreptă spre turnul de
pază unde se aprinseseră torțele. De obicei, lucrurile se desfășurau cu
iuțeală, soldații care stătuseră de veghe până atunci lăsându-i bucuroși pe
ceilalți în locul lor și grăbindu-se spre bucătărie.
Dar în seara aceasta se iscase o agitație neașteptată. Arcașii din turn
vorbeau tare, gata să se ia la harță, și nu coborau în ruptul capului.
― Ce se petrece acolo sus?
― Veniți, comandante, că ăștia nu se mai potolesc!
Ofițerul urcă într-un suflet scara, sărind câte patru trepte deodată și găsi
un soldat întins pe spate și cu nasul sângerând. Alți doi îl țineau cu greutate
pe bătăuș care spumega precum un taur furios.
― V-ați încăierat, bag seamă!
― El e vinovat, șopti rănitul, nebunul ăsta… M-a lovit degeaba.
― Ba nu degeaba! urlă celălalt. Ai furat de la mine, scârnăvie!
― Nu vreau să mai aud nimic, hotărî ofițerul. Veți apărea amândoi în
fața judecătorului și o să lămurim atunci faptele.
Un arcaș care ar fi trebuit să se afle deja la masă își aruncă privirea din
întâmplare spre câmpia cananeană.
Și ceea ce îi fu dat să vadă în lumina lunii îl uimi peste poate.
― Comandante, uitați-vă acolo jos! Un fugar!
― Trageți, porunci ofițerul, trageți toți și să nu greșiți ținta!
*
 Iker era încă aproape de fort când prima săgeată îi șuieră pe la urechea
stângă. A doua îi zgârie umărul. Pregătit la școala aspră a provinciei Oryx,
tânărul scrib se bucură în sinea sa că devenise un strașnic alergător pe
distanțe mari, care nu-și pierdea lesne răsuflarea. Deplasându-se în zigzag,
își înteți goana, privind mereu înainte.
Șuierăturile înfricoșătoare ale săgeților se răriră, puterea lor slăbi, apoi
de la un timp nu se mai auzi decât zgomotul regulat al tălpilor sale care
loveau pământul.
Iker trecuse hotarul teafăr și nevătămat!
Totuși, nu se opri din goană de teamă să nu fie trimisă o patrulă pe
urmele sale. Dar se înnopta și comandantul nu-și scoase oamenii din fort de
frica altor încercări de trecere forțată. Iar Fiului regal nu-i mai rămânea
decât s-o apuce înspre Sichem.
*
Cățărându-i-se pe obraz, furnica uriașă îl trezi din somn, salvându-i
astfel viața.
Doi bărbați cu fețele nerase se apropiau de tufișul la adăpostul căruia
Iker dormise câteva ore. Deși nu puteau să-și țină gura, își închipuiau că se
furișează în mare taină.
― E ceva acolo, îți spun eu.
― O grămăjoară de zdrențe, cred.
― Și dacă e un om între ele? Uită-te mai bine.
― O fi vreun călător și bagajul său.
― Ce noroc pe noi!
― Dar dacă nu vrea să ni-l dea?
― Tu, în locul lui, l-ai da de bunăvoie?
― Cu niciun chip!
― Așa că mai bine să nu i-l cerem. Îl atacăm și-l jefuim. Și o să-l lovim
atât de tare, că n-o să-și mai amintească nimic.
În clipa în care cei doi hoți se pregăteau să se repeadă asupra lui, Iker sări
brusc în picioare, învârtind amenințător cuțitul duhului păzitor.
― Nu mișcați! strigă el. Altminteri vă tai beregata.
Cel mai fricos căzu în genunchi, iar celălalt făcu un pas îndărăt.
― S-ar zice că nu glumești, prietene! N-oi fi vreun soldat sau vreo
gardă?
― Niciuna, nici alta, dar știu să mânuiesc armele. Voiați să mă prădați?
 ― Nici vorbă! zise cel îngenuncheat. Încercam doar să te ajutăm.
― N-ați aflat că tâlharii sunt osândiți la muncă silnică, iar ucigașii ― la
moarte?
― Suntem doar niște bieți țărani care caută de mâncare! N-o ducem prea
ușor pe aici.
― Generalul Nesmontu nu se îngrijește de bunăstarea acestui ținut?
Cei doi nelegiuiți schimbară priviri neliniștite.
― Ești… egiptean?
― Întocmai.
― Și… lucrezi pentru general?
― Nicidecum.
― Atunci ce cauți prin părțile astea?
― Mă străduiesc să scap de el.
― Ai fugit din armată?
― Cam așa ceva.
― Și încotro mergi?
― Să mă alătur celor care luptă împotriva generalului pentru eliberarea
Canaanului.
― Primejdios lucru!
― N-oți fi și voi credincioși de-ai Prevestitorului?
Cel îngenuncheat se ridică și se trase aproape de tovarășul său.
― Noi nu ne amestecăm în treburi de soiul ăsta.
― Câtuși de puțin?
― Foarte puțin. Foarte, foarte puțin. Și nici atât.
― Acest puțin ar putea să vă aducă un câștig frumușel.
― Cam ce anume, prietene?
― Un lingou de aramă.
Cei doi tâlhari își linseră buzele. O asemenea avere le-ar fi îngăduit să
bea pe săturate și să se desfete cu fetele din lupanare.
― E ziua ta norocoasă, prietene.
― Călăuziți-mă până în tabăra Prevestitorului, ceru Iker, fără să-și pună
însă prea mare nădejde.
― Visezi sau ce? Nimeni nu știe unde se ascunde!
― Dar, neîndoielnic, îi cunoști pe câțiva dintre oamenii săi.
― Se poate… Dar de ce-am avea încredere în tine?
― Din pricina lingoului de aramă.
 ― Ai mijloacele potrivite ca să-i convingi pe oameni!
― Atunci să pornim. Vă urmez.
― Lingoul, mai întâi.
― Nu mă luați drept un nătărău. Voi mă duceți până la credincioșii
Prevestitorului, iar eu vă plătesc după aceea. Dacă nu, ne despărțim acum.
Găsesc eu drumul și singur.
― Trebuie să ne sfătuim.
― Bine, dar iute.
Între cei doi tâlhari se iscă o discuție aprigă. Unul invoca prudența,
celălalt, câștigul. Într-un târziu, aleseră o cale de mijloc.
― Cel mai nimerit loc pentru tine e Sichem, grăi primul. În câmpie se
pot ivi tot soiul de necazuri. Dar în oraș ne putem mișca mai lesne.
― Dar soldații nu străbat în lung și-n lat întreg orașul?
― Bineînțeles, dar nu supraveghează chiar fiecare casă. Acolo avem
legături cu oamenii care te vor ajuta să ajungi la Prevestitor.
― Haideți, luați-o înainte!
― Ține-te cât mai departe în urma noastră, prietene! Noi știm cum să ne
descurcăm cu egiptenii. Dacă te arestează, n-o să-ți sărim în ajutor.
― Gândiți-vă la răsplata ce v-așteaptă și feriți-vă de încurcături.
― Dar ce-ți închipui? Dacă te prind pe tine înseamnă că noi am muncit
pe degeaba.
Aceste vorbe rostite din toată inima îl liniștiră pe Iker.
Străbătură cărări lăturalnice, făcând popasuri dese, și în apropierea
orașului se abătură din drum înainte de a pătrunde într-un cartier ticsit, unde
casele dărăpănate se întreceau una pe alta în sărăcie.
Tâlharii schimbară vorbe binevoitoare cu bătrânii așezați pe pragurile
cocioabelor. Fără îndoială, cei doi nu treceau drept niște necunoscuți.
Dintr-odată, o ceată de copii îl înconjurară pe Iker.
― Tu nu ești de pe-aici!
― Plecați și lăsați-mă-n pace!
― Răspunde sau aruncăm în tine cu pietre!
Iker nu dorea să se bată cu niște copii, dar aceștia nu păreau să
glumească.
Cu lovituri de picior, unul dintre hoți îi împrăștie.
― Stați la pândă în altă parte! le porunci el. Băiatul ăsta e cu noi.
Copiii se supuseră și se îndepărtară văicărindu-se.
 Iker își urmă călăuzele până lângă o casă cu pereții murdari. Pe o
grămadă de gunoi stătea chircită o bătrână acoperită de zdrențe și cu
privirea goală. În soarele arzător, un măgar era priponit de un țăruș cu o
frânghie atât de scurtă încât abia se putea mișca.
― Barem dați-i puțină apă, grăi cu milă Iker.
― Nu-i decât un animal. Haide, intră!
― Cine locuiește aici?
― Oamenii pe care-i cauți.
― Mai înainte, mi-ar plăcea să mă încredințez că nu mă păcăliți.
― Noi am respectat înțelegerea. Acum trebuie să ne plătești.
Lucrurile luau o întorsătură urâtă.
Iker scoase din sac un lingou de aramă. Pe dată, o mână lacomă îl înhăță.
― Intră! Intră!
Odaia cu pământ bătătorit pe jos mirosea atât de urât, încât Iker șovăi. Și,
în clipa în care Fiul regal păși peste prag ținându-se de nas, fu împins cu
putere înăuntru. În spatele său, ușa se închise cu zgomot.
În penumbra încăperii se zăreau vreo zece cananeeni înarmați cu furci și
hârlețe. Un bărbos cu părul încâlcit și plin de păduchi se răsti la cel nou-
venit.
― Cum te cheamă?
― Iker.
― De unde vii?
― De la Memphis.
― Ești egiptean?
― Da, însă mă împotrivesc domniei lui Sesostris. După ce i-am ajutat pe
prietenii mei asiatici, la Kahun, am încercat să-l ucid pe tiran. După ce am
dat greș, m-am ascuns, nădăjduind să-i regăsesc odată și-odată. Ca să scap
de gărzi nu-mi rămânea decât o cale: să trec Zidurile Regelui și să mă
adăpostesc în Canaan. Vreau să încep iar lupta împotriva celui care ne
asuprește. Dacă Prevestitorul mă primește printre credincioșii săi, n-am să-
l dezamăgesc.
― Cine ți-a vorbit despre el?
― Aliații mei asiatici. Și apoi, pretutindeni faima sa sporește de la o zi la
alta. Faraonul și apropiații lui au început să tremure de frică. Și alți egipteni
se vor alătura curând Prevestitorului.
― Cum ai trecut de Zidurile Regelui?
 ― Am ales un fort mai dosnic și m-am furișat în timpul nopții. Arcașii
au tras în mine și m-au atins la umărul stâng.
Și Iker își arătă rana.
― Și-a făcut-o singur! îl învinui un cananean. Nu-mi place defel
înfățișarea egipteanului ăstuia. Neîndoielnic e o iscoadă.
― Și atunci, i-o întoarse Iker, aș fi fost atât de prost încât să mă arunc de
bunăvoie în gura șacalului? În mai multe rânduri mi-am primejduit viața
apărându-vă țara și n-am să mă opresc până nu va fi liberă.
Un copil din ceata care îl întâmpinase pe Iker reapăru și șopti câteva
cuvinte la urechea căpeteniei cananeenilor. Apoi plecă alergând.
― Ai venit singur, nimeni nu te-a urmărit, grăi bărbosul.
― Dar asta nu dovedește nimic! strigă unul dintre tovarășii săi. Să ne
arătăm prevăzători și să-l omorâm.
Atmosfera deveni și mai apăsătoare.
― Nu săvârși o faptă cu neputință de îndreptat. Sunt un scrib care are
știință despre obiceiurile de la palat și despre tot ce se petrece în Memphis.
Aș putea să vă fiu de mare folos.
Aceste vorbe iscară tulburare printre cananeeni. Cei mai mulți le
socoteau demne de încredere și erau gata să-l primească pe Iker, dar doi se
încăpățânau să ceară moartea lui.
― Trebuie să ne mai gândim, încheie bărbosul. Până vom lua o hotărâre,
ești prizonierul nostru. Dacă încerci să fugi, nu vei scăpa cu viață.
6.
Isis pătrunse în capela templului lui Sesostris unde era depusă corabia din
aur a lui Osiris. Supravegheat fără odihnă, edificiul oferea un adăpost sigur.
Doar perechea regală, preoții permanenți și tânăra preoteasă puteau să intre
în sanctuar ca să împlinească ritualurile. În absența faraonului și a Marii
Soții regale, Isis reînsuflețea corabia aceasta căreia, din pricina bolii
salcâmului, îi lipsea energia necesară celebrării misterelor. Doar rostirea cu
voce tare a părților sale o menținea în viață.
Cu smerenie, tânăra femeie ridică vălul ce acoperea neprețuita comoară.
― Prora ta e pieptul stăpânului Apusului, Osiris reînviat, iar pupa ta, cel
al zeului Min, focul înnoitor. Ochii tăi sunt ochii spiritului în stare să-l vadă
pe Cel Mare. Cârma ta e alcătuită din cuplul divin din cetatea Zeului.
Catargul tău dublu este steaua fără seamăn, care își croiește drum printre
nori, parâma din față e judecata cea limpede, parâma din spate ― coada
panterei Mafdet, păzitoarea Locașului Vieții, parâma tribord ― brațul drept
al Creatorului, Atum, parâma babord ― brațul său stâng, cabina ta e zeița
Cer cu toate puterile sale, iar vâslele sunt brațele lui Horus când călătorește.
[19]
Timp de câteva clipe, aurul păru să răspândească o lumină vie ce scălda
toată capela. Tavanul se preschimbă în cer înstelat, iar corabia pluti iar prin
univers.
Apoi întunericul se înstăpâni din nou, strălucirea aurului se stinse și
mișcarea corăbiei se opri.
Atâta vreme cât salcâmul nu va înverzi și Abydosul va fi lipsit de aurul
zeilor, Isis nu putea să obțină mai mult. Dar formulele cunoașterii păstrau
cel puțin corabia întreagă și o împiedicau să-și părăsească locul.
După ce-și isprăvi treburile, tânăra femeie se încredință că Vânt-de-
Miazănoapte era hrănit cum se cuvine. În fiecare zi, se plimbau împreună la
marginea ogoarelor. Întotdeauna pregătit să care orice poveri, măgarul
izbutise, până la urmă, să cucerească și inimile celor mai neîncrezători. El,
animalul lui Seth, se înfățișa acum ca un spirit bun, protector al ținutului. Și
toți recunoscură că Isis nu se înșelase aducându-l la Abydos.
― Iker, a trecut, fără îndoială, Zidurile Regelui, începu ea.
Vânt-de-Miazănoapte ridică urechea dreaptă.
― Se află acum în Canaan.
Animalul încuviință.
― Trăiește, nu-i așa?
Urechea dreaptă se înălță iar, cu tărie.
― Tu nu minți niciodată! E viu, dar în mare primejdie.
Răspunsul fu același.
― Nu ar trebui să mă gândesc la el, murmură tânăra femeie. Oricum, nu
atât de des… Mi-a cerut un răspuns. Dar e lucru înțelept să iubești o
preoteasă din Abydos? Iar eu am dreptul să iubesc un Fiu regal? Viața mea
se desfășoară aici, nicăieri în altă parte, și trebuie să-mi îndeplinesc
îndatoririle fără urmă de slăbiciune. Mă înțelegi, Vânt-de-Miazănoapte?
În ochii căprui și mari se citea o imensă tandrețe.
*
Bega își privi îndelung palma mâinii drepte, în căușul căreia era săpat
pentru totdeauna un cap micuț al lui Seth, cu urechile sale mari și botul
ușor de recunoscut. Această pecete îi unea pe aliații zeului distrugerii și al
violenței: Medes, Secretarul Casei Regelui, omul său de încredere, Gergu,
și el însuși, Bega, preot permanent la Abydos.
El, deși sortit să-l slujească pe Osiris toată viața, îl trădase.
Dar, oare, faraonul însuși nu-l umilise refuzând să-l numească mare preot
al Abydosului și să-i încredințeze cheia marilor mistere? Și totuși, o merita
cu prisosință. Dusese o viață pilduitoare, toți îi apreciau cunoștințele, iar
asprimea și severitatea sa erau demne de laudă… Nimeni, nici măcar
Pleșuvul, nu-l întrecea.
Să nu primească, așadar, ceea ce el socotea că i se cuvenea era o jignire
de nesuportat pentru care Sesostris avea să plătească scump. Călcându-și
jurământul, urând ceea ce până deunăzi venera, Bega dorea acum moartea
tiranului și pieirea Egiptului, împreună cu dispariția Abydosului, inima
țării.
Rece ca un vânt de iarnă, înalt, cu un chip respingător, schimonosit de un
nas proeminent, Bega avea să-și guste răzbunarea, distrugând spiritualitatea
osiriană, temelia pe care se înălțau poporul și țara faraonului.
Tocmai când se afla în culmea amărăciunii, Bega îl întâlnise pe
Prevestitor.
Cu forța nimicitoare a unei furtuni, Răul pusese atunci stăpânire pe
sufletul său. Nici când fusese cuprins de supărarea cea mai adâncă, nu-și
închipuise întinderea puterii lui Seth.
Bega îi disprețuia pe noii săi aliați, Gergu și Medes, deși acestuia din
urmă nu-i lipseau nici energia, nici voința, chiar dacă era una fățarnică.
Totuși, în fața Prevestitorului se purta ca un băiețandru îngrozit și nevoit să
se supună. El însuși, Bega, în ciuda vârstei și a experienței sale, nu se
putuse împotrivi.
De când jurase credință forței întunericului, preotul permanent se simțea
mai împăcat. Aruncând vraja asupra salcâmului lui Osiris, Prevestitorul își
dovedise puterile. Doar el ar fi izbutit să-l zdrobească pe faraon și să
secătuiască Abydosul. Iar Bega ocupa un loc de seamă printre acești
uneltitori ai Răului, căci deținea o parte dintre tainele lui Osiris.
Tocmai își isprăvise treburile rituale, când o văzu pe Isis îndreptându-se
spre biblioteca Locașului Vieții.
― Cercetările tale înaintează?
 ― Nu pe cât aș vrea eu de iute, dar nu-mi pierd speranța. În vechile
scrieri am descoperit informații prețioase din care faraonul va culege
roadele.
― Din fericire, salcâmul nu se mai usucă acum. Ți se cuvin laude pentru
priceperea pe care ai arătat-o.
― Nu e meritul meu, Bega, ci doar al oglinzii zeiței Hathor. Strălucirea
ei asigură mișcarea sevei prin trunchiul arborelui.
― Faima ta nu încetează să crească și asta mă bucură nespus.
― Nu mă gândesc decât la supraviețuirea Abydosului.
― În timpul acestui război nemilos care ne pune față în față cu forțele
întunericului, sunteți un luptător aflat în primele rânduri.
― Nu fac altceva decât să împlinesc voința faraonului și a marelui preot.
Dacă dau greș, o altă preoteasă a lui Hathor mă va înlocui.
― Starea corăbiei lui Osiris ne îngrijorează pe toți. Dacă ea nu se mai
mișcă, atunci cum se va răspândi energia trebuincioasă reînvierii?
― Deocamdată, am împiedicat fărâmițarea ei.
― Să mărturisim că n-am făcut mare lucru.
― Cel puțin sufletul corăbiei rămâne printre noi. Ce putem nădăjdui mai
mult în împrejurările de acum?
― Devine tot mai greu să nu te lași pradă gândurilor negre! Mulțumită
ție, Isis, preoții permanenți vor încă să creadă că nu e totul pierdut.
― Ne călăuzește voința de neclintit a unui monarh fără seamăn. Atâta
vreme cât el va domni, izbânda e cu putință.
― Fie ca Osiris să ne protejeze!
Bega o privi pe Isis intrând în bibliotecă. Ea avea să lucreze acolo tot
restul zilei și o bună bucată din noapte, lăsându-i lui Bega cale liberă ca să-
și pregătească următoarea nelegiuire.
Căci azi sosea Gergu, câinele credincios al lui Medes.
*
Ca să mai îndulcească plictiseala călătoriei, Gergu se amețise cu bere
tare. Înaintea plecării, o prostituată siriană îi alungase puțin încordarea, deși
se împotrivise celor câteva palme pe care i le dăduse Gergu. Îi plăcea tare
mult să bată femeile! Fără ajutorul lui Medes, plângerile celor trei soții ale
lui Gergu l-ar fi aruncat în temniță. Și fiindcă acum stăpânul său îl oprise să
se mai însoare, se mulțumea cu târfe ieftine și de cea mai joasă speță.
 Strângător de dări la început, Gergu fusese apoi numit inspector principal
al hambarelor, tot grație lui Medes, al cărui fidel și devotat slujitor era.
Noua sa slujbă îi permitea să-i jecmănească pe oamenii cinstiți,
amenințându-i cu felurite pedepse, și să atragă de partea sa o grămadă de
netrebnici care îi aduceau o adevărată avere, furând grâne din magazii.
Mâncău și bețivan, Gergu ar fi fost mulțumit de traiul acesta ușor, dacă
stăpânul său n-ar fi râvnit la mai mult.
De când îl întâlnise pe Prevestitor, Medes voia nu doar să-l răstoarne pe
Sesostris, ci să pună mâna pe bogățiile regatului și să încurajeze credința în
atotputernicia unui nou zeu, care le obliga pe femei să rămână la adevărata
lor menire, aceea de făpturi supuse bărbaților.
Planul acesta primejdios îl îngrozea pe Gergu. Totuși, nici nu putea fi
vorba să-l înfrunte pe Medes și cu atât mai puțin pe Prevestitor, care îi
ucidea cu sălbăticie pe trădători. Așa că trebuia să le dea ascultare, luându-
și cât mai multe măsuri de prevedere ca să nu-și pună viața în pericol.
Din când în când, Gergu mergea la Abydos unde dobândise rangul de
preot temporar, ceea ce îi înlesnea ticălosul negoț pus la cale cu părtașul
său, preotul permanent Bega. Niciodată inspectorul principal al hambarelor
n-ar fi crezut că un inițiat în misterele lui Osiris s-ar fi lăsat pradă lăcomiei.
Însă, cum în joc era cel mai mare câștig din viața lui, nu avea de gând să
facă nazuri.
În port, Gergu schimbă cuvinte prietenești cu străjile, felicitându-le
pentru liniștea ce învăluia aceste locuri. Socotind după paza impusă de
rege, Abydosul nu avea să se mai teamă de nimic!
Ca de obicei, Gergu adusese merinde dintre cele mai alese, pânzeturi,
uleiuri, sandale și alte obiecte pe care Bega le ceruse, chipurile ca să
asigure bunăstarea preoților. Cei doi bărbați stătură îndelung de vorbă,
verificând lista mărfurilor și pregătind viitorul transport.
În realitate, ei se îngrijeau de un negoț tainic și mult mai rodnic.
Odată isprăvite treburile administrative, Bega îl conduse pe Gergu până
la terasa Marelui Zeu. Aici apucară pe un drum rezervat procesiunilor,
pustiu în afara zilelor de sărbătoare care nu urmau să fie organizate prea
curând, presupunând că vor mai fi vreodată celebrate.
De o parte și de alta a cărării ce ducea spre scara lui Osiris, se găseau
numeroase capele, care adăposteau statui și stele funerare, menite să
unească sufletele stăpânilor lor cu veșnicia Celui Reînviat. Doar câtorva
aleși, după ce fuseseră inițiați, li se îngăduise să-și continue astfel viața de
după moarte, formând curtea lui Osiris și aici, pe pământ, și în Lumea de
Dincolo.
O tăcere adâncă învăluia aceste monumente, ancorate în nevăzut. Niciun
om de rând, niciun soldat nu tulbura pacea locului. Așa că lui Bega îi
trecuse prin minte o idee vicleană: să scoată din Abydos mici stele funerare
de mare preț și să le vândă pe aur unor cumpărători bogați și nespus de
fericiți să-și dobândească astfel nemurirea. Dar preotul permanent nu se
oprise aici. Încredințându-le complicilor săi o pecete și dezvăluindu-le
formulele ce trebuiau gravate pe stele, îi ajutase pe aceștia să facă și unele
false ce-i păcăleau cu ușurință pe necunoscători.
Tristețea dispăruse din sufletul lui Bega. Pe de-o parte, se îmbogățea în
sfârșit, după atâția ani de sacrificii în slujba lui Osiris; pe de altă parte,
slăbea magia Abydosului furându-i câteva pietre sacre, fie ele și dintre cele
mai modeste.
― Mă simt rău printre mormintele astea, mărturisi Gergu. Mi se pare că
morții se uită la mine.
― Chiar dac-ar fi așa, nu-ți pot pricinui niciun rău! Cine se teme de ei e
legat de mâini și de picioare. Eu am zdrobit aceste opreliști. Crede-mă,
Gergu, aceste făpturi care zac fără suflare, asemenea pietrelor, n-au nicio
putere. În schimb, noi suntem vii.
În ciuda acestor încurajări, inspectorul principal al hambarelor se
îndepărtă în grabă de terasa Marelui Zeu. Oare Osiris nu veghea asupra
protejaților săi, iar hoții nu-i stârneau mânia?
― Cum facem?
― Ca și până acum, răspunse Bega. Am ales o stelă minunată, ascunsă
printre alte douăzeci, uitate în fundul unei capele. Vino cu mine s-o scoatem
de acolo.
Deși monumentele înconjurate de grădini micuțe nu conțineau nicio
mumie, Gergu avu sentimentul că pângărește un mormânt. Înfășură cu grijă
într-o pânză albă piatra acoperită de hieroglife și o cără până în deșert.
Picături de sudoare i se broboniseră pe frunte, nu din caza poverii, ci pentru
că îi era frică de un atac neașteptat venit din partea acestei pietre încărcate
de magie. Cu mare zor o îngropă în nisip.
― Ai pregătit totul?
 ― Bineînțeles, răsuflă Gergu ușurat. L-am plătit pe soldatul care stă de
strajă în noaptea asta. El are să dezgroape stela și să o încredințeze
căpitanului unei corăbii ce pleacă spre Memphis.
― Mă bizui pe tine, Gergu. Să nu săvârșești nici cea mai măruntă
greșeală.
― Suntem în aceeași barcă amândoi!
― Nu te lăsa orbit doar de câștiguri. Amintește-ți că ținta hotărâtă de
Prevestitor e mai presus de ele.
― Dacă năzuim prea sus, nu e cu putință să dăm greș?
Deodată, palma mâinii drepte a lui Gergu fu străbătută de o durere vie.
Privind-o, Gergu băgă de seamă că micul cap al lui Seth se înroșise.
― Nu te gândi să-l trădezi, îl povățui Bega. Altminteri, Prevestitorul te
va ucide.
7.
Cananeanul care se arătase dușmănos față de Iker îl supuse pentru a treia
oară unui lung șir de întrebări. Răspunsurile date până atunci de tânărul
scrib nu le îngăduiseră temnicerilor săi să ia o hotărâre.
Iker încă nu se obișnuise cu duhoarea și mizeria locului. Călătoria sa
începuse prost și risca să se încheie înainte de vreme.
― Mărturisește că ești o iscoadă plătită de faraon! țipă la el cananeanul.
― Văd că părerea ta rămâne neschimbată, așa că de ce să te contrazic?
― Care e misiunea ta adevărată?
― Doar Prevestitorul mi-o va încredința.
― Știi unde se găsește el și câți luptători îl înconjoară?
― Dacă aș fi știut lucrul acesta, acum eram lângă el.
― Care sunt planurile de război ale generalului Nesmontu?
― Mi-ar plăcea să le aflu, ca să le zădărnicesc.
― Vorbește-ne despre palatul din Memphis.
― Aceste informații sunt doar pentru urechile Prevestitorului și ale
nimănui altcuiva. Când are să prindă de veste cum te-ai purtat cu mine, va fi
vai și amar de tine. Ținându-mă prizonier aici, cauza noastră pierde un timp
prețios.
Cananeanul îl scuipă pe egiptean, apoi îi smulse de la gât amuleta și o
călcă în picioare cu furie.
 ― Acum nu mai ai nicio apărare, trădător nenorocit! Să-l schingiuim.
Aduceți-mi cuțitul pe care-l ascunsese. Are să vorbească, o să vedeți.
Iker tresări. Moartea îl înspăimânta îndeajuns, dar să mai treacă și prin
asemenea suferințe! Totuși, nu va sufla un cuvânt. Orice-ar fi spus, l-ar fi
întărâtat pe călăul său. Mai bine să-l lase să creadă că se înșela și să-și
atragă, poate, simpatia tovarășilor lui.
Cananeanul agită cuțitul, trecând cu iuțeală lama pe sub nasul tânărului
scrib.
― Ți-e frică, nu?
― Bineînțeles că mi-e frică. Și nu pricep de ce mă pedepsiți forțându-mă
să îndur o asemenea încercare.
― Mai întâi am să-ți crestez pieptul. Apoi am să-ți tai nasul și, la sfârșit,
testiculele. Când voi isprăvi, n-ai să mai fi bărbat. Așa că ce zici,
mărturisești?
― Cer să fiu dus în fața Prevestitorului.
― Ai să spui tot, iscoadă nenorocită!
Prima tăietură îi smulse un strigăt de durere Fiului regal. Legat zdravăn
de mâini și de picioare, nu putea să se apere.
Lama i se înfigea iar în carne, când, brusc, ușa se deschise, lovindu-se de
perete.
― Soldații! Să fugim iute!
Lovit de o săgeată ce i se înfipsese în spinare, pândarul se prăbuși. Vreo
douăzeci de soldați năvăliră în odaia rău mirositoare și-i măcelăriră pe
cananeeni.
― Și cu el ce facem, comandante? întrebă un soldat arătând spre Iker.
― Dezleagă-l! Generalul Nesmontu o să fie fericit să stea de vorbă cu
unul dintre nelegiuiții ăștia de luptători cananeeni.
*
Iker era închis în cazarma principală, unde Nesmontu, încântat că
arestase, în sfârșit, un credincios de-al Prevestitorului, îi punea întrebare
după întrebare, cu atâta cruzime încât nimeni nu căpătase îngăduința să
rămână în odaie.
Slujind în armată de tânăr, morocănos, cinstit, indiferent la onoruri,
generalului îi plăcea să trăiască printre oamenii săi și nu-l speriau greutățile
de niciun fel. În ciuda vârstei sale, avea un trup robust și cei tineri se
străduiau din răsputeri să țină pasul cu el.
 ― Rana e ușoară, zise el întinzând un unguent pe carnea înroșită. Cu
leacul acesta, ai să te vindeci repede.
― Dacă nu apăreați…
― Cunosc obiceiurile sălbaticilor ăstora și începusem să mă plictisesc. E
limpede că n-ai izbutit să-i convingi. Ai avut noroc, soldații mei ar fi putut
ajunge prea târziu.
Tânărul nu-și mai putu stăpâni lacrimile.
― Plângi pe săturate, ai să te mai ușurezi. Chiar și pe cei mai viteji îi
cuprinde spaima înaintea torturii. Bea din vinul acesta vechi, rod al viei
mele din Deltă. Biruie orice boală. Două cupe pe zi alungă oboseala.
Într-adevăr, licoarea îl înzdrăveni pe tânărul scrib. Puțin câte puțin,
tremurul i se potoli.
― Nu-ți lipsește îndrăzneala, Fiule regal, dar te-ai izbit de niște dușmani
de temut, mai răi decât fiarele, și nu-mi pari pregătit pentru soiul acesta de
misiuni. Toți cei care au încercat să se strecoare printre luptătorii cananeeni
au sfârșit în chinuri groaznice și tu ai fi avut parte de aceeași soartă. Îți dau
un sfat: întoarce-te la Memphis.
― Cu mâna goală?
― Ai scăpat cu viață și asta e mare lucru.
― Aș putea să trag foloase de pe urma acestei întâmplări, generale.
Nesmontu se uită la Iker nedumerit.
― Cum anume?
― Întrucât sunt de partea luptătorilor cananeeni, m-ați arestat și m-ați
judecat. Dați de știre lucrul acesta ca nimeni să nu pună la îndoială credința
mea față de Prevestitor. Și atunci, tovarășii mei au să mă scoată din
închisoare înainte ca osânda să fie dusă la împlinire.
― Îmi ceri prea mult. Temnița mea e sigură și faima ei nu trebuie pătată.
Dar există o cale mai simplă: cușca.
― Despre ce anume e vorba?
― Osândit la muncă silnică, vei fi dus în afara Sichemului, unde îți vei
ispăși pedeapsa. Mai înainte însă, vei fi închis într-o cușcă și astfel vei
străbate orașul, ca fiecare să-și dea seama ce-l așteaptă dacă îi atacă pe
egipteni. În timpul unui popas, cușca nu va fi păzită. Dacă oamenii
Prevestitorului vor să te scape, li se va ivi atunci prilejul s-o facă.
― Minunat, generale!
 ― Ascultă, fiule, aș putea să-ți fiu bunic. Oricât ești tu de Fiu regal, n-
am să mă pierd în plecăciuni și vorbe curtenitoare fără rost. Mai întâi,
consider că planul acesta e sortit dezastrului, apoi, chiar dacă merge, o să te
arunce drept în foc. Pățania pe care tocmai ai trăit-o nu ți-a fost de ajuns?
Lasă-te păgubaș și întoarce-te în Egipt!
― Peste putință, generale.
― De ce, Iker?
― Pentru că trebuie să șterg orice amintire a greșelilor mele trecute, să
mă supun faraonului și să salvez Arborele vieții. În împrejurările de acum,
singura noastră șansă e să găsim bârlogul Prevestitorului.
― Cele mai bune iscoade ale mele au dat greș!
― Tocmai de aceea e nevoie să schimbăm mijloacele și din pricina
aceasta mă aflu aici. Începutul a fost greu, recunosc, dar putea să fie altfel?
Dacă ne gândim bine, lucrurile nici nu stau prea rău. Urmărindu-mă și
protejându-mă, ați zdrobit un grup de luptători ascunși în Sichem.
Întrebuințarea cuștii mi se pare nimerită. Toți vor afla că sunt de partea
cananeenilor și mă vor elibera.
― Și tragi nădejde că te vor conduce în fața Prevestitorului?
― Fiecare lucru la timpul lui, generale! Deocamdată, să mergem mai
departe.
― Mare nesăbuință, Iker!
― Părintele meu mi-a încredințat o misiune și am s-o îndeplinesc.
Vocea gravă a lui Iker îl mișcă pe bătrânul soldat.
― N-ar trebui să-ți mărturisesc asta, fiule, dar, în locul tău, și eu aș fi
făcut la fel.
― Ați găsit cuțitul cu care m-a tăiat cananeanul?
― Aș jura că e al unui duh păzitor! A ars mâna soldatului care mi l-a
adus.
― Și puteți să-l atingeți fără să vă răniți?
― Într-adevăr.
― Nu este acesta privilegiul celor care alcătuiesc Cercul de Aur din
Abydos?
― De unde ai scos-o și pe-asta, Iker? Soldații mei se tem de vrăji, eu ―
nu. Să înțeleg că te preocupă Abydosul.
― Inima Egiptului.
― Așa se spune.
 ― Mi-ar plăcea atât de mult să-l cunosc!
― Atunci n-ai luat-o încotro trebuia!
― Cine știe? Astăzi drumul meu trece prin Canaan.
Nesmontu îi arătă Fiului regal cuțitul.
― Dar ție nu-ți arde mâna?
― Nu, mai degrabă îmi dă putere.
― Din nenorocire, n-ai cum să-l iei cu tine. Cel închis în cușcă e gol și
stâlcit în bătaie. Ești la fel de hotărât?
― Mai mult ca oricând.
― Dacă te întorci teafăr, am să-ți înapoiez această armă.
― Când voi descoperi sălașul Prevestitorului, cum să vă dau de știre?
― Prin orice mijloace care-ți trec prin minte, dar niciunul nu va fi lipsit
de primejdie. Să zicem că vei fi primit într-un clan cananean. Acesta va fi,
neîndoielnic, unul nomad care rătăcește dintr-un loc în altul. La fiecare
oprire, lasă un mesaj cifrat. Doar eu îl voi putea citi și-l voi trimite apoi lui
Sobek Protectorul care i-l va înmâna Luminăției Sale. Scrie pe orice:
trunchiul unui arbore, o piatră, o bucată de pânză… cu mare fereală ca să nu
te vadă nimeni, și să ne rugăm ca gărzile deșertului să dea peste mesajul
tău. Străduiește-te să ademenești un nomad, făgăduindu-i un câștig
însemnat. Poate el se-ncumetă să vină aici, la Sichem, ca să-mi aducă vești.
Dar dacă nimerești peste un slujitor devotat Prevestitorului, ești un om
mort.
Iker se simți descumpănit.
― La drept vorbind, nimic nu e sigur.
― Nimic, fiule.
― Pot să izbutesc și să dau greș în același timp, să-l găsesc pe
Prevestitor și să nu pot să vă înștiințez!
― Întocmai. Te încăpățânezi să încerci?
― Fără șovăire.
― O să mâncăm împreună aici, pretinzând că n-am scos de la tine toate
răspunsurile pe care le așteptam. Apoi n-ai să mergi în temniță, ci drept în
cușcă. Începând din clipa aceasta, nu mai ai cum să faci cale întoarsă.
― Generale, aveți încredere în Sobek Păzitorul?
Nesmontu avu o tresărire.
― Ca în mine însumi. De ce-mi pui asemenea întrebare?
― Nu mă prea are la inimă și…
 ― Nu vreau să aud mai multe! Sobek este cinstea întruchipată. Și-ar
jertfi bucuros viața ca să-l salveze pe rege. E firesc să se arate bănuitor față
de tine. Dar prin faptele tale ai să-l convingi să te prețuiască. Cât despre
informațiile pe care tu și cu mine i le vom încredința, nu le va dezvălui
nimănui altcuiva în afară de faraon. Sobek îi urăște pe lingușitorii de la
curte și are de o mie de ori dreptate.
Mâncând o gustoasă coastă de vacă și bând un vin roșu dintre cele mai
alese, Iker își dădu seama de nebunia sa. Întâmplările neprevăzute și
amenințătoare erau atât de numeroase, încât nu avea, cu adevărat, nicio
șansă de reușită.
8.
Așezată pe niște tălpici din lemn trași de doi boi, cușca fu plimbată prin
tot Sichemul. Obligat să stea în picioare, Iker se agățase de zăbrele și își
îndrepta ochii spre cananeenii care se uitau la această priveliște tristă.
Nenumărate vânătăi, pictate cu îndemânare, răspândite pe trupul
tânărului dovedeau cruzimea caznelor la care fusese supus. Însă, de vreme
ce trupele generalului nu scotociseră prin anumite cartiere ale orașului
însemna că nefericitul acesta nu vorbise.
Soldații însărcinați să supravegheze cușca nu se grăbeau. Trebuia ca
fiecare locuitor să priceapă ce soartă îi aștepta pe răzvrătiți.
― Bietul băiat n-a cunoscut încă tot răul, murmură un bătrân. Acum au
să-l ducă la muncă silnică și nu va rezista multă vreme acolo.
O tăcere grea se așternea la trecerea cuștii. Unora le-ar fi plăcut să atace
convoiul și să-l salveze pe prizonier, dar nimeni nu se încumeta, de frica
unor pedepse cumplite.
Iker nădăjduia să zărească un semn care să-i făgăduiască libertatea, un
simplu gest sau o privire cu subînțeles.
Dar nu văzu nimic de felul acesta.
Copleșiți de neputință, oamenii rămâneau pe loc.
La capătul călătoriei, osânditul primi puțină apă și o bucată de plăcintă
uscată.
Apoi soldații însoțiră cușca în afara Sichemului și o apucară spre
miazănoapte.
*
 Cei doi luptători devotați ai Prevestitorului nu cădeau la învoială asupra a
ceea ce se cuvenea să facă.
― Ordinele sunt ordine, reaminti cel mai nervos dintre ei. O să ucidem
această iscoadă.
― De ce să ne vârâm singuri în vreo încurcătură? se împotrivi cel bălai.
Egiptenii vor duce treaba asta la bun sfârșit în locul nostru!
― Nu știi tot.
― Atunci spune-mi tu!
― Prevestitorul mi-a destăinuit că acest Iker e înțeles cu egiptenii.
― De necrezut!
― După veștile sosite de la Memphis, n-a mai rămas nicio îndoială. Se
spune că Iker ar fi chiar un Fiu regal trimis de Sesostris ca să se strecoare
printre noi.
― Dar a fost schingiuit și închis în cușcă!
― O înșelătorie de-a generalului Nesmontu. În felul acesta, oamenii o să
creadă că Iker e gata să moară pentru cauza noastră.
Nemaiavând ce să zică, Bălaiul nu se pierdu cu firea. Deși era singurul
om al generalului Nesmontu care pătrunsese într-un clan cananean, el nu-l
întâlnise niciodată pe Prevestitor și se întreba adesea dacă acesta nu era
cumva doar o amăgire, însă lupta cananeenilor exista cu adevărat! Bălaiul
urma să transmită curând generalului informații care vor zădărnici
viitoarele atacuri și vor înlesni multe arestări.
Dar în clipa de față trebuia să îndeplinească o misiune la care nu se
aștepta. Și ceea ce tocmai aflase îi îngreuna și mai mult sarcina.
― Doar nu te gândești să atacăm convoiul, îi spuse celuilalt. Suntem
doar doi!
― Nu vor păzi cușca tot timpul, căci acest fals prizonier așteaptă să-l
ajutăm. Când o să facă popas la căderea nopții, îl vom elibera.
Din teama de a nu trezi bănuieli, Bălaiul nu se putea împotrivi unui ordin
al Prevestitorului. Dar cum să descurce ițele acestei povești atât de
încâlcite? Sau lua parte la uciderea unui om de același sânge cu el și Fiu
regal pe deasupra, sau îl salva și zădărnicea luni întregi de trudă, căci s-ar fi
dat în vileag.
Pe înserat, convoiul se opri lângă o pădurice. Soldații așezară cușca sub
un tamarin și se apucară să mănânce, schimbând între ei glume deocheate.
Apoi se culcară, sub paza unei santinele, care nu întârzie nici ea să
ațipească.
― Vezi, observă cananeanul, ne lasă cale liberă.
― Și dacă ne întind o capcană? se neliniști Bălaiul.
― Da’ de unde, totul se petrece după cum a spus Prevestitorul! El nu se
înșală niciodată.
― Ce-ar fi să-i ucidem mai întâi pe soldați? își dădu cu părerea Bălaiul,
sperând că această încercare de atac se va isprăvi cu fuga lor pripită.
După aceea nu i-ar mai fi rămas decât să găsească un mijloc de a-l
preveni pe Iker că fusese descoperit și că trebuia să renunțe la planurile
sale.
― Nici să nu te gândești! Soldații se prefac a nu vedea nimic. Hai să-i
dăm drumul egipteanului!
Bălaiul se hotărâse. După eliberarea lui Iker, o să-l omoare pe cananean.
Misiunea sa, ca și cea a lui Iker, avea să se oprească aici. Dar, cel puțin,
supraviețuiau amândoi.
*
Să stea închis în cușcă îl istovea, dar tânărul scrib se ținea încă bine,
amintindu-și cuvintele înțelepților și visând la Isis. Uneori, îl încerca și
dorința de a râde, întrebându-se oare ce-ar crede ea despre cuvintele lui de
dragoste, dacă l-ar vedea acum.
Dar apoi frica revenea, cu încăpățânare, înșelătoare și vicleană.
Vor apărea luptătorii cananeeni? Și ce anume vor face? Îi vor măcelări pe
toți?
Să aștepte ferecat în cușcă îi zgândărea nervii mai mult decât putea el
îndura. Neizbutind să adoarmă adânc, Iker tresărea la orice zgomot.
Deodată desluși în întuneric doi bărbați care se târau spre el.
Santinela sforăia.
Necunoscuții se ridicară în picioare și, ducând un deget la buze, îi
porunciră lui Iker să tacă. Apoi tăiară frânghiile ce legau strâns zăbrelele
din lemn.
În sfârșit, Fiul regal putea să se smulgă din închisoarea sa.
Cananeanul avea încredere în tovarășul său. Dar, în clipa în care
prizonierul, tremurând, păși afară din cușcă, bălaiul se trase îndărăt și se
așeză în spatele cananeanului. Însă, tocmai când își scosese cuțitul și se
pregătea să i-l înfigă acestuia în spate, o lovitură fulgerătoare îi zdrobi
ceafa.
Durerea fu așa de năprasnică, încât omul deschise gura, fără să strige,
scăpă arma și căzu în genunchi. Îndată, aceeași lamă îi tăie beregata.
Treisprezece-Ani ucidea bine și iute.
― Putregaiul ăsta era un trădător în slujba lui Nesmontu, îl lămuri el pe
cananean, care rămăsese încremenit. Eu sunt ucenicul Prevestitorului.
― Tu ești copilandrul care a pus mâna de unul singur pe o caravană
întreagă?
― Chiar eu, dar nu sunt un copilandru. Ia în spinare stârvul trădătorului
și să plecăm de aici.
― De ce să mai cărăm și leșul ăsta?
― O să te lămuresc îndată.
Cei trei bărbați se îndepărtară în grabă.
Când socotiră că se află în siguranță, se opriră să-și tragă sufletul. Frânt
de oboseală, Iker se întinse pe pământ și închise ochii, nemaiputând să-și
biruie somnul. Trebuia să doarmă măcar o oră. Lipsit de vlagă cum era, nu
mai avea putere să lupte.
― Are să fie ușor, grăi cananeanul, lepădându-și povara.
― Ce tot spui acolo? îl întrebă Treisprezece-Ani.
Cananeanul îl trase deoparte pe băiețandru.
― Am primit un ordin.
― Care?
― Lasă-mă să-l îndeplinesc și nu te amesteca!
― Mi-ar plăcea totuși să pricep și eu!
― Ascultă, micuțule, Prevestitorul este marea noastră căpetenie.
― În privința asta, suntem de aceeași părere.
― Tu ai ucis un trădător, eu am să-l ucid pe celălalt.
― Vrei să zici că…
― Egipteanul ăsta nu e un prizonier adevărat, ci un supus al faraonului.
Face pe nevinovatul ca să ne câștige încrederea. Din fericire, noi știm tot.
Nu l-am scos din cușcă decât ca să-l omor. Iar acum doarme, așa că nici
măcar n-o să se zbată.
Cananeanul se apropie de Iker și îngenunche.
În clipa când să-l înjunghie în inimă, vârful unui cuțit îi străpunse violent
șalele. Limba îi ieși din gură ca unui șarpe, mâinile și picioarele i se
încordară, prăbușindu-se alături de egiptean.
― Prevestitorul este marea noastră căpetenie, încuviință Treisprezece-
Ani, și mi-a poruncit să-l salvez pe Iker.
*
Primele raze ale soarelui îl treziră pe Fiul regal.
Sleit de puteri, de-abia se ridică în picioare. Mai întâi, văzu un băiețandru
care mesteca slănină, apoi două leșuri, din care unul sluțit cu sălbăticie. În
locul feței era doar un terci însângerat.
Deși nu avea ce să verse, lui Iker i se întoarse stomacul pe dos.
― Ce s-a petrecut?
― Bălaiul era o iscoadă de-a generalului Nesmontu. De mai bine de un
an intrase într-un clan cananean, dar l-am dibuit noi! Așa că l-am omorât.
Iker se cutremură.
― Și celălalt?
― Se supunea ordinelor, dar era un prost. Avea de gând să-ți facă de
petrecanie.
― Și tu… tu m-ai salvat?
― Asta a fost porunca. Numele meu e Treisprezece-Ani, căci voi avea
mereu vârsta primei mele isprăvi. Sunt un discipol credincios al
Prevestitorului care îmi încredințează misiuni dintre cele mai tainice.
― Știi… știi cine sunt?
― Te cheamă Iker, Fiul regal al lui Sesostris pe care visai să-l asasinezi.
Ți-era frică să nu fii arestat, de aceea ai fugit și vrei să te alături
răzvrătiților cananeeni.
― Ești gata să mă ajuți?
― Am să te duc la clanul meu. O să lupți cu noi împotriva asupritorului.
Iker nu-și credea urechilor. Un prim pas, dar atât de încurajator!
― De ce l-ai pocit pe nefericitul ăsta?
― O să ne folosim de stârvul lui. Uită-te bine la el! E cât tine de înalt, are
părul ca al tău și trupurile voastre seamănă. Singura deosebire dintre voi era
chipul. Prin urmare l-am distrus. Și n-am uitat cele două cicatrice ale tale:
una pe umăr și una pe piept. Când soldații egipteni îl vor găsi pe el și pe
bălai o să priceapă că au pierit cele două iscoade ale lor.
Iker tresări.
― Mă iei drept o iscoadă.
 ― Clanul meu are să facă din tine un luptător cananean. Fiul regal Iker a
dispărut pentru totdeauna, acum începe noua ta viață. Și o să fie pe de-a-
ntregul în slujba cauzei noastre.
Iker se simțea în stare să se descotorosească de acest băiat și să se
întoarcă la Sichem. Dar zâmbetul plin de cruzime al lui Treisprezece-Ani îl
țintui pe loc.
Răsăriți parcă din pământ, vreo douăzeci de cananeeni înarmați cu
pumnale și lănci își înconjurară prada.
*
Împietriți, soldații din cazarma cea mare a Sichemului priveau cu durere
cele două trupuri neînsuflețite care zăceau pe pământ, în curte.
Până și generalul Nesmontu, obișnuit cu cele mai groaznice priveliști,
era răscolit. Îl iubea mult pe băiatul cel bălai, soldat curajos, care plecase de
bunăvoie în această misiune și care tocmai urma să culeagă roadele unei
trude îndelungate. Fără îndoială, săvârșise vreo faptă necugetată pentru care
plătise cu viața. Generalul se încredință acum de zădărnicia încercării oricui
de a se strecura printre luptătorii cananeeni și prezența celui de-al doilea
leș îi întări această părere.
Cum putea fi cineva atât de crud încât să ciuntească astfel o făptură
umană, chiar dacă era vorba de un dușman? Trupul nu mai avea chip, dar se
ghicea lesne al cui era.
Îngrețoșat, un ofițer îl acoperi cu o pânză.
― Ce ordonați, generale?
― Cercetați tot Sichemul și luați-i la întrebări pe toți cei care dau de
bănuit. Sporiți numărul patrulelor din jurul orașului. Cât despre acești doi
viteji, să fie mumificați și trimiși la Memphis.
― Îl cunosc bine pe cel bălai, spuse ofițerul, abătut. Dar celălalt cine e?
― Un băiat fără pereche.
Nesmontu se îndreptă încet spre odaia sa de lucru ca să scrie un mesaj în
care-i vestea lui Sesostris moartea cumplită a Fiului regal Iker.
9.
― Hotărât lucru, nu sunteți bolnavă.
― Dar, doctore, se văită soția lui Medes, sufăr!
Mărunt, slab, cărând mereu după el o traistă grea din piele, Gua își
părăsise provincia fără tragere de inimă. Devenit unul dintre medicii cei mai
renumiți din Memphis, aspru cu bolnavii săi, pe care îi învinuia pentru
traiul dulce și hrana prea îmbelșugată, se învoise totuși să-i îngrijească și
obținea rezultate bune care îi întăreau faima.
― Dacă o s-o țineți tot așa și o să vă înfruptați de dimineața până seara
din mâncăruri scăldate în grăsime, ficatul o să se umfle. Și cum Maat își are
locul în el, o să vă cuprindă amețelile la tot pasul și răul o să vă doboare.
― Dați-mi niște leacuri, doctore, pilule și unguente!
― Degeaba, dacă nu vă rețineți de la mâncare. Fiți mai cumpătată și mai
vedem.
Cu toată împotrivirea pacientei sale, doctorul Gua rămase de neclintit. Fu
nevoie chiar de vorbele răstite ale lui Medes pentru ca femeia să se
liniștească. După ce o închise în odaia ei, Secretarul Casei Regelui îl primi
pe credinciosul său Gergu, proaspăt întors de la Abydos.
― Viteazul nostru Bega se arată la fel de pus pe treabă?
― Vrea să se îmbogățească, dar asta nu-i ajunge. A strâns atâta ură
împotriva faraonului, încât ea îi sporește hotărârea.
― Preotul acesta bătrân mi se pare un om de nădejde, încuviință Medes.
La drept vorbind, își dezvăluie adevărata față. Ros de lăcomie, s-a amăgit
singur, crezând că-l slujește pe Osiris și mulțumindu-se cu puțin. Însă
singurul său stăpân e, de-acum, Prevestitorul. Răul mă ademenește și mă
încântă, Gergu, căci el poate oricând, orice. Într-o clipă, distruge ceea ce
Maat a construit de-a lungul multor ani. Atunci când țara aceasta, cu
orânduirea și templele ei, nu va mai fi decât un câmp de ruine, vom putea
face tot ce dorim, după bunul nostru plac.
Vinul alb și rece îi potoli setea lui Gergu. Când stăpânul său își
deschidea astfel inima în fața lui, Gergu prefera să nu asculte. Iar dacă
existau judecători pe lumea cealaltă, avea să le spună că el, unul, nu știuse
nimic și să dobândească astfel iertarea păcatelor.
― Ce-ai cules de data asta?
― O stelă minunată, cu chipul lui Osiris pe ea și cu formula sacră de la
Abydos care îl leagă pe cel mort de strămoșii săi. O să câștigăm o avere!
― Oamenii tăi sunt cu toții de încredere?
― Pe soldatul din Abydos care m-a ajutat l-am răsplătit cu dărnicie, iar
unul dintre mesagerii aflați în slujba voastră transportă prada la Memphis
cu o corabie a administrației. Nici cu el nu m-am dovedit zgârcit. Bega zice
că trebuie să fim cu băgare de seamă și să nu scoatem din Abydos mai
multe stele deodată.
― Nu uita să le dai prietenilor noștri vameși partea ce li se cuvine și să
alegi o altă magazie pentru lemnul prețios ce va sosi din Liban.
Lui Gergu îi plăcea negoțul pe ascuns, căci nu avea de-a face nici cu zeii,
nici cu demonii. Nu era nevoie decât să cunoști pe de-a-ntregul
administrația portului și pe slujbașii care se lăsau cumpărați.
*
Atmosfera întunecată de la palat îl surprinse pe Medes. Bineînțeles,
faraonul le cerea scribilor și slujitorilor să dea dovadă de purtări alese, dar,
de obicei, aceștia aveau mereu zâmbetul pe buze și se arătau binevoitori.
Astăzi însă, chipurile tuturor erau posomorâte și domnea o tăcere
apăsătoare.
Ca în fiecare dimineață, Medes se duse la Purtătorul Sigiliului regal ca să
afle poruncile din acea zi. Sehotep lipsea, așa că Medes vru să-i vorbească
lui Senankh. Marele Trezorier nu se găsea nici el în odaia sa de lucru.
Nedumerit, Secretarul Casei Regelui ceru audiență la vizir, care îl primi pe
dată.
Bătrân, gras și cu vorba tăioasă, fostul guvernator al provinciei Oryx și
potrivnic pe față lui Sesostris, Khnum-Hotep recunoscuse în cele din urmă
necesitatea unirii Egiptului de Sus cu Egiptul de Jos, sub conducerea
faraonului. Administrator iscusit, muncind cu încrâncenare, vizirul se ținea
departe de chinurile bătrâneții, slujindu-și țara cu un devotament și o
pricepere admirate de toți. Oricine se încumeta să-i ceară o favoare
nemeritată avea de îndurat mânia lui cumplită.
În cupa sa preferată, împodobită cu frunze de aur și petale de lotus,
Khnum-Hotep amesteca trei soiuri de vinuri vechi. Mulțumită acestui leac
întineritor și a unor mese îmbelșugate, dobândea o energie uimitoare, iar,
adesea, slujitorii săi nici nu puteau să țină pasul cu el.
Cei trei câini ai lui, un mascul vioi și două femele dolofane, îi stăteau
mereu în preajmă. De două ori pe zi, animalele aveau dreptul la o lungă
plimbare și pășeau în urma stăpânului lor, care continua să cerceteze
felurite înscrisuri, așezat comod într-o lectică al cărei spătar se putea ridica
și coborî după voie.
― Care e pricina acestei vizite, Medes?
 ― Doream să știu dacă avem sarcini grabnice de îndeplinit, însă nu i-am
găsit nici pe Sehotep, nici pe Senankh.
― Mărginește-te la treburile obișnuite. Astăzi, membrii Casei Regelui
nu vor ține sfat.
― S-a petrecut vreo nenorocire? Palatul pare copleșit de tristețe.
― Luminăția Sa trece printr-o încercare cumplită, căci au sosit vești
proaste din Canaan. De aceea nimănui nu-i dă prin minte să zâmbească.
― S-au răsculat iar cananeenii?
― Fiul regal Iker a fost ucis, îi destăinui vizirul.
Medes se prefăcu îndurerat, așa cum se cuvenea.
― N-am decât o singură dorință: să fie pedepsiți vinovații.
― Generalul Nesmontu n-o să stea degeaba, iar regele îi va zdrobi pe
răzvrătiți.
― Ar trebui să mă îngrijesc de aducerea trupului neînsuflețit în Egipt?
― Sehotep a luat deja asupra sa această sarcină, iar Senankh pregătește
mormântul. Iker se va odihni la Memphis, iar ritualurile se vor săvârși cu
fereală. Dușmanul nu trebuie să afle că l-a rănit adânc pe Luminăția Sa. Iar
tu și cu mine vom veghea ca nimic să nu tulbure bunul mers al treburilor
regatului.
Ieșind din odaia de lucru a lui Khnum-Hotep, lui Medes îi venea să cânte
și să danseze de bucurie. Se descotorosise de Iker, care îi stătea ca un
ghimpe în coastă, și acum se gândea cu încredere la viitor. Iar Prevestitorul,
scăpat de amenințarea unei iscoade, nu mai era în primejdie să fie
descoperit.
*
Cu mâinile legate la spate, Iker nu făcuse altceva decât să schimbe o
temniță cu alta, fără nădejdea că va scăpa. De vreme ce Treisprezece-Ani
știa totul, soarta lui era pecetluită. Îl așteptau interogatoriul, caznele și
moartea. Totuși, băiețandrul nu-l privea cu ochi răi și îi oferea el însuși
hrană și apă viitoarei sale victime.
― Nu te speria, Iker, o să-ți arătăm cum să trăiești după legile adevărate.
Până acum credința ta a fost greșită. Dar eu nu te-am salvat degeaba.
― Înainte de a muri, aș putea să-l întâlnesc pe Prevestitor?
― N-ai să mori! Sau oricum, nu azi. Mai întâi trebuie să înveți să te
supui. Apoi ai să lupți cu adevărat împotriva tiranului. Iar când vei fi ucis,
ai să ajungi în paradis.
 Fiul regal se prefăcu mâhnit. Poate, dacă se arăta umil, va găsi o ieșire.
― Faraonul îl socoate pe Prevestitor un ucigaș, grăi el cu voce stinsă.
Spune că doar Egiptul poate să aducă bunăstarea în Canaan.
― Minte! se mânie Treisprezece-Ani. El e ucigașul! Te-a amăgit, Iker,
dar cu ajutorul tribului meu ai să devii un alt om. Bina zice că la început ai
fost un băiat de treabă, dar pe urmă ai căzut în greșeală. Sau recunoști
dreapta noastră credință, sau vei sluji drept hrană porcilor.
Având din naștere o fire plină de cruzime, Treisprezece-Ani nu
cunoscuse niciodată remușcările sau părerile de rău. Omora aidoma unei
fiare sălbatice și nu suferea să fie contrazis. Să-i câștige prietenia părea
curată amăgire, dar tânărul scrib încerca să-l păcălească, încuviințându-i
vorbele pătimașe.
Cu șiretenie, mica trupă ocoli patrulele egiptene. Înainta iute spre
miazănoapte, îndepărtându-se de locurile mai mult sau mai puțin controlate
de Nesmontu.
Mort, uitat, Iker se afunda în neant.
*
Priveliștea nu se asemăna nici cu cele din valea Nilului, nici cu cele din
Deltă. Ascunși în mijlocul unei păduri de mărăcini din care gurile de apă nu
lipseau, oamenii din clanul lui Treisprezece-Ani se hrăneau cu vânat și
fructe. Femeile ieșeau rar din colibele lor.
După ultimele sale isprăvi, băiatul trecea drept un mare viteaz. Chiar și
căpetenia clanului, un bărbos cu nas turtit, îi dădu binețe.
― Am adus un egiptean pe care l-am prins din porunca Prevestitorului,
rosti mândru Treisprezece-Ani.
― De ce i-ai cruțat viața?
― Pentru că e osândit să ne ajute.
― Un egiptean să-i ajute pe cananeeni?
― Prevestitorul a hotărât să facă din el o armă împotriva alor săi. Iar tu ai
să te îngrijești de învățătura lui.
Un câine enorm se dovedi la fel de neprietenos ca și stăpânul său.
Uitându-se țintă la nou-venit, scoase un mârâit atât de amenințător încât îl
neliniști chiar și pe Treisprezece-Ani.
― Stai cuminte, Sângerosule!
Fără să-l piardă din ochi pe prizonier, monstrul își domoli puțin furia.
 ― Poveștile astea nu mă privesc, zise răspicat căpetenia clanului. Eu am
nevoie de un sclav care știe să facă pâine din grânele furate de la egipteni.
Sau e în stare de așa ceva, sau îl las în seama câinelui.
Crescut la sat, Iker se lovise de tot soiul de treburi de-ale casei și adesea
îl ajutase pe brutarul din Medamud să pregătească plăcinte.
― Aduceți-mi cele de trebuință.
― Încearcă să nu mă dezamăgești, băiete.
― Eu mă întorc lângă Prevestitor, încheie Treisprezece-Ani.
Și dispăru fără să-i arunce vreun cuvânt lui Iker.
― La muncă, sclavule! îl îmbrânci căpetenia, încântată de acest ajutor
nesperat.
Istovitoare, orele se scurgeau unele după altele. Cu un oboroc, Iker
măsura cantitatea de boabe pe care le trecea printr-un ciur și le deșerta într-
o piuă din pământ ars. Apoi le strivea cu maiul, obținând o făină care, chiar
și cernută de mai multe ori, tot plină de pleavă rămânea și din care
plămădea un aluat deloc mulțumitor. Scribul nu dispunea nici de unelte
potrivite, nici de îndemânarea unui brutar adevărat, dar se străduia din greu.
Trebuia să fie cu mare băgare de seamă când potrivea aluatul din sare și
îl cocea pe jăraticul păstrat cu grijă. Pâinile luau forme felurite, după
tăvițele ciobite furate de la caravane, în care se odihnea aluatul în cuptor.
Pe lângă această muncă, tot în seama lui Iker era lăsată și corvoada de zi
cu zi a căratului apei și a curățeniei. Seara, Fiul regal se prăbușea, frânt,
într-un somn greu din care de-abia se putea smulge în zori.
În câteva rânduri, își pierdu cu totul nădejdea, încredințat că nu va răzbi.
Dar în el mai stăruia încă un grăunte de voință și, sub privirile
batjocoritoare ale cananeenilor, își ducea truda până la capăt.
Totuși, spre sfârșitul unei zile sufocante, Iker era sleit de puteri într-atât
încât se prăvăli în fața cuptorului de pâine, așteptând cu un soi de împăcare
lovitura ucigașă care l-ar fi eliberat de această viață îngrozitoare.
Dar o limbă îi linse cu blândețe obrajii. În felul său, Sângerosul îl
îmbărbăta. Și această neașteptată dovadă de prietenie îl salvă pe Fiul regal.
Se ridică și, începând din clipa aceea, trupul său îndură mai ușor toate
încercările. Și, în loc să-l nimicească, greutățile îl întăriră.
*
Când căpetenia clanului își văzu câinele alături de prizonier, apărându-l
împotriva unuia dintre oamenii săi, care încerca să-l lovească, rămase mut
de uimire. Ucigaș înnăscut, Sângerosul ar fi trebuit să-l rupă în bucăți pe
sclav! Dacă acesta îl atrăsese până într-atât de partea sa, însemna că avea
puteri de mag. Altminteri, cum de nu-l doborâseră până acum nenumăratele
poveri?
Nimeni, nici chiar căpetenia unui clan cananeean, nu lua în râs un mag.
Dacă murea, n-ar fi aruncat el oare un blestem asupra călăilor săi? Și, cât îi
îngăduia mândria, căpetenia se hotărî să-l cruțe puțin pe Iker. Iar
împrejurările erau tocmai bune, căci clanul trebuia să-și găsească alt
adăpost. Tribul petrecuse vreme prea îndelungată în același loc.
Fiul regal fu însărcinat să pregătească merindele pentru drum. Iker se
supuse fără să crâcnească. Iar dacă își închipuia că acesta era un prilej de
fugă, se înșela amarnic. Sângerosul îi sfâșia de îndată pe fugari.
10.
Mulțumită planurilor lui Gergu, o nouă stelă funerară fu scoasă din
Abydos în deplină siguranță. Cunoscând ce adăpostea fiecare capelă, Bega
avea la îndemână numeroase comori de vânzare, fără a pune la socoteală și
viitoarele revelații despre misterele lui Osiris. Asemenea dezvăluiri îl
obligau să-și calce pe de-a-ntregul jurământul, dar lucrul acesta nu-l
tulbura. Aliat al lui Seth, discipol al Prevestitorului, Bega avea să fie
primul, după înlăturarea ierarhiei, care va pătrunde ultimele taine la care,
deocamdată, nu putea ajunge.
Nimeni din orașul sacru nu se îndoia de el. Pleșuvul îi aprecia mult
sârguința și nu bănuia că dorința cea mai arzătoare a unui preot permanent,
cu renumele nepătat, ar fi fost nimicirea Abydosului.
Bega însă nu avea încredere în Isis al cărei drum spre ranguri tot mai
însemnate era departe de-a se fi încheiat. Până acum. Tânăra se arătase
nepăsătoare față de putere și onoruri, dar oare purtarea ei nu se va schimba
în cele din urmă?
Ca să ocolească orice neplăcere, Bega o supraveghea atent pe Isis. Dar nu
observă nimic nefiresc. Tânăra femeie își îndeplinea sarcinile rituale,
petrecea ore lungi în biblioteca Locașului Vieții, medita în templu, stătea de
vorbă cu ceilalți preoți și își îngrijea măgarul care nu săvârșise încă vreo
faptă necuvenită.
Chiar dacă preoteasa mergea adesea la Memphis, o făcea tot din pricini
ce țineau de credința ei adâncă, credința care în curând avea să dispară
pentru totdeauna. Faraonul își datora puterea misterelor lui Osiris. Când
Arborele vieții avea să se usuce, iar corabia divină va fi distrusă, Sesostris
va rămâne doar un conducător șovăielnic și slab, căruia Prevestitorul îi va
da ultima lovitură.
Dar oare de ce Bega ura azi într-atât ceea ce venerase cândva? Pentru că
regele nu-l răsplătise așa cum merita. Iar această greșeală era de neiertat.
Dacă faraonul ar fi reparat această nedreptate, poate că Bega ar fi
renunțat la răzbunare. Dar acum, după întâlnirea cu Prevestitorul, era prea
târziu ca să mai dea înapoi.
― Azi te vei îngriji tu de templul lui Sesostris, îl înștiință Pleșuvul.
― Și ceilalți preoți permanenți?
― Fiecare va veghea asupra locurilor pe care le-am hotărât. Mâine-
dimineață ne vom întoarce la îndatoririle obișnuite, cerute de ritualuri.
Bega pricepu: Cercul de Aur avea să se reunească. De ce nu îl primiseră
și pe el în rândurile confreriei? Această umilință îi sporea încrâncenarea. O
să le dovedească el adevărata lui însemnătate, chiar dacă drumul pe care
apucase îl îndepărta pentru vecie de Maat.
*
De cum apărea Sesostris, oricine înțelegea că el era faraonul. Uriașul cu
chip sever, urechi imense, pleoape grele și pomeți ascuțiți, avea o privire
atât de pătrunzătoare, că nimeni n-o putea îndura.
Mai-marele gărzilor din întreg regatul, voinicul Sobek Păzitorul, îl sfătuia
în zadar pe monarh să nu mai călătorească. Asigurarea pazei faraonului la
Memphis întâmpina multe greutăți, iar plecările dese ale acestuia ridicau și
alte probleme cu neputință de rezolvat. Instruiți de Sobek însuși și supuși
unui antrenament aspru, șase soldați de elită alcătuiau garda personală a lui
Sesostris, care nu-l părăsea niciodată și ar fi împiedicat pe oricine să-i
pricinuiască vreun rău.
Sobek era neliniștit mai ales când Sesostris celebra ritualurile, singur în
sanctuarul templului, sau când se întâlnea cu vreun supus între patru ochi.
După Sobek, toți aveau gânduri primejdioase. Și cele două încercări de a-l
ucide pe rege îi întăreau această părere. Mereu pradă îngrijorării și având
un somn ușor, Păzitorul nu voia să lase nimic la voia întâmplării.
Sobek cunoștea visul dușmanilor săi: să-i păteze cinstea, ca să atragă
astfel dizgrația lui Sesostris. Ultima lor uneltire, pusă la cale de un grup de
curteni nesuferiți care îl urau de moarte, dăduse greș. Rămas în slujba
faraonului și bucurându-se de toată încrederea acestuia, Sobek turba din
pricină că nu izbutise să-i nimicească pe luptătorii cananeeni care, era sigur,
continuau să pătrundă în Memphis și poate și în alte părți. Un număr mare
din acești ucigași se întorseseră, fără îndoială, în ținuturile lor de baștină,
dar alții rămăseseră amestecați printre egipteni, fără să se trădeze printr-o
faptă nechibzuită. Dar câtă vreme se vor mulțumi doar să stea ascunși în
vizuinile lor? Și ce nelegiuiri puneau la cale?
Mai ales unul dintre curteni îl scotea din fire pe Păzitor: Fiul regal Iker,
vinovat de a fi încercat să-l omoare pe Sesostris și de căința căruia se
îndoia. Deși primise un rang înalt, Sobek nu-l privea cu ochi buni pe acest
scrib pe care-l socotea complicele cananeenilor.
Acum însă, această amenințare dispăruse, căci trupul neînsuflețit și sluțit
al lui Iker tocmai fusese înmormântat în necropola din Memphis.
Sobek Protectorul verifică paza locului sacru. Niciun preot temporar nu
va pătrunde aici câtă vreme preoții permanenți slujeau în templul menit să
dăinuiască milioane de ani, al lui Sesostris. Pe deasupra, soldații umblau
încolo și-ncoace pe străzile Cetății Întărite.
Regele putu, în deplină siguranță, să reunească, așadar, Cercul de Aur
într-una din sălile templului lui Osiris.
Patru mese de ofrandă erau așezate în cele patru zări. Înspre răsărit
stăteau faraonul și regina, spre apus, Pleșuvul, Djehuty, primarul din
Dachur, unde se construia piramida regală, și jilțul gol al generalului Sepi,
la miazăzi, vizirul Khnum-Hotep, Marele Trezorier Senankh și Sekari, iar
la miazănoapte, Purtătorul Sigiliului regal Sehotep și generalul Nesmontu.
Monarhul îi îngădui Pleșuvului să vorbească primul.
― Nicio altă vrajă n-a mai atins Arborele vieții, grăi acesta. Totuși,
salcâmul nu s-a tămăduit. Toate măsurile de apărare magică și-au arătat
puterea, dar vrăjmașul nu le va înlătura oare până la urmă?
― Ritualul îndeplinit de Isis s-a dovedit de folos? întrebă regina.
― Da, Luminăția Ta. Întrebuințând oglinda lui Hathor, a izbutit să redea
salcâmului puțină vigoare. Dar toate îngrijirile noastre n-au dat cine știe ce
roade și mă tem ca arborele să nu se veștejească dintr-odată.
Neîncrezător din fire, Pleșuvul nu obișnuia să îndulcească adevărul.
Totuși, cuvintele sale nu șubreziră speranța trainică a elegantului și
distinsului Sehotep, al cărui chip cu trăsături fine și ochi strălucitori
fermecau cele mai frumoase femei din regat. Iute din fire, nervos, el veghea
asupra păstrării secretelor din temple și a bunăstării turmelor, fericit că
putea alătura grijilor spirituale pe cele materiale, așa cum îi cerea cealaltă
slujbă a sa, de mai-mare peste toate lucrările faraonului.
― Datorită muncii îndârjite a lui Djehuty, zise Sehotep, construcțiile de
la Dachur vor fi isprăvite în curând. Din piramidă se naște „Ka”, prin care
se asigură pacea regatului și se hrănește Arborele vieții. După ce am primit
lovituri grele, dintre care unele ar fi putut fi ucigătoare, am trecut acum la
atac. Înălțând piramida, slăbim puterea vrăjmașului.
Djehuty încuviință. Friguros, suferind de reumatism, mereu înfășurat
strâns într-o mantie groasă, bătrânul se împotrivise morții, punându-se în
slujba regelui, după ce ani întregi cârmuise bogata provincie a Iepurelui. În
fiecare seară, își închipuia că a doua zi nu se va mai putea ridica din pat.
Dar dimineața, dorința de a-și duce lucrarea mai departe îi dădea forțe
proaspete și pleca pe șantier cu aceeași bucurie. Inițierea în Cercul de Aur
îi întărise inima și, cu toate că era mare preot al misterelor lui Thot și preot
al lui Maat, se minuna descoperind măreția tainei lui Osiris. Acordându-i
acest uriaș privilegiu, Sesostris lumina amurgul unei existențe îndelungate.
― Misiunea mea se apropie de sfârșit, Luminăția Voastră. Dachur a fost
ridicat după planurile desenate de mâna voastră și, peste puțină vreme, o să
vă încredințați cu ochii voștri.
― Paza locului mi se pare temeinică, adăugă vizirul Khnum-Hotep. M-
am sfătuit cu generalul Nesmontu ca să aleg ofițerul care va comanda
garnizoana și vă asigur că orice încercare de atac din partea cananeenilor e
sortită înfrângerii.
Știind că lui Khnum-Hotep îi e silă de lăudăroșenii, membrii Cercului de
aur se simțiră ceva mai liniștiți.
― Cercetările asupra morții lui Sepi înaintează?
― Din nenorocire, nu, se plânse Senankh. Trupele noastre plecate într-
acolo nădăjduiesc să culeagă informații și să găsească drumul spre aurul
tămăduitor, dar până acum totul a fost zadarnic.
Veni rândul lui Nesmontu să vorbească. Cute adânci, ivite în ultima
vreme, îi brăzdau chipul aspru.
― Planul pus la cale împreună cu Fiul regal Iker a dat greș. Cunoștea
primejdiile ce-l pândeau și m-am străduit să-l fac să se răzgândească. Dar a
arătat o hotărâre de neclintit. Așa că am încercat să-i păcălim pe cananeeni
că e un aliat de-al lor.
 ― În ce fel? întrebă Sekari, cu nespusă tristețe.
― Supunându-l umilinței de a fi închis într-o cușcă plimbată prin tot
Sichemul. De obicei, lucrul acesta îl păstrăm pentru cei mai înrăiți. Așa că,
pentru cananeeni, nu mai exista nicio îndoială. Iker era unul de-al lor.
― Și ce s-a petrecut după aceea?
― Ca orice răzvrătit osândit la muncă silnică, Iker trebuia dus într-o
temniță unde să-și isprăvească pedeapsa. Străjile aveau poruncă să-i lase pe
cananeeni să-l elibereze pe prizonier. Planul a mers, dar urmarea a fost un
dezastru.
― Ce lămuriri poți să ne dai?
― Nu cunosc amănunte. O patrulă a descoperit trupurile lui Iker și a
singurului meu om care se strecurase printre cananeeni. Trebuie să adaug,
cu durere, că Fiul regal a fost schingiuit cu o cruzime nemaipomenită.
― Vor să ne facă să credem că s-au omorât unul pe altul? întrebă
Sehotep.
― Se poate. Socot că au căzut într-o capcană. Omul meu a fost
descoperit și e limpede că a primit ordin să-l ucidă pe Iker. După aceea,
cananeenii au târât leșurile într-un loc umblat ca să dovedească în acest fel
că niciun egiptean nu va izbuti să-i înșele. Bineînțeles, după această
înfrângere groaznică, cer Luminăției Sale să-mi îngăduie să mă retrag de la
comanda armatei.
― Îți resping cererea, generale. Omul tău și Iker aveau știință despre
primejdiile ce-i pândeau, și tu nu ești răspunzător de această nenorocire.
Înlăturarea ta din fruntea soldaților i-ar descuraja.
Toți membrii Cercului de aur împărtășeau aceeași părere.
― E clar, cei doi viteji au fost trădați, rosti Senankh.
― Peste putință, se împotrivi Nesmontu. Doar eu singur știam de
misiunea lor.
― Cu siguranță că nu, adăugă Marele Trezorier. Sau omul tău a săvârșit
vreo nesăbuință, sau un cananean l-a recunoscut. Cât despre Iker, mulți
demnitari au băgat de seamă că lipsește. Un Fiu regal, mai ales unul numit
de curând, nu părăsește curtea fără o pricină întemeiată.
― De aici și până la a crede că a fost trimis în Canaan, mărturisi
Sehotep, e cale lungă!
― Nu tocmai, dacă există la Memphis un grup de luptători din umbră.
Ne-au pândit cele mai neînsemnate mișcări și plecarea lui Iker nu le-a
scăpat. În locul lor, și eu mi-aș fi prevenit aliații.
― Dacă ne luăm după spusele tale, interveni vizirul, înseamnă că
misiunea lui Iker a dat greș chiar înainte să înceapă! Pe deasupra, ar trebui
să fim încredințați că dușmanul are iscoade la curte. Iar aceștia fac totul cu
bună știință sau din prostie?
― Eu aș alege-o pe cea din urmă, zise Sehotep, dar să n-o lăsăm
deoparte nici pe prima.
― Pe scurt, exclamă Sekari, să-i scoatem pe trădători din bârlog fără
întârziere!
― Sarcina aceasta îi revine lui Sobek, glăsui regele. Iar vouă tuturor vă
aduc aminte cât e de trebuincioasă păstrarea unui secret, fără de care niciun
lucru măreț nu se poate împlini.
― Curtenii nu vor pricepe asta niciodată, se plânse Senankh, într-atât le
place să trăncănească. Și nimic nu le va schimba aceste năravuri.
― Oricine ar fi nemernicul care i-a pricinuit moartea lui Iker, făgădui
Sekari, am să-l pedepsesc cu mâinile mele!
― Vinovatul trebuie să fie judecat și osândit după legea lui Maat, nu de
tine, îl povățui vizirul.
― Cum crezi că merg treburile în Syro-Palestina? îl întrebă faraonul pe
Nesmontu.
Bătrânul general nu-și ascunse neliniștea.
― Cu toate strădaniile soldaților mei, pe care nu-i cruț câtuși de puțin,
numărul luptătorilor cananeeni sporește. E adevărat că am arestat o
mulțime și am reușit să distrug unele grupuri mici, la Sichem și în
împrejurimi. Dar n-am prins un pește mare și n-am dat de vreo urmă care
să ducă la ascunzătoarea Prevestitorului. Apropiații săi îi sunt credincioși
pe de-a-ntregul și îl înconjoară asemenea unui zid de netrecut. Așa că mi se
pare zadarnic să trimitem o altă iscoadă, căci nu are sorți de izbândă.
― Ce propui?
― Mai întâi să întărim Zidurile Regelui, apoi să curățăm Sichemul și să-i
punem la muncă pe cananeeni ca să prindă gustul bunăstării. Dar toate
aceste măsuri nu sunt de ajuns. Și nu vreau să trimit patrule spre
miazănoapte, de teamă să nu nimerească în tot soiul de capcane. Una peste
alta, eu zic să lăsăm balaurul să crească. Va crede că nu suntem în stare să-l
zdrobim. Să-i sporim trufia și astfel o să ne ferim de multe pierderi. Când
trupele Prevestitorului vor ieși din bârlog, sigure că vor cuceri Sichemul,
am să le înfrunt deschis.
― Planul acesta nu e prea îndrăzneț? se neliniști Khnum-Hotep.
― Mi se pare cel mai potrivit pentru ținuturile acelea și împrejurările de
acum.
*
Înainte de a porni spre Memphis, regele mai avea de îndeplinit o sarcină
anevoioasă.
Când noaptea începu să coboare, i se alătură lui Isis care se plimba
împreună cu Vânt-de-Miazănoapte la marginea deșertului.
― E măgarul lui Iker?
― Mi l-a lăsat în grijă. N-a fost ușor să primească îngăduința de a
rămâne pe pământul sacru al lui Osiris, dar Vânt-de-Miazănoapte respectă
rânduiala din Abydos.
― Am să-ți dau o veste cumplită.
Măgarul și tânăra femeie rămaseră nemișcați, iar Vânt-de-Miazănoapte
își ridică ochii spre uriaș.
― Iker a fost ucis de luptătorii cananeeni.
Preoteasa avu senzația că o învăluie un vânt înghețat. Dintr-odată,
viitorul îi apăru fără rost, de parcă moartea tânărului scrib îi răpise și ei
viața.
Urechea stângă a animalului se ridică, încordându-se cu hotărâre.
― Priviți, Luminăția Voastră! Vânt-de-Miazănoapte are altă părere.
― Generalul Nesmontu a recunoscut trupul.
Urechea stângă a patrupedului rămase în continuare țeapănă.
― Adevărul e groaznic, Isis, dar trebuie să ne obișnuim cu el.
― Și să nu ținem seama de părerea lui Vânt-de-Miazănoapte? Eu îl cred
în stare să știe dacă stăpânul lui e viu sau mort.
― Dar tu ce simți, Isis?
Tânăra femeie privi îndelung soarele asfințind, ce zugrăvea cerul în aur
și purpură. Apoi închise ochii și retrăi clipa atât de vie când Fiul regal îi
dezvăluise dragostea sa.
― Iker trăiește, Luminăția Voastră.
11.
 Trei zile și trei nopți clanul înaintă în marș forțat, îngăduindu-și doar
câteva popasuri scurte. Străbătu o pădure, apoi o câmpie uscată, un ținut
deșertic, apoi merse de-a lungul unei văi largi și coti spre un lac.
Sângerosul se bălăci pe săturate în apele lui. Doar Iker se încumetă să facă
la fel, căci cananeenii se temeau de un duh rău, care, țâșnind din adâncul
apelor, i-ar fi înecat.
Apoi lucrurile intrară pe făgașul lor obișnuit. Scribul se preschimbă, din
nou, în brutar și bucătar, sub jugul călăilor săi.
În Egipt, toată lumea îl credea mort. Toată lumea, mai puțin Vânt-de-
Miazănoapte. Și cum el viețuia alături de Isis și îi transmitea gândurile sale,
tânăra femeie ar fi trebuit să se îndoiască de dispariția lui Iker. Fiul regal se
agăța de această slabă speranță. Dar cine să-i dea de urmă aici, atât de
departe de Sichem, pe aceste meleaguri pierdute, unde nicio patrulă
egipteană nu îndrăznea să pătrundă?!
Ca să se desfete puțin, câțiva cananeeni l-ar fi biciuit cu plăcere pe
egiptean, dar colții dulăului îi făcură să-și schimbe gândurile. Purtarea
câinelui îl înveselea și-l liniștea, totodată, pe mai-marele clanului, căci
prizonierul nu putea să fie păzit mai bine de-atât.
Apoi călătoria continuă spre miazănoapte. Brusc, fețele tuturor se
întunecară, râsetele amuțiră și cananeenii încetară să-l mai batjocorească pe
sclav. Sângerosul prinse a mârâi, dezvelindu-și colții.
― Acolo jos e un nor de praf! strigă omul care mergea în frunte.
― Cu siguranță sunt tâlharii nisipurilor.
― O să ne luptăm cu ei?
― Depinde. Să ne pregătim totuși pentru ce e mai rău.
Uneori, când se întâlneau, triburile stăteau de vorbă și ajungeau să se
înțeleagă. De obicei însă, la capătul unor discuții aprinse, izbucnea cearta.
Acum nu avură timp să cadă la pace. Înarmată cu praștii, ciomege și
bastoane, ceata de beduini înfometați se năpusti asupra nou-veniților.
Nelipsindu-i curajul, căpetenia clanului se aruncă în mijlocul
învălmășelii, pe când unii dintre oamenii săi o rupseră la fugă.
― Întoarceți-vă, urla Iker, întoarceți-vă și luptați!
Cei mai mulți se supuseră acestui ordin neașteptat. Dar alții căzură
victime bucăților tăioase de silex azvârlite de praștiile dușmane.
― Ia asta, îi zise lui Iker căpetenia clanului întinzându-i un baston de
aruncat.
 Fiul regal îl ochi pe conducătorul atacatorilor, care, ațâțat la culme, își
încuraja oamenii scoțând strigăte de fiară sălbatică.
Iker nu-și greși ținta.
După ce speraseră într-o victorie ușoară, tâlharii nisipurilor avură o clipă
de șovăială de care cananeenii se folosiră îndată.
Și balanța izbânzii se înclină în favoarea lor. Mânuind o bâtă grea, Iker
doborî un tâlhar furios, plin de sânge din cap până-n picioare.
Urmarea fu cumplită. Ațâțați, învingătorii se dovediră fără milă.
― Căpetenia noastră… căpetenia noastră e moartă! exclamă un
cananean.
Cu țeasta crăpată, războinicul zăcea între doi beduini. Câinele său îi
lingea blând obrajii.
― Să plecăm iute, îi îndemnă pe cananeeni cel mai bătrân dintre ei.
Neîndoielnic și alți tâlhari dau târcoale prin împrejurimi.
― Trebuie să-l îngropăm mai întâi! se împotrivi Iker.
― Nu avem vreme. Tu ai luptat bine. Te luăm cu noi.
― Încotro vreți să mergeți?
― Să ne alăturăm tribului lui Amu și să ne așezăm sub ocrotirea lui.
Iker simți o bucurie amestecată cu teamă.
Amu, Prevestitorul!
*
Amu era înalt, slab și bărbos.
În jurul lui stăteau războinici sirieni înarmați cu lănci. Cananeenii își
depuseră armele și se înclinară până jos, în semn de supunere. Iker făcu la
fel, uitându-se cu luare-aminte la acest bărbat cu chip de nepătruns,
răspunzător de blestemul ce lovise salcâmul.
Faptul că dăduse de el era o adevărată minune, dar trebuia să se asigure
de vinovăția lui, apoi să găsească un mijloc de a-l înștiința pe Nesmontu.
Dar oare Prevestitorul îi va lăsa timp?
― De unde veniți, ceată de netrebnici? întrebă Amu, pus pe harță.
― De lângă lacul amar, răspunse cu voce tremurătoare cel mai vârstnic
dintre cananeeni. Tâlharii nisipurilor ne-au atacat, iar căpetenia noastră a
fost ucisă. Dacă nu era egipteanul ăsta tânăr, prizonierul nostru, ne-ar fi
măcelărit pe toți. El i-a întors din drum pe fugari la luptă și ne-a unit
rândurile. Am făcut din el un sclav bun, o să te slujească bine.
― Cum ați răzbit până aici?
 ― Căpetenia noastră știa că ai tabăra în acest ținut. Voia să-ți vândă
prizonierul, dar eu ți-l ofer ca dovadă de prietenie.
― Ați fugit din fața dușmanului!
― Beduinii s-au repezit de-a dreptul asupra noastră, fără să intre în vorbă
cu noi, așa cum sunt obiceiurile.
― Obiceiurile tribului meu cer ca lașii să fie omorâți. Tăiați-le beregata
tuturor, în afara egipteanului!
Sângerosul se lipi de picioarele lui Iker și-și arătă colții, oprind pe
oricine să se apropie.
Sirienii îi omorâră cu bucurie pe cananeeni. Între cele două popoare nu
exista nici stimă, nici prietenie. Așa că Amu nu pierdu prilejul să se
descotorosească de aceste lepădături. Leșurile fură prădate și apoi lăsate în
seama hienelor.
― Ai un apărător de nădejde, îi spuse Amu străinului. Chiar și străpuns
de mai multe săgeți, un dulău atât de mare continuă să se bată. Cum te
cheamă?
― Iker.
― De unde te-au răpit șobolanii ăștia?
― Ei m-au eliberat.
Amu se încruntă.
― Și cine te-a arestat?
― Egiptenii.
― Cei de-un sânge cu tine? Nu pricep.
― După ce-am încercat în zadar să-l ucid pe faraonul Sesostris, am
devenit vrăjmașul lor. Am izbutit să părăsesc Memphisul, să trec de
Zidurile Regelui, dar soldații lui Nesmontu m-au azvârlit în temnița din
Sichem. Trăgeam nădejde că luptătorii cananeeni îmi vor îngădui să mă
alătur lor. Dar, în loc să mă ajute, m-au luat sclav.
Amu scuipă cu scârbă.
― Fricoșii ăștia nu fac nici cât o ceapă degerată. Să te aliezi cu ei duce
la pierzanie.
― Singura mea dorință, grăi răspicat Iker, este să-l slujesc pe Prevestitor.
Ochii mici și negri ai lui Amu străluciră de încântare.
― Îl ai în fața ta pe Prevestitor! Și eu îmi țin făgăduielile.
― Sunteți la fel de hotărât să-l răsturnați pe Sesostris?
― Se clatină deja.
 ― Blestemul ce împovărează Arborele vieții nu e destul de puternic.
― Am să arunc și alte blesteme! Egiptenii încearcă de multă vreme să
mă găsească, dar nu vor reuși niciodată. Tribul meu stăpânește tot ținutul și
femeile îmi dăruiesc o mulțime de fii. În curând, ei vor alcătui o armată
biruitoare.
― Nu v-ați gândit să uniți clanurile? Atunci ați putea dezlănțui un atac
în stare să măture trupele generalului Nesmontu.
Amu păru jignit.
― Un trib e un trib, un clan e un clan. Dacă te apuci să schimbi lucrul
acesta, ce s-ar alege de meleagurile astea? Cea mai bună căpetenie trezește
respectul și frica celorlalte, asta e singura lege! Și cel mai bun sunt eu! Știi
să mânuiești bastonul de aruncat, fiule?
― Mă descurc.
― Ai două zile ca să te desăvârșești în acest meșteșug. Apoi o să atacăm
tabăra unor tâlhari ai nisipurilor care tocmai au jefuit o caravană. Or, pe
pământurile mele, numai eu am dreptul să fur și să ucid.
*
Vegheat de uriașul dulău, Iker picotea. Ore întregi se antrenase să azvârle
bastonul, atingând ținte tot mai mici și mai îndepărtate. Sirienii îl pândeau,
așa că nu trebuia să le arate că e neîndemânatic. Atent, încordat, cu mișcări
largi și sigure, Iker nu-i dezamăgi.
Amu îi lăsase libertate de mișcare, dar Iker se știa urmărit fără încetare.
Dacă ar fi încercat să fugă, ar fi fost doborât neîntârziat. Iar tribul îl va
judeca după cum avea să se poarte în lupta cu beduinii. Sub amenințarea că-
l aștepta aceeași soartă ca a cananeenilor, Iker trebuia să-și dea toată
silința.
Ce făcea oare acum Isis la Abydos? Probabil celebra ritualurile ori
medita într-un templu sau, mai degrabă, citea vechile scrieri ce vorbeau
despre zei, despre sacru și despre bătălia dusă de lumină împotriva
tenebrelor. În mod sigur, nu se gândea la el. Când aflase de moartea lui, se
întristase, fie măcar și pentru o clipă?
Câteva dintre gândurile ei aveau să-l însoțească mereu… În cele mai rele
împrejurări, doar acest fir atât de subțire îl salvase, în străfundurile
singurătății lui, Isis continua să-i redea speranță. Speranța că-i va spune
cândva, cu toată forța dragostei sale, că nu putea să trăiască fără ea.
 ― Trezește-te, fiule, a sosit vremea să plecăm. Iscoada tocmai mi-a dat
de știre unde au poposit beduinii. Neisprăviții ăștia se cred la adăpost.
*
Amu nu-și pierdea timpul întocmind planuri de atac.
La porunca sa, se iscă un iureș de neînchipuit. Și cum cei mai mulți
dintre tâlharii nisipurilor dormeau adânc, apărarea lor era slăbită. Obișnuiți
să prade negustori și oameni neînarmați, de-abia dacă se împotriviră
sirienilor dezlănțuiți.
Unul dintre beduini reuși să scape de măcel târându-se spre mijlocul
taberei, apoi prefăcându-se mort. Cu coada ochiului îl văzu pe Amu, foarte
aproape de el, și socoti că i s-a ivit prilejul să-și răzbune tovarășii. Așezat
cum nu se poate mai nimerit, nu-i rămânea decât să-i înfigă pumnalul în
șale.
Uimit de sălbăticia noilor săi tovarăși, Iker nu se amestecase cu ei.
Ținându-se deoparte, observă cum un beduin, care până atunci păruse mort,
se ridicase și se pregătea să lovească. Fiul regal își azvârli bastonul, care îl
izbi pe beduin în tâmplă.
Clocotind de furie, Amu îl călcă în picioare pe rănit, zdrobindu-i pieptul.
― Viermele ăsta a încercat să mă doboare pe mine, Amu! Iar tu,
egipteanule, mi-ai salvat viața.
Pentru a doua oară, Iker sărise în ajutorul vrăjmașului. Dar ar fi fost o
adevărată nenorocire să-l lase să moară pe Prevestitor înainte de a scoate de
la el cât mai multe informații. Fiul regal trebuia să-i câștige încrederea și să
afle în ce fel stăruia blestemul asupra salcâmului lui Osiris.
Pe când oamenii săi pârjoleau tabăra, Amu îl trase pe Iker după el spre
singurul cort ce scăpase neatins de flăcări. Celelalte ardeau cu vâlvătaie.
Cu pumnalul, Amu sfâșie pânza, croindu-și o intrare și stârnind țipete de
groază.
Înăuntru, vreo zece femei și tot atâția copii se înghesuiau unii într-alții.
― Ia uită-te la femeile astea! Cele mai frumoase o să le înlocuiască pe
cele de care m-am săturat și pe care le las în seama vitejilor mei.
― O să-i cruțați pe copii? se neliniști scribul.
― Pe cei zdraveni o să-i folosim ca sclavi, ceilalți vor fi uciși, îmi porți
noroc, fiule! N-am cunoscut niciodată o biruință așa de ușoară. Și n-am să
uit că-ți datorez viața.
 Mânios, Amu înșfacă de păr o femeie cu pielea oacheșă și o lipi de
pieptul său.
― Ție o să-ți dovedesc chiar acum ce înseamnă un bărbat adevărat.
*
Clanul o apucă de-a lungul unui ued secat pe fundul căruia apele își
săpaseră făgașul între două maluri înalte și abrupte, și care părea să nu
ducă nicăieri. Un pândar mergea mult înaintea celorlalți, iară cei care
încheiau șirul călătorilor iscodeau împrejurimile cu privirea.
― Îți fac o mare onoare, îl anunță Amu pe egiptean. Ai să fii primul
străin care vede tabăra mea ascunsă.
Lui Iker nu-i părea rău că întrebuințase bastonul de aruncat. Câștigând
bunăvoința Prevestitorului, avea în sfârșit să-i descopere bârlogul!
Locul era în același timp ferit și ușor de apărat. În inima unei regiuni
uscate, o mică oază oferea apă și hrană. Ajutați de sclavi, localnicii cultivau
legume și creșteau păsări.
― Aici trăiesc laolaltă cananeeni și sirieni, îl lămuri Amu pe Iker, dar
asta e doar o abatere de la legea obișnuită. Oamenii aceștia au învățat să mi
se supună orbește și să nu se vaite toată ziua.
― N-ar trebui să vă găsiți aliați și să atacați Sichemul? stărui Iker.
― O să mai vorbim despre asta. Dar mai întâi să sărbătorim izbânda!
*
Toți membrii clanului se repeziră binevoitori către conducătorul lor, care
fu masat, uns cu uleiuri parfumate și așezat comod între perne moi, la
umbra unui cort. Una după alta, sclave cananeene aduseră tăvi cu bucate, iar
vinul de curmale începu să curgă în valuri.
După ce-l dezmierdară îndelung, patru femei trupeșe duseră la culcare un
Amu ghiftuit și beat mort.
Iker nu și-l închipuise astfel pe Prevestitor.
12.
Înveșmântată într-o rochie albă lungă, prinsă în talie cu o centură roșie,
cu părul despletit, Isis îl urmă pe faraon până la templul acestuia, menit să
dăinuiască milioane de ani.
Pășiră într-o capelă cu tavanul înstelat și luminată de o singură lampă.
― Ca să străbați calea misterelor e nevoie să treci de o nouă poartă, îi
dezvălui regele. E lucru primejdios căci, pentru a-l înfrunta pe ucigașul care
mânuiește forța lui Seth împotriva lui Osiris, trebuie să devii o adevărată
magiciană. Astfel, sceptrul pe care ți l-a dat va fi cuvânt pătrunzător și
lumină folositoare, în stare să abată loviturile sorții. Te încumeți să-ți asumi
acest risc?
― Mă încumet, Luminăția Voastră.
― Înainte de a te uni cu puterile Eneadei, clătește-ți gura cu natron
proaspăt și încalță sandale albe.
Odată ritualul împlinit, monarhul puse pe buzele lui Isis o statuetă a lui
Maat.
― Primește formulele tainice ale lui Osiris, rostite de el pe vremea când
domnea în Egipt. S-a slujit de ele ca să zămislească vârsta de aur și să
transmită viața. Și acum, străpunge întunericul, Isis!
Monarhul ridică deasupra capului lui Isis un vas din care țâșni o energie
luminoasă ce învălui corpul preotesei.
În fundul sălii, pe acoperișul altarului se înălța o cobră regală în poziție
de atac.
― Atinge-i pieptul și supune-o! porunci Sesostris.
Teama nu o împiedică pe tânăra femeie să înainteze.
Șarpele era și el gata să se repeadă.
Isis nu se gândea la ea însăși, ci la lupta pentru salvarea Arborelui vieții.
De ce duhul lumii subpământene, târâtoare fioroasă și fascinantă, ar face
parte din tabăra vrăjmașilor? Fără el, pământul nu ar fi sterp?
Isis întinse ușurel mâna dreaptă, iar cobra rămase nemișcată.
Când preoteasa îi atinse pieptul, un nimb de lumină îi înconjură capul și
luă forma coroanei albe.
― Forța zămislitoare a Stăpânei magiei ți s-a răspândit în vene, grăi
regele. Mânuiește sistrele!
Monarhul îi arătă lui Isis două obiecte din aur, unul în formă de naos,
flancat de două spirale, celălalt alcătuit din mai multe rame cu găuri în care
se încastrau tije metalice.
― Când le vei face să răsune, vei auzi vocea lui Seth, care însuflețește
cele patru elemente, și în acest fel vei risipi amorțirea. Mulțumită
vibrațiilor, puterile dătătoare de viață se vor trezi. Doar o preoteasă inițiată
poate încerca să înfăptuiască un asemenea lucru, căci aceste instrumente
sunt primejdioase. Păstrătoare ale veșnicei mișcări a creației, ele răpesc
vederea oricărei cântărețe lipsite de iscusință.
 Isis apucă strâns mânerele cilindrice.
Sistrele i se părură atât de grele, că ar fi trebuit să le dea drumul. Dar
încheieturile mâinilor ei rezistară și se înfiripă o melodie ciudată. Din
sistra-naos izvora un cânt dulce, învăluitor, iar din cea de-a doua sistră se
răspândeau note ascuțite și pătrunzătoare. Isis căută ritmul potrivit și
sunetele se amestecară în chip armonios.
Timp de câteva clipe, privirea i se tulbură. Apoi muzica prinse a se
răspândi cu atâta putere, că făcu să vibreze pietrele templului, iar preoteasa
se simți cuprinsă de o stare nespus de plăcută.
Apoi Isis îi înapoie sistrele regelui, care le depuse în fața statuii cobrei
încoronate.
Părăsind templul, Sesostris o conduse pe Isis până pe malul lacului sacru.
― Liniștind-o pe Stăpâna magiei, privirea ta vede acum ceea ce ochii
neinițiaților nu deslușesc. Uită-te spre mijlocul lacului!
Puțin câte puțin, suprafața apei se întinse, până se contopi cu cerul. Nun,
oceanul de energie din care se năștea totul, i se dezvăluia lui Isis. Un foc
lumină apa și, la fel ca la începuturile lumii, lotusul de aur cu petale de
lapislazuli se ivi din vâltoare.
― Fie ca, în toate diminețile, floarea aceasta să poată răsări în valea de
lumină, se rugă regele. Să renască acest mare zeu venit din insula flăcării,
copil de aur ieșit din lotus. Respiră-l, Isis, așa cum îl respiră puterile
zămislitoare.
O mireasmă suavă și fermecătoare se răspândi peste Abydos.
Conturul lotusului se șterse, iar lacul sacru își recăpătă înfățișarea
obișnuită. În oglinda apei se desenă un chip, iute împrăștiat de valurile
iscate de vânt.
Totuși, Isis îl recunoscuse: era Iker.
― Trăiește, murmură ea.
*
― Pe burtă, porunci Amu.
Imitându-i pe războinicii clanului sirian, Iker se întinse pe nisipul cald și
auriu.
― Îi vezi, fiule?
Din vârful dunei, scribul văzu tabăra beduinilor care erau convinși că se
află în siguranță. Femeile pregăteau mâncarea, copiii se jucau, iar bărbații
dormeau toți, în afara câtorva străji.
 ― Urăsc tribul ăsta, îi destăinui Amu lui Iker. Căpetenia lui mi-a furat o
femeie superbă, care putea să-mi dea fii puternici. Pe deasupra, stăpânește
cea mai bună fântână din tot ținutul, cu apă dulce și rece. Am să pun mâna
pe ea și pe pământurile lor.
„Iată un plan demn de Prevestitor”, își dădu cu părerea, Iker, ale cărui
îndoieli nu încetau să crească. Amu își petrecea timpul desfătându-se cu
frumoasele din harem, mâncând și bând. Niciodată nu pomenea de
cucerirea Egiptului și de nimicirea faraonului. Dezmierdat de femei,
lingușit de războinicii săi, ducea un trai liniștit de tâlhar îndestulat. Iar
acum, în sfârșit, se hotărâse să pornească la luptă.
― Să omorâm întâi santinelele, propuse Iker.
― Astea-s întocmai vorbele unui egiptean! îl luă în râs Amu. Eu, unul,
nu o iau pe ocolite. O să coborâm duna urlând și o să-i măcelărim!
Zis și făcut.
Bucățile de silex azvârlite din praștii îi loviră pe cei mai mulți dintre
beduini. Haita de sirieni înfierbântați nu întâmpină decât o slabă împotrivire
și nu-i cruță nici pe copii. Ca să se înveselească, războinicii lui Amu
scoaseră ochii celor câțiva supraviețuitori, a căror agonie fu îndelungată. Și,
cum haremul lui Amu era peste măsură de plin, nu le iertară nici pe femei.
― Nu-mi pare rău, îi spuse Amu lui Iker, care simțea că i se taie
picioarele. Erau prea urâte! Ce-ai pățit, fiule?
Amu îl bătu pe umăr pe Fiul regal.
― Trebuie să te întărești! Viața e o luptă aspră. Beduinii ăștia erau niște
hoți și niște ucigași! Dacă generalul Nesmontu i-ar fi găsit înaintea mea, ar
fi poruncit arcașilor să-i doboare. În felul meu, eu curăț locul.
― Când o să uniți toate triburile ca să-i goniți pe asupritori?
― Gândul ăsta nu-ți dă pace!
― Dar nu e singurul care contează?
― Singurul, singurul… Să nu ne pripim! Lucrul cel mai însemnat este
să-mi stăpânesc pământurile fără să le împart cu nimeni. Netrebnicii încă
îndrăznesc să se îndoiască de mine. Dar am să le arăt eu lor, fiule!
Amu îi întinse lui Iker un nou baston de aruncat.
― Spiritul morților se întrupează în el. Străbate lacurile și câmpurile ca
să-l lovească pe dușman, apoi se întoarce în mâna celui care l-a aruncat. Ai
grijă de el și folosește-l cu bună-credință.
 Fiul regal își aminti povața lui Sesostris: „Trebuie să facem rost de arme
zămislite de puteri nevăzute”. Și nu era aceasta prima pe care o dobândea,
ca dar din partea vrăjmașului?
― Să mâncăm, hotărî Amu. Apoi o să continuăm lupta.
Încăpățânat și crud, sirianul zdrobi micile grupuri de cananeeni și
beduini, vinovate de a fi băut apă din fântânile sale și de a-i fi furat vreo
capră. La prima vedere liber, dar, de fapt, apărat și supravegheat de
Sângerosul, Iker se abținu de la orice gest care ar fi trezit bănuielile noilor
săi tovarăși de arme.
Rămânând credincios obiceiurilor sale, Amu se repezea asupra prăzii ca o
furtună, răspândind o asemenea groază printre cei atacați, încât aceștia nu
mai erau în stare să se apere.
Scribul rămânea de fiecare dată uimit de iuțeala cu care se desfășura
totul.
Aprig, sângeros, fără milă, cu purtări de tiran… Acestea erau trăsăturile
Prevestitorului, e adevărat. Dar de ce se ferea să-și recunoască planurile
despre distrugerea Egiptului? Oare nu se încredea într-un egiptean căruia îi
pândea cea mai mică greșeală pentru a-l ucide? Așadar, Iker se va dovedi
de folos într-un fel sau altul. Poate chiar pentru a trimite informații false lui
Nesmontu, grăbind în acest chip înfrângerea armatei egiptene. Prin urmare,
Fiul regal nu încercă să lase niciun mesaj pentru general. Era nevoie mai
întâi să afle cum stăteau lucrurile.
În vreme ce războinicii tribului, strânși în jurul unui foc, mâncau carne
de berbec friptă pe jar, Iker se apropie de Amu, care era pe jumătate beat.
― Neîndoielnic, vă bucurați de o pavăză magică.
― Care ar fi ea, după tine?
― Regina turcoazelor.
― Regina turcoazelor, repetă Amu, buimăcit. Ce tot spui?
― Eu am descoperit această piatră neasemuită într-o mină din Sinai,
unde munceam ca sclav, din porunca faraonului. Așa că piatra mi se
cuvenea. Dar, după ce i-a măcelărit pe soldați și pe mineri, o ceată de
ucigași mi-a furat comoara.
― Și vrei s-o iei înapoi… Numai că n-ai s-o găsești la mine. Bineînțeles,
hoții erau tâlhari ai nisipurilor! Cu puțin noroc, ai să dai de regina
turcoazelor! Vorbele umblă repede despre o minunăție de soiul ăsta.
 ― Un înalt demnitar egiptean, generalul Sepi, a fost omorât în deșert.
Oare isprava asta n-ați săvârșit-o voi?
Mirarea sirianului nu părea prefăcută.
― Eu să ucid un general! Dacă era așa, m-aș fi lăudat în gura mare! Toți
m-ar fi prețuit și zeci de triburi s-ar fi plecat în fața mea.
― Totuși, nimeni nu se îndoiește că făptașul e Prevestitorul.
Supărat, Amu se ridică și îl apucă pe scrib de umăr.
Îndată, câinele începu să mârâie.
― Spune-i fiarei să se potolească.
O singură privire de-a lui Iker îl liniști pe Sângerosul.
― Vino în cortul meu!
Câinele îi urmă.
Cu o lovitură de picior în coaste, Amu îl trezi pe un cananean care se
îmbrăcă în grabă și dispăru.
Sirianul goli o cupă mare plină cu vin de curmale.
― Mi-ar plăcea să-ți cunosc gândurile cele mai tainice, fiule!
― Mă întreb dacă sunteți într-adevăr Prevestitorul sau doar vă prefaceți.
Rostind vorbe atât de îndrăznețe, Iker risca mult.
― Nu-ți lipsește curajul!
― Vreau doar să știu adevărul.
Învârtindu-se ca fiara în cușcă, Amu se codi să-l privească în ochi pe
Iker.
― Ce contează dacă sunt sau nu Prevestitorul?
― Mi-am pus viața în primejdie ca să-l slujesc.
― Nu ți-e de ajuns că mă slujești pe mine?
― Prevestitorul e pornit să nimicească Egiptul și să ia puterea, pe când
voi vă mărginiți la pământurile voastre.
Sirianul se așeză greoi pe un teanc de perne.
― Să vorbim deschis, băiete, ai bănuit bine. Nu sunt eu Prevestitorul.
Așadar, Iker era prizonierul unei căpetenii nemernice, un ucigaș și un
tâlhar!
― De ce m-ați mințit?
― Pentru că poți să devii unul dintre cei mai buni războinici ai mei. Și,
de vreme ce-ți doreai atât de mult să crezi că eu sunt Prevestitorul, am
socotit că ar fi o prostie să te descurajez. De altfel… nu te-ai înșelat pe de-
a-ntregul.
 ― Cum adică?
― Nu sunt Prevestitorul, repetă sirianul, dar știu unde se ascunde el.
13.
O întrebare, căreia îi căuta zadarnic răspuns, îl chinuia pe Marele
Trezorier Senankh: oare se strecurase un trădător printre oamenii săi? Dar el
însuși îl alesese pe fiecare scrib care slujea sub porunca lui, îi iscodise
trecutul și-i verificase priceperea.
În afară de câteva greșeli mărunte, nu avea ce învinuiri să le aducă.
Neîncrezător, Senankh își luă iar de la capăt cercetările, cu și mai multă
băgare de seamă, de parcă și în cel mai devotat slujbaș zăcea un nelegiuit.
Ba întinse și câteva capcane, în care nu căzu însă nimeni. Așa că hotărî să
ceară sfatul lui Sobek Păzitorul.
Mai-marele tuturor gărzilor din regat tocmai isprăvise de schimbat legile
călătoriei pe Nil, pe care le socotea prea îngăduitoare. Mereu la pândă,
Sobek nu-și cruța forțele când era vorba de paza faraonului și de libera
circulație a oamenilor și a mărfurilor. Îi urmărea fără odihnă pe răufăcătorii
de toate soiurile. Nu-i scăpa nimic. Pentru orice neatenție, făptașul îndura
furia lui Sobek Păzitorul, care totuși se învinuia mereu că nu izbutise să-i
descopere pe luptătorii cananeeni din Memphis. Nu dăduse de urma nici
unuia și nu arestase nici măcar un complice. Vrăjmașul nu era, cumva, doar
un vis urât?
În realitate, dușmanul învățase să se facă nevăzut și, mai devreme sau
mai târziu, avea să lovească din nou.
― N-am găsit nimic, se plânse Senankh. Pe de-o parte, lucrul acesta mă
bucură, căci la prima vedere nu se află printre scribii mei nicio capră
râioasă. Sau poate că n-am știut eu s-o caut. Sunt sigur că și tu, Sobek, ai
scotocit peste tot.
― Bineînțeles.
― Și ce părere ai?
― La fel ca și tine.
― Ai fi putut să mă previi! bombăni Marele Trezorier.
― Nu răspund de faptele mele decât în fața faraonului. Doar el are
știință despre misiunile încredințate mie.
― M-ai iscodit și pe mine?
― De la sine înțeles.
 ― Cum îndrăznești să-l bănuiești pe un membru al Casei Regelui?
― Nu îndrăznesc, sunt nevoit să fac asta.
― I-ai verificat și pe Sehotep, și pe vizirul Khnum-Hotep?
― Mi-am făcut datoria.
Lui Sobek, care nu se număra printre inițiații Cercului de Aur din
Abydos, Senankh nu-i putea spune că aceștia erau mai presus de orice
bănuială.
― Rămân încredințat, continuă Păzitorul, că există unul sau mai mulți
trădători la Curtea regală, între toți acei demnitari înfumurați și plini de
venin, care se socotesc învățați. La cea mai mică neplăcere se pun pe țipat,
ocărând gărzile. Oamenii ăștia nu au niciun rost pe lume, le lipsesc curajul
și dreapta judecată. Din fericire, Luminăția Sa nu-i ascultă și trag nădejde
să le mai împuțineze numărul.
― Dar Medes și slujbașii săi?
― Îi supraveghez, ca și pe ceilalți.
O iscoadă de-a lui Sobek izbutise să pătrundă printre scribii Secretarului
Casei Regelui, ca să-i pândească acestuia de aproape faptele și gesturile. Cu
ajutorul atâtor ochi și urechi răspândite pretutindeni, Păzitorul trebuia, în
cele din urmă, să descopere ceva.
*
Purtătorul Sigiliului regal, Sehotep, dădea în fiecare seară ospețe
îmbelșugate la care intendentul său servea cele mai gustoase bucate și mai
alese vinuri. Așa că fiecare curtean aștepta cu nerăbdare să fie poftit acasă
la Sehotep. Pe deasupra, puține femei rămâneau nesimțitoare la farmecul
acestuia și mulți bărbați își petreceau seara pradă neliniștii, temându-se de
viitoarele purtări ale nevestelor lor. Totuși, niciodată nu izbucnise vreo
ceartă, căci Sehotep păstra tăcerea asupra frumoaselor cu care-și petrecea
nopțile.
Acest trai fără griji, pe care unii îl socoteau ușuratic, îi îngăduia mai-
marelui peste toate lucrările regelui să-i cunoască bine pe demnitari și să
culeagă o mulțime de informații. Vinul și mâncarea bună dezlegau limbile.
În seara aceasta, Sehotep îi primi pe mai-marele arhivarilor, pe soția și
fiica acestuia, și pe trei apropiați de-ai săi, împreună cu soțiile. După
obicei, începură să schimbe cu veselie vorbe meșteșugite despre câte-n
lună și-n stele, în ciuda amenințărilor ce pluteau deasupra Egiptului.
Purtătorul Sigiliului regal crease o atmosferă de sărbătoare care îndemna la
felurite destăinuiri.
Oaspeții săi nu păreau în stare de gânduri mârșave. Își urmaseră în
liniște cariera, nu făceau nimic după capul lor și, la cea mai mică piedică,
alergau iute să ceară sprijinul unui înalt demnitar. S-ar fi purtat bucuroși ca
niște mici tirani cu slujbașii lor, dar se temeau de vizirul care veghea
mereu.
La sfârșitul ospățului, fata mai-marelui arhivarilor se apropie de Sehotep.
Era proastă și guralivă, dar foarte frumoasă.
― Se spune că terasa acestei case e cea mai încântătoare din Memphis…
Mi-ar plăcea atât de mult s-o văd!
― Ce-o să creadă tatăl tău?
― Sunt puțin cam obosit, răspunse acesta. Soția mea și cu mine plecăm.
Dacă vă învoiți să-i acordați fiicei mele acest privilegiu, ne-am simți
onorați.
Sehotep se prefăcu a nu fi priceput capcana ce i se întindea. Mai mulți
curteni își împinseseră fetele în brațele lui, în speranța unei căsătorii.
Gândul acesta îi dădea fiori Purtătorului Sigiliului regal. Așa că își lua
întotdeauna măsuri de prevedere pentru ca fetele să nu rămână însărcinate
și să păstreze doar amintirea unei nopți de dragoste.
Fiica arhivarului fu cuprinsă de admirație privind Memphisul de la
înălțimea terasei.
― Ce oraș minunat! Și dumneata, Sehotep, ești minunat!
Dezvăluindu-i o tandrețe pe care un bărbat educat n-o putea respinge,
fata își sprijini capul de umărul lui Sehotep, care îi scoase peruca ușoară și
îi mângâie părul.
― Te rog, nu te grăbi.
― Dorești să privești mai mult capitala?
― Da… În sfârșit, nu. Arată-mi odaia ta, vrei?
Bărbatul o dezbrăcă încet și pricepu repede că tânăra era înzestrată și cu
farmece, și cu experiență. Dezmierdările lor fură îndelungate și amândoi
gustară plăcerea. La sfârșitul acestui joc minunat, Sehotep se gândi că fata
are să fie o soție groaznică, geloasă și năzuroasă.
― Viitorul nu te neliniștește? întrebă tânăra femeie.
― Un mare suveran cârmuiește Egiptul. El va ști să înlăture primejdia.
― Unii cred altceva.
 ― Tatăl tău nu îl prețuiește pe Sesostris?
― Tata prețuiește pe oricine îl plătește bine și nu-l împovărează cu prea
multă muncă! În schimb, ultimul bărbat care mi-a făcut curte nu-ți
împărtășea părerea.
― Despre cine e vorba?
― Despre Eril, un străin numit în fruntea scribilor publici. E ros de
ambiție. Cu mustața lui subțire, cu vocea mieroasă și purtări binevoitoare
încearcă să treacă drept om cinstit. De fapt, e de temut precum o viperă cu
corn! Eril nu visează decât să uneltească și să murdărească renumele
potrivnicilor săi. Cumpără și se lasă cumpărat, și e gata să-l slujească pe cel
care dă mai mult.
― Ți-a făcut rău?
― Îți dai seama că șobolanul ăsta voia să mă ia de nevastă! Iar tatăl meu,
care e un fricos fără pereche, se învoise. Dar când a văzut că mă
împotrivesc și că nu e chip să-mi intre în voie, s-a lăsat păgubaș.
Închipuiește-ți mâinile acestui Eril alunecând pe pielea mea ca un melc
scârbos. Ce groaznic! Când l-am pălmuit, a priceput că n-am să fiu a lui
niciodată. Și nu se mulțumește doar să-și împrăștie veninul, ci îl vorbește
de rău și pe faraon.
Curiozitatea lui Sehotep se trezi.
― Ești sigură?
― Știu ce spun!
― Ce cuvinte anume întrebuințează?
― Nu-mi aduc aminte clar… Dar să-l disprețuiești pe faraon nu e o
nelegiuire?
― Eril ți-a cerut să-l ajuți sau să îndeplinești vreo misiune?
Fiica arhivarului rămase uimită.
― Nu, nu… nicidecum.
― Dă uitării clipele urâte, o sfătui Purtătorul Sigiliului regal, și bucură-te
de cele de acum. Sau poate ți-e somn…
― Ah, nu! exclamă fata întinzându-se pe spate, ademenitoare.
*
În fiecare dimineață, Sekari privea uneltele de scrib ale lui Iker, amintire
prețioasă de la prietenul său. I-ar fi plăcut atât de mult să i le înapoieze la
întoarcerea din Asia! Faptul că-l părăsise astfel îl aducea în pragul
deznădejdii, dar faraonul îi interzisese să plece în Syro-Palestina ca să-l
caute.
Sekari nu voia să accepte golul creat de lipsa lui Iker. Altminteri, ar fi
însemnat să-i recunoască moartea și să ucidă orice speranță. Însă, în
adâncul sufletului său, Sekari nu credea că Fiul regal dispăruse pentru
totdeauna.
Poate că era prizonier, poate că era rănit, dar trăia.
Verificând în felul său măsurile luate de Sobek pentru asigurarea pazei
monarhului, Sekari nu găsi niciun neajuns. Totuși, adesea își punea
întrebări în privința căpeteniei tuturor gărzilor din regat, care se arăta atât
de mulțumit de moartea lui Iker.
Și dacă trădătorul adăpostit la curte era însuși Sobek? De ce l-ar fi urât
atâta pe Fiul regal, dacă nu din pricină că acesta ar fi putut să-i descopere
adevărata față? Păzitorul nu avea destulă putere ca să ordone unei gărzi să-l
ucidă pe tânărul scrib?
Răspunsul la aceste întrebări cumplite părea limpede.
Prea limpede.
De aceea lui Sekari îi trebuiau dovezi temeinice înainte de a-i vorbi
regelui. Dar până la dobândirea lor, monarhul nu se afla în mare primejdie?
Un lucru însă îl mai liniștea pe Sekari: oamenii însărcinați să vegheze
îndeaproape asupra lui Sesostris îl venerau pe faraon.
Iar dacă Sobek Păzitorul îl trimisese pe Iker la moarte, avea să plătească
scump.
*
Primul care intra în odaia de lucru și ultimul care ieșea, Medes se bucura
de munca sa ca Secretar al Casei Regelui. Nu i se părea o povară să tragă
din greu, dimpotrivă. Conștiincios, deslușea iute cele mai încurcate ițe și
ținea minte informațiile cele mai însemnate. În stare să facă față la
numeroase întâlniri fără ca oboseala să-l doboare, Medes cerea de la scribii
săi o asemenea agerime și iuțeală, încât unii nu puteau să țină pasul. Prin
urmare, Medes se vedea nevoit în fiecare lună să înlocuiască patru, cinci
scribi cu alții noi, pe care îi supunea mai întâi la grele încercări. Și doar
câțiva izbuteau să le treacă. În felul acesta, formase echipe de lucru harnice
și supuse.
Și nu dădea prilej nici regelui, nici vizirului să-i aducă vreo învinuire.
 Numai că Medes avea acum la dispoziție oameni pe de-a-ntregul devotați
lui. Scribi, mesageri și corăbieri strângeau pentru el informații și îi
răspândeau poruncile în tot regatul. Iar în timpul răzmeriței pe care o punea
la cale Prevestitorul, aveau să se dovedească o armă hotărâtoare.
Fiecare dintre oamenii săi primea sarcini clare pentru care nu dădea
socoteală decât în fața lui Medes. Taina era păstrată cu strășnicie și nimeni
nu se îndoia de adevăratul țel urmărit de Secretarul Casei Regelui.
Medes se pregătea să-i ofere o slujbă unui scrib priceput, care lucra sub
porunca sa de mai multe luni, când Gergu ceru să-l vadă.
― Ce s-a întâmplat?
― Libanezul vrea să vă vorbească fără întârziere.
― În plină zi? Nici nu încape vorbă!
― Se plimbă prin târg. Zice că e ceva care nu suferă amânare.
Dorința Libanezului părea pe cât de neobișnuită, pe atât de
îngrijorătoare.
Reușind să-și ascundă spaima, Medes îl întâlni pe Libanez. În mulțimea
de gură-cască, treceau aproape nebăgați în seamă. Umăr la umăr lângă
taraba unui vânzător de praz, stătură de vorbă cu glas șoptit, ferindu-se să
se privească unul pe altul.
― Ați luat în slujbă un scrib născut la Imau, cam de vreo 30 de ani, înalt,
spân, cu o cicatrice pe brațul stâng și neînsurat?
― Întocmai, dar…
― E un soldat, îi dezvălui Libanezul. Cea mai bună iscoadă a mea l-a
văzut ieșind de la Sobek. Fără îndoială că a primit ordin să vă pândească.
Medes se înfioră. Dacă aliatul său n-ar fi stat mereu cu ochii în patru, ar
fi săvârșit o greșeală de neiertat.
― Gergu mă va scăpa de el.
― Ba nu! De vreme ce l-am descoperit, să ne folosim de el ca să-l
liniștim pe Sobek în privința voastră. Iar această pățanie să vă îndemne la
mai multă luare-aminte.
14.
În urma lui Amu mergeau doar vreo zece războinici, dintre cei mai
încercați. Toți aveau fețele posomorâte, ca și cum căpetenia lor îi conducea
spre dezastru.
― Încotro ne îndreptăm? întrebă Iker.
― Spre bârlogul Prevestitorului.
 ― Luptătorii voștri nu par să se bucure!
― E cel mai aprig dușman al nostru și a jurat să ne distrugă.
― Și de ce vă aruncați singur în gura monstrului?
― Trebuie să-l înfrunt eu însumi. O să ne batem doar noi doi, iar
biruitorul va lua în stăpânire tribul învinsului. În felul acesta, nu vor exista
prea mulți morți.
― Dar vă simțiți în stare să-l înfrângeți?
― O să fie greu, mărturisi Amu, tare greu! Niciodată Prevestitorul n-a
fost doborât. Doar o armă s-ar dovedi îndeajuns de puternică, șiretenia.
Numai să-mi lase timp s-o întrebuințez.
― Prevestitorul e un soi de uriaș?
― Ai să vezi curând.
Împotriva obișnuinței sale, Amu înainta fără să se ascundă și aprindea
focuri ce puteau fi zărite de departe. Vestindu-și prezența, îi dădea de
înțeles dușmanului că nu avea de gând să atace, ci să stea de vorbă.
În zorii celei de-a patra zile, Sângerosul începu deodată să mârâie. Câteva
clipe mai târziu, vreo șaizeci de cananeeni înarmați cu arcuri și sulițe
înconjurară mica trupă. Dulăul se lipi de Iker.
Un bărbat mărunt cu umerii largi înaintă câțiva pași.
― Ești prizonierul meu, Amu.
― Nu încă.
― Crezi că poți să te aperi cu ceata asta de fricoși?
― Stăpânul tău se teme de noi. Altminteri, de ce nu ne-a zdrobit până
acum? Nu e decât un vierme, o biată fetiță și un cap sec. Iar brațele lui sunt
moi și neputincioase. Să vină să se închine în fața mea, chiar aici, începând
de mâine. Am să-l scuip cu dispreț, iar el o să plângă, cerșind îndurare.
Omul Prevestitorului clocotea de furie. I-ar fi tăiat cu bucurie limba lui
Amu, dar, cum sirianul îl provocase la luptă, trebuia să respecte rânduielile
cuvenite în asemenea împrejurări. Prevestitorul o să fie încântat să-l taie-n
bucăți. Așa că alergă degrabă să-l înștiințeze.
― Nu ne mai rămâne decât să ne pregătim, grăi Amu.
*
În toiul nopții, dureri violente răscoliră pântecele căpeteniei tribului.
Fulgerat de crampe, fu nevoit să se chircească pe-o parte, cu picioarele
îndoite la piept.
 Unul dintre războinici îi dădu să bea o licoare cu miros grețos, dar care
nu avu efect.
Amu nu era în stare să se bată, fără putință de tăgadă.
― Suntem pierduți, fu de părere unul dintre oamenii săi. Și nu putem să
dăm înapoi acum, după vorbele rostite ieri de Amu. Să fugim degrabă.
― Sălbaticii ăștia ne-ar ajunge din urmă și-ar măcelări tot tribul, se
împotrivi Amu. Trebuie să ne încercăm norocul, oricât de firav ar fi el.
― Dar nici nu poți să te ții pe picioare!
― Am dreptul să mă înlocuiască altcineva. Unul dintre voi va lupta în
numele meu.
― Pe cine alegi?
― Pe Iker.
Sirienii rămaseră încremeniți.
― O să-l zdrobească într-o clipită.
― Nu e cel mai sprinten dintre noi toți?
― Dar nu contează doar să alergi și să te ferești, trebuie să ucizi un
uriaș!
Neclintit, scribul nu scoase un cuvânt.
Așadar, ora adevărului se apropia. Curând o să-l întâlnească pe
Prevestitor și avea de ales între a învinge și a muri.
― Lasă-te păgubaș, îl povățui unul dintre tovarășii săi de drum. Nimeni
nu se va învoi să ia locul lui Amu. Nu avem decât o singură scăpare: fuga.
― Ba eu mă învoiesc.
― Ți-ai pierdut mințile!
― Ziua se arată a fi grea. Am să mă odihnesc în așteptarea luptei.
Deși avea mâinile libere, Iker se simți iar legat de catargul Fulgerului.
Și, de astă dată, nu va exista niciun val salvator ca să-l smulgă din ghearele
sorții. Oricum, o să se bată cu vitejie!
Convins că șansa nu era de partea lui, Fiul regal trebuia, barem, să nu
moară degeaba. Așa că, pe spatele unei bucăți din scoarța unui stejar-de-
plută, scrijeli aceste cuvinte într-o scriitură încifrată pe care doar generalul
Nesmontu știa s-o deslușească:

Amu nu e Prevestitorul. Acesta din urmă, un soi de monstru, se ascunde

la mai puțin de o zi de mers de acest ținut, neîndoielnic spre miazănoapte.
Am să mă bat cu el în curând. Viață lungă faraonului.
 Iker îngropă bucata de scoarță și acoperi locul cu pietre. Pe una o așeză
în picioare după ce desenă pe ea, cu ajutorul unui silex, o cucuvea. Această
hieroglifă însemna „înăuntru” și ar fi stârnit curiozitatea oricărei patrule
egiptene care ar fi trecut pe acolo.
Scribul se așeză apoi și se sprijini de trunchiul arborelui, iar câinele se
culcă la picioarele sale. În caz de primejdie, l-ar fi prevenit îndată.
Neputând să adoarmă, Iker se gândi la întreaga lui fericire, acum cu
neputință de atins: s-o revadă pe Isis, să-i vorbească iar despre dragostea
lui, să încerce s-o facă să-l iubească și ea, să-și clădească o viață împreună,
să-l slujească pe faraon, să descopere misterele din Abydos, să transmită
Legea lui Maat scriind despre ea, să pătrundă și mai adânc puterea
luminoasă a hieroglifelor… Dar toate visele acestea se sfărâmau din pricina
unei realități nemiloase: Prevestitorul.
*
Dimineața era cețoasă.
După ce vărsase, ușurându-și pântecele, Amu picotea.
― Mai ai timp să dai înapoi, îi spuse un sirian lui Iker.
― Nicidecum, se împotrivi un altul. Monstrul nu va întârzia să se
ivească. Dacă niciunul dintre noi nu-i ține piept, o să ne taie capetele la toți!
― Și dacă mă biruie? întrebă Fiul regal.
― O să ajungem sclavii lui. Uite aici arcul, tolba cu săgeți și sabia.
― Dar bastonul meu de aruncat?
― O să-i pricinuiască doar câteva zgârieturi, nimic mai mult.
― Vine! urlă cel care stătea de pază.
Prevestitorul mergea în fruntea tribului său. Până și copiii și femeile îl
însoțeau, căci nimeni nu voia să piardă prilejul de a-și desfăta privirile.
Preț de câteva clipe, Iker rămase pe deplin buimăcit.
Nicicând nu văzuse un asemenea munte de carne și mușchi. Până și
Sesostris, în ciuda staturii sale, ar fi părut mic pe lângă uriașul acesta de
neînchipuit.
Cu fruntea îngustă, părul zbârlit și bărbia ascuțită, Prevestitorul era chior.
O legătură de culoare cenușie îi acoperea ochiul mort.
Înarmat cu o secure și cu un scut enorm, se opri la depărtare de tabăra
dușmanilor. Apoi i se auzi vocea ascuțită, nefirească pentru un trup atât de
mare, dar care nu stârni râsul nimănui.
 ― Ieși din cort, femeie nevolnică! Haide să mă înfrunți, Amu cel fioros,
căruia vrăjmașul îi vede doar spatele! Vino să-mi încerc securea pe tine!
Iker înaintă câțiva pași.
― Amu e bolnav.
Uriașul se strâmbă cu dispreț.
― Frica i-a golit măruntaiele, pun prinsoare! Dar tot am să-l tai în bucăți.
― Mai înainte, trebuie să lupți!
― Amu a găsit pe cineva să-i țină locul! Cu atât mai bine, o să ne
înveselim nițel. Să se arate viteazul ăsta!
― Eu sunt.
Neîncrezător, uriașul cercetă cu privirea tabăra siriană, apoi izbucni în
râs, urmat de membrii tribului său.
― Îți bați joc de mine, micuțule!
― Care sunt rânduielile acestei lupte?
― Una singură: să ucizi înainte să fii ucis.
Cu o iuțeală care îi uimi pe cei de față, Iker trase una după alta trei săgeți
care se opriră însă în scutul enorm.
Uriașului nu-i lipsea, așadar, iscusința.
― Bine țintit, micuțule! Acum e rândul meu.
Securea zbură cu o asemenea forță, că suflul stârnit de ea îl răsturnă pe
Iker, salvându-i viața.
Fiul regal se ridică degrabă și începu să alerge, cotind când la dreapta,
când la stângă, împiedicându-l pe monstru să dea lovitura hotărâtoare.
La fiecare pas de-al său, pământul se cutremura. Sprinten în ciuda
greutății sale, uriașul învârtea arma, străduindu-se să-i reteze capul lui Iker.
Dar tânărul era un alergător rezistent și izbuti să-și obosească dușmanul.
Monstrul își azvârli scutul cât colo.
― Am să te zdrobesc, neisprăvitule!
Iker se apropie de tabăra sirienilor, uimiți că băiatul supraviețuise timp
atât de îndelungat.
― Dați-mi bastonul meu de aruncat! Iute!
Posomorât, dar ținându-se pe picioare, Amu îi întinse arma.
Când Prevestitorul se repezi spre Iker, Sângerosul sări și-l înhăță de
pulpa piciorului drept.
Urlând de durere, uriașul înălță securea, pornit să spintece câinele în
două. În clipa când vru s-o coboare, vârful ascuțit al bastonului aruncat de
Iker i se înfipse în singurul său ochi.
Prevestitorul dădu drumul armei și-și duse mâinile spre rana
îngrozitoare. Durerea îl copleși și se prăbuși în genunchi.
Clătinându-se încă, Amu apucă securea și, opintindu-se din toate
puterile, îi tăie gâtul dușmanului său de moarte.
Sângerosul își descleștă în sfârșit fălcile și primi bucuros mângâierile
unui Iker scăldat în sudoare.
Sirienii își strigară izbânda, iar cananeenii se așternură pe plâns.
*
Amu porunci uciderea bătrânilor, a copiilor bolnavi, a unei femei care
țipa ca ieșită din minți și a doi bărbați ale căror chipuri nu le găsi pe placul
său. Ceilalți membri ai tribului aveau să i se supună orbește de-acum lui
Amu.
― Binecuvântate să-mi fie măruntaiele! grăi el către Iker. Pe mine m-ar
fi înfrânt nemernicul! Numai tu puteai să obosești fiara asta și să o forțezi
să săvârșească o greșeală care să o ducă la pieire.
― Să nu-l uităm pe Sângeros. Îndrăzneala lui a fost hotărâtoare.
Câinele își ridică spre Iker ochii plini de afecțiune.
― Ca să-ți spun drept, fiule, n-am crezut nicio clipă în izbânda ta. Un
omuleț care să doboare un uriaș e o minune! Sute de ani de-aici încolo o să
se vorbească de tine. Toți te vor socoti viteaz între viteji. Și sunt convins că
mai ai multe de arătat. Și-acum, hai să cucerim pământul monstrului!
Iker încerca o adâncă nemulțumire. Da, era viu. Da, luase parte la
înlăturarea Prevestitorului. Dar ca să-și împlinească misiunea ar fi trebuit să
afle ce blestem lovise Arborele vieții și cum putea fi dezlegat. Iar acum, la
aceste întrebări de care atârnau viața și moartea nu mai era cu putință să
găsească răspuns.
Salcâmul lui Osiris avea să se tămăduiască doar pentru că această ființă a
răului dispăruse?
Fiului regal îi mai rămânea speranța că o să găsească în ascunzătoarea
Prevestitorului ceva ce s-ar putea dovedi de folos. Așa că se luă după Amu,
așteptându-se să descopere o tabără întărită.
Dar se înșelase.
În ținutul peste care stăpânea Prevestitorul creșteau vii, smochini și
măslini, turmele de vaci și de oi erau numeroase, iar în mijloc se ridica un
sat plăcut vederii.
 Noului stăpân al clanului i se oferiră vin, carne de bou, păsări fripte pe jar
și prăjituri cu lapte.
― Mulțumită ție, recunoscu Amu, am pus mâna pe un mic paradis! E
drept ca tu să fii răsplătit pe măsură. Am câțiva copii, pe ici, pe colo, dar
sunt niște leneși și niște neputincioși. Dar tu ești altfel. Pe cine altcineva,
dacă nu pe un mare viteaz, l-aș putea numi drept urmașul meu? Alege-ți o
femeie, am să-ți dau pământuri și slujitori. O să ai mulți fii și împreună o
să ne îngrijim de locurile astea, care o să ne aducă un câștig frumușel.
Ținând seama de faima ta, nimeni nu va îndrăzni să ne tulbure și, din când
în când, o să ne îngăduim câte un jaf mărunt, ca să ne mai înveselim nițel.
Viitorul se arată strălucitor!
Amu își scărpină apoi urechea, gânditor.
― După isprava ta, se cuvine să-ți spun adevărul. De multă vreme visam
să-l ucid pe monstrul ăla. Și cum începuse să-mi amenințe tribul, am hotărât
să trec la fapte, în ciuda oricăror primejdii. Iar tu mi-ai purtat noroc.
― Asta înseamnă că… uriașul acesta nu era Prevestitorul?
― Nici măcar nu știu dacă există cu adevărat. Oricum, nu dă târcoale
prin ținuturile astea. Uită-l și bucură-te de averea ta! Aici ai să cunoști
fericirea.
Iker ascultă năucit. Așadar, își riscase viața pentru o nălucă și trimisese
o informație falsă generalului Nesmontu.
Iar el rămânea pe mai departe prizonier.
15.
De obicei, mica patrulă alcătuită din gărzi ale deșertului nu se încumeta
să pătrundă în acest colț pierdut al Canaanului. Dar comandantul, vânător
înrăit, se încăpățână să gonească după un porc sălbatic. După ce străbătu o
pădure de tamarini și trecu de un ued, animalul se descotorosi de
urmăritorii săi.
― Ar fi bine să facem cale întoarsă, își dădu cu părerea unul dintre
soldați. Locul nu e sigur.
Comandantul nu putea să nu-i dea dreptate. N-ar fi izbutit să țină piept
unei cete de tâlhari ai nisipurilor, hotărâți să-i ucidă pe egipteni.
― Să mergem doar până la marginea acestei vâlcele, se încăpățână totuși
comandantul. Deschideți ochii și ciuliți urechile!
Dar nu zăriră nici picior de animal.
 ― Ia uitați-vă aici. Ce lucru ciudat!
Soldatul privea spre o grămadă de pietre care păreau așezate într-un fel
anume.
― Pe cea din mijloc e desenată o cucuvea.
― Litera M, îi lămuri comandantul, adică „înăuntru”. Scoateți pietrele!
Ofițerul săpă el însuși în pământul fărâmicios și descoperi o bucată de
scoarță de copac. Pe ea se găseau înșirate hieroglife.
― Nu pricep, zise el într-un târziu. Fiecare semn a fost scrijelit de o
mână iscusită. Dar laolaltă n-au niciun înțeles.
― N-o fi unul dintre mesajele acelea tainice despre care ni s-a spus să le
adunăm?
*
Înfrigurat, Djehuty își strânse pulpanele mantiei care, cu toată grosimea
țesăturii, nu-l încălzea deloc. Totuși, aerul era călduț și nicio boare de vânt
nu sufla peste Dachur. În mod neașteptat, reumatismele nu-i mai stârneau
dureri cumplite, dar răul îi măcina puțina vigoare pe care-o mai avea.
Dar asta nu conta pentru că sub ochii lui marea piramidă regală era
aproape isprăvită! Datorită avântului și priceperii constructorilor, lucrările
ținuseră mult mai puțin timp decât prevăzuse la început. În câteva rânduri,
Marele Trezorier intervenise iute și cu folos ca să fie îndeplinite cererile
meșterilor.
Așezat comod în lectica sa, Djehuty dădu roată zidului împrejmuitor, cu
bastioane și întăritori, asemănător cu cel al faraonului Djeser de la Saqqara.
Întregul ansamblu purta numele de kebehout, „apa proaspătă cerească”, din
care ieșea la suprafață piramida numită hotep, „deplinătate”. Astfel se
încarna mitul care spunea că viața, născută din oceanul începuturilor, se
înfățișa sub forma unei insule pe care fusese înălțat primul templu, ivit din
întâia piatră.
― Poți să fii mândru de munca ta, zise o voce gravă.
― Luminăția Voastră! Nu vă așteptam atât de curând, rânduielile curții
nu…
― Dă-le uitării, Djehuty! Respectând întocmai planurile, ai trasat liniile
de forță care îngăduie piramidei să răspândească în jur „KA”. Astfel se
înfăptuiește biruința lui Maat asupra lui isefet.
Orbitor de albe, fețele piramidei, acoperite cu calcar de Tura, lustruit
asemenea unei oglinzi, reflectau razele soarelui. Triunghiurile strălucitoare
luminau cerul și pământul.
Însoțit de Djehuty, monarhul săvârși deschiderea gurii, a ochilor și a
urechilor templului. Aici avea să fie mereu celebrată sărbătoarea înnoirii
sufletului regal. Statui colosale îl reprezentau pe Faraon în chip de Osiris,
însărcinat să primească viața divină și să o transmită mai departe. Și atâta
vreme cât va fi ridicată o clădire care s-o adăpostească, Egiptul se va
împotrivi întunericului.
În fiecare zi, în numele regelui, preoții împlineau ritualuri ce însuflețeau
procesiunile purtătorilor de ofrande și făceau cu putință legătura dintre
monarh și divinități.
Apoi Sesostris pătrunse în partea aflată sub pământ a construcției și
merse până în sala sarcofagului, această corabie de granit roșu în care avea
să plutească trupul său de lumină. Pacea nepământeană ce domnea în aceste
locuri îi întări lui Sesostris voința de a lupta împotriva demonului care
încerca să împiedice renașterea lui Osiris.
 Și, privind cu luare-aminte această piatră de veci, în inima regelui prinse
puteri o nouă convingere: Iker nu era mort.
*
Eril nu înceta să se felicite în sinea lui pentru tot ce izbândise să facă în
cei zece ani de când locuia la Memphis. Pe jumătate libanez, pe jumătate
sirian, el conducea acum o cohortă de scribi care întocmeau plângerile
oamenilor simpli către administrație. Scribii aceștia se numărau printre cei
care nu fuseseră în stare să ajungă la ranguri înalte, dar care dădeau dovadă
de multă iscusință în îndeletnicirea lor de-acum.
Fără un număr însemnat de capcane întinse cu pricepere și fără sprijinul
unor demnitari care se lăsaseră cu ușurință cumpărați, Eril n-ar fi dobândit
niciodată această slujbă la care râvnea de mult. Prosperând în umbra
înaintașului său, un mic tiran trufaș, bine văzut la curte, Eril învățase de la
acesta căile cele mai potrivite pentru a-și înlătura rivalii, făurindu-și în
același timp un renume de om cinstit.
Iar în seara aceasta, Eril avea să urce încă o treaptă. El, care se
îmbogățise uneltind pe ascuns, se vedea recunoscut acum drept o persoană
de vază, căci Sehotep îl poftise la el acasă, să ia parte la un ospăț.
Toată ziua și-o petrecuse aranjându-și părul și unghiile de la mâini și de
la picioare, sfătuindu-se cu negustorul de parfumuri și cu croitorul care
aveau să-l preschimbe pe Eril într-un demnitar elegant. Având în vedere
măiestria acestor oameni care se îngrijiseră de el, Eril se punea la adăpost
de orice stângăcie, căci știau cu toții că Purtătorul Sigiliului regal ura lipsa
de gust.
O întrebare însă nu-i dădea pace: cine erau ceilalți oaspeți? Spre
deosebire de Sehotep, Eril nu suferea tovărășia femeilor din pricină că ar fi
trebuit să le suporte mofturile și trăncăneala. Dar a fi primit la masa unui
membru al Casei Regelui ștergea toate aceste mărunte neplăceri. Seara
aceasta avea să aducă după ea, fără putință de tăgadă, o slujbă mai
însemnată pentru Eril. Sau poate i se va ivi prilejul de a-și mărturisi
ambițiile, cu tactul necesar, bineînțeles.
Zvonurile nu mințeau: casa lui Sehotep era o adevărată minunăție în care
orice amănunt îți desfăta privirea. Iar splendoarea grădinii îți tăia răsuflarea.
Pizma înăcri sufletul micului mustăcios. De ce nu s-ar fi bucurat și el de
asemenea comori? La drept vorbind, avea mai puține merite și era mai
puțin înzestrat decât unul care se folosise de norocul de a se fi născut într-o
familie înstărită?
Un slujitor îl întâmpină pe Eril cu respect și-l conduse într-o sală întinsă,
în care pluteau miresme dulci de crin. Pe măsuțele joase se înșirau tăvi
încărcate de gustări, cupe cu siropuri de fructe, urcioare cu bere și cu vin.
― Așezați-vă, îl îndemnă intendentul.
Încordat, Eril preferă să se plimbe cu pași mari prin încăpere în
așteptarea gazdei. Ronțăi o ceapă acoperită cu fiertură de bob, admirând
picturile de pe pereți, ce înfățișau albăstrele, maci și crizanteme.
― Îmi cer iertare că am întârziat, îi spuse Sehotep când intră. Treburile
regatului înainte de toate. Doriți puțin vin?
― Bucuros. Dar mi se pare că am venit eu prea devreme căci ceilalți
oaspeți n-au ajuns încă și…
― În seara asta, sunteți singurul.
Eril nu-și ascunse mirarea.
― E o onoare… o foarte mare onoare!
― Iar pentru mine o mare plăcere. Și-acum, ce-ar fi să mâncăm?
Micul mustăcios nu se simțea în largul lui. Nici bucatele alese, nici
vinurile de soi, nici bunăvoința stăpânului casei nu izbutiră să-i înlăture
neliniștea pricinuită de această neobișnuită întâlnire între patru ochi.
― Slujba voastră nu e deloc ușoară, observă Sehotep, și se zise că vă
descurcați bine.
― Fac… tot ce-mi stă în puteri.
― Și sunteți mulțumit de roadele ei?
Stomacul lui Eril se strânse. Trebuia să nu se grăbească și să găsească un
răspuns meșteșugit.
― Prin grija vizirului, administrația din Memphis se îmbunătățește pe zi
ce trece. Bineînțeles, au mai rămas câteva probleme pe care scribii mei și
cu mine încercăm să le dezlegăm spre binele oamenilor de rând.
― Nu țintiți spre o slujbă care… să vă aducă un câștig sporit?
Micul mustăcios răsuflă ușurat. Carevasăzică, priceperea sa atrăsese
atenția celor mai puternici demnitari ai regatului! Purtătorul Sigiliului regal
o să-i ofere acum un loc la curte și o să-i încredințeze mari răspunderi.
Sehotep își privi îndelung cupa, umplută cu vin roșu de Imau.
― Prietene, Marele Trezorier Senankh a cercetat cu băgare de seamă
mijloacele prin care ți-ai dobândit averea. Averea ta cea adevărată, vreau să
spun.
Eril păli.
― Ce… ce înseamnă asta?
― Că ești necinstit și te-ai amestecat cu alții la fel ca tine.
Indignat, acuzatul se ridică în picioare.
― E fals, pe de-a-ntregul fals și…
― Senankh a adunat dovezi clare. Îi sărăcești pe cei care îți cer ajutorul
și tragi foloase de pe urma unor negoțuri îndoielnice, dar există ceva încă și
mai grav.
Cu chipul răvășit, Eril se așeză la loc.
― Nu… nu pricep.
― Ba eu cred că da. Pentru nelegiuirile de care am pomenit pedeapsa e
închisoarea. Dar pentru că ai luat parte la uneltiri împotriva regelui, vei fi
osândit la moarte.
― Eu să uneltesc împotriva faraonului? Cum puteți să vă închipuiți că…
― Isprăvește cu minciunile! Am un martor. Dacă vrei să-ți scapi viața,
dă-mi îndată numele complicilor tăi.
Pierzându-și întreaga mândrie, micul mustăcios se aruncă la picioarele
lui Sehotep.
― Mi-ați înțeles greșit cuvintele! Eu sunt un slujitor credincios regelui.
― Ajunge, ticălosule! Te numeri printre răzvrătiții furișați în Memphis
ca să lovească pe ascuns. Spune iute cine-ți sunt aliații.
Eril încremeni.
― Răzvrătiți… Vă înșelați! Eu cunosc doar vreo zece demnitari…
înțelegători.
Eril îi pârî pe toți, lămurind în amănunt cum lucrau împreună, apoi se
pierdu în văicăreli presărate cu păreri de rău.
Dezamăgit, Sehotep îl ascultă într-o doară. Era limpede că vânase un
nemernic oarecare, nu un fidel al Prevestitorului.
*
― Cum am deslușit mesajul, grăi generalul Nesmontu, am părăsit
Sichemul ca să vă înștiințez. Nu mai e nicio îndoială, Luminăția Voastră:
Fiul regal Iker trăiește. Au încercat să ne păcălească, lăsând la vedere un
trup neînsuflețit care nu era al lui.
― Pe ce te bizui de ești atât de sigur? se neliniști Sesostris, alături de
care stătea, neîncrezător, Sobek Păzitorul.
 ― M-am înțeles cu Iker să întrebuințeze o scriere pe care doar eu singur
s-o pot citi.
― Ce cuprinde mesajul? întrebă Sobek.
― Iker a găsit bârlogul Prevestitorului, un monstru împotriva căruia
urma să se bată.
― Prostii! fu de părere Păzitorul. L-au forțat pe Fiul regal să scrie una ca
asta pentru a-i ademeni pe soldații noștri într-o capcană.
― Chiar dacă e așa, i-o tăie Sesostris, Iker trăiește.
― Nici vorbă, Luminăția Voastră! L-au ucis după ce a sfârșit de întocmit
mesajul.
― De ce Prevestitorul nu l-ar păstra drept zălog? întrebă Nesmontu.
― Pentru că nu-i mai folosește la nimic!
― Nu neapărat! Iker ar putea să ne momească și cu alte mesaje. Dar
adevărul e mult mai simplu: Fiul regal și-a împlinit misiunea și acum
încearcă să se întoarcă la Memphis.
― Frumoasă poveste, dar cu neputință de crezut! încheie Păzitorul.
― În ce ținut se ascunde Prevestitorul? întrebă Sesostris.
Nesmontu lăsă să i se vadă nemulțumirea.
― Unul dintre cele mai slab controlate de noi, la hotarul Palestinei și al
Siriei. Păduri, mlaștini, râpe, animale sălbatice, lipsă de drumuri… Locul
cel mai potrivit pentru un răzvrătit ca el. Trupele nu pot fi desfășurate
acolo. Nici hărțile nu sunt de ajutor.
Sobek zâmbi triumfător.
― O capcană desăvârșită! Ce crede generalul Nesmontu că trebuie să
facem?
― Să trimitem o patrulă de soldați obișnuiți cu pământurile siriene.
― De ce să osândim astfel la moarte sigură niște soldați cu experiență?
se împotrivi Sobek. Mai bine am recunoaște că Iker nu putea să
supraviețuiască decât dacă ar fi fost complice cu răzvrătiții.
― Pregătește această patrulă! îi porunci faraonul lui Nesmontu. Are să
plece după primirea unui al doilea mesaj care să-l adeverească pe primul.
16.
Gură-Pocită se apropie de gospodăria singuratică. Însoțit de ceata sa de
jefuitori, venise iar să ceară o parte din roadele muncii unei familii de țărani
cărora le acorda protecția sa. Îngroziți de acest monstru nemilos, bieții
oameni nu îndrăzneau să prevină gărzile, de teama unor pedepse cumplite.
De când atacul împotriva faraonului Sesostris dăduse greș, Gură-Pocită
își ducea traiul ascunzându-se prin tot soiul de locuri. Oamenii săi îl rugau
să se alăture iar Prevestitorului, dar el se credea capabil să se descurce
singur. Totuși, de când o rupsese cu „marea căpetenie”, norocul părea că i-a
întors spatele. Tâlharului nu-i păsa de cuvântările predicatorului bărbos,
dornic să impună o credință pustiitoare, dar recunoștea că acesta avea
destulă cruzime și deșteptăciune ca să biruie.
Fără să mărturisească nici în sinea sa, lui Gură-Pocită, care nu se temea
nici de zei, nici de demoni, îi era frică de Prevestitor și nu se încumeta să
apară în fața lui după înfrângerea de care va fi socotit vinovat. Oare omul-
șoim, cuprins de mânie, nu-l va sfâșia cu ghearele?
Trebuia să găsească totuși ceva de mâncare. Înainte s-o siluiască pe
stăpâna casei, țărănoii ăștia o să-i ofere o masă demnă de un rege. Zdrobind
orice încercare de împotrivire, lui Gură-Pocită îi plăcea să-și umilească
victimele.
Dar simțurile sale de vânător îl ajutară să se ferească de un dezastru.
Când mai avea doar două sute de pași până la fermă, se opri brusc.
Oamenii săi îl imitară.
― Ce e, comandante?
― Ascultă cu atenție, tâmpitule!
― Dar… nu aud nimic.
― Tocmai. Nu ți se pare ciudată liniștea asta? Nici chiar dinspre curtea
păsărilor nu răzbate niciun zgomot!
― Adică…
― Adică prietenii noștri au plecat, iar cei care ne așteaptă nu sunt țărani.
Să ne luăm picioarele la spinare!
Când pândarul îi văzu pe tâlhari că o rup la fugă, dădu gărzilor semnalul
de atac.
Prea târziu!
Ceata lui Gură-Pocită nu mai putea fi ajunsă din urmă.
*
Cinstit, binevoitor, apreciat de locuitorii din cartier, vânzătorul de sandale
dăduse uitării țara în care se născuse, ca să se amestece printre oamenii din
Memphis. Nimeni nu și-ar fi închipuit că era una dintre iscoadele
Prevestitorului.
Pe când se întorcea acasă, la căderea nopții, un braț uriaș îl înșfacă de
gât.
― Gură-Pocită! exclamă negustorul. Ce faci pe-aici? Toți te credeam
mort.
― Unde se află marea căpetenie?
― Nu știu, eu…
― Tu poate nu, dar mai-marele tău știe cu siguranță! Eu și oamenii mei
vrem să ne alăturăm Prevestitorului. Sau mă ajuți, sau îi măcelăresc pe
credincioșii lui, începând cu tine.
― Am să te ajut!
*
Regiunea situată la miazăzi de Sichem era înfiorătoare. Arbori uscați,
pământ roșu și sterp, un ued plin de pietre, urme de șerpi.
― Nu poate fi ăsta locul, comandante!
― Dimpotrivă, socoti Gură-Pocită, e chiar soiul de priveliște care-i
place. Voinicul nostru nu seamănă cu nimeni, băieți! Să ne așezăm și să
așteptăm…
― Și dacă ne întinde o capcană?
― Patru dintre voi să stea de pază.
― Uitați-vă acolo jos, e cineva!
Răsărit parcă de niciunde, un bărbat înalt, purtând pe cap un turban și
înveșmântat într-o tunică lungă din lână, cerceta cu privirea mica trupă.
― Mă bucur să te văd iar, prietene, zise Prevestitorul cu o voce atât de
blândă încât lui Gură-Pocită i se făcu pielea ca de găină.
― Și eu asemenea, stăpâne!
Prevăzător, Gură-Pocită se înclină adânc.
― Nu sunt răspunzător de nimic, începu el. Am încercat să mă descurc,
dar gărzile mă urmăresc. Nenorociții de țărani m-au pârât! De fapt, viața
mea era plictisitoare. Eu și băieții mei avem nevoie de mai multă mișcare.
Așa că, iată-ne!
― Te-ai hotărât, în sfârșit, să mi te supui?
― Trup și suflet!
*
 Prevestitorul își așezase tabăra în inima unei rețele de grote legate între
ele prin galerii. În cazul unui atac, avea la dispoziție mai multe posibilități
de fugă. Răspândiți împrejurul acestui colț pierdut în care se aflau destule
izvoare, pândarii asigurau o pază fără cusur.
Prevestitorul stătea într-o locuință alcătuită din câteva încăperi. O sală
întinsă îi servea drept loc de studiu unde, în fiecare zi, credincioșii ascultau
cu atenție cuvântul cel bun. Adevărul pe care îl dezvăluia era mereu
același: convertirea cu forța a necredincioșilor, distrugerea faraonului,
supunerea femeilor. Aceleași vorbe tăioase răsunau de fiecare dată fixându-
se în inimile și în mințile tuturor. Numărându-se printre cei mai vechi
adepți, Shab Strâmbu’ îi descoperea lesne pe cei care încă mai șovăiau. Iar
dacă acești nemernici nu dădeau dovadă de mai multă înflăcărare, Shab se
arăta neîndurător cu ei. Cuțitul său de silex reteza iute beregata celui
osândit, al cărui leș slujea drept pildă celorlalți. Pe drumul izbânzii nicio
slăbiciune nu putea fi iertată.
Cel mai tânăr discipol al Prevestitorului, Treisprezece-Ani, îi mirosea pe
cei lași fără greș, Shab îi îngăduia cu plăcere să-i schingiuiască și apoi să-i
ucidă scurt, știind că treaba va fi temeinic făcută. Doar cei care jurau să
moară în numele cauzei meritau să scape cu viață.
Retrasă, Bina ieșea arar. Aflată în slujba stăpânului și învățătorului său,
tânăra cunoștea o faimă ce nu înceta să crească. Nu se bucura ea, oare, de
neasemuita cinste de a fi apropiata Prevestitorului?
Dar lucrul acesta nu era deloc pe placul lui Ibcha, comandantul trupei de
luptători asiatici. Îndrăgostit de frumoasa brună, pândea orice prilej ca să
dea ochii cu ea. Deși se făcea răspunzător de două atacuri neizbutite, la
Kahun și Dachur, Ibcha nu pierduse încrederea tovarășilor săi. Spre uimirea
tuturor, Prevestitorul nu-l învinuise câtuși de puțin. Fostul meșter topitor,
cu barbă stufoasă, încă lua parte la sfatul de taină al marii căpetenii.
― Îmi pari supărat, Treisprezece-Ani.
― Dar tu nu ești? Stăpânul n-ar fi trebuit să plece singur!
― Nu-ți mai face atâtea griji. Prevestitorul nu stăpânește, oare, demonii
deșertului?
― Ba ar fi bine să ne facem griji cu toții. Fără el, noi nu suntem nimic.
Treisprezece-Ani se înfuriase când vestea morții lui Iker ajunsese la
urechile lui prin mijlocirea unui tâlhar al nisipurilor care cunoștea cruzimea
lui Amu Sirianul. Dar asta nu din pricină că băiatul simțea vreun pic de
prietenie față de scrib, ci pentru că i-ar fi plăcut să-i sfâșie sufletul și să-l
preschimbe într-o făptură însetată de răzbunare și dornică să se bată
împotriva faraonului. Măcelărind tribul cananean însărcinat să vegheze
asupra lui Iker, Amu năruise acest frumos plan. Și cum îi mersese numele
că îi urăște pe egipteni, nu mai stăruia nicio îndoială în privința sorții Fiului
regal.
― Data următoare, promise Treisprezece-Ani, am să-l însoțesc pe
Prevestitor. Și, dacă cineva îndrăznește să-l amenințe, o să aibă de-a face cu
mine.
― Dar nu trebuie să te supui poruncilor sale? îi reaminti Ibcha.
― Uneori, e nevoie să le încâlci.
― Ai să aluneci pe o cale primejdioasă, băiete.
― El are să mă înțeleagă. El mă înțelege întotdeauna.
Credința oarbă a tânărului și a celor apropiați Prevestitorului începea să-l
neliniștească pe Ibcha. Bineînțeles, asupritorul trebuia izgonit, iar Canaanul
eliberat din gheara egiptenilor, dar ce fel de putere va domni apoi peste
întreg ținutul? Tânărul acesta visa măceluri, stăpânul său voia să cucerească
Egiptul, Asia și chiar mai mult! Nu exista oare pericolul să se ajungă la un
soi de nebunie pustiitoare din care se vor trage apoi numai nenorociri? Lui
Ibcha i-ar fi plăcut să se destăinuiască tinerei și frumoasei Bina, să-i ceară
părerea, dar femeia se ținea la depărtare de toți. Ea, altădată atât de
sălbatică și de liberă, se purta acum întocmai ca o sclavă. Și oare nu aceasta
era soarta ce-i aștepta pe toți credincioșii care sorbeau cuvintele de pe
buzele Prevestitorului?
― Uite-l! strigă Treisprezece-Ani. Se întoarce!
Cu pas liniștit, Prevestitorul mergea în fruntea unui mic grup.
― Să li se dea de mâncat și de băut acestor luptători ai adevăratei
credințe! ordonă el.
Shab Strâmbu’ îl bătu pe umăr pe Gură-Pocită.
― Te-ai căit, în sfârșit! Ți-a luat multă vreme ca să înțelegi. Locul tău e
aici, cu noi, și nicăieri în altă parte. Departe de stăpân, vei da mereu greș.
Ascultându-i poruncile, vei birui.
― Ai putea totuși să mă slăbești cu predicile tale!
― Într-o bună zi, sufletul tău se va deschide spre învățătura
Prevestitorului.
 Asemenea cuvinte îl scoteau din fire pe Gură-Pocită, dar nu era clipa
potrivită pentru a-l înfrunta pe Shab. Peste măsură de fericit că scăpase cu
bine din încurcătură, Gură-Pocită își refăcu forțele, apoi cercetă cu luare-
aminte sălașul Prevestitorului.
― Chibzuită treabă… E cu neputință să fiți luați pe nepregătite.
― Prevestitorul nu se înșală niciodată, îi reaminti Strâmbu’. Însuși Zeul
vorbește prin gura lui și îi spune ce să facă.
O brună frumoasă ieși din grota principală, îngenunche în fața
Prevestitorului și îi întinse o cupă plină cu sare.
― Ce femeie minunată, rosti Gură-Pocită, cu simțurile ațâțate.
― Nu care cumva să te apropii de Bina. E slujitoarea Prevestitorului.
― Da’ știu că nu se plictisește stăpânul!
Chipul lui Shab Strâmbu’ se înăspri.
― Nu-ți îngăduiesc să vorbești așa despre stăpân.
― Gata, gata, nu te supăra! O femeie rămâne tot o femeie și Bina
asemenea. Să nu ne certăm din atâta lucru.
― Ea e altfel. Stăpânul o pregătește ca să împlinească misiuni însemnate.
„Numai asta mai lipsea”, își zise Gură-Pocită, înfulecând o plăcintă caldă
umplută cu bob.
Cu coada ochiului îl văzu pe un bărbos care îi ținu calea Binei când
aceasta se înapoia în grotă.
― Vreau să-ți vorbesc, îi șopti Ibcha.
― N-are rost.
― M-am bătut sub ordinele tale, am…
― Singurul nostru comandant e Prevestitorul.
― Bina, crezi că…?
― Nu cred decât în el.
Apoi femeia dispăru.
Dar Shab văzuse totul și nu șovăi să-l prevină pe stăpân.
― Învățătorule, dacă acest Ibcha mai stăruie mult pe lângă slujitoarea
voastră…
― Nu-ți bate capul! După cele două greșeli săvârșite până acum, am de
gând să-i încredințez o misiune pe măsură.
*
Nu erau mai puțini de treizeci.
 Treizeci de căpetenii ale triburilor cananeene, mari și mici, răspunseră
chemării Prevestitorului, unii nedumeriți, alții hotărâți să-și susțină
libertatea, dar cu toții curioși să-l întâlnească pe acest om pe care cei mai
mulți îl socoteau un soi de sperietoare născocită pentru a tulbura somnul
egiptenilor.
Un bărbat scund, cu barbă roșie, vorbi primul.
― Eu, Dewa, grăiesc în numele celui mai vechi trib din Canaan! Nimeni
nu ne-a învins, nimeni nu ne-a îngenuncheat vreodată, nimeni nu ne
poruncește nouă. Jefuim când vrem, pe cine vrem. Care-i rostul acestei
adunări?
― Dezbinarea e pricina slăbiciunii voastre, arătă, calm, Prevestitorul.
Armata vrăjmașă poate fi înfrântă, dar biruința cere unire. Iată povața mea:
uitați de certuri, așezați-vă sub comanda unei singure căpetenii și eliberați
Sichemul. Atacați pe neașteptate, iar egiptenii vor fi zdrobiți. Și în fața
unei asemenea dovezi de forță, faraonul va împietri de spaimă.
― Dimpotrivă, i-o întoarse Dewa, o să trimită pe capul nostru toate
trupele sale.
― Cu siguranță că nu.
― De unde știi tu?
― În Egipt se vor petrece fapte cumplite, așa că regele nu va mai avea
timp să se îngrijească și de Canaan.
Deși rămase tulburat câteva clipe, Dewa își recăpătă cumpătul.
― Nu-l cunoști pe generalul Nesmontu!
― Un bătrân care nu va mai putea conduce armata multă vreme, reaminti
Prevestitorul. A renunțat să vă cucerească pământurile căci se teme de voi
și știe că nu e în stare să vă supună. Semănând groaza în Sichem, îl face pe
Sesostris să creadă că Egiptul stăpânește Canaanul. Dar voi o să spulberați
această amăgire.
Mai multe căpetenii de trib încuviințară.
― Împreună, sunteți de trei ori mai mulți decât soldații vlăguiți ai lui
Nesmontu. Armata cananeeană aducătoare de libertate va mătura tot în
calea ei și va da naștere unei țări puternice.
Deși se împotrivea acestui plan, Dewa pricepu că merita să mai cugete
asupra lui.
― Trebuie să ținem sfat.
17.
― Stăpâne, îndrăzni să întrebe Shab Strâmbu’, adunătura asta gălăgioasă
chiar va alcătui o armată demnă de acest nume?
― Nici vorbă, viteazul meu prieten.
― Atunci…
― Faraonul va fi nevoit să țină seama de ea. Și, în timp ce neisprăviții
ăștia vor atrage atenția asupra lor, noi o să pornim adevăratul atac.
Canaanul va rămâne ceea ce este acum: un ținut al luptelor mărunte, al
dușmăniilor mocnite și al certurilor nesfârșite, însoțite de lovituri pe la
spate. După ce voi isprăvi cu Egiptul, am să fac să domnească aici credința
cea dreaptă și toți îmi vor da ascultare.
― Și dacă triburile vor șovăi să se unească?
― Nu de data asta, Shab. Sichemul îi ispitește prea mult.
Furtunos, sfatul căpeteniilor ținu toată noaptea.
În zori, Dewa se înfățișă înaintea Prevestitorului.
― Ce parte din pradă ceri?
― Niciuna.
― Ah… Asta ușurează mult lucrurile. Atunci înseamnă că dorești să te
așezi în fruntea trupelor noastre!
― Nu.
Bărbatul îndesat și cu barba roșie rămase uimit.
― Și ce anume vrei?
― Înfrângerea egiptenilor și izbânda voastră.
― Eu am să comand armata cananeană!
― Nu, Dewa.
― Cum adică, nu? Mă crezi neputincios?
― Niciun trib nu trebuie să fie deasupra altuia. Vă îndemn să alegeți un
războinic iscusit, pe Ibcha Asiaticul, obișnuit cu soiul acesta de lupte. După
ce veți învinge, o să-l răsplătiți cum se cuvine și o să hotărâți cine va fi
noul rege în Canaan.
Cuvintele Prevestitorului le umplură de bucurie pe căpeteniile de trib.
Li se aduse vin de curmale și își pecetluiră, cu însuflețire, unirea.
― Nu mă așteptam la o asemenea onoare, îi dezvălui Ibcha
Prevestitorului, mai ales după cele două greșeli ale mele de până acum.
― Împrejurările ți-au fost potrivnice și n-ai avut arme îndeajuns și nici
oameni destui. Acum însă, va fi altceva. O întreagă armată de războinici
încercați îți va urma poruncile, iar egiptenii nici nu bănuiesc măcar ce-i
așteaptă.
― Am să izbutesc, stăpâne!
― Așa cred și eu, căci ești slujitorul meu credincios!
― Îmi îngăduiți să nu iau prizonieri, chiar dacă soldații se predau?
― Nu te îngreuna cu ei, căci nu vor fi altceva decât guri în plus de hrănit.
Lui Ibcha i-ar fi plăcut să-i vorbească Binei despre nemaipomenita
sarcină ce-i fusese încredințată, dar uită iute de tânăra femeie și se alătură
căpeteniilor cananeene ca să pună la cale planul de atac.
― Apropie-te, Treisprezece-Ani, zise Prevestitorul.
Băiatul își înălță ochii plini de adorație către stăpânul său.
― Sunt nemulțumit de mine, învățătorule. Voiam să-l preschimb pe acest
Iker într-un războinic aprig, devotat cauzei noastre, iar Amu Sirianul l-a
ucis prostește!
― Nu contează, viteazule! Ne-ai scăpat de el și pentru asta te felicit.
― Nu… nu v-ați supărat?
― Dimpotrivă, am pentru tine o misiune de cea mai mare însemnătate.
Treisprezece-Ani tremura din tot corpul.
― Îl cunoști pe generalul Nesmontu, așa-i?
― Când viermele ăla m-a luat la întrebări și m-a înjosit, am jurat să mă
răzbun!
― Iar clipa aceasta se apropie, Treisprezece-Ani. Izbânda e deplină când
vrăjmașului i se taie capul. Noua ta misiune e să-l omori pe Nesmontu, să-i
retezi capul și să-l fluturi în fața cananeenilor.
*
Spre marea uimire a lui Ibcha, vorbăria nu se-ntinse la nesfârșit. Cuceriți
de hotărârea și sinceritatea sa, căpeteniile de trib renunțară la pretențiile lor
obișnuite. Fiecare se învoi să-și aducă războinicii la locul de întâlnire
prevăzut, situat la două zile de mers de Sichem, într-un ținut neprimitor, în
care armata lui Nesmontu nu îndrăznea să pătrundă.
Câțiva pândari fură trimiși să iscodească mișcările vrăjmașului. Fără
îndoială, vor fi nevoiți să distrugă mai multe tabere egiptene, înainte de a se
năpusti asupra Sichemului ale cărui fortificații fuseseră, probabil,
îmbunătățite.
Nicio piedică nu-l neliniștea pe Ibcha.
 Grație Prevestitorului, urma să devină un general în toată puterea
cuvântului, care va ști să-și arate iscusința. O șansă ca aceasta era atât de
nesperată, încât îl făcea de neînvins.
Pe deasupra, i se oferi un nou prilej de mulțumire: căpeteniile își
respectară făgăduiala. În ziua stabilită se adunară laolaltă toate, împreună cu
războinicii lor, gata de luptă.
― Ce vești aduc pândarii? întrebă Ibcha.
― Minunate, răspunse Dewa. După cum a spus Prevestitorul, soldații
egipteni au dat înapoi și s-au închis în Sichem. Lașii ăștia se tem de noi!
Iată rămășițele apărării lor.
Bărbatul cel mărunt și cu barbă roșie deșertă un coș mare la picioarele
lui Ibcha.
Pe jos se împrăștiară amulete și scarabei sparți, papirusuri rupte, bucăți
de tăblițe din argilă acoperite cu scrieri ce conțineau blesteme.
― Jucării, biete jucării! Egiptenii ăștia sunt niște copii. Își închipuie că
o să ne oprească prin asemenea vrăji, dar ale noastre le întrec pe ale lor. Am
dezgropat și nimicit aceste slabe mijloace de apărare.
― Între Sichem și armata noastră nu se găsește niciun soldat de-al lui
Nesmontu?
― Într-adevăr.
― Și întăriturile orașului?
― La fel de slabe, își dădu cu părerea Dewa. Bătrânul general nu s-a
îngrijit decât de partea dinspre miazănoapte. E de ajuns s-o ocolim. Apoi
vom ataca iute și cu putere. Nesmontu nu ne socotește în stare să ne unim,
așa că îl vom prinde pe picior greșit.
*
― Totul e pregătit? îl întrebă Nesmontu pe aghiotantul său.
― Da, generale.
― Iscoadele dușmanului au dezgropat momelile?
― Magii lor le-au găsit. Judecând după strigătele lor de bucurie, sunt
convinși că pe drumul spre Sichem nu li se va ivi nicio piedică.
― Vor porni cât de curând. Și cum fortificațiile orașului nu sunt de
netrecut, își vor arunca în luptă toate forțele. În sfârșit, sosește clipa la care
am nădăjduit atât! Trebuia să-i fac să iasă din adăpostul lor nenorocit, unde
nu e cu putință o bătălie adevărată. Prea multe ape, prea multe coline, prea
mulți copaci, prea multe drumuri desfundate și de neumblat… Aici însă,
sunt descoperiți și am să întrebuințez vechile și bunele mijloace de război.
Toți soldații să se așeze la locurile lor!
Bizuindu-se pe lăcomia unei căpetenii de trib pe nume Dewa, Nesmontu
nu se înșelase. Fără să-i pese de unirea cananeenilor și visând doar să se
îmbogățească, Dewa îi vânduse generalului informații prețioase în
schimbul iertării de pedeapsă și al unor pământuri întinse.
Lui Nesmontu nu-i mai rămânea decât să spere că păduchele acesta nu-l
mințise prea mult.
*
― N-o găsești frumoasă? îl întrebă Amu pe Iker.
Micuță, subțire, cu părul împletit, parfumată și fardată, tânăra siriană era
încântătoare. Ținându-și ochii în pământ, nu îndrăznea să-și privească
viitorul soț.
― Cea mai frumoasă fecioară din ținut! o lăudă Amu. Părinții ei au
turme de capre și îți dăruiesc o casă și pământuri. Ai devenit o persoană
însemnată, Iker! Și am să-mi țin făgăduiala: o să fii urmașul meu!
Fiul regal îi mulțumi cu un zâmbet palid.
Amu îl bătu pe umăr.
― N-ai prea avut de-a face cu femeile! Dar nu te neliniști, micuța asta va
ști să-ți dăruiască plăcere. Lipsa de experiență are farmecul ei. O să vă
descurcați voi până la urmă! Mâine, nunta voastră o să fie prilej pentru un
ospăț de care să ne aducem aminte multă vreme. Nu uita să-ți pui mireasa la
adăpost înainte de sfârșitul petrecerii, căci nu răspund de buna purtare a
oamenilor mei. Iar de a mea, nici atât!
Pradă unor hohote nebune de râs, Amu o conduse pe fată înapoi la
părinții ei. La sfârșitul nopții de nuntă, dovada fecioriei trebuia arătată în
văzul întregului trib.
Descumpănit, Iker se plimba de colo-colo, urmat îndeaproape de
Sângerosul.
Prevestitorul era viu, ascunzătoarea sa, de negăsit, iar tânărul scrib menit
unui viitor cu neputință de îndurat.
Căsătoria aceasta forțată îi făcea silă. Nu iubea decât o singură femeie și
avea să-i rămână credincios pentru totdeauna. Așa că nu exista decât o
singură scăpare: să fugă chiar în noaptea următoare și să încerce să răzbată
până în Egipt, cu toate că sorții i se păreau potrivnici.
Pentru început trebuia să-și convingă paznicul și aliatul.
 ― Ascultă-mă cu atenție, Sângerosule!
Câinele se descolăci, se întinse, se ridică, apoi se așeză pe labele din
spate, cu ochii ațintiți spre cei ai stăpânului său.
― Vreau să plec departe de aici, tare departe. Poți să mă împiedici și să
dai de știre despre fuga mea lătrând. De vreme ce resping viața pe care
Amu a hotărât-o pentru mine, am să mă bat cu el și cu tribul lui, în numele
lui Sesostris. Singur împotriva tuturor, n-am să le pot ține piept prea mult.
Dar, barem moartea aceasta îmi va părea blândă. Dacă te învoiești să mă
ajuți, stai de pază în fața cortului meu, iar ei o să creadă că dorm. Când
Amu își va da seama de lipsa mea, am să fiu departe și trag nădejde să scap
de urmăritori. Nu pot să te iau cu mine, Sângerosule, dar n-am să te uit
niciodată. Iar acum ai de ales: sau mă sprijini, sau mă trădezi.
*
Într-un târziu, agitația se mai potoli puțin.
Pregătirile pentru ceremonie odată terminate, fiecare se grăbi să meargă
la culcare. Se înțeleseră să se trezească proaspeți și voioși, gata pentru un
ospăț dintre cele mai alese, urmat de o noapte fierbinte în timpul căreia nu
doar Iker și micuța siriană vor avea parte de plăceri.
După ce mâncă în tovărășia unui Amu vorbăreț care continua să-i
făgăduiască marea cu sarea, Iker se retrase.
La miezul nopții, ieși din cort. În fața lui stătea câinele.
― Plec, Sângerosule.
Iker îl sărută pe frunte și-l mângâie îndelung.
― Fă ce crezi că e mai bine. Dacă mă oprești, n-am să-ți port dușmănie.
Aplecat de spate, scribul se îndreptă spre marginea de miazăzi a taberei,
păzită de o singură santinelă. Târâș, Iker ocoli locul și se avântă în
necunoscut. Înaintea lui se întindea un drum lung care-l ducea, neîndoielnic,
spre pierzanie.
Alene, Sângerosul se întinse la intrarea în cortul lui Iker și nu scoase
decât un ușor scheunat de tristețe.
*
― Ce zi frumoasă! exclamă Amu străbătând tabăra care, nu peste multă
vreme, avea să se preschimbe într-un sat înfloritor, prin grija lui Iker.
Viitoarea nevastă va fi gata în curând?
― Să nu vă îndoiți de asta, comandante! îi răspunse bărbatul însărcinat
cu paza casei fetei. Îndată isprăvește cu găteala!
 ― Sper că Iker n-a deranjat-o.
― Nu l-aș fi lăsat să treacă, răspunse neînduplecatul paznic, râzând.
Fiecare trebuie să învețe să aștepte, nu?
În fața cortului lui Iker, Sângerosul stătea de strajă.
― Toată lumea s-a trezit de mult, băgă de seamă sirianul, nedumerit. El
cum de mai doarme?
Dădu să se apropie, dar câinele începu să mârâie, dezvelindu-și colții.
― Trezește-te, Iker! strigă Amu, înconjurat iute de câțiva curioși.
Dar nu primi niciun răspuns.
― Îndepărtați câinele ăsta cu sulițele! porunci Amu oamenilor săi.
Treaba nu se dovedi ușoară, dar armele obligară câinele să se tragă la o
parte.
Amu pătrunse în cort, dar ieși afară aproape de îndată. Sângerosul se
liniști ca prin minune.
― Iker a plecat, îi înștiință Amu pe tovarășii săi.
― Să-l urmărim și să-l prindem! strigă unul dintre ei, cu întărâtare.
― N-are rost, oricum ar fi fugit mai devreme sau mai târziu. Uitasem că
un egiptean nu poate să trăiască departe de țara lui. Dar Iker n-o s-o revadă
niciodată. Calea e prea lungă și îl pândesc prea multe primejdii.
18.
Isis tocmai ieșea din biblioteca Vieții din Abydos când un preot temporar
îi înmână o scrisoare ce purta sigiliul regal.
Temându-se de o veste cumplită, tânăra femeie merse la templul lui
Sesostris ca să afle puțină pace și să-și regăsească seninătatea. Înconjurată
de divinitățile prezente pe pereți și de scrierile hieroglifice care celebrau un
ritual nepieritor, Isis își retrăi treaptă cu treaptă inițierea, fără a reuși să-l
uite pe Iker. Niciodată nu și-ar fi închipuit că putea fi tulburată într-atât de
lipsa unei ființe pe care nici măcar nu era sigură că o iubește.
Dacă această scrisoare o înștiința despre dispariția lui, ar fi avut ea
curajul să se lupte mai departe împotriva vrăjmașului?
După ce părăsi sanctuarul, ea, de obicei atât de zâmbitoare, abia dădu
binețe celor câțiva preoți pe care-i întâlni și le ură o zi bună, rostind
formula: „Păzit să fie „Ka”-ul tău”.
Apoi Isis se retrase într-o grădină micuță sădită în fața unui mormânt.
Acolo odihneau stele care îngăduiau celor al căror nume era gravat pe ele să
ia parte în chip magic la misterele lui Osiris. Cu o mână tremurătoare, rupse
sigiliul și desfășură papirusul.
Sesostris îi vestea găsirea unui mesaj cifrat, semnat de Iker.
Iker trăia…
Isis strânse scrisoarea la piept. Așadar, presimțirile nu o înșelaseră.
Dar unde oare se afla el și ce primejdii înfrunta? Faptul că supraviețuise
dovedea nemaipomenita putere a tânărului de a se descurca în împrejurări
de tot felul și harul său de a ocoli pericolul. Cât timp însă îl vor mai proteja
norocul și magia?
*
Înveșmântat cu o pânză colorată, încălțat cu sandale negre și cu sabia în
mână, generalul Ibcha pășea mândru. Lângă el, căpeteniile de trib se uitau
cu ochi nesățioși spre viitoarea pradă: orașul Sichem, în curând capitala
Canaanului liber!
Fiecare se gândea deja să pună mâna pe putere, înlăturându-i pe vechii
aliați, dar trebuia mai întâi să dobândească o victorie zdrobitoare,
măcelărind cât mai mulți egipteni cu putință!
― Ce greșeală să se închidă în oraș! fu de părere Ibcha. Nesmontu e într-
adevăr prea bătrân ca să mai conducă armata. Să atacăm în partea de
miazăzi, lipsită de fortificații. Și vă mai spun încă o dată: fără prizonieri.
Și haita se repezi înainte urlând.
*
― Sosesc, dădu de veste aghiotantul.
― Doar înspre miazăzi? întrebă Nesmontu.
― Doar acolo.
― Prima greșeală. Au și alte trupe în urmă, care așteaptă poruncă?
― Nu, generale.
― A doua greșeală. Căpeteniile triburilor unde sunt?
― Laolaltă, în frunte.
― A treia greșeală. Oamenii noștri sunt pregătiți?
― Da.
― Ar trebui să fie o zi frumoasă, încheie Nesmontu.
*
Ibcha prevedea o rezistență încrâncenată. Dar luptătorii săi nu
întâmpinară nicio piedică.
 Cananeenii năvăliră pe străzile mari sau mici, căutând zadarnic un
dușman ca să-l ucidă. Dar când se opriră ici și colo ca să-și mai tragă
sufletul, sute de arcași egipteni se iviră în același timp pe terase și
acoperișuri.
Cu o precizie înlesnită de faptul că țintele se găseau atât de aproape,
nimiciră în câteva clipe jumătate din armata cananeană.
Cuprinși de groază, cei rămași în viață încercară să scape din capcană.
Dar două regimente, înarmate cu lănci, le tăiară calea.
― La atac! urlă Ibcha, vrând să uite de sulița care-i străpunsese pulpa
piciorului.
Înfruntarea fu scurtă și violentă. Continuând să tragă, arcașii îi
măcelăreau pe cananeeni. Iar zidul de lănci nu lăsa să treacă niciun fugar.
― Nu mă omorâți, sunt aliatul vostru! striga Dewa, ca ieșit din minți.
Mie îmi datorați izbânda!
Generalul Nesmontu nu socotise de cuviință să-i destăinuie trădătorului
cum plănuia să-i primească pe atacatori. Bărbatul scund și cu barbă roșcată
avea de gând să dispară și să revină mai târziu după plata făgăduită, dar
desfășurarea luptei îl osândea și pe el acum la pieire.
Atins de săgeți, pe moarte, Ibcha, generalul de o zi, mai avu puterea să-și
înfigă pumnalul în spatele trădătorului Dewa.
Apoi se așternu liniștea, tulburată o clipă de fuga nebunească a unui
supraviețuitor, curmată iute de un arcaș.
Chiar și egiptenii se minunară de ușurința și iuțeala izbânzii lor.
― Trăiască Nesmontu! strigă un soldat și toți ceilalți într-un glas îl
aclamară pe general.
Nesmontu își felicită oamenii pentru sângele rece și asprimea lor.
― Ce facem cu răniții? întrebă aghiotantul.
― Pentru început îngrijiți-i și apoi o să încercăm să le dezlegăm limba.
*
Prăbușindu-se peste Treisprezece-Ani, o căpetenie de trib îl salvase pe
băiat, care pricepuse întinderea dezastrului. Nu putea să se ridice în picioare
căci ar fi fost, fără întârziere, doborât.
Cu coada ochiului, Treisprezece-Ani zări trupurile neînsuflețite ale
cananeenilor răspândite pe strada cea mare a orașului.
Însă cea mai cumplită suferință a sa era că nu-și împlinise misiunea și că
avea să-l dezamăgească pe Prevestitor.
 Dar soarta îi surâse.
Niște ofițeri egipteni se apropiau, iar în fruntea lor mergea Nesmontu.
Generalul dădea porunci privitoare la arderea leșurilor și la curățirea
Sichemului.
Câțiva pași doar și comandantul armatei dușmane va ajunge în dreptul
său. Și în felul acesta, biruința lui se va sfârși cu o nenorocire, iar jertfa
cananeenilor nu va rămâne fără rost.
Treisprezece-Ani strânse mânerul pumnalului pe care îl va împlânta din
toate puterile în pieptul generalului.
Când un soldat dădu la o parte stârvul ce-l acoperea, Treisprezece-Ani
sări ca un șarpe și lovi.
În aceeași clipă însă, o durere sălbatică îi sfâșie spatele.
Vederea i se încețoșă, dar desluși totuși chipul lui Nesmontu.
― Te-am… te-am omorât!
― Nu, răspunse generalul. Tu ești cel care moare.
Din gura lui Treisprezece-Ani se scurse o dâră de sânge și băiatul își
dădu ultima suflare.
Apărându-l cu trupul său, aghiotantul lui Nesmontu îi salvase viața.
Pumnalul lui Treisprezece-Ani îi pătrunsese în braț, dar un lăncier îl
doborâse pe tânărul războinic.
― Se pare că vă pândea de acolo, de jos, zise ofițerul.
― Pe tine te așteaptă o răsplată, hotărî generalul, iar pe bietul băiat,
neantul.
― Bietul băiat? Ba nu, e unul dintre aceia pe care credința lor i-a orbit!
reaminti aghiotantul, căruia un doctor îi cerceta rana. Înfruntăm o armată a
întunericului care adună în rândurile sale chiar și un copil și nu-l învață să
aibă alt țel decât acela de a ucide.
*
Intrat în Memphis împreună cu Bina și Shab Strâmbu’, Prevestitorul
rămase deodată nemișcat.
Ochii săi căpătară o culoare roșie-aprinsă.
― Armata cananeană a fost zdrobită, grăi el, și urmările vor fi aspre.
Sesostris știe acum că vrăjmașii săi sunt în stare să se unească. Viitoarea
răzmeriță ar putea să se întindă și mai mult, iar faraonul va trebui să-și
îndrepte cât mai multe forțe spre Syro-Palestina. Iar noi o să avem cale
liberă și o să lovim drept în inima Celor Două Regate.
 ― Treisprezece-Ani a reușit? întrebă Bina cu o voce ciudată.
― M-a ascultat, dar nu îmi dau seama dacă și-a dus până la capăt
misiunea. Dacă Nesmontu a fost ucis, voința soldaților va slăbi. Pe de altă
parte, Ibcha e mort. N-o să te mai deranjeze de-acum înainte.
Gură-Pocită și oamenii săi pătrunseră în capitală prin alte porți,
amestecându-se printre negustori. Cu toții trecură fără nicio greutate de
controlul străjilor, care căutau mai ales arme.
Și oricum n-ar fi fost în stare să le descopere pe cele pe care Prevestitorul
avea să le întrebuințeze cât de curând.
*
Pisica sălbatică mieună.
După mai multe zile istovitoare de mers prin păduri, mlaștini și câmpii
sterpe, Iker se simțea la capătul puterilor.
Dacă pisica sărea de pe ramurile copacului uscat și se arunca asupra lui,
l-ar fi sfâșiat.
Mânios, Iker apucă bastonul de aruncat și îl agită prin aer.
Speriat, animalul se îndepărtă.
Să continue… Trebuia să continue.
Fiul regal se ridică, iar picioarele îl purtară mai departe împotriva voinței
lui, însuflețite parcă de o viață a lor, aparte.
Până la urmă fură și ele biruite de oboseală.
Iker se întinse și adormi pe loc.
*
Cântecul păsărilor îl trezi.
La câțiva pași de el, se vedea un iaz acoperit de lotuși. Mirat că
supraviețuise, Iker se scăldă cu bucurie copilărească. Mestecă tulpini dulci
de papirus și-și recăpătă speranța, dar tocmai atunci un nor negru acoperi
soarele.
Erau sute de ciori cu pliscuri ascuțite. Una dintre ele, despărțindu-se de
suratele ei, zbură înspre Iker și puțin lipsi să-l atingă. Alte zece făcură la
fel, forțându-l pe Iker să se pitească printre trestii.
Furioase, păsările se învârteau deasupra prăzii lor, scoțând țipete ascuțite.
Fiul regal se ridică și-și azvârli bastonul spre cer.
Încărcat de magie cum era, oare nu va împrăștia el vraja ce pusese
stăpânire pe sufletul ciorilor?
 Un cioc îl ciupi de umărul stâng, făcând sângele să țâșnească. Un altul îl
prinse de păr. Apoi păsările se rotiră de câteva ori, desenând cercuri largi
înainte de a se îndepărta.
Bastonul căzu la picioarele lui Iker care, temându-se de un nou atac,
părăsi degrabă locul acesta blestemat.
*
Un deșert fără margini.
Oriunde își întorcea privirea nu vedea decât pământ roșu, crăpat, plante
uscate și nicio fântână.
Unde se găsea Egiptul?
Departe, prea departe.
Nu mai știa încotro e răsăritul și apusul, nu se ivea nimic în zare, nu mai
avea nicio speranță. Doar căldura și setea. Iker urma să moară singur, fără
ritualuri și fără mormânt. Povestea de pe Fulgerul se repeta. De data
aceasta însă, niciun val nu-l va purta spre insula lui „Ka” și nimeni nu-i va
veni în ajutor.
Indiferent la arșița soarelui nemilos, Iker se așeză în poziția de scrib.
Moartea stătea acum înaintea lui asemenea unui parfum învăluitor,
asemenea întoarcerii în țară după o călătorie îndelungată, asemenea
blândeții unei seri după o zi peste măsură de fierbinte.
Iker renunță să se mai împotrivească.
Deodată însă, răsări din lumină o pasăre cu chip de om.
Tânărul își recunoscu propriul chip.
― Isprăvește cu văicăreala, îi spuse acesta. Să mori astfel înseamnă lipsă
de curaj. Trebuie să ajungi la faraon, să-i spui ce-ai aflat ca să poată salva
Egiptul, nu te da bătut!
Apoi, cu un puternic fâlfâit de aripi, pasărea se înălță spre soare.
― Încotro s-o apuc? Pretutindeni, doar tristețe apăsătoare.
Și atunci, o văzu.
O coloană cu patru fețe și fiecare dintre ele semăna cu Isis, senină și
surâzătoare.
Cea dinspre miazăzi strălucea mai tare.
― Te iubesc, Isis! Călăuzește-mă, te rog!
Strângând din dinți, Fiul regal porni spre sud.
19.
 Toți locuitorii Memphisului aflaseră despre izbânda lui Nesmontu.
Curierii Secretarului Casei Regelui duseseră în toate provinciile textele
scrise de Medes, care vesteau sfârșitul răzmeriței cananeenilor și lăudau
mărețele fapte de arme ale generalului.
Totuși, înfățișându-se regelui, învingătorul se arătă mai degrabă
morocănos.
― Sichemul rămâne sub controlul nostru, Luminăția Voastră, și multe
triburi de smintiți au fost nimicite în parte. Cu toate acestea, n-avem pentru
ce să ne bucurăm.
― Ești bănuitor. De ce?
― Pentru că nu am avut de-a face cu o armată adevărată, ci cu o
adunătură de neisprăviți. Au mers spre dezastru fără măcar să-și dea seama.
― Cine îi conducea?
― Nimeni. Alcătuiau un soi de haită care n-a fost în stare să-și
întocmească un plan de atac și nici măcar să se retragă la timp. Așa că nu
putem vorbi despre o luptă, ci despre o execuție.
― Nu așa prevedeai chiar tu, Nesmontu?
― La cananeeni, minciuna și trădarea sunt legea, și m-am pregătit așa
cum cereau împrejurările. Însă nu mă așteptam ca lucrurile să fie atât de
lesnicioase.
― Așadar, care e părerea ta?
― Proștii ăștia au fost trimiși anume ca să fie măcelăriți. Cineva a vrut
să ne facă să credem că în Canaan se strânge o armată de eliberare, o armată
care să însemne pentru noi o adevărată primejdie.
― Nu ți-ai dat tu întreaga silință ca să-i scoți din vizuinile lor și să-i
ademenești spre Sichem?
― Așa e, Luminăția Voastră, și ar trebui să mă bucur. Dar mi se pare
totuși că am fost eu însumi păcălit.
― N-ai înăbușit răzmerița?
― Pentru scurt timp, da. De fapt, a fost doar o momeală.
― Cananeenii vor ridica o altă armată?
― Dacă se vor uni cu sirienii, poate. Dar nu cred defel într-o asemenea
alianță.
― Ar trebui să păstrăm cât mai multe trupe în Canaan?
― Bună întrebare! Sau această învălmășeală era menită să ne
dovedească neputința răzvrătiților și atenția noastră ar scădea, lăsându-ne
pradă unui atac adevărat, sau rămânem neîncrezători și întărim paza
ținutului. Dar atunci nu vom primi o lovitură de moarte în altă parte?
― Ai găsit un alt mesaj de la Iker?
― Nu, Luminăția Voastră. Spre deosebire de Sobek, sunt sigur că primul
mesaj cuprinde o informație prețioasă. Din păcate, necunoașterea locului
mă împiedică să risc viața soldaților, fie ei oricât de iscusiți, într-un ținut
atât de primejdios. Până când nu aflăm mai multe de la Fiul regal despre
ascunzătoarea Prevestitorului, nu ne mișcăm.
*
Sobek Păzitorul triumfa.
― După cum bănuiam, Luminăția Voastră, mesajul lui Iker n-avea decât
un singur țel: să cădem în greșeală. Dorea să împrăștie trupele noastre,
pentru ca triburile cananeene să atace Sichemul lipsit de apărare. Din
fericire, generalul Nesmontu n-a mușcat momeala.
― Eu cred că lucrurile stau cu totul altfel, se împotrivi Sekari. S-au
folosit de Iker ca să ne trimită informații false. De îndată ce Fiul regal și-a
dat seama că l-au păcălit, a fugit, nădăjduind să răzbească până la Memphis
și să ne spună adevărul.
― Fie Iker e mort, fie ne-a trădat, grăi, răspicat, Sobek. Simțămintele tale
de prietenie, Sekari, îți întunecă judecata.
― Am trecut prin multe primejdii și mintea mea n-a fost tulburată de
niciun fel de simțământ. Îl cunosc bine pe Iker și sunt sigur că trădătorii
ascunși la curtea din Memphis l-au vândut dușmanului. Dar are să se
întoarcă.
― Am să-l arunc eu însumi în temniță, făgădui Sobek.
― De ce-l urăști atât? îl întrebă Sekari.
― Nu e vorba de ură, ci de prevedere. Trădătorul e chiar Iker. Deși nu-i
suport pe cei mai mulți dintre demnitari, în privința lor căutările mele n-au
dat roade. Niște lingușitori și niște fricoși, care nu-s în stare să-și riște
viața. Dar Iker a vrut să-l ucidă pe faraon.
― Și nu și-a dovedit nevinovăția?
― Nici gând, s-a alăturat aliaților lui și acum luptă împotriva noastră din
afară! Dacă ajunge la Memphis, o să încerce din nou să-l omoare pe rege.
Dar șarpele ăsta va da greș, căci am să-i strivesc țeasta.
― Viitorul o să-ți arate că n-ai dreptate, Sobek.
― Ba tu ești cel care se-nșală, Sekari.
 Faraonul nu rosti nicio vorbă și atât Sekari, cât și Sobek luară tăcerea
aceasta drept încuviințare.
*
În sfârșit, găsise!
Tocmai când Sekari își pierduse orice speranță că va smulge ceva de la
vreuna dintre gărzile apropiate lui Sobek. Nu alcătuiau ele oare o stâncă de
neclintit?
Dar una dintre ele, un bărbat de vreo cincizeci de ani, încărunțit, se
învoise să stea de vorbă cu el, în mare taină.
― Faceți cercetări asupra lui Sobek?
― E cam mult spus, îl corectă Sekari. Nimeni nu se îndoiește de cinstea
sa.
― Atunci, de ce anume îl învinuiți?
― De dușmănie față de unii demnitari. Uneori, firea lui se dovedește
îndărătnică, fapt ce poate să fie vătămător pentru aflarea adevărului.
― Asta așa e! exclamă căruntul. Încăpățânarea lui Sobek e mare și nimic
nu-l face să se răzgândească. Deși nu are întotdeauna dreptate.
― În legătură cu Fiul regal, de pildă?
― De pildă.
― Nu întrebuințează oare vreun mijloc ascuns pentru a-i pricinui răul?
― Mă tem că da.
― Lămurește-mă!
Căruntul șovăi.
― Îmi cereți un lucru anevoios. Sobek e comandantul meu, iar eu…
― Aici e vorba de treburile regatului, nu de un schimb între vânzători!
Dacă te învoiești să vorbești, îl servești pe faraon.
― Și voi căpăta o slujbă mai bună, pe care Sobek nu vrea să mi-o
încredințeze?
― Nu știam asta. Din ce pricină?
Bărbatul își coborî ochii în pământ.
― Fleacuri.
― Adică?
― Nu-mi place să iau parte la lupte și arestări, să-mi primejduiesc
viața…
― Ieși afară!
― Nu doriți să-mi ascultați dezvăluirile?
 ― Nu te gândești decât să-ți pârăști comandantul și n-ai nimic serios să-
mi spui. Mulțumește-te cu slujba ta și uită-ți supărările lipsite de temei.
Rușinat, căruntul nu scoase un cuvânt.
Sekari se lăsă păgubaș.
*
Lepădându-și sacul greu din piele încărcat cu leacuri, doctorul Gua
scoase un suspin de disperare. Niciunul dintre bolnavii săi nu era ușor de
îngrijit, dar soția Secretarului Casei Regelui ar fi scos sufletul din zece
doctori.
Uscățiv, înzestrat cu un trup lipsit de robustețe, Gua părea plăpând pe
lângă această femeie trupeșă și veșnic agitată, care credea că suferă de
toate bolile cu putință.
― Bine că ați venit, scumpe doctore! Trupul meu e pe de-a-ntregul o
durere, viața mea e un chin! Trebuie să-mi dați leacuri, o mulțime de
leacuri!
― Încetați cu văicăreala! Așezați-vă! Altminteri, plec.
Soția lui Medes se supuse, luându-și un aer de fetiță ascultătoare.
― Și acum, răspundeți sincer la întrebările mele. De câte ori mâncați pe
zi?
― De patru ori… Poate de cinci.
― Am spus: sincer.
― De cinci ori.
― Și de fiecare dată prăjituri?
― Aproape… Da, de fiecare dată.
― Dar grăsimi?
― Fără ele, mărturisi bolnava, bucatele n-au gust.
― Atunci, toate leacurile sunt neputincioase, hotărî doctorul. Sau
deveniți mai cumpătată, sau vă încredințez altui doctor.
― Spaimele mă rod pe dinăuntru! Dacă mă lipsesc și de această
mângâiere, n-am să mai trăiesc mult! După ce mănânc, izbutesc să mă
potolesc și să adorm.
Gua se încruntă.
― Aveți un soț bun, o casă încântătoare, sunteți bogată… De unde
această neliniște?
― Eu… nu știu.
― Nu știți sau nu vreți să-mi spuneți?
 Soția lui Medes izbucni în hohote de plâns.
― Bine… Vă sfătuiesc să înghițiți niște pastile făcute din mac, care vă
vor alina suferința. Totuși, trebuie să mâncați mai puțin și să înlăturați
pricina acestor tulburări.
― M-ați salvat, doctore, m-ați salvat!
Temându-se de noi șiroaie de lacrimi, Gua își deschise sacul și scoase
din el o punguță.
― O pastilă dimineața și două înainte de culcare.
― Când ne revedem, doctore?
― E nevoie să-mi urmați sfaturile mai multe săptămâni și să nu vă
abateți de la ele cu niciun chip.
După ce părăsi casa lui Medes, Gua căzu pe gânduri. Dacă această
femeie nu era nebună însemna că suferea din pricina unui secret
împovărător. Dacă reușea să i-l smulgă, poate că o va vindeca.
*
Secretarul Casei Regelui se uită la soția sa cu uimire.
― Îmi pari tare veselă azi!
― Mulțumește-i doctorului Gua! Omul ăsta săvârșește minuni!
Privirea lui Medes se înăspri.
― Sper că n-ai trăncănit prea mult.
― Oh, nu, nu-ți face griji! Pe Gua nu-l interesează decât bolile și nu-i
place vorbăria.
― Cu atât mai bine, scumpa mea, cu atât mai bine! Să nu-i pomenești
vreodată despre mine său despre darul tău de a imita scrisul altora. Ai
priceput ce vreau să spun?
Femeia se strânse la pieptul bărbatului ei.
― Sunt cel mai bun sprijin al tău, dragostea mea.
*
Medes începea să se liniștească. Nici Sobek, nici Marele Trezorier nu-l
învinuiseră de nimic. Îl bănuiseră, într-adevăr, dar asta era ceva firesc la o
curte care fremăta de bârfe și zvonuri! Otrava răspândită de Prevestitor se
întindea puțin câte puțin, zdruncina încrederea și măcina temeliile regatului
care nu era în stare să se apere.
În fiecare zi, Medes se felicita pentru alianța sa cu Prevestitorul, care nu
se mărginea doar la violență, ci apuca pe tot soiul de căi lăturalnice ca să-și
atingă țelul.
 Chemat printr-un mesaj încifrat, Secretarul Casei Regelui merse acasă la
Libanez, luându-și, ca de obicei, toate măsurile de prevedere. Asigurându-
se că n-a fost urmărit, îi arătă paznicului bucata de cedru ce avea desenată
pe ea hieroglifa arborelui.
În sala de primire, măsuțele joase erau goale. Tăvile cu prăjituri
dispăruseră.
Libanezul își pierduse și el voioșia.
― Mărfurile vor sosi peste câteva zile.
― Vorbești despre…?
― Sunt chiar mai multe decât mă așteptam. Curând vom fi gata să
trecem la fapte.
Medes își drese glasul.
― Prevestitorul chiar a dat această poruncă?
― Urmările vă sperie?
― Oare nu sunt de-a dreptul îngrozitoare?
― Dar asta e chiar ținta noastră, Medes. Dacă te codești, mai bine
oprește-te chiar acum.
― Prevestitorul nu m-ar ierta.
― Mă bucur că, în sfârșit, ai înțeles. Dar o gândire limpede nu e de
ajuns, așa că ia măsuri ca încărcătura să nu întâmpine greutăți la intrarea în
Memphis. Vom porni cel mai cumplit atac din umbră care s-a petrecut
vreodată.
20.
Ca în fiecare seară, preotul care veghea asupra lămpilor din templul lui
Hathor de la Memphis porni să aducă ulei din magazia situată în afara
edificiului. Peste zi, tocmai sosise o cantitate importantă și preotul gândea
s-o încerce.
Peste măsură de ordonat, străbătea mereu același drum și făcea
întotdeauna aceleași gesturi. Îi plăcea să privească apoi îndelung rodul
muncii sale, pe când o lumină blândă scălda locașul zeiței.
Cu pasul său rar și solemn, purtă flacăra până în sala corăbiei, prima care
trebuia luminată.
Pătruns de însemnătatea gestului său, aprinse feștila.
Într-o clipă, uleiul se încinse.
 O flacără enormă îi pârjoli mâinile, pieptul și fața. Când preotul se trase
îndărăt urlând de durere, corabia sacră fu atinsă și focul se întinse cu
repeziciune.
*
Ca de obicei, mai-marele scribilor însărcinat să se îngrijească de
proviziile în legume și fructe ale capitalei avea un aer neîncrezător.
― E ulei de ricin dintre cele mai bune? Toate odăile de lucru trebuie să
fie bine luminate.
― Vă asigur.
― Aș prefera să mai număr încă o dată urcioarele.
― Dar am făcut-o deja de trei ori.
― Tu poate, eu însă nu.
Odată verificarea isprăvită, scribul se învoi să pună pecetea pe înscrisul
vânzătorului care putea acum să-și primească plata de la slujbașii vizirului.
Zilele următoare se anunțau istovitoare. Mai-marele scribilor avea să
muncească din răsputeri căci rămăsese în urmă cu lucrul. Și întrucât
cunoștea bine asprimea vizirului Khnum-Hotep, era încredințat că-l
așteaptă o mustrare zdravănă. Așa că le ceru scribilor care trebăluiau sub
conducerea lui să lase deoparte odihna și să se arate la înălțimea sarcinilor
primite.
Posomorâți, scribii se supuseră. Temându-se să nu-și pună în primejdie
slujbele, porniră să-și ducă la bun sfârșit corvezile.
Înserarea cobora.
― Aprindeți lămpile! porunci mai-marele scribilor.
Zece lămpi luară foc în același timp.
După strigăte înfricoșate, panica puse stăpânire pe toți. Pârjolul cuprinse
papirusurile, uneltele de scris, scaunele din lemn, apoi pereții.
Un tânăr scrib reuși să iasă din acest cuptor încins.
Uimit, el văzu și alte coloane de fum înălțându-se în inima capitalei. Mai
multe clădiri ce adăposteau odăile de lucru ale administrației erau în flăcări.
*
Bucătarul nu contenea cu bombănitul. Avea de pregătit un ospăț pentru
treizeci de oameni și uleiul pe care-l ceruse nu sosise încă.
În cele din urmă, apăru un șir de măgari cărând poveri grele.
― Nu te cunosc, zise bucătarul către mustăciosul care îi mâna.
― Stăpânul meu s-a îmbolnăvit și îi țin eu locul.
 ― Dacă o să mai întârzii atât, are să se lipsească de ajutorul tău.
― Iertați-mă, dar prea sunteți aspru. Am pierdut vremea alegând cele
mai de soi mărfuri.
― Arată-mi-le.
Mustăciosul descoperi unul câte unul urcioarele.
― Ulei de moringa, de măsline și de balanit[20], cum altele nu mai
găsești.
Bănuitor, bucătarul le gustă.
― Pare adevărat ce spui. Altă dată să nu mă mai lași să te aștept atât!
― O să am grijă pe viitor.
Deși ura să lucreze pe fugă, iar stomacul îi era răscolit de greață,
bucătarul izbuti să prepare gustările, carnea și peștele în chip mulțumitor.
Oaspeții mâncară cu multă poftă și îi adresară cuvinte de laudă.
Dar, dintr-odată, lucrurile luară o întorsătură proastă.
O femeie vărsă îndelung. Servitorii o întinseră pe un pat, dar curând alți
doi meseni fură loviți de aceleași dureri, apoi și ceilalți începură să se
plângă, ba unii leșinară.
Chemat degrabă, Gua nu putu decât să constate moartea câtorva și, după
ce îi cercetă pe cei rămași în viață, trase o concluzie care îl îngrozi pe
bucătar.
― Mâncarea a fost otrăvită.
*
Intendentul mai-marelui peste arhivarii din Memphis era nespus de
bucuros că-i oferise soției stăpânului său o sticluță de laudanum, cu miros
cald de ambră. Grație sfaturilor vărului său, îl cumpărase de la un vânzător
până atunci necunoscut în capitală.
Femeia fusese încântată și își închipuise că le va face pe prietenele sale
să crape de invidie, fără să știe că, de fapt, și ele căpătaseră prețiosul
parfum de la același vânzător.
De-abia își atinse gâtul cu câteva picături de laudanum, că fu cuprinsă de
amețeli. Și, cu toate că încercă să se agațe de o mobilă, se prăbuși cu fața în
jos, fără simțire.
Mirat că soția sa nu venise la masă, bărbatul intră în odaia ei.
Gâtul nefericitei nu mai era decât o rană înfiorătoare, mâncată de acid.
*
 ― Nu arăți prea bine, îi spuse secundul căpitanului său care ținea fără
vlagă cârma unei corăbii grele, încărcate cu grâu, ce plutea spre Fayyum.
― Ba da, ba da, nu mai băga în seamă toate nimicurile. Sunt doar puțin
obosit.
― Ce-ai mâncat dimineață?
― Pâine și curmale.
― Ai uitat să iei leacul pentru durerile de spate?
― Dimpotrivă! Doctorul mi-a dat o licoare nouă adusă din Asia și care
conține laudanum. Spatele nu mă mai supără niciun pic.
Sub ochii căpitanului, Nilul prinse a se legăna tot mai tare. Deodată,
bărbatul crezu că vede vreo zece corăbii de război înaintând cu iuțeală spre
el.
― Să fugim, ne atacă!
Lăsând cârma din mână, încercă să sară în apă, dar secundul îl prinse de
mijloc.
― Suntem pierduți, o să murim cu toții!
Apoi capul îi căzu pe spate și trupul îi deveni moale ca o cârpă. Secundul
îl întinse pe punte și îl bătu ușurel cu palmele peste obraji.
― Căpitane, trezește-te! Nu e nicio primejdie.
― A murit, observă un corăbier.
*
Frumoasa Nenufar era în culmea fericirii. Nu numai că luase de bărbat un
demnitar chipeș și bogat, dar semnele prevestitoare ale nașterii primului ei
copil se arătau a fi dintre cele mai bune. Tânăra femeie locuia într-o casă
spațioasă, cu grădină, aflată în partea de miazăzi a Memphisului și cele
două slujitoare, pe care le răsfăța bucuroasă, o vegheau îndeaproape.
Cât despre ultimul dar pe care-l primise de la soțul ei, Nenufar visase atât
la el încât de-abia îi venea să-și creadă ochilor: o sticluță cu ulei adusă
tocmai din Cipru! Având forma unei femei însărcinate care își alăptează
copilul, flaconul conținea ulei de moringa cu care slujitoarea îi va unge
trupul. Toate canalele de energie se vor deschide, întărind protecția mamei
și a copilului.
Mâini pricepute îi masau pielea și o minunată senzație de bine o învălui
din cap până în picioare.
Aproape că ațipise când niște arsuri cumplite îi smulseră strigăte de
durere.
 Zăpăcită, slujitoarea se dădu câțiva pași înapoi.
― Mă arde tot trupul! Aduceți apă, iute!
Dar apa, în loc să-i aline suferințele, i le spori.
În mai puțin de o oră, tânăra femeie trăgea să moară în chinuri groaznice.
Iar copilul său nu avea să vadă niciodată lumina zilei.
Se petrecură mai mult de o sută de astfel de întâmplări și, deși numărul
lor creștea, doctorul Gua nu putu să salveze niciuna dintre victimele
uleiului de masaj.
*
Corabia acostă la cheiurile Abydosului.
Zece soldați se înșiruiră lângă scara sprijinită de corabie. În fruntea lor se
afla un comandant numit de însuși Sobek Păzitorul.
Ofițerul urcă pe punte și-l luă la întrebări pe căpitan.
― Ce-ai adus?
― O încărcătură aparte de la Memphis. Vreți să-mi vedeți înscrisurile?
― Bineînțeles.
Documentele păreau în bună regulă.
― Ulei de moringa pentru leacuri și pentru mâncare, ulei pentru luminat
și sticluțe cu laudanum, îl lămuri corăbierul.
― Cine răspunde de mărfuri?
Căpitanul își scărpină bărbia.
― Nu știu și nici nu mă privește pe mine! Putem să descărcăm?
― Dați-i drumul!
Nedumerit, ofițerul verifică lista corăbiilor ce urmau să sosească la
Abydos în timpul lunii, dar vasul din fața lui nu se număra printre ele. Însă
aceasta nu era o pricină de îngrijorare, căci adesea Abydosul primea și alte
mărfuri față de cele hotărâte dinainte. Iar sigiliul întrebuințat de scribii
vizirului și pe care-l purtau documentele corăbiei ar fi trebuit să risipească
toate îndoielile ofițerului.
Dar nu fusese el însărcinat cu paza portului din Abydos tocmai pentru că
era bănuitor din naștere? Așa că aduse încă douăzeci de soldați și porunci
ca nici unui corăbier să nu i se îngăduie să coboare.
Apoi ofițerul urcă din nou pe punte, în timp ce muncitorii din port
isprăviră descărcarea mărfurilor.
― Ești de fel din Memphis? îl întrebă el pe căpitan.
― Nu, dintr-un sat din Deltă.
 ― Cine e mai-marele tău?
― Un bogătaș din Memphis.
― E prima dată când vii la Abydos?
― Întocmai.
― Și nu te-a tulburat gândul acestei călătorii?
― De ce să mă tulbure?
― Abydosul nu-i un loc asemenea altora.
― Știi, în meseria mea, nu-ți pui astfel de întrebări.
― Te pui chezaș pentru oamenii tăi?
― Fiecare răspunde pentru viața lui, comandante! Eu îmi văd de munca
mea și nimic altceva.
Prin aceste întrebări neobișnuite, ofițerul spera să-l facă pe căpitan să-și
piardă sângele rece și să scape vreo vorbă care să-i adeverească bănuielile.
Câtuși de puțin deranjat de tot acest șir de întrebări, căpitanul rămase
stăpân de sine.
― Când putem pleca?
― Îndată ce verificările vor fi încheiate.
― Și o să dureze mult?
― Aș vrea să arunc o privire mai atentă asupra corăbiei.
― Acesta-i obiceiul?
― Din porunca faraonului, paza Abydosului cere măsuri neobișnuite.
― Nu mă deranjează, așa că puteți începe.
Surprins de lipsa oricărei împotrivi, comandantul scotoci totuși peste tot.
Zadarnic însă.
Oare se înșela sau trebuia să-și asculte instinctul?
Corabia și echipajul erau supravegheate îndeajuns, așa că n-ar fi avut de
ce să se teamă. Totuși, ceva nedeslușit îi punea pe gânduri. Până la urmă,
ofițerul chemă un preot permanent.
― Țin cu tot dinadinsul ca mărfurile să fie încercate de cineva priceput
înainte de a le împărți.
Când Isis se înfățișă înaintea lui, ofițerul o privi cu îndoială. Această
tânără femeie era cu adevărat în stare să facă întocmai ce dorea el?
― Ce vă îngrijorează, comandante?
― Încărcătura asta îmi dă de bănuit.
― Care-i pricina?
― Doar intuiția mea.
 Isis turnă puțin ulei de moringa pe o bucată de pânză, pe o plăcintă și pe
un pește pe care tocmai îl pescuise un soldat.
Peste puțin timp, apărură pete nefirești.
― Uleiul acesta nu e pur, ba s-ar putea dovedi chiar vătămător.
― Să trecem la uleiul pentru luminat.
― Umpleți o lampă, ceru Isis.
Când lampa fu plină, ofițerul vru să aprindă feștila.
― O clipă, interveni preoteasa. Întrebuințați un băț ceva mai lung și
țineți-vă la depărtare de ea.
Comandantul se supuse.
Îndată ce-l atinse flacăra, uleiul luă foc. Dacă ar fi stat în preajma lui,
ofițerul s-ar fi ales cu arsuri grave.
― M-ați salvat, zise el, alb la față.
― Mai sunt și alte mărfuri?
― Doar una.
După toate cele petrecute până atunci, ofițerul devenise prudent și îi
întinse cu delicatețe o sticluță cu laudanum.
― Pe aceasta am s-o iau cu mine la templu, hotărî Isis.
Când o văzu pe tânăra preoteasă îndepărtându-se cu sticluța de
laudanum, căpitanul corăbiei se aruncă în Nil. Pricepând ce-l aștepta, nu-i
mai rămânea altă alegere decât fuga.
Dar nelegiuitul înota prost. În clipa când arcașii începură să tragă, fu
prins de un vârtej și spaima puse stăpânire pe el. Luptându-se în van
împotriva curentului, înghiți prea multă apă, dispăru, ieși din nou la
suprafață, strigă după ajutor, se scufundă iar și se înecă.
21.
Iker alerga.
Pașii săi mărunți, dar egali se repetau fără odihnă, după cum învățase în
timpul pregătirii sale de soldat. În fiecare zi îi mulțumea în gând
guvernatorului de provincie Khnum-Hotep, astăzi vizir, că îi impusese
această disciplină!
Încredințat că apariția lui Isis nu-l înșelase, Iker își dădea silința din
toată inima să scurteze distanța ce-l separa de Egipt. Nu ducea lipsă de apă,
căci adesea găsea câte un izvor sau o fântână, își astâmpăra foamea cu
fructe, dormea câteva ore și pornea iar la drum.
 Lăsase deoparte istoveala și deznădejdea. Fiecare strădanie îl apropia tot
mai mult de țara sa.
În cele din urmă, zări primul fort al Zidurilor Regelui și-și iuți pașii. În
mai puțin de-o oră, soldații aveau să-l primească bucuroși. Apoi o să se-
ntoarcă la Memphis, ca să-l înștiințeze pe Sesostris despre ce aflase. Iar
Egiptul va putea ocoli, astfel, capcana cananeană.
O săgeată se înfipse lângă piciorul său, trezindu-l din visare. Acum Iker
pricepu că, de fapt, în ochii pândarilor trecea drept un răzvrătit care încerca
să le facă necazuri. Așa că se opri și-și ridică brațele în aer.
Ieșind din fort, cinci soldați înarmați cu sulițe îl întâmpinară, cercetându-
l cu ochi scormonitori.
― Cine ești?
― Fiul regal Iker.
Cuvintele scribului stârniră tulburare, dar ofițerul își recăpătă îndată
cumpătul.
― Ai asupra ta sigiliul doveditor?
― Vin din Canaan. Din porunca Luminăției Sale m-am strecurat în
rândurile vrăjmașului și nu aveam cum să iau cu mine un asemenea obiect
care m-ar fi trădat. Conduceți-mă la Memphis!
― Mai întâi o să-i vorbești comandantului acestui fort.
*
Sever și plin de sine, comandantul fortului se simțea pătruns de
însemnătatea sarcinii sale.
― Isprăvește cu poveștile, fiule, și spune-mi cine ești cu adevărat.
― Fiul regal Iker.
― Se aude că e mort.
― Precum vedeți, sunt viu și trebuie să mă înfățișez regelui fără
întârziere.
― Barem ție nu-ți lipsește curajul! De obicei, cananeenii nu se
încăpățânează într-atât, nu au atâta tărie.
― Dați-mi unelte de scris.
Curios, comandantul îi făcu pe plac.
Cu hieroglife frumoase, Iker înșiră primele Maxime ale lui Ptah-Hotep.
― Vă e de ajuns ca să mă credeți că sunt scrib egiptean?
Ofițerul rămase uluit.
 ― Nu s-ar zice că-i o treabă vrednică de-un cananean… Bine, să
cercetăm mai îndeaproape situația ta.
*
Libanezul putea fi mulțumit.
Mârșăviile pe care le pusese la cale în Memphis îi izbutiseră de minune
și răspândiseră spaima în capitală. Zvonuri care mai de care mai smintite
străbăteau orașul, iar tronul lui Sesostris se clătina. Cumpliții trimiși ai
zeiței Sekhmet nu semănaseră, oare, peste tot otrăvuri, duhori și boală,
trăgând săgeți ucigătoare, văzute și nevăzute?
Oamenii Libanezului se descurcaseră în chip desăvârșit. Fiecare dintre
falșii negustori respectase întocmai poruncile primite, iar gărzilor le va fi cu
neputință să le dea de urmă.
Vorbele Prevestitorului se împlineau.
Toți credincioșii săi îl vor socoti de-acum încolo drept stăpânul absolut.
Nu-l sfidase el pe faraon chiar în inima regatului său?
Mai rămânea doar o piedică supărătoare, care cerea multă băgare de
seamă: Abydos.
Strălucitoarea izbândă dobândită la Memphis se datora unor iscoade a
căror iuțeală și pricepere le întreceau cu mult pe cele ale oamenilor lui
Sobek. Dar pe pământul sacru al lui Osiris lucrurile stăteau cu totul altfel.
Tocmai de aceea Libanezul se îndoise de la bun început că va reuși să
introducă în Abydos laudanumul și uleiurile otrăvite. În fruntea unui
echipaj care nu știa ce transportă, un corăbier încercat, devotat Libanezului,
se învoise totuși să îndeplinească această sarcină anevoioasă în schimbul
unei răsplăți uriașe.
Libanezul îl primi pe sacagiu.
― Vești îmbucurătoare, stăpâne. Memphisul e învăluit în flăcări și
scăldat în sânge. Nenumărate focuri greu de domolit, temple distruse, o
grămadă de morți. Și nu mai vorbesc de femeile însărcinate, care au pierit
în chinuri, toate soții ale unor demnitari de vază.
― Dar în privința Abydosului ce-ai aflat?
― Lovitura a dat greș, într-adevăr. Încărcătura a trezit bănuielile
soldaților. Din pricina verificărilor temeinice, niciun strop de ulei sau de
laudanum n-a trecut de paza portului.
― Și căpitanul?
― A murit înecat pe când încerca să fugă.
 ― Carevasăzică n-a vorbit… Oamenii noștri sunt la adăpost?
― Cei veniți din afara Memphisului au părăsit deja orașul ca să se
alăture Prevestitorului. Ceilalți își văd de îndeletnicirile lor obișnuite și
deplâng împreună cu toată lumea cele întâmplate.
*
Chipul lui Sesostris era încă și mai grav decât de obicei.
― Nu poate fi vorba de simple întâmplări, Luminăția Voastră, grăi,
răspicat, vizirul Khnum-Hotep, ci de un atac limpede, bine gândit.
― Cele mai rele temeri ale mele se adeveresc, întări Sobek Păzitorul,
răvășit. Luptătorii ascunși în Memphis au trecut la fapte. Uleiurile pe care
le-au vândut au adus moarte și au iscat pârjol. Pagubele sunt însemnate.
― Dar grozăviile nu se opresc aici, continuă vizirul, cu voce slabă. Mai
multe femei însărcinate au fost otrăvite de uleiul pentru masaj. Cu toate
strădaniile lui Gua și a celorlalți doctori, niciuna n-a putut fi salvată.
― Vor să ucidă însuși Egiptul. Ne-au omorât scribii, slujbașii, preoții și
chiar pe viitorii noștri copii! spumegă de furie Sobek.
― Țineți-vă firea și îngrijiți-vă de bolnavi și de răniți! porunci
monarhul. Iar Medes să-mi aducă degrabă vești de la Abydos.
*
Secretarul Casei Regelui își puse la treabă toți scribii ca să întocmească
mesaje liniștitoare și să se încredințeze că ajung degrabă în provinciile de
la miazăzi și miazănoapte. Deși în sinea lui se bucura de biruința
Prevestitorului, își arăta iscusința în slujba faraonului.
E adevărat, mulți nevinovați își pierduseră viața. Dar asta nu conta în
ochii lui Medes. Singurul lucru care avea însemnătate era să pună mâna pe
putere și, pe acest drum întortocheat, aliații săi trebuiau să lovească tare.
Chiar în clipa când se pregătea să trimită o corabie ușoară la Abydos ca
să strângă informații sigure, Medes fu înștiințat despre sosirea unei
preotese din orașul sacru al lui Osiris.
Medes, fără să stea pe gânduri, alergă spre port, unde aștepta Isis,
însoțită de Vânt-de-Miazănoapte.
― S-a petrecut ceva rău la Abydos?
― Duceți-mă la palat, vă rog. Trebuie să-l văd de îndată pe Luminăția
Sa.
Prevăzător ca-ntotdeauna, Medes nu mai luase legătura cu Libanezul de
când planul lor prinsese viață, așa că nu știa nimic despre soarta ținutului
sacru.
Judecând însă după chipul lipsit de seninătate al lui Isis, pământul lui
Osiris nu fusese cruțat.
*
― Am împiedicat un dezastru, Luminăția Voastră. Fără atenția
comandantului numit de Sobek, uleiurile otrăvite ar fi fost împărțite
preoților din Abydos și acum am fi jelit mulți morți.
― Înțeleg că ajutorul tău a fost hotărâtor.
― Am avut noroc și Pleșuvul mi-a adeverit părerile. Dar Memphisul…
Memphisul a fost atins?
Deși glasul monarhului nu tremura câtuși de puțin, iar chipul său
rămânea neclintit, tânăra femeie înțelese că suferința lui Sesostris era
adâncă. Și ca om, și ca rege se simțea greu încercat, dar nimic nu-l va
împiedica să continue lupta.
― Capitala n-a scăpat de acest atac mârșav. Mulți oameni au murit.
― Doar demonul întunericului care încearcă să veștejească salcâmul lui
Osiris poate fi în stare de asemenea grozăvii, își dădu cu părerea Isis.
― Prevestitorul… Da, el e făptașul, fără nicio îndoială. Tocmai și-a
arătat puterile. Și nu se va opri aici.
― Chiar e cu neputință să-i aflăm adevăratul nume și să-i descoperim
ascunzătoarea?
― Căutările noastre s-au dovedit zadarnice. Trăgeam nădejde că Iker va
izbuti să-i dea de urmă.
― A mai trimis vreun mesaj?
― Nu, Isis.
― Și totuși, trăiește, Luminăția Voastră!
― Mai stai câteva zile la Memphis. Preotesele din templul lui Hathor îi
îngrijesc pe cei cu arsuri și învățătura ta le-ar fi de folos.
*
Marele Trezorier Senankh și Purtătorul Sigiliului regal Sehotep vegheau,
fără odihnă, asupra reparării templelor, ajutorării victimelor și reconstruirii
grabnice a corăbiilor și clădirilor distruse de flăcări.
Cât despre Sobek, acesta nu mai contenea să tot pună întrebări puținilor
martori care-i văzuseră pe negustorii de uleiuri ucigătoare. Dar răspunsurile
semănau între ele ca două picături de apă; nimeni nu-i cunoștea. Fie își
duceau traiul în alte cartiere, fie veniseră din afara orașului și primiseră
sprijinul unor complici care știau bine cum merg treburile în capitală.
Din nenorocire, nimeni nu putea spune limpede cum arătau. La drept
vorbind, de ce să iei aminte la niște negustori binevoitori, tăcuți și grăbiți?
Și vrând-nevrând, cercetările lui Sobek băteau pasul pe loc. Nu exista
nicio cale de urmat și nu aveau asupra cui să își abată bănuielile.
Lui Sobek îi venea să urle de furie, să se repeadă cu pumnii asupra
primului bănuit, într-atât neputința sa îl adusese în pragul disperării. Visa
să-i arunce în temniță pe toți neisprăviții din capitală și să-i bată cu
bastoanele până când ar fi scos de la ei vreo informație oricât de măruntă.
Dar legea lui Maat nu îngăduia tortura și nici faraonul nu ar fi iertat o
asemenea abatere.
Dar care era pricina acestei înfrângeri usturătoare? Neîndoielnic una
singură: luptătorii din umbră, oameni încercați și ascunși cu viclenie
printre locuitorii Memphisului, se supuneau căpeteniei lor cu o disciplină de
necrezut. Nici unuia nu-i trecea prin cap să-l trădeze sau să-l vândă. În cazul
unei greșeli, pedeapsa ar fi fost atât de groaznică, încât fiecare soldat din
această armată a răului și întunericului asculta fără șovăire poruncile
comandantului ei.
Deși mâhnit peste măsură, Sobek va ști totuși să se arate răbdător.
Într-o zi sau alta, unul dintre nelegiuiții aceștia tot va călca strâmb și în
clipa aceea Păzitorul o să fie pregătit și n-o să scape prilejul.
Până atunci, poruncise ca uleiurile și leacurile întrebuințate de doctori să
fie controlate. Puțin câte puțin, fruntea i se însenina, dar cum să ghicească
în ce fel va lovi din nou vrăjmașul?
― Comandante, zvonurile se răspândesc necontenit, îi spuse unul dintre
ofițerii săi. Se vorbește că regele a murit otrăvit cu ulei. Oamenii se agită și
se strâng în grupuri pe ici, pe colo. Mă tem să nu se iște vreo răzmeriță.
Sobek alergă într-un suflet la palat să-l înștiințeze pe monarh.
Iar Sesostris își chemă îndată slujitorii și pe paznicul coroanei.
*
Sub ochii uimiți ai mulțimii, lectica faraonului străbătu cartierele
Memphisului. Purtând coroana dublă și un veșmânt împodobit cu un grifon
ce-și călca în picioare dușmanii, cu pieptul acoperit de un colier lat din aur,
ce amintea de Eneada creatoare, Sesostris ținea în mâini sceptrul de
comandant și sceptrul Magie, care îi îngăduia să reunească diversitatea în
unitate. Chipul său, împietrit aidoma celor al statuilor, alunga zbuciumul
din inima supușilor.
Regele nu era mort și această apariție a sa stătea drept dovadă a hotărârii
de a readuce ordinea în capitală.
Când uralele izbucniră din toate părțile, Sobek răsuflă ușurat. Cumplita
izbândă a Prevestitorului nu putea fi decât trecătoare.
Abia când Sesostris se întoarse, neatins, la palat, după ce redase speranța
poporului său, Păzitorul își dădu seama cât de mult își pusese faraonul
viața în primejdie.
Unul dintre ofițerii săi se apropie și-i șopti câteva cuvinte la ureche.
― Comandante, acum aveți de ce să vă bucurați.
― Ai găsit vreo urmă?
― Mai mult de atât!
― Ai arestat vreo iscoadă?
― Vă las să descoperiți singur.
22.
Iker era de nerecunoscut. La fel de prost ras ca unul care trăia în mlaștini,
acoperit cu o pânză prăfuită, i-ar fi făcut silă oricărui demnitar de la curte.
Întoarcerea în Egipt nu fusese pe măsura nădejdilor sale. Din fortăreața
principală a Zidurilor Regelui, o trupă de soldați îl însoțise până la
Memphis și, fără să-i mai pună vreo întrebare, îl aruncase în temnița situată
în apropierea cartierelor sărăcăcioase din partea de miazănoapte a orașului.
Nesimțitor la împotrivirile tânărului scrib, paznicul se ferea să schimbe
vreun cuvânt cu el și se mărginea să-i aducă, o dată pe zi, plăcinte reci și
apă.
Dar cine poruncise închiderea lui tainică în această carceră?
Iker începuse să-și facă tot soiul de planuri de fugă când ușa se deschise
larg.
În pragul ei stătea Sobek Păzitorul.
― Carevasăzică, tu pretinzi că ești Fiul regal?
Scribul se ridică în picioare.
― Deși nu sunt prea arătos, nu se poate să nu mă recunoști.
Căpetenia tuturor gărzilor regatului păși încet în jurul prizonierului.
― Drept să-ți spun, nu. Aici sunt aduși cei care fug din armată, cei care
încearcă să scape de împlinirea corvezilor și străinii intrați pe furiș în
Egipt. Tu printre care te numeri?
― Sunt Fiul regal Iker și tu știi asta la fel de bine ca și mine.
― L-am întâlnit la curte pe tâlharul acela, iar tu nu-i semeni. Nefericitul
a murit, pe undeva prin Syro-Palestina.
― Nimeni n-a primit mesajul meu?
― Unul fals, de bună seamă. Sau poate chiar o momeală ca să atragă
armata noastră într-o capcană.
― Isprăvește cu prefăcătoria asta, Sobek, și condu-mă degrabă în fața
Luminăției Sale. Am adus informații de cea mai mare însemnătate.
― Vorbele înșelătoare ale unui răzvrătit nu-l înveselesc pe faraon. În loc
să-ți răcești gura îndrugând minciuni, spune-mi mai bine de ce-ai vrut să
treci Zidurile Regelui.
― Nu te purta prostește! Am reușit să scap din mâinile cananeenilor și
ale sirienilor și vreau să dau seamă tatălui meu despre sarcina pe care mi-a
încredințat-o.
Cu un zâmbet batjocoritor pe buze, Sobek își încrucișă brațele.
― Nici cel mai destoinic viteaz nu s-ar fi întors din acel infern. Una din
două: ori ești un răzvrătit care se dă drept Fiul regal Iker ca să-l ucidă pe
faraon, ori ești cu adevărat Iker, adică un trădător călăuzit de aceeași
dorință. Alege tu care din cei doi vrei să fii, înainte de a te osândi la muncă
silnică până la sfârșitul zilelor tale.
Și Păzitorul ieși, trântind ușa carcerei.
*
După ce îngrijise o groază de răniți, dintre care cei mai mulți aveau să
scape cu viață, Isis se pregătea să se urce pe corabia ce urma s-o poarte spre
Abydos, când Vânt-de-Miazănoapte scoase câteva răgete sfâșietoare. Bine
înfipt pe picioare, măgarul refuză să se mai miște.
Isis îl mângâie.
― Ești bolnav?
„Nu”, răspunse animalul, ridicând urechea stângă.
― Trebuie să plecăm, Vânt-de-Miazănoapte.
„Nu”, se împotrivi patrupedul.
― Ce anume vrei?
Vânt-de-Miazănoapte se întoarse și o apucă înspre palat. Isis își grăbi
pașii, de teamă să nu-l piardă. În apropierea clădirilor administrației,
animalul adulmecă îndelung aerul. Apoi o rupse la fugă, forțându-i pe
trecători să se tragă la o parte din calea lui.
Preotesei îi fu peste puteri să se țină după el.
― Ai necazuri? grăi Sekari, care o veghea din umbră pe tânăra femeie.
― Vânt-de-Miazănoapte nu vrea să se întoarcă la Abydos. E prima dată
când se poartă așa ciudat.
― L-ai întrebat de ce?
― N-am avut timp.
― Mi-a venit o idee.
Și, cu ajutorul spuselor unor gură-cască, Sekari dădu de urma măgarului.
*
― Tot nimic, Sobek?
― Dacă aș fi găsit ceva, Sekari, Luminăția Sa ar fi fost înștiințat primul.
Dar tu?
― Se pare că un tâlhar cananean a fost închis în temnița de la
miazănoapte. Mi-ar plăcea să-i pun câteva întrebări.
― Pentru ce?
― Asta mă privește doar pe mine.
― Din păcate pentru tine, ticălosul ăla e pus sub pază strașnică și ca să-l
vezi îți trebuie o împuternicire de la vizir. Însă nu sunt așa sigur că el mai
poate să te ajute.
― Dar ce-a pățit Khnum-Hotep?
― Află și singur.
Sekari porni iute spre palat, unde îl întâlni un Sehotep peste măsură de
abătut.
― Regele l-a chemat pe vizir, îi dezvălui el lui Sekari.
― Știi din ce pricină?
― După chipul răvășit al lui Khnum-Hotep, s-ar zice că s-au petrecut
lucruri grave.
*
În fața vizirului, Sesostris citi cu voce apăsată raportul comandantului
portului din Abydos, pe care Sobek îl înmânase regelui.
― Pecețile mele întrebuințate de un ucigaș! O lovitură mai josnică decât
aceasta nu puteam primi, Luminăția Voastră. Bineînțeles că vă cer să numiți
pe altcineva în locul meu. Și, înainte de a mă întoarce în provincia unde m-
am născut, dacă îmi veți face această favoare, îngăduiți-mi să vă pun o
întrebare: ați bănuit, fie și numai o clipă, că eram vinovat?
― Nu, Khnum-Hotep. Și o să rămâi și pe mai departe vizir în aceste
vremuri de furtună când fiecare slujitor al lui Maat trebuie să se gândească
doar la salvarea regatului.
Copleșit pentru prima dată de povara anilor și mișcat până în adâncul
sufletului de această dovadă de încredere, bătrânul vizir jură să nu-și cruțe
puterile și să nu-l dezamăgească pe monarh.
― Și totuși, sunt vinovat, căci n-am fost cu destulă băgare de seamă,
mărturisi el. Pecețile erau lesne de copiat. De-acum înainte, am să le păstrez
doar eu. Nici chiar cei mai apropiați oameni ai mei nu vor mai putea ajunge
la ele.
― Găsirea hoțului ar fi anevoioasă, ba chiar cu neputință?
― Din nefericire, da, Luminăția Voastră. A fost nevoie de tot acest
dezastru ca să îmi dau seama că m-am purtat cu o prea mare îngăduință, de
care mă fac răspunzător.
― Dacă tot stai și cugeți la greșelile trecute n-ai să ajungi nicăieri. Mai
bine împiedică-l pe dușman să tragă foloase iar de pe urma slăbiciunilor
tale și veghează cu toată grija asupra sarcinilor tale.
― Bizuiți-vă pe mine, Luminăția Voastră.
*
Sekari îl găsi pe Knum-Hotep îmbătrânit parcă peste noapte și îngrijorat,
dar nu pierdu timpul cu vorbe curtenitoare.
― Îmi trebuie o împuternicire.
― Ce fel?
― Vreau să stau de vorbă cu un prizonier.
― Cere-i lui Sobek.
― Refuză să-mi dea.
― Din ce pricină?
― Nimeni nu trebuie să-l vadă pe prizonier.
― Ce-ar fi să mă lămurești și pe mine, Sekari?
― Am să te lămuresc când omul acela o să-mi dea câteva răspunsuri.
― Încăpățânat cum te știu, n-o să te lași până nu capeți împuternicirea.
― Întocmai.
Înarmat cu prețiosul document, Sekari alergă spre temniță în poarta
căreia Vânt-de-Miazănoapte stătea culcat. Nimeni nu izbutise să-l facă să se
miște și asta însemna că Iker nu putea fi departe de acolo.
***
Membrii Casei Regelui ascultară cu atenție raportul lui Sobek Păzitorul,
care nu ocolise niciun amănunt legat de nenorocirea care se abătuse asupra
Memphisului. Datorită echipelor lui Sehotep, stricăciunile aduse clădirilor
aveau să fie în curând șterse, dar nu se putea spune același lucru și despre
rănile oamenilor. Ținând seama însă de numărul mare al gărzilor și al
soldaților care împânzeau întreaga capitală, temerile începeau să slăbească,
mai ales că sute de scribi controlau toate mărfurile întrebuințate de orășeni.
― Acum știu cum au lucrat ticăloșii, zise Sobek. După ce au ucis mai
mulți negustori, le-au luat locul, iar oamenii n-au bănuit nimic.
― Laudanumul nu e o marfă oarecare, îl întrerupse Senankh.
― Bineînțeles, și speram ca în această privință să descopăr vreo urmă,
dar înscrisurile au fost măsluite. Iar doctorii, primind leacurile pe aceleași
căi de până atunci, n-au avut de ce să se arate neîncrezători.
― Dar sticluțele cu ulei pentru femei însărcinate? întrebă vizirul.
― Au fost aduse în Memphis pe ascuns și erau atât de scumpe, încât
doar familiile bogate puteau să cumpere așa ceva. Cu sprijinul câtorva
martori, am găsit casa negustorului. Din nenorocire însă, bărbatul a dispărut
și n-am izbutit să aflu altceva despre el, decât că era de fel din Asia.
― Să nu mai pierdem vremea cu vorbe fără rost, îi sfătui Nesmontu.
Adevăratul vinovat de aceste fapte mârșave este Prevestitorul. În ciuda
oricăror greutăți, trebuie să-l scoatem din bârlog. Sobek și gărzile lui să
vegheze asupra Memphisului, iar eu cu armata mea o să-i venim de hac
acestui demon.
― Oare planul acesta are sorți de izbândă? se neliniști Senankh.
― Dacă lovim iute și cu putere, da. Dar având în vedere că locurile
acelea sunt necunoscute și pline de primejdii, am nevoie de toate trupele.
― Generalul Nesmontu să pregătească un plan de atac asupra Syro-
Palestinei! porunci faraonul.
*
Recunoscându-l pe Sekari, Vânt-de-Miazănoapte se ridică în picioare și
se lăsă mângâiat.
― Se pare că-ți merge bine. Abydosul îți priește, iar Isis te îngrijește cu
toată dragostea, zise el.
Măgarul țintui cu privirea temnița.
 ― Iker e închis înăuntru?
Animalul își înălță urechea dreaptă.
― Ce-ar fi să pornim în căutarea lui?
În ochii mari și căprui ai patrupedului se aprinse speranța.
Soldatul care stătea de strajă se apropie de Sekari.
― Nu te cunosc. Ce vrei?
― Să vorbesc cu tâlharul cananean.
― Cu îngăduința cui?
― O împuternicire din partea lui Khnum-Hotep e de ajuns?
Prima grijă a unui paznic destoinic era să ocolească necazurile. Într-
adevăr, comandantul Sobek dăduse ordine clare, dar nu puteai să nu ții
seama de o poruncă a vizirului.
― N-o să dureze prea mult?
― Te asigur că nu.
― Atunci, intră.
Ușa carcerei se deschise.
Neavând altă scăpare decât să-și doboare temnicerul și să încerce să
fugă, Iker se năpusti spre el.
Antrenat să facă față unui astfel de atac, Sekari îl înșfăcă de braț pe scrib
care totuși nu-și slăbi strânsoarea.
Încleștați, se rostogoliră pe jos.
― Eu sunt, Sekari!
Fiul regal se retrase și se uită la potrivnicul său.
― Tu… Chiar tu ești?
Sekari se ridică.
― Eu, unul, nu m-am schimbat prea mult. Pe când, tu… Ca să capeți o
înfățișare cât de cât mulțumitoare, o să fie nevoie de multă muncă!
Un răget neînchipuit de puternic îi făcu pe cei doi să tresară.
― Vânt-de-Miazănoapte!
― M-a adus până la temnița asta și te așteaptă cu nerăbdare.
― Sobek m-a învinuit de trădare și-mi dorește pieirea.
― O să punem la punct lucrul acesta mai târziu.
Tocmai când părăseau carcera, trei gărzi sosite în grabă le tăiară drumul.
― Împuternicirea vizirului îți îngăduia doar să stai de vorbă cu
prizonierul, nu să-l eliberezi.
― Tânărul acesta e Fiul regal Iker, se răsti la ei Sekari.
 ― Ne-a împuiat și nouă urechile cu minciunile astea. Tu și protejatul tău
rămâneți frumușel aici, amândoi.
― Trebuie să-l conduc la palat.
― Fața ta nu-mi place defel, băiete. Sau mă asculți, sau o să-mi simți
bastonul pe spinare.
Dar Sekari nici nu se gândea să-l lase pe Iker să zacă în temniță.
Cei doi prieteni erau în stare să țină piept gărzilor, deși le părea rău că
trebuie să-i înfrunte tocmai pe oamenii însărcinați să păstreze ordinea.
Deodată, un mârâit amenințător îi încremeni pe toți cinci.
Cu coada ochiului, una dintre gărzi zări un câine uriaș, ce-și dezvelise
colții înfricoșători.
― Sângerosule! exclamă Iker. Ai izbutit să mă găsești!
― E un prieten de-al tău? întrebă Sekari.
― Din fericire, da! La un singur semn de-al meu se și repede la gâtul
dușmanului. Nici chiar mai mulți oameni nu-l pot opri.
Prinse la mijloc, cele trei gărzi socotiră lupta inegală. Și nici nu erau
plătite ca să moară prostește.
― Voi și cu monstrul ăsta n-o să ajungeți departe!
― Nu-ți bate capul cu cercetări zadarnice, îi sfătui Iker. Ne găsești la
palat.
23.
La câțiva pași de o intrare lăturalnică a palatului, străjile opriră un grup
ciudat alcătuit din Sekari, un biet sărăntoc de o mizerie respingătoare, un
măgar vânjos și un dulău înspăimântător.
― Chemați-l pe Purtătorul Sigiliului regal, ceru Sekari.
Sehotep se învoi să vadă despre ce era vorba.
― Se zice că frizerul tău e cel mai bun din Memphis, începu Sekari.
Prietenul meu ar avea nevoie de îndemânarea lui.
― Prietenul tău… Cine e?
― Nu-l recunoști?
― Pot… să mă apropii?
― Te previn că nu miroase tocmai plăcut.
Șovăielnic, Sehotep înaintă și privi cu atenție biata făptură, plină de
păduchi.
― Peste putință! Nu e chiar…
 ― Ba da, dar trebuie să-l spălăm.
― Haideți la mine acasă.
Între Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul se stabilise iute o tovărășie pe
față. Având în vedere mărimea câinelui, măgarul îl socotise demn de atenția
sa. Ajutându-l pe Iker să iasă din temniță, dulăul își dovedise vrednicia și
putea, așadar, să intre în cercul prietenilor adevărați. La rândul său,
Sângerosul pricepuse că vajnicul patruped era un înțelept și, totodată, cel
mai vechi prieten al lui Iker, așa că avea întâietate în timpul discuțiilor.
Odată hotărâte aceste reguli, Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul urmau să
vegheze împreună asupra Fiului regal.
Pe când se înfruptau din neasemuitele bunătăți aduse de un slujitor al lui
Sehotep, frizerul îl cercetă din priviri pe Iker, cu îngrijorare. Mai întâlnise el
destule situații grele, dar aceasta le întrecea, de departe, pe toate.
Alese cel mai ascuțit brici din bronz, lung de șaisprezece centimetri și lat
de cinci. În formă de pentagon alungit, unealta avea două laturi rotunjite și
bombate și alte trei adâncite. Primele două alcătuiau muchii tăioase, care
trebuiau folosite cu prudență. Apucând mânerul din lemn în care briciul
propriu-zis era fixat cu mai multe nituri de aramă, frizerul începu
descâlcirea.
― Părul nu e prea aspru și nu s-au strâns în el prea mulți scaieți… Poate
că am să izbutesc să înlătur dezastrul.
Apă caldă, spumă din belșug, pomezi care alinau fierbințeala pricinuită
de uneltele frizerului, tunsoare elegantă, potrivită cu chipul tânărului. Iker
avu parte de îngrijirile atente ale unui meșter fără pereche, hotărât să atingă
culmile măiestriei.
― Minunat, își dădu cu părerea Sekari. Ești chiar mai fermecător decât
înaintea plecării tale în Canaan. Frizerule, zeii te-au înzestrat cu mult har!
Omul se îmbujoră de plăcere.
― Frumusețea nu ajunge, îi reaminti Sehotep, trebuie să ne gândim și la
sănătate, după o călătorie așa de lungă. Am să te încredințez mâinilor
pricepute ale unui slujitor care se îndeletnicește cu masajul.
Pe spatele, fesele și picioarele lui Iker, slujitorul întinse un unguent
protector, preparat din pudră de coriandru, făină de bob și de gnu, sare de
mare, ocru și rășină de terebint. Apoi frământă fiecare mușchi ca să redea
vigoarea acestui trup încercat.
 După o oră petrecută astfel, scribul își simți puterile împrospătate.
Durerile și încordarea dispărură, energia îl străbătea din creștet până în
tălpi.
― Nu mai rămâne decât să te înveșmântăm potrivit rangului tău, grăi
mulțumit Sehotep și-i înmână Fiului regal o tunică și sandale.
*
Gărzile palatului, alese cu severitate de însuși Sobek, se întrebau ce s-ar
fi cuvenit să facă? Neîndoielnic, dacă nu-l lăsau pe Sehotep să intre și-ar fi
atras necazuri însemnate. Dar Fiul regal Iker, dacă într-adevăr era chiar el,
nu avea îngăduința să treacă de pază.
― Chemați-l pe comandantul vostru, ceru Purtătorul Sigiliului regal.
Sobek nu întârzie să apară.
― Sper că-l recunoști pe Iker, nu? întrebă Sehotep, batjocoritor. Sau
poate găsești că nu mai seamănă cu tâlharul cananean pe care l-ai azvârlit în
temniță?
― Ucigașul ăsta n-are decât o singură dorință: să-l omoare pe faraon.
Dând crezare minciunilor lui, pui în primejdie viața regelui.
Iker îl înfruntă pe mai-marele gărzilor.
― Te înșeli, Sobek. Pe numele faraonului, îți jur că te înșeli. Trebuie să-l
înștiințez despre roadele misiunii mele. Ia câte măsuri de prevedere vrei,
dar gândește-te înainte de toate la Egipt.
Îndârjirea lui Iker îl miră pe Păzitor.
― Urmează-mă!
― Iar noi o să-l însoțim pe Iker, hotărî Sehotep. Asta ca să nu fii ispitit
să-l uiți în vreo temniță oarecare.
Sobek ridică din umeri.
― Purtătorul Sigiliului regal are dreptate, încuviință Sekari. Când te
lovești de un zel nemăsurat, ca al tău, nu ești niciodată îndeajuns de
prudent.
La intrarea în odăile regale, îi întâmpină generalul Nesmontu.
― Luminăția Sa îl va primi pe Iker numai după ce va fi purificat.
Fiul regal fu condus la templul lui Ptah. Un preot îl dezbrăcă, îi spălă
mâinile și picioarele, apoi îl îndemnă să pășească într-o capelă unde ardea o
singură lampă.
Senankh și Sehotep se așezară de-o parte și de alta a tânărului.
În fața lui, stătea vizirul Khnum-Hotep.
 ― Fie ca apa vieții să purifice, rosti el, să strângă laolaltă energiile și să
împrospăteze inima celui care o respectă pe Maat.
Doi preoți ridicară deasupra capului lui Iker un vas din care țâșni o
lumină ce îi învălui trupul.
Iker își aminti de ritualul celebrat în mormântul lui Djehuty și de
cuvintele generalului Sepi: „Voiai să cunoști Cercul de Aur din Abydos,
privește-i puterea”.
Iar azi, având parte de un privilegiu neasemuit, Fiul regal se găsea în
locul lui Djehuty!
Oare confreria își va deschide ușile pentru el? Încercând să uite de
această întrebare, scribul se bucură de baia de raze blânde și totodată
înnoitoare.
*
Generalul Nesmontu îi înmână Fiului regal cuțitul duhului păzitor.
― Eram încredințat c-ai să te întorci. Să nu te mai desparți niciodată de
această armă.
Vizirul Khnum-Hotep îi atârnă la gât tânărului un colier subțire din aur
de care era agățată o amuletă ce reprezenta sceptrul „putere”.
― Fie ca magia ei să te protejeze și să-ți dăruiască întreg curajul celor
drepți.
Zâmbind, Sekari înaintă la rândul său.
― Iată uneltele tale de scrib, prietene. Nu lipsește nici măcar o pensulă.
Lui Iker îi făcură multă plăcere aceste clipe care dovedeau încrederea pe
care ceilalți o aveau în el. Dar cum să fie fericit după ce Sekari îi povestise
nenorocirea petrecută la Memphis?
― Luminăția Sa ne așteaptă, arătă vizirul.
*
Iker ar fi vrut să-i mărturisească regelui uriașa bucurie de a-l revedea, dar
solemnitatea sălii de consiliu nu-l îndemna la așa ceva. Sever, adâncit în
gânduri, monarhul arăta îmbătrânit. Totuși, rămânea de neclintit, iar
privirea sa nu oglindea nici urmă de slăbiciune.
Fiul regal înșiră pe îndelete peripețiile sale, fără să treacă sub tăcere nici
teama, nici greșelile și nici părerile de rău că nu aflase nimic despre
ucigașul generalului Sepi. De Isis nu pomeni. Doar ea știa cât îl ajutase.
Sobek Păzitorul nu scăpă prilejul să-i pună o mie și una de întrebări, în
speranța că Iker se va contrazice singur. Dar tânărul nu se zăpăci și
Nesmontu întări o bună parte din spusele sale.
― Care e părerea ta? întrebă monarhul.
― Syro-Palestina e doar o momeală, Luminăția Voastră. Prevestitorul a
părăsit-o, dar vrea să ne ademenească într-acolo armata ca s-o îndepărteze
de Egipt, unde va continua să răspândească veninul. Demonul acesta îi
cunoaște pe cananeeni și știe că nu sunt în stare nici măcar să poarte un
război împotriva noastră, darămite să-l câștige. Ei se vor mărgini la
încăierări și la câteva atacuri pe furiș care-i vor istovi pe soldați. Prezența
întregii armate se va dovedi de prisos.
― Tocmai era gata să pornim un atac înverșunat, îi destăinui Nesmontu.
― Ținuturile acelea vor rămâne cu neputință de cârmuit, zise Iker, și nu
se vor învoi niciodată să respecte legea lui Maat. Triburile nu vor înceta să
se lupte și să se sfâșie între ele, alianțele să se înnoade și să se desfacă
lesne, iar hoții și mincinoșii să se bată pentru putere. Oricâtă răbdare am
avea, toate strădaniile noastre de a le schimba gândirea vor da greș. Mai
bine ne-am mulțumi să păstrăm o pace, fie ea și șubredă, în orașele mari și
să întărim Zidurile Regelui ca să descurajăm orice încercare de năvălire.
― Dar asta ar însemna să renunțăm la stăpânirea noastră, mormăi Sobek.
― Dar ea nu există și nici nu va exista vreodată. Prevestitorul a înțeles
lucrul acesta și caută să ne prindă în capcană.
― Iată vorbele unui complice al cananeenilor! exclamă Păzitorul. Nu-i
arată ele, oare, fățărnicia?
― Ba dimpotrivă, în întrerupse Sehotep. Și eu împărtășesc această
părere de multă vreme, dar nu aveam pe ce să mă sprijin. Acum Iker m-a
lămurit pe deplin.
― Dar generalul Nesmontu nu îndeamnă la ocuparea Syro-Palestinei și
la război crâncen?
― În lipsă de altceva mai bun, recunoscu bătrânul soldat, și mai cu
seamă pentru a-l prinde pe Prevestitor! Însă dacă a părăsit ținutul, o
desfășurare de forțe ar fi zadarnică, fără putință de tăgadă. Triburile n-au
decât să se nimicească între ele, cu atât mai bine pentru noi! Asta o să
împiedice nașterea unei armate cananeene. Iar dacă unele căpetenii plătite
de noi îi vor ațâța și învrăjbi, Egiptul va trage foloase. Consider că acesta e
cel mai nimerit plan. Cere timp, într-adevăr, dar nu mă îndoiesc de roadele
sale.
 ― Stăruie încă o întrebare fără răspuns, se plânse Senankh. Unde se
ascunde Prevestitorul? Și suntem pe de-a-ntregul siguri că el a săvârșit
aceste nelegiuiri? Atunci de ce n-a trimis veste pretutindeni că el e
făptașul?
― Pecetea lui, zise vizirul, e însăși întinderea dezastrului. Cine altcineva
ar fi putut să pună la cale și să ducă la bun sfârșit o asemenea mârșăvie,
dacă nu cel care s-a atins de salcâmul lui Osiris?
Senankh se temea de acest răspuns, dar fu nevoit să se plece în fața
adevărului rostit de Khnum-Hotep.
― Chiar n-ai aflat nimic despre ascunzătoarea Prevestitorului? îl întrebă
Sehotep pe Iker.
― Nimic, din nefericire. Cei mai mulți cananeeni și sirieni îl socotesc o
umbră îngrozitoare, o vedenie căreia i se supun de frica unor pedepse
cumplite. Aceasta și este nemaipomenita idee a Prevestitorului: să devină
stăpânul deplin al dușmanilor lui Maat și al Egiptului, pătrunzându-le în
suflet. Nici măcar n-are nevoie să apară ca să îi convingă. Repet: Syro-
Palestina nu-i decât o momeală. Prevestitorul și-a lăsat acum protejații în
voia sorții ca să semene răzmerițe pustiitoare altundeva. Și acest
„altundeva” începe cu Memphisul.
― Capitala e bine păzită, îl asigură Sobek.
― Să sperăm, zise Sehotep. Dar celelalte orașe?
― Primarii vor fi preveniți prin decrete regale, făgădui vizirul. Dar
trupele provinciilor sunt neîndestulătoare, iar păstrarea păcii cere prezența
soldaților pe tot cuprinsul țării. Așa că trebuie să alegem: Nesmontu ori
curăță Syro-Palestina, ori asigură paza Celor Două Regate.
― Isprăvindu-și misiunea, Fiul regal ne-a dat răspunsul, hotărî faraonul.
A mai rămas un singur lucru de lămurit: purtarea lui Sobek.
― Cred că am făcut bine trimițând în temniță un fugar, Luminăția
Voastră.
― Socoți nedreaptă închiderea ta? îl întrebă monarhul pe Iker.
― Nu, Luminăția Voastră. Încuviințez hotărârile căpeteniei gărzilor. Dar
acum să cerceteze cu luare-aminte faptele și să lase deoparte trecutul. Unul
dintre planurile Prevestitorului tocmai a fost zădărnicit, dar suntem încă
departe de izbândă. Pe care nu o vom dobândi decât prin unire.
― La muncă, încheie Sesostris. Mâine să-mi fie prezentat un plan de
apărare a Celor Două Regate.
 *
Medes era zdruncinat de-a binelea!
Iker trăia! Cum de fusese cu putință să scape, singur, de cananeeni și
sirieni? Dar chemarea sa în fața marelui sfat dădea de bănuit că i se vor
aduce învinuiri grave.
Și dacă mărturia lui nu se va dovedi convingătoare, scribul o să se
căiască amarnic că se întorsese în Egipt. Ca urmare a dezastrului din
Memphis, pedepsele vor fi aspre.
Sfatul de taină ținu multă vreme, așa că Medes nu-și pierdu nădejdea.
Sobek Păzitorul nu-l avea la inimă pe Iker și era destul de puternic încât să-
i atragă de partea lui pe membrii Casei Regelui, iar tânărul să fie osândit.
Într-un târziu, Senankh ieși din sala de consiliu.
― Dacă oamenii tăi sunt cu adevărat iscusiți, prietene Medes, acum ai
prilejul s-o dovedești. Trebuie întocmite un decret regal, câteva mesaje,
scrisori tainice către primari, ordine pentru garnizoane… Și toate cât mai
iute.
― Bizuiți-vă pe mine, Mare Trezorier. Care-i lucrul cel mai grabnic?
― Să punem Egiptul la adăpost de vrăjmași.
24.
Să iei masa de dimineață împreună cu Sesostris în grădina palatului era o
onoare pe care Iker o aprecie așa cum se cuvenea. Toți demnitarii visau la o
asemenea favoare și curtea întreagă, uimită de întoarcerea nesperată a lui
Iker, plesnea de invidie.
Monarhul privea dansul razelor soarelui prin frunzele copacilor.
Cu toată teama plină de respect ce-o resimțea, Iker îndrăzni să rupă
tăcerea.
― Luminăția Voastră, Cercul de Aur din Abydos m-a purificat și întărit?
― Egiptul nu aparține acestei lumi. Cârmuit de Maat, el urmează planul
făurit la începutul timpurilor. Regatul nostru îi dă viață aici, pe pământ.
Nevăzutul și-a ales regatul și noi îl venerăm ca pe comoara noastră cea mai
de preț. Când Osiris reînvie, ochiul se întregește. Nimic nu-i lipsește.
Atunci Egiptul vede și înfăptuiește. Altminteri, rămâne orb și sterp.
Aceasta e ceea ce ne amenință.
― Putem să ocolim această nenorocire?
 ― Izbânda depinde de judecata și de voința noastră. Sau ne supunem
timpului și creația lui Osiris va pieri, sau ne întoarcem la începuturi, înainte
de nașterea cerului și a pământului, și vom ști, încă o dată, să împăcăm
lucrurile potrivnice, să unim coroana roșie cu cea albă, să-i împrietenim pe
Horus și pe Seth. Divinitățile, drepții lumii de dincolo, faraonul și oamenii
alcătuiesc un întreg pe care doar Osiris îl încheagă, mulțumită legii lui
Maat. Și dacă unul dintre aceștia lipsește sau este înlăturat, construcția se
prăbușește.
― Dar sacrul nu rămâne legătura cea mai de seamă?
― Sacrul desparte ceea ce e folositor de ceea ce e fără rost, luminează și
eliberează calea, împrăștie amăgirile și negura. Doar ofranda face să
pătrundă armonia cerească printre oameni, căci ea hrănește sufletul lui
Osiris.
― Luminăția Voastră… mă veți socoti, într-o zi, demn de a-i cunoaște
misterele?
― Hotărârea aceasta tu singur o vei rosti, prin faptele tale. Și atunci,
Osiris o să te cheme. Iată sigiliul pentru noul tău rang, puternic și
primejdios totodată. Nu-l întrebuința decât cu bună-credință.
Sesostris îi întinse lui Iker un inel-sigiliu pe care se vedeau înscrise
numele și rangul său.
Pentru prima dată, scribul își dădu seama de sarcina încredințată.
Nu mai era un tânăr răzvrătit și hoinar, ci unul dintre înalții slujbași ai
faraonului fără de care Cele Două Regate ar fi căzut pradă dezordinii și
nedreptății.
― Luminăția Voastră, voi fi…?
― Nimeni nu e demn de o asemenea îndatorire. Totuși, cineva trebuie să
o ia asupra sa. Marele șarpe din Insula lui „Ka” n-a izbutit să-și salveze
lumea, mistuită de flăcări. Memphisul ar fi putut să cunoască aceeași
soartă, dar a supraviețuit. N-o să lăsăm Egiptul să încapă pe mâinile
Prevestitorului.
Iker privi îndelung bijuteria, diferită de sigiliul de Fiu regal de care nu
îndrăznise niciodată să se folosească. Acum, abia acum, începea să priceapă
care-i erau răspunderile ce-l apăsau.
― Să fii de față la sfatul de război al lui Nesmontu, îi porunci regele, și
nu te sfii să-ți spui părerea. Dar mai înainte, du-te în port. Ești așteptat
acolo.
 *
Corabia ce pleca înspre Abydos se pregătea să ridice ancora.
Înveșmântată într-o rochie lungă, roșie, Isis admira fluviul.
Însoțit de Vânt-de-Miazănoapte și de Sângerosul, Iker nu trecu
neobservat. Măgarul primi o mângâiere din partea tinerei femei, iar dulăul
scoase un scheunat de invidie ca să capete aceeași atenție. În ciuda mărimii
câinelui și a fălcilor sale dătătoare de fiori, Isis nu se temu câtuși de puțin.
― Sângerosul te place, observă Iker. În Syro-Palestina a fost păzitorul și
apărătorul meu. A trebuit să fug fără el, dar până la urmă m-a găsit.
― Vânt-de-Miazănoapte pare să se bucure de tovărășia lui.
― Chiar s-au împrietenit! Părăsești capitala?
― Mă întorc la Abydos. Eram încredințată că o să scapi teafăr din
această încercare.
― Doar mulțumită ție, Isis. Când îmi pierdusem nădejdea, ai apărut
înaintea ochilor mei. Numai cu ajutorul tău am putut să înfrunt teama și să
regăsesc drumul spre Egipt.
― Mă crezi înzestrată cu prea multe puteri, Iker.
― Dar nu ești o preoteasă a Abydosului? Fără sprijinul tău, fără
gândurile tale ocrotitoare, aș fi pierit. Cum să te conving de sinceritatea
mea și să mă arăt demn de tine? Dăruindu-mi învățătura sa, regele mi-a
deschis ochii asupra îndatoririlor unui Fiu regal: să-și umple cugetul cu
gânduri drepte, să fie reținut, să-și măsoare vorbele, să lase deoparte frica,
să caute adevărul chiar cu prețul vieții sale, să dovedească o voință de
neclintit, să nu cadă pradă lăcomiei, să deslușească toate cele nevăzute…
Nu am aceste haruri, Isis, dar te iubesc.
― După isprăvile de până acum, se deschide înaintea ta un viitor măreț.
Cât despre mine, eu nu sunt decât o preoteasă care năzuiește să nu mai
părăsească Abydosul.
― Iar eu nu râvnesc decât să trăiesc alături de tine.
― În aceste vremuri tulburi, dragostea mai are vreun înțeles?
― Ți-o ofer pe-a mea, Isis. Și dacă e împărtășită, nu ne va face mai
puternici pe amândoi în fața vrăjmașului?
― Ce nouă misiune ți-a fost încredințată?
― Să lucrez alături de membrii Casei Regelui și să asigur apărarea
regatului. N-am căzut în capcana din Syro-Palestina, dar Prevestitorul are să
lovească iar, poate chiar în Egipt.
 ― Abydosul rămâne pe mai departe amenințat, fu de părere tânăra
femeie. Cei care trăiesc acolo ar fi putut să sufere aceeași soartă ca
locuitorii Memphisului. Demonul acesta voia să omoare cât mai mulți
preoți și să slăbească pământul sacru al lui Osiris.
― Și tu ai fost, așadar, în primejdie!
― Doar Arborele vieții contează. Dacă ofranda vieții mele l-ar putea
tămădui, n-aș șovăi o clipă.
Sub privirile măgarului și ale câinelui, care ascultau atenți cuvintele lui
Isis și ale lui Iker, scribul se apropie de tânăra femeie.
― Isis, ești sigură că nu mă iubești?
Preoteasa cugetă puțin, înainte de a răspunde.
― Aș vrea să fiu, dar resping minciuna. În timpul unui ritual m-am suit
pe un soclu, ce o reprezenta pe Maat, și am jurat să înfrunt totdeauna
adevărul, oricare ar fi el.
― Și eu am trecut prin acest ritual, mărturisi Iker, și am făcut același
jurământ. După ce l-am înfrânt pe falsul Prevestitor, sirianul Amu a vrut să
mă însoare. Dar n-am îndurat gândul că voi cunoaște o altă femeie și am
ales să plec, chiar dacă mă pândea moartea. Orice hotărâre vei lua, Isis, o să
rămâi singura femeie din viața mea.
Căpitanul dădea semne de nerăbdare. Având în vedere numărul mare de
corăbii ce străbăteau Nilul, trebuia să se folosească de orice răgaz ca să
ridice ancora.
― Când o să ne vedem iar?
― Nu știu, Iker.
Isis urcă alene scara, ca și cum ar fi încercat păreri de rău că această
întâlnire se sfârșise.
Oare Iker nu se amăgea păstrându-și speranțele?
*
Cuvântarea lui Nesmontu fu convingătoare. Înzestrat cu o mare putere de
adaptare, bătrânul general alcătuise, într-un timp neînchipuit de scurt, o
nouă împărțire a armatei, în stare să-l surprindă pe dușman. Micșorate
drastic, forțele egiptene din Syro-Palestina se vor îngriji doar de păstrarea
liniștii, de arestarea răzvrătiților și de răspândirea unor zvonuri menite să
semene vrajba printre triburi și clanuri.
În Egipt, armata cea mare nu se va mai înfățișa aidoma unui bloc de
piatră uriaș, greu de urnit, ci va fi împărțită în mai multe regimente,
numărând fiecare patruzeci de lăncieri și patruzeci de arcași, aflați sub
comanda unui ofițer, ajutat de un purtător de flamură, un căpitan de corabie,
un scrib și un bun cunoscător al hărților.
Ofițerii urmau să primească ordine doar de la Nesmontu, care conducea
desfășurarea trupelor de pe întreg cuprinsul regatului, însărcinate să
supravegheze îndeosebi punctele-cheie și debarcaderele. Trupelor din
provincii le rămânea să asigure paza orășenilor și pe a sătenilor. Și o altă
armată, cea a scribilor, avea să controleze mărfurile. Nenorocirea petrecută
la Memphis nu trebuia să se repete.
― Dubla Casă albă este în stare să asigure cele trebuincioase armatei?
întrebă vizirul.
― Fără îndoială, răspunse Senankh. Soldații noștri nu vor duce lipsă de
nimic.
― În ce mă privește, făgădui Sehotep, am să întăresc cheiurile, astfel
încât corăbiile să poată trage mai ușor la mal.
― Fiul regal încuviințează aceste măsuri? se neliniști Sobek, zeflemitor.
― Dacă armata și gărzile se vor înțelege bine, nu vom întâmpina
greutăți, îi răspunse Iker.
― Mă bănuiești de rea-credință?
― N-am spus așa ceva! Dar munca laolaltă cere multe strădanii.
― Negreșit, încheie Nesmontu. Iar noi nu ne vom cruța puterile.
*
Lucrând alături de vizir, Iker începea să înțeleagă cum mergeau treburile
administrației. Amenințarea mocnită îi îndemna pe scribi să-și
îndeplinească sarcinile cu strășnicie, astfel încât niciun atac, oricât de grav,
să nu împiedice respectarea legii lui Maat.
Tocmai pe când Fiul regal citea niște documente aduse de Nesmontu, și
pe care avea să le înmâneze chiar în seara aceea monarhului, Sobek îl
întrerupse.
― Luminăția Sa vrea să te vadă de îndată.
*
Sub protecția gărzii sale personale, Sesostris ieși din capitală. Iker îl
urmă până la un canal unde se urcară pe o corabie ce porni înspre miazăzi.
De astă dată, Fiul regal nu se mai încumetă să-l tulbure pe rege, adâncit
în gânduri.
Atmosfera era apăsătoare.
 Și totuși, când văzu conturându-se piramidele de la Dachur, tânărul se
simți cuprins de seninătate. Monumentele faraonului Snefru păreau cu
neputință de distrus, ancorate în veșnicia deșertului, iar cel al lui Sesostris,
deși mai mic, răspândea aceeași strălucire.
Preoții și soldații însărcinați cu paza locurilor se strânseseră ca să-l
întâmpine pe monarh. Iker se ținea la câțiva pași în spatele regelui.
Cu capul plecat, un preot înaintă spre suveran.
― Când a murit Djehuty? întrebă Sesostris.
― Ieri, în zori. De cum și-a dat ultima suflare v-am și trimis de veste.
Ieri era o zi mare, Luminăția Voastră, căci Djehuty socotea lucrările ca și
isprăvite. Sculptorii tocmai sfârșiseră ultimul basorelief ce-l reprezintă pe
Atum, principiul creator. Iar Djehuty gândea să vă ceară să-l însuflețiți și să
treziți în această construcție a voastră întreaga ei putere.
Faraonul și Iker apucară spre locuința primarului Djehuty al cărui trup
înfășurat într-o mantie largă se odihnea pe un pat cu picioarele aidoma celor
ale unui taur. Chipul lui Djehuty părea împăcat.
― L-am vegheat până la capăt, arăta preotul. Ultimul său gând s-a
îndreptat către Luminăția Voastră, încercând să-și arate recunoștința, căci
această muncă de constructor i-a luminat bătrânețile. Djehuty știa că
strălucirea Dachurului îl va sluji pe Osiris. „De-acum, n-o să mai îmi fie
niciodată frig” au fost ultimele sale cuvinte.
Preotul se retrase, lăsându-l pe rege și pe fiul său singuri cu mortul.
― A sosit clipa judecății, începu monarhul. Iar noi trebuie s-o rostim.
Ce-i dorești acestui călător în lumea de dincolo, Iker?
― Să străbată tenebrele morții și să învie în lumina lui Osiris. Djehuty a
fost un om drept și bun. Îi mulțumesc pentru ajutorul său și n-am nicio
învinuire să-i aduc.
Cum regele întârzia să vorbească, Iker se temu ca Sesostris să nu
pomenească de vreo greșeală a fostului guvernator al provinciei Iepurelui
de pe vremea când refuza să se supună Coroanei.
― Preot al lui Thot și slujitor al lui Maat, inițiat în Cercul de Aur din
Abydos, Djehuty a cunoscut misterele lui Osiris. Fie ca el să călătorească în
pace.
Sesostris porunci apoi ca fratele său întru spirit să fie mumificat și să i se
pregătească locașul de veci.
 Iker încerca o mare durere. Djehuty îl primise în provincia Iepurelui, îi
îngăduise să învețe meșteșugul scribilor și să deslușească tainele limbii
sacre, sub îndrumarea generalului Sepi, și el dispărut. Datorită acestor doi
înțelepți, soarta tânărului se limpezise, deși până atunci înaintase la
nimereală.
În fața piramidei regelui, orbitor de albă și dătătoare de lumină, care va
proteja salcâmul lui Osiris, Sesostris și fiul său își puseră aceeași întrebare
întreită: unde, când și cum avea să lovească iar Prevestitorul?
25.
Pântecele de piatră era un loc uitat de zei. Alcătuită din grămezi de stânci
enorme, negricioase și insulițe ce îngreunau cursul Nilului, cea de-a doua
cataractă oferea o priveliște de granit și bazalt de o tristețe copleșitoare și
cu desăvârșire neprielnică oricărei forme de viață. Valuri repezi și
mânioase încercau să sfarme această opreliște, provocând un clocot și un
vuiet ce nu conteneau nicicând. Lupta încrâncenată dintre apă și piatră nu
cunoștea odihnă.
O stâncă ascuțită domina acest haos unde se dezlănțuiau forțe
înspăimântătoare.
Acolo stăteau în picioare Prevestitorul, Bina, Shab Strâmbu’ și Gură-
Pocită.
La capătul unei călătorii lungi, prin deșert, ajunseseră în locul cel mai
fascinant și mai primejdios din toată Nubia.
― E cu neputință să trecem dincolo de această cataractă, observă
Strâmbu’, copleșit de atâta sălbăticie.
― S-ar zice că brațele unui uriaș au sfârtecat malurile se joacă și acum
chinuind stâncile! își dădu cu părerea și Gură-Pocită, ale cărui trupe
rămăseseră puțin mai în spate.
Întinzându-se pe două sute de kilometri, cea de-a doua cataractă lăsa să
scape un firicel de apă albastră care contrasta cu nisipul ocru al deșertului
și cu verdele palmierilor. În pântecele de piatră, nicio plantă nu rezista
furiei valurilor.
― De-aici va izvorî moartea care se va abate asupra Egiptului, grăi
Prevestitorul.
Părăsind apoi marginea hăului, vorbi către însoțitorii săi, care-l ascultară
liniștiți și atenți.
 ― Memphisul a fost greu lovit, reaminti el, și faraonul nu va izbuti să
tămăduiască Arborele vieții. Toți egiptenii tremură de frica unui nou atac.
Armata vrăjmașă ne caută prin Syro-Palestina unde va întâmpina piedici la
tot pasul, care-i vor slăbi forțele zi după zi. Clanurile și triburile îmi vor
rămâne credincioase. Focurile cerului și ale pământului îi vor mistui pe
trădători. Oamenii noștri din Memphis sunt nevătămați, iar gărzile lui
Sobek Păzitorul n-au arestat pe niciunul dintre discipolii mei. Cu toate
acestea, biruințele dobândite până acum nu înseamnă nimic. În acest loc
însă, puterile noastre vor spori. Și nu va fi o armată a oamenilor aceea care
va cotropi Cele Două Regate.
― Dar noi nu suntem decât vreo sută, observă Gură-Pocită, privind în
jurul său.
― Uită-te mai bine!
― Văd doar vârtejuri de apă și iar vârtejuri!
― Chiar ele sunt trupele noastre de neînvins.
Shab Strâmbu’ rămase cu gura căscată.
― Dar cum să le trimitem la luptă, învățătorule?
― Nu suntem noi în stare să mânuim forțele socotite de nestăpânit?
― Ați putea să… urniți aceste stânci negricioase?
Prevestitorul își așeză mâna pe umărul bărbatului.
― Lasă-ți înțelegerea să pătrundă dincolo de lucrurile pe care ochii le
zăresc. Gândirea poate să le întreacă și să elibereze puterile ascunse
înlăuntrul stâncilor și al apei furioase.
Prevestitorul se întoarse cu fața spre pântecele de piatră și, deodată,
acesta păru să se înalțe.
Îndată credincioșii se prosternară adânc înaintea stăpânului lor.
― Egiptul supraviețuiește datorită misterelor lui Osiris. Atâta timp cât
ele vor fi celebrate, țara faraonilor ni se va împotrivi. De aceea trebuie să
căutăm ajutor în alte lumi. Osiris însuși ne oferă unul, chiar el, valul
creator, inundația de sorginte cerească, aducătoare de bunăstare și hrană. În
fiecare an, egiptenii sunt cuprinși de neliniște, căci se întreabă cât se vor
umfla apele. Dacă revărsarea Nilului e neîndestulătoare, îi pândește
foametea, dacă e prea năvalnică, pricinuiește stricăciuni nenumărate. Iar noi
o să ne folosim chiar de această revărsare, care va fi mai pustiitoare ca
niciodată.
Gură-Pocită fu primul care se trezi din uluială.
 ― Vă gândiți… vă gândiți să mânuiți tăria valului?
― Te-am dezamăgit vreodată, prietene?
― Nu, stăpâne, dar…
― Chiar pântecele de piatră va stârni această nenorocire. Noi nu trebuie
decât să-l trezim la viață pentru ca mânia ei să fie nimicitoare.
*
Prevestitorul și discipolii săi își stabiliră tabăra în apropierea stâncii ce
stăpânea peste inima clocotitoare a celei de-a doua cataracte. Datorită
proviziilor cărate de către oamenii lui Gură-Pocită, nimeni nu avea să sufere
de foame. Prevestitorul se mulțumea cu puțină sare și nu-și lua ochii de la
grozăvia pe care o iscau apele și care avea să fie cheia izbânzii sale viitoare.
Bina nu dormea. De când sângele stăpânului ei îi străbătea trupul, un
somn scurt îi era de ajuns. Și ea căzuse pradă farmecului acestei larme care
nu înceta nicio clipă.
Prevestitorul deschise cufărul cel mare din lemn de salcâm și scoase
două brățări împodobite cu gheare de felină.
― Prindeți-le la glezne! îi porunci el.
Bina se supuse, fără grabă.
― Nu ești o femeie obișnuită, zise Prevestitorul. Și, în curând, ai să treci
la fapte.
Bina se înclină adânc.
Soarele răsărise și, în mai puțin de-o oră, căldura avea să devină
sufocantă.
Deodată, Strâmbu’ se repezi înaintea Prevestitorului.
― Stăpâne, vin nubienii! Cu zecile!
― Îi așteptam.
― Nu par să aibă gânduri bune!
― Am să stau de vorbă cu ei.
În timp ce Gură-Pocită și trupa sa tocmai se pregăteau de luptă,
Prevestitorul păși către un trib alcătuit dintr-o sută de războinici cu pielea
neagră care își agitau sulițele deasupra capului. Obrajii le erau crestați, la
gât purtau coliere de perle colorate, iar de urechi își atârnaseră cercuri grele
de fildeș.
― Căpetenia voastră să iasă în față, ceru Prevestitorul.
Un bărbat înalt și slab, cu plete împodobite cu două pene, se apropie.
― Vorbești limba noastră? se miră el.
 ― Vorbesc toate limbile.
― Cine ești?
― Prevestitorul.
― Și ce prevestești?
― Am venit să vă eliberez de egipteni. De prea mulți ani faraonul vă
asuprește. Vă omoară luptătorii, vă jefuiește bogățiile și v-a adus în pragul
sărăciei. Dar eu știu cum să-l dobor.
Cu un gest, căpetenia porunci oamenilor săi să-și coboare sulițele. Gură-
Pocită făcu la fel.
― Cunoști Nubia?
― Focul acestui pământ e aliatul meu.
― Oi fi vreun mag?
― Monștrii deșertului mi se supun.
― Nimeni nu-i întrece pe vrăjitorii nubieni.
― Însă dezbinarea lor îi slăbește. În loc să se înfrunte la nesfârșit unii cu
alții, n-ar trebui să se unească pentru a-l înfrânge pe adevăratul lor vrăjmaș,
Sesostris?
― Ai cercetat de aproape fortul din Buhen de unde egiptenii veghează
asupra acestei cataracte? Acolo e hotarul pământurilor stăpânite de faraon.
Dacă îl atacăm, pedepsele vor fi cumplite!
― Nu știam că nubienii sunt niște fricoși!
Buzele căpeteniei tribului prinseră a tremura de indignare.
― Sau îngenunchezi în fața mea cerându-mi iertare, sau îți zdrobesc
țeasta!
― Ba îngenunchează tu și jură-mi credință.
Nubianul ridică bâta pe care-o avea în mână, dar, înainte s-o prăvălească
asupra Prevestitorului, gheare de șoim i se înfipseră în braț, obligându-l să
dea drumul armei. Apoi ciocul păsării de pradă îi scoase ochii cu o iuțeală
înspăimântătoare.
Războinicii negri rămaseră, totuși, neîncrezători.
Muribundul se zvârcolea de durere.
― Supuneți-vă, ceru Prevestitorul cu o voce liniștită. Altminteri, o să
pieriți întocmai ca lașul ăsta.
Unii șovăiau, iar alții se simțeau îmboldiți să pornească la luptă.
― Să-l omorâm pe ucigașul căpeteniei noastre! urlau ei.
 ― Fie ca leoaica deșertului să-i nimicească pe necredincioși! porunci
Prevestitorul.
Un răget de o forță fără seamăn îi încremeni pe nubieni, tăindu-le
avântul. O fiară de o mărime neînchipuită se năpusti asupra lor.
Animalul mușcă, sfâșie, călcă în picioare și se desfătă cu șiroaiele de
sânge, fără să cruțe niciun războinic.
Din lada de salcâm, Prevestitorul o scoase pe regina turcoazelor și o
ridică spre soare, înainte de a i-o arăta fiarei.
Aproape imediat, aceasta se potoli.
O tăcere grea acoperi locul măcelului.
Frumoasă, trufașă, Bina se așeză la stângă stăpânului ei. Pe frunte păstra
încă o pată roșie pe care Prevestitorul o șterse cu poala tunicii.
― Celelalte triburi nu vor sta cu mâinile în sân, fu de părere Gură-Pocită.
― Asta și trag nădejde să se întâmple.
― Și o să le putem ține piept?
― O să le convingem să treacă de partea noastră, prietene.
*
Oamenii care se iviră din deșert, îndreptându-se spre tabăra
Prevestitorului, nu erau luptători înarmați cu sulițe și bâte, ci vreo douăzeci
de nubieni vârstnici, cu trupul acoperit de amulete, în fruntea lor se găsea
un bătrân cu pielea foarte neagră și părul alb, care de-abia mergea,
sprijinindu-se într-un toiag.
― Asta e tot ce ne trimit? se înveseli Gură-Pocită.
― Nici că există armată mai primejdioasă, i-o tăie Prevestitorul.
― Dar ce au așa de fioros moșnegii aceștia?
― Nu-i disprețui, căci pot să te prefacă-n scrum. Aceștia sunt cei mai
iscusiți vrăjitori nubieni, în stare să arunce cele mai rele blesteme.
Bătrânul se opri la câțiva pași de Prevestitor.
― Tu ești cel care a nimicit tribul fiului hienei?
― Am fost nevoit să pedepsesc o adunătură de neobrăzați.
― Mânuiești forțele ascunse?
― Eu, Prevestitorul, întrebuințez toate soiurile de puteri ca să-l dobor pe
faraonul Sesostris.
Nubianul clătină din cap.
― Puterile noastre, ale tuturor celor aici de față, sunt demne de luat în
seamă și, totuși, n-am izbutit să ne descotorosim de egipteni.
 Prevestitorul zâmbi cu bunăvoință.
― Voi vă mărginiți doar la țara voastră. Eu însă voi răspândi în lumea
întreagă o nouă credință. Iar voi mă veți ajuta să dezlănțui urgia pe care
acest pământ o poartă în el. Focul pântecelui de piatră va pustii Egiptul.
― Niciunul dintre noi nu se încumetă să-i stârnească mânia!
― Tu și semenii tăi ați dormit până acum pentru că vă temeați de faraon.
Iar eu am venit să vă trezesc.
Înfuriat, bătrânul lovi pământul cu toiagul.
― Ai s-o readuci la viață pe Cea Înspăimântătoare?
― Leoaica mi se supune.
― Lăudăroșenie! Nimeni nu poate să-i domolească furia.
― Ba da, dacă o are pe regina turcoazelor.
― Vorbe goale!
― Dorești să o vezi?
― Îți bați joc de mine!
Prevestitorul îi arătă comoara celui mai vârstnic dintre vrăjitorii negri.
Moșneagul privi îndelung uriașa turcoază cu sclipiri verzi-albăstrii.
― Carevasăzică nu e doar o născocire…
― Îmbrățișați învățătura zeului, dați-mi ascultare! Altminteri, Cea
Înspăimântătoare o să vă rupă-n bucăți.
― Ce ai de gând să faci aici?
― Am să repet fără încetare: vreau să vă scap de tiran. Dar mai înainte
trebuie să treceți la credința cea dreaptă și să-mi deveniți fideli. Apoi, vă
veți uni puterile magice cu ale mele și vom isca un prăpăd din care Egiptul
nu va mai ieși la liman.
― Dar regatul pare de neclintit!
― În Syro-Palestina și apoi chiar în inima capitalei, la Memphis, i-am
pricinuit deja răni adânci.
Bătrânul fu uimit.
― La Memphis… Ai îndrăznit?
― Sesostris v-a ținut ca prinși în laț. Dar acum, el și poporul lui au aflat
ce-i frica. Iar chinurile lor vor spori fără încetare.
― Dar regele acesta nu e un uriaș cu forțe nemăsurate?
― Întocmai, recunoscu Prevestitorul. De aceea ar fi zadarnic și prostește
să-l atacăm de-a dreptul. Oamenii mei lucrează din umbră, la adăpost de
gărzi și de armată, și îi prind pe egipteni nepregătiți. Iar în curând,
mulțumită nubienilor și pântecelui de piatră am să-l lovesc pe Sesostris cu
o tărie nemaiîntâlnită.
Vrăjitorul se uită cu alți ochi la Prevestitor. Acesta vorbise cu atâta
stăpânire de sine, de parcă nimic nu l-ar fi putut împiedica să-și ducă la bun
sfârșit planurile smintite.
― De când primul Sesostris a construit fortul Buhen, reaminti nubianul,
Egiptul ne-a lăsat în pace. Armata nu trece de acest hotar și triburile noastre
își împart puterea.
― Nu peste multă vreme, faraonul o să calce hotarul și o să vă
răscolească țara. După ce-a răspândit groaza în Canaan, o să vrea să
cucerească Nubia. Nu vă rămâne decât o singură cale de scăpare: să mă
ajutați să stârnesc valul care-i va împiedica înaintarea.
Îngândurat, bătrânul se propti mai bine în toiag.
― Trebuie să mă sfătuiesc cu toți vrăjitorii. Îndată ce vom lua o hotărâre
o să-ți trimitem veste.
― Băgați de seamă să nu greșiți, îi povățui Prevestitorul.
26.
La răsărit stăteau faraonul și Marea Soție regală, la miazăzi, Marele
Trezorier Senankh și Sekari, la miazănoapte, generalul Nesmontu și
Purtătorul Sigiliului regal, Sehotep, iar la apus, vizirul Khnum Hotep și
Pleșuvul.
După ce ritualul funeraliilor lui Djehuty fusese celebrat, Cercul de Aur
din Abydos își îndrepta gândurile spre viitor.
― Frumoasa zeiță a Apusului l-a întâmpinat pe fratele nostru, grăi
Sesostris, și el va renaște pentru totdeauna la răsărit. Și, asemenea
generalului Sepi, se va afla mereu printre noi.
Faraonului i-ar fi plăcut să prelungească ritualul și să întărească
legăturile Cercului de Aur cu nevăzutul, dar membrii confreriei trebuiau să
țină sfat în privința unei probleme grave.
― De când urgia a atins Memphisul, Prevestitorul tace. Această liniște
înșelătoare vestește, fără îndoială, o nouă furtună. Ce fel de furtună, încă nu
știm, dar măsurile luate de Sobek și de generalul Nesmontu asigură paza
întregului regat. Bineînțeles, vrăjmașul prevăzuse toate acestea.
― Acum nu mai e în stare să pricinuiască vreun rău, observă vizirul.
 ― Asta vrea el să ne facă să credem! îl contrazise Sekari. Un ucigaș ca el
nu se dă bătut așa ușor.
― Datorită lui Iker am aflat că noul câmp de luptă nu va fi în Syro-
Palestina, reaminti generalul Nesmontu, iar capitala e supravegheată
îndeaproape, așa că oamenii Prevestitorului nu pot să miște un deget. Prin
urmare, va lovi în altă parte.
― Vara e foarte caldă, iar seceta sporește înainte de inundație, zise
Senankh. Vremea, nefiind prielnică pentru călătorii lungi și planuri de atac,
ne lasă și nouă un scurt răgaz.
Marea Soție Regală vorbi apoi despre munca preoteselor din Abydos și
îngrijirile date Arborelui vieții. La rândul său, Pleșuvul rosti câteva vorbe
despre sarcinile pe care preoții le îndeplineau cu multă râvnă. În ciuda
neliniștii, ținutul sacru al lui Osiris rezista în fața vrăjmașului.
― Tânăra Isis continuă să străbată calea marilor mistere? întrebă vizirul.
― Înaintează pas cu pas, după propria simțire, răspunse regina. Să nu
cădem pradă ispitei de-a o zori, căci lucrul acesta s-ar putea dovedi
păgubitor.
― Având în vedere misiunea ce-o așteaptă pe Isis, întări regele,
pregătirea ei trebuie să fie peste măsură de temeinică.
― Ca și cea a lui Iker? întrebă Sehotep.
― Îl călăuzesc așa cum tatăl meu spiritual m-a călăuzit pe mine.
*
După ce cuplul regal vărsă apă și lapte la rădăcina salcâmului, Pleșuvul
îl tămâie în timp ce Isis mânuia sistrele. Preoteasa dobândise o asemenea
măiestrie, încât izbutea să scoată din aceste instrumente sunete de necrezut.
― În arhivele Casei Vieții am găsit o informație de cea mai mare
însemnătate, dezvălui Isis la sfârșitul ritualului. Aurul se vădește a fi de
nelipsit alchimiei osiriene, căci carnea celui care reînvie ia forma metalului
pur, sinteză a altor elemente. În el, lumina se întărește și reflectă aspectul
imaterial al puterilor divine. Strălucirea sa devine cea a lui Maat.
Toate acestea, regele, regina și Pleșuvul le știau de multă vreme. Dar era
bine că Isis le aflase singură. Tânăra femeie urma un drum care avea s-o
ducă, mai devreme sau mai târziu, spre marea descoperire.
― După cum spun vechile scrieri, continuă Isis, faraonul este căutătorul,
meșterul aurar în stare să lucreze aurul pentru ca strălucirea lui să-i
lumineze pe zei și pe oameni, și să păstreze armonia între cer și pământ.
Un înscris de pe vremea marilor piramide pomenește despre faptul că înșiși
zeii și-au îngropat comoara lor cea mai de preț în pământurile îndepărtate
ale Nubiei. Ce ar putea fi această minune care închide în ea atâta energie,
dacă nu chiar aurul menit lui Osiris?
― Fără el, reaminti Pleșuvul, e cu neputință să reparăm obiectele care
slujesc la celebrarea misterelor. Lipsite de putere, ele vor rămâne
neînsuflețite. Și nu mai vorbesc despre marea taină în privința căreia buzele
mele trebuie să păstreze tăcerea.
„Nubia, ținut sălbatic, greu de controlat, și plin de primejdii văzute și
nevăzute”, gândi Sesostris. Nubia, unde pierise generalul Sepi al cărui
ucigaș era încă nepedepsit. Da, Isis vedea bine. În Nubia se ascundea aurul
zeilor. Dar în vremurile acestea tulburi să pornească într-acolo nu părea a fi
o treabă lesnicioasă.
― Ai mai aflat și altceva? o întrebă regele pe tânăra preoteasă.
― Din nenorocire, nu, Luminăția Voastră. Dar am să caut mai departe.
*
Faraonul se pregătea să părăsească Abydosul când Sobek Păzitorul îi
aduse un mesaj grabnic din Elephantina. Scrisoarea venea din partea
fostului guvernator de provincie, Sarenput, acum primar al acestui mare
oraș negustoresc, așezat la hotarul dintre Egiptul propriu-zis și Nubia.
― Nu mă mai întorc la Memphis, rosti monarhul după ce citi scrisoarea.
Cheamă-i îndată pe membrii Casei Regelui!
Sfatul se ținu în curtea principală a templului lui Sesostris, departe de
ochii și urechile oricărui nepoftit. Hotărârile ce trebuiau luate aveau să fie
încărcate de urmări.
― Sarenput poate fi socotit drept un supus devotat? întrebă regele.
― Purtarea lui e fără pată, răspunse Senankh. Nu trage din slujba sa
foloase pentru sine și nici n-a dat dovadă de necinste. Veghează ca decretele
regale să fie respectate cum se cuvine.
― Nici eu nu am a-i aduce vreo învinuire, întări Sehotep. Aspru și drept,
Sarenput nu disprețuiește plăcerile vieții, dar se mulțumește cu înaltul său
rang.
― Nu am nimic de adăugat, zise vizirul.
― Eu sunt ceva mai neîncrezător, interveni Sobek, căci nu pot să-i uit
trecutul. Poate nu ar fi jurat așa lesne credință faraonului, dacă n-am fi
îndrăznit noi atunci să intrăm în Elephantina.
 Generalul Nesmontu încuviință.
― Dacă scrisoarea lui Sarenput cuprinde fapte adevărate, prinse a vorbi
iarăși faraonul, poate aflăm unde are de gând Prevestitorul să lovească din
nou.
Bătrânul soldat mormăi bucuros.
― Armata va fi gata de luptă în scurtă vreme, Luminăția Voastră.
― După un raport al comandantului fortului din Buhen, construit de
primul Sesostris pentru a împiedica năvălirea triburilor războinice, unul
dintre ele tocmai a fost măcelărit în pântecele de piatră.
― Pântecele de piatră e un adevărat infern! exclamă Sobek.
― Soldații garnizoanei noastre sunt peste măsură de speriați. Se vorbește
despre niște monștri care ucid orice făptură le iese în cale. Și unii pretind
chiar că au văzut o leoaică înspăimântătoare, de o mărime nefirească, pe
care nici măcar o armată de vânători n-ar izbuti s-o ucidă.
― Recunosc mâna Prevestitorului, își dădu cu părerea Sehotep. În alte
împrejurări, aș fi crezut că e vorba doar despre o simplă întâmplare. Dar
astăzi, așa ceva ar fi o greșeală de neiertat.
― Nubia nu-i o țară obișnuită, zise Senankh către rege. Vechii faraoni au
întâmpinat multe greutăți, până au ajuns la o înțelegere amăgitoare,
nicidecum la o prietenie adevărată.
― Printre soldații mei se numără și arcași nubieni, reaminti Nesmontu.
Sunt ageri, curajoși și supuși. Dacă primesc poruncă să lupte împotriva
fraților lor de sânge, o s-o îndeplinească întocmai, căci au ales să trăiască în
Egipt, nu în Nubia.
― Priceperea lor de războinici nu mă liniștește defel, observă Sehotep.
Cananeenii și sirienii fug bucuroși din fața vrăjmașului, dar nubienii se
apără cu vitejie. Și mă tem mai ales de vrăjitorii lor a căror faimă a băgat
spaima în oamenii noștri.
― Eu am să conduc expediția, grăi răspicat Sesostris.
Khnum-Hotep tresări.
― Luminăția Voastră, dar Prevestitorul nu vrea, oare, să vă ademenească
într-o capcană?
― Înfruntarea directă pare de neocolit. Și să nu uităm de căutarea aurului
zeilor. Isis are dreptate: aurul se găsește în Nubia. Generalul Sepi și-a dat
viața pentru el, iar această jertfă nu va fi zadarnică.
 Faraonul își rostise hotărârea, așa că alte vorbe ar fi fost de prisos. Și, în
ciuda primejdiilor uriașe ce se anunțau, exista, oare, altă cale?
― Khnum-Hotep, te însărcinez să veghezi asupra treburilor regatului în
lipsa mea. Împreună cu Senankh, o să vă sfătuiți în fiecare dimineață cu
Marea Soție regală. Ea va cârmui în numele meu. Dacă nu mă întorc din
Nubia, ea va sui pe tronul celor vii. Tu, Sehotep, ai să mă însoțești, iar tu,
Nesmontu, adună-ți trupele la Elephantina.
― Slăbim apărarea provinciilor, se îngrijoră generalul.
― Nu avem de ales. Tu, Sobek, ai să te întorci la Memphis.
Căpetenia gărzilor regatului se împotrivi.
― Luminăția Voastră, paza voastră…
― Mă bizui pe garda mea. Să prevedem răul cel mai mare: Nubia e o
momeală, iar Memphisul rămâne ținta principală. De aceea trebuie să-ți
îndrepți toată atenția spre capitală. Și, dacă bătălia hotărâtoare are loc la
miazăzi, credincioșii Prevestitorului ascunși în Memphis vor prinde, poate,
curaj și se vor trăda în vreun fel. O singură greșeală din partea lor și o să le
iei urma.
Argumentele regelui erau convingătoare. Totuși, la gândul că se va găsi
la o așa depărtare de monarh, pe Sobek îl năpădiră tristețea și părerile de
rău.
― Îi vei porunci Fiului regal Iker să ni se alăture la Edfu, adăugă
Sesostris.
― Iker în preajma voastră? Luminăția Voastră, cred că…
― Știu ce crezi, Sobek, dar te înșeli. În timpul campaniei din Nubia, Iker
va săvârși fapte care au să te convingă, până la urmă, că îmi este pe deplin
credincios.
*
Asupra templului din Edfu domnea, încă de la începuturile omenirii,
șoimul sacru, încarnarea zeului Horus, protectorul faraonilor. Aripile sale
erau largi cât universul, privirea sa pătrundea secretul soarelui, iar când se
așeza pe grumazul regelui, îl ajuta să vadă în lumea de dincolo.
Un preot o întâmpină pe Isis la debarcader și o conduse la un cuptor
așezat nu departe de sanctuar. Sub ochii faraonului, doi meșteri modelau o
statuie a zeului Ptah, având pe cap un acoperământ albastru și trupul strâns
într-un giulgiu alb din care ieșeau brațele sale care țineau mai multe
sceptre, simboluri ale vieții, puterii și statorniciei.
 ― Privește creația lui Ptah, stăpânul meșterilor, legată de cea a lui
Sokaris, stăpânul adâncurilor. Ptah înfăptuiește cu gândul și cu vorba. El
numește divinitățile, oamenii și animalele. Eneada se încarnează în dinții
săi și în buzele sale care însuflețesc ceea ce inima sa zămislește, iar Thot
rostește prin mijlocirea limbii sale. El înalță opera desăvârșită
întrebuințând propria putere. Numele de Sokaris se trage din rădăcina seker.
Ea înseamnă „a bate metalul”, dar e legată și de purtarea prin lumea de
dincolo a trupului sortit reînvierii. Când îți cureți gura, seker, după cum cere
ritualul, îți deschizi sufletul către Sokaris. Și când Osiris îi vorbește în
inima întunericului celui inițiat, rostește același cuvânt care atunci are
înțelesul de „vino spre mine”. Credința și smerenia nu te vor apropia de
Osiris. Cunoașterea și opera alchimică sunt adevăratele călăuze. Înaintea
luptei cu vrăjitorii nubieni, îi cer lui Ptah să-mi făurească lancea, iar lui
Sokaris, sabia. Privește-le ieșind din foc.
Primul meșter tocmai isprăvise lucrul la o lance atât de lungă și de grea,
încât doar Sesostris era în stare s-o mânuiască, iar cel de-al doilea făurise o
sabie a cărei strălucire o forță pe tânăra preoteasă să-și ferească ochii.
Faraonul apucă armele încă fierbinți.
― Războiul împotriva Răului ne cere să lăsăm deoparte orice lașitate și
viclenie. Vom pleca spre Elephantina.
27.
Prevestitorul se hrănea cu nemaipomenita energie a pântecelui de piatră.
Se contopea cu fiecare vârtej, cu fiecare atac furios al valurilor împotriva
stâncii. Așezată la picioarele sale, tăcută, Bina se uita cu o privire goală la
dezlănțuirea măreață a forțelor naturii.
Câteodată vântul aducea până la ei frânturi din întrecerea în vorbe
meșteșugite, la care se dedaseră vrăjitorii nubieni.
Câteva ore mai târziu, după discuții îndelungate și aprinse, bătrânul cu
părul alb își făcu iar apariția.
― Am ales nu să te ajutăm, ci să te alungăm de pe pământurile noastre, îi
spuse el Prevestitorului, care nu se arătă nici surprins, nici înfuriat.
― Totuși, cred că n-ați fost cu toții de aceeași părere.
― Cel mai iscusit dintre noi, Techai, chiar ți-a ținut partea, dar s-a supus,
în cele din urmă, voinței celorlalți.
― Dar cuvântul tău n-a atârnat cel mai greu?
 Bătrânul se mânie.
― E-adevărat, m-am folosit de această înlesnire cuvenită celui mai
vârstnic dintre vrăjitori. Dar află că nu mă căiesc niciun pic.
― Săvârșești o mare greșeală. Mai bine ai recunoaște-o, i-ai îndupleca
pe tovarășii tăi să se răzgândească și am să fiu îngăduitor cu voi.
― Degeaba stărui. Părăsește Nubia degrabă.
Prevestitorul îi întoarse spatele moșneagului.
― Pântecele de piatră e aliatul meu.
― Dacă te încăpățânezi, o să pieri.
― Dacă îndrăznești să te atingi de mine sau de credincioșii mei, am să
vă pedepsesc.
― Magia noastră o întrece pe a ta. Mai stăruie tu mult și o să-ți dovedim
de ce anume suntem în stare, începând chiar din această noapte.
Apoi, lovind pământul cu toiagul, bătrânul se alătură alor săi.
― Vreți să vă scap de adunătura asta de negri? întrebă Gură-Pocită.
― Am nevoie de o parte din ei.
― Chiar pot să bage frica în noi? intră în vorbă și Shab Strâmbu’.
― Urmați-mi cu grijă sfaturile și nu veți păți nimic. Timp de trei zile și
trei nopți nubienii vor acoperi ochii cerului. Soarele și luna, în locul
strălucirii lor obișnuite, vor trimite spre noi raze ucigătoare. Adăpostiți-vă
sub mantiile de lână. Focul o să vă mistuie dacă lăsați vederii o bucată de
piele, cât de mică. Trosnetele pârjolului o să vă scoată din minți și o să vă
închipuiți că vă găsiți într-un cuptor. Nu încercați nici să priviți, nici să
fugiți. Stați nemișcați până ce totul se va potoli. Cât despre mine, eu am să
scrutez mai departe pântecele de piatră.
― Sunteți încredințat că n-avem a ne teme de nubienii ăștia? se neliniști
Shab.
Chipul Prevestitorului se întunecă.
― Tot ce știu ei acum au învățat de la mine. Înainte să le slăbească într-
atât curajul și să se poarte ca niște netrebnici, eu am fost aici. Iar când
armatele mele se vor prăvăli peste lume, mâine, poimâine sau peste sute de
ani, voi fi tot aici.
Nici măcar Gură-Pocită nu se încumetă să facă pe viteazul și se supuse
ordinelor. Prevestitorul însuși o ascunse pe Bina sub două mantii legate
zdravăn cu centuri.
În amurg, nubienii porniră urgia.
 Țâșnind din stânca pe care stătea Prevestitorul, o flacără se răspândi cu o
iuțeală nebunească. Trosnetele acopereau vuietul cataractei. Trupurile
credincioșilor dispărură în jăratic, iar pietrele căpătară sclipiri roșiatice.
Nori negri și groși învăluiră luna ce tocmai răsărea.
Chinul ținu trei zile și trei nopți.
Unul singur dintre oamenii lui Gură-Pocită, pierzându-și nădejdea,
lepădă veșmintele și o rupse la fugă. Pe dată, o limbă de foc îi încolăci
picioarele, care arseră în câteva clipe. Apoi pieptul și capul nefericitului se
preschimbară în cenușă.
În sfârșit, soarele străluci iar. Prevestitorul desfăcu nodurile centurilor și
o eliberă pe Bina.
 ― Am biruit, grăi el. Ridicați-vă cu toții.
Istoviți și buimăciți, discipolii nu mai aveau ochi decât pentru stăpânul
lor a cărui față era calmă și odihnită, de parcă atunci se trezise dintr-un
somn întăritor.
― Să-i pedepsim pe nechibzuiții aceștia, hotărî el. Nu vă mișcați de aici!
― Și dacă negrii atacă? întrebă Gură-Pocită, nerăbdător să se încaiere.
― Mă duc să-i caut.
Prevestitorul o duse pe Bina în spatele unei stânci enorme, bătute de ape,
departe de privirile tuturor.
― Dezbracă-te!
Când femeia rămase pe de-a-ntregul goală, Prevestitorul îi mângâie
spinarea, care luă culoarea sângelui. Chipul Binei deveni cel al unei leoaice
cu ochii scăpărători.
― Tu, Cea Înspăimântătoare, pedepsește-i pe necredincioși.
Un răget cumplit ce se auzi până la fortul Buhen încremeni toate făpturile
vii. Apoi fiara se năpusti.
Primul care muri fu bătrânul cu părul alb. Nevenindu-i să creadă că totuși
cei mai buni vrăjitori ai Nubiei dăduseră greș, îi îndemna să o ia de la capăt
și să acopere din nou aștrii, când leoaica îi cuprinse țeasta cu fălcile și o
zdrobi. Câțiva îndrăzneți încercară să rostească vorbele blestemului, dar
fiara nu le lăsă timp să isprăvească. Îi sfâșie, îi rupse în bucăți și-i călcă în
picioare.
Doar cinci nubieni scăpară de ghearele și colții ei.
Când Prevestitorul i-o arătă pe regina turcoazelor, leoaica se domoli.
Puțin câte puțin se preschimbă într-o tânără femeie brună, cu trupul mlădios
și delicat, pe care Prevestitorul se grăbi s-o înfășoare într-o mantie.
― Apropie-te, Techai, și prosternează-te înaintea mea.
Înalt, slab și acoperit de tatuaje, vrăjitorul se supuse.
― Techai… Numele tău înseamnă chiar „jefuitor”?
― Da, stăpâne, murmură el cu voce pierită. Am darul de a smulge forțele
din întuneric și de a le întrebuința împotriva dușmanilor mei. Am fost de
partea voastră, dar cei mai mulți nu m-au ascultat!
― Tu și cei care au făcut la fel ca tine sunteți cruțați.
Ceilalți nubieni scăpați cu viață se prosternară la rândul lor.
Prevestitorul, ai cărui ochi se înroșiră dintr-odată, îl înșfăcă pe unul
dintre ei de păr și-i smulse pânza ce-i acoperea coapsele. Orice îndoială se
risipi.
― Pieptul aproape că-i seamănă cu al unui bărbat, dar e femeie!
― Am să vă slujesc, stăpâne!
― Femeile sunt mai prejos decât bărbații. Mintea le rămâne toată viața la
fel ca-n copilărie și nu se gândesc decât să mintă, așa că trebuie să-și
asculte fără crâcnire bărbații. Doar Bina, regina nopții, are voie să-mi stea
în preajmă. Tu nu ești decât o nerușinată.
Vrăjitoarea îi sărută picioarele Prevestitorului.
― Techai, porunci acesta, omoar-o cu pietre și dă-i foc!
― Stăpâne…
Privirea de jăratic îl făcu pe nubian să priceapă că nu avea de ales. Așa
că, împreună cu cei trei tovarăși ai săi, se aplecară și culeseră câteva pietre.
Nefericita încercă să fugă. Prima piatra o izbi în ceafă, cea de-a doua în
șale.
Nu se ridică decât o singură dată, străduindu-se zadarnic să-și apere fața.
Pe trupul său însângerat, ce încă mai tresărea din când în când, nubienii
aruncară tulpini uscate de palmieri.
Apoi Techai însuși aprinse focul.
*
Încă tremurând, vrăjitorii nu se gândeau decât să-și salveze viețile.
Techai încerca să-și aducă aminte două sau trei formule care, de obicei, îi
țintuiau locului pe cei mai răi demoni. Dar când îl văzu pe Prevestitor
potolindu-și setea cu sare, în timp ce-l privea cu ochii săi roșii, își
recunoscu înfrângerea și înțelese că și cea mai mică încercare de răzvrătire
l-ar duce la pieire.
― Ce așteptați de la noi, stăpâne?
― Să dați de știre triburilor voastre despre izbânda mea și să le porunciți
să se adune cu toatele într-un loc unde iscoadele egiptene nu pot răzbi.
― Oricum, ele nu se încumetă niciodată să pășească pe pământurile
acestea. Iar căpeteniile noastre respectă magia. După tot ce-ați făcut, chiar
și Triah, puternicul prinț din Kush, o să vă prețuiască.
― Asta nu-mi e de ajuns. Eu cer supunere deplină.
― Triah e un bărbat mândru și bănuitor, el…
― O să lămurim noi lucrul acesta mai târziu, făgădui Prevestitorul, cu
voce blândă. Adu-ne merinde și femei! Ele n-o să iasă din colibele lor decât
pentru a oferi plăcere oamenilor mei și pentru a pregăti mâncarea. După
aceea am să-ți vorbesc despre planurile mele.
Privindu-i pe nubieni cum se îndepărtau, Gură-Pocită se arătă
neîncrezător.
― Sunteți prea îngăduitor, stăpâne. Ăștia n-o să se mai întoarcă.
― Ba da, prietene, și o să te mire graba cu care o vor face.
Prevestitorul nu se înșela.
În fruntea unei mici armate de războinici negri, Techai reapăru două zile
mai târziu, vădit obosit.
― Iată patru triburi hotărâte să-l urmeze pe cel mai mare dintre magi,
grăi el. Prințul Triah a fost prevenit, și nu va întârzia să vă trimită un sol.
Gură-Pocită cercetă trupurile nubienilor înarmați cu sulițe, pumnale și
arcuri.
― Nu-i rău, recunoscu el. Voinicii ăștia ar trebui să devină adevărați
soldați, dacă rezistă antrenamentelor mele.
― Și merindele? întrebă Shab Strâmbu’.
Techai îi îndemnă pe cărăuși să se apropie.
― Legume, fructe, pește uscat, grâne… Ținutul e sărac și am strâns tot
ce-am găsit mai bun.
― Gustă, îi porunci Strâmbu’ unui cărăuș.
Omul luă câte o înghițitură din toate. Hrana nu era otrăvită.
― Dar femeile unde-s? îl luă la rost Gură-Pocită, nerăbdător.
Și atunci se iviră vreo douăzeci de nubiene superbe, foarte tinere, cu sânii
goi și având în jurul coapselor un acoperământ din frunze.
― Veniți cu mine, frumoaselor, v-am construit un adăpost primitor! Am
să mă înfrupt primul din farmecele voastre.
În timp ce Shab rânduia tabăra, departe de fortul Buhen, Prevestitorul îi
conduse pe vrăjitori lângă inima clocotitoare a cataractei.
Chiar și pentru ei căldura devenea cu neputință de îndurat.
― Judecând după semnele cunoscute de voi, cum crezi că va fi
inundația?
― Puternică, foarte puternică, răspunse Techai.
― Asta ne înlesnește sarcina. O să ne îndreptăm cu toții puterile spre
pântecele de piatră și o să stârnim furia unor talazuri pustiitoare.
― Vreți să… vreți să înecați Egiptul?
 ― În locul unui Nil aducător de rodnicie, care să scalde malurile însetate,
un puhoi de ape va prăpădi regatul ăsta blestemat.
― O sarcină tare anevoioasă, căci…
― Carevasăzică nu vă simțiți în stare?
― Nu, stăpâne, nu! Dar ne temem ca inundația să nu se întoarcă și
împotriva noastră.
― Dar nu sunteți voi floarea vrăjitorimii? De vreme ce doriți să-i
alungați pe asupritori și să vă eliberați țara, Nilul n-o să vă pricinuiască
vreun rău. Și asta nu e singura armă pe care o vom întrebuința.
Techai ciuli urechile.
― Aveți și alte planuri tainice?
Prevestitorul se arătă mieros.
― În armata egipteană nu slujesc drept arcași destui nubieni?
― Niște netrebnici, niște vânduți! În loc să rămână aici și să se bată
pentru clanul lor, au ales o viață ușoară, alăturându-se vrăjmașului!
― N-o să se bucure prea mult de câștigul lor, glăsui Prevestitorul. O să-i
facem să plătească pentru această trădare, semănând dezordinea în rândurile
egiptenilor.
― Puteți să distrugeți fortul Buhen?
― Îți închipui că niște biete ziduri m-ar opri din drum?
Dându-și seama că rostise o necuviință, Techai își lăsă capul în pământ.
― De prea multă vreme ne purtăm ca un popor supus… Însă mulțumită
vouă, ne vom recăpăta încrederea!
Prevestitorul surâse.
― Să pregătim trezirea pântecelui de piatră.
28.
Soția lui Medes, Secretarul Casei Regale, făcuse o criză de nervi. Se
tăvălea pe jos, ocărându-și slujnicele chemate să-i aranjeze părul și s-o
fardeze. Fu nevoie de câteva perechi de palme din partea bărbatului ei ca să
se liniștească.
Așezată cu forța pe un scaun din lemn de abanos, femeia continua să
tropăie din picioare.
― Ai lăsat deoparte orice mândrie? Stăpânește-te!
― Tu nu-ți dai seama, sunt pierdută… Doctorul Gua a părăsit
Memphisul!
 ― Am aflat.
― Încotro s-a dus?
― Spre miazăzi, împreună cu regele.
― Și când se întoarce?
― Nu știu.
Femeia se agăță de gâtul bărbatului. Temându-se să nu-l sugrume, Medes
o pălmui din nou și o împinse înapoi pe scaun.
― O să mor, doar el putea să mă îngrijească.
― Nicidecum! Gua are o mulțime de discipoli, la fel de pricepuți ca el.
În loc de un singur doctor, o să ai trei.
Lacrimile încetară.
― Trei… îți bați joc de mine?
― Primul o să vină dimineața, al doilea, după-amiaza, iar al treilea,
seara.
― Adevărat, dragul meu?
― La fel de adevărat cum mă cheamă pe mine Medes.
Femeia se strânse la pieptul lui și-l sărută.
― Ești cel mai bun soț cu putință!
― Și-acum, du-te să te faci frumoasă.
Lăsând-o pe mâinile slujnicelor, Medes porni spre palat ca să primească
ordinele vizirului. Primul demnitar pe care-l întâlni fu chiar Sobek,
căpetenia gărzilor regatului.
― Tocmai voiam să trimit după tine.
Deși îi trecu prin minte tot ce era mai rău, Medes nu-și trădă
îngrijorarea.
― Ascult.
― Corabia ta e gata.
― Corabia mea…
― Pleci spre Elephantina, faraonul te așteaptă acolo. Gergu va răspunde
de vasele încărcate cu grâne trebuincioase expediției care se pregătește.
― Nu m-aș dovedi mai folositor la Memphis?
― Luminăția Sa te însărcinează să rânduiești munca scribilor. Vei
întocmi rapoartele zilnice și decretele regale. Munca nu te sperie, nu-i așa?
― Dimpotrivă, dimpotrivă! sări Medes. Dar nu-mi plac defel călătoriile,
mai ales cele pe apă, care mă îmbolnăvesc.
― Doctorul Gua o să aibă grijă de tine. Mâine-dimineață pleci.
 Această misiune ascundea o capcană sau era cu adevărat necesară?
Oricum, Medes se feri de orice nesăbuință. Punându-l sub supraveghere, ca
și pe ceilalți curteni, Sobek trăgea nădejde să-l prindă pe picior greșit.
Așa că Secretarul Casei Regelui nu luă legătura cu Libanezul înainte de a
părăsi capitala. Fără îndoială, complicele său avea să înțeleagă tăcerea
aceasta. Necazul era că tocmai atunci urma să sosească de la Byblos o
încărcătură de lemn prețios. Medes ar fi trebuit să-i înlesnească trecerea pe
sub ochii vameșilor. Însă, din nenorocire, nu putea să încredințeze nimănui
această sarcină delicată și nici să trimită veste despre întoarcerea lui Iker.
*
Oamenii Libanezului nu treziră bănuieli. Negustori, vânzători ambulanți
și frizeri, își vedeau cu toții de îndeletnicirile lor obișnuite, trăncănind
împreună cu mușteriii despre grija zilei de mâine și lăudând meritele
faraonului. Gărzile și iscoadele lui Sobek scotociseră în zadar peste tot.
În așteptarea noilor porunci ale Prevestitorului, Libanezul se gândea
numai la negoțul său și la sporirea averii sale, deja nemăsurată.
Vizita sacagiului îl surprinse.
― Aduci vești proaste?
― Medes tocmai s-a suit pe o corabie ce a pornit spre miazăzi.
― Dar trebuia să ne vedem la noapte!
― Gergu va pleca și el în călătorie. Se îngrijește de corăbiile ce cară
grâne, drept provizii pentru armată.
Lucrurile erau limpezi: Sesostris părăsea Egiptul și se îndrepta spre
Nubia, unde armata era în primejdie să rămână fără hrană!
Planul Prevestitorului mergea de minune. Doar un singur amănunt îl
necăjea pe Libanez: lipsa lui Medes.
― Și la palat ce se petrece?
― Regina cârmuiește, iar vizirul și Senankh supraveghează treburile
regatului. Sobek a înăsprit controlul mărfurilor și răscolește toate cartierele.
Negreșit, regele i-a cerut să-și întețească strădaniile.
― O adevărată căpușă, Păzitorul ăsta!
― Niciun om de-al nostru nu-i cunoaște pe toți ceilalți, reaminti
sacagiul. Chiar dacă unul e arestat, nu ne poate pricinui mari neajunsuri.
― Mi-ai dat o idee… Ca să liniștești o fiară ieșită la vânătoare, cea mai
bună cale e să-i oferi o pradă.
― Îndrăzneață mișcare!
 ― Nu te arătai tu odinioară atât de încrezător?
― Bineînțeles, dar…
― Eu sunt cel care dă ordine, să nu uiți!
Enervat, Libanezul înfulecă o prăjitură îmbibată de grăsime.
― Fără Medes, cum o să ne descurcăm cu vameșii? Următoarea
încărcătură de lemn prețios trebuie să sosească la Memphis când va fi lună
plină!
― Sobek a sporit paza cheiurilor, puse paie pe foc sacagiul.
― Încep să-mi ies din fire cu nemernicul ăsta! Altfel spus, vasul nostru e
nevoit să rămână la Byblos cu încărcătură cu tot. Îți închipui cât am să
pierd? Și nici măcar nu știm când se întoarce Medes din Nubia, dacă s-o
mai întoarce!
Năzuințele religioase ale Prevestitorului îl interesau mai puțin pe Libanez
decât buna desfășurare a negoțului său. Ce conta cine cârmuia regatul, atâta
vreme cât negoțul înflorea și câștigurile ascunse creșteau?
Dar gărzile lui Sobek deveneau din ce în ce mai supărătoare, însă
Libanezul nu avea de gând să iasă în pagubă.
*
Dacă situația se înrăutățea, Gergu era hotărât să se arunce în apă! Roșu la
față, asudând din greu și răcnind din toate puterile, nu mai știa cărui zeu să
i se închine. Să navigheze spre miazăzi îi plăcea, dar să vegheze asupra
corăbiilor încărcate cu grâne îl scotea din minți.
Lipseau o încărcătură a cărei greutate nu apărea pe nicio listă și încă un
vas căruia nu i se dăduse, cu niciun chip, de urmă în tot portul! Și până când
nu dezlega tainele acestea, corăbiile nu ridicau ancora. Iar el, Gergu, avea să
fie socotit vinovat pentru întârziere. Și nici pe sprijinul lui Medes nu se
putea bizui, căci trebuia să se țină la depărtare de el.
― Ai vreo problemă? întrebă Iker, care se apropiase însoțit de Vânt-de-
Miazănoapte.
― Nu izbutesc s-o scot la capăt, mărturisi Gergu, jalnic. Am căutat și am
verificat totul de o mie de ori.
Gata să izbucnească în plâns, pe inspectorul principal al hambarelor îl
cuprinse deznădejdea.
― Pot să te ajut?
― Nu văd cum.
― Spune-mi, totuși, despre ce e vorba.
 Gergu îi întinse Fiului regal un papirus boțit de cât fusese rulat și iarăși
desfăcut.
― Mai întâi, grânele dintr-un hambar întreg parcă au intrat în pământ.
Iker privi atent documentul întocmit de un slujbaș nepriceput, al cărui
scris era greu de descifrat.
Abia după ce-l citi de trei ori, Iker descoperi rezolvarea.
― Scribul a socotit de două ori aceeași cantitate!
Chipul înnegurat al lui Gergu se lumină.
― Adică… acum am toată încărcătura de grâne pe care o cere faraonul?
― Fără îndoială. Altceva?
Gergu se posomorî iar.
― Corabia dispărută… Regele n-o să mă ierte pentru asta!
― Un vas de mărfuri nu se risipește precum un nor de primăvară, își
dădu cu părerea Iker. Mă duc să fac cercetări la administrația portului.
Inventarul corăbiilor pentru cărat grâne părea în ordine, dar nu era decât
o aparență înșelătoare.
Un scrib neatent sau prea grăbit amestecase două dosare. Și această
greșeală dusese la dispariția unui vas ce fusese trecut pe listă sub un nume
fals.
Gergu îi mulțumi din tot sufletul.
Însă Iker se gândea la Fulgerul. O înșelăciune asemănătoare nu fusese,
oare, de ajuns ca să facă pierdută urma unei corăbii din cele pe care le
număra flota regală?
― Ai o minte strălucită!
― Pregătirea mea de scrib m-a obișnuit cu soiul acesta de încurcături,
nimic mai mult.
Într-un târziu, Gergu se dezmetici.
― Ești… ești Fiul regal?
― Faraonul mi-a acordat acest rang.
― Iartă-mă, nu te-am zărit decât de la depărtare, la palat. Dacă aș fi
știut, n-aș fi îndrăznit să te… să vă deranjez în felul acesta.
― Să lăsăm purtările acestea de la Curte, Gergu! Îți cunosc bine munca.
Pe vremea când locuiam la Kahun, m-am îngrijit și de hambare. E o sarcină
anevoioasă și delicată. Dacă se întâmplă vreo nenorocire sau dacă
revărsarea apelor e prea slabă, viața oamenilor atârnă de rezervele strânse în
hambare.
 ― Numai la asta mă gândesc și eu, minți Gergu. Aș fi putut să-mi
găsesc o meserie aducătoare de câștiguri mai mari, dar să lucrezi pentru
binele tuturor nu e cea mai aleasă dintre slujbe?
― Și eu sunt de aceeași părere.
― Curtea de la Memphis freamătă de zvonuri despre isprăvile tale din
Syro-Palestina… Și iată că acum ai săvârșit încă una spre folosul meu, de
data asta! Ce-ar fi să bem un vin bun ca să o sărbătorim?
Și, fără să aștepte încuviințarea Fiului regal, Gergu destupă o amforă și
vărsă o licoare roșie și înmiresmată într-o cupă de alabastru pe care o
scoase dintr-un buzunar al veșmântului său.
― Mai am încă una de rezervă, murmură el dând la iveală, cu voioșie,
încă o cupă. În sănătatea faraonului nostru!
Vinul le dezmierdă cerul gurii.
― Se zice c-ai fi doborât un uriaș.
― Pe lângă el, recunoscu Iker, păream un pitic.
― Era chiar Prevestitorul ăla de care se tem toți?
― Din păcate, nu.
― Dacă monstrul ăsta există cu adevărat, o să-l ademenim afară din
bârlog! Niciun nelegiuit nu va pune Egiptul în primejdie.
― Eu, unul, nu sunt atât de încrezător.
Gergu se prefăcu nedumerit.
― Și după tine, de ce-ar trebui să ne temem?
― Nicio dovadă, și nici cea mai puternică armată nu-i va îndupleca pe
cei care se supun orbește unei credințe să renunțe la planurile lor.
Apropiindu-se pe furiș, Vânt-de-Miazănoapte își înmuie limba în cupa
lui Iker.
― Un măgar ce poftește la vin! exclamă Gergu. Iată un bun tovarăș de
drum!
Privirea dojenitoare a lui Iker îl descurajă pe Vânt-de-Miazănoapte să
mai continue.
― Mai ai vreun necaz, Gergu?
― Acum totul merge bine! Îngăduie-mi să-ți mulțumesc din nou.
Pizmuitorii ăia de la Curte scornesc tot soiul de răutăți despre tine, căci n-
au izbutit să te cunoască. Eu însă am avut marele noroc să te întâlnesc. Să
fii sigur de prețuirea și de prietenia ce-ți port de-acum înainte.
― Și tu poți să te bizui pe a mea.
 *
Căpitanul dădu semnalul de plecare.
În ultima clipă, Sekari se cățără pe puntea corăbiei aflate în fruntea
celorlalte și unde luaseră loc toți înalții demnitari. Fiul regal se străduia să-l
lămurească pe Vânt-de-Miazănoapte că vinul îi vătăma sănătatea.
― N-am găsit nimic care să-mi dea de bănuit, Iker. Totuși, am să caut
mai departe.
― Te neliniștește ceva anume?
― Cortegiul acesta de corăbii nu va trece neobservat. Poate că un
luptător cananean ascuns în Memphis a fost însărcinat să le pricinuiască
stricăciuni.
― M-ar mira, căci gărzile lui Sobek și-au dus la bună-mplinire
îndatoririle.
― Am fost deja luați prin surprindere de mai multe ori până acum.
În clipa când Sekari se apucă să scotocească iar corabia, Medes, vânăt la
față, intră în vorbă cu Fiul regal.
― Ați fost prins cu tot soiul de treburi, așa că n-am avut timp până acum
să vă felicit.
― N-am făcut decât să-mi îndeplinesc misiunea.
― Punându-vă viața în primejdie! Syro-Palestina nu-i un loc în care să-ți
păstrezi încrederea.
― Vai! Amenințările cele mai negre nu sunt nici pe departe înlăturate.
― Dar aveam sorți mari de izbândă, începu Medes, un rege fără seamăn,
o armată pregătită și bine comandată și gărzi neobosite.
― Cu toate acestea, Memphisul a fost puternic lovit și încă nu
cunoaștem unde se ascunde Prevestitorul.
― Credeți cu adevărat că există?
― Adesea îmi pun și eu această întrebare. Uneori, o nălucă poate stârni
teama.
― Cu siguranță, dar Luminăția Sa pare să fie încredințat că năluca
aceasta s-a întrupat. Iar privirea faraonului străbate până dincolo de judecata
omenească. Fără el, am fi orbi. Unind Egiptul din nou, regele i-a redat
vigoarea de odinioară. Fie ca zeii să-i dăruiască izbândă în această
campanie, iar poporului, pace!
― Cunoașteți Nubia?
― Nu, răspunse Medes, și mă îngrozește.
29.
Pe cheiul principal al Elephantinei, se înșiraseră numeroși soldați, iar la
picioarele scării aștepta generalul Nesmontu.
― Nicio neplăcere în timpul călătoriei? îl întrebă el pe Iker.
― Niciuna.
― Luminăția Sa a luat hotărâri din cale-afară de însemnate. Este convins
că Prevestitorul se ascunde în Nubia.
― Dar ținutul acesta nu e de nepătruns?
― În parte, dar aurul zeilor se află acolo, după câte se zice. Vei sta în
primele rânduri, alături de rege. După ce-ai scăpat din viesparul cananean,
iată-te acum azvârlit în cuptorul nubian. Ești cu adevărat binecuvântat de
zei, Iker!
― Trag nădejde să-i câștig astfel încrederea lui Sobek.
― Numai să izbutești! Războinicii și vrăjitorii nubieni sunt de temut. În
ce mă privește, la anii mei, ce prilej nesperat mi se ivește ca să desfășor o
întreagă armată în mijlocul unei țări atât de dușmănoase, cu mii de
primejdii la tot pasul! Mă simt întinerit și ăsta-i de-abia începutul.
O vie agitație domnea în Elephantina. În pofida căldurii înăbușitoare,
pregătirile pentru campania din Nubia erau în toi. Totul trebuia verificat:
starea vaselor de război, echipamentul soldaților, corabia unde aveau să fie
îngrijiți răniții, proviziile.
― Dacă Prevestitorul își închipuie că e la adăpost, zise Nesmontu, se
înșală amarnic.
Vânt-de-Miazănoapte pășea înaintea celor doi bărbați, iar Sângerosul, în
urma lor. Măgarul nu greși drumul spre palatul lui Sarenput.
Necazul se ivi în fața porții celei mari. Prieten-Bun și Gazela, cei doi
câini ai primarului, stăteau de strajă. Primul era negru, zvelt, iute, iar femela
― mică, dolofană, cu mamele proeminente. Mereu împreună, apărându-se
unul pe altul, prinseră a mârâi când îl văzură pe dulăul lui Iker.
― Stai cuminte, Sângerosule! îi porunci Iker. Sunt la ei acasă.
Gazela se apropie cea dintâi și se învârti împrejurul nou-venitului sub
ochii atenți ai lui Prieten-Bun. De îndată ce îi linse nasul, încordarea se
risipi. Pentru sărbătorirea acestei întâlniri, cei trei câini începură să se alerge
în joacă, fiecare în felul său, și să latre voioși. Prieten-Bun ridică un picior
din spate, apoi și Sângerosul urină în același loc. Prietenia lor era astfel
pecetluită. Obosită, femela se retrase la umbră, iar cei doi masculi se
așezară alături, protejând-o.
― Să sperăm că și Sarenput se va dovedi la fel de împăciuitor, grăi
Nesmontu. Mâine-dimineață ești chemat la sfat, Iker.
*
Cu fruntea joasă, gura fermă, pomeții ascuțiți și bărbia proeminentă,
chipul lui Sarenput n-avea nimic prietenos. Robust și aspru, fostul
guvernator de provincie locuia într-un palat lipsit de podoabe, unde domnea
o răcoare plăcută datorită mișcării aerului ce pătrundea prin ferestrele
înalte, dispuse cu multă știință.
Sfatul de taină era alcătuit din Sarenput, generalul Nesmontu, Sehotep și
Iker. Prezentat primarului din Elephantina drept Fiu regal, tânărul scrib
simțea apăsând asupra lui o privire sfredelitoare, din care răzbea un ușor
dispreț.
― Demonul care a încercat să distrugă Arborele vieții se ascunde în
Nubia, glăsui Sesostris. Și-a luat numele de Prevestitorul și a lovit cu tărie
Memphisul. Mulțumită lui Iker am ocolit capcana pe care ne-o întinsese în
Syro-Palestina. Așa că am hotărât să-l înfrunt față în față.
― Nubienii au nevoie de o lecție bună, socoti Sarenput. Am primit un
nou mesaj neliniștitor de la fortul Buhen. S-a stârnit o mare tulburare în tot
ținutul, triburile freamătă, iar garnizoana se teme c-o să fie atacată.
― Prevestitorul încearcă să pună la cale o răzmeriță, își dădu cu părerea
Nesmontu. Să plecăm într-acolo cât mai iute.
― Legătura dintre Egipt și Nubia e încă anevoioasă, zise regele. De
aceea vom săpa un canal pe care corăbiile să-l poată străbate în orice
anotimp. Nici inundația, nici stâncile cataractei nu ne vor mai stânjeni. Iar
corăbiile de război și cele pentru negoț vor putea să plutească pe el fără
nicio piedică.
Oare ce credea despre toate acestea Sarenput, cel mai bun cunoscător al
regiunii? Dacă planul acesta i se va părea fără noimă, n-o să dea nicio mână
de ajutor, ba chiar o să se arate potrivnic. O asemenea născocire îndrăzneață
putea sau să-i displacă, sau să-l facă să se simtă jignit că nu se gândise chiar
el mai înainte la așa ceva.
― Luminăția Voastră, încuviințez din toată inima această hotărâre.
Înainte de unirea Celor Două Regate, acest canal ar fi pus provincia în
primejdie. Acum însă e de mare trebuință. Bineînțeles, carierele și pietrarii
Elephantinei vă stau la îndemână.
― Iată rezultatul socotelilor mele, arătă Sehotep, mai-marele peste toate
lucrările regelui. Canalul va fi lung de o sută cincizeci de coți, lat de
cincizeci și adânc de cincisprezece[21].
― Reușita acestei lucrări atârnă de bunăvoința divinităților cataractei,
încheie Sesostris. Și am să le cer îngăduința fără întârziere.
*
Deși fusese pângărit, ostrovul sacru Biggeh era păzit cu strășnicie.
Nimeni, în afară de faraon și reprezentanții săi, nu putea să pătrundă până
acolo, astfel încât lucrarea lui Isis continua să-l reînsuflețească pe Osiris în
cel mai deplin mister.
Apa clipocea limpede, iar cerul strălucea senin. Departe de larma
orașului, insula aparținea unei alte lumi.
Regele vâslea cu îndemânare, în tăcere. La prora bărcii, Isis, liniștită,
admira neasemuita priveliște unde odihnea una din înfățișările celui
reînviat.
Barca trase la mal fără zgomot.
Cele trei sute șaizeci și cinci de mese de ofrandă din Biggeh sacralizau
anul. Zeița vărsa aici în fiecare zi ofrande de lapte, izvorât din stele.
Tânăra preoteasă îl urmă pe faraon până în grota ce adăpostea piciorul lui
Osiris și vasul lui Hapy, cel care stârnea revărsarea apelor. În vârful stâncii
creșteau un salcâm și un jujubier.
Isis luă o cupă cu apă din inundația trecută și purifică mâinile
monarhului.
― Suverani ai cataractei, imploră preoteasa, arătați-vă binevoitori cu noi!
Regele e slujitorul lui Osiris și încarnarea fiului său, Horus. Zeițelor Anukis
și Satis, dați-i viață, putere și vigoare ca să domnească potrivit legii lui
Maat și să împrăștie tenebrele. Fie ca vitejia lui să biruie!
În pragul grotei apărură două femei de o frumusețe neasemuită. Prima
avea părul împodobit cu pene de toate culorile, iar cea de-a doua purta pe
cap coroana albă cu coarne de gazelă. Anukis îi arătă monarhului semnul
puterii, iar Satis îi înmână un arc și patru săgeți.
Sesostris trase prima săgeată spre răsărit, a doua spre apus, a treia spre
miazănoapte, iar a patra spre miazăzi. În albastrul cerului, ele se
preschimbară în dâre luminoase.
 Cele două zeițe dispărură.
― Putem să ne întoarcem în partea văzută a lumii, îi spuse regele lui Isis,
și să ne apucăm de săpat canalul.
*
Sehotep se bucura de prezența lui Iker. Neobosit, tânărul scrib muncea
din răsputeri, fie că era vorba de verificat socotelile, de rânduielile
șantierului, de rezolvarea a mii de probleme sau de a-i încuraja pe meșteri
plecând urechea la necazurile lor.
Nici Medes nu stătea degeaba.
Isprăvise decretul, purtând anul opt al domniei lui Sesostris al III-lea,
care vestea săparea canalului de la Elephantina ce lega prima provincie a
Egiptului de Sus cu Nubia. Însă treburile nu-i alungau neliniștea pe care i-o
stârnea viitorul apropiat. Plecarea urma să aibă loc înainte de începerea
inundației și nu avea nicio știre de la Prevestitor. Să-l ademenească pe
Sesostris în aceste ținuturi neprimitoare, unde viețuiau triburi primejdioase,
nu era o idee rea. Dar lupta se anunța îndelungată. Urând călătoriile și
arșița, Medes nu va cădea oare răpus de o săgeată rătăcită sau de bâta unui
războinic negru? Decât să se afle în preajma armatei, Medes ar fi preferat să
rămână la Memphis. Dar nici să-și părăsească slujba nu putea, căci și-ar fi
atras asupră-i fulgerele Prevestitorului! Oricare ar fi fost împrejurările,
trebuia să meargă până la capăt.
Și pe Gergu îl doborâse deznădejdea. Nevoit să se spetească muncind,
bea mult și des. Când se înfățișă, amețit, înaintea lui Medes, acesta înțelese
că trebuie să-l zgâlțâie nițel.
― Isprăvește odată cu purtările astea nesăbuite! În timpul acestei
campanii misiunea ta e dintre cele mai însemnate.
― Știți încotro ne îndreptăm? Spre o țară de sălbatici cărora le place să
ucidă și să schingiuiască! Mie mi-e frică. Și când mi-e frică, beau.
― Dacă unul singur dintre cei care-ți ascultă poruncile face plângere
împotriva ta pentru beție, ai să fii izgonit din slujbă, iar Prevestitorul n-o să
te ierte niciodată. Când a pornit acest război, s-a gândit că o să ne alăturăm
armatei lui Sesostris.
Gergu se temea mai tare de Prevestitor decât de nubieni. Așa că,
auzindu-i numele, se dezmetici dintr-odată.
― Și atunci… ce așteaptă de la noi?
 ― O să ne dea de știre la vremea cuvenită. Dacă-l trădezi, într-un fel sau
altul, o să se răzbune.
Gergu se prăvăli pe un scaun de culoarea paiului.
― Am să mă mulțumesc cu bere slabă.
― Ai câștigat prietenia lui Iker?
― Izbândă deplină! E un băiat drăguț și săritor, ușor de păcălit. Și mai
ales priceput! M-a scos din multe încurcături până acum.
― O să trebuiască să ne descotorosim de el, mai devreme sau mai târziu.
De fapt, pe noi ne caută, fără să știe. Când va descoperi adevăratele noastre
planuri, vom fi pierduți.
― Dinspre partea lui nu ne paște nicio primejdie. E curat la suflet!
Nicicând n-o să-și dea seama.
― Fă-l să-și dezlege limba. Stând mereu în preajma regelui, cunoaște,
fără îndoială, multe informații care ne-ar putea fi de folos.
― Nu vorbește aproape deloc și pune munca înainte de toate.
― Ademenește-l să ți se destăinuie.
*
La capătul unei zile istovitoare, Iker se urcă într-o barcă, traversă Nilul și
atinse malul apusean ca să-și desfete ochii, după cum îl povățuise Sarenput,
cu priveliștea locurilor unde fusese săpat locașul său de veci, ce era
aproape terminat. Și cum între timp se înserase, probabil că meșterii se
întorseseră la casele lor după ce închiseseră ușa mormântului. Tânărul scrib
gustă pacea apusului și splendoarea împrejurimilor.
Pregătirile pentru campanie erau aproape încheiate. Sfidând căldura
dogoritoare, fiecare muncise cu încrâncenare, iar scribul simțea nevoia să se
liniștească puțin. La fel de osteniți, măgarul și dulăul dormeau unul lângă
altul și nu-și arătaseră dorința de a-l întovărăși pe Iker. Iar asta însemna că
nu-l pândea nicio primejdie. Cât despre Sekari, acesta își petrecea noaptea
în brațele unei fete frumoase.
Îndepărtându-se de larma de zi cu zi, Iker își regăsise plăcerea de a scrie.
În fața priveliștii mărețe pe care soarele o poleise cu aur, mâna sa alerga pe
paletă trasând semnele puterii care alcătuiau un imn închinat luminii serii.
Fericirea rămânea încă de neatins.
Desigur, mulți curteni s-ar fi mulțumit cu rangul de Fiu regal, atât de
jinduit. Dar cum ar fi putut Iker s-o uite pe Isis? Pe celelalte femei parcă
nici nu le vedea. Totuși, datorită înaltei sale demnități, o mulțime de tinere
suspinau după el. Dar Iker nu avea ochi pentru niciuna, căci singură Isis
pusese stăpânire pe inima lui.
Ea era mai presus de orice simțământ și pasiune.
Ea era însăși dragostea.
Fără ea, oricât de strălucitor ar fi fost destinul lui Iker, viața devenea un
gol dureros.
Cu pasul greu, se îndreptă spre mormântul lui Sarenput, dar în apropierea
intrării se opri, nedumerit.
Din locașul de veci, a cărei ușă rămăsese deschisă, răzbătea o lumină.
Iker pătrunse înăuntru.
Dădu mai întâi de o primă sală, susținută de șase stâlpi din gresie. Urcă
apoi o scară și străbătu un soi de galerie lungă, cu pereții lucrați cu
desăvârșită măiestrie, ce ducea spre capela unde avea să fie venerat „Ka”-ul
lui Sarenput, de șase ori înfățișat în chip de Osiris.
La licărirea lămpilor cu feștile care nu scoteau nici pic de fum, Isis picta
hieroglife.
Fermecat, Iker nu cuteză s-o întrerupă.
Frumoasă, liniștită, cu gesturi elegante, Isis se afla, neîndoielnic, în
legătură cu divinitățile.
Iker nu îndrăznea nici să respire, încercând să-și graveze în adâncul
sufletului aceste clipe neasemuite.
Tânăra femeie se întoarse.
― Iker… Ești aici de multă vreme?
― Nu… nu știu. Nu voiam să te stingheresc.
― Sarenput m-a rugat să verific scrierile și să adaug formule potrivite cu
spiritul lui Osiris. Dorește ca locașul său de veci să nu ducă lipsă de nimic.
― Sarenput va deveni un Osiris?
― Dacă va fi recunoscut „cel drept”, locul acesta se va însufleți în chip
magic și va îngădui trupului său de lumină să reînvie.
Isis începu să stingă lămpile una câte una.
― Dă-mi voie să le car eu, îi ceru Fiul regal.
În fața uneia dintre ele, preoteasa stătu în cumpănă.
― Scrierea aceasta nu e tulburătoare?
Iker descifra inscripția luminată de flacără: „Eram copleșit de bucurie,
căci reușisem să răzbat până la cer, capul meu atingea bolta cerească,
treceam foarte aproape de pântecele stelelor, fiind eu însumi stea și dansam
asemenea aștrilor”.
― Doar vorbe ale poeților sau o făptură omenească a trăit într-adevăr
toate acestea?
― Numai un inițiat în misterele lui Osiris ar putea să-ți răspundă.
― Tu, Isis, locuiești la Abydos și cunoști adevărul.
― Sunt pe cale să-l aflu, dar mai am încă multe porți de trecut. Fără
inițiere și fără descoperirea puterilor zămislitoare, ce rost ar avea existența
noastră? Oricât de anevoioase ar fi încercările, n-am să renunț niciodată.
― Mă socoți o piedică?
― Nu, Iker, nu… Însă mă tulburi. Înainte să te întâlnesc, toată atenția
mea se îndrepta către misterele lui Osiris. Dar acum, unele dintre gândurile
mele rămân mereu în preajma ta.
― Deși deslușirea acestor mistere e și dorința mea cea mai arzătoare,
trebuie să mă supun faraonului. Doar el îmi va îngădui, poate, să pătrund în
Abydos. Dar asta nu mă oprește să te iubesc, Isis. De ce dragostea aceasta
ne-ar îngreuna căutările?
― Și eu îmi pun aceeași întrebare în fiecare zi, mărturisi preoteasa,
emoționată.
Dacă ar fi putut să-i atingă mâinile, s-o strângă în brațe… Dar ar fi
însemnat să zdrobească această speranță firavă ce tocmai răsărise.
― Cu fiecare zi te iubesc tot mai mult. În viața mea nu va fi nicio altă
femeie. Ori tu, ori nimeni altcineva.
― Oare nu mergi prea departe? Nu cumva mă înzestrezi cu haruri
închipuite?
― Nu, Isis. Fără tine, viața mea nu-și are rostul.
― Să ne întoarcem la Elephantina, vrei?
Iker vâslea alene.
Ea era aici, atât de aproape și cu neputință de atins! Simpla ei prezență
făcea să strălucească soarele în noaptea ce-i învăluia. Pe mal îl zăriră pe
Sekari.
― Să alergăm degrabă la palat. Faraonul tocmai a primit o veste foarte
proastă.
30.
 Slujbașii care supravegheau nilometrul din Elephantina erau
înmărmuriți.
După previziunile lor, inundația se anunța enormă, adică periculoasă și
chiar pustiitoare. Fiecare cunoștea cifrele și ceea ce însemnau ele:
doisprezece coți înălțime, foamete; treisprezece, pântece flămând;
paisprezece, bucurie; cincisprezece, sfârșitul grijilor; șaisprezece[22],
fericirea deplină. Dincolo de asta, începeau necazurile.
― Cât de mare e primejdia? îi întrebă regele.
― Nici nu îndrăznim să vă mărturisim, Luminăția Voastră.
― Să înfrumusețăm lucrurile ar fi o mare greșeală.
― Eu pot să mă înșel, la fel și oamenii mei. Însă ne temem de un
dezastru, o revărsare uriașă care va întrece în putere și înălțime tot ce-am
cunoscut, începând din vremea primei dinastii și până acum.
― Altfel spus, o bună parte din regat e amenințată cu distrugerea.
Cu buzele tremurânde, slujbașul murmură un „da”, abia auzit.
Faraonul reuni degrabă sfatul de taină alcătuit din Sehotep, Nesmontu,
Iker și Sarenput.
― Tu, Sarenput, rânduiește plecarea oamenilor spre coline și deșert, cu
proviziile trebuincioase. Tu, Sehotep, întărește fortăreața, căci vrăjmașul ar
putea să se folosească de începutul inundației ca să atace, și isprăvește cât
mai repede canalul. Tu, Nesmontu, îngrijește-te de pază. Tu, Iker,
supraveghează munca scribilor și a meșterilor, și dictează-i lui Medes
mesajul de primejdie care să ajungă în toate orașele Egiptului. Iar vizirul să
ia numaidecât măsurile de cuviință.
*
Medes încă se îndoia.
― Chiar suntem în primejdie?
― Cei îndreptățiți să-și dea cu părerea, așa cred.
― Regatul a mai suferit de inundații puternice, dar nu ne-am lăsat
cuprinși de frică.
― De data aceasta, revărsarea apelor va fi cu totul neobișnuită.
― Mesagerii vor pleca chiar de mâine. Mulțumită noilor rânduieli
hotărâte de mine și corăbiilor iuți pe care le am la îndemână, veștile vor fi
răspândite cu repeziciune.
― Trimișii generalului Nesmontu vor merge până în satele cele mai
îndepărtate și vor da ordine pentru părăsirea lor, iar primarii vor trebui să se
supună fără întârziere. Luminăția Sa vrea să fie cruțate un număr cât mai
mare de vieți.
Medes se puse îndată pe treabă.
Carevasăzică, acesta era semnalul Prevestitorului!
Sau era vorba de o păcăleală menită să-i scoată din minți pe egipteni și
să le slăbească apărarea, sau Prevestitorul transformase Nilul într-o armă
nimicitoare.
Oricum, atacul cel mare urma să înceapă în curând, iar luptătorii
strecurați în Memphis vor lovi din nou capitala.
Înveselit, Medes mai avea doar o singură grijă: să se adăpostească pentru
a nu cădea el însuși victimă viitoarei urgii.
*
Până și Gură-Pocită se cutremură.
Din străfundul pântecelui de piatră se ridica un vuiet asurzitor. Lupta apei
furioase împotriva stâncii sporea cu fiecare clipă, iar valul nu înceta să se
umfle și să urce.
Vrăjitorii nubieni rosteau necontenit formule de neînțeles, în timp ce
ochii roșii ai Prevestitorului străluceau de porniri războinice, privind spre
miazănoapte. La picioarele sale, Bina se uita la cerul răvășit, stăpânit de
mânia lui Seth.
Shab Strâmbu’ îl trase pe Gură-Pocită îndărăt.
― Ține-te departe. Un val ar putea să te ia cu el.
― Nu-mi vine să cred… Stăpânul e, într-adevăr, cineva!
― Începi și tu, în sfârșit, să pricepi?
― O să-l răpună pe faraon?
― Sesostris rămâne un dușman de temut. Dar cum iscusința stăpânului
nostru e fără pereche, îl întrece mereu cu un pas.
― A izbutit să dezlănțuie fluviul… Nu-mi vine să cred!
― Iar adevărata credință îi seamănă întru totul. Ea se va întinde peste
întreaga lume și-i va nimici pe necredincioșii care se îndoiesc de ea.
Apa spumegândă țâșni din pântecele de piatră și-și croi un drum de o
lărgime neobișnuită.
„De azi în câteva zile, își spuse Prevestitorul, Osiris va ieși din tăcerea sa
și se va face una cu apa. Însă de astă dată, nu va aduce viață Egiptului, ci
moarte.”
*
 Din înaltul țărmului abrupt al malului apusean, Elephantina părea
liniștită, chiar ațipită sub arșița verii. Căldura era moleșitoare, verdele
palmierilor scânteia, iar albastrul Nilului lucea în unduirile apei.
Dar această priveliște încântătoare își trăia ultimele ore dinaintea
prăpădului. După ce dispăruse vreme de șaptezeci de zile, cât dura ritualul
mumificării unui faraon, constelația Orion avea să-și facă iar apariția.
Ridicându-se în noapte, ea vestea învierea lui Osiris și începutul creșterii
apelor, devenite acum cel mai aprig dușman al unei țări căreia ar fi trebuit
să-i ofere fericire și bunăstare.
― Roua s-a schimbat, zise Isis. Inundația va începe mâine.
― Nu Osiris e cel care vrea să-și ducă la pierzanie, în felul acesta,
poporul, grăi faraonul.
― Vă gândiți la Prevestitor, Luminăția Voastră?
― De ciudă că Arborele vieții rezistă, ne lovește acum sub un alt chip.
― Un singur om ar fi în stare să stârnească asemenea forțe?
― A câștigat sprijinul vrăjitorilor nubieni. Dacă supraviețuim acestei
încercări, va trebui să-i împiedicăm să ne mai pricinuiască vreun neajuns.
― Dar cum să luptăm?
― Fluviul pământean se naște din Nilul ceresc, el însuși ieșind din Nun,
oceanul începuturilor. Prevestitorul a reușit să răscolească valul, dar nu va
ști să-i atingă adevăratul izvor, mamă și tată al Eneadei ascunse în sânul
apei roditoare. Doar ea domolește revărsarea, doar ea mai poate încă să ne
salveze. De aceea trebuie să intru în grota din Biggeh și să chem în ajutor
Eneada.
― Regatul și întreg poporul au nevoie de prezența voastră. În fiecare
clipă, ei vă așteaptă poruncile. Dacă oamenii n-au să vă vadă, Luminăția
Voastră, dacă o să-și închipuie că ați dispărut, o să se iște dezordinea, iar
Prevestitorul va învinge.
― Nu există alt mijloc de a stinge furia Nilului.
― Dacă mă socotiți vrednică, voi săvârși eu această faptă în numele
vostru.
― Grota o să fie inundată cu repeziciune și n-am dreptul să-ți pun viața
în primejdie.
― Viețile tuturor sunt în primejdie, Luminăția Voastră. Dacă aș fugi
departe de această urgie, mi-aș mai îndeplini îndatoririle de preoteasă? De
vreme ce mi-ați acordat privilegiul de a păși pe calea inițierii în misterele
lui Osiris, mi-ar plăcea să mă arăt demnă de această cinste. Și, de vreme ce
e prea târziu ca să capăt îngăduința mai-marilor mei, iar sarcinile voastre vă
cheamă în alte părți, drumul meu nu e deja hotărât?
*
Iker înfășură ultimul papirus și închise ultima ladă din lemn, pe care o
ridică de jos un scrib și o luă cu el. Arhivele administrației din Elephantina
erau salvate. Fiul regal mai verifică încă o dată dacă nu uitase vreun
document. Datorită fermității lui Sarenput, oamenii părăseau orașul într-o
ordine deplină. Purtând cu ei lucrurile cele mai de preț pe care le aveau,
locuitorii orașului încercau în van să se îmbărbăteze unii pe alții. Spaima le
strângea sufletul, îndulcită totuși, într-o oarecare măsură, de prezența
faraonului. În loc să lase de izbeliște ținutul, el rămăsese în primele rânduri,
față în față cu primejdia.
― Canalul e terminat și întărit, îl anunță Sehotep pe Iker. Nici cea mai
violentă inundație nu-i va pricinui decât zgârieturi.
― Să ne alăturăm Luminăției Sale în fortăreață, îi îndemnă Sekari, care,
potrivit obiceiurilor sale, scotocise pe ici, pe colo, de teama unor
credincioși de-ai Prevestitorului ascunși prin preajmă.
La urma urmelor, de ce s-ar fi strecurat dușmanul într-un oraș hărăzit
distrugerii?
Respectând planurile lui Sehotep, muncitorii lucraseră temeinic. Puțin
șubrezită, vechea construcție se transformase într-o fortăreață a cărei parte
de jos era alcătuită din blocuri zdravene de granit. Din înaltul turnului
principal, monarhul privea, adâncit în meditații, spre prima cataractă.
O apă clocotitoare începea să acopere stâncile. Curând, ele aveau să
dispară cu totul.
― Construcția aceasta ar trebui să reziste puhoaielor de apă, grăi
Sehotep, dar nu sunt pe de-a-ntregul convins. Ar fi mai bine să vă
adăpostiți, Luminăția Voastră.
― Dimpotrivă, locul meu e în fruntea luptei. Nu același lucru se poate
spune însă despre slujitorii mei devotați.
Dar niciunul dintre ei nu voi să-l lase singur pe monarh.
― Soldații mei se află în această fortăreață și eu sunt comandantul lor,
zise Nesmontu, morocănos. Să-i las de izbeliște ar însemna să dezertez. Mă
credeți în stare de o asemenea lașitate, la anii mei?
 ― Priveliștea nu e lipsită de măreție, își dădu cu părerea și Sekari. N-aș
vrea pentru nimic în lume s-o pierd. Și poate Luminăția Sa îmi va
încredința o misiune grabnică.
― Sau sunt un arhitect destoinic, zise Sehotep, și n-am de ce să mă tem,
sau sunt un nepriceput și atunci fluviul mă va pedepsi.
― Locul fiului nu e lângă părintele său? întrebă Iker.
― Dacă vom pieri, încheie Nesmontu, regina și vizirul nu vor sta cu
mâinile în sân. Să rămânem împreună lângă rege, căci nu ne paște nicio
primejdie. Faraonul e nemuritor.
Nedorind să alunge aceste vorbe curajoase prin trăncăneli fără rost,
Sesostris încuviință hotărârea apropiaților săi. Pe chipul său sever nu se
zărea nicio urmă a emoției adânci pe care i-o stârnise această pornire
frățească.
Apele vuiau din ce în ce mai tare. Niciodată nu crescuseră cu o asemenea
iuțeală.
― Luminăția Voastră, întrebă Iker, știți unde s-a adăpostit Isis?
― Rostește formulele de liniștire în grota lui Hapy, duhul inundației.
― O grotă… N-o să fie acoperită de ape?
― Isis e ultima noastră apărare. Dacă nu izbutește să trezească Eneada
ascunsă în inima valului, o să murim cu toții.
O tăcere neliniștitoare se înstăpâni, spartă doar de lătrăturile sinistre ale
Sângerosului și de gemetele ascuțite ale lui Vânt-de-Miazănoapte.
Un val enorm vesti atacul unui fluviu dezlănțuit, de culoarea sângelui.
*
Isis îl invocă pe Atum, principiul creator, al cărui nume însemna în
același timp „Cel care este” și „Cel care nu este încă”. Din stăpânul
Eneadei se trăgea perechea începuturilor, alcătuită din Chu, aerul luminos,
și Tefnut, flacăra. Din el se născuseră zeița Cerului, Nut, și zeul
Pământului, Geb. Eneada era întregită de copiii lor, Nephtys, stăpâna
templului, Seth, puterea primejdioasă a cosmosului, Isis și Osiris. În clipa
în care preoteasa îi rosti numele, o larmă asurzitoare îi acoperi glasul.
Apele învolburate aveau să năvălească în grotă și s-o înece.
Totuși, ea continua să recite imnul închinat Eneadei, după cum o învățase
faraonul.
Imensul șarpe pitit în fundul grotei lui Hapy se descolăci și formă un
cerc în jurul intrării, înghițindu-și coada. El desenă astfel simbolul
timpului, ce se reînnoia veșnic prin el însuși.
Talazurile furioase se sparseră de trupul său, fără a-l vătăma.
Inundația devastă ostrovul Biggeh, luând cu ea mesele de ofrandă.
Isis se îndârji să roage în continuare Eneada să potolească mânia aceasta
distrugătoare.
*
― Turnul se clatină, murmură Sekari.
― O să reziste, făgădui Nesmontu.
Priveliștea era impresionantă, căci nu se vedea un fluviu, ci valuri
monstruoase care, unul după altul, acoperiră orașul, măturară casele
construite din cărămizi nearse și răvășiră câmpurile.
― Oamenii s-au îndepărtat destul? se neliniști Sehotep. Dacă apele vor
continua să urce, chiar și colinele o să fie atinse!
Neclintit, faraonul se gândea la tânăra preoteasă. Și el rostea formulele
rituale care celebrau întoarcerea fericită a inundației, întâlnirea necesară
dintre Isis și Osiris și prezența Eneadei, menită să preschimbe năvala
apelor în forță binefăcătoare.
Inima lui Iker era alături de Isis. Oare curajul și devotamentul ei n-o vor
duce la pieire?
Și turnul fortăreței se clătină iar.
31.
Ascunzându-și capul sub o glugă, cu desăvârșire beat, Gergu nu mai
contenea cu plânsul. Adăpostit în vârful unei movile de pământ, se credea
în siguranță. Ca și pe toți ceilalți, violența inundației îl surprinsese. Deși
convins că apele aveau să-l înghită, nu voia să privească moartea în față.
Cineva îl bătu pe umăr.
― Sunt nevinovat! urlă el, închipuindu-și că sosise duhul păzitor al lumii
de dincolo, hotărât să-i taie beregata. A trebuit să mă supun ordinelor, eu
nu…
― Potolește-te! se răsti la el Medes. S-a isprăvit.
― Cine… cine ești?
― Trezește-te odată!
Gergu își lepădă gluga și-l recunoscu pe Secretarul Casei Regelui.
― Suntem… vii?
― Era cât pe-aci să pierim.
 Apa se oprise la două degete de adăpostul lor.
Regiunea Elephantina devenise un imens lac deasupra căruia se roteau
mii de păsări. Doar turnul principal al fortăreței răsărea din ape.
*
Iker și Sekari vâsleau din răsputeri spre Biggeh. Șuvoiul se domolise,
valurile scăzuseră, lăsând loc unui Nil ce curgea cu iuțeală. Numeroase
vârtejuri îngreunau încă peste măsură călătoria cu barca, dar Fiul regal nu
putea să aștepte împrejurări mai prielnice.
― Ostrovul se găsea aici, grăi Sekari, posomorât.
Inundația acoperise cu totul Biggehul. Cum ar fi izbutit Isis să scape?
― Sar în apă, hotărî Fiul regal.
Noroioasă la suprafață, de nepătruns cu privirea, apa se limpezea în
adâncime. Iker se îndreptă spre licărirea ce venea dinspre o grotă. În jurul
intrării se încolăcise un șarpe imens.
Apropiindu-se cu repeziciune, Iker o văzu.
Împăcată cu sine, Isis continua să rostească formulele de liniștire.
Încercând să o cheme pe nume, Iker înghiți apă și fu nevoit să urce la
suprafață ca să respire.
― Trăiește! strigă el către Sekari. Mă duc înapoi după ea.
Sekari clătină din cap, cu milă.
Scribul regăsi cu ușurință intrarea în grotă. De data aceasta, Isis îl văzu.
Când tânăra preoteasă ieși din adăpostul ei și apucă mâna întinsă de Iker,
șarpele se topi și Nilul năvăli în grota lui Hapy.
Deși era o bună înotătoare, Isis îi îngădui lui Iker s-o ajute. Când
ajunseră lângă barcă, umăr la umăr, Sekari se întrebă dacă nu cumva
inundația aceasta îi tulburase judecata.
― Tu… Ești chiar tu?
― Isis a supraviețuit, ți-am spus doar!
Rochia de in se lipise ademenitor de trupul cu forme încântătoare al
tinerei femei. Pradă unei tulburări de alt soi, Sekari întoarse capul și privi
țintă vâslele.
― Să pornim spre fortăreață, zise el. Și n-am de gând să mă spetesc doar
eu.
Răvășit, Iker trăgea de vâsle cu o asemenea repeziciune că-l slei pe
Sekari de puteri.
Și nici el nu îndrăznea să se uite la tânăra preoteasă.
 *
Pagubele erau însemnate, dar victime apelor nu căzuseră decât zece
țărani care își părăsiseră adăposturile înnebuniți de spaimă și fuseseră
înșfăcați de valuri.
La culesul fructelor de avocado, sărbătorind întâlnirea lui Isis cu Osiris,
oamenii se puseră pe treabă. Din urgie, inundația se preschimbase în
binecuvântare. Sub conducerea lui Iker și Sehotep fură înălțate noi insulițe
pentru culturi. Lună după lună, bazinele pline de apă aveau să elibereze
prețiosul lichid, până la viitoarea inundație. Ținând seama de
nemaipomenita cantitate de mâl roditor adus de Nil, recoltele făgăduiau să
fie de-o bogăție fără pereche. Trebuiau reparate și canalele mărginite de
diguri, păstrând însă neatinse locurile mlăștinoase, prielnice vânătorii,
pescuitului și creșterii animalelor.
― Vei ridica din nou acest oraș! îi porunci regele lui Sarenput.
― Va fi mai frumos ca niciodată!
― Să începi cu Biggeh. Pune acolo noi mese de ofrandă.
Faima lui Sesostris sporise peste poate. Unii chiar îl asemuiau cu faraonii
vârstei de aur și nimeni nu se îndoia de puterea lui de a proteja Egiptul de
nenorociri. Indiferent față de laude, neavând încredere în lingușitori, regele
datora această victorie asupra magiei negre a Prevestitorului lui Osiris și
unei tinere preotese care nu șovăise să-și pună viața în primejdie.
*
Libanezul se învârtea ca o fiară în cușcă.
El, de obicei atât de stăpân pe nervii săi, se lăsase pradă îngrijorării. În
lipsa lui Medes, era peste putință să continue negoțul cu lemn prețios,
aducător de mari câștiguri. Doar Secretarul Casei Regelui știa cum să-i
cumpere pe vameși.
Să se îngrijească de averea sa nu-i era de ajuns Libanezului. Bineînțeles,
ar fi putut să se mulțumească doar cu bogățiile dobândite până atunci și să
ducă un trai îmbelșugat, desfătându-se cu o mie de plăceri. Dar după ce-l
întâlnise pe Prevestitor, descoperise noi orizonturi.
Puterea… Puterea din umbră, să vezi fără a fi văzut, să cunoști totul
despre oameni, să le afli planurile și obiceiurile fără știrea lor, să țeși o
pânză de păianjen, să tragi sforile și să mânuiești niște biete păpuși după
bunul tău plac. Aceste îndeletniciri îl îmbătau pe Libanez mai rău decât un
vin tare. Libanezul ura fericirea și liniștea sufletească. Și se bucura din plin
de misiunea pe care o avea: să roadă capitala dinăuntrul ei.
Pe când se îndopa cu prăjituri, sacagiul ceru să-l vadă.
― La palat e zarvă mare, îl înștiință el. O inundație înspăimântătoare a
distrus Elephantina. Curând, apele vor răscoli Egiptul întreg. Peste
cincisprezece zile sau poate mai târziu, și Memphisul va fi atins.
― Faraonul a pierit?
― Asta n-o știu, dar victimele trebuie să fie nenumărate. Iată un mesaj de
la Medes, deja vechi.
Scrierea încifrată vorbea despre întoarcerea de necrezut a lui Iker și
vestea lucrul cel mai de seamă: o revărsare pustiitoare.
Planul Prevestitorului continua să se desfășoare fără pic de îndurare. Din
Nubia, el reușise să stârnească prăpădul și să-și îngenuncheze dușmanul
înainte de a-l ataca. Iar groaza nu va întârzia să pună stăpânire și pe
Memphis.
Ordinele erau limpezi: Libanezul trebuia să sporească dezordinea și
spaima, ca să înlesnească astfel cucerirea capitalei.
*
Regina Egiptului aduse puțină pace la Curtea zguduită de cele mai
cumplite zvonuri.
― Încetați să vă mai purtați ca niște fricoși, le ceru ea demnitarilor de
vază, adunați la palat. Cele Două Regate sunt cârmuite, n-au rămas de
izbeliște. Vizirul îndeplinește sarcinile sale, iar eu pe ale mele.
― Luminăția Voastră, se agită căpetenia arhivarilor, regele Sesostris a
pierit?
― Nu, fără îndoială.
― Dar n-aveți nicio dovadă că a supraviețuit acestei urgii.
― Timp de mai multe zile, nu se va putea călători pe Nil. Apoi o să
primim vești mai limpezi.
― Locuitorii Elephantinei s-au înecat cu toții! Curând și noi vom
cunoaște aceeași soartă.
― Inundația n-a atins încă regiunea Thebei, însă vizirul a dat poruncile
trebuincioase ca să ne ferească de necazuri. Digurile și stăvilarele vor fi
întărite.
― Dar asemenea măsuri mai au, oare, vreun rost?
 ― De unde atâta neîncredere? interveni Khnum-Hotep. Tronul celor vii
nu se clatină, iar legea lui Maat continuă să fie respectată.
― Fiecare să-și vadă de îndatoririle sale! porunci regina. Când am să
aflu mai multe, o să vă chem din nou.
Apoi sfatul de taină se reuni degrabă.
― Vreun mesaj de la Abydos? îl întrebă regina pe Senankh.
― Arborele vieții nu s-a tămăduit, dar nici n-a suferit alte vătămări,
Luminăția Voastră.
― Sobek, în Memphis domnește liniștea?
― Doar la prima vedere, Luminăția Voastră. Apropierea dezastrului o să-
i trezească la viață pe luptătorii din umbră. Dar oamenii mei stau cu ochii în
patru.
― Senankh, proviziile ne ajung?
― Vom putea îndura doi ani de foamete.
― Ar fi zadarnic să ne amăgim, își dădu cu părerea Khnum-Hotep.
Această revărsare a apelor nu e câtuși de puțin firească. Doar demonul care
vrea moartea salcâmului a putut s-o sporească într-atât, ca să distrugă o
bună parte din regat. Și cum aproape întreaga noastră armată se găsește la
Elephantina, poate c-a fost deja zdrobită. Iar atunci ar însemna că doar
Abydosul se mai bucură încă de apărare.
― Altfel spus, grăi Senankh, Memphisul devine o pradă ușoară.
― Nu uitați de gărzile mele! se împotrivi Sobek.
― Cu tot curajul lor, nu vor avea cum să oprească puzderia de războinici
nubieni, se plânse vizirul. De multă vreme, hotarele sunt în primejdia de a fi
călcate. Credeam că am scăpat de această spaimă, mulțumită forturilor
răspândite între prima și a doua cataractă, dar numărul lor se vădește a fi
neîndestulător. Și, din nefericire, vrăjmașul și-a dat seama de acest lucru.
― Sesostris n-a dispărut, zise, cu tărie, regina. Îi simt prezența.
*
― Cine e la rând? întrebă frizerul.
Un bărbat voinic și cu mișcări greoaie ieși din șirul celor care așteptau
și se așeză pe un scăunel cu trei picioare.
― Taie-mi părul foarte scurt la ceafă și lasă-mi urechile dezgolite.
― Și mustața?
― Subțiaz-o.
― Îți place vara la Memphis?
 ― Prefer primăvara la Bubastis.
După ce schimbaseră între ei aceste cuvinte de recunoaștere, cei doi
libieni, oameni de-ai Libanezului, puteau să-și vorbească acum cu toată
încrederea. Ceilalți mușterii, care așteptau la oarecare depărtare,
pălăvrăgeau sau se dedaseră la tot soiul de jocuri.
― O să trecem la fapte, îl înștiință frizerul pe celălalt.
― Cărăm iar niște mărfuri?
― Nu, de data asta e vorba de luptă adevărată.
― Un nou atac asupra palatului?
― Nicidecum! Nu-l mai poți lua prin surprindere pe Sobek încă o dată.
De câteva săptămâni tot iscodim paza palatului, dar n-am găsit niciun punct
slab.
― Și atunci care-i misiunea noastră?
― Inundația va pricinui capitalei pagube grele. Toți locuitorii vor fi
chemați să întărească digurile, chiar și gărzile. Dacă lucrurile merg bine,
Prevestitorul va conduce trupele nubiene până aici. Iar nouă ne rămâne să
slăbim apărarea orașului.
― Cum anume?
― Făcându-i pe orășeni să creadă că paza Memphisului e doar o
amăgire.
― Frumos plan, zise voinicul cel greoi. Mi-ar plăcea să-l cunosc mai
îndeaproape.
― O să atacăm un post al străjilor.
― Ești nebun!
― Ordinul stăpânului.
― Atunci, el e nebun!
― Dimpotrivă. Sobek nu se așteaptă la o asemenea lovitură. O să fie
umilit, poate chiar izgonit din slujbă și orașul întreg în nesiguranță.
― Străjile o să se apere!
― Dacă ne mișcăm iute, n-o să aibă vreme. Și încă un sfat: fără
supraviețuitori.
― E prea primejdios.
― Am descoperit deja locul cel mai nimerit. Un post de strajă din
cartierul mărginaș de la miazănoapte. Numără doar zece oameni, printre
care doi scribi amărâți și patru bătrâni. În zori, o să fie atât de osteniți, încât
n-o să le stea gândul decât la mâncarea de dimineață.
 ― Dacă o iei așa…
― După asemenea ispravă, chiar și gărzilor o să le fie frică.
32.
Iker supraveghea așezarea patului regal în corabia faraonului ce avea să
călăuzească spre Nubia flota de război. Meșterul tâmplar se întrecuse pe
sine. Fără podoabe de prisos, dar trainic, patul urma să-i ofere uriașului
Sesostris odihnă deplină. De ramă erau prinse în chingi sculuri încrucișate
de cânepă, iar cele patru picioare în forma unor labe de leu asigurau
stabilitatea și atrăgeau asupra monarhului protecția fiarei, însărcinate să-i
păzească somnul alături de zeul Bes, înarmat cu un cuțit în stare să sfâșie
visele rele.
Fiul regal rândui veșmintele părintelui său în cufere de sicomor și se
încredință că niciun obiect nedorit nu fusese strecurat printre ele. Apoi
verifică și sandalele cu trei rânduri de tălpi din piele și cusături întărite.
Rând pe rând, trupele lui Nesmontu urcară pe punțile vaselor. Pășind în
urma purtătorilor de flamuri, soldații respectau cu desăvârșire ordinea, sub
privirile tăioase ale bătrânului general. Scribii administrației, alături de
Gergu, își dădeau toată osteneala să nu lipsească nimic de la bordul
corăbiilor cu provizii. Tot ei se îngrijeau și de încărcarea arcurilor,
săgeților, scuturilor, sulițelor, securilor, pumnalelor și a săbiilor scurte.
― Armata noastră nu înseamnă doar forță, îi mărturisi Nesmontu lui Iker.
Ea este și o întruchipare a ordinii lumii pe care a modelat-o faraonul, căci
nu ajunge doar să strigi în gura mare cuvintele „dragoste, iubire, frăție” ca
să le faci respectate. Omul nu se naște bun. Aplecările lui firești sunt
pizma, sălbăticia și dorința de a-i asupri pe alții. Dar oare Zămislitorul nu
duce necontenit o luptă împotriva întunericului? Iar stăpânul Celor Două
Regate îi urmează pilda.
Cărându-și sacul de piele ce atârna greu, doctorul Gua intră în vorbă cu
Fiul regal.
― Unde se află corabia hărăzită îngrijirii bolnavilor?
― În spate.
― Voi avea destule leacuri, bandaje și tot restul?
― Haideți mai bine să vă încredințați singur, îl sfătui Iker.
De statură mijlocie, cu părul argintiu și fața gravă, un bărbat care înșira
săculeții cu ierburi tămăduitoare îi întâmpină.
 ― Eu sunt Gua, mai-marele doctorilor. Tu?
― Farmacistul[23] Renseneb.
― Unde ai învățat?
― În Casa Vieții din templul lui Khnum din Elephantina și știu să prepar
unguente, hapuri, fierturi, poțiuni și licori de toate soiurile.
― Și avem tot ce ne trebuie?
― Am prevăzut o călătorie îndelungată și mulți răniți.
― Să verificăm împreună.
Iker îi părăsi pe cei doi și se îndreptă spre chei.
Ajutată de preotesele lui Satis și Anukis, Isis umplea vase cu apa noului
an.
― Apa aceasta e plină de „Ka”, îl lămuri tânăra preoteasă pe Iker, și
întinerește trupurile, alungând oboseala și bolile ușoare. Pe dinăuntru,
pereții vaselor sunt dintr-o argilă care nu lasă apa să treacă prin ea,
păstrându-i astfel însușirile neprețuite. Câte o migdală dulce la fiecare litru
de apă o s-o ferească de stricăciuni. Iar pentru dopuri e nevoie de multă
pricepere. Căci se fac din muguri de curmal și ierburi proaspete. Iar pentru
urcioarele mari întrebuințăm un con de humă, așezat pe un disc împletit de
mărimea gâtului urcioarelor. Astfel, vasele sunt astupate bine, iar lichidul
din ele poate respira.
Vasele erau numerotate și purtau înscrise pe ele data la care fuseseră
umplute. Chiar și în adâncul cuptorului nubian, soldații nu vor duce lipsă
de apă.
― Isis… Ne despărțim încă o dată, poate pentru totdeauna.
― Îndatoririle pe care le avem trec înaintea simțămintelor noastre.
― Ai zis „simțămintele noastre”. Asta înseamnă și ale tale?
Tânăra femeie își aținti privirea în zare.
― În timp ce tu îți vei primejdui viața, eu am să mă îngrijesc de Arborele
vieții, la Abydos, și am să-mi îndeplinesc sarcinile de preoteasă cât mai
bine. Împrejurările vitrege pe care le trăim acum nu ne îngăduie plăcerea de
a visa. Și am să-ți fac o destăinuire de mare însemnătate.
Inima tânărului începu să bată cu putere.
― Înfruntarea aceasta nu va fi una obișnuită. Te pregătești să duci o
bătălie pe de-a-ntregul diferită de toate celelalte, căci nu e vorba de
alungarea năvălitorilor sau de cucerirea unor pământuri, ci de salvarea
misterelor lui Osiris. Dușmanul își trage forța din întuneric și poate să ia
numeroase înfățișări pentru a înstăpâni domnia lui isefet. În mâinile sale,
nubienii nu sunt decât niște biete unelte neștiutoare. Deși crezi că te vei
afla departe de mine, ai să fii, în fapt, aproape de Abydos. Nu contează
distanța, ci doar înțelegerea lăuntrică pe care o împărtășim amândoi câtă
vreme va dura lupta.
Și, dintr-odată, scribul își dădu seama cât de aproape se găsea Isis de el.
― Pot să… pot să te sărut pe obraz?
Și, cu toate că ea nu-i răspunse, Iker îndrăzni.
Parfumul tinerei femei îl învălui, iar dulceața pielii ei îl îmbătă. Niciodată
nu avea să uite tăria acestei scurte senzații.
― Plecăm! răsună vocea puternică a generalului Nesmontu. Fiecare să
treacă la locul lui!
În port se stârni îndată mare fierbere. Ultimele lăzi cu arme și provizii
fură îmbarcate cu iuțeală căci bătrânul general nu glumea cu disciplina.
― Să fii cu mare băgare de seamă, îl povățui Isis pe Iker.
― Dacă mă întorc, Isis, ai să mă iubești?
― Să vii înapoi teafăr și să-ți amintești în fiecare clipă că este în joc
însăși supraviețuirea lui Osiris.
Privirea ei, blândă și gravă totodată, nu trăda oare un sentiment pe care
nu se încumeta încă să-l mărturisească?
Corabia faraonului ridica ancora și soldații nu-l așteptau decât pe Iker ca
să desprindă scara de la mal. Tulburat, Fiul regal urcă pe punte tocmai când
Sesostris se ivi la proră.
Pe fruntea monarhului se vedea cobra de aur împodobită cu lapislazuli și
cu ochi de granat. Astfel, cumplitul șarpe deschidea drumul flotei,
înlăturându-i din cale pe vrăjmași.
Mai mult, uriașul rege învârtea deasupra capului o lance atât de lungă și
de grea, că nimeni altcineva nu putea s-o mânuiască.
― În cel de-al optulea an al domniei mele, rosti el, am pornit pe noul
canal numit „Frumoase sunt căile puterii luminii care se înalță în toată
strălucirea ei”[24]. Prin el, Egiptul și Nubia sunt de-acum înainte legate, iar
proviziile vor ajunge la noi cu ușurință. Totuși, sarcina noastră se prevede a
fi peste măsură de anevoioasă. De data aceasta, vom ajunge chiar în inima
răzmeriței.
Cu ochi leneși, nesimțitor la mișcările corăbiei, Vânt-de-Miazănoapte îl
privea pe Medes cum vomită.
 ― Veniți cu mine, îi zise până la urmă doctorul Gua, milos.
Verde la față, simțind cum i se taie picioarele, Secretarul Casei Regelui
era copleșit de rușine. Ar fi înghițit orice ca să-și regăsească ținuta
impunătoare.
Cât despre Iker, el descoperea priveliștile Nubiei. În plin anotimp cald,
pe care o adiere dinspre miazănoapte, ce înlesnea navigația, îl făcea mai
ușor de îndurat, soarele pârjolea rarele bucăți de pământ cultivate. În
schimb, curmalele se copseseră și, la fiecare oprire, soldații le culegeau cu
miile. În această perioadă a anului, natura le oferea o hrană ușoară și
dătătoare de energie. Fructele palmierului cu ramurile în formă de baghetă
căutătoare de apă nu erau bune de mâncat, dar zeului Thot și scribilor tăcuți
le plăcea să mediteze la umbra lui. Arbori din aceștia se întâlneau și în
sudul Egiptului, dar în Nubia creșteau mult mai mulți.
Fiul regal fu cuprins de o neliniște, care nu era pricinuită nici de arșiță,
nici de călătorie. În acest ținut pustiu domnea o atmosferă ciudată,
apăsătoare. Dincolo de răcoarea canalului, începea o altă lume, cu totul
diferită de Cele Două Regate.
― Pari îngrijorat, observă Sehotep.
― Nu simți o magie vătămătoare?
― Ah… și tu ți-ai dat seama?
― După părerea mea, e ceva necurat la mijloc. Forțe distrugătoare dau
târcoale prin preajmă.
― Prevestitorul… Să fie, oare, puterile lui atât de întinse?
― Mai bine să ne pregătim pentru ce e mai rău.
― Regele îți împărtășește prudența. Pe meleagurile acestea a fost ucis
generalul Sepi. Ne îndreptăm spre forturile Ikkur și Kuban ale căror
garnizoane supraveghează mai multe drumuri și mai ales Ouadi Allaki care
duce la o mină de aur părăsită. De mai bine de două luni, garnizoanele n-au
mai trimis niciun raport la Elephantina. Poate mesagerii lor s-au rătăcit sau
poate soldații au fost uciși. Și totuși, Ikkur și Kuban se află la miazănoapte
de fortăreața noastră principală din Nubia, Buhen, care, după câte se pare, e
neatinsă. Dar în curând vom cunoaște pricina acestei tăceri.
Sângerosul începu să latre cu furie, vestind o primejdie.
― Hipopotami! strigă omul de veghe.
Fioroasele animale urau să le fie tulburat somnul și nu se dădeau în lături
să atace bărcile și corăbiile, pe care adesea le răsturnau. Caninii lor lungi
puteau străpunge și scândurile cele mai groase.
Arcașii tocmai se pregăteau să slobozească săgețile când muzica unui
flaut, gingașă și domoală, se răspândi în aer.
Așezat la proră, Sekari cânta cu multă măiestrie dintr-un instrument lung
de doi coți, care, grație unor răsuflători aflate în partea de jos, scotea o
adevărată bogăție de sunete, unele puternice, altele mai delicate.
Câinele se potoli, iar hipopotamii se adunară laolaltă. Masculul
dominant, un monstru de trei tone, deschise o gură amenințătoare.
― Să-i ucidem cu căngile! zise un soldat.
Dar Sekari continuă să cânte din flautul său.
Conducătorul turmei rămase pe loc, iar tovarășii săi îl imitară,
scufundându-se cu toții. Deasupra apei nu li se mai zăreau decât ochii,
nările și urechile. Pielea lor nu putea să îndure arșița soarelui.
Deodată, pe mal apăru o creatură neașteptată.
― Hipopotamul alb! urlă un corăbier. Suntem scăpați!
Masculul, cu spatele acoperit de secreții asemănătoare sângelui, era
socotit drept roșu. Încarnare a lui Seth, el distrugea semănăturile. În
schimb, femela, numită albă, primea puterea binefăcătoare a lui Tueris,
„Cea Mare”, ocrotitoarea fertilității și a nașterilor. În fiecare an, faraonul,
purtător al coroanei roșii și învingător al masculului primejdios, celebra
sărbătoarea hipopotamului alb.
Masculul dominant al turmei fu primul care ieși din apă, urmat fără
întârziere de membrii clanului său. Ascultători, porniră cu toții după femelă,
care se afundă în stuf.
Odată drumul eliberat, flota plecă mai departe.
Încrederea trupelor în faraon deveni de nezdruncinat. Și fiecare își aminti
de izbânzile trecute ale lui Sesostris. Nu-i supusese el, unul câte unul, pe
guvernatorii de provincii, fără vărsare de sânge? Sub comanda unui
asemenea rege, campania din Nubia avea să fie, neîndoielnic, biruitoare.
Sunete vesele încheiară melodia în onoarea lui Sesostris.
― Încă unul dintre harurile tale ascunse, glăsui Iker. Cântecul ăsta
domolește întotdeauna hipopotamii?
― La drept vorbind, atrage femelele. Apoi, cu puțin noroc, ele îi
liniștesc pe masculi.
― Unde ai învățat meșteșugul ăsta?
 ― În meseria mea, ai de înfruntat felurite primejdii. Iar cu bătaia n-o
scoți la capăt. Din nefericire, flautul acesta nu e un leac care tămăduiește
orice, căci unii dușmani, mai puțin simțitori decât hipopotamii, nu se lasă
deloc înrobiți de sunetele lui.
― Cercul de Aur din Abydos ți-a dezvăluit tainele muzicii?
― În timpul domniei sale pământene, Osiris i-a învățat pe oameni să
învingă sălbăticia construind, desenând, cioplind în piatră și cântând. Ne
apropiem de Abydos pe o cale primejdioasă și nu vom purta un război
obișnuit. Reînvierea lui Osiris depinde de el.
Vorbele lui Sekari erau aidoma celor rostite de Isis! Dintr-odată, Iker
pricepu că lua parte la o expediție mai presus de rânduielile firii. Zornăitul
armelor ascundea o altă luptă, hotărâtoare pentru viitorul acestei omeniri
căreia Osiris îi oferise o anumită armonie, în prezent amenințată.
― Purtarea soldaților nubieni mă pune pe gânduri, mărturisi Sekari.
― Ți-e frică de trădare?
― Nu, căci sunt plătiți cum se cuvine și n-au nicio dorință să se întoarcă
la triburile lor care îi consideră trădători. Dar au devenit posaci și
neliniștiți, ei, care de obicei erau veseli și prietenoși.
― Un om de-al Prevestitorului să se fi strecurat printre ei, încercând să
semene tulburarea?
― Aș fi dat de el.
― L-ai înștiințat pe generalul Nesmontu?
― Bineînțeles. E la fel de nedumerit ca și mine. Îi cunoaște de multă
vreme și are încredere în ei.
― Mijloacele obișnuite nu ne vor fi de niciun folos. Și, dacă într-adevăr
e vorba de o trădare, n-o să semene cu nimic cunoscut.
― Se poate.
― Mă duc să-i cer Luminăției Sale să ia îndată măsuri de prevedere.
În timp ce Iker îi înfățișa lui Sesostris planul său, flota ajunse în
apropiere de Ikkur și Kuban.
Forturile păreau neatinse. Totuși, niciun soldat nu se arătă printre
crenelurile turnurilor pe pază.
― Miroase cât de colo a capcană, își dădu cu părerea Sekari.
33.
 În vremuri de pace, micile forturi Ikkur și Kuban găzduiau caravanele și
pe cei trimiși în căutarea aurului. Nu de mult, aici se strângea metalul
prețios sortit templelor Egiptului. Planul construcțiilor era simplu: un
dreptunghi din ziduri de cărămidă și bastioane continuate cu o galerie care
ducea până la fluviu. Soldații puteau astfel să ia apă la adăpost de săgețile
unor atacatori iviți pe neașteptate.
Deasupra forturilor zburau în cercuri largi vulturi și corbi.
― Am să trimit câțiva cercetași, hotărî Nesmontu.
Zece oameni coborâră pe malul apusean, alți douăzeci pe cel răsăritean și
cu toții se împrăștiară alergând spre cele două forturi.
Aflat pe corabia arcașilor nubieni, Sekari nu contenea să-i iscodească din
priviri.
Pe neașteptate, unii prinseră a zbiera, alții sfâșiară pânzele corăbiei și
mai mulți trăgători, dintre cei mai iscusiți, își frânseră arcurile.
Un ofițer încercă să readucă ordinea.
― Ajunge! Potoliți-vă îndată!
Dar pe când trecea printre ei, cu gând să-i pedepsească pe vinovați, un
negru voinic îi împlântă un cuțit între umeri.
Pe loc izbucniră strigăte sălbatice.
Neputând să înăbușe de unul singur această răzmeriță, Sekari se aruncă
în apă și înotă până la corabia faraonului, unde, ajutându-se de o frânghie,
se cățără pe punte.
― Soldații nubieni și-au ieșit din minți, îl înștiință el pe Iker care se
grăbise să-l întâmpine. Trebuie să facem, neîntârziat, ceva.
― Să înfruntăm una dintre trupele noastre cele mai bune… Ce năpastă!
se plânse Nesmontu.
― Dacă nu-i oprim acum, o să pricinuiască pagube cu neputință de
îndreptat.
Corabia răzvrătiților se năpusti înspre vasul faraonului.
― Ridicați-vă împotriva regelui! îi întărâtă ucigașul ofițerului. Un duh
sângeros ne dă putere, iar izbânda ne întinde brațele!
Sesostris înșiră pe un mic altar statuetele de argilă pe care le modelase
Iker. Ele îi reprezentau pe învinși, fără picioare și cu mâinile legate la
spate. În capul celei dintâi era înfiptă o pană de struț, simbolul lui Maat.
Cuvintele unor vrăji erau scrijelite pe piepturile statuetelor, iar faraonul le
citi cu o voce atât de răsunătoare și de gravă, încât atacatorii tresăriră.
 ― Sunteți lacrimile ochiului divin, mulțimea ce trebuie domolită ca să nu
devină vătămătoare. Fie ca vrăjmașul să piară!
Și, cu bastonul său alb, faraonul lovi toate statuetele pe care le aruncă
apoi în focul unei cădelnițe.
Totuși, corabia răzvrătiților își continuă înaintarea.
Nubienii dansau și răcneau întărâtați.
Arcașii de pe corabia faraonului își pregătiră săgețile.
― Așteptați ordinul meu și țintiți cu multă grijă! porunci Nesmontu.
Voinicii ăștia n-au pereche în luptele corp la corp. Așa că trebuie să ocolim
o astfel de înfruntare. Ținând seama de nebunia care i-a cuprins, o să facă
prăpăd!
Ținându-se mândru la proră, căpetenia nubienilor azvârlea spre egipteni
felurite vorbe de ocară și tot soiul de sudălmi.
Dar, spre groaza tuturor, țeasta i se despică, pe neașteptate, asemenea
unui fruct prea copt.
Dansurile conteniră. Cei mai mulți dintre nubieni se prăbușiră, celorlalți
li se împleticiră pașii, asemenea unor păpuși, și căzură în apă.
― Să punem stăpânire pe corabia lor! ordonă Nesmontu.
Ceva mai liniștiți, câțiva soldați se cățărară pe punte, fără să întâmpine
vreo piedică. Niciun nubian nu scăpase cu viață.
― Au fost atinși cu toții de o vrajă rea, grăi Sehotep.
― Dar celelalte trupe nu vor cunoaște și ele aceeași soartă? întrebă Iker.
― Nu, răspunse regele. Vrăjitorii nubieni, care sunt vinovați pentru toate
cele întâmplate, au avut înrâurire doar asupra sufletelor acestor nefericiți,
frații lor de sânge. Țelul lor era să ne slăbească armata.
Cercetașii se întoarseră.
― Ikkur și Kuban sunt pustii, zise un ofițer. Peste tot se văd urme de
sânge uscat. Garnizoanele au fost, pesemne, măcelărite, dar n-am găsit
niciun leș.
― Atacatorii au lăsat vreo urmă?
― Doar bucata aceasta de lână, Luminăția Voastră. Cred că e ruptă dintr-
o mantie foarte groasă. Dar nubienii nu poartă soiul ăsta de veșminte.
Sesostris pipăi țesătura. Semăna cu cea pe care o descoperise pe ostrovul
Biggeh, pângărit de un demon care batjocorise ritualurile și încercase să
împiedice revărsarea apelor.
 ― Prevestitorul… El a săvârșit această mârșăvie și acum ne așteaptă în
inima Nubiei.
Cei din jur tresăriră. Oare ce alte nenorociri pândeau această expediție?
― Un fugar acolo jos! strigă una dintre santinele.
Un trăgător își încordase deja arcul.
― Prindeți-l viu! ordonă Nesmontu.
Mai mulți soldați se repeziră pe urmele lui, împreună cu Iker. Dar,
întrucât alergaseră prea repede, curând li se tăie răsuflarea. Căldura le ardea
plămânii și le înmuia picioarele.
Deși părea că se află la mare depărtare, Fiul regal nu se dădu bătut. Pașii
săi erau mărunți și egali. Învățat să străbată distanțe mari, își cruță forțele,
fără să-și încetinească ritmul.
Puțin câte puțin se apropie de fugar.
Dintr-odată, acesta se prăbuși, neizbutind să se mai ridice.
Când Iker ajunse lângă el, văzu o viperă cu corn, cu capul lat, gâtul
îngust și coada groasă.
Mușcat de picior, nenorocitul nu mai avea mult de trăit. Era un nubian
tânăr, cu privirile rătăcite.
― Zeii m-au pedepsit! Nu trebuia să jefuiesc trupurile neînsuflețite din
forturile Ikkur și Kuban… Nu știam că ea are să vină înapoi ca să le
mănânce!
― Despre ce vorbești?
― Despre leoaica ucigașă! A nimicit garnizoanele, săgețile nu o ating,
pumnalele nu o rănesc…
Muribundul se strădui să-și continue povestirea despre monstruoasa
jivină, dar respirația i se curmă și inima își opri bătăile.
*
― Băiatul spunea adevărul, încheie Iker după ce repetă întocmai vorbele
nubianului.
― E mult mai grav decât îmi închipuiam, recunoscu Sesostris. Triburile
nubiene s-au răsculat sub conducerea Prevestitorului. Ne-a pregătit un șir
de capcane ca să se descotorosească de noi, apoi să năvălească în Egipt.
Cine altcineva ar fi putut să trezească leoaica, pe care nicio armată n-ar
izbuti s-o doboare? Cea Cumplită rătăcește acum prin marele ținut de la
miazăzi. Așa că suntem învinși dinainte.
― Și nu există niciun mijloc pentru a o domoli?
 ― Doar regina turcoazelor poate s-o liniștească și să-i preschimbe furia
în blândețe.
― Piatra aceasta există, își aminti Iker. Eu am scos-o la lumină din
minele de la Serabit el-Khadim.
― Spre nenorocirea noastră, ea se găsește acum în mâinile
Prevestitorului, zise regele.
― Și așa, capcana se închide! observă generalul Nesmontu. Vrea să ne
ademenească până la Buhen, poate chiar dincolo de el, spre locul de
întâlnire a triburilor nubiene. Și, cu ajutorul acestei leoaice de nebiruit, o să
ne zdrobească. Și nicio stavilă nu-i stă în drum demonului ăstuia.
― N-ar fi mai bine să facem cale întoarsă, propuse Sekari, și să întărim
Elephantina?
― Am cunoscut împrejurări de felul acesta când numărul vrăjmașilor ar
fi trebuit să mă convingă să-mi recunosc înfrângerea. Dacă m-aș fi lăsat
pradă deznădejdii și fricii, ce s-ar fi ales de Egipt? V-ați încredințat cu toții
că dușmanii noștri nu sunt doar niște oameni dornici să cucerească noi
pământuri. Ei vor să-l nimicească pe Osiris însuși, împiedicând celebrarea
misterelor. Și doar învățătura lui Osiris îngăduie faptelor noastre să fie
potrivite cu adevărul și dreptatea.
― Am să trimit neîntârziat o trupă să adune cât mai mult jasp roșu și
comalină, grăi răspicat bătrânul general. Fiecare soldat va trebui să poarte
asupra lui câteva asemenea bucăți ca s-o țină pe leoaică la depărtare. Fiarei
ăsteia îi e groază de sângele ochiului lui Horus închegat în jasp și de flacăra
ascunsă în inima cornalinei. Însă nu e destul s-o doborâm, iar oamenii care
nu sunt protejați îndeajuns vor fi sfâșiați. Dar măcar putem să ne continuăm
drumul.
― Văd că o cunoașteți bine pe dihania asta!
― La anii mei, fiule, am trecut prin multe! Sunt mulțumit că am prilejul
s-o înfrunt pentru a doua oară și trag nădejde s-o fac să-și înghită coada!
― Un lucru mă nedumerește, intră în vorbă Sekari. De ce au pustiit
forturile de la Ikkur și Kuban, prevenindu-ne astfel de primejdiile care ne
pândesc? N-ar fi trebuit să se arate mai vicleni lăsându-ne să înaintăm, ca să
ne ia apoi pe nepregătite?
― Prevestitorul știe ce avem de gând să facem, îl lămuri Iker, adică să
mergem mai departe. Așa că dorește să părăsim cât mai iute acest loc.
― Oare ce taină ascunde?
 ― Drumul Allaki duce spre o mină de aur, răspunse regele. Iar
Prevestitorul l-a ucis pe generalul Sepi chiar pe drumul acesta.
― Mina e secătuită și oricum până la ea nu se poate ajunge, după cum
spun rapoartele celor care se pricep la așa ceva, zise Nesmontu.
― Dar nu greșesc și ei adesea? se împotrivi Sekari.
― Mă ofer de bunăvoie să cercetez acest ținut, îi înștiință Iker.
Învățătorul meu, generalul Sepi, descoperise, cu siguranță, ceva de mare
preț pentru noi.
― Ținta ultimă a expediției noastre rămâne găsirea aurului zeilor, le
reaminti faraonul. În el sălășluiește focul reînvierii și se află închisă lumina
care poartă misterele lui Osiris. Du-te, fiule, și mergi până la capătul acestui
drum!
― Am să-l însoțesc, se hotărî Sekari.
Cei doi tineri coborâră de pe corabie.
― Pari nemulțumit, Nesmontu, observă regele.
― Iker nu aparține Cercului de Aur din Abydos, dar cunoaște multe
dintre tainele sale. N-ar trebui să-l primim printre noi?
― Mai are o cale lungă de străbătut și nu știu dacă va răzbi.
*
― Vă simțiți mai bine? îl întrebă Gergu pe Medes.
Secretarului Casei Regelui îi revenise puțină culoare în obraji și începuse
chiar să mănânce.
― De când a tras la mal corabia asta blestemată, parcă mi-am recăpătat
vlaga!
― Prevestitorul a distrus garnizoanele de la Ikkur și Kuban, șopti Gergu.
Soldații nubieni s-au răzvrătit și au fost uciși cu toții. Descurajat, faraonul
și-a strâns la sfat apropiații. După mintea mea, plănuiește să bată în
retragere! Ce umilință! Neîncrederea va pune stăpânire pe armată, iar
regatul va deveni tot mai slab.
― Încearcă să afli mai multe.
Părăsindu-l pe Medes, Gergu îl zări pe Iker stând de vorbă cu multă
însuflețire cu doctorul Gua.
― Ești bolnav?
― Îi cer doctorului câteva povețe înaintea unei plimbări prin deșert.
― O plimbare… Oare e cuvântul cel mai nimerit? Eu urăsc sălbăticia
asta! Nu mișună pe acolo tot soiul de jivine și gângănii otrăvitoare?
 ― Întocmai, încuviință doctorul Gua. De aceea, îi voi da Fiului regal un
leac puternic împotriva mușcăturilor și a înțepăturilor. Sare de mare,
căprișor, seu de capră sălbatică, ulei de moringa și rășină de terebint
alcătuiau o pomadă cu care călătorii erau nevoiți să se ungă de câteva ori pe
zi.
― Încotro pornești? întrebă Gergu.
― Îmi pare rău, dar nu pot să-ți spun. Misiune tainică.
― Și… primejdioasă?
― Nu suntem, oare, în război?
― Fii cu mare băgare de seamă, Iker! Niciun drum nu e sigur.
― Am trăit eu altele și mai rele.
Gergu observă vreo zece căutători de zăcăminte care își rânduiau
uneltele și își pregăteau proviziile de hrană și apă. Carevasăzică, urma să
aibă loc o adevărată expediție. Dar nu putu să le pună nicio întrebare de
teamă să nu stârnească bănuieli.
Gergu îl găsi pe Medes întocmind mesaje.
― Un scrib de legătură mi-a adus o groază de înscrisuri pe care trebuie
să le pun cap la cap. Regele a hotărât lărgirea forturilor Ikkur și Kuban și
dublarea garnizoanelor. Nici vorbă de retragere.
― Dar flota o să rămână înțepenită aici până când Iker se va înapoia
dintr-o misiune ciudată, îi dezvălui Gergu. Nu știu care e ținta, dar se pare
că trebuie atinsă cu tot dinadinsul.
34.
― Harta e neclară, observă Sekari. Ne îndepărtează de presupusul loc al
vechii mine. S-o apucăm spre răsărit.
După ce cugetă puțin, Vânt-de-Miazănoapte își dădu încuviințarea. În
fruntea unui șir de douăzeci de măgari ce cărau apa și merindele, își lua în
serios sarcinile de comandant. Cât despre aghiotantul său, Sângerosul,
acesta stătea, necontenit, cu ochii în patru.
Opririle fură numeroase. Din pricina căldurii copleșitoare, oamenii și
animalele beau apă des, dar câte puțină. Lipsa vântului din deșert le
înlesnea mersul.
― Înainte să plecăm, îi mărturisi Iker lui Sekari, regele mi-a vorbit
despre o descoperire de-a lui Isis: un oraș de aur, pomenit într-o scriere de
demult. Dar vai! Nu se spune și unde se găsește.
 ― După cercetările mele, în ținutul acesta nu-i decât o mină, de unde,
din vreme în vreme, se scotea aur. Apoi a fost dată uitării când i s-au
isprăvit bogățiile.
― Și dacă acestea sunt niște vorbe mincinoase răspândite de Prevestitor?
― Dacă ai dreptate înseamnă că vrea să ne îndepărteze de locurile
acestea înmulțind cărările false.
― Aici l-a ucis pe generalul Sepi. Din ce altă pricină, dacă nu pentru că
se apropia de comoară?
Un morman de pietre negre le tăie calea. Erau acoperite cu desene
grosolane ce-i înfățișau pe demonii deșertului, cu aripi, coarne și gheare.
― Să ne întoarcem, îi sfătui cel mai vârstnic dintre căutătorii de
zăcăminte.
― Ne apropiem de țintă, se împotrivi Iker. Chiar și dacă ne luăm după
hartă, mina se află la cel mult o zi de mers.
― De peste trei ani, nimeni n-a trecut acest hotar. Cine se încumetă
dispare pentru totdeauna.
― Am o misiune de îndeplinit.
― Nu te bizui pe noi!
― În vremuri de război, nesupunerea se pedepsește aspru, îi aminti
Sekari.
― Fiți oameni cu judecată! Noi suntem șase, iar voi numai doi.
― Aha! Ne și ameninți pe deasupra!
― Să nu sfidăm moartea! Haideți să ne întoarcem la Kuban!
― Tu și complicii tăi plecați de aici. După ce veți fi arestați, o să am
plăcerea să-i comand pe arcașii care o să împlinească osânda ce vi se
cuvine pentru lașitate și fugă.
― Cu monștrii deșertului nu e de joacă. Tu și Fiul regal săvârșiți o
greșeală care o să vă ducă la pierzanie.
Ascultând ordinele lui Vânt-de-Miazănoapte, măgarii refuzară să-i
urmeze pe dezertori. Mârâitul fioros al dulăului îi descurajă să mai stăruie,
așa că se îndepărtară, fără să arunce nici măcar o singură privire îndărăt.
― Bine c-am scăpat de ei! Fricoșii și nevolnicii fac să dea greș chiar și
cele mai pregătite expediții.
― Și a noastră e, cu adevărat, așa? se neliniști Iker.
― N-ai fost povățuit, în mai multe rânduri, să te înzestrezi cu uneltele de
trebuință?
 Fiul regal își aminti de cuvintele primarului din Kahun și de cele ale lui
Heremsaf, intendentul templului lui Anubis, ucis de un credincios de-al
Prevestitorului.
― Monștrii desenați pe pietrele acestea blestemate ne pândesc de
cealaltă parte, grăi Sekari. Prevestitorul a aruncat vrăji asupra întregului
ținut. Sau batem în retragere, sau ghearele și clonțul lighioanelor de pe-aici
o să ne sfâșie. Generalul Sepi n-a dat înapoi pentru că știa formulele cu
ajutorul cărora le putea stăpâni.
― Și totuși, a murit!
― Pentru că și Prevestitorul cunoaște aceleași formule. Schimbând
obiceiurile monștrilor, a făcut ca vorbele lui Sepi să devină neputincioase.
― Adică suntem învinși dinainte?
― Mă întorc iar la uneltele despre care am pomenit!
Dintr-un sac de piele pe care îl purta în spinare Vânt-de-Miazănoapte,
Sekari scoase două plase de pescuit, cu ochiuri dese și trainice.
― Să fie oare aceste plase cele care trebuie întinse între cer și pământ
pentru a prinde sufletele rătăcitoare ale călătorilor răi? întrebă scribul.
― Ai să înveți să te folosești de ele.
― Provin din Abydos, nu-i așa?
― Isprăvește cu vorbăria și antrenează-te!
La început stângaci, Iker deprinse repede mișcările de aruncare ale
plasei. Și socotea să întrebuințeze și cele două arme ale sale, cuțitul duhului
păzitor și bastonul de aruncat.
― Consider că vor fi trei fiare, arătă Sekari. Primele două vor ataca din
față, cea de-a treia, din spate.
― Și de aceasta din urmă cine se va îngriji?
― Sângerosul, căci el nu cunoaște frica.
― Și dacă o să fie mai multe?
― O să murim.
― Atunci, vorbește-mi despre Cercul de Aur din Abydos.
― Să vorbim n-are niciun rost. Privește-i puterea!
Cei doi prieteni ocoliră pietrele. Iker nu-l văzuse niciodată pe Sângerosul
atât de furios. În afară de Vânt-de-Miazănoapte, ceilalți măgari tremurau.
Îndată fură atacați de cinci monștri înaripați și cu capete de leu. Dintr-o
mișcare, Iker și Sekari desfășurară plasa. Prinse sub ea, două dintre dihănii
se sfâșiară între ele, zbătându-se, în timp ce Sângerosul își înfipse colții în
gâtul celei de-a treia.
Sekari sări în lături chiar în clipa în care niște gheare îi atinseră fața.
Trântindu-se în nisip, Iker își împlântă cuțitul în burta fiarei, apoi se
rostogoli ca să se ferească de botul larg căscat al celui de-al cincilea
monstru, înnebunit de furie. Ridicându-se în picioare, Fiul regal își azvârli
spre el bastonul.
Arma se înălță spre soare și Iker crezu că a greșit ținta. Dar bastonul
căzu cu iuțeala fulgerului și zdrobi țeasta lighioanei.
Un vânt ușor se porni stârnind un nor de nisip.
Când norul se risipi nu mai rămăsese nici urmă de atacatori. Dispăruseră
și plasele de pescuit, și cuțitul duhului păzitor, și bastonul de aruncat.
― Oare măcar au existat cu adevărat? se întrebă, uluit, Iker.
― Privește botul câinelui, îl sfătui Sekari. E plin de sânge.
Sângerosul dădea din coadă cu vioiciune și, înțelegând că-și făcuse bine
treaba, se bucură de mângâierile îndelungate ale stăpânului său.
― Armele mele nu se văd nicăieri!
― Veneau din altă lume și s-au întors acolo. Le-ai primit ca să duci
această luptă și să treci de această încercare. Fără curajul și iuțeala ta, am fi
fost învinși. Să mergem mai departe pe drumul generalului Sepi. Cred că
acum e mulțumit de noi.
*
Mina părăsită se afla foarte aproape și era în bună stare. Sekari se afundă
într-o galerie și găsi un filon, iar Iker descoperi un mic sanctuar. Pe altar se
vedea un ou de struț. Scribul încercă să-l ridice, dar se opinti fără spor, căci
oul atârna tare greu. Cu mare chin, el și Sekari îl scoaseră afară din capelă.
― Să-l spargem, hotărî Sekari. Potrivit obiceiurilor, cuprinde o grămadă
de minunății.
În clipa în care Iker apucă o piatră pe jumătate îngropată în nisip, un
scorpion îl înțepă în mână și fugi.
Sekari cunoștea ce avea să urmeze: greață, sudoare, fierbințeală,
blocarea respirației până când inima înceta să mai bată. Având în vedere
mărimea scorpionului, Iker era în primejdie să moară în mai puțin de o zi.
Sekari unse mâna vătămată cu pomada doctorului Gua și rosti formulele
de alungare a răului.
 ― Scuipă-ți veninul, zeii îl aruncă departe. Dacă el arde, ochiul lui Seth
va orbi. Târăște-te, dispari, piei!
― Am vreo șansă de scăpare?
― Dacă te înăbuși, o să-ți fac o mică tăietură la gât.
Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul se apropiară de tânărul scrib și îi
linseră obrajii, scăldați în sudori.
― N-a fost un scorpion obișnuit, păru să priceapă Sekari, ci cel de-al
șaselea monstru, care păzea comoara.
Iker începea deja să răsufle tot mai anevoie.
― Să-i spui… lui Isis…
Coborând din înaltul cerului, un vultur pleșuv cu pene albe și cioc
portocaliu cu vârful negru se așeză lângă Fiul regal. Ținând strâns în cioc o
bucată de silex, pasărea lovi oul care se sparse în mii de fărâme, dând la
iveală bucăți de aur. Apoi vulturul uriaș își desfăcu aripile și-și luă zborul.
― E încarnarea lui Mut al cărui nume înseamnă totodată „moarte” și
„mamă”. O să scapi, Iker!
Sekari lipi de rana prietenului său o bucată de aur.
După puțin timp, respirația scribului redeveni firească și sudoarea se
zvântă.
― E chiar aurul tămăduitor.
*
Sub ocrotirea a o sută de soldați, o echipă de mineri se apucară de treabă
și zgomotul uneltelor umplu iar vechea mină. După ce avea să fie scos la
lumină, spălat și cântărit, aurul urma să fie trimis la Abydos, sub pază
severă.
Primiți ca niște viteji între viteji, Iker și Sekari își închipuiau că
descoperirea lor era hotărâtoare. Dar vorbele faraonului îi readuseră cu
picioarele pe pământ.
― Biruința voastră e vrednică de laudă. Totuși, războiul continuă. Aurul
acesta nu ne ajunge. Restul se ascunde în inima Nubiei, în acel oraș pierdut
căruia Isis i-a dat de urmă. Și eu aș fi preferat să mă întorc în Egipt, dar
încă plutește deasupra noastră o mare amenințare. Să nu-l lăsăm pe
Prevestitor să adune triburile împotriva noastră. Și, dacă nu o vom domoli
pe leoaică, nicio inundație nu va aduce belșug. În locul apei dătătoare de
rod va curge sânge.
Și flota își continuă înaintarea spre sud.
 Când ajunse în dreptul micului fort Miam, soldații se așteptau la o
primire călduroasă din partea garnizoanei.
Dar fortul era învăluit într-o tăcere apăsătoare și nicio strajă nu se ivi
printre creneluri.
― Mă duc să văd ce se petrece aici, zise Sekari și coborî pe mal însoțit
de câțiva arcași.
Dar nu peste mult timp se înapoie.
― Nu există niciun supraviețuitor, Luminăția Voastră. Peste tot sunt pete
de sânge și resturi de oase. Cred că, și aici, leoaica s-a dezlănțuit.
― De ce nu ne atacă de-a dreptul pe noi? se miră Sehotep. Vrea să ne
ademenească spre miazăzi! Oare nu-i primejdios să-i îngăduim să-și facă
jocul?
― Deocamdată, vom merge mai departe, îi vesti regele. O să ne oprim la
Buhen.
Buhen, fortul situat cel mai adânc în Nubia, lângă cea de-a doua
cataractă, stavilă ce-i împiedica pe nubieni să pătrundă în Egipt. Buhen,
care nu mai trimisese nicio veste de multă vreme.
Temător, echipajul corăbiei faraonului se apropie de fortul ce adăpostea
centrul administrativ al acestui ținut îndepărtat.
În ciuda stricăciunilor ce se zăreau fără nicio greutate, zidurile înalte se
țineau încă bine.
În vârful turnului principal, un soldat își agita brațele.
― Poate să fie o capcană, își dădu cu părerea Sekari.
― Să ne apropiem în forță, propuse Nesmontu. Dacă poarta cea mare nu
se deschide, o s-o spargem.
Dar poarta se deschise.
Vreo treizeci de soldați, la capătul puterilor, se aruncară în brațele nou-
veniților și povestiră despre nubieni și atacurile lor ucigașe, și despre o
leoaică sângeroasă. Buhen fusese la un pas să cadă.
― Doctorul Gua să-i îngrijească pe vitejii aceștia! porunci generalul. Iar
noi să rânduim apărarea.
Cu iuțeală și într-o ordine desăvârșită, armata se desfășură.
Sesostris privea pântecele de piatră al celei de-a doua cataracte.
Giganticul său plan părea cu neputință de înfăptuit. Și totuși, trebuia să fie
dus la bun sfârșit.
35.
 Toți egiptenii prezenți la Buhen ascultară cu atenție cuvântarea
faraonului. Cu voce gravă, Luminăția Sa îi înștiință despre hotărârile
uluitoare pe care le luase.
― Cel care ne vrea pieirea nu e un vrăjmaș oarecare, așa că lupta
împotriva lui nu va fi una obișnuită. Aflat în fruntea răzvrătiților, un demon
a stârnit forțe nimicitoare și caută să înstăpânească domnia lui isefet
răspândind sălbăticia, nedreptatea și credința oarbă. Ca să-i ținem piept, o
să înălțăm o stavilă magică de netrecut, alcătuită din nenumărate fortărețe,
începând de la Elephantina și până la miazăzi de cea de-a doua cataractă.
Cele vechi vor fi întărite și vom construi și altele noi. La drept vorbind, ele
vor forma o singură pavăză, atât de puternică, încât îi va descuraja pe
năvălitori. Lucrările vor începe chiar de azi. În curând, sute de meșteri vor
sosi aici din Egipt, iar eu voi rămâne în Nubia împreună cu armata ca să
ocrotesc șantierele și să răspund oricărei încercări de atac. Toți veți fi
înzestrați cu amulete și va trebui să nu vă despărțiți niciodată de ele, căci
altminteri ați putea cădea pradă leoaicei. Și acum să purcedem la treabă.
Planul monarhului stârni înflăcărarea tuturor. Oamenii aveau să sape
șanțuri și să plămădească mii de cărămizi pentru ridicarea zidurilor înalte
și late, cu o dantelărie de creneluri. Treceri acoperite și intrări duble urmau
să asigure o pază severă.
Între două fortărețe nu erau mai mult de șaptezeci de kilometri, ceea ce
îngăduia veștilor să se răspândească iute, cu ajutorul feluritelor semnale, al
fumului și al porumbeilor călători. La adăpostul teraselor de pe coama
zidurilor, arcașii puteau să țintească orice atacator și să observe corăbiile
care ar fi încercat să treacă fără a se supune controlului.
Buhen a fost primul rod al unei rapide și uimitoare transformări conduse
cu o mână iscusită de către Sehotep, ajutat de Fiul regal Iker. Întinzându-se
pe o suprafață de 27 000 de metri pătrați, acest oraș întărit, parțial tăiat în
stâncă, era împărțit în șase cartiere separate de străzi intersectate în unghi
drept.
În fiecare dimineață, regele celebra ritualul în templul dedicat lui Horus,
din apropierea locuinței sale, la adăpostul zidurilor înalte de unsprezece
metri și largi de opt. Din cinci în cinci metri, se găseau turnuri pătrate sau
bastioane rotunde. Două porți se deschideau spre cheiurile unde ancorau
vasele de război și corăbiile încărcate cu provizii și toate cele trebuincioase
pentru continuarea construcțiilor. Munca celor care descărcau mărfurile și
navigația pe Nil nu înceta niciodată.
Mulțumit de încăpătoarea sa odaie de lucru, Medes trimitea scrisoare
după scrisoare către celelalte fortărețe și către capitală și veghea, neobosit,
ca mesajele să fie bine întocmite.
La rândul său, Gergu se spetea din zori și până-n seară, verificând
sosirile corăbiilor cu grâne, umplerea hambarelor și împărțirea merindelor.
Ținând seama de împrejurările de acum, era peste putință să se dedea la
înșelătorii și furtișaguri. Așa că, urmând pilda lui Medes, era nevoit să se
poarte ca un slujitor devotat faraonului.
*
― Ce tot fac acolo? se neliniști Gură-Pocită. Egiptenii nu trebuiau să se
oprească la Buhen, ci să înainteze până la pântecele de piatră!
― O să vină, grăi Prevestitorul.
― Au mărit și au întărit fortărețele, se plânse Shab Strâmbu’. Nu-i mai
putem lovi dinspre fluviu, căci ne-ar doborî înainte să atingem zidurile.
― Și înspre deșert la fel, îi întări spusele Gură-Pocită. Iar în fața porții
celei mari cu două canaturi, peste șanțul adânc au meșterit un pod pe care-l
ridică și-l coboară după voie.
― Credincioșii mei prieteni, nu înțelegeți că se tem și se ascund în
spatele unor paveze amăgitoare?
Dintr-odată, strigăte de bucurie răzbătură dinspre tabăra nubiană.
― Acesta e omul pe care-l așteptam.
Un negru înalt, cu chipul însemnat de numeroase crestături se apropia de
Prevestitor cu pas apăsat. Pe cap purta o perucă roșie, de urechi îi atârnau
cercuri grele din aur, iar șoldurile îi erau acoperite de o fâșie îngustă de
pânză prinsă cu o centură lată.
Înconjurat de vreo zece războinici vânjoși, bărbatul avea o privire de-o
cruzime rar întâlnită.
― Sunt Triah, prințul țării Kush, ce se întinde dincolo de cea de-a treia
cataractă. Tu ești Prevestitorul?
― Chiar eu.
― Mi s-a spus că vrei să eliberezi Nubia și să cucerești Egiptul.
― Așa e.
― Nimic nu se poate face fără mine.
― Sunt sigur de asta.
 ― Și chiar i-ai trezit cu adevărat pe demonii pântecelui de piatră și pe
leoaica cea cumplită?
― L-au lovit deja pe vrăjmaș și vor duce mai departe prăpădul pe care l-
au început.
― Tu te pricepi la vrăjitorii, iar eu ― la război. Am să-mi conduc
triburile spre izbândă și voi domni apoi peste toată Nubia.
― Ești pe de-a-ntregul îndreptățit să faci precum spui.
Triah rămase totuși neîncrezător.
― Sute de războinici mi se supun fără crâcnire. Nu încerca să mă
păcălești.
― Lucrul cel mai însemnat este alegerea clipei când vom porni atacul,
zise răspicat Prevestitorul. Zeul o să-mi arate când va sosi vremea potrivită,
iar tu o să-i dai ascultare. Altminteri, lupta va fi sortită înfrângerii. Doar
puterile mele pot să crape zidurile Buhenului și să dărâme porțile. Dacă mi
te-mpotrivești, ai să mori și pământurile tale vor cădea în mâinile
faraonului.
Asprimea ivită pe neașteptate în glasul Prevestitorului îl surprinse pe
Triah.
― Îndrăznești să-mi dai mie porunci!
Triah era un sălbatic, dar înzestrat cu un simț ascuțit al primejdiei. Când
văzu ochii Prevestitorului înroșindu-se, pricepu că avea în față un vrăjitor
de temut, a cărui forță de a pricinui rău nu trebuia disprețuită.
― Îți spun încă o dată, Triah, Zeul vorbește prin gura mea. Ai să i te
supui, căci el ne va dărui biruința.
Privirile nubianului se opriră asupra Binei, orbitor de frumoasă. Tânăra
stătea în spatele Prevestitorului, cu ochii plecați în pământ.
― O vreau pe femeia asta.
― Peste putință.
― Căpeteniile își oferă una alteia daruri! Am să-ți dau în schimbul ei
câteva dintre nevestele mele și niște măgari care nu cunosc oboseala.
― Bina nu e o femeie obișnuită.
― Ce înseamnă asta? O femeie e o femeie și nimic mai mult.
― Ai dreptate, dar nu și în ceea ce-o privește pe regina nopții. Ea nu mi
se supune decât mie.
Pentru a doua oară, Triah fusese umilit.
 ― O să ne înălțăm corturile, hotărî el. Dă-mi de veste când vrei să
vorbim despre planul de luptă.
*
În mai multe locuri în același timp, lucrările înaintau cu o iuțeală de
necrezut mulțumită muncii în echipă și strădaniilor meșterilor și soldaților.
Copleșit, Medes izbutea totuși să pună în bună rânduială sarcinile ce-i
reveneau și să păstreze legătura cu celelalte fortărețe. Slujbaș desăvârșit,
nu știa cum să scape din această capcană și să-i trimită știre Prevestitorului
despre adevăratele planuri ale faraonului. Unde se ascundea, oare, bărbatul
cu mantie de lână și ce punea la cale?
― Sunt sleit, mărturisi Gergu, prăbușindu-se pe un scaun. Din fericire,
mai am încă ceva apă de la inundație! E cea mai bună băutură întăritoare.
― Bei tu apă?
― Îmi dă putere dimineața, înainte de bere. N-am muncit niciodată atât
și căldura asta mă istovește peste măsură. Dar am avut noroc și, în cele din
urmă, tot am găsit ceva din care să tragem și noi foloase.
― Nu cumva ai săvârșit vreo faptă nechibzuită? se sperie Medes.
― Fiți fără grijă! Mai bine ascultați-mă! În satul Buhen s-au adăpostit,
sub pază severă, câțiva nubieni pașnici. Iar eu le-am luat măgarii. Consider
că-i un fel de pradă de război, nu? Și am pornit un negoț aducător de
câștiguri și care respectă legile. Ați primit vreo veste de la Prevestitor?
― Niciuna.
― Tăcerea asta nu mă liniștește câtuși de puțin.
― Nu stă el degeaba, poți să fii sigur.
Când Iker intră în odaie, cei doi bărbați se ridicară în picioare.
― Mai multe corăbii trebuie reparate, iar lucrul acesta nu suferă
amânare. Ca să nu se iște îmbulzeală pe cheiurile din Buhen, vreau să
rânduiesc un atelier de tâmplărie pe un ostrov vecin. Vom strânge acolo
corăbiile trecute pe lista aceasta. Fă pregătirile ce se cuvin, fără întârziere.
Nici n-apucă Medes să încuviințeze, că Fiul regal și plecase.
― În fiecare zi e la fel! se plânse Gergu.
― O corabie încărcată cu grâne sosește în această dimineață, îngrijește-
te de descărcarea ei!
*
Singurul locuitor al ostrovului, o maimuțică verde, îi privea cu
nedumerire pe Vânt-de-Miazănoapte și pe Sângerosul, și ei la fel de uimiți,
dar lipsiți de orice gânduri rele. Prudentă, maimuța se cățără pe o stâncă,
apoi îi îngădui lui Iker să se apropie de ea.
― Nu ai de ce să te temi, o liniști el, oferindu-i o banană.
Cu delicatețe, maimuțica o desfăcu și gustă din ea înainte de a se așeza
pe umărul tânărului.
― Să nu fiți geloși, îi sfătui Iker pe cei doi prieteni ai săi. O să puteți
mânca și voi, dacă o respectați pe gazda noastră.
Meșterii primiră cu bucurie hotărârea lui Iker. Într-adevăr, numeroase
vase aveau nevoie de reparații, de la călfătuire până la înlocuirea cârmei.
Fiecare corabie era prețioasă pentru înfăptuirea mărețului plan al lui
Sesostris, căruia nu trebuia să-i stea în cale niciun fel de piedică.
― Și încă n-am trecut de cea de-a doua cataractă! reaminti Sekari. De
partea cealaltă încleștarea ar putea deveni sângeroasă. Acolo jos, ne
așteaptă Prevestitorul.
― Oare nu greșește lăsându-ne să ne întărim fortărețele?
― Nu crede că ne vor fi de folos. Cum ne-am sluji de ele, dacă el ne-ar
nimici armata?
― Faraonul nu ne-ar conduce spre un asemenea dezastru, își dădu cu
părerea Iker.
― Mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să străbată pântecele de
piatră.
― Regele vrea să ne ferească de lovituri.
― Dacă am avea de înfruntat un șef de trib nubian, n-aș simți nici pic de
teamă. Dar cel care ne pândește e însuși dușmanul lui Osiris.
*
În micul sat Buhen, situat nu departe de enorma fortăreață, discuțiile erau
în toi. Mai multe familii de nubieni se strânseseră aici ca să scape de Triah,
prințul din Kush, a cărui cruzime îi îngrozea. Mare iubitor de jertfe
omenești, nu-i cruța nici măcar pe copii. Toți știau că temutul războinic se
statornicise la miazăzi de cea de-a doua cataractă și că numai egiptenii l-ar
putea împiedica să măcelărească popoarele vecine.
Un sentiment de indignare îi însuflețea pe nubieni. De ce le fuseseră luați
măgarii, bogăția lor cea mai de seamă? Până atunci, egiptenii se purtaseră
bine cu ei și le dăduseră hrană pe săturate, așa că nubienii răbdau cu greu
acum nedreptatea aceasta. Dar, la capătul unor discuții aprinse, hotărâră,
totuși, să rămână la Buhen. Dacă se întorceau pe pământurile lor,
războinicii lui Triah le-ar fi tăiat capetele. Așa că mai bine se vor supune
stăpânirii egiptene, mai puțin aspră, ba chiar folositoare, căci schimbul de
mărfuri începea să se pună pe picioare. Și oare Sesostris nu făgăduise că va
numi un conducător și un judecător care să vegheze ca soldații să nu calce
rânduielile?
Răzvrătindu-se împotriva părinților săi, un tânăr nubian nu împărtășea
speranțele acestora. Blestemându-le lașitatea, părăsi coliba și porni în
căutarea trupelor lui Triah, pe care îl admira nespus. Cunoscând bine
ținutul, băiatul își atinse, într-un sfârșit, ținta.
Văzându-l alergând spre ei, doi arcași traseră fără să stea pe gânduri.
Prima săgeată îi străpunse umărul stâng, iar cea de-a doua, coapsa
dreaptă.
― Sunt de partea voastră! strigă băiatul, târându-se cu greutate.
Arcașii se codiră să-l ucidă.
― Vin de la Buhen și vreau să-l văd pe prințul Triah! Veștile pe care le
aduc îi vor fi de folos.
Războinicii socotiră că, dacă rănitul spunea adevărul, aveau să fie
răsplătiți, așa că îl cărară până la cortul căpeteniei lor.
Triah tocmai se desfăta cu două dintre femeile sale și bea vin de curmale.
― Prințe, prizonierul acesta dorește să-ți vorbească.
― Să îngenuncheze și să-și plece capul în fața mea.
Arcașii îl îmbrânciră pe băiat.
― Haide! Spune iute ce-ai de spus.
― Familia mea s-a adăpostit în satul cel nou, iar egiptenii ne-au furat
măgarii. Ajută-ne, stăpâne!
Înfuriat, Triah îi dădu o palmă rănitului.
― Nimeni n-are dreptul să facă așa ceva. De data asta am să-l pedepsesc
pe faraon!
― Pe băiat îl primim să lupte alături de noi? întrebă unul dintre arcași.
― N-am trebuință de neputincioși. Omoară-l!
Triah își adună oamenii și îi ațâță cu vorbe înflăcărate, lăudând vitejia
nubienilor și ocărind lașitatea egiptenilor. Buhenul nu putea să țină piept
multă vreme iureșului războinicilor negri.
Și nu era nevoie să capete încuviințarea Prevestitorului, căci prințul din
Kush, după această izbândă, gândea să-l tragă în țeapă.
 Nu puteai să batjocorești o căpetenie atât de aprigă, precum Triah, și să
scapi nepedepsit.
36.
Memphisul încă dormea când cei zece soldați care păzeau micul post din
cartierul de la miazănoapte al orașului îl întâmpinară cu voioșie pe
vânzătorul de plăcinte. După ce isprăveau de mâncat, gărzile urmau să fie
schimbate, așa că puteau merge și ei să se odihnească.
Ieșiră cu toții din clădirea de cărămizi văruite și se așezară înaintea
porții, bucurându-se de primele raze ale soarelui ce tocmai răsărea. Erau
flămânzi și picau de oboseală.
Aceasta era clipa pe care o așteptau oamenii Libanezului ca să atace.
Cele zece prăzi păreau lesne de doborât, iar uciderea lor avea să
răspândească spaima în capitală și să-i facă pe toți locuitorii să se teamă
pentru viețile lor.
Când primul atacator se izbi de însuși Sobek Păzitorul fu atât de surprins
că nici nu se mai gândi să se ferească de cumplita lovitură care îi zdrobi
fața.
Complicii săi dovediră mai multă înverșunare, dar luptătorii de elită care
luaseră locul gărzilor obișnuite le veniră de hac în scurt timp.
― Acolo jos, un fugar!
Sobek îl ajunse din urmă și-l înșfacă de păr.
― Ia te uită, frizerul nostru! Carevasăzică, voiai să omori străjile!
― Greșiți!
― Care e numele stăpânului tău?
― N-am făcut nimic rău! Fugeam pentru că mi-e frică de încăierări.
― Ascultă, omule, te pândesc de câteva săptămâni. Ai adunat o ceată de
hoți și ți-ai petrecut vremea plănuind acest atac. Dacă dorești să-ți salvezi
capul, dezleagă-ți limba.
― Nu aveți voie să mă supuneți la cazne!
― Dar nici n-am de gând.
― Atunci… îmi dați drumul?
― Ce-ai zice de o plimbare în deșert? Eu voi avea apă, tu ― nu. Și ai să
mergi înaintea mea. În această lună a anului, scorpionii și șerpii mișună
peste tot.
 Frizerul nu se încumetase niciodată să părăsească Memphisul și,
asemenea celor mai mulți orășeni, îi era groază de acea pustietate plină de
primejdii.
― Dar e împotriva legilor, sunteți neomenos, eu…
― La drum, prietene.
― Nu, nu, am să vorbesc!
― Te ascult.
― Nu știu nimic, aproape nimic. Eu doar am primit ordin să pun la cale
această… lovitură. Gărzile erau puține și slabe, așa că n-am fi întâmpinat
nicio greutate.
Păzitorul fierbea de furie. Zece omoruri plănuite de niște lași! Dar, în
sfârșit, pusese mâna pe unul dintre acei dușmani ascunși în întuneric, care
săvârșiseră atâtea mârșăvii.
― Cine ți-a dat ordinul ăsta?
― Un alt frizer.
― Cum îl cheamă?
― Nu știu.
― Unde stă?
― Merge dintr-un cartier în altul, nu are o casă a lui. Îmi dă de știre
atunci când socotește el de cuviință. Eu nu fac nimic de capul meu.
― Și de ce te supui unui astfel de netrebnic?
Privirea frizerului deveni dușmănoasă. Dintr-odată părea că nici nu se
mai teme de Sobek.
― Pentru că zeul Prevestitorului va domni curând peste Egipt! Tu și
ceilalți necredincioși, uneltele oarbe ale faraonului, veți fi nimiciți. Noi,
slujitorii adevăratei credințe, vom dobândi bogăția și fericirea. Iar țara mea,
Libia, va putea, în sfârșit, să se răzbune.
― Bine. Până atunci, înșiră-mi toate ascunzătorile mai-marelui tău.
*
Zarva îl trezi pe voinicul și greoiul mustăcios.
Obișnuit cu viața dusă pe ascuns, frizerul care transmisese ordinul de
ucidere a gărzilor adulmecă primejdia.
Își aruncă iute ochii pe fereastră și înțelese că nu se înșela.
Sobek îl căuta.
Așadar, curajoșii săi oameni în care își pusese atâta nădejde dăduseră
greș, ba pe deasupra, mai și vorbiseră!
 Nu-i rămânea decât o cale de scăpare: să se furișeze pe terasă. Dar și
acolo dăduseră buzna gărzile și forțau acum ușa camerei sale.
Libianul știa că n-ar fi putut să reziste întrebărilor lui Sobek.
Împăcat cu sine, apucă cel mai bun brici al său căruia tocmai îi ascuțise
lama. Prevestitorul avea să fie mândru de el și îi va deschide porțile
paradisului.
Apoi, cu un gest hotărât, adeptul adevăratei credințe își tăie gâtul.
*
Populația Memphisului își arătă cu zgomot bucuria, căci inundația nu
pricinuise nicio pagubă orașului! Încă o dată, magia lui Sesostris salvase
Egiptul de la nenorocire.
În fața reginei, a vizirului și a Marelui Trezorier, liniștiți acum datorită
veștilor sosite din Nubia, Sobek își isprăvi raportul.
― Frizerii… Carevasăzică ei alcătuiau cea mai însemnată parte a
trupelor luptătorilor din umbră? se miră Khnum-Hotep.
― Fără îndoială că nu. Toți au fost prinși și luați la întrebări, iar trei
dintre ei au mărturisit că libienii slujeau drept oameni de legătură. Nu-l
cunosc decât pe mai-marele lor, un alt libian care s-a omorât. Se pare că
firul s-a rupt pentru o vreme. Cu alte cuvinte, acum este cu neputință să
aflăm cine este adevărata căpetenie.
― Totuși, am dobândit o primă și minunată victorie, își dădu regina cu
părerea. Faraonul a supraviețuit revărsării apei, iar vrăjmașul nu se va mai
simți, de-acum înainte, de nebiruit. Pe deasupra, o bună bucată de vreme
legăturile pe care le-a țesut vor rămâne tăiate. Să ne ajute zeii ca acest pas
greșit al dușmanului să fie urmat de altul.
― Soarta e de partea noastră acum, grăi vizirul. Înălțând un brâu magic
de fortărețe, regele va înăbuși puterea vătămătoare ce ne amenința dinspre
miazănoapte. Puțin câte puțin, vom recuceri terenul pierdut.
*
Libanezul înfulecă una după alta zece prăjituri mustind de grăsime. Până
când sacagiul nu-i va spune ce s-a ales de atacul împotriva gărzilor, pofta sa
nestăvilită de mâncare nu avea să se domolească. Iar omul său de încredere
întârzia să apară. Întârzia peste măsură!
În sfârșit, sacagiul sosi.
― Atacul a dat greș, zise el, mâhnit. Sobek era acolo.
Libanezul se îngălbeni.
 ― Frizerul a scăpat?
― Nu, l-au arestat.
Negustorul simți că leșină. Nevoit să se așeze pe un scaun, își ștergea
întruna fruntea cu o pânză parfumată.
― Și nenorocirea nu se oprește aici, continuă sacagiul. Sobek s-a pus pe
treabă și toți frizerii au fost luați la întrebări.
― Chiar și căpetenia lor?
― El și-a tăiat gâtul înainte să fie prins.
― Viteaz băiat! Așadar, Sobek nu poate răzbi până la mine.
Întru câtva mai potolit, Libanezul goli o cupă cu vin alb.
― Acum, grupurile noastre nu mai pot ține legătura între ele, arăta
sacagiul. Gărzile mișună peste tot și o să treacă ceva vreme până vom găsi
alte mijloace de a trimite noi porunci oamenilor noștri.
― Dar vânzătorii?
― Vă sfătuiesc să uitați de ei un timp, ca să nu-i stârniți și alte bănuieli
lui Sobek.
― Trebuie să ne descotorosim de câinele ăsta turbat.
― E de neatins, iar gărzile îl iubesc și îl ascultă orbește. Iar după ultima
sa ispravă, faima lui va spori.
― O fi el cu neputință de atins, dar nu și de cumpărat. Izbânda aceasta
cu care se fălește o să-i înflăcăreze mințile și o să-l facă slab.
*
Locuitorii satului aflat în apropierea fortăreței Buhen construiseră
hambare, colibe, țarcuri pentru animale și garduri împrejmuitoare.
Obișnuindu-se cu noua lor așezare și mulțumiți de traiul pe care-l duceau
acum, fugarii nubieni fură luați pe nepregătite de năvala kushiților.
Însărcinat cu aducerea proviziilor de apă și grâne în sat, un ofițer
egiptean căzu primul victimă atacatorilor. Triah îi reteză capul și îl înfipse
într-un țăruș. Războinicii săi îi măcelăriră pe toți nubienii, fără a-i ierta nici
măcar pe copii.
În mai puțin de o jumătate de oră, micul sat rămăsese pustiu.
― Să punem mâna pe Buhen! strigă prințul din Kush, repezindu-se spre
poarta cea mare dinspre deșert a fortăreței.
Egiptenii nu avură timp să ridice podul și să închidă intrarea în
fortăreață. O haită de fiare ațâțate se năpusti înăuntru, încredințată că
izbânda va fi ușoară. Triah se și vedea tăindu-i gâtul lui Sesostris și
azvârlindu-i leșul la poarta palatului său. Kushiții se așteptau să găsească o
curte largă, unde lupta corp la corp s-ar fi dovedit, cu siguranță, în avantajul
lor. Dar se treziră forțați să se înghesuie într-un soi de galerie strâmtă.
De la adăpostul crenelurilor, arcașii egipteni sloboziră săgeți la semnalul
lui Nesmontu.
Puținii supraviețuitori încercară să-și doboare potrivnicii, însă fără să
atingă nici măcar un singur soldat.
― Înainte! urla prințul, convins că la ieșirea din această capcană va da
piept cu dușmanul.
Dar prima galerie se continua cu o alta, la capătul căreia se vedea o ușă
grea închisă.
Asupra atacatorilor prinși în capcană se revărsă o ploaie de săgeți
ucigătoare.
Niciunul nu reuși să fugă, căci, între timp, egiptenii ridicaseră podul.
Triah muri ultimul, cu trupul străpuns de vreo zece săgeți.
*
Shab Strâmbu’ abia îndrăzni să-l trezească din somn pe Prevestitor.
― Îmi cer iertare, stăpâne, dar prințul tocmai a atacat fortăreața Buhen.
― Nătărăul! E prea devreme, mult prea devreme.
― A băut ore întregi tot soiul de licori și s-a hotărât să se răzbune din
pricina unui furt de măgari.
― Neisprăvitul ăsta săvârșește o greșeală uriașă.
― Poate că totuși va izbuti să treacă de apărarea egiptenilor.
Urmat de Bina, proaspătă și grațioasă, Prevestitorul se îndreptă spre
deșertul din apropierea Buhenului.
*
Fortăreața părea neatinsă.
Soldații egipteni târau afară stârvurile kushiților și le îngrămădeau unele
peste altele înainte de a le arde. Trupul neînsuflețit al lui Triah avu parte de
aceeași soartă.
― Ce grozăvie, zise Strâmbu’, cu amărăciune.
Armata nubiană, pe care se bizuia Prevestitorul pentru înfruntarea cu
Sesostris, fusese nimicită.
― Să nu mai poposim aici, stăpâne. Să ne întoarcem la Memphis. Acolo
veți fi la adăpost.
 ― Uiți de pântecele de piatră. Îmbătat de izbânda sa, Sesostris se va
încumeta să-l străbată și să cucerească pământurile de dincolo de el.
― Și vom fi în stare să-l înfrângem, fie chiar și cu ajutorul leoaicei?
― Să nu te îndoiești de asta, viteazul meu prieten. El nu e decât un
faraon, iar eu sunt Prevestitorul. Domnia sa se sfârșește, a mea de-abia
începe. O întâmplare atât de neînsemnată îți clatină deja credința?
Pe Shab Strâmbu’ îl copleși rușinea.
― Mi-au mai rămas atâtea de învățat, stăpâne! Nu vă supărați pe mine!
― Te iert.
La întoarcerea în tabără, Prevestitorul îi puse întrebări lui Gură-Pocită
despre așezarea trupelor egiptene. Cea mai mare parte a soldaților se găsea
la Buhen, dar o trupă făcea de pază pe un ostrov învecinat unde se reparau
corăbiile.
― Omoară-i pe toți cei care se află acolo și dă foc vaselor! porunci
Prevestitorul. Sesostris va pricepe astfel că împotrivirea noastră nu a slăbit.
Vom isca învălmășeală printre egipteni, iar înfrângerea aceasta neașteptată
îi va descuraja pe soldați.
― Ce-o să mă mai înveselesc, zise Gură-Pocită, bucuros că putea să
treacă la fapte.
37.
Sekari sări din somn.
― Ce vis urât! Mestecam castraveți! E semn rău, ne așteaptă mari
necazuri.
― Culcă-te la loc, îl povățui Iker, pe jumătate adormit.
― Nu lua în râs tălmăcirea viselor! Ia uită-te la Vânt-de-Miazănoapte și
la Sângerosul care tocmai s-au trezit și ei.
Fiul regal aruncă o privire neîncrezătoare spre cele două animale.
Măgarul și câinele se foiau încoace și-ncolo neliniștiți, cu ochii țintă
spre apele fluviului.
― Ceva se petrece. Santinelele sunt la locurile lor?
― Nu te mișca de aici, mă duc să cercetez.
Prevăzător, Sekari se apropie de atelierul tâmplarilor.
Straja dispăruse.
Sekari alergă până la cortul unde se odihneau soldații.
― În picioare! ordonă el. Împrăștiați-vă degrabă! Suntem atacați.
 De-abia își părăsiră egiptenii adăpostul că mai mulți necunoscuți purtând
torțe îi și dădură foc, convinși că vrăjmașii lor dormeau adânc și vor arde
de vii.
Urmă o luptă corp la corp aprigă, cu sfârșit nesigur.
Îngrijorat, Sekari porni fără întârziere spre Iker pe care-l găsi măsurându-
și puterile cu doi sirieni. Sprinten, tânărul scrib se ferea de loviturile de
cuțit ale atacatorilor și îl doborî pe primul. Sângerosul îl trânti la pământ pe
celălalt și îi înfipse colții în beregată.
Trei corăbii ardeau deja.
Gură-Pocită se bizuise pe faptul că-i va lua pe egipteni pe nepregătite,
așa că oamenii săi nu erau îndeajuns de numeroși ca să zdrobească toată
garnizoana egipteană. Și, în ciuda pierderilor suferite, aceasta ieși
biruitoare.
La lumina flăcărilor, Iker îl recunoscu pe luptătorul păros care era pe cale
să pună foc celei de-a patra corăbii.
― Gură-Pocită!
Bărbatul se întoarse.
― Îmi plăcea să te știu mort, scrib blestemat!
Zvârlit cu ură, pumnalul atinse ușor obrazul Fiului regal.
Gură-Pocită se aruncă în apă și se făcu nevăzut.
*
Faraonul însuși conduse ritualul de înmormântare al ofițerului egiptean
ucis în timpul atacului asupra satului de lângă Buhen. După ce-i fusese găsit
trupul, un mumificator îi așezase capul la loc. Și ceilalți morți avură parte
de morminte cuviincioase.
Prezența lui Sesostris liniști trupele, pe care atâta cruzime le îngrozise.
Nimicirea războinicilor lui Triah nu dovedea oare că planurile monarhului
erau bune?
Alături de faraon stătea Fiul regal Iker, care tocmai respinsese un atac
neașteptat, abătut asupra ostrovului în toiul nopții. Deși pieriseră destui
soldați, iar trei corăbii fuseseră mistuite de flăcări, încercarea vrăjmașului
dăduse greș.
― Nu mai avem vreme de pierdut, grăi monarhul. A sosit clipa să trecem
pântecele de piatră.
Un murmur de îngrijorare străbătu rândurile soldaților.
 ― Eu am să pornesc primul, împreună cu Iker. Nu uitați să luați cu voi
amuletele protectoare și dați ascultare deplină ordinelor generalului
Nesmontu.
Rămas singur lângă Sesostris, Iker îl văzu scriind câteva cuvinte pe o
paletă din aur, simbolul poziției sale de mare preot al Abydosului.
Scrisul regelui se preschimbă și, în locul semnelor trasate de mâna
faraonului, se iviră altele. Apoi și acestea se șterseră puțin câte puțin și
paleta redeveni curată.
― Nevăzutul răspunde întrebărilor de care atârna viața noastră, îl lămuri
monarhul pe Iker. Mâine în zori, vom străbate pântecele de piatră.
― Corăbiile nu pot pătrunde pe acolo, Luminăția Voastră!
― La timpul cuvenit vor putea. Patru forțe hrănesc fapta cea dreaptă:
puterea luminii, dărnicia, capacitatea de manifestare a puterii, stăpânirea
elementelor[25]. Viața e rodul forțelor creatoare ale universului. Însă câți
oameni își dau seama cu adevărat de lucrul acesta? Re, lumina divină, ne
deschide spiritul în timpul inițierilor. Când sufletul-pasăre se înalță, poți să
atingi cerul, să treci din lumea obișnuită în cea nevăzută și apoi să te
întorci. Călătoria dintr-o lume în alta te ajută să nu rămâi sclavul neștiinței
omenești și să scapi de robia timpului. Privește dincolo de toate
întâmplările și învață să deslușești darurile cerului.
― Dar leoaica nu va înfrânge mii de armate?
― Ea este Sekhmet, regina puterilor. Porți la gât amuleta sceptrului
sekhem, care stăpânește puterea, iar eu mânuiesc acest sceptru când aduc
ofrande zeilor. E cu neputință s-o zdrobim pe leoaica lui Sekhmet.
Prevestitorul se folosește de ea, îndreptându-i forțele împotriva noastră, iar
eu trebuie să-i redau locul ce i se cuvine.
Sekari dârdâia de frig.
În plină vară, zorii înghețați răsăriseră deasupra celei de-a doua cataracte
a Nilului, atât de îndepărtată de blândețea Egiptului. O nouă vrajă de-a
Prevestitorului, fără nicio îndoială.
Cinci călători priveau spre pântecele de piatră: faraonul, Iker, Vânt-de-
Miazănoapte, Sângerosul și Sekari. Cât despre armata egipteană, aceasta
avea să-l ocolească prin deșert.
Ca inițiat al Cercului de Aur din Abydos, Sekari cunoștea întinderea
puterilor faraonului. Și totuși, în fața uriașei piedici alcătuite din pietre și
ape năvalnice, se îndoia de reușită. Dar jurase să-l urmeze pe rege
pretutindeni. Iar această priveliște, oricât de înspăimântătoare părea, nu-l va
face să dea înapoi. Cuvântul nu se împrumută, ci se dă, iar acela care își
călca jurământul devenea un mort viu.
― Uită-te la stânca ce se înalță deasupra cataractei! îl îndemnă Sesostris
pe Iker. Cu ce seamănă?
― Are forma uraeus-ului, cobra ce împodobește fruntea Luminăției
Voastre.
― Ea ne ocrotește. Nu băga în seamă valurile și zgomotul.
Mânuind cârma, faraonul depăși o trecere îngustă peste care se prăvăleau
talazurile dezlănțuite. O învălmășeală de pietre se întindea cât vedeai cu
ochii.
Ud leoarcă, Sekari se agățase de bastingaj. Nilul își dublase furia, iar
corabia trosnea din toate încheieturile, gata-gata să se răstoarne.
― Ține cârma! îi porunci Sesostris fiului său.
Regele apucă un arc uriaș și-l încordă. Vârful săgeții sale era făcut din
comalină și jasp roșu scânteietor.
Săgeata străpunse perdeaua de ceață.
*
― Am pricinuit ceva pagube, îl înștiință Gură-Pocită pe Prevestitor.
― Câte corăbii ai distrus?
― Trei pe de-a-ntregul, iar o a patra nu mai e de niciun folos.
― Mult mai puțin decât trăgeam nădejde.
― Căratul proviziilor va fi îngreunat de lipsa a trei corăbii! Pe deasupra,
egiptenii vor trăi cu frica-n sân clipă de clipă. Vom stârni încăierări oriunde
și oricând. Cu cât se vor afunda în Nubia, cu atât pot să ne cadă pradă mai
ușor.
― Vrăjitorii nubieni au fugit, îi reaminti supărat Shab Strâmbu’.
― Pe negrii ăștia îi cuprinde spaima din nimic și o iau la goană prea
iute. Dar libienii mei nu se tem de niciun vrăjmaș. Și, pe deasupra, avem și
leoaica. Ea singură va pune pe fugă armata egipteană!
Gură-Pocită uită să pomenească de faptul că-l întâlnise pe Iker.
― Să ne odihnim acum! porunci Prevestitorul. Mâine ne vom pune iar pe
treabă.
Cu puțin înainte de răsăritul soarelui, Prevestitorul ieși din cortul său
împreună cu Bina. Aerul era rece, agonia întunericului ― apăsătoare.
Tânăra femeie se clătină.
 ― Mă înăbuș, stăpâne.
O săgeată de foc pârjoli noaptea ce se sfârșea. Mai întâi, păru că se
pierde în depărtare, apoi căzu cu o iuțeală nemaipomenită și străpunse
coapsa dreaptă a Binei, care răcni de durere.
Prevestitorul nu avu vreme să se îngrijească de ea căci, odată cu prima
rază de soare, se ivi un șoim imens cu ochi de aur, care prinse a se roti
deasupra lor.
Îndată, mâinile Prevestitorului se preschimbară în gheare, iar nasul în
clonț. Când șoimul scoase un strigăt ascuțit, Prevestitorul crezu că acesta
era semnalul de atac. În stare să vadă chiar și lucrurile ce se ascundeau
privirii muritorilor, încarnarea faraonului nu obișnuia să lase dușmanului
nicio șansă. Însă de data aceasta avea să cunoască înfrângerea.
Aproape de pământ, plasele Prevestitorului o să-l prindă în capcană. Apoi
Prevestitorul o să-i reteze capul lui Horus Sesostris.
Dar șoimul se înălță spre cerul luminat de soarele ce răsărea.
― Stăpâne, observă Shab, cataracta a devenit tăcută!
Un pândar alerga din răsputeri spre ei.
― Să fugim! Vine armata egiptenilor!
*
Niciodată drumul pe apă nu fusese atât de lin. Din pântecele de piatră
rămăsese doar o îngrămădire de stânci prin care Nilul își deschidea calea în
urma corăbiei.
― N-aș fi crezut vreodată că așa ceva e cu putință! se minună Sekari.
― Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul nu s-au îndoit o clipă, băgă de
seamă Iker.
― Dar tu?
― Eu am ținut cârma și am văzut săgeata regelui sfâșiind întunericul.
De ce să punem întrebări fără rost?
Sekari mormăi un răspuns nedeslușit.
Liniștiți, măgarul și câinele se culcară pe punte, iar monarhul apucă din
nou cârma.
― Șoimul Horus l-a doborât pe Prevestitor? întrebă Iker.
― Nu acesta era țelul său. După ce leoaica a rămas nemișcată din pricina
rănii, pasărea începuturilor a domolit zbuciumarea fluviului. Vom săpa un
canal pe care corăbiile să-l poată străbate de-a lungul întregului an. El ne va
ajuta să ajungem la puternicele fortărețe pe care le vom construi dincolo de
cataractă. Forțele vătămătoare dinspre miazăzi nu vor putea trece de zidul
nostru magic.
― Prevestitorul și leoaica mai pot să ne atingă?
― Din nenorocire, da. Le-am dat o lovitură grea și se va scurge multă
vreme până se vor înzdrăveni. Dar răul și cruzimea găsesc întotdeauna
hrana trebuincioasă ca să renască și să o atace iar pe Maat. Tocmai de aceea
avem nevoie de atâtea fortărețe.
― Orașul de aur se găsește prin preajmă?
― Curând vei pleca în căutarea lui.
Soldații egipteni părăsiră deșertul cântând pentru a se alătura faraonului.
Nesmontu le îngădui să-și arate în acest chip ușurarea ce-o resimțeau acum
și care le înlătura temerile și le întărea hotărârea. Toți fură nespus de uimiți
când văzură pacea ce domnea peste pântecele de piatră.
― Ai întâmpinat greutăți? îl întrebă regele pe general.
― Rămășițe ale triburilor nubiene, războinici libieni și sirieni, destul de
iscusiți. Uneori s-au dovedit primejdioși.
― Ce pierderi avem?
― Un mort, numeroși răniți ușor și doi grav. Doctorul Gua o să-i
salveze însă. Dar, de partea dușmanilor, nu există supraviețuitori. Au luptat
în grupuri mici și n-au vrut să se dea prinși. După părerea mea, planul
Prevestitorului pare limpede: atacuri neîncetate purtate de oameni orbiți de
credința lor și care-și dau bucuroși viața pentru ea. Va trebui să fim cu
mare băgare de seamă și să sporim paza.
Victoria fu sărbătorită printr-un mare ospăț.
― Cine îl iubește pe faraon este o făptură cu adevărat fericită, înzestrată
cu toate cele de trebuință, reaminti Nesmontu, iar cine se răzvrătește
împotriva lui nu cunoaște fericirea, nici pe pământ, nici în cer.
Un poem al lui Sehotep, menit școlilor de scribi, îl asemuia pe rege cu o
stavilă ce oprea valurile, cu o încăpere răcoroasă unde se doarme bine, cu
un zid de nedărâmat, cu un războinic viteaz al cărui braț nu ostenește
niciodată, cu un adăpost pentru cel slab, cu apa rece pe timp de arșiță, cu o
locuință caldă și uscată pe timp de iarnă, cu muntele ce înfruntă vântul și
împrăștie furtuna.
Sub privirile atente și încărcate de emoție ale tuturor, uriașul faraon,
purtând pe cap coroana dublă, ridică stela de granit roșu, care slujea drept
mărturie a întinderii pământurilor egiptene. „Acesta e hotarul de miazăzi,
așezat în anul opt al lui Sesostris, stătea scris în piatră. Niciun nubian nu-l
va putea trece pe pământ sau pe apă, cu ajutorul unei corăbii sau împreună
cu alți tovarăși de un sânge cu el. Singurii cărora le e îngăduit lucrul acesta
sunt negustorii de pe aceste meleaguri, mesagerii și călătorii însuflețiți de
gânduri curate.”
După încheierea serbărilor, avea să înceapă construirea noilor fortărețe,
cele mai îndepărtate și mai mari înălțate vreodată în Nubia.
38.
Preotul permanent Bega era ros de griji.
De ce aliații săi nu dădeau niciun semn de viață? Gergu nu mai apăruse
la Abydos, iar Medes nu mai trimisese niciun mesaj. Negoțul pe ascuns cu
stele funerare fusese întrerupt, iar orașul trăia într-o izolare deplină, sub
protecția armatei. Potrivit rarelor vești aduse de preoții temporari, Sesostris
ducea lupte grele în Nubia. Oare planul Prevestitorului se va dovedi
îndeajuns de nimicitor?
Pe măsură ce treceau zilele, în sufletul lui Bega se aduna otrava, iar ura
sa față de rege și Abydos creștea. Însă era sigur că găsise mijlocul cel mai
potrivit pentru a se răzbuna, așa că de ce să se lase pradă deznădejdii? Mai
bine să aștepte, răbdător. Mulțumită puterilor nemaipomenite ale
Prevestitorului, curând se vor risipi toate îndoielile. Închipuindu-și că poate
să supună ținuturile de la miazăzi, Sesostris dovedise multă trufie, căci
acolo se va lovi de forțe necunoscute, mai presus de ale sale.
Iar când învingătorii vor cuceri Abydosul, Bega va fi noul mare preot!
Deocamdată însă, avea o altă pricină de bucurie: dizgrația lui Isis. Multă
vreme, Bega se arătase neîncrezător în privința acestei frumoase preotese,
căci urcase prea repede treptele ierarhiei care, după părerea lui, ar fi trebuit
păstrată doar bărbaților. Preotul permanent nu putea suferi femeile, mai ales
pe cele care aveau legătură cu sacrul. Încuviințând pe de-a-ntregul spusele
Prevestitorului, Bega socotea că femeile nu sunt în stare să se îngrijească de
treburile preoției. Locul lor era acasă unde să-și slujească bărbatul și copiii.
De îndată ce va conduce Abydosul, Bega le va izgoni de aici pe toate
preotesele.
Din fericire, soarta lui Isis se înăsprise. Chemată adesea la Memphis, în
preajma regelui, ea ar fi putut ajunge mai-mare peste preotese și, în felul
acesta, una dintre cele mai însemnate persoane ale orașului sacru. Totuși,
sarcina care tocmai îi fusese încredințată de Pleșuv zădărnicea aceste
planuri de viitor! Neîndoielnic, tânăra femeie îi displăcuse monarhului. Așa
că acum era osândită la o muncă anevoioasă, de care se plângeau până și
cei care o îndeplineau în mod obișnuit: spălatul veșmintelor!
Bega bănuise multă vreme că Isis era o iscoadă de-a faraonului, care
observa faptele și gesturile preoților permanenți și-l înștiința pe Sesostris
despre orice pas greșit al acestora. Dar se dovedise a fi doar o uneltitoare, o
naivă care își aflase până la urmă locul pe care-l merita. Încântat să o vadă
umilită în acest fel, Bega se feri să-i vorbească unei biete slujitoare și-și
văzu de îndatoririle sale rituale.
*
Isis spăla cu delicatețe tunica de în alb regal, folosind puțină spumă de
salpetru ca să-i redea întreaga strălucire și puritate. Nici nu i-ar fi trecut
prin minte că Pleșuvul i-ar putea încredința o sarcină atât de sacră precum
curățarea veșmântului lui Osiris, arătat în timpul celebrării misterelor.
Atentă la munca sa, tânăra femeie nu băga în seamă privirile
disprețuitoare îndreptate spre ea. Atingerea acestei tunici, țesută în taină de
zeițe, o ajuta să treacă de încă o etapă pe calea spre inițiere. Încă de la
începuturile Egiptului, puțini oameni avuseseră norocul s-o privească.
― Ai isprăvit? o întrebă Pleșuvul, morocănos ca-ntotdeauna.
― Da. Sunteți mulțumit de munca mea?
Tunica cea albă a lui Osiris scânteia în soare.
― Împăturește-o și pune-o în cufărul acesta.
Mica mobilă, garnisită cu fildeș și faianță albastră, era împodobită cu tije
de papirus înflorit. Isis așeză veșmântul înăuntru.
― Zărești hotarul nevăzut care se află în acest loc? continuă Pleșuvul.
― Abydosul e poarta cerului.
― Vrei să treci de ea?
― Vreau.
― Atunci urmează-mă.
Supunându-se vrerii faraonului, stăpân peste Cercul de Aur din Abydos,
Pleșuvul o conduse pe Isis până într-o capelă a templului lui Osiris.
Pe o măsuță joasă stăteau înșirate piesele unui joc numit senet,
„trecerea”.
― Ia loc și joacă.
― Împotriva cui?
 ― A nevăzutului. Întrucât ai atins tunica lui Osiris, nu poți ocoli această
încercare. Dacă învingi, vei fi purificată și spiritul tău se va deschide spre
lumi noi. Dacă pierzi, vei dispărea.
Ușa capelei se închise.
Dreptunghiulară, suprafața de joc cuprindea treizeci de căsuțe așezate în
trei rânduri paralele. Cei doisprezece[26] pioni ai unui jucător aveau forma
unui fus, iar ai potrivnicului său, forma unui con cu capul rotunjit. Piesele
înaintau potrivit unui număr obținut prin aruncarea unor plăcuțe ce purtau
înscrise pe ele cifre. Unele căsuțe erau bune, altele ― rele. Jucătorul trebuia
să înfrunte numeroase capcane înainte de a ajunge la Nun, oceanul
începuturilor unde se regenera.
Isis poposi în căsuța a cincisprezecea, „sălașul renașterii”. Aici se găsea
hieroglifa vieții, încadrată de două sceptre uas, „puterea înfloritoare”.
Plăcuțele se întoarseră brusc și cinci pioni potrivnici se mișcară în
același timp ca să oprească înaintarea preotesei.
Cea de-a doua aruncare a lui Isis aduse nenorocirea: căsuța 27, o
întindere de apă unde te puteai îneca! Isis fii nevoită să dea înapoi, poziția
sa devenind nesigură.
Când nevăzutul își făcu simțită din nou prezența, tânăra femeie crezu că
totul e pierdut.
Dar de ce să se teamă? Nu încercase ea să ducă o viață dreaptă, în slujba
lui Osiris? Dacă sosise clipa să se înfățișeze înaintea judecătorilor divini,
inima sa avea să vorbească pentru ea.
Isis azvârli plăcuțele.
26, căsuța „locuinței desăvârșite”. Era aruncarea cea mai bună, care-i
deschidea poarta cerului, dincolo de acest joc.
Căsuțele dispărură deodată, trecerea se săvârșise.
Pleșuvul deschise ușa capelei și îi arătă preotesei o bucată de aur.
― Să mergem împreună la salcâm.
Preotul dădu mai întâi ocol arborelui.
― Ia metalul acesta, Isis, și lipește-l de o ramură.
Din bucata de aur se răspândea o căldură plăcută. Hrănită cu o sevă nouă,
ramura înverzi toată.
― Aurul tămăduitor! zise tânăra femeie, uimită. De unde vine?
― Iker l-a descoperit în Nubia. Dar avem nevoie de mult mai multe
bucăți ca să salvăm arborele. Suntem însă pe calea cea bună.
 Iker… Fiul regal lua, așadar, parte la vindecarea arborelui vieții. Și de
vreme ce nu era un om ca oricare altul, poate că destinul său se va împleti
cu cel al unei preotese din Abydos.
*
Nu mai puțin de șase fortărețe aveau să alcătuiască de-acum înainte,
începând dinspre miazănoapte și până înspre miazăzi, poarta ferecată a
pântecelui de piatră: Mirgissa, Dabemati, Shalfak, Uronarti, Semna și
Kumma. Sesostris vizita în fiecare zi șantierele rânduite de Sehotep, ajutat
de Iker și de generalul Nesmontu. Văzând cum se înalță zidurile,
constructorii uitau de oboseală și de asprimea muncii. Bine hrăniți și având
la dispoziție apă și bere pe săturate, meșterii se bucurau de toată atenția lui
Medes și Gergu, nevoiți să se străduiască din greu, și își dădeau seama că
de lucrul lor depindea apărarea întregului ținut.
Mirgissa îi impresiona până și pe cei mai puțin simțitori. Clădită pe un
promontoriu ce se înălța deasupra Nilului cu douăzeci de metri, la vest de
extremitatea sudică a celei de-a doua cataracte, „Cea care îi respinge pe
locuitorii oazelor” ocupa un dreptunghi de opt hectare și jumătate.
Înconjurată de un șanț adânc, fortăreața avea un zid dublu de apărare și
bastioane care vegheau intrările. Datorită pereților înalți de zece metri și
largi de opt, Mirgissa putea fi păzită doar de o garnizoană modestă, formată
din treizeci și cinci de arcași și tot atâția lăncieri.
La adăpostul meterezelor, se întindeau o curte pietruită, mărginită de
coloane, case, hambare și magazii. Existau, de asemenea, și o topitorie, un
atelier de arme și un templu. Meșterii făureau și reparau lănci, sulițe, săbii,
pumnale, arcuri, săgeți și scuturi.
Această cetate întărită se continua cu un oraș deschis, având aproape
aceeași suprafață, unde fuseseră construite case din cărămidă nearsă,
cuptoare de pâine și felurite ateliere. Irigând deșertul, egiptenii sădiseră
arbori, dând naștere unor mici grădini, spre uimirea triburilor învecinate
care, unul câte unul, juraseră supunere faraonului.
Doctorul Gua și farmacistul Renseneb îi îngrijeau pe cei suferinzi și o
atmosferă de încredere se înstăpâni peste tot. Mirgissa devenea inima
negoțului unui ținut năpăstuit, care ieșea acum din mizerie. Nimeni nu
răbda de foame și nu se mai vorbea despre răzvrătiri și lupte. Urându-i pe
kushiți care, de la dispariția prințului Triah, nu făceau altceva decât să se
omoare între ei în lupta pentru putere, localnicii își întorseseră privirea spre
egipteni. Sesostris nu le apărea drept un tiran, ci dimpotrivă, ca un
eliberator și un zeu coborât pe pământ. Nu făgăduise el, oare, bunăstare și
ocrotire tuturor?
Născocirea cu care mai-marele lucrărilor se mândrea cel mai mult era o
glisieră pentru corăbii cu o pantă de zece grade, alcătuită din bârne
acoperite cu noroi, udat fără încetare atunci când vasele erau scoase din apă
și trase la mal. Lată de doi metri, glisiera înlesnea transportul proviziilor și
al materialelor, încărcate pe sănii grele.
Din înaltul turnurilor Mirgissei, soldații supravegheau venirile și
plecările nubienilor. Învățând să recunoască diferite triburi și obiceiurile
lor, străjile observau tot ce se petrecea și-l înștiințau degrabă pe
comandantul fortăreței când era nevoie să trimită o patrulă. Nimeni nu
putea pătrunde pe pământul egiptean fără să aibă documente în bună
rânduială.
Împreună cu echipa sa de scribi, Medes întocmea liste cu cei care intrau
în Egipt și trimitea copii după ele către celelalte fortărețe și către
Elephantina, astfel încât un număr tot mai mic de străini puteau să se
strecoare neștiuți în regat.
Pradă unei cumplite dureri de cap, Secretarul Casei Regale îl chemă pe
doctorul Gua.
― Nu mă mai simt în stare să muncesc, mărturisi Medes. Tot capul îmi e
cuprins de flăcări.
― Am să vă dau două leacuri care se ajută unul pe altul, hotărî doctorul.
Mai întâi, luați aceste hapuri preparate de farmacistul Renseneb. Ele vor
destupa canalele ficatului și vă vor alina suferința. Apoi, am să vă așez pe
frunte capul unui somn pescuit azi de dimineață. Durerea va trece în oasele
peștelui și o să scăpați de ea.
Deși neîncrezător la început, Medes nu întârzie totuși să recunoască
puterea tămăduitoare a leacurilor.
― Sunteți și mag, nu-i așa, doctore?
― Fără puțină magie nu avem sorți de izbândă. Și acum, vă las. Am
multă treabă, dar mă voi întoarce, dacă o să mai aveți nevoie de mine.
Unde găsea omul acesta mărunt și slab, care căra mereu cu el un sac greu
de piele, atâta energie? De când lucrurile se mai liniștiseră în Nubia, Gua și
Renseneb nu se mărgineau doar să-i îngrijească pe localnici, ci se străduiau
să-și transmită toată învățătura altor doctori care să-i înlocuiască după
plecarea lor. Datorită îndemnurilor lui Sesostris, întreg ținutul dăduse uitării
sărăcia și dezordinea.
― Lipsește un raport, îi spuse un scrib lui Medes.
― Ce fel?
― Una dintre cele cinci patrule de supraveghere nu și-a trimis raportul
obișnuit.
Fără să șovăie, Medes plecă să-l înștiințeze pe Nesmontu.
― Generale, poate că e vorba de un fapt fără prea mare însemnătate, dar
aș vrea totuși să lămurim lucrurile. Unul dintre ofițeri a uitat să-și
întocmească raportul.
Nesmontu ordonă ca vinovatul să se înfățișeze degrabă înaintea lui.
Aghiotantul se întoarse într-un suflet.
― Ofițerul e de negăsit, generale.
― Și soldații săi?
― Nu i-a văzut nimeni.
Neîndoielnic, patrula nu se mai întorsese.
Regele își strânse sfatul de război.
― Încotro pornise patrula? întrebă Sesostris.
― Pe drumul apusean, răspunse Nesmontu. Trebuia să controleze o
caravană de-a localnicilor, dar nici aceasta n-a mai ajuns la Mirgissa. Socot
că oamenii noștri au căzut într-o capcană. Trebuie să aflăm dacă a fost doar
o întâmplare sau se pune la cale un atac adevărat.
― Iau asupra mea această însărcinare, grăi, răspicat, Iker.
― Armata nu duce lipsă de cercetași iscusiți! se împotrivi Nesmontu.
― Să nu ne amăgim. Aici e mâna Prevestitorului. Voi fi cu băgare de
seamă. Să mă însoțească doar câțiva soldați dintre cei mai încercați.
Sesostris încuviință hotărârea Fiului regal.
Oricât de primejdioasă s-ar fi dovedit această nouă înfruntare cu
Prevestitorul, ea avea să-i desăvârșească lui Iker pregătirea. Căci nu exista
altă cale ca să răzbești din întuneric spre lumină.
Sekari oftă amarnic la gândul că-și va părăsi odaia atât de primitoare și
sala în care mâncau ofițerii și unde se serveau niște bucate atât de gustoase.
Poate că ar fi trebuit să-și găsească un alt prieten mai domol din fire. Dar
oare misiunea sa nu era aceea de a-l proteja?
39.
 Generalul Nesmontu se arătase de neclintit: toți membrii patrulei, chiar și
Iker, trebuiau să fie înzestrați cu apărători împotriva săgeților ― niște
papirusuri magice legate strâns de piept cu o funie. Nu grosimea lor conta
cel mai mult, ci formulele înscrise pe ele, care erau în stare să înlăture
primejdia.
La umbra unui balanit se odihnea o caravană alcătuită din nubieni și
măgarii lor. Când egiptenii se apropiară, negustorii ridicară mâinile în semn
de prietenie.
Sângerosul scoase un mârâit amenințător, iar Vânt-de-Miazănoapte se
opri și nu se mai lăsa urnit din loc cu niciun chip.
Simțind neîncrederea vrăjmașului, arcașii kushiți încetară să se mai
prefacă și traseră.
Iker îi mulțumi în gând generalului Nesmontu, căci săgețile greșiră ținta.
― Vin alții din spate! strigă Sekari. Și din părți! Ne-au împresurat!
― La pământ! porunci Fiul regal. Săpați!
Numai că, la adăpostul acestor biete gropi, egiptenii nu puteau rezista
prea multă vreme. Moartea prințului lor nu-i descurajase pe kushiți, care
izbutiseră să pună la cale o astfel de capcană.
― Nu vreau să cad pradă deznădejdii, dar viitorul mi se pare întunecat!
își dădu cu părerea Sekari. Am aflat, ce-i drept, cum au fost uciși soldații
noștri, dar n-o să apucăm să povestim nimănui. Cât despre un atac, nici nu
încape vorbă. Sunt de douăzeci de ori mai mulți decât noi.
Iker nu zărea nici el vreo rază de speranță. Așa că își îndreptă toate
gândurile către Isis. Nu-l salvase ea și în alte dăți? Dacă-l iubea cât de cât,
n-o să-l părăsească în fața acestor sălbatici.
― Auzi și tu zgomotul ăsta? întrebă Sekari. Aș putea jura că-i un bâzâit
de albine.
Era chiar un roi care se îndrepta spre ei.
Un roi cum nici unui crescător de albine nu-i fusese dat să vadă vreodată,
atât de întins încât acoperea soarele.
Albina, simbolul regelui Egiptului de Jos.
Și armata de insecte se prăvăli asupra kushiților.
― Hai după ele! urlă Iker. Noi n-avem de ce să ne temem!
Sekari se izbi de un negru înalt, hotărât să-l împiedice să treacă. Dar
suferind din pricina zecilor de înțepături, kushitul se prăbuși brusc.
 Fără a ține seama de bâzâitul asurzitor al aliaților săi, patrula egipteană îi
urmă și scăpă astfel din capcană.
Iker alergă timp îndelungat, întorcând capul de mai multe ori ca să se
încredințeze că niciunul dintre însoțitorii săi nu rămăsese în urmă.
Apoi roiul dispăru fără veste, de parcă l-ar fi înghițit cerul.
― Suntem salvați, dar ne-am rătăcit.
― Când se întunecă, o să ne călăuzim după stele.
Deșertul se întindea cât vedeai cu ochii și niciun fir de verdeață nu se
zărea nicăieri.
― Să poposim la umbra acestei dime.
Iker observă un obiect din piatră pe jumătate îngropat în nisip. Îl apucă și
trase binișor de el, sub privirea nedumerită a lui Sekari.
― Neîndoielnic, e o formă pentru turnat metalul! O fi vreo mină prin
preajmă.
La poalele dunei, găsiră și alte obiecte asemănătoare.
Soldații scoaseră la lumină intrarea într-o galerie, bine păstrată.
Iker și Sekari se apucară s-o cerceteze. Sângerosul și Vânt-de-
Miazănoapte rămaseră la suprafață ca să-i vestească în caz de primejdie.
Galeria ducea spre un soi de platou mărginit de colibe din piatră în care
zăceau balanțe, greutăți din bazalt și o mulțime de forme de diverse
mărimi.
De-o parte și de alta a ușii unui mic templu se înălțau două coloane cu
chipul zeiței Hathor.
Chipul lui Isis.
― Ne-a îndrumat pașii până la orașul de aur, murmură Iker.
Înăuntrul sanctuarului stăteau rânduite cu grijă lingouri de aur.
*
Bina suferea atât de tare, încât îl imploră pe Prevestitor s-o ucidă! Dar, în
ciuda rănii groaznice din pricina căreia piciorul ar fi trebuit tăiat,
Prevestitorul izbuti s-o liniștească, îngrijind-o fără odihnă cu ierburile
aduse de vrăjitorii nubieni.
Dacă faraonul își închipuia că o înlăturase din calea sa pe leoaica aceea
cumplită, atunci se înșela. Așezată pe rană, regina turcoazelor grăbea
vindecarea.
Deja tânăra femeie nu mai scotea strigăte sfâșietoare în care vocea sa și a
fiarei se amestecau. Amețită de fierturi adormitoare, Bina se adâncea în
somn ore întregi.
În ciuda pierderii armatei lui Triah, kushiții care scăpaseră cu viață și
mai multe triburi nubiene se supuneau în continuare marelui mag.
Numeroși războinici îi ascultau învățăturile, rostite cu o voce blândă și
învăluitoare. Zeul cel nou avea să le îngăduie să răpună trupele lui
Sesostris, să distrugă fortărețele, apoi să calce hotarele Egiptului. Căci
viitorul pe care-l zugrăvea Prevestitorul nu putea fi ocolit. Toți
necredincioșii aveau să piară.
― Egiptenii construiesc cu o iuțeală nemaivăzută, zise Gură-Pocită.
Acum s-au așezat la Shalfak! De pe fâșia aceea de pământ și stânci vor
păzi și mai bine fluviul și deșertul.
― Nu lăsați lucrările să înainteze.
Gură-Pocită se simți înviorat.
― Să punem mâna pe Shalfak va fi o ispravă frumoasă. Nu ne vom
dovedi ușor de alungat. Și n-o să luăm prizonieri, se înțelege de la sine!
― Ce s-a ales de falsa caravană trimisă ca să-i ademenească pe egipteni?
― A dispărut în deșert. Sesostris a atacat și el. Uriașul ăsta nu ne lasă
pic de răgaz și ne întoarce fiecare lovitură.
― Dar o să-l doborâm până la urmă!
Încrederea în izbândă a lui Gură-Pocită îi îmbărbătă pe războinicii săi.
Dar în sufletul Prevestitorului răsărise îndoiala. Pe măsură ce cucerea
Nubia, puterile magice ale lui Sesostris sporeau și faraonul devenea tot atât
de rezistent ca și zidurile fortărețelor sale.
Din fericire însă, îi mai rămâneau destule părți șubrede.
*
Așezat pe un scăunel pliant, Sekari se desfăta cu un vin amețitor.
― Mai vrei o cupă, Iker?
― Am băut îndeajuns.
― Învață Cheia viselor! Dacă te vezi bând vin în vis înseamnă că te
hrănești cu Maat! Mie mi se întâmplă adeseori. Și într-un loc îngrozitor ca
acesta nu cunosc un leac mai bun.
Fortăreața Shalfak, „Cea care supune țările străine”[27], nu avea nimic
atrăgător. La picioarele ei, Nilul se îngusta și era ușor de supravegheat. Nu
prea mare[28], dar înzestrată cu pereți groși de cinci metri, cetatea
adăpostea o garnizoană mică și câteva hambare. De pe țărmul abrupt o
scară cobora până la Nil. Datorită meșteșugului lor desăvârșit, constructorii
munceau cu spor. Până la încheierea lucrărilor zidului principal, singura
primejdie se putea ivi dinspre deșert. Așa că Fiul regal și o trupă de
douăzeci de arcași păzeau șantierul.
― Îmbată-te în fiecare zi și în fiecare noapte, continuă Sekari, și nu uita
să prețuiești vinurile cele bune! Doar așa vei rămâne întotdeauna fericit și
senin, căci ele umplu de bucurie toată casa și se unesc cu aurul zeilor.
Cuvintele acestea, ale unui poet, nu ți se par vrednice de admirație?
― Oare nu au vreun tâlc ascuns? i-o întoarse Iker. N-or vorbi ele despre
beția divină, pe care o simți în timpul contopirii cu lumea nevăzută?
― Un tâlc lipsit de învelișul faptelor n-are niciun rost! Dar aurul trimis la
Abydos… se va dovedi de vreun folos?
Sekari începu să cânte dintr-o lăută făcută dintr-o carapace de țestoasă,
acoperită cu o piele de gazelă bine întinsă, vopsită în roșu și având șase
găuri. Plimbându-și degetele peste cele trei corzi, Sekari îngână un cântec
grav și tărăgănat.
― Am ascultat cuvintele înțelepților. Ce este eternitatea? Un loc în care
domnește dreptatea și frica nu este cunoscută, un loc de unde zarva a fost
alungată și nimeni nu sare asupra semenului său. Acolo nu există vrăjmași,
iar strămoșii trăiesc în pace.
Culcați pe-o parte, Sângerosul și Vânt-de-Miazănoapte îl ascultau cu
plăcere pe cântăreț.
Lui Iker gândurile îi zburară spre Isis.
Aflată mereu în preajma misterelor lui Osiris și a izvorului vieții, poate
că ea socotea dragostea față de un bărbat ca pe un lucru neînsemnat.
Săgeata i-ar fi străpuns coapsa lui Sekari, dacă acesta nu ar fi ținut lăuta
proptită de ea.
Sângerosul lătră ca turbat, iar Vânt-de-Miazănoapte scoase niște răgete
care îi smulse pe soldați din toropeală.
Pregătiți pentru un atac de felul acesta, se dezmeticiră pe dată și se
adăpostiră în spatele blocurilor de granit negru ce alcătuiau temelia
fortăreței.
Primejduindu-și viețile, Sekari și Iker îi ocoliră pe atacatori și le căzură
drept în spate.
Mulțumită zarvei stârnite de câine și de măgar, trupa care își avea tabăra
nu departe de Shalfak le sări degrabă în ajutor.
 Doar căpetenia clanului nubian izbuti să fugă, coborând malul până la
fluviu. Aici se lăsă să alunece încet în apă și se ascunse printre stânci. Când
auzi zgomotul de pași, se crezu pierdut.
Dar cei doi egipteni se mărginiră să scruteze suprafața Nilului.
― Nu se vede nicio barcă, zise Sekari. Nebunii ăștia au venit din deșert,
dar în număr prea mic. Și nici n-au băgat de seamă că suntem apărați.
― Au mers la moarte sigură, hotărî Iker. Prevestitorul a bănuit că
păstrăm la Shalfak bucățile de aur culese din orașul pierdut. Faraonul a avut
dreptate să le pună la adăpost în fortăreața Askut.
Cei doi bărbați se îndepărtară.
Uitând de moartea războinicilor săi, căpetenia clanului alergă într-un
suflet la Prevestitor să-l înștiințeze despre ceea ce tocmai îi ajunsese la
ureche și care avea să-l bucure peste măsură.
40.
― Carevasăzică, egiptenii au descoperit aurul, grăi Prevestitorul.
― L-au ascuns la Askut! dezvălui, cu mândrie, căpetenia clanului.
― De ce n-ai distrus construcția de la Shalfak?
― Pentru că… pentru că nu eram destui.
― N-ai atacat cumva la nimereală, înainte să primești ordinele lui Gură-
Pocită?
― Cel mai însemnat lucru e că am aflat unde-și țin comoara.
― Cel mai însemnat lucru e să mă asculți.
Cu o lovitură de bâtă, Gură-Pocită îi crăpă nubianului țeasta.
― Un neisprăvit care nu era în stare să conducă! Și toți negrii ăștia îi
seamănă! Mi-ar lua multă vreme să-i pregătesc și nici nu sunt încredințat c-
aș izbuti.
― E cu neputință să ajungem la Askut, se plânse Shab Strâmbu’. De
când au fost ridicate fortărețele Semna și Kumma, fiecare corabie e
controlată cu foarte mare atenție.
― Trebuie să știu dacă aurul acesta e o amenințare adevărată pentru noi
și dacă trebuie să-l distrugem, hotărî Prevestitorul. Curând, rana Binei se va
tămădui, dar încă nu s-a înzdrăvenit pe deplin. Așa că iată cum vom face.
*
 Suferind de căldură, copleșit de muncă, Medes asuda din greu. Iar
Semna, fortăreața așezată spre miazăzi, nu avea să-i aducă odihna și
răcoarea. Menit să ferece pentru totdeauna Nubia, ansamblul arhitectural
era alcătuit din trei părți de sine stătătoare: Semna-Apuseană, purtând
numele de „Sesostris stăpânește”, cu întărituri formate din turnuri înalte și
altele joase, Semna-de-Miazăzi, „Cea care îi împinge îndărăt pe nubieni”, și
Kumna, zidită pe malul răsăritean și care adăpostea un mic templu.
Niciodată hotarele Egiptului nu pătrunseseră atât de adânc pe aceste
meleaguri îndepărtate. Situate de-o parte și de alta a unei trecători înguste
și stâncoase, dincolo de care și Nilul de-abia răzbea, fortărețele puteau
respinge lesne orice atac. Sub conducerea lui Sehotep, nivelul apei din
trecătoarea Semna fusese ridicat prin îngrămădirea bolovanilor și astfel
luase naștere un canal pe care corăbiile de mărfuri puteau călători în
siguranță.
Pe deasupra, la miazănoapte de Semna, fusese înălțat un zid lung de cinci
kilometri care urma să protejeze drumul prin deșert.
Medes întocmi decretul care numea o sută cincizeci de soldați la Semna
și cincizeci la Kumma. Aceste trupe de elită aveau să se bucure de un trai
îndestulat: case încăpătoare, străzi pietruite, ateliere, hambare, rezervoare
de apă, provizii ce soseau fără întârzieri. Garnizoanele nu duceau lipsă de
nimic. Iar Secretarul Casei Regelui continua să se spetească trebăluind în
slujba lui Sesostris și împotriva Prevestitorului!
Trăgând după el un sac din piele, doctorul Gua pătrunse în odaia de lucru
unde un servitor îl răcorea, neobosit, cu evantaiul pe Medes.
― Ce vă doare azi?
― Toate măruntaiele. Mă usuc pe picioare.
― Aerul de aici mi se pare sănătos și, oricum, aveți rezerve frumoase de
grăsime.
După ce-l cercetă pe Medes pe toate părțile, doctorul scoase din sacul său
un vas-măsură, aidoma cu cel pe care Horus îl întrebuința ca să-și
îngrijească ochiul, astfel încât să aducă viață, sănătate și fericire. Gua turnă
în vas o poțiune din sirop de curmale proaspete, frunze de ricin și lapte de
sicomor.
― Leacul acesta o să vă ușureze.
― Mă tem să nu cad sleit de puteri!
 ― Înghițiți câte puțin din poțiunea aceasta de trei ori pe zi, mâncați mai
cumpătat, beți mai multă apă și o să vă întoarceți teafăr la Memphis.
― Sănătatea trupelor noastre nu vă neliniștește?
― Credeți că farmacistul Renseneb și cu mine ne petrecem vremea
trândăvind?
― Departe de mine un asemenea gând, dar, pe căldura asta…
― Soldații noștri sunt bine îngrijiți. Dar nu pot spune același lucru și
despre vrăjmaș, ceea ce ne va înlesni biruința.
Apoi doctorul Gua plecă în mare grabă căci îl așteptau câțiva bolnavi
grav.
Un ofițer, fremătând de nerăbdare, intră îndată în odaia lui Medes.
― Am arestat un bărbat. Vreți să-i puneți întrebări?
Fiind persoana cu rangul cel mai înalt din fortăreață, Medes nu avea
încotro.
Și mare îi fu surprinderea când îl recunoscu pe Shab Strâmbu’!
― Ce-a făcut acest om?
― Nu are acte de trecere.
― Lămurește-mă, îi ceru Secretarul Casei Regale lui Shab.
― Sunt un curier din Buhen, răspunse Strâmbu’, umil și supus. Nu
cunosc noile rânduieli și nu știam că am trebuință de un asemenea înscris.
Vă aduc noi ordine de la mai-marii voștri.
― Lasă-ne singuri! îi porunci Medes ofițerului.
Ușa se închise.
― A trecut o veșnicie de când n-am primit nicio veste! se plânse Medes.
― Liniștește-te, totul merge bine. Nubienii sunt niște aliați jalnici, dar
Prevestitorul se folosește de ei cât se poate de bine.
― Fortărețele pe care le-a construit Sesostris sunt de netrecut. Ne paște
dezastrul, iar eu sunt prins în capcană! Și Iker… Iker trăiește!
― Nu-ți mai face griji și dă-mi un act care să-mi îngăduie să merg
pretutindeni.
― Prevestitorul ar îndrăzni… să atace Semna?
― Să nu părăsești odaia asta. Aici o să fii la adăpost.
*
În piața din Semna domnea o atmosferă veselă. Tarabele cu fructe,
legume, pește și mărfuri de tot soiul se înșirau îmbietoare. Târguieli aprige
se stârneau adesea între vânzători și cumpărători. Celor mai mulți dintre
soldați le făceau plăcere aceste schimburi, iar localnicii se îmbogățeau pe
seama lor.
Dintr-odată, toate privirile se îndreptară spre o făptură superbă cu talia
împodobită de o centură încărcată de perle și scoici. La glezne purta brățări
ciudate, în forma ghearelor unei păsări de pradă. Cum rana i se închisese,
Bina se simțea acum îndeajuns de tare, încât să ducă până la capăt o parte
din planul Prevestitorului.
― Nu ești de pe-aici, observă un soldat.
― Dar tu de unde ai venit?
― De la Elephantina. Ce vinzi, frumoaso?
― Scoici.
Și Bina îi arătă o cochilie minunată, a cărei înfățișare amintea de cea a
sexului femeiesc.
Soldatul zâmbi.
― Drăguț, foarte drăguț… Cred că pricep. Ce vrei în schimb?
― Viața ta.
Bărbatul abia avu timp să râdă silit, căci partea ascuțită a brățării de la
glezna Binei îi străpunse vintrele.
În aceeași clipă, kushiții își scoaseră armele pe care le ascunseseră în
coșuri și se năpustiră asupra negustorilor și mușteriilor.
Din înaltul turnului de pază, o santinelă dădu alarma și îndată porțile
celor două fortărețe de la Semna-Apuseană se închiseră și arcașii se
rânduiră la locurile lor, pregătindu-se să tragă.
Medes ieși din odaia sa de lucru și se răsti la comandant:
― Ce e cu zarva asta?
― Suntem atacați de o ceată de kushiți turbați!
― Dă de știre Buhenului și Mirgissei.
― Peste putință, vrăjmașul a oprit trecerea pe apă. Mesagerii noștri ar fi
uciși.
― Și de ce nu întrebuințezi celelalte mijloace?
― Soarele ne este împotrivă, iar vântul împrăștie fumul.
― Cu alte cuvinte, suntem împresurați și nici n-avem de unde să primim
ajutor.
― Nu vă temeți, e doar un necaz vremelnic. Kushiții n-o să aibă vreme
să cucerească fortărețele.
 Când Medes, la adăpostul unui crenel, văzu mulțimea de războinici negri
înfierbântați, se îndoi adânc de adevărul acestor spuse. Oare avea să moară
prostește sub năvala acestor sălbatici trimiși de Prevestitor?
*
Fortăreața Askut, clădită pe o insuliță în sudul celei de-a doua cataracte,
nu era printre cele mai mari, așa încât Gură-Pocită socoti că treizeci de
oameni bine antrenați erau de-ajuns. Loviră iute și cu putere.
Odată Semna atacată și devenită neputincioasă, cele trei bărci ușoare nu
mai întâmpinară nicio piedică. Bizuindu-se pe trăinicia Semnei, egiptenii nu
lăsaseră de veghe nicio corabie de război între Semna și Askut.
Bărcile traseră la mal cu ușurință. În jur nu se zărea picior de soldat.
Gură-Pocită se cățără pe o stâncă și descoperi un fort cu zidurile
neterminate și căruia îi lipsea poarta grea din lemn.
Bănuitor, Gură-Pocită trimise o iscoadă să cerceteze locul.
Libianul trecu pragul și pătrunse înăuntrul clădirii de unde se întoarse
după scurtă vreme.
― S-ar zice că e goală.
Gură-Pocită merse să se încredințeze cu ochii lui și găsi nenumărate
unelte pentru spălarea aurului, magazii cu grâne și un mic sanctuar dedicat
crocodilului Sobek. Carevasăzică, Askut adăpostea provizii de hrană și
toate cele de trebuință pentru turnarea prețiosului metal.
Dar de ce fortăreața părea lăsată de izbeliște?
― Garnizoana a fost prevenită de Semna, îl înștiință un nubian, și a fugit
la Mirgissa.
― Scotociți peste tot și găsiți-mi aurul, dacă a mai rămas ceva din el.
― Uitați-vă acolo! A apărut cineva!
Gură-Pocită îl recunoscu îndată pe tânărul care ieșea din sanctuar.
― Nu trageți! Pe ăsta îl vreau viu.
Iker se opri la zece pași depărtare de Gură-Pocită.
― Iarăși tu, scrib blestemat! De ce n-ai plecat cu ceilalți?
― Îți închipui că soldații lui Sesostris sunt niște fricoși?
― Păi, nu-i niciunul prin preajmă! Dă-mi aurul și n-o să pățești nimic.
― Te amăgești zadarnic. Viața ta tristă se sfârșește aici.
― Tu ești unul, noi suntem treizeci. Crezi că poți să ne ții piept?
― Nu te văd decât pe tine, un libian și un nubian. Complicii tăi au fost
doborâți. Atât l-ai tot ascultat pe Prevestitor și i te-ai supus orbește, că
simțurile ți-au amorțit. Sekari și cu mine i-am întins o capcană unuia dintre
aliații tăi, o căpetenie de clan. Și acesta i-a spus cum că aici am ascuns noi
aurul din Nubia. Dar el nu se mai află acum la îndemâna voastră. Mi-ar fi
plăcut să pescuiesc un pește mai gras, dar, oricum, prinderea ta și a celor
mai buni oameni ai tăi va împuțina forțele Prevestitorului.
Soldații egipteni răsăriră de peste tot.
Gură-Pocită își trase pumnalul din teacă, dar săgeata lui Sekari îi zdrobi
încheietura mâinii.
Libianul și nubianul încercară să-i sară în ajutor, dar fură doborâți.
Folosindu-se de învălmășeala iscată, Gură-Pocită alergă spre malul râpos
și se aruncă în apă.
― Ne scapă iar! se înfurie Sekari.
― Nu și de data asta, îl potoli Iker, căci zeul Sobek ocrotește locul
acesta. Și de când am coborât până în inima unui lac din Fayyum,
crocodilul sacru nu e, oare, aliatul meu?
Două fălci enorme înzestrate cu dinți tăioși îl înhățară pe Gură-Pocită de
mijloc. Coada animalului bătu apa, care căpătă iute culoarea sângelui. Apoi
pacea se așternu iară și valurile șterseră urmele celor petrecute.
Iker și Sekari porniră, fără întârziere, spre Mirgissa, unde îi așteptau
Sesostris, generalul Nesmontu și grosul trupelor egiptene.
― O să dăm ultima bătălie din Nubia, grăi faraonul. Fie ca zeii să ne
ajute s-o liniștim pe cumplita leoaică.
41.
Slujitorul lui „Ka” o căută pe Isis și o conduse în templul menit să
dăinuiască milioane de ani al lui Sesostris. Preotul nu rosti niciun cuvânt,
iar tânăra femeie nu puse nicio întrebare.
Fiecare nouă etapă de inițiere în misterele lui Osiris începea astfel, prin
tăcere și reculegere.
În ajun, aurul sosit din Nubia făcuse să înverzească trei ramuri ale
salcâmului. Arborele vieții se vindeca puțin câte puțin, dar leacurilor le
lipsea tăria. Totuși, rezultatele îngăduiau ca viitorul să fie privit cu mai
multă încredere.
În pragul templului o întâmpină Pleșuvul.
― A venit clipa să aflăm dacă te numeri printre cei drepți și dacă ești
demnă să faci parte dintre cei vii care se hrănesc cu lumină. De aceea
trebuie să te înfățișezi înaintea judecătorilor conduși de cele două Maat. Te
învoiești?
Isis știa ce o așteaptă: ori renăștea, ori dispărea pentru totdeauna.
Încercările prin care trecuse până atunci nu fuseseră decât o pregătire pentru
cea de acum.
Preoteasa se gândi la Iker, la curajul său, la primejdiile pe care le înfrunta
fără oprire. Și atunci înțelese că simțea pentru el mai mult decât o simplă
prietenie. Și, asemenea Fiului regal, și ea trebuia să-și învingă frica.
― Mă învoiesc.
Unsă cu tămâie, înveșmântată într-o rochie lungă din țesătură fină de în
și încălțată cu sandale albe, Isis păși într-o sală întinsă unde stăteau rânduiți
pe scaune patruzeci și doi de judecători, fiecare purtând chipul unei alte
divinități.
Două încarnări ale lui Maat tronau în fruntea judecătorilor: una feminină
și una masculină.
― Cunoști numele acestei săli? întrebă un judecător.
― Cumpăna dreptății.
― Ești în stare să-ți lași deoparte greșelile și neliniștile?
― N-am săvârșit nicio nedreptate, grăi Isis, lupt împotriva lui isefet, nu
îngădui răul, respect ritualurile, nu pângăresc sacrul, nu trădez tainele, n-am
ucis, n-am pus la cale vreun omor, n-am pricinuit suferință nimănui, n-am
chinuit vreun animal, n-am furat bunurile și ofrandele zeilor, n-am mărit și
nici n-am micșorat oborocul și nici n-am măsluit balanța.
― Să vedem dacă vorbele tale sunt adevărate, cântărindu-ți inima.
― Vreau să trăiesc potrivit lui Maat. Inimă a mamei mele cerești, nu te
ridica împotriva mea, nu depune mărturie împotriva mea!
Anubis cu cap de șacal o luă pe Isis de mână și o duse aproape de o
balanță din aur, păzită de un monstru cu bot de crocodil, piept de leu și
partea de dinapoi aidoma cu a hipopotamului.
― Inima ta trebuie să fie la fel de ușoară ca pana lui Maat. Altminteri,
Devoratoarea te va înghiți și părțile făpturii tale, împrăștiate, se vor
întoarce la natură.
Anubis atinse ușor pieptul preotesei. Scoase de acolo un mic vas pe care
îl așeză pe unul din talgerele balanței. Pe celălalt puse pana zeiței.
Isis nu închise ochii.
Oricare ar fi fost hotărârea, voia să-și privească soarta în față.
 După câteva mișcări într-o parte și alta, cele două talgere rămaseră într-
un echilibru desăvârșit.
― Dreaptă și corectă este Osiris Isis[29], grăi un judecător. Devoratoarea
o va cruța.
În pieptul preotesei bătea o inimă nouă, nepieritoare, ca dar al celor
patruzeci și două de divinități din sala celor două Maat.
― Iată-te în stare să treci de o nouă poartă, o înștiință Pleșuvul.
Isis îl urmă, tăcută.
La intrarea într-o capelă cufundată în beznă, preotul ridică o pânză de in
roșu care acoperea un leu din faianță.
― Focul țâșnește din gura mea, dar eu mă apăr singur. Vrăjmașul meu
nu va scăpa cu viață. Îi pedepsesc pe oamenii slugarnici și pe toate
târâtoarele, mascul sau femelă. Apropie-te, Isis, căci tu ești dintre cei
drepți.
Se ivi un șarpe gigantic. Trupul său era alcătuit din nouă cercuri, dintre
care patru de foc.
― Vei îndrăzni să urmezi această spirală?
Preoteasa atinse cercurile, care se uniră și formară coarda corăbiei lui Ra.
Ea urca până la cer sub înfățișarea unei flăcări de aur, răspândind turcoaz,
malahit și smarald din care luau naștere stelele.
Părtașă la zămislirea universului, Isis trăi misterul creației lumii.
Când lumina orbitoare se stinse, preoteasa desluși pereții capelei,
împodobiți cu imaginea faraonului aducând ofrande zeilor.
Pleșuvul înnodă o cingătoare roșie.
― Iată viața zeițelor și trăinicia zeilor. În ele reînviază Osiris. Simbolul
acesta o să te apere de atacurile oamenilor răi, o să înlăture piedicile și o să-
ți îngăduie cândva să străbați calea de foc.
Pleșuvul așeză nodul magic sub buricul preotesei.
Privirea tinerei femei descoperi un ținut luxuriant, scăldat de soare.
― Desfată-ți ochii cu aurul verde din Punt. Doar el ne va ajuta să
tămăduim pe de-a-ntregul salcâmul.
*
Pitit în fundul odăii sale de lucru, Medes asuda din greu.
Garnizoana respinsese al treilea atac al kushiților, de zece ori mai
numeroși decât egiptenii care apărau fortăreața Semna. Iar Secretarul Casei
Regelui era în primejdie să fie ucis de aliații săi! În ciuda unei rezistențe
încrâncenate, sfârșitul părea de la sine înțeles. Zidurile aveau să se
prăbușească, dacă Prevestitorul hotărâse astfel.
Rănit la frunte, comandantul năvăli în odaia lui Medes.
― Sosește faraonul.
― Ești… ești sigur?
― Încredințați-vă cu ochii voștri.
― Trebuie să stau aici și să păzesc arhivele.
Comandantul se întoarse printre soldații săi.
Așezat la prora corăbiei sale, Sesostris, îi năuci pe kushiți prin înălțimea
sa.
O căpetenie de trib își îndemnă războinicii să lupte. Două corăbii nu
ajungeau ca să oprească trecerea pe Nil?
Lancea grea a regelui străbătu cu ușurință distanța, desenând o curbă
lungă și se înfipse în pieptul răzvrătitului.
Îndată se iscă o mare învălmășeală.
Sprinten ca un tânăr, generalul Nesmontu sări primul pe corabia
vrăjmașă. Îndemânatici și respectând poruncile primite, soldații săi îi
zdrobiră pe atacatori.
Mai iscusiți și mai numeroși, egiptenii îi copleșiră pe kushiți, care nu
mai știau încotro s-o apuce. Curând, Semna fu eliberată.
Totuși, monarhul nu dădu niciun semn de bucurie.
Medes înțelese de ce abia atunci când ieși, în sfârșit, din adăpostul său,
sub privirile îngrozite ale soldaților.
― Nu… nu mai aveți umbră! Și nici noi! exclamă unul dintre ei.
Umbrele tuturor egiptenilor dispăruseră.
Generalul Nesmontu se temea că izbânda avea să se preschimbe într-o
crudă înfrângere. Fără umbră, trupul ar fi căzut pradă rănilor și nu se mai
putea uni cu „Ka”-ul său. Energia se risipea, iar sufletul era osândit să se
piardă în întuneric.
Sesostris își îndreptă spre cer sabia sa scânteietoare, iar Sekari începu să
imite cântecul unei păsări.
Pe albastrul cerului se iviră o sumedenie de rândunele. Sus, pe malul
râpos, o sută de struți goneau spre miazăzi.
― Să ne luăm după ei! porunci regele. Din penele lor se trage simbolul
lui Maat. Ei vor distruge blestemul Prevestitorului.
 Nilul era prea îngust, stâncile ― amenințătoare, iar un nor negru
ascundea soarele… Dacă faraonul însuși nu pornea primul, nimeni nu s-ar
fi încumetat să pătrundă într-o lume atât de înspăimântătoare.
Folosindu-se de vântul aprig ce se stârnise, flota înaintă cu iuțeală. Norul
se împrăștie, iar malurile apei se lărgiră.
Scăldați în lumină, struții dansau.
― Umbrele noastre s-au întors! observă Sekari.
― Dar bătălia continuă, reaminti faraonul. Acum Prevestitorul o va
asmuți pe leoaică împotriva noastră. Doctorul Gua și farmacistul Renseneb
să aducă cele trebuincioase.
Cei doi pregătiseră urcioare de bere roșie amestecată cu neghină.
― Leoaicei îi place sângele omenesc, lămuri monarhul. O să încercăm s-
o păcălim și s-o îmbătăm, dar numai regina turcoazelor va izbuti s-o
domolească pe de-a-ntregul.
*
Lungă de vreo doisprezece kilometri, insula Sai se găsea la jumătatea
drumului dintre cea de-a doua și cea de-a treia cataractă. La capătul dinspre
miazănoapte, se îngrămădiseră triburile nubiene credincioase
Prevestitorului, pregătite să se bată cu egiptenii.
La apropierea corăbiei faraonului, frumoasa Bina scoase un răget
cumplit.
Războinicii negri se traseră câțiva pași îndărăt ca să-i facă loc enormei
leoaice. Nici săgețile, nici lăncile nu aveau s-o oprească.
De la prora vasului, mai mulți corăbieri aruncară zeci de urcioare, care se
sparseră de stânci. Mireasma licorii atrase fiara care, pofticioasă, o lipăi cu
lăcomie.
Apoi, sătulă, leoaica mormăi mulțumită, se întinse și ațipi.
Abia atunci, Sesostris coborî pe mal.
Sperând să-l doboare pe faraon, un kushit înalt se pregăti să-și azvârle
bastonul. Regele se mărgini să-și întindă brațul spre războinicul care se
răsuci și căzu, ca lovit de o forță necunoscută.
― Un mag! Regele acesta e un mag! urlă căpetenia unui clan.
Atunci, groaza puse stăpânire pe kushiți.
Deși se pregătiseră pentru o încleștare sălbatică, soldații lui Nesmontu
nu avură altceva de făcut decât să se năpustească pe urmele fugarilor.
 Un șoim imens se rotea deasupra părții sudice a insulei Sai, acolo unde
se afla Prevestitorul care privea lupta de la depărtare.
Brusc, pasărea coborî cu iuțeală, înșfăcă regina turcoazelor, apoi se
avântă iar spre soare, nelăsându-i vreme Prevestitorului nici măcar să se
miște.
― Ce porunciți acum, stăpâne? întrebă Shab Strâmbu’ uluit.
― Să ne punem la adăpost. Nubienii ăștia sunt niște neputincioși.
― Și Bina?
― Să încercăm s-o luăm de acolo.
*
Când Sesostris se apropie de ea, leoaica se trezi din amorțeală și își
dezveli colții, amenințătoare.
― Fii pe pace, tu, care ai puterea de a nimici întreaga omenire. Fie care
furia ta să se preschimbe în blândețe.
Cu riscul de a fi sfâșiat, monarhul atinse fruntea fiarei cu regina
turcoazelor pe care i-o adusese șoimul.
― Dă-le copiilor luminii din puterea ta. Fie ca ei să biruie nenorocirea și
slăbiciunile.
Dintr-un vârtej de verde și albastru, luă naștere un nimb uriaș. Leoaica
se prefăcu într-o pisică zveltă, cu păr negru și strălucitor, cu ochi de aur.
Câțiva pași mai încolo zăcea trupul Binei, în mijlocul unei bălți de
sânge.
Fermecați, soldații egipteni nu băgară de seară că Shab Strâmbu’, ascuns
în spatele unei stânci, își încorda arcul. Întorcându-și spatele spre el, Iker
devenise o țintă ușoară.
În pofida oboselii și a beției pricinuită de victorie, Sekari stătea cu ochii
în patru. Mai degrabă simți decât văzu săgeata și, cu o săritură demnă de
cea mai sprintenă gazelă, îl prinse pe Iker de mijloc și îl trânti la pământ.
Prea târziu.
Săgeata se înfipse în umărul stâng al Fiului regal.
*
― O jumătate de deget mai încolo dacă te nimerea, ai fi fost mort acum,
zise doctorul Gua. Dar așa, n-o să te alegi decât cu o cicatrice mică.
După ce-i dădu rănitului să bea o poțiune preparată din semințe de mac
și scoase cu grijă vârful săgeții, întrebuințând un cuțitaș cu lamă rotunjită,
Gua cusu rana și o acoperi cu un bandaj îmbibat cu miere și ulei.
 ― Îți datorez din nou viața, îi spuse Iker lui Sekari.
― Mă las păgubaș în privința acestei numărători. Din nefericire,
atacatorul tău a fugit cu o barcă. Generalul Nesmontu a cercetat insula în
lung și-n lat. Locul e sigur și nu se mai află aici picior de răzvrătit. Pe
deasupra, chiar azi va începe construirea unei fortărețe.
― Mi s-a părut că zăresc lângă leoaică trupul neînsuflețit al unei femei.
Dacă nu greșesc, era chiar Bina.
― A dispărut și ea.
― Și Prevestitorul?
― Nici urmă de el, răspunse Sekari. În afară de femeie și de arcașul care
a tras în tine, doar negrii s-au luptat pe-aici. Dar, pe demonul acesta, îl
așteaptă vremuri grele. Kushiții nu-l vor ierta niciodată pentru că i-a condus
la un asemenea dezastru.
42.
Dincolo de cea de-a treia cataractă, un soare arzător pârjolea colinele
măcinate de deșert. Sumedenie de musculițe atacau nasul și urechile. Nici
măcar valurile nu răspândeau puțină răcoare. Totuși, Prevestitorul nu-și
lepăda tunica sa de lână. Pe insulița unde se adăpostise împreună cu ultimii
săi slujitori devotați, continua să o îngrijească pe Bina, a cărei slabă
răsuflare abia dacă se simțea.
― O s-o salvați? întrebă Shab, istovit.
― Are să trăiască și va ucide iar. E născută pentru asta. Deși nu va mai
putea să se prefacă în leoaică, Bina rămâne regina întunericului.
― Am încredere în spusele voastre, stăpâne, dar n-am suferit, oare, o
înfrângere groaznică? Acest Iker încă trăiește!
― Am sădit în acest ținut pierdut sămânța noii credințe. Mai devreme
sau mai târziu, ea va cuprinde lumea întreagă. Nu contează că vor trece o
sută, o mie sau două mii de ani. Ea va învinge și nimeni nu va putea să i se
împotrivească. Iar eu am s-o răspândesc mai departe.
Mai multe bărci ușoare pline de kushiți care urlau și-și agitau sulițele se
îndreptau spre mica insulă.
― Sunt prea numeroși, stăpâne! Nu vom izbuti să le ținem piept.
― Nu te speria, prietene! Sălbaticii ăștia ne aduc bărcile de care avem
trebuință.
 Prevestitorul se ridică și se uită țintă spre fluviu. Ochii i se înroșiră,
părând că o flacără țâșnește din ei. Apele prinseră a clocoti și, oricât de
îndemânatici se dovediră vâslașii, nu putură împiedica răsturnarea bărcilor.
Un val furios îi înecă pe toți.
Bărcile, însă, scăpară neatinse.
Și, astfel, discipolii Prevestitorului pricepură că puterile stăpânului lor nu
slăbiseră câtuși de puțin.
― Încotro socotiți că e bine să mergem? întrebă Strâmbu’.
― Acolo unde nimeni nu ne așteaptă: în Egipt. Faraonul își închipuie că
voi rătăci prin țara asta vrednică de plâns, până când un trib kushit mă va
prinde și mă va ucide. Supunerea leoaicei o să-l facă să-și piardă capul, iar
descoperirea aurului tămăduitor îi va reda încrederea. Totuși, încă îi
lipsește o parte însemnată din acest metal de preț. Vindecarea Arborelui
vieții n-are prea mari sorți de izbândă și, oricum, nu ne va opri din drum.
Oamenii noștri din Memphis îmi așteaptă poruncile și o să ne folosim de ei
ca să lovim drept în inima sacră a Egiptului.
― Vreți să spuneți…
― Da, Shab, m-ai înțeles bine. Călătoria noastră va fi lungă, dar ne vom
atinge adevărata țintă: Abydosul. O să-l distrugem și-l vom împiedica pe
Osiris să renască.
Priveliștea amețitoare a unui astfel de viitor îl făcu pe Shab Strâmbu’ să
dea uitării întreaga oboseală ce-o resimțea. Nimic nu-l putea abate pe
Prevestitor de la împlinirea misiunii sale. Și nu avea chiar pe pământul lui
Osiris un aliat de nădejde, pe preotul permanent Bega?
*
Faraonul aruncă într-un cazan figurine din argilă reprezentându-i pe
nubieni îngenuncheați, cu capetele plecate și mâinile legate la spate. Când
le atinse cu sabia, o flacără înaltă țâșni, iar soldații care erau de față crezură
că aud gemetele nefericiților ale căror trupuri ardeau.
În decretul ce vestea că pacea se așternuse peste Nubia, Medes înlocuise
semnul hieroglific al războinicului negru, înarmat cu un arc, prin cel al unei
femei șezânde. Magia înscrisului avea să secătuiască forțele celor care s-ar
fi încumetat să se mai răzvrătească.
Sesostris se întoarse către căpeteniile de clan și de trib, venite să se
prosterneze înaintea lui. Cu vocea sa gravă și răsunătoare, faraonul rosti o
cuvântare pe care Medes o însemnă cuvânt cu cuvânt.
 ― Eu dau viață vorbelor mele. Brațul meu înfăptuiește tot ceea ce inima
mea zămislește. Și, de vreme ce am hotărât că voi învinge, planurile nu vor
fi fără izbândă. Îl atac pe cel care mă atacă. Pe cei pașnici îi răsplătesc,
aducându-le pacea. Să rămâi pașnic atunci când ești atacat îl încurajează pe
atacator să persevereze. Lupta cere curaj, iar lașii dau înapoi. Și cel mai laș
este acela care nu-și apără pământul. Când ați fost biruiți, ați fugit
arătându-ne spatele. V-ați purtat ca niște tâlhari cărora le lipsește vitejia.
Dacă o să faceți la fel și pe mai departe, femeile voastre vor fi luate sclave,
turmele și recoltele voastre o să fie nimicite, iar fântânile distruse. Focul
uraeus-ului va pustii toată Nubia. Eu am sporit moștenirea pe care mi-au
lăsat-o strămoșii mei și-mi voi așeza hotarul aici. Pe cel care îl va respecta,
îl voi socoti fiul meu, iar cel care îl va călca va fi aspru pedepsit.
Fericiți că au scăpat așa de lesne din încurcătură, căpeteniile nubiene
jurară credință lui Sesostris a cărui statuie fu înălțată chiar la hotar.
Înăuntrul și în fața zidurilor fiecărei fortărețe, numeroase stele aminteau
cuvintele monarhului și simbolizau legea ce aducea pacea și bunăstarea în
tot ținutul.
― Faraonul acesta aruncă săgeți fără să-și încordeze arcul, îi șopti
Sekari la ureche lui Iker. Vorba sa e de ajuns ca să înspăimânte vrăjmașul și
nu va mai avea trebuință nici măcar de-o singură lovitură de baston ca să
asigure ordinea. Când regele e drept, dreptatea stăpânește pretutindeni.
Învingătorii nu avură vreme să-și guste pe îndelete biruința, căci
monarhul porunci să se ia de îndată măsurile necesare pentru ca noii săi
supuși să cunoască bunăstarea. Socotind lungimea Nilului până la noile
hotare, Sehotep conducea lucrări de irigație, menite să transforme
numeroase pământuri în ogoare roditoare. Curând, foametea avea să fie dată
uitării.
Sesostris nu venise în fruntea unei armate dornice de jaf. Siguranța
oferită de fortăreața la adăpostul căreia negoțul înflorea îi îndemna pe
localnici să-l privească pe faraon ca pe un ocrotitor. La Buhen, Semna și în
alte locuri, începu să fie slăvit și să i se celebreze „Ka”-ul. Înaintea sosirii
sale, nubienii suferiseră din pricina dezordinii, cruzimilor și erau la bunul
plac al unor căpetenii tiranice. Acum, mulțumită lui Sesostris, Nubia
devenise un ținut răsfățat de zei.
― Ai aflat ceva despre Prevestitor? îl întrebă regele pe Iker.
 ― Doar zvonuri. Mai multe triburi pretind că l-au ucis, dar n-au putut să-
i arate leșul.
― Trăiește încă și, cu toate că a dat greș de data aceasta, n-o să se
oprească.
― Dar nubienii îl urăsc acum, nu-i așa?
― Bineînțeles, brâul magic al fortărețelor va face ca vorbele lui să nu
dea roade în viitor. Dar vai! Otrava pe care a răspândit-o își va păstra tăria
încă multă, multă vreme.
― Să zicem că scapă de kushiți, de nubieni și de armata noastră. Ce
planuri mai are?
― O parte dintre oamenii lui continuă să ne amenințe în Egipt și
Arborele vieții rămâne în primejdie. Războiul acesta e departe de a se fi
încheiat, Iker. Să veghem și pe mai departe.
― Ne întoarcem în capitală?
― O să ne oprim mai întâi la Abydos.
Abydos, locul unde se afla Isis!
― Rana ta pare aproape vindecată.
― Leacurile doctorului Gua sunt dintre cele mai bune.
― Îngrijește-te de pregătirile pentru plecare.
În tot ținutul domnea pacea. Între nubieni și egipteni nu mai existau
niciun fel de neînțelegeri. Avuseseră loc chiar și căsătorii și Sehotep nu
fusese ultimul care căzuse pradă farmecelor unei tinere sătence, cu trup
zvelt și ținută mândră. Iar Sekari nu se mai dezlipea de sora acesteia.
― Plecăm deja? Îmi plăcea aici!
― Cercetează toate corăbiile cu multă grijă. Poate că Prevestitorul va
încerca să ne lovească din nou și doar istețimea ta ne-ar putea feri de o
nenorocire.
― Nici măcar n-ai aruncat o privire spre făpturile minunate care trăiesc
în ținutul ăsta! se miră Sekari. Din ce ești tu făcut?
― Pentru mine nu se află pe lume decât o singură femeie.
― Și dacă ea nu te iubește?
― Ori ea, ori nimeni alta. Am să-mi petrec restul vieții spunându-i mereu
lucrul acesta.
― Și dacă se mărită?
― Am să fiu mulțumit dacă, din când în când, se va gândi la mine.
 ― Un Fiu regal nu poate să rămână neînsurat! Îți închipui câte fete
bogate suspină după tine?
― Să le fie de bine.
― Te-am scăpat din multe primejdii, dar în privința asta sunt
neputincios!
― La muncă, Sekari! Să nu-l facem pe Luminăția Sa să aștepte.
*
Întinerit, parcă, de această nemaipomenită campanie militară, generalul
Nesmontu conducea el însuși mișcarea trupelor. Verde la față, Medes nu
mai putea să înghită altceva decât poțiunile doctorului Gua, care, pentru
câteva ore, îl împiedicau să mai vomite. Gergu, fericit că scăpase teafăr, se
punea pe picioare cu ajutorul unei beri tari. Hambarele fortărețelor erau
încărcate cu grânele aduse de corăbii, așa că acum putea și el să-și tragă
sufletul.
― Îți place să călătorești pe Nil? îl întrebă Iker.
― Chiar foarte mult! Iar acum, ținând seama de faptul că mi-am isprăvit
treburile, pot chiar să gust din bucuriile călătoriei.
― Cunoști Abydosul?
Gergu simți cum i se strânge stomacul. Dacă mințea, Iker ar fi aflat
oricum adevărul și și-ar fi pierdut toată încrederea în el. Trebuia să-i
dezvăluie câte ceva.
― Am fost acolo de câteva ori.
― Din ce pricină?
― Am dus provizii preoților permanenți când aveau nevoie. Și, ca
lucrurile să meargă mai repede, am devenit preot temporar.
― Atunci înseamnă că ai văzut templele!
― Nicidecum! Te înșeli! Nu aveam împuternicire pentru așa ceva.
Însărcinările mele erau dintre cele mai lumești. Și, la drept vorbind, o
asemenea îndatorire nu mă înveselea defel.
― Ai întâlnit o tânără preoteasă pe nume Isis?
Gergu cugetă câteva clipe.
― Nu… Prin ce se deosebește de altele?
Iker zâmbi.
― Într-adevăr, n-ai întâlnit-o!
Îndată ce Iker se îndepărtă, Gergu alergă într-un suflet la Medes, ținând
în mână o tăbliță pentru scris, ca să pară că voia doar să-i ceară un sfat.
 ― Am fost nevoit să-i mărturisesc Fiului regal legăturile mele cu
Abydosul.
― Trag nădejde că nu i-ai spus prea multe.
― Doar atât cât să nu-i trezesc bănuieli.
― Pe viitor, încearcă să ocolești discuțiile astea.
― Iker pare să aibă anumite simțăminte față de preoteasa Isis.
Isis, mesagera faraonului, pe care Medes o zărise la Memphis.
― Să ne întoarcem la ale noastre, fu de părere Gergu. Prevestitorul a
pierit, să nu ne mai punem viețile în primejdie.
― Nimic nu dovedește că e mort.
― Credincioșii săi au fost zdrobiți!
― Doar două lucruri sunt sigure: înfrângerea kushiților și cucerirea
Nubiei. Dar Prevestitorul își va găsi alți aliați.
― De ce vrei să sfârșim precum Gură-Pocită, înghițiți de un crocodil sau
de mai știu eu ce lighioană?
― Neghiobul acela a făcut greșeli prostești.
― Dar supunerea leoaicei? Sesostris e de neatins, Medes. Să ne
împotrivim lui ar fi o mare nebunie.
Pe Secretarul Casei Regelui îl apucă iar greața.
― Ai dreptate, izbânda aceasta îi va spori puterea. Dar, dacă Prevestitorul
a scăpat cu viață, nu se va da bătut.
― Fie ca zeii să facă în așa fel ca el să fi fost omorât și…
O durere cumplită în căușul palmei drepte îl forță pe Gergu să tacă.
Micul cap al lui Seth săpat în carnea sa căpătase o culoare roșie-aprinsă și-l
ardea.
― Nu huli, îl povățui Medes.
*
Generalul Nesmontu verifică el însuși spusele corăbierului însărcinat să
măsoare adâncimea Nilului cu ajutorul unei prăjini.
― Patru coți[30], recunoscu generalul. Patru coți… îngrozitor! Dacă mai
scade puțin, fundul corăbiilor se va sparge.
De teama unor stricăciuni însemnate, trebuiau să tragă la mal.
Așa că întreaga flotă rămase înțepenită între cea de-a doua cataractă și
prima, sub un soare necruțător.
― Încă un blestem de-al Prevestitorului, mormăi bătrânul soldat. După
ce-a încercat să ne înece, iată că acum ne lasă pe uscat! Să ne așezăm tabăra
aici ne va duce multe neplăceri și ne pândește și primejdia de a rămâne fără
apă de băut.
― Adică Nilul nu e de ajuns? întrebă un soldat.
― Culoarea lui nu prevestește nimic bun.
Chipul faraonului nu trăda niciun semn de neliniște.
Totuși, vestea cea rea trecu de la o corabie la alta, răspândindu-se cu
iuțeală. Înspăimântat, Medes dădu fuga să cerceteze dacă avea destule
burdufuri pline. Dacă nu se puteau mișca de aici vreme îndelungată și nici
nu descopereau fântâni prin preajmă, cum ar fi izbutit să supraviețuiască?
Sufletele tuturor începură să fie roase de îndoieli. Oare era cu putință ca
biruințele de până acum să se încheie cu un dezastru?
Sesostris privea țintă spre o stâncă mare și cenușie.
Iker băgă de seamă că aceasta înainta foarte încet spre fluviu.
― Nu e o stâncă, observă Sekari, ci o țestoasă, o țestoasă uriașă! Suntem
salvați!
― De unde atâta încredere?
― Faraonul a așezat ordinea în locul dezordinii.
― Țestoasa simbolizează deopotrivă cerul și pământul. Ea este un vas
umplut cu apă care a fost ridicat la cer ca să formeze izvoarele Nilului. De
vreme ce pământul și cerul socotesc faptele regelui ca fiind drepte, țestoasa
va scuipa fluviul pe care l-a înghițit și va dărui pământului rodnicia.
De la prora corăbiei faraonului, Iker privi cum animalul slobozește apa
lin, fără să se grăbească.
Puțin câte puțin, nivelul Nilului crescu și culoarea sa se schimbă. În
curând, flota egipteană putea să pornească iar la drum.
43.
Înalt, adus de spate, domol și lipsit de vigoare, ajutorul mai-marelui peste
vameșii din portul Memphis primise misiunea răsplătită generos, pe care i-o
propusese omul de legătură al Libanezului: să se apropie de Sobek. Dincolo
de înfățișarea sa aspră și neînduplecată, Păzitorul nu avea și el, ca oricare
alt om, micile sale slăbiciuni?
Părtaș la negoțul pe ascuns cu lemn prețios, vameșul nu-i cunoștea nici
pe cei care-l puseră la cale, nici pe cumpărători și se mulțumea doar să
falsifice actele. Cu cât știa mai puține, cu atât stătea mai liniștit. Prin
muncă ușoară, dar aducătoare de câștig, își cumpărase o casă nouă,
aproape de centrul capitalei și acum visa și la pământuri. Sobek era singura
piedică, așa că se însărcinase s-o înlăture.
― Sunt încântat să iau masa împreună cu căpetenia tuturor gărzilor din
regat! După atâtea nenorociri ce s-au abătut asupra orașului nostru, tu ai
izbutit să faci să se aștearnă din nou liniștea.
― E doar o părere înșelătoare.
― O să-i prinzi pe nelegiuiții ăia, sunt sigur!
Bărbatul gustă din prazul cu sos de chimen și-l găsi pe placul său.
― Munca e muncă și noi nu ducem lipsă de ea, continuă el, grav. Dar n-
ar trebui să ne bucurăm și de plăcerile vieții? Nu ți-ai dori o casă frumoasă?
― Cea pe care o am acum îmi ajunge.
― Bineînțeles, bineînțeles, dar gândește-te la viitor. Plata pe care o
primești nu-ți poate oferi tot ce-ai vrea. O mulțime de demnitari fac tot
soiul de negoțuri. Ținând seama de rangul tău, ar fi bine să te gândești la
asta.
Sobek păru interesat de spusele oaspetelui său.
― Să mă gândesc la ce?
Vameșul simți că Păzitorul mușca momeala.
― Tu ai o mică avere de care nici nu știi.
― Lămurește-mă!
― Puterea de a semna înscrisurile. Iar semnătura asta cântărește scump,
foarte scump. Așa că ai putea să tragi foloase de pe urma ei, să te prefaci,
din când în când, c-ai uitat de ea. Sau s-o pui și pe alte înscrisuri decât pe
cele obișnuite care nu-ți aduc nimic. Primejdia e mică, aproape că nici nu
există, iar câștigul ― mare. Ne-am înțeles bine?
― De minune.
― Știam că ești ager la minte. Să ridicăm o cupă pentru viitorul acesta
strălucitor.
Vameșul fu singurul care bău.
― Asemenea mijloace ți-au îngăduit să-ți cumperi o casă superbă, cu
mult peste ale celorlalți vameși? întrebă cu seninătate Păzitorul.
― Întocmai… Și, de vreme ce te apreciez atât de mult, voiam să te învăț
și pe tine cum să faci.
― Când te-am poftit la masă, socoteam să te întreb pe ocolite ca să
mărturisești cu binișorul. În împrejurările de acum, arestarea unui vameș
necinstit nu trebuie să stârnească multă zarvă. Iar tu mi-ai întrecut toate
așteptările. Totuși, îmi datorezi câteva răspunsuri.
Vameșul păli și scăpă cupa din mână, iar vinul i se împrăștie pe
veșminte.
― Sobek, greșești! Vorbeam doar despre niște fapte care s-ar putea
petrece.
― Dar tu le-ai dat viață deja. Am dosare despre toți oamenii cu slujbe
înalte din orașul ăsta. Și lucrurile neobișnuite îmi trezesc bănuieli. Te-ai
purtat ca unul care s-a îmbogățit de curând și asta mi-a atras atenția.
Cuprins de spaimă, vameșul încercă să fugă, dar se izbi de patru gărzi
care îl conduseră neîntârziat către noua sa locuință, o temniță deloc
primitoare.
Dar Sobek fu dezamăgit de ceea ce află. Vameșul era doar un tâlhar
mărunt, care nu cunoștea decât un sacagiu, dacă, într-adevăr, nu mințea. Iar
sacagiii se numărau cu sutele în Memphis! Descrierea lui nu-l ajută mai
deloc pe Sobek, căci putea, la fel de bine, să fie a oricui.
Căpetenia gărzilor întregului regat hotărî totuși să meargă mai departe pe
calea aceasta și să supravegheze îndeaproape vama din Memphis. Această
încercare de a-l cumpăra pe Sobek dovedea, oare, că războinicii din umbră
își pierduseră mințile?
*
― Vameșul a fost arestat, îi spuse sacagiul Libanezului, care înghiți
îndată o prăjitură îmbibată cu vin de curmale.
― Sobek Păzitorul, Sobek cinstitul, o avea ceva omenesc în el? Iar acum,
iată-te pe tine pus în primejdie de vameșul ăsta înfumurat!
― Nu cred, căci mă socotește lipsit de orice însemnătate. Neisprăvitul se
mulțumea să-și facă treaba și să se îmbogățească.
― Fii cu mare băgare de seamă!
― Memphisul e plin de sacagii și voi ști să mă descurc. Din nenorocire,
am alte vești prea puțin îmbucurătoare.
Libanezul închise ochii și-și lăsă capul pe spate.
― Nu înfrumuseța adevărul, oricât de crud ar fi el!
― Flota regală tocmai a sosit la Elephantina. Sesostris a cucerit Nubia.
Pe viitor, nici nu mai poate fi vorba de vreo răzmeriță din pricina brâului de
fortărețe ce se întinde până la insula Sai, dincolo de cea de-a doua cataractă.
Faima regelui a atins noi culmi. Chiar și nubienii îl venerează.
 ― Și Prevestitorul?
― Se pare că a dispărut.
― Un om ca el nu piere cu una, cu două! Dacă faraonul l-ar fi răpus, l-ar
fi atârnat la prora corăbiei sale. Neîndoielnic, Prevestitorul a scăpat și o să
apară din nou, mai devreme sau mai târziu.
― Până atunci, Sobek continuă să ne stea în cale.
― Nicio piedică nu e de netrecut și, până la urmă, vom găsi o crăpătură
în zidul care-l apără. Iar când Prevestitorul are să se întoarcă, o să ne arate
cum să-l lovim de moarte.
*
Soarele de dimineață scaldă în lumină pământul sacru al lui Osiris, care
nu mai era un regat al morții, ci al unei vieți noi. Isis se bucură de razele
încă blânde, care lunecau pe pielea ei sidefie și gândurile îi zburară spre
Iker.
Nicio lege n-o oprea să se căsătorească. Dar ce farmec ar fi putut să aibă
un bărbat, oricât de îndrăgostit ar fi fost el, în comparație cu misterele lui
Osiris? Și totuși, chipul Fiului regal n-o părăsea. Nu era o prezență
chinuitoare sau obositoare, ci mai degrabă un sprijin de-a lungul
încercărilor prin care ea trecuse. Devenea tovarășul ei de fiecare zi, atent,
credincios, îndrăgostit.
Dar o să se întoarcă el din îndepărtata Nubie, unde se dăduseră lupte
crâncene?
Un preot permanent, Cel care vedea tainele, și o preoteasă a lui Hathor o
conduseră pe Isis spre locul sacru. După cântărirea inimii, trebuia să
trăiască acum încercarea nașterii întreite.
― Privește-l pe Nun, o povățui preotul. În mijlocul acestui ocean al
începuturilor au loc toate schimbările.
― Îmi doresc puritatea, rosti Isis întrebuințând vechile formule. Îmi
lepăd veșmintele, mă purific după pilda lui Horus și a lui Seth. Ies din Nun,
eliberată de toate piedicile.
Lui Isis i-ar fi plăcut să rămână timp îndelungat în sânul acestei ape
răcoroase. Îi trecură prin minte toate treptele pe care le urcase până atunci
pe calea inițierii sale. Mâna preotesei o apucă pe a sa, îndemnând-o să se
așeze pe o piatră de forma unui cub.
― Acesta este vasul de argint pe care l-a făurit meșterul lui Sokaris, zeul
șoim al adâncimilor care cunoaște drumul reînvierii, zise preotul. Am să-ți
spăl picioarele în el.
Preoteasa o îmbrăcă pe Isis într-o rochie lungă și albă, și îi legă la brâu o
cingătoare roșie, prinsă în nodul magic. Apoi o încălță cu sandale, de
asemenea, albe.
― În felul acesta, tălpile picioarelor tale se întăresc. Aceste sandale, ochi
ai lui Horus, îți vor lumina drumul. Datorită lor, n-ai să te rătăcești. În
timpul călătoriei, o să devii deopotrivă un Osiris și o Hathor, calea
masculină și calea feminină se vor uni în tine. Ajutată de toate elementele
creației, pășește peste pragul morții și intră în încăperea necunoscută. În
adâncul nopții, uită-te la soarele care strălucește, apropie-te de divinități și
privește-le în față.
Apoi, preoteasa îi întinse lui Isis o coroană de flori.
― Primește ofranda stăpânului Apusului. Fie ca această coroană a celor
drepți să-ți sporească înțelegerea inimii. Înaintea ta se deschide marea
poartă.
Pe dată, apăru un Anubis cu chip de șacal. La rândul său, o luă de mână
pe tânăra femeie. Împreună străbătură pământul vechilor morminte, loc de
odihnă al primilor faraoni, apoi îi întâlniră pe păzitorii care țineau în mâini
cuțite, spice, ramuri de palmier și mături făcute din frunze.
― Vă știu numele, grăi Isis. Cu ajutorul cuțitelor voastre nimiciți forțele
răului. Cu măturile, le împrăștiați și le faceți neputincioase. Ramurile
voastre de palmier amintesc de ieșirea la suprafață a luminii pe care bezna
n-o poate stinge. Spicele voastre arată biruința lui Osiris asupra
deșertăciunii.
Păzitorii dispărură.
Anubis și Isis se afundară într-o galerie slab luminată, săpată sub pământ,
ce ducea spre o sală întinsă, mărginită de stâlpi solizi din granit.
În mijlocul sălii, se vedea o insulă pe care se afla un sarcofag gigantic.
― Leapădă-te de vechea ta făptură, porunci Anubis, și treci prin pielea
preschimbărilor, cea a lui Hathor, pe care păstorul cel rău a ucis-o,
retezându-i capul. Eu, Anubis, am trezit-o iar la viață și am dus-o mamei
mele ca să trăiască din nou, precum Osiris.
Isis fu dezbrăcată și două preotese o apucară de coate și o întinseră pe o
sanie din lemn, simbol al Creatorului, Atum, „Cel care este” și „Cel care nu
este”. Trei preoți traseră încet sania spre insula unde aștepta Pleșuvul.
― Care e numele tău? îl întrebă el pe primul preot.
 ― Îmbălsămătorul însărcinat să păstreze trupul neatins.
― Dar al tău?
― Cel care veghează.
― Dar al tău?
― Păzitorul suflului vital.
― Mergeți în vârful muntelui sacru.
Procesiunea înconjură sarcofagul.
― Anubis, întrebă Pleșuvul, inima cea veche a dispărut?
― A fost arsă, la fel ca vechea piele și ca părul cel vechi.
― Fie ca Isis să ajungă la locul preschimbărilor și al vieții reînnoite.
Preoții o ridicară pe tânăra femeie și o așezară înăuntrul sarcofagului.
― Ești lumină, rosti Pleșuvul, și străbați noaptea. Fie ca divinitățile să
te întâmpine, iar brațele lor să se întindă către tine. Fie ca Osiris să te
primească în locașul nașterii.
Privirea tinerei femei scrută un spațiu și un timp aflate dincolo de lumea
obișnuită.
― Dormeai și acum te-ai trezit, se auzi vocea Pleșuvului. Stăteai întinsă
și acum te-ai ridicat.
Preoții o ajutară pe Isis să iasă din sarcofag. Torțele luminau acum uriașa
sală.
― Astrul unic strălucește, făptură a luminii printre făpturile luminii.
Pentru că vii din insula lui Maat, fii însuflețită de nașterea întreită.
Când Isis fu jupuită de vechea piele, Pleșuvul îi atinse gura, ochii și
urechile cu vârful unui baston alcătuit din trei fâșii din pielea ei.
― Fiică a cerului, pământului și stelelor, de-acum înainte ești Soră a lui
Osiris pe care îl vei întruchipa în timpul ritualurilor. Preoteasă, tu vei da
viață simbolurilor, ca să păstrezi tradițiile Abydosului. Îți mai rămâne o
singură poartă de trecut, cea a Cercului de Aur. Vrei cu adevărat lucrul
acesta?
― Vreau.
― Am să te previn, după cum se cuvine, Isis. Curajul și voința ta ți-au
îngăduit să răzbești până aici, dar sunt de ajuns ca să înfrunți viitoarele
încercări de temut? Mulți au dat greș, puțini au izbutit. Tinerețea ta nu va fi
oare o grea piedică?
― Nu eu hotărăsc asta.
― Înțelegi ce primejdii te pândesc?
 Chipul lui Iker îi apăru în fața ochilor. Fără prezența lui, poate că Isis ar
fi renunțat. Îi fuseseră oferite până acum atâtea comori! Dar, din pricina
acestei iubiri care se năștea, pricepu că trebuia să meargă până la capătul
călătoriei sale.
― Dorința mea a rămas aceeași.
― Atunci, Isis, ai să cunoști Calea de Foc.
44.
Debarcând la Elephantina, Medes se bucură că simte iar pământul sub
tălpi. Cuprins de amețeli, neputând să se hrănească așa cum trebuie,
începea totuși să-și vină în fire, puțin câte puțin. Așa că porunca
monarhului fu pentru el o nouă lovitură: plecase, neîntârziat, spre Abydos.
Scara, corabia, mișcările vasului îl făceau să-și dea sufletul aproape!
Dar, în ciuda acestor cazne, Secretarul Casei Regelui își îndeplinea fără
cusur îndatoririle. Curierii nu cunoșteau odihna și chiar cel mai neînsemnat
sat din Egipt află despre cucerirea Nubiei. În ochii poporului său, Sesostris
căpătase faima unui zeu viu.
Doctorul Gua îl ascultă cu răbdare pe suferind.
― Părerea mea se adeverește: ficatul vostru e într-o stare vrednică de
plâns! Timp de patru zile, veți bea o poțiune preparată din frunze de lotus,
praf de lemn de jujubier, smochine, lapte, boabe de ienupăr și bere dulce.
N-o să facă minuni, dar o să vă mai potolească durerile. Apoi, mâncați câte
puțin. Și, dacă vă simțiți iar îngreunat, luați din nou această poțiune.
― Când mă voi întoarce la Memphis, am să mă pun pe picioare.
Călătoria pe corabie mă ucide.
― Feriți-vă de grăsimi, bucate gătite cu unt și vinuri tari.
Zorind să se înapoieze la căpătâiul unui soldat care avea fierbințeli,
doctorul Gua era, totuși, nedumerit. Orice doctor priceput știa că ficatul
hotăra firea omului. Oare Maat nu-și avea sălașul în ficatul lui Ra, expresie
a luminii divine? Oferind-o pe Maat, faraonul statornicea această lumină și-
l făcea pe Ra să se arate binevoitor.
Dar ficatul lui Medes era atins de un rău ce nu se potrivea cu felul său de
a fi, deschis și plin de voioșie. Maat părea că stăpânește doar o mică parte
dintr-un asemenea ficat! Dar poate că presupunerile nu trebuiau împinse
atât de departe.
Pașii lui Gua se încrucișară cu cei ai Fiului regal.
 ― Ce-ți face rana?
― E pe cale să se vindece de tot! Vă mulțumesc din toată inima!
― Mulțumește-i și trupului tău și nu uita să mănânci cât mai multe
legume proaspete.
Iker se alătură faraonului pe puntea corăbiei. Regele privea îngândurat
Nilul.
― Ca să lupte împotriva lui isefet și să înlesnească domnia luminii, rosti
suveranul, Creatorul înfăptuiește patru lucruri. Primul e formarea celor
patru vânturi, așa încât orice făptură vie să poată respira. Al doilea e
nașterea inundației pe care și cei mari, și cei mici o pot stăpâni dacă învață
s-o cunoască. Al treilea e modelarea fiecărui om după asemănarea sa.
Săvârșind cu bună știință răul, oamenii au încălcat rânduielile cerești. Al
patrulea lucru îngăduie inimilor inițiaților să nu uite Apusul și să se
îngrijească să aducă ofrande zeilor. Cum putem continua înfăptuirile
Creatorului, Iker?
― Prin ritualuri, Luminăția Voastră. Nu ne deschid ele sufletul către
lumină?
― Cuvântul „Ra”, lumina divină, e alcătuit din două hieroglife: gura,
simbolul vorbei, și brațul, cel al faptei. Lumina este vorba devenită faptă.
Și, astfel, ritualul ce însuflețește lumina capătă putere. De aceea faraonul
săvârșește în temple fapte luminoase. În fiecare zi, le înmulțește pentru ca
Stăpânul universului să viețuiască în pace, în sălașul său. Neștiutorii își
închipuie că gândirea e lipsită de substanță. Și totuși, ea se întinde în timp
și spațiu. Gândurile lui Osiris sunt atât de puternice, încât un întreg popor s-
a născut din ele, un popor care nu face parte doar din lumea aceasta. Iată de
ce trebuie să ocrotim Abydosul.
*
La rădăcina salcâmului stătea aurul din Nubia. Boala dădea înapoi, dar
Arborele vieții era departe de a fi salvat.
Împreună cu Pleșuvul, Sesostris fu de față la ritualul mânuirii sistrelor,
săvârșit de tânăra Isis. Apoi, regele și preoteasa se îndreptară spre terasa
Marelui Zeu, unde „Ka”-ul slujitorilor lui Osiris lua parte la nemurirea sa.
― Lată-te aproape de Calea de Foc, Isis. Mulți dintre cei care au urmat-o
nu s-au mai întors. Cuprinzi cu mintea întinderea primejdiilor?
― Luminăția Voastră, fapta mea va ajuta la tămăduirea salcâmului?
― Când ai înțeles lucrul acesta?
 ― Puțin câte puțin și în chip nelămurit la început. Nu îndrăzneam să-mi
mărturisesc nici mie, temându-mă să nu cad pradă amăgirii și trufiei. Dar,
dacă pot să fiu de folos Abydosului, n-aș trăi oare cel mai fericit destin cu
putință?
― Fie ca limpezimea gândirii să te călăuzească mereu.
― Ne lipsește încă aurul verde din Punt. Lucrând în arhive am descoperit
ceva, dar nu așezarea pământului divin, ci calea de a o afla în timpul
sărbătorii zeului Min. Dacă omul care stăpânește această cheie se va
număra printre cei veniți la sărbătoare, trebuie să-l înduplecăm să
vorbească.
― Vrei să iei asupra ta această sarcină?
― Mă voi strădui s-o îndeplinesc, Luminăția Voastră.
*
Așezat pe pragul unei capele, preotul permanent Bega simțea că-l lasă
puterile. Complicele său Gergu avea să îndrăznească să vină până aici,
oare? Va izbuti să înșele atenția străjilor?
În depărtare, se auzeau zgomote de pași.
Cineva se apropia, purtând pâinile pentru ofrandă.
De necrezut, era chiar Gergu, care le depuse în fața unei stele funerare ce
reprezenta o pereche de inițiați în misterele lui Osiris.
― Nu țineam cu tot dinadinsul să mă arăt, zise Bega. Ce s-a petrecut în
Nubia?
― Nubienii au fost striviți, iar Prevestitorul a dispărut.
― Suntem… suntem pierduți!
― Nici asupra mea, nici asupra lui Medes nu s-a abătut vreo bănuială, iar
faraonul e mulțumit de munca noastră. Și nimic nu dovedește moartea
Prevestitorului. Medes crede că o să apară din nou, dar până la noi ordine o
să fim prevăzători. Tu ce-ai mai aflat?
― Faraonul și preoteasa Isis au stat de vorbă îndelung. Ea va conduce un
grup de preoți care vor lua parte la sărbătoarea lui Min.
― Fleacuri!
― Te înșeli! Isis a scotocit prin arhive și a găsit ceva însemnat, bănuiesc.
Mulțumită aurului din Nubia, salcâmului îi merge mai bine. Oare preoteasa
nu trage nădejde să culeagă vreo informație hotărâtoare în timpul
ceremoniilor de la Coptos?
 Coptos, orașul minerilor, unde se cumpărau și se vindeau tot felul de
minerale aduse din deșert… Gergu nu va întârzia să-l înștiințeze pe Medes.
Nu cumva Isis căuta un anume soi de aur, cu prilejul sărbătorii Zeului?
*
Regele aduse la cunoștința adunării preoților permanenți și temporari
din Abydos că peste Nubia se așternuse pacea și că se afla, de-aici înainte,
sub protecția Egiptului. Totuși, măsurile care priveau paza ținutului sacru al
lui Osiris nu vor slăbi, căci amenințarea nu dispăruse cu totul. Soldații vor
continua să-i verifice cu severitate pe cei care intrau în Abydos, până când
primejdia avea să fie înlăturată pe de-a-ntregul.
Din porunca monarhului, Iker rămăsese pe corabie, dar nu-și putea
desprinde ochii de la priveliștea Abydosului, pe care-l vedea pentru prima
oară, atât de aproape și cu neputință de atins! Cât de mult i-ar fi plăcut să
străbată pământul stăpânului reînvierii, călăuzit de Isis, să cerceteze
templele și să citească vechile scrieri! Dar trebuia să-i dea ascultare
faraonului. Iar Sesostris nu-l socotea încă demn de a păși dincolo de acest
hotar.
Deodată, pe chei se ivi Isis, frumoasă, gingașă și zâmbitoare.
Iker coborî în goană scara.
― Dorești să vizitezi corabia?
― Bineînțeles.
Scribul o luă înainte, întorcând întruna capul ca să se încredințeze că
preoteasa îl urma.
Se opriră la proră, sub o umbrelă.
― Vrei un scaun, ceva să-ți potolești setea sau…
― Nu, Iker, vreau doar să admir fluviul acesta care ne oferă bunăstarea
și care te-a adus teafăr înapoi.
― Te-ai… te-ai gândit la mine?
― În vremea când tu luptai și eu înfruntam încercări grele. Amintirea ta
m-a ajutat, iar curajul tău în fața primejdiei mi-a slujit drept pildă.
Tânărul nu se încumetă s-o cuprindă în brațe, căci erau în văzul tuturor.
Și, apoi, nu înțelegea el greșit aceste vorbe neașteptate? Cu siguranță că ea
l-ar fi împins în lături, supărată.
― Faraonul ne-a călăuzit clipă de clipă, rosti într-un târziu Iker. Niciunul
dintre noi, nici chiar generalul Nesmontu, n-ar fi dobândit cea mai măruntă
dintre biruințe fără îndrumarea lui. Înainte de a poposi la Abydos, regele
mi-a dezvăluit cele patru înfăptuiri ale Creatorului și am priceput că nici el
n-a făcut vreodată altminteri. Prin spirit, nu doar cu forța, a pus capăt
dezordinii și răzvrătirii din Nubia, preschimbând acest ținut vitregit într-o
țară fericită. Fortărețele nu sunt doar niște simple construcții, ci un brâu
magic menit să stăvilească răul de la miazăzi. Dar, vai! Prevestitorul n-a
fost prins. O știi, Isis, o știi prea bine: încă de la prima noastră întâlnire, tu
mă protejezi. Moartea m-a atins adesea în treacăt, dar tu ai îndepărtat-o, de
fiecare dată.
― Îți închipui că am prea multe puteri.
― Nu, sunt sigur că nu! Trebuia să mă întorc din Nubia ca să-ți spun cât
te iubesc.
― Mai sunt atâtea alte femei, Iker.
― Doar tu, azi, mâine, întotdeauna.
Preoteasa se întoarse ca să-și ascundă emoția.
― Arborelui vieții îi merge mai bine, zise Isis. Lipsește, însă, al treilea
aur tămăduitor.
― Trebuie să ne înapoiem în Nubia?
― Nu, căci e vorba despre aurul verde din Punt.
― Punt… După cum bănuiam, țara aceasta există. Nu numai în
închipuirea poeților!
― Arhivele nu ne permit să aflăm unde anume e așezată, dar, în timpul
sărbătorii zeului Min, cineva ar putea să ne dea o informație prețioasă.
― „Să ne dea”… Nouă? Mie și ție?
― Într-adevăr, regele ne încredințează această misiune. Dacă omul în
care ne-am pus atâtea speranțe va veni la Coptos, o să încercăm să-l
convingem să ne dezvăluie această taină.
― Isis… pentru tine nu sunt decât un prieten și un aliat?
Cu cât ea întârzia să răspundă, cu atât speranțele lui creșteau. Oare
purtarea ei avea să se schimbe? În sufletul ei apăruseră noi simțăminte?
― Întâlnirile noastre îmi aduc multă bucurie, recunoscu tânăra femeie.
Și, în timpul lungii tale călătorii, mi-ai lipsit.
Încremenit, Iker crezu că n-a auzit bine. Visul său nebunesc, devenit
acum aievea, nu era pe cale să se risipească brusc?
― Am putea diseară să mâncăm împreună și să mai stăm de vorbă?
― Din păcate, nu, Iker. Îndatoririle mele sunt aspre. De fapt, sărbătoarea
lui Min va fi ultimul prilej de a ne revedea.
 Fiului regal i se strânse inima.
― De ce, Isis?
― Primejdiile însoțesc inițierea în misterele lui Osiris, iar aceasta e
ținută în mare taină și nu-mi este îngăduit să-ți vorbesc despre ea. Pot
totuși să-ți mărturisesc că am hotărât să merg până la capătul acestei
încercări. Mulți au pierit pe drumul pe care voi apuca și eu.
― Chiar e nevoie să-ți primejduiești viața?
Isis îl privi cu un zâmbet înduioșător.
― Există altă cale? Tu și cu mine trăim pentru salvarea Arborelui vieții
și pentru ca Maat să dăinuie. Să încerci să fugi de acest destin ar însemna
amăgire și lașitate.
― Cum să te ajut?
― Fiecare din noi își urmează drumul, semănat cu încercări ce se cer
înfruntate în singurătate. Dincolo de ele poate ne vom întâlni, iar.
― Dar eu te iubesc aici și acum, Isis!
― Lumea aceasta nu e, oare, oglindirea nevăzutului? Se cuvine ca noi să
deslușim semnele care șterg hotarele și deschid porțile. Dacă mă iubești cu
adevărat, vei învăța să mă uiți.
― Niciodată! Te implor să renunți, eu…
― Ar fi o greșeală aducătoare de moarte.
Iker simți că urăște Abydosul, pe Osiris, misterele și apoi deplânse
îndată această pornire copilărească. Isis avea dreptate. Nimic nu-l
îndreptățea să creadă că îi fusese sortit un trai simplu și obișnuit, nimic nu-l
îndreptățea să nădăjduiască spre o fericire liniștită, la adăpost de orice
necazuri. O va întâlni iar pe Isis, după ce amândoi vor înfrunta
necunoscutul.
Și degetele lor se împletiră cu tandrețe.
45.
În sfârșit, Memphisul! Curând, Medes avea să-l revadă pe Libanez, cu
siguranță înștiințat despre soarta Prevestitorului. Oare de ce faraonul ținuse
neapărat să celebreze el însuși ritualul sărbătorii lui Min de la Coptos, în
loc să se întoarcă în capitala care-i pregătise o primire triumfală, demnă de
cei mai vestiți biruitori? Pesemne că hotărârea monarhului avea legătură cu
tămăduirea Arborelui vieții.
 Medes se bucura de un avantaj însemnat: Gergu. Împrietenindu-se cu
Iker, acesta se oferise să se îngrijească de cele trebuincioase călătoriei la
Coptos. Ținând seama cât de bine se descurcase în Nubia, mai-marii săi se
învoiră numaidecât. Acum Gergu putea să iscodească tot ce se petrecea în
timpul sărbătorii zeului și să descopere pricina acestei călătorii.
Vegheat îndeaproape de doctorul Gua, Medes își recăpătă vigoarea și
dârzenia. Că pacea din Nubia fusese pentru Prevestitor o înfrângere
usturătoare, nimeni nu se îndoia. Dar, cu toate acestea, trebuia să-și piardă
nădejdea? Dacă Sesostris nu se îmbăta cu această victorie, dacă vorbele sale
arătau cumpătare și prudență însemna că se temea ca nu cumva chiar în
Egipt să poposească dușmanul!
Prevestitorul pusese la cale mai multe planuri de bătaie. Unele se
dovediseră mulțumitoare, altele ― înșelătoare. Însă dorința sa de a distruge
stăpânirea și de a-și răspândi credința era la fel de încrâncenată în
continuare.
*
Coptosul petrecea. În taverne, berea tare curgea în valuri, iar negustorii
de amulete, sandale, veșminte și parfumuri nu mai pridideau să facă pe plac
mușteriilor. Min, zeul fecundității, stârnea o mare veselie. Femeile, de
obicei grave, rușinoase, aruncau acum ocheade bărbaților. „Barem credința
noastră nu se pierde în tristețe și rușine prefăcută”, își spuse în sinea lui
Sekari, schimbând gesturi drăgăstoase cu o femeie ușoară. Sesostris
conducea străvechiul ceremonial. Înveșmântat în straie de sărbătoare, țesute
cu aur, străbătu orașul, îndreptându-se către templu. Înaintea lui pășeau
ritualiștii cărând pe scuturi statuetele faraonilor plecați spre eternul Răsărit.
Alături de rege, stătea efigia lui Min, cu sexul veșnic erect, ce reamintea
faptul că dorința zămislitoare a puterii divine nu se stingea nicicând.
Procesiunea era însoțită de un taur alb, simbol al faraonilor și, totodată,
întruparea zeului care, servind drept sprijin luminii scânteietoare, răspândea
forța.
Iker nu contenea s-o admire pe superba preoteasă, care mergea la stângă
regelui.
Pe durata sărbătorii, Isis îi ținea locul reginei.
Statuia lui Min fu așezată pe un soclu, iar preoții dădură drumul unui stol
de păsări. Zburând spre cele patru zări, ele vesteau păstrarea armoniei
cerești și pământene aduse de faptele faraonului.
 Mânuind o seceră din aur, Sesostris tăie un mănunchi de grâu și-l oferi
taurului alb, tatălui său Min și „Ka” ului strămoșilor.
Isis se învârti în jurul faraonului de șapte ori, rostind formulele înnoirii.
Apoi apăru un pitic negru. Cu o voce gravă și caldă, el cântă un imn
dedicat lui Min care îi făcu pe cei de față să se înfioare. Cântărețul se
înclină înaintea taurului venit din pustiuri, cel cu inima fericită, însărcinat
să-i aducă regelui smaralde, turcoaze și lapislazuli. Min nu apărea oare
drept Osiris reînviat, cel care împarte bogății?
Odată ritualul principal încheiat, începea partea cea mai așteptată:
ridicarea catargului zeului Min, pe care se cățărară cu avânt acrobații,
căznindu-se să desprindă vasele roșii întrebuințate la ceremonia de refacere
a capelei divine.
O droaie de fete tinere îi urmăreau din ochi, fermecate.
Isis îl trase pe Iker deoparte.
― Omul nostru se află aici.
― Cine e?
― Cântărețul cu glas minunat. După cum spun vechile scrieri, poartă
numele de „Negrul din Punt”. Au trecut nenumărați ani de când a dispărut.
Doar el ne poate da informațiile pe care le căutăm.
Gergu ar fi golit bucuros un șir nesfârșit de cupe cu bere tare, însă era
nevoit să se țină după Isis și Iker.
Negrul se odihnea la umbra unui palmier.
― Eu sunt o preoteasă din Abydos, îi vorbi Isis, iar acesta e Fiul regal,
Iker. Vă rugăm să ne ajutați.
― Ce doriți să știți?
― Așezarea țării Punt, răspunse Iker.
Cântărețul se strâmbă înciudat.
― Drumul e tăiat de multă vreme. Doar un corăbier trecut prin insula lui
„Ka” l-ar putea regăsi.
― Eu am fost acolo, îl asigură Iker.
Negrul tresări.
― Urăsc mincinoșii!
― Nu mint.
― Și ce-ai întâlnit pe insula aceasta?
― Un șarpe imens care n-a reușit să-și salveze lumea lui și mi-a urat ca
eu s-o apăr pe a mea.
 ― Carevasăzică, spui adevărul!
― Vă învoiți să ne călăuziți până în Punt?
― Căpitanul corăbiei trebuie să aibă asupra sa piatra venerabilă. Fără ea,
naufragiul e cu neputință de ocolit.
― Și unde se găsește această piatră?
― În carierele de la Ouadi Hammamat, dar toți cei porniți într-acolo au
dat greș.
― Eu voi izbuti.
*
Primirea la Memphis întrecu așteptările lui Medes. Sesostris unise
Egiptul de Sus cu Cel de Jos, adusese pacea în Syro-Palestina și Nubia.
Renumele său era pe potriva celor mai mari suverani din vremea
piramidelor, se alcătuiau poeme întru slava lui și povestitorii nu conteneau
să-i înfrumusețeze faptele de vitejie.
Însă monarhul se arăta mereu la fel de sever, de parcă nu punea preț pe
izbânzile sale.
Îndată ce nevasta lui Medes se cufundă în somn, liniștită de licorile
doctorului Gua, Secretarul Casei Regelui o porni spre Libanez.
Temător, cercetă cu luare-aminte împrejurimile, dar nu observă nimic
neobișnuit. Așa că ajunse cu bine la casa complicelui său.
Gazda sa se îngrășase peste măsură.
― Suntem în siguranță? se agită Medes.
― Cu toate micile reușite ale lui Sobek, nu ne pândește nicio primejdie.
Din nenorocire însă, lipsa ta îndelungată a fost păgubitoare pentru negoțul
nostru.
― Faraonul m-a ținut ostatic, cum s-ar spune, dar purtarea mea fără
cusur a făcut din mine un demnitar de neînlocuit.
― Cu atât mai bine pentru noi! Ce s-a petrecut, de fapt, în Nubia?
― Sesostris a înfrânt triburile, a readus pacea în ținuturi și a construit un
șir de fortărețe de netrecut. Pe nubieni nu-i mai bate gândul să năvălească
în Egipt.
― Neplăcut! Și Prevestitorul?
― A dispărut. Nădăjduiam că ți-a trimis ție vreo veste.
― Îl crezi mort?
― Nu, căci pe Gergu semnul din palmă l-a ars în clipa în care a început
să se îndoiască. Prevestitorul nu va întârzia să ne dea noi porunci.
 ― Întocmai, rosti o voce blândă și adâncă.
Medes tresări.
Prevestitorul stătea chiar acolo, în fața sa, cu turbanul, barba, mantia
lungă de lână și ochii săi roșii.
― Așadar, viteazul meu prieten, mi-ai rămas credincios.
― Bineînțeles, stăpâne!
― Nicio armată nu mă va opri, nicio putere n-o va întrece pe a mea.
Fericit e cel care înțelege lucrul acesta. De ce faraonul a poposit la Abydos
și a ținut neapărat să conducă sărbătoarea lui Min de la Coptos?
Chipul lui Medes se însenină.
― Mulțumită unui mesaj trimis de Gergu printr-una din corăbiile mele
ușoare, pot să vă lămuresc. După ce a făcut o descoperire de mare
însemnătate în biblioteca din Abydos, preoteasa Isis a înlocuit-o pe regină
în timpul sărbătorilor lui Min. A fost văzută adesea în tovărășia lui Iker, pe
care îl socoteam mort, dar pe care moartea nu pare să-l atingă! Simplă
prietenie sau o viitoare căsătorie? Dar asta nu contează. Isis și Iker au stat
de vorbă cu un preot negru care poartă un nume ce dă de gândit: Negrul din
Punt. Și ce rost ar avea toate acestea, dacă nu găsirea aurului ascuns în țara
aceasta? Spre deosebire de unii, eu sunt încredințat că Punt există cu
adevărat.
― Nu te înșeli, Medes. Dar, ia spune-mi, se fac pregătiri de călătorie?
― Da, însă nu pentru Punt! Toți știu că Iker pleacă spre Ouadi
Hammamat, ca să aducă de acolo niște statui și un sarcofag.
Prevestitorul cugetă puțin.
― Înseamnă că negrul i-a cerut să găsească piatra venerabilă fără de care
drumul spre Punt rămâne închis.
Atunci Medes înțelese de ce echipajul Fulgerului dăduse greș, chiar
oferindu-l pe Iker zeului mării.
― Scribul ăsta blestemat are sorți de izbândă?
― Mă îndoiesc.
― Cu tot respectul, stăpâne, dar netrebnicul ăsta ne-a făcut deja mult rău!
Prevestitorul zâmbi.
― Iker nu-i decât un om. Iar de data aceasta, îndrăzneala lui nu-i de
ajuns. Totuși, o să ne arătăm prevăzători și o să luăm măsurile ce se cuvin
pentru ca nicio corabie egipteană să nu răzbească până în Punt.
 Bina apăru, pe neașteptate, mai ademenitoare ca oricând. Sub mantie,
trupul îi era înfășurat în bandaje groase.
― Și ea a scăpat cu viață. Nici nu-și închipuie Sesostris ce lovituri
cumplite îi va da ura ce i-o poartă Bina.
Libanezul înghiți cu poftă câteva boabe de struguri.
― Sobek ne împiedică orice mișcare, mărturisi el cu necaz. A trebuit să-i
povățuiesc pe oamenii mei să umble cu multă fereală și să nu mai încerc să-
l cumpăr pe neisprăvitul ăsta, mare căpetenie a gărzilor regatului! E cinstit
cum nu s-a mai pomenit! Iar oamenii săi s-ar lăsa uciși pentru el. Nimeni
altcineva, în afara voastră, stăpâne, nu va reuși să ne descotorosească de el!
― Apreciez strădaniile tale, prietene. Și, pentru că mijloacele obișnuite
n-au dat roade, să întrebuințăm altele.
*
Sobek Păzitorul nu pierduse vremea. Trecându-i prin sită pe toți slujitorii,
făcuse din palatul regal și din marile clădiri ale administrației, cu tot cu
odăile de lucru ale vizirului, locuri sigure. Îi alungase pe cei care-i stârneau
bănuieli și, doar cei pe care-i cunoștea de mult își păstraseră slujbele.
Fiecare oaspete era controlat cu strășnicie și nimeni nu se apropia de rege,
purtând vreo armă asupra sa.
Cele câteva cuvinte de laudă ale lui Sesostris, atât de rare, îl mișcară
adânc pe Păzitor.
― Cum s-a purtat Iker, Luminăția Voastră?
― Fără cusur.
― Așadar, m-am înșelat în privința lui.
― Făpturile omenești își recunosc arar greșelile. Și mai rar încă, aleg
calea cea dreaptă și o urmează, oricare ar fi piedicile. Fiul regal Iker se
numără printre acestea.
― Iertați-mă, dar eu nu sunt atât de înzestrat ca să-mi dau seama de
astfel de lucruri.
― Nimeni, și mai ales el, nu-ți cere așa ceva.
― Va rămâne în Nubia?
― Nu, am lăsat conducerea ei în grija lui Sehotep care, de îndată ce va
găsi oameni demni de încredere să-l înlocuiască, se va întoarce la Memphis.
Cât despre Iker, l-am însărcinat cu o altă misiune, dintre cele mai
primejdioase.
― Nu-l cruțați câtuși de puțin, Luminăția Voastră.
 ― Acum îi iei apărarea?
― Îi admir curajul. Nici Nesmontu n-a înfruntat atâtea pericole!
― Acesta e destinul lui. Chiar dacă eu aș vrea, în afară de el, nimeni n-ar
putea împlini anumite fapte. Dar tu ce-ai mai aflat?
― Curtea voastră e alcătuită din uneltitori, îngâmfați, pizmași, nătărăi,
învățați plini de trufie și câțiva credincioși. Cercetările mele temeinice au
scos la iveală un lucru îmbucurător: printre ei nu se numără niciun aliat al
Prevestitorului. Pe de-o parte, se tem prea mult de persoana voastră, pe de
altă parte, țin prea mult la avantajele și siguranța lor. Așa că va trebui să
căutăm altundeva. Frizerii slujeau drept mesageri luptătorilor din umbră.
Unii dintre ei au dispărut, iar ceilalți sunt supravegheați îndeaproape. De
curând s-a dovedit că și sacagiii sunt amestecați în treaba aceasta, dar,
având în vedere numărul lor, nu e lesne să-i verificăm pe toți. Am arestat un
vameș necinstit, dar n-am tras mari foloase de pe urma lui, așa cum
nădăjduiam. Dar sper barem că i-am făcut viața mai grea dușmanului. Ar fi
o greșeală să ne slăbim atenția. Oraș deschis și pestriț, Memphisul rămâne
ținta principală.
Apoi, Sesostris îl privi pe Khnum-Hotep care, controlat zilnic de regină,
își împlinise îndatoririle în chip desăvârșit. Obosit, bolnav, bătrânul vizir
plănuia să-i spună monarhului că-și părăsește slujba. Dar, când acesta îl
privi, Khnum-Hotep își aminti de jurământul ce-l făcuse cândva și pricepu
că doar faraonul se cuvenea să ia o astfel de hotărâre. Și, oricum, nu i-ar fi
plăcut să-și petreacă zilele trândăvind, prăbușit într-un jilț. Un inițiat al
Cercului de Aur din Abydos trebuia să-și închine viața țării sale, regelui
său și năzuințelor lui.
Cu spatele înțepenit, cu picioarele grele, Khnum-Hotep se întoarse în
odaia sa de lucru. Va continua să îndeplinească o slujbă amară ca fierea, dar
folositoare pentru poporul celor Două Regate.
46.
Semeț și bun de gură, Khauy se născuse la Coptos și nu se socotea un
neputincios. Ofițer încercat, condusese mai multe trupe prin deșert până la
Ouadi Hammamat și se fălea că își adusese oamenii înapoi teferi și
nevătămați.
Khauy nu se sinchisea de nimeni. Chiar dacă era Fiu regal, Iker ascultă
ceea ce trebuia să asculte.
 ― Carierele sunt cariere! Și, când e vorba de Ouadi Hammamat, nu-i de
joacă. Eu le-am dat oamenilor mei bere și merinde proaspete pe săturate, ba
chiar am prefăcut în ogoare o parte din deșert și am săpat fântâni. O ceată
de nepricepuți n-o să te poarte până acolo unde dorești tu. Am nevoie de
zece scribi, optzeci de muncitori, tot atâția tăietori în piatră, douăzeci de
vânători, zece meșteri de sandale, zece berari, zece brutari și o mie de
soldați. Să nu lipsească niciun burduf, niciun coș, niciun urcior de ulei.
― O să primești tot ce vrei, îi răspunse Iker.
Khauy se minună.
― Ca să vezi… Ai brațul lung!
― Îndeplinesc poruncile faraonului.
― Dar nu ești cumva prea tânăr ca să stai în fruntea unei echipe atât de
numeroase?
― De vreme ce o să am parte de sfaturile tale, pentru ce m-aș teme? Pe
deasupra, inspectorul principal al hambarelor, Gergu, o să te ajute și o să-ți
ușureze munca.
Khauy își scărpină bărbia.
― Atunci lucrurile ar putea merge lesne. Dar vom urma drumul pe care-l
aleg eu.
― Ne-am înțeles.
Khauy nu mai găsi nimic de zis. Nu-i mai rămânea decât să strângă
meșterii, făgăduindu-le că vor fi răsplătiți cu dărnicie.
Înalt de șase sute șaizeci și cinci de metri, Djebel Hammamat se înfățișa
ca un măreț zăvor stâncos. Trecând prin mijlocul unui soi de pilon, Ouadi
Hammamat șerpuia printr-o vale mai degrabă netedă și ușor de străbătut.
Încă din vremea primei dinastii, din masivii muntoși se extrăgea piatră de
Bekhen, de culori felurite, mergând de la cenușiu până la negru,
asemănătoare cu bazaltul.
În ciuda frumuseții sale, Muntele pur atrăgea mai puțin privirile decât
Isis a cărei prezență stârnea curiozitatea tuturor membrilor expediției.
Câțiva încercară să-i lămurească pe ceilalți că tânăra femeie era o protejată
a regelui și că avea puteri magice care îndepărtau demonii deșertului.
Iker trăia clipe minunate. Încă de când preoteasa îl înștiințase că avea să-
l însoțească, cerul devenise mai luminos, iar aerul ― înmiresmat. Cât de
primitor i se părea deșertul și căldura de blândă! Lăsând totul în seama lui
Khauy și Gergu, Fiul regal îi povesti pe îndelete lui Isis isprăvile sale, apoi
vorbiră despre scrierile vechi și despre o mie de alte lucruri legate de viața
lor. Și așa observară că aveau aceleași gusturi și le displăceau aceleași
lucruri. Iker nu îndrăznea s-o întrebe despre Abydos, iar călătoria i se păru
dureros de scurtă. Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul se fereau să-i
stânjenească în vreun fel, iar măgarul se mărginea să care apa atât de
necesară.
― În curând vom ajunge, zise Khauy și băieții mei o să se pună pe
treabă.
Sekari privi bănuitor împrejurimile, căci tot ce semăna cu o mină îi trezea
amintiri urâte.
― Te îngrijorează ceva? îl întrebă Iker.
― Cum de-ai băgat de seamă? Când ești atât de îndrăgostit, nu vezi nici
dacă-ți trece o viperă cu corn peste picioare. Fii pe pace, totul merge bine.
Deși e slobod la gură, Khauy mi se pare priceput și de încredere.
― Sekari, spune-mi adevărul. Crezi că Isis…
― Alcătuiți o pereche tare frumoasă. Dar acum căutăm piatra venerabilă.
Conducătorii expediției începură prin a citi „tăblița arhitecților” gravată
pe un perete stâncos. Primul de care se pomenea era Ka-nefer, „puterea
creatoare împlinită”, al doilea, Imhotep, înfăptuitorul primei piramide din
piatră. Geniul său trecea din capodoperă în capodoperă și tradiția îl socotea
drept constructorul tuturor templelor egiptene, de-a lungul veacurilor.
Isis îi oferi lui Min apă, vin, pâine și flori, și îl rugă să protejeze munca
meșterilor.
Lucrul în mină nu întâmpină greutăți prea mari. Bine hrăniți și
adăpostiți, lucrătorii nu întârziară să scoată la lumină minunate blocuri de
piatră cu luciri roșcate și altele aproape negre.
― Le găsești pe placul tău? îl întrebă Khauy pe Fiul regal.
― Sunt desăvârșite, dar unde-i piatra venerabilă?
― Simplă poveste! Se spune că, acum mult timp, un miner ar fi
descoperit o piatră roșie, în stare să tămăduiască orice boală. Bietul de el!
Avea mintea plină de tot soiul de închipuiri. Iar tu, doar n-ai venit să cauți
asta?
― Ba da.
― Mă pricep la statui și sarcofage, nu la povești pentru copii!
― Să cercetăm muntele.
― Ia galeriile una câte una, dacă așa ți-e voia.
 Iker le străbătu pe rând. Zadarnic.
Isis tocmai celebra ritualul și aducea ofrande, când apăru o gazelă, cu
pântecele atât de îngroșat din pricina viitorului pui, încât nu mai putea să
alerge. Toate privirile se îndreptară spre ea.
― Am s-o dobor cu o singură săgeată! se lăudă un vânător.
― Nu trage! îi porunci tânăra femeie. Min ne trimite un semn.
Gazela fătă și, îndată ce mica făptură fu în stare să se țină pe picioare,
plecară împreună spre deșert.
În urma lor, pe locul nașterii, o piatră roșie arunca sclipiri aurii.
Mânuind un ciocan și o daltă, Sekari o desprinse din stânca ce o
înconjura.
― Ieri, se plânse un muncitor, mi-am zdrelit piciorul. Dacă aceasta e,
Într-adevăr, piatra venerabilă, atunci o să-mi vindece tăietura.
Isis lipi piatra de rană și o ținu așa o vreme.
Când o ridică, nu se mai vedea decât o cicatrice firavă.
Meșterii se uitară la preoteasă cu ochi uimiți. Ea sau piatra avea cea mai
mare putere? Până și Khauy rămăsese cu gura căscată. Fiul regal îi înmână
un papirus înfășurat, purtând sigiliul său.
― Călăuzește-i pe oameni înapoi la Coptos și dă primarului acest
document. El are să vă plătească după cum se cuvine. Eu voi merge mai
departe, alături de dulgheri și câțiva soldați.
Însă Gergu nu se număra printre cei care urmau să-l însoțească pe Fiul
regal. Cum l-ar fi putut oare convinge pe Iker să-l ia cu el? Apucând pe
drumul de întoarcere, clocotea de furie.
La primul popas, se trase mai la o parte ca să se ușureze.
Lungit pe nisip, un bărbat îl strigă, tăindu-i orice chef.
― Ia te uită! Ai scăpat cu viață! se miră Gergu.
― Precum vezi, răspunse Shab Strâmbu’. Prevestitorul îi ocrotește pe
adevărații credincioși. Iar ei nu se tem de moarte, căci vor ajunge în
paradis.
― Și totuși, Nubia n-a fost chiar o plăcere!
― Războinicii negri s-au dovedit îndărătnici și nesupuși! Mai devreme
sau mai târziu, adevărata credință a Prevestitorului va cuceri acest ținut.
Dar în carierele de la Ouadi Hammamat ce s-a petrecut?
― Preoteasa Isis a descoperit o piatră tămăduitoare, iar Iker cu un grup
de dulgheri și soldați au hotărât să se despartă de ceilalți. Eu am primit
ordin să mă înapoiez la Coptos, apoi să-mi văd de slujba mea de la
Memphis.
― Dulgheri, zici… Fiul regal are de gând să construiască o corabie?
― Îmi pare rău, dar nu știu nimic despre asta.
― Prevestitorul te urmărește, Gergu. Povestește-i totul lui Medes, iar el
să-i dea de știre Libanezului. Eu n-am să-l pierd din ochi pe Iker și am să-i
împiedic orice mișcare.
În fruntea unei cete de tâlhari ai nisipurilor, Shab Strâmbu’ avea la
îndemână o forță de temut. Însă, înainte de a-i ataca pe Fiul regal și pe
tovarășii acestuia, voia să le cunoască planurile.
*
― Ce așteptăm? întrebă Sekari.
― Pe Negrul din Punt, răspunse Iker, așezându-se lângă Isis pe un bloc
de bazalt, cu fața spre deșert.
― Și dacă nu vine?
― O să vină.
Ținând seama că hrana era din belșug și adăposturile ― primitoare,
nimeni nu crâcni împotriva acestui timp de odihnă, iar prezența preotesei
alunga temerile tuturor.
La apusul soarelui, Negrul din Punt apăru și, cu pas liniștit, se îndreptă
spre Iker.
― Ai găsit piatra venerabilă?
Isis i-o arătă.
De sub veșmânt, cântărețul scoase un cuțit.
Îndată, Sekari se repezi înaintea lui.
― Trebuie să mă încredințez. Fiul regal să întindă brațul stâng.
― Lasă prostiile, altminteri…
― Trebuie să verific.
Iker se supuse. Negrul îl crestă deasupra cotului, apoi puse piatra pe rană.
Când o dădu la o parte, pielea părea neatinsă.
― E bine, murmură el. Cine sunt oamenii aceștia?
― Dulgheri și soldați obișnuiți să lupte împotriva tâlharilor nisipurilor.
Vizirul Khnum-Hotep m-a îndrumat spre un port, Saouou, unde vom găsi
lemnul trebuincios pentru construirea corăbiei.
― În ciuda tinereții tale, pari prevăzător. Saouou este cel mai bun loc de
plecare înspre Punt.
 *
Valea adâncă săpată de Ouadi Gasous dădea într-un golf deschis spre
țărmul Mării Roșii. Acolo, un mic port adăpostea un număr însemnat de
bucăți din cel mai bun lemn, după cum își dădură cu părerea dulgherii.
― Construiți o corabie cu coca lungă, partea de dinapoi ridicată, cu două
locuri pentru veghe, primul la proră și al doilea la pupă, ceru Negrul din
Punt. Un singur catarg ajunge. Vâslele și cârma să fie zdravene, iar pânza
mai mult lată decât înaltă.
Sekari nu-și ascunse neliniștea.
― Locul ăsta e primejdios.
― Dacă hoții mișună pe aici, se împotrivi Iker, cum de n-au furat tot
lemnul?
― Tâlharii nisipurilor sunt fricoși și leneși. Pe de-o parte, le-ar fi fost
greu să-l care, pe de alta, n-ar fi știut ce să facă apoi cu el. Ceva îmi spune
că am fost urmăriți. Am să-i pun pe soldați să stea de pază de jur împrejur.
La viitoarea proră, Isis picta un ochi al lui Horus. În felul acesta, vasul
avea să găsească drumul cel bun.
Negrul din Punt supraveghea munca dulgherilor.
― Unde se află țara ta și încotro trebuie s-o luăm? îl întrebă Iker.
― Unii vorbesc de Somalia, alții se Sudan, alții de Etiopia sau Djibuti,
chiar și de insula Dahlak Kebin, în Marea Roșie. Să-i lăsăm să îndruge
verzi și uscate. Punt, pământul divin, nu va apărea nicicând pe vreo hartă.
― Atunci, cum o să ajungem până la el?
― Asta depinde numai de împrejurări.
― Crezi că ești pregătit să le faci față?
― Vom vedea. Nu m-am mai întors în Punt de multă, multă vreme.
― Îți bați joc de mine și de soarta Egiptului?
― De ce crezi tu că nicio scriere nu pomenește de așezarea acestui
pământ binecuvântat, dacă nu din pricină că ea se schimbă neîncetat ca să
scape de lăcomia oamenilor? Altădată știam. Astăzi însă, nu mai știu. Dar
tu ai descoperit Insula lui „Ka”. Iar tânăra preoteasă are piatra venerabilă.
Am să vă ajut, după puterile mele. Însă numai tu stăpânești taina acestei
călătorii.
*
Într-un fel, Shab Strâmbu’ se căia că așteptase atât, căci Sekari rânduise
soldații în jurul portului, împiedicând un atac prin surprindere. Dar se și
felicita pentru răbdarea sa, deoarece deslușise gândurile lui Iker. Fiul regal
încerca să atingă țara Punt, bizuindu-se pe sprijinul bătrânului negru.
Echipa de dulgheri lucra cu iuțeală. Peste o zi sau două, corabia avea să
fie gata de plecare.
Într-un târziu, vestea în care își puse atâta nădejdea Strâmbu’ sosi!
― Pirații se învoiesc, îl înștiință mai-marele tâlharilor, dacă împărțim
prada pe din două cu ei.
― Așa să fie.
― Eu vreau încă o plată, pe deasupra. Te pui chezaș pentru ea?
― Prevestitorul se va arăta darnic.
Cu pumnul strâns, beduinul se izbi în piept.
― Niciunul nu va scăpa, crede-mă! În afară de femeie… O s-o prindem
vie și o să-i arătăm ce înseamnă niște bărbați adevărați!
Dar lui Shab Strâmbu’ puțin îi păsa de soarta lui Isis.
47.
Cu doar câteva minute înaintea năvalei tâlharilor nisipurilor, Sângerosul
prinse a lătra cu înverșunare. Dintr-o săritură, Sekari fu în picioare,
împărțind porunci soldaților.
Două santinele zăceau fără viață, doborâte de silexurile ascuțite azvârlite
cu praștia. Credincios obiceiurilor sale, Shab Strâmbu’ își înfipse cuțitul în
ceafa celei de-a treia.
Era limpede că egiptenii nu aveau să reziste multă vreme.
― Să fugim spre corabie, strigă Sekari, și să ridicăm ancora.
Ceata de beduini se năpustise deja asupra meșterilor.
Iker ar fi vrut să rămână alături de ei, dar trebuia, mai înainte de toate, s-o
salveze pe Isis. Și, de-abia urcă la bord împreună cu ea, bătrânul negru,
Sângerosul, Vânt-de-Miazănoapte și încă vreo zece oameni, că Sekari și
trase scara și desfășură pânza.
― Eu cobor să mă bat cu nelegiuiții ăștia, se împotrivi Fiul regal.
Sekari îl opri.
― Ar fi o nebunie! Misiunea noastră este țara Punt. Să plecăm
neîntârziat, altminteri vom fi măcelăriți. Privește: nimeni nu le mai poate
ține piept.
Când vasul ieși din port, o corabie grea îi tăie calea.
― Pirații! strigă Sekari. Ne împiedică trecerea.
 Iker se întoarse spre Negrul din Punt.
― Cum scăpăm de ei?
― Apucați pe drumurile cerului și pe căile de sus. Acolo jos, copilul de
aur, născut din zeița Hathor, și-a clădit locașul. Veți zbura pe aripile
șoimului, dacă marea nesătulă își primește ofranda pe care o cere.
Iker se gândi la cele petrecute pe Fulgerul. Oare acum chiar trebuia să
piară înecat ca să salveze echipajul?
― De data aceasta, zise bătrânul negru, nu tu vei sluji drept jertfă.
Când negrul se aruncă în apă, Fiului regal i se păru că recunoaște chipul
învățătorului său, scribul din Medamud, care îi deslușise hieroglifele și
legile lui Maat.
O puternică rafală de vânt îi răsturnă pe cei de pe corabie, care se culcă
pe-o parte și pluti la întâmplare un timp, înainte de a se ridica iar.
― E careva rănit? se neliniști Sekari.
Tovarășii săi se aleseseră doar cu vânătăi și julituri, șterse iute de piatra
venerabilă.
Cât despre pirați, aceștia se odihneau pe fundul mării, de-acum.
La prora Ochiului lui Ra, Isis mânuia sistrele, iar muzica lor se amesteca
armonios cu vocea mării. Iker ținea cârma, iar Sekari potrivea pânza.
Și corabia se repezi, cu de la sine putere, înspre pământul divin.
*
Nebun de furie, Shab Strâmbu’ îi ucidea pe răniți. Din pricina pierderilor
însemnate suferite de tâlharii nisipurilor, biruința avea un gust amar. Iar
vasul piraților se făcuse fărâme sub izbitura unui val uriaș!
― Oricum, egiptenii n-o să ajungă departe, prezise un beduin. Corabia
lor n-a fost ocolită de stricăciuni și o să se scufunde în curând.
Strâmbu’ împărtășea aceeași părere, dar se temea de rezistența lui Iker,
care scăpase teafăr din cele mai viclene capcane.
― Să nimicim portul, să ardem tot!
Și hoții se dedară la această ticăloșie chiuind.
Apoi se risipiră, sperând să găsească o caravană slab apărată. Din
nenorocire pentru ei, gărzile lui Sesostris se dovedeau tot mai atente. Cu
vremea, ucigașii și hoții aveau să se mărginească la peninsula arabică.
Strâmbu’ trebuia să se întoarcă la Memphis și să-i povestească
Prevestitorului tot, fără a-i ascunde nimic din ceea ce fusese doar pe
jumătate o izbândă.
 *
― Nu cunosc mare lucru despre meșteșugul corăbierilor, se văită Sekari.
Tu știi mai multe?
― Eu mă mulțumesc să țin cârma, mărturisi Iker. De fapt, ea conduce.
Ea și Isis.
― În față, marea, în spate, marea, în dreapta, marea, în stânga, marea…
Nici urmă de Punt. Toată apa asta mă întristează și nu avem barem un
urcior cu vin.
― Uită-te la Sângerosul și la Vânt-de-Miazănoapte. Își petrec vremea
dormind, de parcă nu-i amenință nimic.
― Să mori de sete sau înecat de viitoarea furtună… Liniștitor, într-
adevăr.
Cu ochii ațintiți spre orizont, Isis nu se dezlipea de proră. Din când în
când, își îndrepta către zare micul sceptru din fildeș pe care regele i-l
dăduse.
În zorii unei zile însorite, măgarul și dulăul se ridicară și se așezară de-o
parte și de alta a tinerei femei.
Iker îl zgâlțâi pe Sekari.
― Trezește-te!
― Ca să văd iar apa… Prefer să visez o pivniță plină cu urcioare din
vinul cel mai de soi.
― Dar o insulă acoperită de palmieri nu te ademenește?
― O nălucire!
― După cum se poartă Sângerosul și Vânt-de-Miazănoapte, n-aș crede.
Sekari se învoi să-și mijească ochii.
Era chiar o insulă cu țărmul acoperit de nisip alb.
După ce vasul ancoră la mare depărtare, doi corăbieri săriră în apă.
Ajunși la mal, fluturară brațele, semn că nu exista nicio primejdie.
― Mă duc după ei, hotărî Sekari. Tu și Isis rămâneți aici, până meșterim
o barcă.
Măgarul și dulăul se bucurară de apa călduță, apoi începură să se
hârjonească printre palmieri.
Locul părea rupt din povești. Un vânt plăcut îmblânzea arșița soarelui.
În scurtă vreme, Sekari se întoarse după Fiul regal și tânăra preoteasă.
Din nou laolaltă, echipajul se înfruptă cu încântare din peștii fripți,
pescuiți cu ușurință.
 ― Să cercetăm împrejurimile, propuse Sekari.
Isis porni în fruntea micului grup.
Preoteasa se opri în fața unui sfinx din piatră, de mărimea unui leu. Părea
cioplit de un sculptor egiptean cu o măiestrie desăvârșită.
O inscripție hieroglifică împodobea soclul: „Eu sunt stăpânul din Punt”.
― Am izbutit, exclamă Sekari, suntem în Punt! Iar locuitorii lui au ales
unul dintre marile noastre simboluri drept ocrotitor al ținutului lor.
Având cap de om și trup de leu, sfinxul îl înfățișa pe faraon în chip de
păzitor al întinderilor sacre. Oare prezența lui aici făcea din puntieni
slujitori devotați ai lui Sesostris?
Iker se strădui să mai potolească această izbucnire de bucurie.
― Poate e o pradă de război.
― Hieroglifele sunt minunate și neatinse, iar inscripția ― limpede. Iar
Negrul din Punt nu s-a vădit a ne fi prieten?
Vorbele lui Sekari îndemnau la încredere. Totuși, călătorii înaintau cu
teamă printre palmieri. Iker își aminti de Insula lui „Ka”, numai că aceea
era mult mai mare.
După vegetația bogată, urmă o zonă stearpă și muntoasă. Povârnișurile
uscate, stâncoase îngreunau mersul și cu toții se luară după Vânt-de-
Miazănoapte care alegea drumul cel bun. Ici și colo, creșteau ierburi
aromate.
Din vârful unei coline, Sekari zări un sat ciudat, aflat pe malul unui lac
înconjurat de arbori de tămâie și de abanos. Puntienii întrebuințau scări ca
să ajungă la locuințele lor, niște colibe ridicate pe stâlpi bătuți pe fundul
apei. Pisici, câini, vaci, boi și o girafă se mișcau libere de colo-colo.
― Curios lucru, nu e nici țipenie de om! Or fi fugit când ne-am apropiat
noi sau au fost omorâți?
― Dacă Prevestitorul a răzbit până aici, ne putem aștepta la ce-i mai rău,
zise Iker.
― Să coborâm în sat, hotărî Isis. Stați cu toții în spatele meu.
Sekari nu aprecie deloc această nesăbuință, dar tânăra femeie nu-i lăsă
timp să se împotrivească.
Când trecură de intrarea în sat, mărginită de doi palmieri înalți, mai multe
zeci de bărbați, femei și copii ieșiră din case, se năpustiră în jos pe scări și-
i înconjurară. Cu părul lung sau scurt, cu șoldurile acoperite de fâșii de
pânză vărgată sau pestriță, puntienii erau eleganți și cu înfățișare distinsă.
Păreau sănătoși și bine hrăniți. Un amănunt îi sări în ochi lui Isis: bărbații
purtau bărbi asemănătoare cu cea a lui Osiris. Nimeni însă nu îndreptă vreo
armă spre oaspeții nepoftiți.
Un bărbat de vreo patruzeci de ani se apropie de Isis.
― Cine sunteți și de unde veniți?
― Eu sunt o preoteasă din Abydos, iar acesta este Iker, însoțit de Sekari.
Venim din Egipt.
― Faraonul mai domnește acolo?
― Suntem trimișii lui Sesostris.
Căpetenia puntienilor se învârti în jurul preotesei, privind-o cu admirație
și bănuială totodată. Iker și Sekari stăteau gata să-i sară în ajutor lui Isis, la
nevoie.
― Când faraonul apare, rosti căpetenia, nasul său e smirnă, buzele,
tămâie, parfumul gurii sale aidoma unei pomezi prețioase, iar mirosul său
precum al unui lotus de vară, căci țara noastră, pământul zeului, îi oferă
aceste comori. Dar, vai! Boala ne-a lovit, țara noastră se usucă. Dacă arborii
și florile nu vor înverzi din nou, Puntul va dispărea. Fenixul nu mai zboară
deasupra ținutului nostru. Doar o femeie, care aduce cu ea piatra venerabilă
și mânuiește sistrele ar putea să ne salveze.
― Am această piatră. Am venit să v-o dăruiesc și să răspândesc muzica
sistrelor ca să risipesc vraja.
În timp ce căpetenia îi atingea pe puntieni cu mineralul salvator, Isis făcu
să răsune instrumentele zeiței Hathor.
Arborii își recăpătară strălucirea văzând cu ochii și întreaga vegetație
înflori iar.
Toți ridicară capetele și zăriră un bâtlan albastru, cu pene scânteietoare,
zburând în cercuri chiar deasupra satului.
― Sufletul lui Ra reapare, grăi căpetenia puntienilor zâmbitor.
Parfumurile renasc, iar Arborele vieții se înalță în vârful movilei
începuturilor. Osiris cârmuiește tot ce există și ziua, și noaptea.
― Ai pomenit de Arborele vieții? se miră Iker.
― Fenixul se naște pe ramurile sălciei la Heliopolis, iar misterul său se
dezvăluie în salcâmul din Abydos.
Fiul regal era uluit. Cum putea un locuitor al insulei să fie atât de învățat?
Puntianul se prosternă în fața lui Isis.
 ― Miresmele minunate ale țării Punt răsar din nou datorită soarelui
feminin și mesagerei zeiței de aur, hrănite cu dansuri și cântece. Toate fie
dăruite „Ka” ului tău, în această clipă fericită când pământul zeului
reînverzește.
De la cel mai vârstnic la cel mai tânăr, puntienii aveau o mare aplecare
pentru sărbători, fiind înzestrați cu multă voioșie și răspândind iute înjurai
lor voia bună. În sfârșit, ușurați, egiptenii luară parte la veselia dezlănțuită
și ascultară cu plăcere cântecele de bun venit.
Pradă farmecelor a două tinere puntiene frumoase foc, ale căror gesturi
prevesteau nopți încântătoare, Sekari nu uita totuși să-și arunce privirea,
din când în când, spre gazda sa. Dar căpetenia puntienilor părea însuflețită
numai de gânduri bune.
Iker nu-și dezlipea ochii de la Isis, atât de strălucitoare, încât cucerise
inimile sătenilor.
Soția căpeteniei o gătise cu un colier alcătuit din ametist, malahit și
comalină și, cu o centură de cochilii modelate din aur verde.
Aurul din Punt, fără de care salcâmul nu putea fi tămăduit.
Pe centură stătea gravată o inscripție care îl lăsă pe Iker cu gura căscată:
era chiar numele de încoronare al lui Sesostris!
― Au mai trecut pe aici soli de-ai regelui? îl întrebă el pe mai-marele
puntienilor.
― Tu ești primul.
― Dar obiectul acesta…
― Face parte din comoara noastră. Cunoști numele tainic al Puntului?
Insula lui „Ka”. Puterea creatoare a universului nu ține seama de hotarele
oamenilor. Acum, tu și tovarășii tăi respirați parfumurile pământului
zeului.
Puntienii înșirară nenumărate vase pictate în culori vii și le deschiseră.
Din ele se răspândiră miresme de smirnă și tămâie de felurite soiuri, care
învăluiră întreaga insulă.
― Astfel e îmblânzită Stăpâna magiei, șarpele de foc ce scânteiază pe
fruntea faraonului, grăi mai-marele puntienilor. Sub ocrotirea parfumurilor,
cei drepți se pot înfățișa înaintea stăpânului lumii de dincolo. Zămisliri ale
ochiului lui Horus, aceste minunate arome au devenit limfa lui Osiris. Când
cel care pregătește pomezile arde tămâia din Punt, modelează materia
divină, întrebuințată la îmbălsămarea celui care va reînvia în Templul de
Aur.
Iker nu pătrunse înțelesul acestor cuvinte tainice. Însă Isis le prețuia
forța, cu siguranță. Nu-l călăuzise ea până aici, pentru ca el să audă aceste
dezvăluiri?
― Să-i sărbătorim pe binefăcătorii noștri după cum merită! porunci
gazda lor. Să umplem cupele cu vin de rodie.
Fiert până scădea la o treime, sucul din semințe de rodie coaptă dădea,
după părerea lui Sekari, o băutură obișnuită, în ciuda puterii ei de a preveni
pântecăraia. Totuși, nu făcu nazuri. După o călătorie atât de frământată, nu
trebuia să-și împrospăteze puterile?
La ospățul care urmă în aer liber, toți mâncară și băură dincolo de orice
cumpătare, în afară de Isis și de Iker care nu-și uitaseră misiunea.
― Supraviețuirea Egiptului atârnă de aurul verde din Punt, îi mărturisi
Fiul regal mai-marelui puntienilor. Ne îngădui să luăm cu noi câteva
bucăți?
― Bineînțeles, dar nu știu unde se află vechea mină.
― Știe cineva?
― Cel care cojește arborii.
48.
Înarmat cu o mică secure și un coș, bărbatul care se îndeletnicea cu
jupuirea copacilor aduna rășină cu o încetineală plină de înțelepciune.
Obișnuit să le vorbească arborilor și să-i asculte, nu aprecia deloc tovărășia
oamenilor. Simțindu-i dușmănia mocnită, Sekari se așeză la câțiva pași
mai încolo și rândui pe pământ o pâine proaspătă, un urcior cu vin și un
taler cu carne uscată. Apoi, de parcă ar fi fost singur pe lume, începu să
mănânce.
Puntianul se opri din lucru și se apropie.
Sekari îi întinse o bucată de pâine. După ce se codi îndelung, bărbatul
primi.
Devenit mai puțin bănuitor, nu refuză vinul.
― Am gustat altele mai bune, dar și ăsta alunecă pe gât, recunoscu
Sekari. Ești mulțumit de ziua ta de lucru?
― Putea să fie și mai rău.
 ― Roadele muncii tale sunt dintre cele mai alese, așa că o să primești o
plată pe măsură. Unguentele au mare căutare în Egipt. Iar pe cele din Punt,
numai bogații le pot cumpăra. Dar, vai! Țara noastră e pe cale să dispară.
Puntianul gustă dintr-o felie de carne uscată.
― Să fie primejdia atât de mare?
― Nici nu-ți închipui!
― Dar ce s-a întâmplat?
― Un blestem. Iar tu ești singura noastră speranță.
Bărbatul se înecă și Sekari îl bătu pe spate.
― De ce îți bați joc de mine?
― Ba deloc. Ți-am spus adevărul. Preoteasa din Abydos care a venit cu
noi aici pe insulă a căutat cu migală în arhive și a descoperit că doar aurul
verde din Punt ne-ar salva. Și cine poate să ni-l dea? Tu.
Se așternu liniștea.
Spre mulțumirea lui Sekari, puntianul nu tăgădui. Gânditor, mestecă
ultimele merinde.
― La drept vorbind, rosti el într-un târziu, nu eu. Și trebuie să păstrez
tăcerea.
― Nimeni nu-ți cere să trădezi o taină. Prezintă-mă prietenului tău și am
să-l lămuresc eu.
― El nu vorbește niciodată.
― Să fie, oare, nesimțitor la soarta Egiptului?
― N-ai cum să afli.
― Rogu-te, oferă-mi prilejul să-l înduplec.
― Te asigur că e zadarnic. Niciuna dintre pricinile care te-au purtat până
pe insula aceasta nu-l va atinge.
― De ce atâta lipsă de îndurare?
― Pentru că stăpânul tribului care domnește peste pădure e un babuin
aprig la mânie, sălbatic și sângeros. Doar eu izbutesc să lucrez aici, fără să-i
stârnesc furia.
― Și el are, într-adevăr, comoara?
― După datini, această maimuță uriașă păzește dintotdeauna orașul de
aur.
― Arată-mi locul unde-l întâlnești de obicei.
― N-o să te întorci viu de acolo!
― Am pielea tare.
 *
La mare depărtare de sălașul cumplitei maimuțe, puntianul se opri și nu
mai vru cu niciun chip să înainteze. Însoțiți de măgar și de dulău, Sekari,
Isis și Iker străbătură hățișul. Brusc, Vânt-de-Miazănoapte se întinse pe
pământ, iar Sângerosul făcu la fel cu limba atârnându-i într-o parte și coada
între picioare, în semn de supunere desăvârșită.
Maimuța care le tăiase drumul, învârtea deasupra capului o măciucă
enormă, de care părea că e obișnuită să se slujească. Blana sa verde-cenușie
forma un soi de mantie, iar chipul și vârful membrelor erau de culoare
roșie.
Știind că, dacă înfrunți privirea unui babuin însemna că-l ameninți, Iker
își lăsă ochii în pământ.
― Tu ești un rege, îi spuse el. Eu, fiul unui faraon. Tu, încarnare a lui
Thot, zeul scribilor, nu părăsi cele Două Regate! Nu suntem nici hoți, nici
lacomi. Aurul este menit Arborelui vieții. Numai mulțumită acestui leac, se
va tămădui și va înverzi iar.
Ochii mânioși ai animalului se fixară pe rând asupra fiecăruia dintre cei
care îi tulburaseră tihna. Sekari îl simți gata să sară. Colții săi ar fi putut
ucide o fiară, iar când o ceată de babuini se apropia, chiar și un leu flămând
își părăsea prada.
Până la urmă, maimuța se cățără într-un copac.
Sekari își șterse fruntea, iar măgarul și câinele se ridicară în picioare.
― Uitați-vă, zise Isis, ne călăuzește!
Puternicul babuin le arăta drumul cel mai potrivit, ocolind zonele
mlăștinoase sau pline de mărăcini. Când vegetația se rări, maimuța se făcu
nevăzută.
Sekari descoperi, cu uimire, un drum pietruit. Încordați, călătorii apucară
pe el și merseră până dădură de un altar acoperit de ofrande.
― E ceva lume pe aici, socoti Sekari.
Târnăcoape, pietre de tocilă, vase pentru spălat aurul și felurite alte
unelte alungau orice îndoială în privința muncii desfășurate în acest loc.
Sekari găsi puțuri și galerii puțin adânci și în care se pătrundea lesne.
Uneltele nu erau atinse de vreo stricăciune, de parcă meșterii ar fi continuat
să le întrebuințeze.
― Maimuțele nu au obiceiul să se preschimbe în mineri!
― Puterile lui Thot sunt mai presus de înțelegerea noastră, zise Iker.
 ― Trag nădejde că nu și-au însușit tot aurul! Nu văd nici măcar o
bucățică.
Căutară cu răbdare în toate părțile, dar în zadar.
― Ciudat, observă Iker, nu există nicio capelă, deși fiecare mină se află
sub ocrotirea unei divinități.
― Încă și mai ciudat e că nu zboară nicio gânganie, nu mișună
târâtoarele și nicio pasăre nu cântă în inima acestei păduri, îi întări Sekari
spusele.
― Cu alte cuvinte, un blestem s-a abătut și asupra acestui loc.
― Carevasăzică, Prevestitorul a ajuns până aici, iar noi am căzut în
capcană.
― Nu cred, se împotrivi Isis. Regele babuinilor nu ne-a trădat.
― Atunci, din ce pricină se petrec toate acestea? întrebă Sekari.
― Tărâmul acesta se apără singur, așezându-se în afara lumii obișnuite.
Dar vorbele lui Isis nu-l liniștiră pe Sekari.
― Oricum, nu e nici urmă de aur!
― Nu știm noi să-l vedem. Poate că lumina zilei alcătuiește un văl.
― Dacă o să rămânem aici peste noapte, trebuie să aprindem focul.
― N-are rost, hotărî preoteasa, căci niciun animal sălbatic nu ne
amenință. Iar Sângerosul și Vânt-de-Miazănoapte ne vor preveni la cea mai
mică primejdie.
În timp ce Isis se străduia să simtă prezența duhului locului, cei doi
bărbați scotociră peste tot.
De prisos.
― Nu e nicio colibă de piatră, se văita Sekari pe înserat. O să fac niște
culcușuri din frunze.
― Să nu ne lăsăm pradă somnului, îi sfătui Isis. În lumina lunii,
întruparea cerească a lui Osiris, misterul se va dezvălui. Priviți, o să fie lună
plină. Iar ochiul acesta o să străpungă întunericul.
În ciuda oboselii, Sekari se ținu tare. Nu era prima oară când o misiune îl
forța să se lipsească de somn.
Iker se așeză lângă Isis, gustând fiecare clipă a acestei fericiri nesperate,
care îi îngăduie să trăiască în preajma ei.
― O să revedem, oare, Egiptul?
― Nu fără aurul verde, răspunse preoteasa. Punt este doar o treaptă pe
drumul nostru și n-avem voie să dăm greș.
 ― Isis, ai trecut prin încercarea aceea de temut?
― Nu cunosc nici ziua, nici ora și nu eu hotărăsc clipa când se va
petrece.
Scribul îndrăzni să-i cuprindă mâna între palmele sale.
Preoteasa nu și-o trase înapoi.
Când piciorul său îl atinse cu gingășie pe cel al tinerei femei, ea nu se
împotrivi.
Țara Punt deveni un paradis. Iker se rugă în sinea lui ca timpul să se
oprească, iar ei doi să se preschimbe în statui și nimic să nu tulbure această
fericire de negrăit. Îi era frică să tremure și să respire, ca să nu risipească
minunea aceasta ce le fusese dăruită.
Strălucirea lunii spori până o egală pe cea a soarelui. Nu o lumină
argintie, ci una aurie inundă mina.
― Prefacerea se împlinește în cer, murmură preoteasa.
La trei pași în fața lor, pământul se lumină dinăuntru, însuflețit, parcă, de
un foc ce izvora din adâncuri.
Atenți, Sângerosul și Vânt-de-Miazănoapte rămaseră nemișcați. Sekari
nu pierdea nicio fărâmă din priveliștea care îl subjugase.
Isis se strânse lângă Iker. Se temea sau îi mărturisea, fără cuvinte,
adevăratele ei simțăminte?
Dar scribul nu îi puse nicio întrebare, ca să nu alunge un vis prea frumos.
Aurul lăsa loc argintului, apoi sclipirea lunii se domoli, și văpaia din
pământ la fel.
― Să săpăm! îi îndemnă Sekari.
Apucă două târnăcoape și-i întinse unul lui Iker.
― Ce-aștepți? N-am să mă spetesc doar eu!
Fiul regal fu nevoit să se dezlipească de Isis și această despărțire îl aduse
în pragul deznădejdii. Încuviințând această apropiere, împărtășind aceste
clipe tandre, nerespingând această dragoste, Isis nu-i dădea, oare, de înțeles
că aveau un viitor împreună?
Fără să sape prea adânc, cei doi prieteni scoaseră la iveală șapte pungi
mari, din piele.
― Seamănă cu cele întrebuințate de mineri, observă Sekari.
Preoteasa desfăcu una.
Înăuntrul ei, odihnea aurul verde din Punt. Și toate celelalte pungi
cuprindeau comori aidoma.
 *
În sat, corăbierii egipteni nu se sinchiseau de nimic. Răsfățați,
dezmierdați, își petreceau vremea mâncând, bând și făcând ochi dulci
frumoaselor puntiene, cărora le povesteau tot soiul de isprăvi
nemaipomenite, de la îmblânzirea unei mări necunoscute, până la prinderea
unor pești uriași. Căzute în admirație, femeile se prefăceau a-i crede.
― Sărbătoarea s-a isprăvit, îi vesti Sekari. Ne întoarcem acasă.
La început, această hotărâre nu le stârni o prea mare bucurie. Totuși, cine
s-ar fi plâns că se înapoiază în Egipt? Oricât de încântătoare ar fi fost alte
meleaguri, nu-l puteau întrece. Așa că echipajul se îngriji cu mult avânt de
pregătirile pentru plecare.
― Ai găsit ceea ce veniseși să cauți? îl întrebă pe Iker mai-marele
satului.
― Datorită sprijinului tău, salcâmul lui Osiris va fi salvat. Aș fi vrut să-i
mulțumesc și omului care cojește arborii, dar a dispărut.
― N-ai băgat de seamă că în vârful copacilor stă o maimuță uriașă?
Datina o consideră drept păzitorul aurului verde. Și, pentru că ți-a arătat
bunăvoință, să ne veselim la un ultim ospăț.
Isis fu regina acestei din urmă sărbători. Fiecare copil ținu neapărat s-o
îmbrățișeze, ca să fie protejat de vrăjile rele.
Mai rămânea de pus o singură întrebare.
― Poți să ne spui care-i drumul cel mai bun? întrebă Iker.
― Punt nu va apărea nicicând pe vreo hartă, îi răspunse căpetenia
sătenilor, și e mai bine așa. Apucați-o din nou pe căile cerului.
Se despărțiră voioși, dar nu fără o anumită părere de rău. Puntul
reînverzise, iar prietenia cu Egiptul se întărise.
Odată pânza desfășurată, corabia se avântă pe marea domoală.
Cum nu se dezmeticiseră, încă, pe de-a-ntregul, corăbierii își puseră toată
încrederea în Iker.
― Pe ce drum te-a povățuit căpetenia puntienilor s-o luăm? întrebă
Sekari.
― Trebuie să așteptăm un semn.
Curând, insula pieri în depărtare. Nu se mai vedea altceva decât zarea
fugind mereu și întinderea nesfârșită de ape, a căror liniște înșelătoare nu-i
alungă temerile lui Sekari.
― Iat-o și pe călăuza noastră, dădu de veste Isis.
 Un șoim imens poposi pe vârful catargului. Când vântul se schimbă,
pasărea își luă zborul, arătându-le calea de urmat.
*
― Țărmul! exclamă Sekari. Țărmul!
Izbucniră strigăte de bucurie. Chiar și pentru cei mai încercați corăbieri,
priveliștea aceasta păstra mereu același farmec aparte.
― Șoimul ne duce în portul Saouou.
― Ba nu, observă Iker. S-a mărginit doar să se învârtă deasupra lui, iar
acum ne îndeamnă spre larg.
Privirea ageră a lui Sekari desluși oameni care alergau spre țărm.
Așadar, fuseseră pândiți. Poate erau tâlhari ai nisipurilor trimiși de
Prevestitor. Siluetele se rânduiră în așteptarea prăzii, care nu avea cum să le
scape.
― Proviziile noastre de apă s-au sfârșit, Iker, și nu vom putea rămâne
multă vreme pe mare. Iar, de îndată ce vom atinge țărmul, or să ne atace.
― Să ne ținem atunci după pasărea lui Horus.
Cu bătăi de aripi maiestuoase, șoimul zbură de-a lungul țărmului. Și,
chiar când se apropie mai bine de uscat, aducând Ochiul lui Ra în bătaia
săgeților vrăjmașe, spaima și dezordinea se răspândi printre beduini. Mai
multe trupe alcătuite din lăncieri și arcași îi înconjurară.
― Ai noștri! izbucni Sekari. Suntem scăpați!
Din pricina emoției, corabia fii adusă la mal cu greutate. Fără să aștepte
coborârea scării, generalul Nesmontu, vânjos și sprinten ca un tânăr, se
cățără la bord.
― Faraonul avusese dreptate! Aici trebuia să vă întâmpin. Lașii ăștia nu
fac nici cât o ceapă degerată, dar, dacă ați fi ajuns în Saouou, v-ar fi
măcelărit. Însă, de vreme ce șoimul divin v-a călăuzit, înseamnă că ați găsit
aurul din Punt!
49.
Deși vajnic din fire, Sobek știa, la o adică, să se dovedească răbdător și
chibzuit. Niciuna dintre nereușitele sale, unele chiar usturătoare, nu-l
descurajase. Iar prima sa izbândă dădu și mai multă forță strădaniilor de a-i
descoperi pe luptătorii din umbră, ascunși în Memphis. După părerea sa,
atacul asupra străjilor și nesăbuita încercare de a-l cumpăra pe el, căpetenia
tuturor gărzilor din regat, nu erau decât niște sforțări jalnice, nedemne de
Prevestitor. În lipsa acestuia, unul dintre credincioșii săi slujitori se chinuise
să se arate vrednic de stăpânul său, deși nu avea nici pe departe priceperea
Prevestitorului de a ticlui planuri.
Sobek credea că, iscodindu-i pe sacagii, va da de vreo urmă. Locul cel
mai amenințat fiind palatul regal, începu să-i supravegheze în taină pe
obișnuiții locului. Dându-se drept vânzător al prețioasei licori, un om de-al
lui Sobek se amestecă printre sacagii.
― S-ar putea să fi găsit ceva demn de atenție, îl vesti el pe Sobek, la
capătul mai multor zile de căutări. Vreo treizeci de sacagii se tot învârt prin
preajma palatului, dar unul dintre ei e deosebit de restul. De necrezut cum
se strecoară peste tot! Poate că nici nu l-aș fi băgat în seamă dacă o fată
frumoasă n-ar fi intrat în vorbă cu el. Au plecat împreună, aruncându-și
priviri drăgăstoase și ținându-se de mână.
― Povestea ta mi se pare una obișnuită.
― Nu vă pripiți, comandante! E vorba de fată, pe care am recunoscut-o
îndată, căci… în sfârșit, știți…
― Să trecem peste amănunte. Cine e?
― O slujnică de la palat. Uneori, o mai ajută și pe camerista Luminăției
Sale.
Un zâmbet larg însenină fața Păzitorului.
― Bună treabă, băiete, bună treabă! Ai să fii înaintat. Iar eu am s-o iau la
întrebări pe copila asta.
*
Memphisul fremăta. Se zvonea că Fiul regal se va întoarce aducând din
Punt o comoară nemaipomenită.
Neîncrezător, sacagiul îl înștiințase, totuși, pe Libanez înainte de a pleca
iar la vânătoare, ca să afle dacă aceste clevetiri erau adevărate sau nu. Iar
cel mai bine știa iubita lui.
Fata întârzia mereu. După ce-și isprăvea treburile, îi plăcea să
trăncănească și să asculte bârfele. Mândră de slujba sa și încântată să repete
tot ce auzea, slujnica le oferea sacagiului și complicilor săi informații
prețioase.
În cele din urmă, apăru.
Dar unele lucruri treziră neîncrederea bărbatului. Fata mergea încet,
încordată și neliniștită. Atmosfera pieței se schimbă dintr-odată. Lumea se
împuținase, zgomotele se stinseră, iar câțiva gură-cască se îndreptară spre
el.
Greșise.
Singura dată când greșise.
Dar cum să-i dea prin minte că bănuielile lui Sobek se abătuseră asupra
acestei slujnice, atât de neînsemnate?
Fata îi surâse, părând să-și mai vină în fire.
― Mâncăm împreună, frumoasa mea?
― Da, da, bineînțeles!
Pe neașteptate, sacagiul își petrecu brațul peste gâtul slujnicei,
strângând-o cu putere.
― Îndepărtați-vă, altminteri o ucid! urlă el.
Piața se goli. Rămaseră doar gărzile, așezate în semicerc în preajma celor
doi, care se traseră înapoi spre casele cele mai apropiate.
― Nu săvârși vreo faptă necugetată, îl sfătui Sobek. Dă-te prins și o să
ne purtăm bine cu tine.
Sacagiul scoase un pumnal din veșmântul său și își înțepă prizoniera în
spate. Fata scoase un strigăt de groază.
― Dați-vă la o parte și lăsați-ne să plecăm!
Arcașii se înșirară pe acoperișuri.
― Să nu tragă nimeni, le ceru Sobek. Îl vreau viu.
Sacagiul o împinse pe slujitoare înăuntrul unei clădiri aflate în
construcție.
― Netoato, le-ai vorbit despre mine! Până aici ți-a fost.
Nesimțitor la rugămințile ei, bărbatul o înjunghie cu sălbăticie, apoi se
cățără pe o scară. Dacă sărea de pe un acoperiș pe altul, avea șanse să-și
piardă urma în acest cartier, căruia îi cunoștea toate ungherele.
Tocmai când își lua avânt, săgeata unui arcaș, care nu putea să se împace
cu gândul că netrebnicul era pe cale să scape, îi atinse tâmpla. Pierzându-și
echilibrul, sacagiul nu izbuti să se mai agațe de o bârnă, se izbi de perete și
se prăbuși pe dalele de piatră, zdrobindu-și țeasta.
*
― E mort, comandante, zise una dintre gărzi.
― Cincisprezece zile de pedeapsă pentru cel care mi-a încălcat ordinul.
Scotociți leșul.
Dar nu găsiră niciun document.
 Așadar, încă o dată, firul se rupsese.
― Sunteți chemat grabnic la palat, îl înștiință un scrib pe Sobek. Sosește
Fiul regal.
*
În prezența curtenilor muți de uimire, Sesostris îl îmbrățișă pe Iker.
― Dăruiesc bucurie inimii tale și te recunosc drept Prieten unic, grăi
faraonul.
Începând din această clipă, Iker făcea parte din Casa Regelui, cercul
foarte restrâns al sfătuitorilor monarhului.
Năucit, tânărul nu se gândea decât la noile sale îndatoriri.
Cei dornici să-l felicite și să-i preamărească meritele, între două cupe cu
vin, fură dezamăgiți. Faraonul și Fiul regal îi părăsiră pe curteni și se
retraseră în grădina palatului. Aici, se așezară sub un umbrar, ale cărui
coloane în formă de lotus erau împodobite cu chipuri ale lui Sekhmet, zeița
leoaică. În vârful acoperișului, se zărea un uraeus înălțându-se pe fundalul
unui soare.
― Să nu te încrezi în apropiații și în slujitorii tăi, îl povățui regele pe
Iker. Să nu dezvălui nimănui gândurile tale, să nu încredințezi nicio taină
vreunui prieten. Când va veni ziua nenorocirii, nimeni nu-ți va sta alături.
Cel căruia i-ai dăruit multe are să te urască și să te trădeze. Când îți vei lua
un răgaz, inima ta, doar ea, să vegheze asupra ta.
Asprimea acestor vorbe îl surprinse pe Iker.
― Față de Isis nu pot să fiu neîncrezător, Luminăția Voastră, și nici față
de Sekari.
― Sekari e Fratele tău, Isis, Sora ta. Împreună, ați îndurat multe
încercări, iar între voi s-au născut legături aparte.
― Ea s-a întors la Abydos?
― Trebuie să încerce aurul din Punt.
― Așadar, Arborele vieții o să fie, în curând, salvat!
― Nu înainte ca Isis să străbată Calea de Foc. Și nimeni nu știe dacă va
izbuti să ajungă teafără la capătul ei.
― Atâta severitate, Luminăția Voastră, atâta…
― E în joc soarta neamului nostru, fiule, nu a unui singur om. Cel care s-
a născut va pieri, iar cel care n-a venit pe lume nu va cunoaște moartea.
Viața țâșnește din haos și crește în salcâmul lui Osiris. Materia și spiritul
nu sunt despărțite. Mintea stabilește hotarele dintre pietre, plante, animale
și oameni. Totuși, fiecare dintre ele are putere creatoare. Din oceanul de
energie, se înalță o flacără pe care Isis va trebui să o domolească. Ea va
descoperi în el materia primă, chiar în inima lui Nun, și va cunoaște clipa
când moartea nu era încă născută.
― Și va avea Isis forța necesară? se îngrijoră Iker.
― Va folosi magia, puterea luminii, în stare să abată loviturile sorții și să
lupte împotriva lui isefet. Va avea nevoie să-și folosească toate simțurile, ca
să învingă pustietatea. În sfârșit, Isis va trebui să transmită ceea ce va
cuprinde cu mintea, să-și modeleze vorbele aidoma unui meșter care
lucrează piatra și lemnul. Cuvântul cel drept cuprinde în el adevărata
putere. Când ai să fii chemat să te alături sfatului, să rămâi tăcut, să te
ferești să deschizi gura fără rost. Vorbește cu folos! Rostește cuvântul cel
bun, iar pe cel rău ascunde-l în pântece și hrănește-te cu Maat.
― Mulțumită inițierii sale, Isis nu luptă, cu adevărat, împotriva
Prevestitorului?
― Știe câtă însemnătate are misiunea ei. Prevestitorul vrea să
răspândească o credință cu rânduieli aspre, de la care orice abatere este
pedepsită. În felul acesta, oamenii vor fi închiși ca într-o temniță, fără nicio
șansă de a mai ieși, căci nu vor vedea zăbrelele. Dar creația se reînnoiește
în fiecare clipă. În fiecare dimineață, renaște un soare nou, pe care
celebrarea ritualurilor îl face să prindă rădăcini în Maat. Să cunoști divinul,
să-l încerci, să-l formulezi, să-l recreezi zilnic, aceasta este învățătura
Egiptului. Iar cheia este Osiris, cel care se reînnoiește etern.
― N-aș putea s-o ajut pe Isis?
― N-ai făcut-o deja, mergând în Punt?
― Ea a călăuzit corabia și a știut cum să găsim aurul verde, în preajma
ei, frica dispare, iar drumul întunecat se luminează.
― Isis nu te-a sfătuit să o uiți?
― Ba da, Luminăția Voastră, din pricina cumplitei încercări prin care va
trece la Abydos. Acum am priceput că e vorba despre Calea de Foc. Iar Isis
ori va pieri, ori va fi primită în Cercul de Aur.
― Nu te înșeli.
― Orice se va întâmpla, am s-o pierd.
― De ce nu o alungi din gândurile tale?
― Peste putință, Luminăția Voastră. De fiecare dată când m-am aflat în
primejdie, ea a fost alături de mine. Încă de la prima noastră întâlnire, am
iubit-o cu o dragoste mistuitoare, care va ține toată viața. Neîndoielnic, vă
închipuiți că înflăcărarea tinereții îmi dictează aceste vorbe, dar…
― Dacă îmi închipuiam așa ceva, te-aș mai fi numit Prieten unic?
― De ce mă țineți departe de Abydos, Luminăția Voastră?
― Pregătirea ta trebuie dusă până la capăt.
― Și, până la capătul acesta, mai e mult?
― Tu ce crezi?
― Învățătura pe care o revărsați asupra mea, și nu curiozitatea mă atrage
spre Abydos. Acolo se găsește temelia tuturor lucrurilor. Dacă mă
îndepărtez de ea, nu mai sunt fiul vostru.
― Abydos rămâne în mare primejdie. Deși a dat greș, Prevestitorul
poate să pricinuiască, încă, mult rău. Iar Arborele vieții e adevărata lui țintă.
― Aurul tămăduitor o să-l alunge pentru totdeauna!
― Fie ca tu să ai dreptate, Iker! Și te vei număra printre primii care vor
afla lucrul acesta, în tovărășia Pleșuvului și a lui Isis, dacă ea se va
întoarce vie și nevătămată de pe Calea de Foc.
― Vreți să spuneți…?
― Curând, am să-ți încredințez o misiune care te va purta pe pământul
sacru al lui Osiris. Ca Prieten unic, îmi vei ține locul la Abydos.
Prea multe bucurii îl zăpăciră pe Iker. Dar, aproape imediat, temerile îl
îndemnară să stăruie.
― Înțeleg pricinile hotărârii voastre legate de Isis, Luminăția Voastră.
Totuși, eu…
― Nu e hotărârea mea, Iker, ci a ei. Și Pleșuvul a încercat s-o facă să se
răzgândească. Dar ea nu se dă niciodată bătută. Încă din copilărie, nu-i
plăceau lucrurile făcute pe jumătate. În loc să rămână la Curte și să ducă o
viață liniștită, potrivită rangului său, a ales calea spre Abydos, cu
primejdiile și asprimile ei.
Un gând nebunesc îi trecu prin minte lui Iker.
― Luminăția Voastră, dacă o cunoașteți pe Isis din copilărie înseamnă
că…
― Eu sunt tatăl ei, ea e fiica mea.
Fiul regal și Prietenul unic și-ar fi dorit să dispară sub pământ.
― Vă rog să mă iertați pentru necuviința mea, Luminăția Voastră. Eu…
eu…
 ― Nu te recunosc, Iker! Ce a devenit temerarul care nu șovăie să-și pună
viața în primejdie, ca să descopere adevărul? S-o iubești pe fiica mea nu e o
nelegiuire. De-ai fi țăran, scrib sau înalt demnitar, tot n-ar avea nicio
însemnătate. Doar hotărârea lui Isis contează.
― Cum să mai îndrăznesc să-i vorbesc?
― Fie ca divinitățile să-i îngăduie să străbată până la capăt Calea de Foc.
Când vei ajunge la Abydos, dacă ea va supraviețui, nimeni nu te va
împiedica să-i vorbești. Iar atunci, vei ști.
50.
De la dispariția sacagiului, Libanezul nu mai putea înghiți nimic. E
adevărat că această cumpătare nu-i strica defel, dar ar fi preferat să
slăbească în alte împrejurări.
― Îl cunosc bine. A murit fără să sufle o vorbă, îi spuse el
Prevestitorului.
― Bineînțeles, altminteri, gărzile ar fi fost deja aici.
― Legăturile noastre sunt tăiate, oamenii noștri au devenit neputincioși,
poruncile mele nu mai au cum să ajungă la ei, căci mi-a fost retezată mâna
dreaptă. Și nu mai pomenesc de oprirea negoțului pe ascuns, care ne aducea
atâtea câștiguri.
― Te îndoiești că, până la urmă, vom birui, credinciosul meu prieten?
― Mi-ar plăcea foarte mult să vă răspund că nu.
― Îți apreciez sinceritatea și îți înțeleg deznădejdea. Dar totul merge
după cum am plănuit eu; neliniștile tale sunt fără temei. Singurele noastre
ținte sunt Abydos și misterele lui Osiris. De ce mi-aș face griji pentru o
adunătură de cananeeni și de nubieni? Într-o zi sau alta, tot vor trece la
adevărata credință. Nu contează că Sesostris i-a supus. Astfel, își
secătuiește puterile, ca să păstreze ordinea, și se teme, clipă de clipă, să nu
fie atacat fie dinspre miazănoapte, fie dinspre miazăzi. Înșelătoria a ținut și
i-a ascuns faraonului adevăratul nostru țel.
― Regele nu are acum la îndemână aurul în stare să salveze salcâmul lui
Osiris?
― O ispravă de toată lauda, recunosc. Totuși, dacă Sesostris
nădăjduiește că Arborele se va tămădui pe de-a-ntregul, o să fie dezamăgit.
Un slujitor îl preveni pe Libanez că sosise un oaspete.
― Să intre, încuviință negustorul.
 Medes își scoase gluga. Deși scăpat de chinurile călătoriei pe apă, nu
arăta mai bine decât Libanezul. Întâlnirea cu Prevestitorul avea să-l ajute
să-și recapete încrederea în sine.
― Am crezut mereu în…
― Știu, viteazul meu prieten și n-o să-ți pară rău.
― Veștile sunt din cale-afară de proaste. Gărzile scotocesc prin tot
orașul și pun întrebări. Peste putință să ne continuăm negoțul cu Libanul,
căci Sobek a pus noi rânduieli la vamă. Iar nenorocirea cea mai cumplită e
că Iker a adus aurul verde din Punt! Iată-l acum și Prieten unic.
― Băiatul ăsta a izbândit pretutindeni, observă Prevestitorul, neclintit.
― Eu îl socotesc peste măsură de primejdios, își dădu cu părerea Medes.
Potrivit ultimului decret regal, va pleca în curând spre Abydos, ca
împuternicit al monarhului. Închipuiți-vă c-ar descoperi îndeletnicirile lui
Bega! Preotul nu va avea curajul să tacă. Va vorbi despre Gergu, iar Gergu
despre mine…
― Tu, însă, vei știi să taci, îl întrerupse Prevestitorul.
― Da… da, de bună seamă, să fiți sigur!
― Dacă ne amăgim, ajungem la dezastru. Nimeni n-ar putea să reziste
întrebărilor lui Sobek. Tu și cu Gergu, sub conducerea Libanezului, veți
înnoda iar legăturile între credincioșii noștri și veți isca tulburări în
Memphis. În felul acesta, faraonul va simți, chiar în sânul capitalei sale, că
ne-am păstrat întreaga putere.
― E prea primejdios, stăpâne!
― Aliații lui Seth se tem de primejdii? Amintește-ți de semnul încrustat
în palma mâinii tale.
Cu spatele lipit de perete, Medes vru să afle mai multe.
― Și în tot acest răstimp, unde veți fi?
― La locul luptei de pe urmă, la Abydos.
― De ce nu v-ați îndreptat de la bun început toată forța împotriva acestui
ținut?
„Neobrăzarea lui Medes nu avea, oare, să fie aspru pedepsită?” se întrebă
în sinea lui Libanezul. Dar Prevestitorul se arătă îngăduitor.
― Îmi trebuia o lovitură aducătoare de moarte, iar victima aleasă nu era
gata, încă, s-o primească.
― Despre cine vorbiți?
 ― Despre scribul acesta tânăr, azi Fiu regal și Prieten unic, în stare să
scape de lăcomia zeului mării, să ajungă pe Insula lui „Ka” și să
supraviețuiască atâtor încercări! Trimițându-l la Abydos, Sesostris îi
încredințează o misiune de cea mai mare însemnătate. Nu-mi pasă că
faraonul e de neatins. O să-l distrugem prin urmașul său într-ale spiritului,
pe care l-a pregătit cu grijă, ca să-i lase tronul. Regele nu va izbuti să-l
înlocuiască. Iker nădăjduiește să-și găsească fericirea pe pământul sacru al
lui Osiris și să cunoască misterele. Dar îl așteaptă moartea și, odată cu ea,
pieirea Egiptului.
*
― Oricine se poate înșela, îi zise Sobek lui Iker. Și, pentru că eu însumi
sunt ranchiunos, te-aș înțelege dacă te vei purta cu răceală față de mine.
Rangul înalt, pe care tocmai l-ai dobândit, n-o să mă forțeze să mă
ploconesc înaintea ta, cerându-mi de o mie de ori iertare. Și dacă erai un
biet muncitor, aș fi făcut la fel. Doar faptele tale m-au îndemnat să-mi
recunosc greșeala.
Fiul regal îl îmbrățișă pe mai-marele gărzilor din întreg regatul.
― Severitatea ta poate sluji drept pildă, Sobek, și nimeni n-are dreptul să
te învinuiască pentru ea. M-aș bucura să-ți câștig prietenia și să știu că mă
prețuiești.
Neîndurătoarea căpetenie a gărzilor își ascunse cu greu emoția. Prea
puțin obișnuit cu asemenea dovezi de frăție, preferă să aducă vorba despre
treburile sale.
― În ciuda morții sacagiului, nu sunt liniștit. Era un pește gras,
bineînțeles, dar există alții mult mai mari.
― O să-i arestezi, până la urmă, nu mă îndoiesc.
Un scrib îi ceru părerea lui Iker în privința unui dosar, apoi un altul și tot
așa. Reușind cu greu să scape de ei, Fiul regal porni spre odaia de lucru a
vizirului, ca să primească lămuririle necesare legate de noile sale îndatoriri.
Pașii tânărului se încrucișară cu cei ai lui Medes, care îi zâmbi cu multă
căldură.
― Te felicit din toată inima și să nu crezi că vreau să te lingușesc! După
atâtea fapte de vitejie, Iker, această numire e o binemeritată răsplată. Cei
veșnic stăpâniți de pizmă o să clevetească, dar cui îi pasă? Decretul care îți
îngăduie să pătrunzi în ținutul sacru al lui Osiris e gata. Ziua plecării a fost
hotărâtă?
 ― Nu încă.
― Din fericire, misiunea aceasta are să fie mai puțin primejdioasă decât
celelalte. Eu, unul, sper să nu mă mai întorc vreodată în Nubia. Țării îi
lipsește farmecul, iar corăbiile mă îmbolnăvesc. Nu șovăi să-mi ceri
ajutorul la nevoie.
*
Înainte de a începe să mănânce, Sekari îi aruncă lui Iker o privire
șugubeață.
― Curios lucru… Înfățișarea ta pare una obișnuită. De mirare, pentru un
Prieten unic! Îmi îngădui să-ți vorbesc?
Iker se prinse în joc și luă un aer trufaș.
― Poate ar trebui să stai cu fruntea la pământ în fața mea. Am să mai
chibzuiesc la asta.
Cei doi prieteni izbucniră în râs.
― Când voi părăsi Memphisul, ți-i voi încredința pe Vânt-de-
Miazănoapte și pe Sângerosul.
― Niște ajutoare de nădejde, cărora li s-au adus laude după strălucita
campanie din Nubia, își reaminti Sekari. De ce te desparți de ele?
― Trebuie să merg singur la Abydos. Dacă totul se isprăvește cu bine, o
să mi se alăture din nou.
― Abydos… Ai să-l descoperi, în sfârșit.
― Spune-mi adevărul: cunoști cine e Isis?
― O tânără și frumoasă preoteasă.
― Nimic mai mult?
― Nu-i de ajuns?
― Chiar nu știai că e fiica regelui?
― Ba da, recunosc.
― Și ai păstrat tăcerea!
― Așa era voia faraonului.
― Dar alții au aflat?
― Doar membrii Cercului de Aur, însă, după cum cer rânduielile lor, au
respectat taina.
Iker se posomorî.
― Ea n-o să mă iubească niciodată. Oare o fi supraviețuit Căii de Foc?
Sunt nerăbdător să plec! Ce călătorie groaznică va fi dacă, din nefericire…
Sekari se strădui să-și îmbărbăteze prietenul.
 ― Până acum, Isis n-a trecut peste toate încercările, oricât de grele s-au
dovedit? Are armele de trebuință: curaj, o minte ascuțită și o gândire
limpede.
― Tu ai străbătut această cale înspăimântătoare?
― Porțile sunt veșnic aceleași, diferind, însă, pentru fiecare.
― Fără ea, viața n-ar mai avea rost. Dar de ce i-a păsat de mine?
Sekari se prefăcu a cugeta puțin.
― Ca Prieten unic și Fiu regal, îți lipsește experiența. În schimb, ca
scrib, poate că i-ai fi de folos, dar numai dacă nu cumva nu-i plac rangurile
înalte. Iar în privința aceasta, ai cu ce s-o sperii, nu?
Voioșia lui Sekari îl învioră pe Iker. Iar câteva cupe cu vin aromat îi mai
potoliră temerile.
― După părerea ta, Prevestitorul și credincioșii lui au părăsit Egiptul?
― Un om obișnuit, răspunse Sekari, și-ar fi recunoscut înfrângerea și s-
ar fi adăpostit în Syro-Palestina sau în Asia. Dar el nu e un simplu tâlhar
sau un cuceritor oarecare, el vrea pieirea țării noastre și mânuiește în
continuare forțele întunericului.
― Așadar, te temi de noi tulburări.
― Și regele, și Sobek sunt încredințați că vom îndura alte atacuri. De
aceea, atenția noastră nu trebuie să slăbească nicio clipă. Barem tu, la
Abydos, vei fi în siguranță. Ținând seama de numărul soldaților care-l
păzesc, nu te paște niciun necaz.
Rostind aceste vorbe, Sekari încercă un sentiment ciudat.
Dintr-odată, călătoria lui Iker îi apăru ca o amenințare. Stingherit,
neputând să-și lămurească această prevestire rea, preferă să tacă și să nu-și
neliniștească prietenul.
*
Câtă vreme Prevestitorul stătuse în casa lui, Libanezului nu-i fu îngăduit,
nici măcar o singură dată, să-i vorbească Binei.
Când se întorcea după ce-și îndeplinea misiunile, tânăra femeie se
acoperea cu un văl și se închidea într-o cameră, unde stăpânul său i se
alătura uneori.
Mulțumită vânzătorilor ambulanți, cărora Bina, amestecându-se printre
cumpărători, le împărțea porunci, legăturile între diferitele grupuri ale
luptătorilor ascunși în Memphis se înnodaseră iară. Toți aflaseră că
Prevestitorul trăia, era bine, sănătos și continua să răspândească adevărata
credință și să se bată pentru ea.
Medes și Gergu ticluiseră deja câteva planuri care, odată ce aveau să
prindă viață, vor semăna groaza în capitală.
― Tu le vei alege pe cele mai bune, îi spuse Prevestitorul Libanezului.
― Stăpâne, eu sunt negustor și…
― Râvnești la mai mult de atât și nu te dojenesc pentru asta, deși ai
săvârșit și greșeli. Dacă vrei să devii brațul meu drept, omul care va ști
totul despre fiecare locuitor al acestei țări și-i va alege pe credincioși de
necredincioși, trebuie să îndrăznești. Mâine, viteazul meu prieten, ai să
conduci o mulțime de gărzi aflate în slujba noii credințe și ai să-i
pedepsești pe cei care-o hulesc.
Preț de câteva clipe, Libanezul își închipui puterea pe care-o va dobândi.
Pe lângă el, Sobek va părea un biet ofițer.
Această putere, aproape deplină, la care visa de multă vreme, nu era o
amăgire și doar Prevestitorul putea să i-o ofere.
― Bina și cu mine plecăm la Abydos.
― De câți oameni aveți nevoie?
― Preotul permanent Bega ne va fi de ajuns.
― După spusele lui Gergu, locul este supravegheat și…
― Mi-a dat toate lămuririle. Tu îngrijește-te de Memphis, eu am să-l
aștept pe Iker. Și de data aceasta, nimic nu-l va salva. Am să sfâșii, în
același timp, inima Abydosului și pe cea a lui Sesostris. Plăpânda Maat se
va fărâmița, șuvoaiele lui isefet se vor revărsa, fără ca vreo stavilă să le
poată împiedica. Arborele vieții va deveni Arborele morții.
51.
Anubis, zeul cu cap de șacal, o duse pe Isis înaintea cercului de flăcări.
― Mai vrei să urmezi Calea de Foc?
― Vreau.
― Dă-mi mâna!
Isis avea încredere în preotul cu voce înăbușită.
Niciun om cu mintea întreagă n-ar fi îndrăznit să se apropie de flăcările
înalte, care împrăștiau o căldură de neîndurat.
Bizuindu-se pe călăuza sa, tânăra femeie nu șovăi nicio clipă și nu făcu
niciun pas îndărăt.
 Când rochia îi fu cuprinsă de flăcări, focul se potoli pe neașteptate.
Isis se găsea acum înăuntrul Templului lui Osiris.
― Din făptura ta lumească, zise Anubis, n-a mai rămas nimic. Iată-te
goală și lipsită de apărare în fața celor două căi. Pe care o alegi?
La stângă, se vedea un drum de apă, mărginit de capele străjuite de
duhuri cu capete de foc. La dreapta, un drum de pământ negru, un soi de dig
șerpuind printre întinderi lichide. Un canal de lavă cu neputință de trecut
despărțea drumurile.
― N-ar trebui străbătute amândouă?
― Cel de apă nimicește, cel de pământ înghite. Stărui în hotărârea ta?
― De ce m-aș teme, de vreme ce tu mă conduci acolo unde trebuie să
merg?
― În noaptea aceasta, vom apuca pe drumul de apă, iar când se va crăpa
de ziuă, pe cel de pământ.
Luna se ivi. Anubis îi înmână preotesei cuțitul lui Thot ca să atingă cu
lama lui pe fiecare dintre duhuri, rostindu-i numele. Ritualul ținu până în
zori. Apoi, mulțumită luminii izvorâte din corabia răsăritului, Isis porni pe
calea de pământ.
Cele două drumuri se încrucișau uneori, fără să se contopească niciodată.
La capătul lor, un canal de lavă le unea în pragul unei galerii uriașe. De-o
parte și de alta, se înălțau două coloane.
― Iată gura lumii de dincolo, îi arăta Anubis, împreunarea Răsăritului cu
Apusul.
Păzitorii așezați pe vine țineau șerpi deasupra capului.
― Sunt stăpânul sângelui. Eliberați-mi intrarea!
Bolta se întredeschise.
În templul lunii, o lumină blândă, albastră învălui trupul lui Isis. Corabia
lui Maat ieși la iveală.
― De vreme ce ți s-a arătat, să mergem mai departe.
Șapte porți, patru înșirate una după alta, iar trei pe același rând, le
împiedicau trecerea.
― Patru torțe se potrivesc cu patru răsărituri. Apucă-le strâns și
îndreaptă-le spre porți!
Preoteasa împlini ritualul.
― Astfel, sufletul cel viu străbate acest drum, astfel, marea flacără ieșită
din ocean dă viață pașilor tăi.
 Porțile se deschiseră, una după alta, iar bezna se risipi.
Isis zări lumina primei dimineți, ai cărei ochi erau soarele și luna. Un al
doilea cerc de foc făcea de neatins insula lui Osiris, pe care se înălța o
colină de nisip unde odihnea vasul pecetluit, ce conținea limfa zeului.
― Acesta e ultimul drum, Isis, și nu pot să te mai ajut. Tu singură trebuie
să învingi piedicile.
Tânăra femeie se apropie de jar.
O scânteie îi atinse ușor buzele. Pe pieptul ei se gravă o stea, iar în jurul
buricului, un soare.
― Fie ca Isis să devină urmașa lui Osiris, fie ca inima ei să nu se
îndepărteze de el, umbletul său să fie liber zi și noapte, lumina să
poposească în adâncul ochilor ei, iar ea să treacă prin foc.
― Drumul se așterne pentru Isis, lumina îi călăuzește pașii.
O clipă, tânăra femeie rămase nemișcată în mijlocul cercului, prizoniera
lui. Apoi, liniștită, fără ca flăcările s-o atingă, puse piciorul pe insula lui
Osiris și îngenunche în fața vasului pecetluit, izvor al tuturor energiilor.
Când capacul se ridică, preoteasa contemplă obârșia vieții.
Templul întreg se lumină.
― Parfumul tău se amestecă acum cu cel al Puntului, zise preotul, trupul
tău se acoperă cu aur, strălucești printre stelele care luminează sala
misterelor, tu, care te numeri printre cei drepți.
Anubis o înveșmântă pe tânăra femeie într-o rochie galbenă, lungă, îi
prinse în păr o cunună de aur, garnisită cu flori de lotus din comalină și
trandafirași din lapislazuli, o găti cu un colier de aur și turcoaz, cu
închizători în formă de gheare de șoim, îi încinse brațele și gleznele cu
brățări din comalină roșie și o încălță cu sandale albe.
Căile de apă, de pământ și de foc pieriseră fără urmă.
În sanctuarul din templul lui Osiris, apărură faraonul și Marea Soție
regală.
Vizirul Khnum-Hotep, Sekari, Marele Trezorier Senankh, Pleșuvul,
generalul Nesmontu și Purtătorul Sigiliului regal Sehotep o înconjurară pe
Isis.
Pe degetul mijlociu de la mâna dreaptă a fiicei sale, Sesostris petrecu un
inel din faianță albastră, în a cărui montură ovală era săpat semnul ankh,
„viața”.
 ― De acum înainte, aparții Cercului de Aur din Abydos. Pecetluită fie
unirea noastră cu Osiris și cu strămoșii.
Mâinile se împreunară, cercul se formă și o clipă de înfrățire lăuntrică
alcătui ultima treaptă a acestei inițieri.
*
Isis puse cei șapte saci cu aurul verde din Punt în cele șapte gropi săpate
de Pleșuv la rădăcina salcâmului.
Sub privirea regelui, preoteasa așteptă cu nerăbdare răsăritul zorilor. Și
în dimineața aceasta, soarele străpunse întunericul cu o tărie nemaivăzută.
În scurtă vreme, întreg ținutul Abydosului fu scăldat într-o lumină vie, de
la mormintele primilor faraoni și până la debarcader.
Abia rosti monarhul străvechea formulă „înalță-te în pace”, că raze aurii
țâșniră din cei șapte saci și pătrunseră în trunchiul marelui arbore.
Ramurile și crengile înverziră.
Până când astrul zilei atinse punctul cel mai înalt de pe bolta cerească,
Arborele vieții, de un verde scânteietor, își recăpătase întreaga măreție.
Și, pentru prima oară în viața sa, Pleșuvului îi dădură lacrimile.
*
Neastâmpărul și încordarea puseseră stăpânire pe Iker. Faraonul și regina
erau plecați într-o călătorie, vizirul, cu alte treburi, Senankh să verifice
niște slujbași, Sehotep să controleze lucrările la canale, generalul
Nesmontu să-și antreneze soldații, iar Fiul regal trebuia să se împartă într-o
mie de locuri. Să muncească din răsputeri nu-l supăra defel, dar îl tot
chinuia o întrebare: când va primi poruncă să se îndrepte spre Abydos?
Sekari rămânea de negăsit. Neîndoielnic, împlinea vreo altă misiune
tainică. Liniștea era, așadar, doar o părere.
Încrezător de-acum, Sobek Păzitorul stătea în fiecare zi de vorbă cu Iker.
Strădaniile oamenilor săi nu dădeau roade. Căpetenia gărzilor din regat tuna
și fulgera fără oprire, convins că netrebnicii care pricinuiseră atâtea
suferințe capitalei își refăceau forțele, pregătindu-se să lovească din nou.
În sfârșit, Sesostris se întoarse.
Primul pe care-l chemă la el fu Iker. Numeroși curteni îl socoteau de pe-
acum drept urmașul faraonului. Monarhul îl pregătea să cârmuiască și să
fie chezașul statorniciei Celor Două Regate.
Iker se plecă adânc înaintea uriașului rege.
 ― Isis a străbătut Calea de Foc, îi dezvălui faraonul, iar Arborele vieții
prinde puteri.
Tânărul își stăpâni cu greu bucuria.
― A scăpat neatinsă, Luminăția Voastră?
― Întocmai.
― Fericirea domnește iar peste Abydos!
― Nu, căci tămăduirea salcâmului nu înseamnă totul. Boala lui și
stricarea simbolurilor, lipsite de energie vreme atât de îndelungată, au lăsat
urme adânci. Misiunea ta va fi să le ștergi.
Iker încremeni.
― Luminăția Voastră, eu nu cunosc Abydosul!
― Isis are să te îndrume. Tu ai privirea curată.
― Dar ea se va învoi?
― Oricare ar fi simțămintele voastre, oricât de anevoioasă e sarcina
aceasta, trebuie să izbutești. Prin decret regal, ești numit prinț, păzitor al
Sigiliului regal și mai-mare peste Dubla Casă a aurului și argintului.
Sehotep și Senankh vor munci, de-acum încolo, sub conducerea ta. La
Abydos, ești împuternicitul meu și meșterii de care ai nevoie se vor supune
poruncilor tale. Trebuie modelate o nouă statuie a lui Osiris și o nouă
corabie sacră. În afara puterilor sale tămăduitoare, aurul adus din Nubia va
servi la făurirea lor. De când vraja s-a abătut asupra arborelui, ierarhia
preoților s-a tulburat. Deși lucrurile par drepte și desăvârșite, nu-i decât o
amăgire. Așa că biruința noastră s-ar putea preschimba într-o biată nălucire.
Ai toată puterea să faci cercetări, să-i înlături pe nepricepuți și să alegi
oamenii care se ridică la înălțimea sarcinilor încredințate.
― Mă socotiți în stare de așa ceva?
― Pe când Isis urca fiecare treaptă a inițierii ce-a purtat-o spre Calea de
Foc, tu ți-ai urmat propriul drum. El duce la Abydos, inima țării noastre. E
cu putință ca Prevestitorul să fi semănat sminteala și acolo. Chiar și
slujitorii fideli lui Osiris pot fi orbiți. Tu, în schimb, nu ești sclavul nici
unei obișnuințe și mintea ta nu e întunecată de vorbele altora.
― Mă tem că voi da greș!
― Chiar așa se va întâmpla dacă te mulțumești doar să stai de vorbă cu
unul și cu altul. Fă ca meleagul lui Osiris să se închege iar, redă-i
limpezimea, întărește salcâmul, nu te lăsa pradă slăbiciunii și nu-ți păta
numele!
 Iker presimțise de la bun început că titlul de Prieten unic era însoțit de
grele îndatoriri, dar nu chiar până într-atât.
― Luminăția Voastră, Cercul de Aur din Abydos se va deschide cândva?
― Du-te, fiule, și arată-te demn de rangul pe care-l ai!
52.
Medes era mulțumit de el însuși. Își recăpătase toate forțele și se
îngrijea de sarcinile sale cu atâta râvnă, că-i storcea de vlagă pe slujitorii
săi, chiar și pe iscoada lui Sobek. Secretarul Casei Regelui se ferise să-l
înlăture. Dându-se drept scrib, omul continua să-l liniștească pe Păzitor,
căci Medes se purta întocmai ca un demnitar sârguincios, credincios
faraonului.
Mulțumită leacurilor doctorului Gua, soția sa îl stânjenea mai puțin.
Licorile adormitoare puseseră capăt crizelor și țipetelor sale.
În toiul unei nopți fără lună, Medes îl vizită pe Libanez.
― Prevestitorul e în drum spre Abydos, îi destăinui negustorul.
― Iker n-a părăsit încă Memphisul. Nici nu-i trece prin minte că se va
arunca drept în ghearele celui mai înverșunat dușman al lui.
― Prevestitorul se află totdeauna cu un pas înaintea vrăjmașului. Cum
gândești să răvășim capitala?
― Să punem foc în câteva locuri și să-i atacăm pe locuitori, pe lângă
furturi din piață și din case. Loviturile iuți și neașteptate vor răspândi
groaza și-l vor face pe Sobek să se teamă de un atac mai mare. Pe deasupra,
mi se pare nimerită și jefuirea câtorva clădiri prost apărate, în care lucrează
scribi. Am să te lămuresc unde se află ele.
Libanezul ascultă cu luare-aminte toate informațiile.
Acum, paznicul său îi servea drept om de legătură. Spre deosebire de
sacagiu, paznicul vorbea cu un număr mic de oameni care, la rândul lor,
duceau mai departe poruncile Libanezului către ceilalți luptători din umbră.
După izbânda Prevestitorului de la Abydos și moartea lui Iker,
negustorul gândea că lucrurile se vor desfășura cu o mai mare repeziciune.
*
Datorită tămăduirii Arborelui vieții, al cărui frunziș sclipea în soare,
ținutul lui Osiris dăduse uitării aerul apăsător care, altădată, înăbușea
inimile preoților.
 Cu toate că paza rămăsese la fel de aspră, mai multor preoți temporari le
era acum îngăduit să pășească pe pământul divin, oferindu-le preoților
permanenți un ajutor prețios.
Deși ura îl rodea mereu pe dinăuntru, Bega îi păcălea mai departe cu
ușurință pe tovarășii săi care îl socoteau sever, învățat și pe de-a-ntregul
devotat slujbei sale. Nici vorbele, nici purtările sale nu lăsau să i se
ghicească adevăratele simțăminte.
Deși uneori îl cuprindea descurajarea, dorința de răzbunare a lui Bega
prindea rădăcini tot mai trainice. Doar prin ele putea să îndure atâtea
umilințe.
Trecând pragul sărăcăcioasei sale locuințe, unde nimeni nu avea voie să
intre, preotul simți că înăuntru se mai găsea cineva.
― Cine a îndrăznit să…?
― Eu, răspunse un preot înalt, fără barbă, cu țeasta rasă și înveșmântat
într-o tunică de în alb.
Bega nu-l cunoștea pe acest bărbat, dar vocea lui nu-i era străină. Când
ochii cei roșii se învăpăiară, Bega se lipi de perete.
― Nu… nu sunteți…
― Shab a ucis un preot temporar, îl lămuri Prevestitorul, iar eu i-am luat
locul.
― V-a văzut cineva când ați intrat la mine?
― Liniștește-te, prietene, clipa ta a sosit. Vreau să știu totul despre
Abydos, înainte de venirea lui Iker.
― Iker, aici!
― Fiu regal, Prieten unic și trimis al lui Sesostris se va bucura de puteri
nemărginite. Poate va încerca să pună o nouă ordine printre preoți și
preotese.
Bega păli.
― Va descoperi negoțul pe furiș cu stele funerare și legăturile mele cu
Gergu!
― N-o să aibă timp.
― Cum o să-l împiedicăm?
― Omorându-l.
― În inima pământului lui Osiris?
― Locul cel mai potrivit ca să-i dăm o lovitură de moarte lui Sesostris!
Regele l-a menit pe Iker să domnească. Fără să-și dea seama, tânărul acesta
a devenit soclul pe care se construiește viitorul țării. Distrugându-l, vom
săpa drept la temelia regatului. Chiar și acest faraon cu statură de uriaș se
va prăbuși.
― Ținutul e bine păzit, gărzile și armata…
― Ele pe dinafară, eu pe dinăuntru. Shab și Bina nu vor întârzia să mi se
alăture. Dacă nu ne scapă nimic din ce se petrece aici, biruința e de partea
noastră. Și, de data aceasta, nicio minune nu-l va salva pe Iker.
*
Despărțirea fusese sfâșietoare. Nici Vânt-de-Miazănoapte, nici
Sângerosul nu voiau să-și părăsească stăpânul, deși Iker se străduise să-i
lămurească în privința plecării sale. Și Sekari încercă să-i liniștească, dar
cele două animale arătau o încăpățânare neobișnuită, de parcă nu ar fi
încuviințat călătoria Fiului regal.
― Mi-a pierit somnul, îi mărturisi acesta lui Sekari. În loc să fie un
paradis, poate că Abydosul se va dovedi un infern! Mai întâi, pentru că Isis
mă va respinge, apoi, pentru că misiunea aceasta e sortită dezastrului.
Apariția lui Sobek îl împiedică pe Sekari să-și îmbărbăteze prietenul.
― În cartierele cele mai ticsite, doi oameni au fost atacați și au izbucnit
trei focuri. Atâtea rele dintr-odată nu pot fi roadele întâmplării.
― Credincioșii Prevestitorului trec iar la fapte, își dădu cu părerea
Sekari.
― O să-și rupă dinții, făgădui Sobek. În timp ce oamenii mei îi caută pe
față pe vinovați, tu ai putea să tragi cu urechea pe ici, pe colo?
― Bizuie-te pe mine!
Căpetenia gărzilor îl însoți pe Fiul regal până în port.
Mulțumit de numărul și de pregătirea soldaților care urmau să vegheze
asupra lui Iker, Sobek privi cum corabia piere în zare, înconjurată de vase
de război.
*
Stând la proră, Fiul regal nu gusta totuși frumusețea priveliștilor. I se
părea că plutește între două lumi, fără a se putea întoarce în cea din care
venea și fără a cunoaște nimic despre cea spre care se îndrepta. Toate
întâmplările prin care trecuse, începând de la cumplita călătorie a
Fulgerului, îi năvăliră în minte. Multe taine fuseseră dezlegate, dar marele
mister al Cercului de Aur din Abydos rămăsese neatins.
În preajma meleagurilor lui Osiris, arcașii se repeziră la tribord.
 ― Ce se petrece?
― O barcă! răspunse căpitanul. Dacă nu se îndepărtează, tragem.
Iker zări un pescar speriat, care nu mai era în stare să vâslească.
― Așteptați, ceru Fiul regal. Nefericitul ăsta nu ne amenință!
― Ordinele sunt ordine. Omul s-a apropiat neîngăduit de mult și viața
voastră nu trebuie pusă în primejdie cu niciun chip.
Cu barba și părul în neorânduială, Shab Strâmbu’ își strânse năvodul și
se îndepărtă. Voise doar să verifice paza Fiului regal și să se folosească, la o
adică, de vreo neatenție, gata să-și jertfească propria viață, ca să o ia pe cea
a dușmanului. Dar cum paza se dovedise fără cusur, se hotărî să pornească
spre locul de întâlnire cu Bega.
*
Pe chei se înșiraseră soldați, gărzi, preoți temporari și preotese purtând
ofrande și tot restul slujitorilor emoționați la gândul că-l vor primi pe
trimisul faraonului. Nimeni nu cunoștea cu precizie misiunea noului Prieten
unic, căruia îi mersese vestea că e cinstit și neîndurător. Isprăvile sale din
Asia și Nubia arătau o hotărâre nestrămutată. Cei mai naivi își închipuiau
că e vorba doar de o simplă vizită, mirându-se de lipsa, oarecum
necuviincioasă, a Pleșuvului.
Îndată ce Iker se ivi în capul scării, toți îl cântăriră din ochi, măsurându-l
din cap până în picioare.
De o eleganță reținută, nu avea un aer de temut. Dar privirea și întreaga
înfățișare îndemnau la respect. Dincolo de ele, răzbătea adevărata putere.
Înciudați, lingușitorii își înghițiră vorbele mieroase și laudele prefăcute.
Purtând o perucă bogată care îi ascundea în bună parte chipul, fardată cu
măiestrie, Bina era de nerecunoscut. Între tulpinile florilor ce alcătuiau
buchetul pe care voia să-l ofere oaspetelui, ascunsese doi spini otrăviți.
Apucând buchetul, Fiul regal avea să se înțepe în ei și să moară în chinuri
groaznice.
Binei nu-i păsa că putea fi arestată. Nu se gândea decât să se răzbune pe
acest Iker care o trădase, trecând de partea lui Sesostris și luptând împotriva
adevăratului zeu, cel al Prevestitorului. Și-ar fi scos peruca și l-ar fi scuipat
în față pe Fiul regal, ca el să știe de la cine venea pedeapsa.
Comandantul trupelor din Abydos îl întâmpină pe trimisul regelui.
― Îngăduiți-mi, prințe, să vă urez bun venit. Am să vă conduc la palatul
în care locuiește faraonul când poposește aici.
 Mai multe tinere își fluturau buchetele. Cel al Binei, aflată în primul
rând, era superb.
Iker voi să se apropie și să-l ia, dar comandantul îl opri.
― Îmi pare rău, e împotriva măsurilor de pază.
― Ce rău pot pricinui niște flori?
― Ordinele mele sunt severe. Vă rog să mă urmați.
Ca să nu stârnească o ceartă, Iker se mulțumi să facă un semn cu mâna
înspre purtătoarele de buchete.
Bina își stăpâni furia cu mare greutate. Să alerge, să-l înșface pe Fiul
regal, să-i înfigă spinii în spate… Dar vai! era cu neputință să străpungă
șirul de soldați.
*
Abydos… Așadar, Abydosul se deschidea înaintea lui! Și totuși, Iker nu
vedea nimic. Până nu-i va vorbi lui Isis, nu-și va putea găsi liniștea.
În pragul palatului, tânăra preoteasă îl aștepta.
Nici cel mai simțitor și mai iscusit dintre poeți n-ar fi izbutit să-i
zugrăvească frumusețea. Ce vorbe ar fi fost pe măsura gingășiei
trăsăturilor, a luminii din priviri, a blândeții chipului și a înfățișării sale
regale?
― Fii binevenit, Iker!
― Iertați-mă, prințesă. Faraonul mi-a destăinuit cine sunteți și…
― Ești dezamăgit?
― Nesăbuința mea, cutezanța mea…
― Care cutezanță?
― Am îndrăznit să vă iubesc, am…
― Vorbești la trecut.
― Nu, nu! Dacă ați ști…
― Și de ce n-ar trebui să știu?
Întrebarea îl lăsă pe Iker fără glas.
― Dorești să-ți vezi odăile? Cere-mi tot ce ai nevoie.
Iker se împotrivi.
― Sunteți fiica faraonului, nu slujitoarea mea!
― Vreau să devin soția ta, să alcătuiesc împreună cu tine o pereche de
nedespărțit și să ne făurim o viață neasemuită, pe care timpul și încercările
să n-o distrugă.
― Isis…
 Tânărul o luă în brațe.
Primul sărut, prima apropiere a trupurilor, prima împletire a sufletelor.
Dar și prima suferință pe care o încercă Prevestitorul, ale cărui gheare de
șoim îi sfâșiară propria carne. Era de neîndurat să vadă formându-se
această pereche. Mânjit de propriul sânge, jură să pună capăt acestei uniri
care îi primejduia izbânda cea mare. Și nu avea să-i lase lui Iker nicio
portiță de scăpare.
 MARELE SECRET
CRIMA SUPREMĂ
1.
Dimineața se revărsa peste Abydos, Marele Ținut al lui Osiris. O
dimineață așteptată și temută, pentru că era cea a noului an. În această zi
atât de deosebită avea oare să înceapă inundația de care atârna bunăstarea
Egiptului? În ciuda cercetării migăloase a arhivelor și a primelor măsurători
pe care le făcuseră învățații din Elephantina, niciunul dintre ei nu se socotea
în stare să ofere o previziune demnă de crezare. Revărsarea apelor urma să
fie îmbelșugată, pustiitoare sau neîndestulătoare? Neliniștea domnea
pretutindeni, dar toți supușii își păstrau încrederea în Sesostris. De când
faraonul mult iubit cârmuia Cele Două Regate, atacurile forțelor Răului se
risipiseră în fața acestui uriaș de neclintit. Nu biruise el îndărătnicia
guvernatorilor de provincii, refăcând unitatea țării și aducând pacea în
Nubia?
Comandantul trupelor speciale însărcinate să asigure paza locului nu se
temea deloc. După spusele mai-marelui său, bătrânul general Nesmontu,
regele stăpânea duhul Nilului. Datorită ritualurilor și ofrandelor, creșterea
apelor avea să se desfășoare în deplină armonie. Dar această convingere
adâncă nu-l împiedica pe ofițer să-și îndeplinească sarcinile cu severitate,
cercetându-i atent în fiecare dimineață pe preoții temporari cărora le era
îngăduit să treacă hotarul ținutului sacru. De la brutari până la berari, de la
tâmplari până la cioplitorii în piatră, ofițerul îi controla unul câte unul,
însemnând zilele în care aceștia veneau la lucru. Iar cei care lipseau din
pricini neîntemeiate erau alungați fără milă.
Un bărbat înalt, cu fața și țeasta rase, înveșmântat într-o tunică de in alb,
se înfățișă înaintea ofițerului.
― Cu ce te îndeletnicești azi?
― Fac fumigații în odăile preoților permanenți.
― O să-ți ia mult timp?
― Cel puțin trei săptămâni.
― Cine te supraveghează?
― Preotul permanent Bega.
 Simpla rostire a acestui nume era de ajuns ca să inspire încredere. Ținând
seama de severitatea lui Bega și de asprimea-i bine-cunoscută, cei care
munceau sub îndrumarea lui nu prea aveau motive de bucurie.
― Diseară pleci?
― Nu, răspunse bărbatul, am primit încuviințarea să dorm aici, într-o
încăpere destinată preoților temporari.
― N-o să te odihnești ca-n puf! Mult noroc.
Comandantului nici nu-i dădea prin gând că tocmai îi lăsase astfel cale
liberă celui mai înverșunat dușman al Egiptului, Prevestitorul. Până mai
deunăzi bărbos și purtând pe cap un turban, acesta luase acum locul unui
preot temporar ucis de credinciosul său Shab Strâmbu’, ca să poată
pătrundă fără opreliște în Abydos și să-și înșface prada, pe Fiul regal Iker.
Deținător al revelației divine, păstrător al adevărului absolut,
Prevestitorul socotea să le impună în lumea întreagă, la nevoie chiar cu
forța. Necredincioșii fie aveau să se supună, fie aveau să piară. Singurele
piedici pe care răspândirea noii credințe le întâmpina erau faraonul
Sesostris și Misterele lui Osiris.
Toate încercările de a-l ucide pe rege dăduseră greș. Protejat temeinic,
Sesostris părea cu neputință de doborât. Așa că Prevestitorul se hotărâse să-
l omoare pe Iker, deja considerat de mulți drept urmașul la tron al
suveranului. Săvârșind această crimă chiar în inima regatului lui Osiris,
„insula celor drepți”, Prevestitorul avea să profaneze un sanctuar socotit de
neatins, să secătuiască izvorul spiritualității egiptene și să ruineze edificiul
construit cu atâta răbdare.
Prevestitorul înainta cu pas domol spre Cetatea Întărită, micul oraș al lui
Sesostris, înălțat de curând la Abydos.
― Ești mulțumit de munca ta? îl întrebă cu voioșie un grădinar.
― Tare mulțumit.
― Fericită soartă avem, fiule! Ești bine plătit, într-adevăr, dar nici vorbă
să trândăvești. Și apoi supraveghetorii nu glumesc deloc. Una peste alta, îl
slujești pe Marele Zeu. Blestemată mândrie, nu? Când mă gândesc la toți
cei care ne pizmuiesc… Dar tu ce faci aici, de fapt?
― Fumigații.
― Frumoasă îndeletnicire, nimic de zis! Barem nu capeți bătături în
palme. Și nici nu te doare spinarea. Haide, dă-i zor, că peste câteva ore
căldura o să ne dea gata. Iar dacă inundația o să fie nesemnificativă sau prea
puternică, închipuiește-ți câte necazuri ne așteaptă! Fie ca zeii să ne apere
de nenorocire.
Prevestitorul zâmbi. Niciun zeu nu va putea să protejeze Abydosul.
Descoperirea acestui meleag îl fermeca. În timp ce gărzile și armata îl
căutau pretutindeni în Egipt, în Syro-Palestina și în Nubia, el se plimba
liber chiar pe pământul lui Osiris, pe care plănuia să-l nimicească. Desigur,
preoții temporari nu ajungeau în locurile rezervate inițiaților, și
Prevestitorul nu putea să atingă decât în treacăt această fortăreață spirituală,
până acum peste putință de distrus. Dar sprijinul deplin oferit de preotul
permanent Bega, devenit discipol al Răului, îi îngăduia să viseze la zilele
frumoase ce aveau să urmeze.
Cetatea Întărită nu semăna cu alte orașe. Aici locuiau preoți, meșteri și
slujitori însărcinați să vegheze asupra bunei aprovizionări a templelor și a
dependințelor acestora. Depinzând direct de Coroană, oamenii de aici nu
duceau lipsă de nimic. Pătrunși de prezența lui Osiris, se purtau cu o
anumită gravitate și continuau să își pună aceeași întrebare neliniștitoare:
Arborele vieții fusese vindecat, oare, pe de-a-ntregul?
Prevestitorul îi lăsa pe cei creduli să se amăgească. Neîndoielnic, aurul
adus din Nubia și din Punt își dovedise virtuțile tămăduitoare, și marele
salcâm, care înverzise iară, strălucea de vigoare. El singur stătea mărturie
pentru puterea de renaștere a zeului. Dar trebuia ca nicio altă vrajă să nu-l
mai împovăreze. În ciuda puterilor sale, Prevestitorul nu putea să-i
pricinuiască de la depărtare vreun rău. Dar de-acum înainte, aflându-se în
preajma lui, o să spulbere protecțiile magice ce înconjurau arborele și o să-l
golească de viață.
Atmosfera locurilor îl tulbura. Poartă a Cerului, pământ al liniștii și al
dreptății, Abydosul pătrundea în orice suflet. Marele Ținut adăpostea
izvorul vieții. Încă din vremea primilor faraoni, ritualurile păstrau întregi
puterile creației și nicio făptură omenească, oricât de nesimțitoare ar fi fost
ea, nu putea ignora strălucirea lor.
În privința misiunii Prevestitorului, nu încăpea nicio îndoială: Osiris nu
trebuia să mai renască. Punând capăt acestui miracol, Prevestitorul ar fi
răspândit lesne noua religie. Slujind în același timp drept învățătură și lege,
ea avea să cucerească întreaga omenire. Fiecare credincios va repeta zilnic
aceleași formule neschimbate, iar libertatea de gândire nu va fi îngăduită.
Chiar dacă se vor ivi uneori conducători dictatori, convinși că țin în mână
destinul unui popor, în realitate, lucrurile, odată pornite, vor înainta de la
sine, alimentate fără încetare de naivitate și de violență.
Prevestitorul se scutură deodată, asemenea unui câine cu blana udă.
Energia ce izvora din temple îl slăbea și ar fi putut să-i pună în primejdie
acțiunile viitoare. Ar fi fost totuși o greșeală să se grăbească. Hrănindu-se
cu sarea lui Seth, își păstra puterile și ațâța focul distrugător ce mocnea în
el. Știind că sfârșitul acestei înfruntări hotărâtoare era încă nesigur,
predicatorul cu ochi roșii înainta cu băgare de seamă în ținutul vrăjmaș.
Construit după legile proporției divine, orașul lui Sesostris încercă să-l
respingă. În clipa când Prevestitorul apucă pe strada principală, un vânt cald
îl țintui pe loc, dar falsul preot deschise gura și înghiți acest suflu potrivnic.
― Ai pățit ceva? îl întrebă un slujitor, înarmat cu o mătură și niște cârpe.
― Admiram frumosul nostru oraș. Se pare că va fi o zi minunată, nu?
― Numai dacă inundația nu se preschimbă într-un prăpăd! Să nădăjduim
totuși că Osiris ne va salva!
Prevestitorul își văzu mai departe de drum, spre locuința preotului
permanent Bega, aflată în capul unei străduțe, la adăpost de soare. Ajuns
aici, dădu la o parte rogojina ce acoperea intrarea și păși într-o încăpere
mică, dedicată cinstirii strămoșilor.
Un bărbat urât, cu nas proeminent, sări de pe scaunul pe care stătea.
― N-ați… n-ați întâmpinat greutăți?
― Nici gând de așa ceva, scumpe Bega.
― Și totuși, comandantul se dovedește, de obicei, neîncrezător peste
măsură!
― Semăn îndeajuns cu preotul temporar pe care l-am înlocuit încât să nu
atrag bănuielile. Mi se pare chiar amuzant să trec așa lesne peste orice
control.
Bega, al cărui nume însemna „cel rece”, se bucura de fiecare pas ce-l
apropia de clipa răzbunării sale. După ce petrecuse ani îndelungați la
Abydos, se așteptase să fie numit Mare Preot și să afle misterele. Dar
Sesostris hotărâse altfel, și, de aceea, urma să plătească scump pentru
umilirea adusă lui Bega. Devenit slujitor al lui Seth, ucigașul lui Osiris,
Bega, căruia i se cuveneau cele mai înalte ranguri, avea să facă ordine, cu o
mână fermă, în templele Egiptului. Toți aveau să-i recunoască meritele și să
i se supună orbește. Dar, mai înainte, trebuia să ducă la împlinire planurile
îndrăznețe ale Prevestitorului, căci doar prin mijlocirea noului său stăpân
putea să-și potolească ura.
Rece ca o zi de iarnă, Bega renunțase la tot ce venerase cândva. Din
trecutul său de preot și de slujitor al lui Osiris nu mai rămăsese nimic. După
ce fusese vreme îndelungată centrul existenței sale, Abydosul devenise ținta
veninului și a pornirilor lui dușmănoase. Visa să pângărească marile taine
și gusta de pe acum fericirea pe care i-o va oferi dispariția acestui ținut
privilegiat. Odată faraonul și preoții permanenți înlăturați, iar femeile
izgonite din temple, Bega avea să pună stăpânire, în sfârșit, peste comorile
lui Osiris.
― L-ai văzut pe Shab? întrebă Prevestitorul.
― Se ascunde într-o capelă, în apropierea terasei Marelui Zeu, și vă
așteaptă poruncile.
― Soldații nu fac ronduri prin partea aceea?
― Nici unui neinițiat nu-i este îngăduit să pătrundă acolo. Uneori, câte
un preot sau o preoteasă merg în preajma terasei să mediteze, dar am ales
un loc dosnic, unde Shab nu va fi deranjat.
― Vorbește-mi despre protecțiile Arborelui vieții.
― Sunt de netrecut.
Pe buzele Prevestitorului se ivi un surâs ciudat.
― Descrie-mi-le, ceru el cu o voce blândă, care-l înfiora pe Bega.
Micuțul cap al lui Seth, săpat în palma mâinii sale drepte, se înroși, iar
durerea îl îndemnă pe preot să vorbească fără întârziere.
― Patru salcâmi au fost sădiți în jurul Arborelui vieții. Plini de magie, ei
zămislesc un câmp de forțe pe care nicio energie din afară nu-l poate
străpunge. În ei se incarnează cei patru fii ai lui Horus, iar o raclă alcătuită
din patru lei le sporește puterea. Acești păzitori, cu ochii întotdeauna
deschiși, se hrănesc cu Maat. Simbolul provinciei Abydos, un stâlp în
vârful căruia se află o tainiță ce ascunde secretul lui Osiris, însuflețește
racla. Oricine îl atinge moare fulgerător. Și să nu uităm aurul din Punt și
din Nubia, care acoperă trunchiul salcâmului și îl face cu neputință de
atacat.
― Mi se pare că ți-ai pierdut orice nădejde, prietene.
― Mă feresc de amăgiri zadarnice, stăpâne!
― Nu mai crezi în puterile mele?
― Ba da, dar asemenea măsuri de apărare…
 ― Orice fortăreață, fie ea chiar magică, are un punct slab. Iar eu am să-l
descopăr. La templul lui Sesostris se poate ajunge?
― Numai dacă îndeplinești acolo o sarcină anume.
― După ce isprăvesc cu fumigațiile, găsește-mi una.
― Nu va fi ușor, căci…
― Fără șiretlicuri, Bega. Trebuie să știu tot despre Abydos.
― Nici măcar mie nu-mi este îngăduit să trec pragul tuturor sanctuarelor!
― Unde nu ai voie să intri?
― În locașul de veci al lui Sesostris și în mormântul lui Osiris, a cărui
ușă trebuie să rămână sigilată. Acolo e ascuns vasul care conține viața
tainică a Zeului.
― Și vasul acesta e scos vreodată afară?
― Nu știu.
― De ce n-ai căutat să afli lucrul acesta până acum, Bega?
― Pentru că rânduielile mă împiedică! Fiecărui preot permanent i s-a dat
o sarcină anume. Marele Preot, Pleșuvul, veghează asupra felului în care ne
îngrijim de îndatoririle noastre. La cea mai măruntă greșeală, vinovatul este
izgonit.
― Prin urmare, nu vei săvârși niciuna. O slăbiciune din partea ta ar trece
drept trădare.
Sub ochii Prevestitorului, Bega nu-și mai găsi cuvintele, gândindu-se
doar să i se supună.
Vocea dulce a unei tinere femei fi făcu să-și uite spaima.
― Pot să intru? V-am adus pâine și bere.
Prevestitorul însuși ridică rogojina, îndemnând-o să pășească înăuntru.
Înaintea lor stătea acum o frumoasă brunetă cu sânii mici și rotunzi.
Brațul său stâng sprijinea coșul pe care-l purta pe cap, iar mâna dreaptă
ținea de toartă un urcior. Era îmbrăcată într-o fustă în dungi albastre și
negre, strânsă cu o centură albastră, și avea gleznele și încheieturile
mâinilor împodobite cu brățări simple. Plină de voioșie, ademenitoare, Bina
își lepădă poverile, apoi îngenunche în fața Prevestitorului și-i sărută
mâinile.
― Iat-o și pe regina nopții, grăi acesta cu mulțumire. Deși acum nu este
în stare să se preschimbe în leoaică, puterea ei distrugătoare rămâne încă de
temut.
― Tu… nu ai dreptul să vii aici! bombăni Bega.
 ― Dimpotrivă, îi răspunse ea răspicat. Tocmai am fost numită slujitoare
a preoților permanenți, cărora le voi duce în fiecare zi mâncare și veșminte.
― Și Pleșuvul s-a învoit?
― Comandantul forțelor de pază l-a convins că nu va găsi o preoteasă
temporară mai devotată și mai harnică decât mine. Cu toată neîncrederea
lui înnăscută, ofițerul ăsta aspru rămâne tot un bărbat. Iar smerenia mea l-a
fermecat.
― Așa că, observă Prevestitorul, te vei putea apropia de preoții cu rangul
cel mai înalt. Iar ținta ta este preotul care veghează asupra mormântului lui
Osiris.
― Fiți cu mare băgare de seamă, îi povățui Bega, neliniștit. Fără îndoială
că Pleșuvul a luat și alte măsuri de pază pe care eu nu le cunosc. Nimeni nu
știe ce puteri veți stârni dacă pângăriți acest sanctuar.
― Pentru început, aștept de la tine să aduni informații prețioase. Nu-ți
face griji pentru ce va fi mai departe.
― Stăpâne, strălucirea lui Osiris…
― Nu pricepi că Iker și Osiris vor pieri pentru totdeauna?
2.
Iker nu cunoscuse nicio femeie înainte de Isis și nu avea să mai cunoască
vreodată alta. Isis nu cunoscuse niciun bărbat înainte de Iker și nu avea să
cunoască vreodată altul. Prima lor noapte de dragoste pecetluise un
legământ etern, dincolo de dorință și de pasiune. O putere superioară urma
să le preschimbe viitorul în destin. Trainic legați unul de celălalt, uniți în
spirit, inimă și trup, aveau să împărtășească de-acum înainte aceleași
gânduri și simțăminte.
De ce atâta fericire? Să trăiască alături de Isis, la Abydos… Un vis ce se
va risipi în curând! Iker deschise ochii, încredințat că-l așteaptă o cruntă
dezamăgire.
Dar ea se afla chiar acolo, lângă el. Ochii săi de un verde magic îl
priveau. Iker îndrăzni să-i mângâie pielea de o nepământeană moliciune, să-
i dezmierde chipul cu trăsături de o finețe fără seamăn.
― Tu ești?… Chiar tu?
Sărutul pe care ea i-l dădu părea real.
― Suntem cu adevărat la tine acasă, la Abydos?
 ― La noi acasă, îl corectă ea. Și, de vreme ce locuim împreună, iată-ne
căsătoriți.
Iker se ridică brusc în capul oaselor.
― Dar nu am dreptul s-o iau de soție pe fiica faraonului Sesostris!
― Cine te oprește?
― Judecata, buna-cuviință și…
Zâmbetul tinerei femei îl împiedică să găsească alte pricini.
― Eu sunt un nimeni, eu…
― Nu te arăta mai modest decât se cuvine, Iker. Fiu regal și Prieten unic,
tu ai o misiune de îndeplinit.
Tânărul sări în picioare, măsură cu pași mari încăperea în lung și-n lat,
atinse patul, pereții și cuferele cu veșminte, apoi o cuprinse pe Isis în brațe.
― Atâta fericire… Aș vrea ca această clipă să dureze pentru totdeauna!
― Nu se va sfârși niciodată, îi făgădui ea. Dar ne așteaptă sarcini
grabnice.
― Fără tine, nu am sorți de izbândă.
Isis îl apucă tandru de mână.
― Nu sunt soția ta? Când ne aflam departe unul de altul, tu îmi simțeai
prezența, iar eu te purtam mereu în gândurile mele. De astăzi suntem uniți
pe vecie. Nici măcar suflarea vântului nu se va putea strecura între noi.
Dragostea ne va călăuzi până dincolo de hotarele existenței noastre.
― Mă voi dovedi demn de tine, Isis?
― Fie că vom trece prin încercări grele sau prin clipe de bucurie,
alcătuim o singură făptură, Iker. Nici măcar moartea nu ne va despărți.
*
Pe cărarea ce ducea spre Arborele vieții, Isis îi destăinui lui Iker că
Sesostris îi ceruse să observe vorbele și gesturile preoților permanenți și
temporari. Dar sarcinile rituale și treptele inițierii sale nu-i îngăduiseră
deloc să-i cerceteze cu luare-aminte pe preoți, așa că Isis nu găsise vreo
pricină de a învinovăți pe cineva. Totuși, neliniștile faraonului nu puteau fi
trecute cu vederea. Și, cum înțelegerea monarhului mergea mai departe
decât cea a oamenilor obișnuiți, nu presimțea el oare că în inima celei mai
tainice confrerii din Egipt se petrecuse o trădare?
― Cum să devină un inițiat din Abydos fiu al întunericului? se miră Iker.
― Și eu mi-am pus această întrebare de sute de ori, mărturisi Isis. Dar
Calea de Foc mi-a deschis ochii. Minunatele ritualuri nu sunt săvârșite
neapărat de oameni fără pată.
― Crezi că un preot ar putea fi atât de fățarnic încât să-i păcălească pe
toți?
― În misiunea ta trebuie să te îndoiești de toți.
Cei doi se opriră la mare depărtare de salcâm.
Preoteasa îi rugă pe cei patru arbori tineri și pe cei patru lei păzitori să le
îngăduie să treacă.
Aproape îndată, Iker simți o mireasmă ciudată, dulce și liniștitoare. Isis
îi făcu semn să înainteze.
La rădăcina Arborelui vieții, cu trunchiul acoperit de aur, Pleșuvul vărsa
apă.
― Ai întârziat, Isis. Ia vasul cu lapte și îngrijește-te de îndatoririle tale.
Tânăra femeie se supuse poruncii primite.
― Oricare ar fi întâmplările vieții tale, adăugă Marele Preot cu o voce
morocănoasă, ritualul trebuie să treacă înaintea lor.
― Eu nu sunt o întâmplare, spuse Iker, ci soțul lui Isis.
― Nu mă privesc poveștile de familie.
― Dar poate că misiunea care m-a adus până aici vă privește. Faraonul
Sesostris m-a însărcinat să aflu ce anume tulbură rânduiala preoților și să
veghez asupra făuririi de noi obiecte sacre pentru celebrarea Misterelor lui
Osiris.
O lungă tăcere se așternu după aceste cuvinte.
― Fiu regal, Prieten unic, trimis al faraonului… Vorbe deșarte! Eu, unul,
trăiesc aici dintotdeauna, păstrez în bună ordine Casa Vieții și arhivele
sacre, veghez ca preoții permanenți să-și îndeplinească fără greș sarcinile
și nu îngădui vreo slăbiciune. N-am fost dojenit niciodată, iar regele are
încredere în mine.
― Însă Luminăției Sale i se pare că lucrurile nu merg atât de bine. Oare
atenția voastră nu a slăbit deloc?
― Nu-ți dau voie să vorbești așa, tinere!
― Vârsta mea contează prea puțin. Vă învoiți să-mi înlesniți cercetările?
Da sau nu?
Pleșuvul se întoarse către Isis.
― Ce crede despre toate acestea fiica regelui?
― Ar fi o mare greșeală să ne certăm între noi. Lipsit de sprijinul vostru,
Iker se va împotmoli. Iar Arborele vieții rămâne pe mai departe amenințat.
 Pleșuvul se împotrivi.
― Dar strălucește de sănătate! Nu-și adâncește el rădăcinile până la
oceanul începuturilor ca să ofere celor drepți apa renașterii?
― Osiris sălășluiește în acest salcâm, viața și moartea se unesc în el,
aminti Isis. Astăzi, simt că plutește ceva rău în aer. Poate că noi atacuri ale
forțelor distrugătoare se apropie.
― Dar mijloacele de apărare așezate aici de rege nu sunt de netrecut?
întrebă, nedumerit, Iker.
― Să nu ne amăgim.
― Atunci înseamnă că avem încă un motiv ca să scăpăm de oile râioase,
dacă ele s-au strecurat printre noi! hotărî Fiul regal.
Neliniștit, Pleșuvul renunță la această înfruntare fără rost.
― Cum socoți să începi?
― Vreau să stau de vorbă pe rând cu preoții permanenți și să-i adun pe
meșteri ca să-i înștiințez despre dorințele regelui. Toți vor trebui să aibă
mâinile pure.
― Îți faci singur zile fripte, Iker! Fiind străin de Abydos, mulți te vor
respinge.
― Am să-l ajut eu, făgădui Isis.
― De ce ar reuși Fiul regal acolo unde noi am dat greș? grăi, căzut pe
gânduri, Pleșuvul. Nimic nu dovedește vinovăția unui preot permanent. Și
să nu uităm de grija noastră cea mai mare! Constelația Orion a dispărut
acum șaptezeci de zile. Dacă nu apare din nou la noapte, cerul se va nărui
și inundația atât de așteptată nu va avea loc.
― Am să întreb paleta de aur, spuse Iker.
Pleșuvul fu peste măsură de uimit.
― Regele ți-a încredințat-o?
― Am această onoare.
Bătrânul clătină din cap.
― Întrebuințeaz-o cu chibzuință. Și nu uita: doar întrebările potrivite
primesc răspunsuri pe care să te poți bizui. Și, acum, să ne îngrijim de
pregătirea ofrandelor pentru duhul Nilului.
Marele Preot se îndepărtă bodogănind.
― Mă urăște, observă Iker.
― Socoate că niciun străin nu e bine-venit la Abydos. Totuși, vorbele
tale l-au mișcat adânc, și n-o să pună piedici în calea noastră.
 ― Ce dulce e cuvântul „noastră”! Sigur n-aș fi izbutit.
― N-ai să mai fi niciodată singur, Iker.
Împreună, cei doi străbătură drumul rezervat procesiunilor, mărginit de o
parte și de cealaltă de trei sute șaizeci și cinci de măsuțe pentru ofrande,
încărcate cu mâncăruri și băuturi. Amintind de partea văzută și de cea
nevăzută a anului, ele sacralizau fiecare dintre zilele lui. În felul acesta se
celebra un ospăț veșnic, oferit KA-ului puterilor divine. La rândul lor,
acestea umpleau bucatele.
Având în vedere însemnătatea sarcinii, mai mulți preoți temporari dădeau
o mână de ajutor preotului permanent care se îngrijea de jertfele de apă
zilnice. Dar niciunul nu simțea prea mare tragere de inimă, căci tot mai des
se făceau auzite felurite zvonuri legate de revărsarea Nilului. Unii mergeau
până într-acolo încât se temeau că ea va lipsi cu desăvârșire. Și cum să nu
se gândească la tot ce putea fi mai rău, când Pleșuvul nu dezmințise aceste
rumori?
Lui Iker i-ar fi plăcut să descopere întregul ținut, cu toate monumentele,
dar misiunea sa nu-și mai avea rostul dacă valurile aducătoare de rod nu se
iveau. Lipsite de mâlul hrănitor, câmpurile ar fi rămas sterpe.
― De ce constelația Orion întârzie să apară? o întrebă el pe Isis.
― Răul atinge în același timp și cerul, și pământul.
― Atunci înseamnă că nu e pricinuit de o făptură omenească!
Tăcerea lui Isis îl îngrijoră pe Iker. Oricare ar fi fost puterile inițiatorilor
din Abydos, cum să biruie ei un astfel de vrăjmaș? Arborele vieții se
bucura doar de un scurt răgaz, căci alte furtuni se pregăteau să-l doboare.
Prevestitorul avea la îndemână, pesemne, unul sau mai mulți complici, atât
de bine ascunși, încât scăpaseră atenției Pleșuvului. Iar el, Iker, proaspăt
sosit pe aceste meleaguri, trebuia să-i dea în vileag!
Isis îl conduse până la templul lui Sesostris, menit să dureze milioane de
ani. Aici, preoții permanenți înălțau rugăciuni pentru creșterea apelor.
Tânăra femeie îi prezentă Fiului regal pe cele șapte muzicante însărcinate
să desfete prin cântările lor sufletul divin, pe Slujitorul lui KA ― cel care
venera și păstra trează energia spirituală, astfel încât să întărească legăturile
confreriei cu nevăzutul pe cel care vărsa jertfa de apă proaspătă pe mesele
de ofrandă, pe cel care veghea asupra integrității marelui trup al lui Osiris
și pe preotul în stare să vadă tainele.
 Nu fără uimire, toți observară că Fiul regal ducea cu el paleta de aur. Și,
judecând după atitudinea Pleșuvului, Iker se bucura de un respect mai
presus de orice îndoială.
Nebăgând în seamă privirile îndreptate spre el, când pline de admirație,
când bănuitoare, trimisul faraonului descoperi sanctuarul. Încercând
ciudatul simțământ că-l cunoștea dintotdeauna, trecu pe lângă pilon, apoi
printre statuile colosale ce-l înfățișau pe monarh în chip de Osiris, pătrunse
în sala al cărei tavan acoperit de stele era susținut de coloane și se reculese
în fața picturilor ce-l reprezentau pe suveran laolaltă cu divinitățile.
După ce medită îndelung, Fiul regal vorbi către adunarea preoților
permanenți:
― Suntem în cea de-a doua zi a lunii lui Thot, și Orion încă nu a apărut.
Lucrul acesta neobișnuit arată înverșunarea celui mai aprig dușman al
nostru, Prevestitorul. Așa că nu putem sta cu brațele încrucișate.
― Și care ar fi sfatul tău? grăi Pleșuvul.
― Să întrebăm paleta de aur.
Și, fără întârziere, Iker scrise pe ea: „Ce forță poate stârni revărsarea
apelor?”
Întrebarea se șterse treptat, și în locul ei se ivi răspunsul: „Lacrimile
zeiței Isis”.
― Preotesele permanente să nu mai piardă vremea, hotărî Pleșuvul. Să
înceapă fără zăbavă săvârșirea ritualurilor cuvenite.
Recunoscând-o pe Isis drept mai-marea lor, slujitoarele lui Osiris urcară
pe acoperișul templului.
Fiica lui Sesostris rosti primele cuvinte ale poemului de dragoste închinat
cerului:

Orion, fie ca strălucirea ta să străpungă întunericul. Eu sunt steaua

Sothis, sora ta, eu îți rămân credincioasă și nu te părăsesc. Alungă
noaptea, trimite fluviul de sus pe pământul nostru și potolește-i setea.

Iker și preoții permanenți se retraseră.

Ajuns în fața templului. Fiului regal i se păru că îl pândește cineva. Dar
cum era cu putință una ca asta aici, la Abydos, într-o lume de liniște și pace
adâncă pe care doar căutarea sacrului ar fi trebuit s-o însuflețească? Iker s-
ar fi lăsat bucuros în voia plăcerii de a contempla aceste meleaguri care îl
vrăjeau, dar nu îi era îngăduit să uite de misiunea pe care-o avea.
Și, cum nu zări pe nimeni în preajmă, își ridică ochii spre cer. De
hotărârea sa atârna soarta Abydosului și a întregului Egipt.
*
În clipa când privirea lui Iker căzu asupra lui, Prevestitorul se ascunse
după un zid. În cel mai rău caz, tânărul n-ar fi zărit decât un preot temporar
pe care, la o adică, l-ar fi putut întreba ce căuta acolo.
Dar Fiul regal se mulțumi să admire apusul soarelui.
Să-și urmărească prada, s-o surprindă departe de ceilalți și s-o lovească
nu era treabă ușoară. Pătrunzând în locuri interzise. Prevestitorul ar fi trezit
bănuieli și, poate, ar fi fost chiar izgonit din Abydos. Așa că mai bine să
cerceteze încet și sigur întinsul ținut al lui Osiris.
Să-l ucidă pe Iker nu-l mulțumea îndeajuns. Moartea sa trebuia să
zdruncine inimile tuturor într-atât încât să-i descurajeze și să semene jalea
în acest regat care se credea la adăpost de o asemenea nenorocire.
Sprinten și ager în ciuda înălțimii sale, Prevestitorul se folosi de
întunericul ce cobora pentru a se întoarce în sărăcăciosul său dormitor. Shab
Strâmbu’ avea grijă să-i aducă destulă sare, spuma lui Seth, adunată din
deșertul apusean în timpul marilor călduri. Ea îi potolea setea, îl hrănea și îi
păstra vie energia sa de animal de pradă.
*
Fermecat de frumusețea constelațiilor ce împodobeau trupul uriaș al lui
Nut, Zeița-Cer, pe Iker nu-l birui somnul. Se gândea la bătălia îndârjită a
soarelui împotriva puterilor întunecate, la periculoasa lui călătorie nocturnă
al cărei sfârșit rămânea nesigur. Străbătând trupul lui Nut, el strângea
lumina stelelor și trecea, pe rând, de porțile ce duceau spre renaștere.
Dar, oare, viața fiecăruia nu însemna aceeași călătorie? Și a i te supune
nu dădea rost întregii existente?
Începând cu prima sa moarte, în mijlocul mării nestăvilite, Iker trăise
multe încercări, cunoscuse îndoieli crude și săvârșise greșeli cumplite. Dar
nu se oprise din drum, acest drum ce-l purtase până la Abydos, către
nemăsurata bucurie de a trăi alături de Isis.
Când ultima rămășiță a nopții pierea și zorii își vesteau trezirea, cerul își
schimbă deodată înfățișarea, de parcă o nouă lume se năștea.
O tăcere adâncă se înstăpâni peste Marele Ținut.
 Toate privirile se îndreptară spre steaua care, după mai bine de șaptezeci
de zile de îngrijorătoare dispariție, apăru iară, străbătând bolta de flăcări.
Încă o dată, minunea se înfăptuise. În dreptul Abydosului, fluviul se
umflă, se lăți, și duhul Nilului, Hapy, se repezi, drăgăstos, să întâlnească
malurile. Lacrimile lui Isis dezlănțuiseră inundația și-l reînviaseră pe
Osiris.
3.
În sfârșit, Memphisul putea să dea frâu liber bucuriei! În ciuda unei mici
întârzieri, inundația avea să fie puternică, dar nu pustiitoare. De la cel mai
bogat până la cel mai sărman, egiptenii îl proslăveau pe faraon, care
izbutise să păstreze armonia dintre cer și pământ. Celebrarea ritualurilor
făcuse ca steaua cea bună să apară din nou și anotimpurile să urmeze unul
după altul potrivit legii lui Maat. Încă o dată, Cele Două Regate scăpaseră
de năpastă.
Dar veștile minunate nu-i readuseseră zâmbetul pe buze lui Sobek,
căpetenia gărzilor din întregul regat. Din cale-afară de vânjos, aspru și
neînduplecat, urându-i pe curtenitori, pe cei mieroși și pe cei fățarnici,
Sobek îl venera pe Sesostris încă de la începutul domniei acestuia. Să-l
apere era grija lui de căpătâi. Din păcate, regele nu pregeta să-și pună
adesea viața în primejdie și nu dădea ascultare sfaturilor ce-l îndemnau la
prudentă. De aceea, Sobek continua să pregătească el însuși gărzile
însărcinate cu paza apropiată a suveranului. Iar palatul, fără a se preschimba
într-o fortăreață, devenise un adăpost în care luptătorii din umbră ai
Prevestitorului, oricât ar fi fost ei de pricepuți, nu mai puteau să pătrundă.
Creșterea apelor aducătoare de rod scăpase capitala de povara neliniștii.
Fără să se îndoiască vreo clipă de puterea binefăcătoare a regelui, Sobek se
îngrijora la gândul ceremoniei de început de an, în timpul căreia demnitarii
și mai-marii meșterilor ofereau daruri faraonului. Asigurarea pazei lui
Sesostris în asemenea împrejurări se lovea de unele greutăți de nebiruit.
Dacă un ucigaș s-ar fi amestecat în mulțime și ar fi încercat să se
năpustească asupra regelui, gărzile l-ar fi împiedicat să-și atingă ținta, dar,
dacă unul dintre înalții slujbași de la curte se număra printre credincioșii
Prevestitorului, cum să-i vină de hac? Apropiindu-se de monarh pentru a-i
înmâna darurile, ar fi avut vreme să-l atace înainte ca Sobek să-l poată opri.
 Să-i controleze până la piele pe cei prezenți ar fi fost cea mai nimerită
rezolvare. Dar vai! Regulile de la curte și bunul-simț nu îngăduiau așa
ceva. Prin urmare, lui Sobek nu-i mai rămânea decât să stea cu ochii în
patru și să se repeadă, la o adică, asupra nemernicului, cu iuțeala unui
fulger.
Primul care păși înaintea faraonului fu vizirul Khnum-Hotep, bătrân și
cu trupul îngreunat. Era devotat lui Sesostris, iscusit și respectat de toți, așa
că, din partea lui, Sobek n-avea a se teme de nimic. La fel și în privința
comandantului armatei, asprul general Nesmontu, a Marelui Trezorier
Senankh, cu înfățișare de om vesel, dar cu o fire neînduplecată și a mai-
marelui peste toate lucrările faraonului, Sehotep, elegant și cu purtări alese.
La picioarele perechii regale, aceștia depuseră un colier lat, simbol al
celor nouă puteri creatoare, o sabie din electrum ― amestec de aur și argint
―, o capelă micuță din aur și un vas din argint umplut cu apă proaspătă,
dătătoare de noi puteri. După ei veni Medes, Secretarul Casei Regelui,
purtând un sipet încărcat cu aur, argint, lapislazuli și turcoaze.
Sobek nu-l suferea defel pe acest om scund și îndesat, despre care însă
slujbașii din Memphis aveau numai cuvinte de laudă. Însărcinat să
întocmească decretele regale și să le trimită în toate colțurile Egiptului, în
Nubia și în Syro-Palestina, Medes își ducea la bună împlinire îndatoririle
cu o sârguință pilduitoare. Mulți demnitari îi prevesteau un viitor
strălucitor, căci Medes se arăta devotat peste măsură muncii sale.
Se înșiruiră apoi vreo cincizeci de curteni, care mai de care mai smerit,
întrecându-se unul pe altul în lingușeli.
Ceremonia se desfășură mai departe, iar nervii lui Sobek se încordau din
ce în ce. Păzitorul lua aminte la gesturile tuturor, străduindu-se să ghicească
ce avea de gând fiecare.
Oare un luptător din umbră ar fi fost îndeajuns de nebun sau de amețit de
vreo licoare încât să-l atace pe Sesostris, pe acest uriaș cu față severă și
privire atât de sfredelitoare încât îl încremenea pe cel cu care vorbea?
Pleoapele sale grele îndurau suferința și neștiința oamenilor, iar urechile
sale mari deslușeau vorbele zeilor și rugămințile poporului său.
Sesostris se născuse faraon. Păstrător al unei puteri neomenești, KA-ul,
transmise din rege în rege, îi făcea să pară vrednici de râs, prin simpla sa
prezență, pe cei îndărătnici și pizmași. Și nu înfăptuise el minuni, precum
stârnirea inundației sau îmblânzirea apelor, înlăturarea privilegiilor
guvernatorilor de provincii, unirea Celor Două Regate sau aducerea păcii în
Canaan și în Nubia? Faima suveranului nu înceta să sporească și, adesea,
domnia sa era asemuită cu cea a lui Osiris.
Nedând atenție cuvintelor ce-l ridicau în slăvi, urând lingușelile,
Sesostris nu se lăuda niciodată cu izbânzile sale și se gândea doar la
piedicile ce-l așteptau. Să cârmuiască țara, nelăsând-o să se abată de la
Calea lui Maat, să întărească unirea, să-l protejeze pe cel sărman de cel
puternic, să nu îngăduie slăbirea legăturii cu divinitățile erau treburi
anevoioase care ar fi istovit până și un gigant. Iar regele nu-și îngăduia o
clipă de răgaz, căci trebuia să vegheze la toate acestea pentru ca supușii săi
să doarmă liniștiți.
Pe deasupra, Sesostris avea de înfruntat un potrivnic de temut,
Prevestitorul, hotărât să răspândească răul, cruzimea și credința oarbă. Însă
Egiptul și faraonul stăteau în calea izbânzii acestuia, iar el încercase să-i
rănească drept în inimă, aruncând o vrajă năprasnică asupra Arborelui
vieții, salcâmul lui Osiris din Abydos. Deși acesta fusese tămăduit,
Sesostris nu-și găsea liniștea și nu dădea crezare veștilor despre moartea
Prevestitorului într-un colț pierdut al Nubiei. Oare dispariția lui nu era
cumva doar o înșelătorie, care să ascundă de ochii egiptenilor pregătirea
unui nou atac?
Desigur, construirea unei piramide la Dachur, a unui templu menit să
dăinuiască milioane de ani și a unui locaș de veci la Abydos, precum și a
unui brâu de fortărețe între Elephantina și cea de-a doua cataractă
zădărniciseră planurile vrăjmașului. Dar acesta era în stare să conducă un
grup numeros de luptători bine ascunși printre locuitorii din Memphis, știa
să se adapteze împrejurărilor, să-i ademenească pe slujbași, să tragă foloase
de pe urma slăbiciunilor oamenilor și să lucreze pe ascuns. Departe de a fi
învins, Prevestitorul continua să amenințe Egiptul.
Când mai-marele sculptorilor din Memphis se prezentă la rândul său
înaintea perechii regale, Sobek se încordă și mai tare. Omul părea demn de
încredere, numai că Păzitorul nu cunoștea înțelesul acestui cuvânt.
― Luminăția Ta, rosti meșterul, oferindu-i faraonului un mic sfinx din
alabastru cu chipul acestuia, o sută de statui simbolizând KA-ul regal vă
stau acum la dispoziție.
Fiecare provincie avea să primească cel puțin o astfel de statuie, chezaș
al unității regatului. Dioritul, ale cărui culori mergeau de la negru până la
verde-închis, dădea sculpturilor putere și severitate. În aceste reprezentări
ale unui monarh vârstnic, cu față gravă și urechi mari, nu exista nicio urmă
de trufie, ci doar voința de a spori strălucirea lui KA. Astfel, o forță mai
presus de cele pământene își va răspândi de-acum înainte în Egipt
binefacerile, respingând blestemele Prevestitorului.
Ceremonia se apropia de sfârșit.
Sobek își șterse fruntea cu dosul mâinii. Unii își vor bate joc de el,
învinuindu-l că prea vede peste tot doar rele și că măsurile sale de pază
întrec orice închipuire. Dar el nu se sinchisea de vorbele lor răutăcioase,
căci nu avea de gând să-și schimbe obiceiurile.
Ultimul purtător de daruri, un bărbat uscățiv și pipernicit, căra în brațe
un vas din granit.
Deodată, răgetele unui măgar, uimitor de puternice, îl pironiră locului,
când mai avea doar cinci pași până la platforma unde stătea perechea
regală.
Răsturnând doi soldați, un dulău enorm tăbărî asupra slăbănogului,
trântindu-l la pământ. Din vas țâșniră vreo zece vipere care împrăștiară
spaima printre oaspeți.
Sobek și oamenii săi uciseră târâtoarele cu lovituri de baston. Suferind
din pricina numeroaselor mușcături, bărbatul trăgea să moară.
Sub paza gărzilor, perechea regală se retrase în liniște.
Mândru de isprava sa, câinele primi bucuros mângâierile unui voinic cu
față pătrată, sprâncene stufoase și pântece rotund.
Sobek se apropie.
― Frumoasă treabă, Sekari.
― Felicită-i pe Vânt-de-Miazănoapte și pe Sângerosul. Măgarul a dat
alarma, iar câinele n-a zăbovit. Cei doi prieteni ai lui Iker i-au salvat viața
Luminăției Sale.
― Li se cuvin cele mai alese laude! Îl cunoști pe atacator?
― Nu l-am văzut niciodată.
― Șerpii lui i-au făcut de petrecanie. Tare aș fi vrut să-i pun câteva
întrebări, dar ai putea să juri că netrebnicii ăștia simt o plăcere nespusă de a
ne tăia orice fir care să ne ducă la căpetenia lor. Căutările tale înaintează?
― Deși stau cu urechile ciulite zi și noapte, n-am dat de vreo urmă.
Îndeplinind misiuni tainice încredințate de Sesostris, Sekari avea harul de
a se amesteca lesne printre oameni de toate soiurile, îndemnându-i cu felul
său de a fi la destăinuirile cele mai neașteptate. La nevoie, știa să se facă
nevăzut, iar de la o vreme tot încerca să descopere vizuina luptătorilor din
umbră. După moartea sacagiului și câteva arestări neînsemnate, strădaniile
lui Sobek fuseseră zadarnice. Bănuitor, dușmanul se ascundea cu viclenie.
― Fără îndoială, am slăbit legăturile dintre ei, rosti Sekari, deci le-am
șubrezit și planurile. Încercarea lor de acum nu ți se pare o lovitură
deznădăjduită?
― Nu prea, își dădu cu părerea Sobek. Protejarea faraonului într-o
asemenea împrejurare și într-un astfel de loc ținea mai degrabă de noroc.
Slăbănogul avea sorți de izbândă. Nemernicii ăștia au primit câteva lovituri
grele, dar nu se dau bătuți!
― Nici nu m-am îndoit vreodată.
― Crezi că Prevestitorul a murit?
Sekari șovăi.
― Unele triburi nubiene îl urăsc cu sălbăticie.
― Memphisul a suferit din plin și o mulțime de nevinovați au pierit din
pricina acestui demon. Zvonul despre moartea lui e foarte potrivit ca să ne
adoarmă bănuielile. Oare ce grozăvii mai pune la cale?
― Plec iar la vânătoare, îl înștiință Sekari.
*
Medes era în culmea furiei. De ce nu fusese prevenit despre această
încercare de ucidere a faraonului? Viguros la cei peste patruzeci de ani ai
săi, rotofei din pricina lăcomiei, cu fața visătoare și părul negru lipit de
țeastă, cu gambele scurte și labele picioarelor umflate de grăsime, demnitar
de vază și slujbaș neobosit, Medes câștigase aprecierea regelui și a
vizirului, însărcinat să întocmească decretele faraonului și să le
răspândească degrabă, el conducea o armată de scribi dintre cei mai iscusiți
și hotăra mișcările unei mici flote de corăbii iuți.
Cine l-ar fi bănuit că-i dă ascultare Prevestitorului? Asemenea omului
său de încredere, Gergu, și preotului permanent din Abydos, Bega, Medes
lua parte la uneltirile Răului. În palma lor, un cap micuț al lui Seth, săpat
adânc, se înroșea, provocând suferințe de neîndurat, la cea mai măruntă
dorință de trădare.
Dar cum de ajunsese Medes să fie părtaș la o asemenea nelegiuire?
Motivele nu lipseau. De multă vreme, Casa Regelui ar fi trebuit să
primească în sânul ei un slujbaș atât de dibaci ca el. Neîndoielnic, rangul de
vizir i se cuvenea, ca simplă treaptă înaintea dobândirii puterii supreme.
Medes se simțea în stare să cârmuiască Egiptul. Nu avea el, oare,
neasemuite însușiri de administrator și conducător de oameni? Și, cu toate
acestea, nu i se îngăduia nici acum să intre în templul acoperit și în locurile
tainice ale sanctuarelor, mai ales în cele din Abydos, de unde Sesostris își
trăgea adevărata forță.
Prin urmare, îi rămânea o singură cale: să-l ucidă pe monarh.
Însă dincolo de această ambiție întemeiată, Medes trebuia să
mărturisească și faptul că Răul îl fermeca și îl atrăgea, căci niciun potrivnic
nu-i putea ține piept. De aceea, întâlnirea cu Prevestitorul, în ciuda câtorva
aspecte înspăimântătoare, îi întrecuse toate speranțele.
Bărbatul acesta ciudat era înzestrat cu puteri neobișnuite și, mai ales, nu
se temea de atacuri vitrege ale sorții. Urmând un plan neîndurător, socotea
dinainte fiecare lovitură, prevăzându-le pe cele ce dădeau greș și
întorcându-le pe viitor în favoarea sa.
Nu departe de bogata și eleganta sa locuință din centrul orașului, Medes
se ciocni de un bărbat greoi și, fără îndoială, amețit de vinul băut.
― Sesostris e teafăr și nevătămat? întrebă Gergu, responsabil principal al
hambarelor.
― Din nenorocire, da.
― Carevasăzică, zvonurile sunt false! Ați fost înștiințat despre acest
atac?
― Nu, din păcate. Buzele groase ale lui Gergu se albiră. Prevestitorul nu
mai are nevoie de serviciile noastre!
Bețiv și iubitor de lupanare, Gergu își datora slujba lui Medes și, în
ciuda câtorva neînțelegeri, se supunea poruncilor sale. Îngrozit de
Prevestitor, îl asculta și pe acesta orbește, temându-se că, altminteri, l-ar fi
așteptat pedepse grele.
― Nu te pripi. Poate a fost o idee de-a Libanezului.
― Suntem pierduți!
― Tu ești încă liber, eu la fel. Dacă Sobek Păzitorul ne bănuia, ne-am fi
aflat deja în temniță.
Aceste vorbe îl potoliră pe Gergu.
Dar liniștea nu ținu mult, căci un val de spaimă puse iar stăpânire pe el.
― Prevestitorul a murit! Descumpăniți, discipolii săi săvârșesc fapte
nesăbuite.
 ― Nu te pierde cu firea, îl povățui Medes. O căpetenie de teapa lui nu
dispare ca un răufăcător oarecare. Atacul nu s-a petrecut la întâmplare.
Slăbănogul ăla curajos ar fi trebuit să reușească. Dacă nu apăreau măgarul
și câinele, viperele i-ar fi mușcat pe faraon și pe Marea Soție regală. Aliații
noștri din Memphis și-au dovedit puterea. Închipuie-ți nedumerirea lui
Sobek Păzitorul! S-a făcut de râs, și o să fie socotit un nepriceput. Iar dacă
faraonul are să se lipsească de el, iată-ne scăpați de-o grijă.
― Eu nu mi-aș pune mari speranțe! Neisprăvitul ăsta e mai sâcâitor
decât o căpușă.
― O gânganie… Bine zici, scumpul meu Gergu! O să-l strivim pe
Păzitor sub sandalele noastre. Și ce mari isprăvi a făcut, la urma urmelor?
Doar câteva arestări fără însemnătate! Trupa luptătorilor din umbră e
neatinsă.
Cu limba uscată, Gergu simțea o sete chinuitoare.
― Aveți bere tare?
Medes zâmbi.
― Să-mi lipsească așa ceva ar fi nebunie curată! Haide să te mai
întremezi puțin.
O poartă grea cu două canaturi împiedica intrarea în vasta locuință a
Secretarului Casei Regelui. Alături se vedea odăița paznicului care îi alunga
neîntârziat pe oaspeții nepoftiți.
Paznicul se înclină adânc înaintea stăpânului său.
În spatele zidurilor înalte, se întindea o grădină cu un bazin cu apă
înconjurat de sicomori, spre care dădeau ușile cu obloane din lemn și
vitralii.
Abia se așezară Medes și Gergu la adăpostul terasei, că un slujitor le și
aduse bere rece.
Gergu bău cu lăcomie.
― Nu cunoaștem adevărata misiune a Fiului regal Iker la Abydos, zise
Medes, abătut.
― Dar ați întocmit un decret în această privință! se miră Gergu.
― Că i s-au dat puteri depline nu mă uimește, dar pentru ce?
― N-ați putea să aflați mai multe?
― Și să atrag astfel atenția membrilor Casei Regelui asupra mea? Dar
nu-mi plac lucrurile care nu sunt limpezi. Mergi la Abydos, Gergu. Rangul
tău de preot temporar o să te ajute să capeți informații mai sigure.
4.
Întâi de toate, materialele.
Piatra, lemnul și papirusul trebuiau să fie dintre cele mai alese. În fiecare
zi, Iker stătea de vorbă cu meșterii, fără să-i privească de sus. Astfel își
făuri un renume de om neînduplecat, care pune mai presus de orice sarcinile
sale, dar care își respectă semenii.
Observându-l pe Fiul regal cu ochi lipsiți de îngăduință, Pleșuvul văzu
că acesta devenea pe zi ce trece un obișnuit al Abydosului. Temându-se la
început că tânărul se va pripi și se va folosi în mod nechibzuit de puterile
sale, împărțind porunci în stânga și-n dreapta, Marele Preot îi aprecia acum
bunul-simț și purtările cumpătate.
― Meșterii te prețuiesc, îi dezvălui el lui Iker. O ispravă vrednică de
laudă, într-adevăr! Prietenia acestor voinici, mai degrabă ursuzi, nu se
câștigă lesne. Dar nu uita că răgazul pe care-l avem e scurt: peste două luni
începe celebrarea Misterelor lui Osiris. Niciun obiect nu trebuie să
lipsească.
― Sculptorii muncesc la noua statuie a lui Osiris, tâmplarii, la barca lui
sacră, și cu toții îmi dau socoteala în fiecare zi. La rândul meu, veghez să
fie isprăvite la vreme rogojinile, jilțurile, coșurile, sandalele și pânzeturile.
Cât despre papirusuri, menite să poarte scrierile rituale, ele vor dăinui mii
de ani.
― Nu râvneai parcă să devii scriitor?
― Am alte îndatoriri de îndeplinit acum, dar dorința de a scrie îmi dă
ghes la fel ca înainte. Oare hieroglifele nu alcătuiesc arta cea mai înaltă? În
ele se întruchipează cuvintele puterii transmise de către zei. Însă nicio
scriere nu întrece ritualurile. Dacă voi putea cândva să iau parte la
formularea lor, chemarea mea se va împlini.
― Dar, de vreme ce ți-a fost încredințată paleta de aur, nu ți-ai atins
ținta?
― Nu o întrebuințez decât atunci când împrejurări grave o cer și
niciodată în interes personal. Ea aparține faraonului, Abydosului și
Cercului de Aur.
Pleșuvul păru nedumerit.
― Ce știi despre Cerc?
― El este culmea spiritualității noastre, singurul în stare să păstreze
neatinse energiile zămislitoare și înțelepciunea strămoșilor.
 ― Vrei să faci parte din el?
― Viața mea a fost punctată de minuni. Cred și în aceasta.
― Totuși, nu te lăsa pradă viselor și muncește mai departe din răsputeri.
În amurg, Iker se întâlni cu Isis. Puțin câte puțin, ea îl ajuta să descopere
nenumăratele bogății ale ținutului lui Osiris. În seara aceasta, se reculeseră
pe malul Lacului Vieții.
― Nu seamănă cu niciun altul, îi destăinui tânăra femeie. Doar preoților
permanenți li se îngăduie să se purifice în el și să soarbă astfel puterea lui
Nun. În timpul celor mai însemnate sărbători și când se desfășoară marile
mistere, Anubis însuși se folosește de apa acestui lac: spală măruntaiele lui
Osiris, ca să nu putrezească. Doar un inițiat știe să contemple acest mister.
― Dar tu l-ai contemplat.
Isis nu răspunse.
― De când mi-ai ieșit în cale, am priceput că tu nu ești o femeie ca
oricare alta. Lumea cealaltă îți însuflețește privirea și îmi arăți un drum a
cărui natură eu nu o cunosc. Mă las în voia ta, călăuza mea, dragostea mea.
Apa strălucea cu mii de scânteieri, în culori de argint și de aur.
Îmbrățișați, cei doi tineri gustară o clipă de neînchipuită fericire.
De-acum înainte, Iker aparținea Abydosului. Își găsise adevărata patrie,
Marele Ținut.
― De ce te neliniștește Arborele vieții? o întrebă el pe Isis.
― Această pace coborâtă peste Abydos nu e deplină, o forță întunecată
dă târcoale salcâmului. Ritualurile de fiecare zi o îndepărtează, dar ea
revine mereu, neobosită. Iar dacă puterea îi sporește, o să izbutim oare să-i
ținem piept?
― Pleșuvul e stăpânit și el de aceasta îngrijorare?
― Și-a pierdut somnul tot frământându-se și încercând să înțeleagă
dincotro vin undele vătămătoare.
― Oare chiar din Abydos? Să fie cu putință?
Privirea lui Isis se întunecă.
― Trebuie să ne gândim și la un astfel de lucru.
― Temerile regelui se adeveresc! Pesemne că unul dintre trimișii
Prevestitorului a biruit toate opreliștile și pregătește calea pentru viitorul
atac al stăpânului sau.
Preoteasa tăcu, părând să-i dea dreptate.
 ― Atunci să nu ne mai ascundem după deget, hotărî Iker. N-am stat încă
de vorba cu preoții permanenți, căci voiam să cunosc mai întâi lumea
Abydosului. Dar iată-mă nevoit să încep căutările.
― Nu cruța pe nimeni și găsește adevărul.
*
Comandantul forțelor de apărare din Abydos avea s-o controleze el
însuși pe frumoasa Bina, care, supusă, nu dădu niciun semn că s-ar supăra.
― Îmi pare rău, frumoasa mea. Poruncile sunt porunci.
― Înțeleg, comandante. Totuși, de-acum mă cunoști destul de bine.
― Paza înseamnă aceleași sarcini ce trebuie îndeplinite în fiecare zi. Dar
îți mărturisesc că există altele și mai plictisitoare.
Zâmbitoare și liniștită, Bina îi îngădui comandantului s-o atingă.
― Ce-aș putea, oare, să ascund sub fusta mea scurtă? Cât despre coș, e
gol.
Roșu la față și pus în încurcătură, ofițerul se trase în lături. Cu toate că
își ducea la bun sfârșit îndatoririle, reușea cu greu să-și înfrâneze pornirile
față de această minunată brunetă, blândă și ascultătoare.
― Îți place munca pe care o faci, Bina?
― Să-i slujesc pe preoții permanenți e pentru mine o onoare la care nici
nu îndrăzneam să visez. Și acum, iartă-mă, dar nu vreau să întârzii.
Regina nopții se îndreptă către una dintre dependințele templului lui
Sesostris. Aici primi pâine proaspătă și un urcior de bere pe care trebuia să
le ducă preotului însărcinat să vegheze asupra integrității marelui trup al lui
Osiris și să verifice pecețile de pe ușa mormântului marelui zeu.
Nici unui preot temporar nu-i era îngăduit să pătrundă în locul acela
tainic. Asemenea celorlalte slujitoare, care se îngrijeau ca preoților
permanenți să nu le lipsească nimic, Bina se mărginea să care merindele
până la locuințele acestora, în care domnea mereu o curățenie desăvârșită.
Păzitorul peceților citea un papirus.
― V-am adus mâncare și băutură, rosti Bina cu glas domol și plin de
sfială.
― Mulțumesc.
― Unde să las pâinea și urciorul?
― Pe măsuța cea joasă din stânga intrării.
― Ce vreți pentru prânz? Carne uscată, pește sau coaste de vacă fripte?
― Astăzi, puțină pâine proaspătă îmi e de ajuns.
 ― Sunteți bolnav?
― Asta nu te privește pe tine, micuțo.
Așadar, preotul acesta se arăta la fel de ursuz ca toți colegii săi,
rămânând nesimțitor la farmecele Binei.
― Mi-ar plăcea atât de mult să vă fiu de folos.
― Vezi-ți de treburile tale, doctorii noștri își cunosc meseria.
― Doriți să-i înștiințez?
― Dacă va fi nevoie, am s-o fac chiar eu.
Bina își lăsă ochii în pământ.
― Oare, din pricina sarcinilor voastre, nu vă pândesc anumite primejdii?
― La ce te gândești?
― Mormântul lui Osiris nu împrăștie în jur o energie de temut?
Chipul preotului se înăspri.
― Cauți să încalci tainele, fetițo?
― Oh, nu! Sunt doar puțin… speriată. Se povestesc multe despre Osiris
și despre mormântul său! Unii pomenesc chiar de duhuri înspăimântătoare
care își urmăresc dușmanii ca să le bea sângele.
Preotul tăcu. N-avea niciun rost să se împotrivească acestor credințe care
ajutau, de fapt, la protecția sălașului zeului.
― Sunt gata oricând să dau ascultare poruncilor voastre, grăi Bina,
dăruindu-i ursuzului cel mai frumos zâmbet cu putință.
Zadarnică strădanie, căci preotul nici nu-și ridică ochii spre ea.
― Întoarce-te acolo unde se coace pâine și se umplu urcioarele cu bere,
fetițo, și îngrijește-te de munca ta.
*
Stând de vorbă cu preotesele lui Hathor, Iker nu găsi nimic care să-i
stârnească bănuielile. Devenită Mare Preoteasă după moartea celei mai
vârstnice dintre ele, Isis se străduia să-i înlesnească sarcina. Dar nicio
învinuire gravă nu putea fi adusă surorilor ei, căci gândul le era doar la
treburile de fiecare zi și nu dăduseră îndărăt niciodată în fața greutăților.
Ascultându-le, Fiul regal nu simți nicio tulburare, căci preotesele îi
răspunseră fără fereală la toate întrebările.
În felul acesta, Iker se încredință că părtașul Prevestitorului nu se
strecurase printre ele. În vreme ce-și continua munca în tovărășia
meșterilor, Fiul regal încercă să afle cât mai multe despre preoții
permanenți, care nu-și ascunseră de fel nemulțumirea.
 Cel a cărui sarcină era tainică și care vedea secretele se purtă întocmai
cum dădeau de înțeles aceste cuvinte. După ce auzi întrebările Fiului regal,
refuză, neînduplecat, să răspundă, arătându-i că el nu va vorbi cu altcineva,
în afară de Pleșuv. Iar Marele Preot n-avea decât să hotărască singur ce se
cuvine să-i transmită lui Iker.
*
Pleșuvul nu se lăsă rugat și repetă întocmai spusele preotului, din care se
desprindea o învățătură demnă de luat în seamă: doar inițiaților în misterele
lui Osiris le era îngăduit să cunoască tainele zeului. Iker nu se număra
printre ei, așa că preoții trebuiau să păstreze tăcerea.
― O asemenea împotrivire față de un trimis al faraonului nu vi se pare
lucru necurat? vru să știe Iker.
― Dimpotrivă, fu de părere Pleșuvul. Acest bătrân tovarăș de drum își
respectă cu strășnicie îndatoririle, în orice împrejurare. Doar păstrarea
neatinsă a tainelor contează pentru el. Iar acestea n-au fost dezvăluite.
Altminteri, dacă ne-ar fi trădat spre folosul Prevestitorului, Arborele vieții
pierea până acum, iar Abydosul dispărea.
Îndoielile lui Iker se risipiră pe dată.
*
Slujitorul lui KA, însărcinat să venereze și să țină vie energia spirituală, îl
pofti pe Fiul regal să celebreze, alături de el, memoria strămoșilor.
― Fără prezența lor, arătă preotul, legăturile cu nevăzutul s-ar destrăma
puțin câte puțin. Și, odată rupte, ne-am preschimba în niște morți care încă
mai viețuiesc.
Bătrânul și Fiul regal cinstiră împreună statuile KA-ului lui Sesostris, în
care se aduna puterea născută din stele. Încet, grav, preotul rosti formulele
ce trezeau la viață sufletele regale și sufletele celor drepți. În fiecare zi,
adânca sa învățătură magică dădea roade.
― Asemenea tovarășilor mei, îl lămuri el pe Iker, nu sunt decât o
înfățișare a făpturii veșnice a faraonului. Singur, nu exist. Unit cu spiritul
său și cu al celorlalți preoți permanenți, iau parte la strălucirea lui Osiris,
dincolo de nenumăratele forme de moarte.
Cum să fi fost un astfel de om complicele Prevestitorului?
*
Iker se apropie de cel care veghea asupra integrității marelui trup al lui
Osiris.
 ― Vreți să-mi arătați ușa mormântului său?
― Nu.
― Regele mi-a încredințat o misiune delicată și încerc să nu supăr pe
nimeni. Totuși, trebuie să mă încredințez de îndeplinirea fără cusur a
sarcinilor sacre. Iar ale dumitale se numără printre acestea.
― Bine că mi-ai spus.
― Și-acum, va învoiți?
― Doar inițiații în mistere pot ajunge până la mormântul lui Osiris. Să te
îndoiești de priceperea, de severitatea și de cinstea mea ar însemna să mă
jignești. Prin urmare, cuvântul meu îți va fi de-ajuns.
― Îmi pare rău, dar cer mai mult de-atât. Verificarea peceților nu vă ia o
zi întreagă. În timpul ce vă rămâne, cu ce anume vă îndeletniciți?
Preotul se încordă.
― Ascult de poruncile Pleșuvului, și orele unei zile se dovedesc adesea
prea puține pentru atâtea sarcini. Dacă el dorește, o să vi le dezvăluie. Iar
acum, tocmai am de îndeplinit una dintre ele.
*
― Îl socot mâna mea dreaptă, îi spuse Pleșuvul lui Iker după ce acesta îi
povesti despre încăpățânarea preotului. Puțin cam ursuz uneori, dar iscusit
și devotat. Eu însumi controlez trăinicia peceților și nu am a-l învinui de
nimic. Îți închipui ce s-ar fi întâmplat deja dacă ne-ar fi trădat, aliindu-se cu
Prevestitorul? Nu-ți mai rămâne decât să te întâlnești și cu Bega, care e
răspunzător de jertfele de apă vărsate zilnic pe mesele de ofrandă.
Înalt, cu chip respingător și aspru, preotul își privi oaspetele de sus.
― Ziua a fost obositoare, mi-ar plăcea să mă odihnesc acum.
― Atunci vorbim mâine, zise împăciuitor Iker.
― Nu, cu cât isprăvim mai iute, cu atât mai bine! Eu și restul preoților
vă respectam rangul și ne străduim să vă fim pe plac. Cu toate acestea,
cercetările voastre ne amărăsc. Să-i bănuiți pe preoții permanenți din
Abydos, ce grozăvie!
― Și atunci, n-ar fi de dorit ca ei să-și dovedească nevinovăția?
― Dar nimeni n-o pune la îndoială, Fiule regal!
― Oare misiunea mea nu arată că lucrurile stau taman pe dos?
Bega păru nedumerit.
― Confreria noastră îl nemulțumește pe faraon?
― Luminăția Sa simte că armonia acestui loc a fost tulburată.
 ― Și care ar fi pricina?
― Faptul că pe pământul lui Osiris se găsește un părtaș al celui mai
înverșunat dușman al nostru, Prevestitorul.
― Peste putință! se împotrivi, cu voce răspicată, Bega. Dacă un
asemenea demon s-ar fi aflat aici, Abydosul l-ar fi respins îndată. Nimeni n-
ar putea zdruncina legăturile strânse dintre preoții permanenți.
― Dârzenia pe care o arătați mă liniștește.
― Fiul regal chiar a crezut, fie și numai pentru o clipă, că unul dintre noi
e trădător?
― Am fost nevoit să mă gândesc și la așa ceva.
Umbra unui zâmbet însufleți chipul neclintit al lui Bega.
― Oare Prevestitorul, cu șiretenia lui, nu urmărește tocmai să ne
dezbine, răspândind asemenea zvonuri? Dacă ne pierdem judecata, o să
atragem asupra noastră prăpădul. Câtă dreptate a avut faraonul să vă trimită
aici! În ciuda tinereții voastre, arătați multă înțelepciune. Abydosul o să vă
fie recunoscător.
Și, astfel, căutările lui Iker ajunseră într-un punct mort.
5.
Împodobită cu un colier din patru șiraguri, cu cercei fini și brățări mari,
înveșmântată cu o rochie lungă, plisată, și o mantie ce-i lasă umărul drept
descoperit, preoteasa lui Hathor se plecă înaintea lui Isis, mai-marea sa. Lui
Nephtys, al cărei nume însemna „suverana templului”, regina îi încredințase
conducerea atelierului de țesături din Memphis. Însă, tot din porunca
reginei, îl părăsise acum pentru a merge degrabă la Abydos.
― Cea mai vârstnică dintre noi a murit, o înștiință Isis. O altă inițiată
trebuie s-o înlocuiască neîntârziat, ca să fim iară șapte. Mulțumită
cunoașterii adânci a ritualurilor, pe care ai dobândit-o, tu ai fost cea aleasă.
― Încrederea voastră mă onorează și am să mă străduiesc să fiu demnă
de ea.
Nephtys semăna în chip ciudat cu Isis. Aceeași vârstă, aceeași înălțime,
aceeași formă a feței, același trup zvelt. Așa că legară pe dată prietenie,
împărtășindu-și, fără opreliști, gândurile. Unii chiar le luau drept două
surori, fericite că s-au regăsit după multă vreme.
Isis o iniție pe Nephtys în cele mai înalte mistere. Călăuzită de tânăra
Mare Preoteasă, Nephtys străbătu Calea de Foc și trecu de porțile ce duceau
spre taina lui Osiris. Apoi fiica lui Sesostris îi povesti de-a fir a păr
întâmplările nefericite ce loviseră Abydosul, fără să-i ascundă frământările
sale.
Însărcinată să pregătească viitorul giulgiu al zeului pentru ceremonia ce
urma să se desfășoare în curând, Nephtys verifică inul recoltat. Doar din
tulpinile foarte moi aveau să iasă, la sfârșit, țesături frumoase. Înmuiate în
apă până la înlăturarea părții lemnoase, unele fibre nu putrezeau. După
purificarea lor, desăvârșită de razele soarelui, se obținea din ele un material
ales și fără cusur.
Isis și Nephtys toarseră și țesură. Nicio umbră, nicio pată nu aveau să
murdărească tunica de in alb pe care o va îmbrăca Osiris. Flacără și lumină,
acest veșmânt păstra misterul întreg.
După ce pregătiră fire răsucite cât mai lungi, cele două femei le înnodară.
Apoi, făcându-le ghem și strângându-le în oale de ceramică, întrebuințară
furcile vechi, rezervate urmașelor zeiței Hathor, și respectară bine-
cunoscuta regulă: șaizeci și patru de fire de urzeală pe centimetru pătrat
pentru patruzeci și opt de fire de bătătură.
― Când pe Ra îl încearcă o adâncă osteneală, aminti Nephtys, sudoarea
sa cade pe pământ, încolțește și se preschimbă în in. Pătruns de lumina
soarelui, hrănit de strălucirea lunii, el alcătuiește scutecele pruncului și
giulgiul celui reînviat.
O capelă din Templul lui Osiris avea să adăpostească neprețuitul
veșmânt.
*
― Am dat greș, stăpâne. Primesc orice pedeapsă hotărăști că mi se
cuvine.
În ciuda farmecelor sale, a smereniei prefăcute și a desăvârșitului
devotament pe care-l arătase, Bina nu izbutise să străpungă platoșa
preoților permanenți. Nici zâmbetul ei, nici cea mai bună bere, nici cele mai
gustoase bucate nu le descrețiseră frunțile. Trecuse de la unul la altul, ca să
nu trezească bănuielile preotului însărcinat să vegheze asupra peceților de
pe ușa mormântului lui Osiris. Dar bărbatul nu se lăsase tras de limbă și
părea că nici nu vede trupul minunat al slujitoarei. Cu toate harurile pe care
le avea și cu toate că se străduise din răsputeri, Bina nu-și atinsese țelul.
Prevestitorul îi mângâie părul.
 ― Ne aflăm pe pământul vrăjmașului, frumoasa mea, și nimic nu se
poate face lesne aici. Preoții aceștia nu se poartă asemenea oamenilor de
rând. Spusele tale arată că pun mai presus de orice îndatoririle pe care le au
și nu dorințele lor. Așa că n-are rost să ne primejduim viețile prin vreo
faptă nesăbuită.
― Mă… mă iertați?
― N-ai săvârșit nicio greșeală.
Bina îmbrățișa genunchii stăpânului ei. Deși îl plăcea mai mult cu barbă
și capul acoperit de turban, noua înfățișare nu-i știrbea defel puterea. Peste
puțină vreme, Prevestitorul avea să sfarme toate zidurile de apărare, fie ele
din piatră sau magice, ale slujitorilor lui Osiris.
― O să călcăm în curând sanctuarele tainice? întrebă ea, neliniștită.
― Nu-ți face griji, o să reușim până la urmă.
*
Iker stătu de vorbă îndelung cu comandantul forțelor de pază ca să
înțeleagă în ce fel era rânduită munca preoților temporari. Sculptori, pictori,
desenatori, olari, brutari, berari, grădinari, purtători de ofrande, cântăreți,
muzicanți și tot soiul de alți slujitori erau înșirați pe o listă, după
priceperea fiecăruia, fără a se ține seama de vârsta ori de rangul lor. Durata
muncii putea să se întindă de la câteva zile până la câteva luni. Temporarii
însuflețeau orașul și templele, trebăluind fără odihnă ca niciun soi de
lipsuri să nu tulbure armonia ținutului sacru.
Era cu neputință pentru Fiul regal să-i cheme pe toți ca să le poată
cerceta buna-credință. Dar comandantul nu avea îndoieli: nicio oaie râioasă
nu pătrunsese pe pământul divin. Desigur, unii dovedeau mai multă tragere
de inimă decât alții, dar supraveghetorii îi descopereau iute și nu-i cruțau
pe trântori. Pe deasupra, orice plângere care ajungea la Pleșuv ducea la
izgonirea neîntârziată și pentru totdeauna a vinovatului.
Iker ținu cu tot dinadinsul să-i întâlnească pe cei mai vechi și pe cei mai
sârguincioși dintre preoții temporari, și discuțiile cu ei îl liniștiră. Într-
adevăr, acești oameni, care înțelegeau însemnătatea sarcinilor primite, nu
călcaseră niciodată hotarele dincolo de care nu le era îngăduit să treacă.
*
Bina trecu pragul odăii în care Fiul regal asculta mărturisirile unui bătrân
preot temporar care dorea să moară slujindu-l pe Osiris.
 Deși abia îl zărise pe Iker, femeia îl recunoscu numaidecât și se trase
înapoi atât de iute, încât fu cât pe ce să răstoarne coșul pe care-l purta pe
cap. Din pricina unei raze de soare ce cădea pieziș, bătrânul nu desluși
decât o siluetă.
― Nu ne tulbura, micuțo. Lasă merindele afară.
Bina se supuse, apoi dispăru pe dată.
Carevasăzică, Fiul regal nu se mulțumea să stea de vorbă doar cu preoții
permanenți! Dacă Bina ar mai fi făcut un pas, Iker ar fi dat cu ochii de ea.
Și dacă netrebnicul acesta voia să-i vadă pe toți temporarii, cum să scape
de el?
*
Deși Abydosul îl fermeca, Gergu ura acest loc. Nu se simțea în largul
său, spaima i se cuibărea în inimă și gândurile cele mai negre îi dădeau
târcoale. Oare atâtea riscuri îl vor conduce spre succes? Responsabilul
principal al hambarelor s-ar fi mulțumit bucuros cu slujba sa, cu urciorul
zilnic de bere tare și cu cele mai pricepute fete din lupanarele Memphisului,
dar Medes și Prevestitorul îi cereau mai mult.
Oricât de mare i-ar fi fost dorința de a duce un trai mai pașnic, Gergu nu
întrezărea nicio scăpare. Trebuia să le facă celor doi pe plac, nădăjduind că
faraonul va fi iute înfrânt și că Prevestitorul va cârmui Egiptul, înălțându-l
pe el într-unul dintre cele mai înalte ranguri.
În așteptarea acestui viitor plin de făgăduințe, Gergu ajunse la Abydos pe
o corabie ce căra mărfuri pentru preoții permanenți. Corabia trase lin la
mal, unde comandantul forțelor de pază îl întâmpină pe Gergu.
― Te ții bine, observă el.
― Mă îngrijesc de sănătatea mea, comandante.
― Îmi pare rău, dar ordinele mă obligă să verific încărcătura corăbiei.
― Pune-te pe treabă, dar nu zăbovi prea mult. Preoții permanenți nu
îngăduie nicio întârziere.
― Nu-ți face griji, oamenii mei sunt foarte pricepuți.
Gergu așteptă răbdător, sorbind berea slabă și prea dulce pentru gustul
lui. Ca întotdeauna, soldații nu descoperiră nimic care să dea de bănuit. Se
îndreptă spre clădirea unde obișnuia să-l întâlnească pe Bega.
Rece, cu chipul împietrit, preotul nu părea bucuros să-și revadă
complicele.
― Care e pricina acestei vizite?
 ― Aducerea proviziilor. Dacă ne-am schimba obiceiurile, am isca tot
felul de întrebări, nu?
Bega clătină din cap.
― Te întrebam despre adevărata pricină a călătoriei tale.
― Medes urăște să cunoască lucrurile doar pe jumătate și vrea să afle
care e misiunea Fiului regal Iker.
― Dar, având în vedere rangul său, Secretarul Casei Regelui n-ar trebui
s-o știe cel mai bine?
― La drept vorbind, da. Însă de data asta decretul faraonului nu
lămurește misterul. Tu, în schimb, l-ai dezlegat, cu siguranță.
Bega stătu pe gânduri câteva clipe.
― Am să-ți înmânez o nouă listă cu mărfurile trebuincioase.
― Refuzi să-mi răspunzi?
― Să mergem lângă terasa Marelui Zeu.
― Ne apucăm iar de negoțul cu stele? Socot că ne-ar pândi primejdii
prea mari.
Cei doi bărbați străbătură o cărare mărginită cu mese de ofrandă și capele
al căror număr sporea pe măsură ce se apropiau de scara lui Osiris.
Niciun trup neînsuflețit nu se odihnea în micile sanctuare, înconjurate de
grădini. Ele adăposteau doar statui și stele ce îngăduiau celor care le
ridicaseră să-i stea veșnic alături lui Osiris. Locul era pustiu și învăluit într-
o liniște adâncă. Din când în când, Bega se oprea și ardea tămâie, „cea care
divinizează”. Sufletul pietrelor vii se folosea de ea ca să urce la cer și să se
unească astfel cu lumina.
Bega pătrunse într-o capelă înconjurată de sălcii. Ramurile lor joase
ascundeau intrarea.
„O să scoatem de aici vreo stelă micuță, ba poate chiar două, gândi
Gergu, și o să le vindem celui ce dă mai mult. Încă un prilej strașnic de a ne
îmbogăți!”
― Urmează-mă, îi porunci Bega.
― Mi-ar plăcea mai degrabă să aștept afară.
― Urmează-mă!
Cu pași șovăielnici, Gergu se supuse. I se părea că, deși absenți, morții
îl pândesc. Și tulburându-le tihna nu avea să le stârnească, oare, mânia
nimicitoare?
Înăuntrul monumentului răsări o nălucă!
 Un preot înalt, cu țeasta rasă și ochii roșii, ce-l priveau atât de stăruitor
încât Gergu rămase țintuit locului.
― Nu, nu e cu putință… Nu sunteți…?
― Cine mă trădează nu mai are mult de trăit, Gergu.
Săpat în palma mâinii sale, micuțul cap al lui Seth îi arse carnea atât de
tare, încât fu cât pe ce să-i smulgă un strigăt de durere.
― Aveți încredere în mine, stăpâne!
― Vorbele tale nu au nicio însemnătate pentru mine. Doar faptele
contează. De ce-ai venit aici?
― Medes e neliniștit, mărturisi îndată Gergu. Vrea să cunoască adevărata
însărcinare a lui Iker și crede că Bega ar putea să i-o dezvăluie.
― Socoți îndreptățită dorința lui Medes?
Gergu simți un nod în gât și înghiți cu greutate.
― Nimeni în afara voastră nu poate să judece asta, stăpâne.
― Bun răspuns, grăi acru Shab Strâmbu’.
Atacând întotdeauna din spate, roșcovanul înțepă ceafa lui Gergu cu
vârful cuțitului său.
Hoț mărunt, fără niciun viitor, Shab descoperise adevărata credință
ascultând cuvântările Prevestitorului. Urând din adâncul sufletului femeile
și pe egipteni, nu șovăia niciodată să ucidă un necredincios ca să-și
mulțumească stăpânul.
― Să-l omor pe fățarnicul ăsta?
― Dar n-am trădat! strigă Gergu, îngrozit.
― Îi dăruiesc iertarea mea, hotărî Prevestitorul.
Vârful cuțitului se îndepărtă, lăsând un semn însângerat pe pielea lui
Gergu.
― Acum nu e vremea potrivita pentru negoțul cu stele, arată căpetenia
uneltitorilor Răului. Ai să te îmbogățești mai târziu, viteazul meu Gergu,
bineînțeles numai dacă ai să mă slujești orbește. Bega, poți să răspunzi la
întrebarea lui Medes?
― Fiul regal și Prietenul unic Iker a fost trimis să îndeplinească o sarcină
anevoioasă și însemnată în timpul celebrării misterelor lui Osiris.
Încredințându-i paleta de aur, regele îi dă și puterea de a cârmui confreria
preoților temporari și permanenți. Am auzit de la cineva vrednic de
încredere că Iker veghează asupra făuririi unei noi statui a lui Osiris și
asupra reparării bărcii sale. Trebuie să câștige respectul meșterilor și să
ducă la bun sfârșit această lucrare cât mai iute. Pe de altă parte, a stat de
vorbă îndelung cu preoții permanenți și cu preotesele, bănuind că unul
dintre ei sau una dintre ele este complicele Prevestitorului.
Gergu tresări.
― Atunci suntem pierduți!
― Nicidecum. În această ultimă privință, Fiul regal a dat greș. Căutările
sale migăloase nu l-au ajutat să găsească nicio dovadă împotriva cuiva
anume.
― Din nenorocire însă, arătă Prevestitorul, cercetările sale se îndreptă și
către preoții temporari și era cât pe ce să o descopere pe Bina. Și să nu
uităm că s-a căsătorit cu Isis, a cărei istețime ar putea să ne pricinuiască
multe neajunsuri.
― Și ce cale credeți că ar fi bine să urmăm de-acum înainte? întrebă
preotul cu chip prefăcut.
― Să nu ne pripim și să cunoaștem mai întâi locurile tainice, mulțumită
ție, prietene.
Bega ar fi preferat să rămână în umbră și să nu ia parte nemijlocit la
aceste planuri.
― Te codești?
― Nici gând, stăpâne! Dar va trebui să fim cu mare băgare de seamă și
să nu săvârșim vreo faptă nesăbuită.
― Ne-am strecurat în Abydos, și asta ne oferă un avantaj hotărâtor. Mai
multe atacuri se vor dezlănțui în același timp și îi vor slăbi lui Sesostris
puterile. Când va recunoaște, în sfârșit, că Osiris e mort pe vecie, tronul său
se va prăbuși.
Datorită siguranței și liniștii Prevestitorului, discipolii săi își mai veniră
în fire.
― Și să nu pierdem din vedere cealaltă țintă a noastră: Memphisul. Ce se
petrece acolo, Gergu?
― O grea piedică se înalță înaintea noastră, stăpâne: Sobek Păzitorul. Mă
tem că are să zădărnicească orice mișcare a oamenilor noștri. E nevoie să
ne descotorosim grabnic de el, dar cum?
― Iată aici rezolvarea acestei probleme.
Prevestitorul dădu la iveală cufărul din lemn de salcâm ce-o adăpostise
cândva pe regina turcoazelor.
 ― Ți-l încredințez, Gergu. Orice s-ar întâmpla, să nu-l deschizi.
Altminteri, ai să mori.
― Ce trebuie să fac mai departe cu el?
― Cufărul va ieși din Abydos în același fel ca stelele pentru negoț, iar tu
o să-l duci în odaia lui Sobek.
― Nu e o treabă ușoară și…
Ochii Prevestitorului scânteiară.
― Nu ai voie să greșești, Gergu.
6.
În aerul blând al nopții se răspândea melodia pe care Isis o cânta dintr-o
harpă îmbrăcată în piele verde. Cele douăzeci și una de strune ale
instrumentului îngăduiau o mulțime de variații, și tânăra preoteasă
întrebuința cu măiestrie cele două octave.
Iker se lăsa pradă acestui farmec neasemuit. Cum ar putea o asemenea
fericire să dispară, de vreme ce el și soția sa o clădeau și o întăreau zi după
zi, înțelegând pe deplin marele privilegiu oferit de zei? În fiecare clipă, ei
doi încercau să cuprindă cu mintea uriașul noroc pe care-l avuseseră,
împărțind până și cele mai mărunte gânduri, cele mai firave simțăminte,
trăiau acum cea mai profundă dragoste cu putință.
Paradisul pământean lua forma căsuței lui Isis. Deși Pleșuvul o socotea
nedemnă de un Fiu regal și de o fiică a lui Sesostris, niciunul, nici celălalt
nu-și doreau altă locuință. Neîndoielnic, aveau să fie nevoiți s-o părăsească,
mai devreme sau mai târziu, dar până atunci se străduiau să guste din plin
farmecul acestui loc unde iubirea lor se împlinise pentru prima dată.
Lui Iker îi plăceau pereții albi, rama din calcar a ușii de la intrare,
culorile calde ale zugrăvelii dinăuntru și mobila simplă. Uneori, tânărul ar
fi vrut să creadă că el și Isis alcătuiau o pereche ca oricare alta și că
înaintea lor se întindea o viață tihnită.
Dar gravitatea împrejurărilor și misiunea sa anevoioasă îl readuceau
repede cu picioarele pe pământ. Ceea ce aflase până acum îl liniștea și-l
îngrijora totodată. La prima vedere, nimic nu dovedea că Prevestitorul își
găsise un aliat pe pământul lui Osiris, sau poate că Iker nu era în stare să-l
dea în vileag.
O înlănțuire de acorduri, de la cele ascuțite până la cele joase, încheie
melodia. Punând harpa deoparte, Isis își sprijini drăgăstos capul de umărul
lui Iker.
― Pari abătut, observă ea.
― Simt un soi de tulburare, pentru că n-am nicio îndoială că am fost
mințit. Adevărul mi-a scăpat.
Tânăra femeie nu-și contrazise soțul. Și ea împărtășea același gând. Un
vânt rău bătea peste Abydos, unde vătămătoare răscoleau obișnuita
seninătate a ținutului.
― Oare în preajma noastră se găsesc unul sau mai mulți credincioși de-
ai Prevestitorului? întrebă Iker. Oricum, n-au făcut niciun pas greșit.
Ritualurile sunt îndeplinite fără cusur, după spusele tale și ale Pleșuvului.
Nici preoții temporari n-au stârnit bănuieli. Și totuși, sunt încredințat că
vrăjmașul s-a furișat printre noi. Să-ncep iar să stau de vorbă cu toți, pe
rând? Ar fi zadarnic. Trebuie să așteptam ca dușmanul să treacă la fapte,
dar asta înseamnă ca Marele Ținut să fie pus în primejdie! Îmi vine în minte
insula lui KA, marele șarpe, stăpân al Puntului, și aud parcă aievea
cuvintele sale: „Eu n-am putut să împiedic sfârșitul lumii mele. Dar tu, o
vei salva pe a ta?” Socot că sunt neputincios în privința aceasta, Isis!
― Nu mai ești un naufragiat, Iker, și insula celor drepți nu va dispărea.
― Mă gândesc la bătrânul meu învățător, scribul din Medamud, satul în
care m-am născut, și la ultimul său mesaj, de dincolo de moarte: „Oricare ar
fi încercările, eu…”
― „Eu voi fi mereu alături de tine, continuă Isis, ca să te ajut să-ți
împlinești destinul pe care nu-l cunoști încă.”
Iker își privi soția uluit.
― Întâi faraonul, apoi tu… Cum de știți aceste cuvinte?
― Viața multora se desfășoară după bunul-plac al întâmplării, dar alții
răspund la chemarea unui destin, deslușind înțelesul ascuns al existenței.
Menirea lor e să trăiască misterul aici, pe pământ, fără să-l trădeze și să
transmită ceea ce nu poate fi transmis. Venind din Templul lui Osiris,
bătrânul tău scrib descoperea astfel de oameni și le deschidea ochii asupra
viitorului, prin învățarea hieroglifelor.
Șocat, Iker pricepu că multele încercări prin care trecuse nu fuseseră
rodul întâmplării.
― Cine l-a ucis?
― Prevestitorul, răspunse Isis. Și el te căuta, căci, jertfindu-te zeului
mării, și-ar fi întărit puterile. Oamenii răi se hrănesc cu victimele lor și
niciodată nu se satură.
― Bătrânul scrib, faraonul și tu… Voi m-ați călăuzit, voi m-ați ocrotit!
― Ai tălmăcit greșit unele întâmplări, rătăcind prin întuneric, dar
căutând întotdeauna lumina. Astfel te-ai format pe tine însuți, aflându-ți în
cele din urmă calea.
― Dar, de vreme ce pot să te strâng în brațe, destinul meu nu s-a împlinit
oare, întrecându-mi toate speranțele?
― Dragostea noastră rămâne temelia de neclintit pe care tu te înalți și pe
care nimeni nu va izbuti s-o distrugă. Totuși, crezi că ai trecut de toate
porțile Abydosului?
Zâmbetul lui Isis îl dezarmă pe Iker.
― Ai să-mi ierți trufia?
― Când nu mai avem de ales, suntem liberi. Dar trebuie să păstrăm calea
lui Maat.
― Ajută-mă să merg înainte. Regele mi-a deschis locașul eternității
vechilor înțelepți de la Saqqara și visez să descopăr și biblioteca din
Abydos.
― Nu se aseamănă cu nicio alta.
― Mă socoți nedemn de ea?
― Păzitorul pragului va hotărî lucrul acesta. Te simți în stare să-l
înfrunți?
― Dacă tu mă călăuzești, de ce m-aș teme?
Iker pășea în urma soției sale. Nicio femeie nu se mișca atât de ușor și
cu atâta eleganță. Abia atingând pământul, Isis părea că plutește deasupra
lumii oamenilor.
Zidurile înalte ale Casei Vieții îl impresionară pe Iker. Prin intrarea foarte
îngustă, nu putea trece decât o singură persoană.
― Iată locul unde ia naștere cuvântul plin de veselie, unde se trăiește
potrivit cu dreptatea și cu adevărul, unde știm să deslușim cuvintele.
De pe altarul cu ofrande înălțat înaintea ușii, Isis luă o pâine rotundă.
― Scrie pe ea cuvintele: „aliații lui Seth”, îi porunci preoteasa Fiului
regal.
Întrebuințând o pensulă subțire, Iker le trasă cu cerneală roșie.
― Și acum, încearcă să pătrunzi înăuntru uitând de spaima ce te-a
cuprins.
 Abia trecu pragul, că tânărul scrib și râmase împietrit pe loc. Un răget
amenințător îi îngheță sângele în vene. Ridicându-și ochii, văzu o panteră,
incarnarea zeiței Mafdet, gata să sară asupra lui. Iker îi oferi pâinea
vrăjmașilor lui Osiris. Fiara șovăi o clipă, apoi își înfipse colții în ofrandă
și dispăru.
Odată trecerea eliberată, Iker o luă de-a lungul unei galerii ce ducea într-
o sală întinsă, luminată de nenumărate lămpi cu ulei care nu scoteau niciun
pic de fum.
Aici, aranjate cu grijă pe rafturi, odihneau sulurile de papirus ale căror
titluri îl uimiră.
În culmea încântării, Iker răsfoi mai întâi marea carte ce dezvăluia tainele
cerului, ale pământului și ale lumii de mijloc, apoi studie cartea ce vorbea
despre păstrarea bărcii sacre și manualul de sculptură.
Imagini ale unor realități necunoscute, căi ale unei cunoașteri noi și
neobișnuite… Când Isis îi puse mâna pe umăr, Iker abia dacă atinsese o
mică parte din această comoară.
― Zorile se vor ivi în curând, să mergem la Arborele vieții! Pleșuvul
vrea să iei parte la ritual.
Plin de smerenie, Iker întinse către soția sa și către preot vasele umplute
cu apă și lapte. Cei doi le goliră la rădăcina salcâmului, căruia părea să-i
meargă foarte bine.
Tânăra femeie îi încredință Fiului regal o oglindă alcătuită dintr-un disc
gros de argint și un mâner din jasp împodobit cu chipul zeiței Hathor.
― Îndreapt-o spre soare și fă să cadă strălucirea ei asupra trunchiului
salcâmului.
Ritualul fu scurt și intens.
― Astă-noapte și în dimineața aceasta, grăi Isis, ai urcat multe trepte.
Lăsându-se atinsă de mâna ta, oglinda zeiței te-a recunoscut drept slujitor al
luminii.
― Dar asta nu e de ajuns, continuă Pleșuvul. Diseară te aștept la
Templul lui Sesostris.
Prevestitorul îi văzu pe Isis, pe Iker și pe Pleșuv îndepărtându-se.
Mulțumită lui Bega și în ciuda unor întârzieri ale administrației, tocmai
fusese mutat la templul lui Sesostris. Însărcinat cu îngrijirea vaselor și a
cupelor, Prevestitorului îi erau acum la îndemână punctele slabe ale
Abydosului.
 Fiindu-i îngăduit să doarmă într-o odaie a preoților temporari, el putea să
înlăture una câte una protecțiile lui Osiris.
Ochiul său de pasăre de pradă nu întârzie să descopere cei patru salcâmi
tineri, sădiți în jurul Arborelui vieții. Spre marea sa mirare, niciun soldat,
niciun preot, fie el permanent sau temporar, nu supravegheau locul.
Carevasăzică, paza acestuia era așa de bine asigurată, încât prezența
oamenilor devenea de prisos.
Apropiindu-se, Prevestitorul zări un relicvariu format din patru lei, stând
spate în spate. În mijlocul lor se ridica un stâlp în vârful căruia se afla o
tainiță, împodobită cu două pene de struț, însemnul lui Maat.
Prevestitorul se așeză în poziția scribului, pentru a chibzui mai bine.
Egiptenii știau să înlesnească gândirea și să aleagă pozițiile trupului care
ajutau la înflorirea ei. Respectându-le, oricine, chiar și un neinițiat, se
simțea atras de sacru. Oricine, în afară de Prevestitorul. Singur și ultim
păstrător al mesajului divin, el plănuia să întoarcă împotriva dușmanului
propriile arme.
Dinspre relicvariul cu lei și dinspre cei patru salcâmi răzbătea un câmp
de forțe. Ca să-l străbată avea nevoie de anumite formule tainice. Iar
Prevestitorul, cu toate că nu le cunoștea, trebuia să-i zădărnicească puterea.
Și unde să găsească îndrumările potrivite, dacă nu înăuntrul templului?
Neîndoielnic, scrierile dictate de Sesostris îi vor oferi informații de mare
preț. Apoi, înarmat cum se cuvine, va ataca Arborele vieții.
Prevestitorul se întoarse la sanctuarul unde slujea și primi poruncile mai-
marelui său. Fără să strâmbe din nas, se învoi să înlocuiască, pe timpul
nopții, un preot bolnav.
O noapte prielnică descifrării inscripțiilor de pe pereți în căutarea
cuvintelor puterii.
Așteptă să rămână singur ca să-și înceapă cercetările, purtând cu el două
vase de alabastru. Dacă s-ar fi întâlnit cu cineva care să-l ia la întrebări,
avea răspunsul gata pregătit: curăța prețioasele obiecte înainte de a le
depune pe altar.
Forța spirituală ce domnea în acest loc îl stânjenea. Fiecare hieroglifă îl
împingea înapoi, fiecare stea pictată pe tavan arunca asupra lui o lucire
dușmănoasă. Presimțirile i se adevereau: neîncrezându-se în oameni,
înțelepții lăsaseră în seama simbolurilor paza construcției.
 Un mag oarecare ar fi luat-o la fuga. Încolțit, cu răsuflarea tăiată,
Prevestitorul își dădu la iveală ghearele și pliscul de șoim. Magia semnelor
de pe ziduri alunecă peste carnea sa de pasăre răpitoare fără să o ardă.
Cu toate simțurile încordate, Prevestitorul scrută picturile, citi cuvintele
divinităților și ale faraonului.
Ofrande și iar ofrande, mereu ofrande… Și o unire veșnic repetată între
lumea de dincolo și rege. Astfel i se făgăduiau acestuia milioane de ani și
nesfârșite sărbători ale înnoirii.
Dar propovăduitorul noii religii va spulbera aceste promisiuni. Paradisul
său nu-i va primi decât pe luptătorii în stare să se jertfească pentru a impune
credința, chiar și cu prețul a mii de victime. Zeii vor părăsi pentru
totdeauna Abydosul și pământul Egiptului, lăsând locul unui zeu unic și
răzbunător, a cărui voință nu putea fi pusă la îndoială.
Tocmai de aceea Osiris trebuia împiedicat să reînvie, iar Arborele vieții,
să piară.
În ciuda privirii sale agere, Prevestitorul nu desluși vreo unealtă care să-l
ajute să străpungă apărările magice. Dar nu se dădu bătut și stărui, plin de
răbdare.
Oprindu-se în fața celor doi coloși ce-l înfățișau pe faraon în chip de
Osiris, cu brațele încrucișate pe piept și strângând în palme cele două
sceptre, Prevestitorul zâmbi.
Cum de nu se gândise la asta mai înainte? Totul aici era legat de Osiris,
totul începea cu zeul și se isprăvea cu el.
Descoperise cheile!
O voce aspră îl făcu să tresară.
Pitit în spatele ușii întredeschise a unei capele laterale, Prevestitorul îi
văzu pe Iker și pe Pleșuv intrând în curtea cu stâlpi. Dacă îl zăreau,
sfârșitul luptei ar fi fost nesigur. Slăbit din pricina hieroglifelor, omului-
șoim îi lipsea acum forța sa obișnuită.
Întorcându-se cu spatele spre capelă, cei doi bărbați contemplară una
dintre statuile faraonului preschimbat în Osiris.
Istovit după o zi de munca peste măsură de grea, Iker nu putea totuși să
ocolească invitația Pleșuvului.
― Astăzi, meșterii nu ți-au arătat prea multă bunăvoință, zise bătrânul
preot.
 ― Așa este. Dar mai au puțin și-și ating ținta. I-ați sfătuit cumva să-mi
pricinuiască necazuri?
― N-ar fi avut niciun rost, ei cunosc Regula. Tu însă, nu.
― Sunt gata s-o învăț și s-o respect.
― Se zice că Memphisul e un oraș unde tinerii de vârsta ta se bucură la
tot pasul de jocuri și de felurite plăceri. Nu-ți pare rău după el?
― Chiar credeți că voi răspunde „da”?
Pleșuvul bombăni.
― Nu-ți vei putea îndeplini misiunea fără a trece de o nouă poartă.
Meșterii știu asta și nu rabdă să ți se facă vreun hatâr.
― Dar nici nu cer așa ceva.
― Uită-te la această statuie a lui Osiris. După tine, cine a făurit-o?
― Socot că sculptorii din Abydos.
― Nu toți, Fiule regal! Deși își stăpânesc bine meșteșugul, celor mai
mulți nu le este îngăduit să intre în locașul aurului. Acolo se desăvârșește
munca tainică ce dă naștere statuii și preschimbă lemnul, piatra sau metalul
în creație vie. Deveniți slujitori ai Zeului, adevărații făuritori, puțini la
număr, cunosc formulele magice, cuvintele puterii și ritualurile folositoare.
Astfel, obiectul ce iese din mâinile lor dăinuiește veșnic și niciun foc nu-l
mistuie. Fie oamenii aceștia te primesc printre ei, fie vei părăsi Abydosul.
De vreme ce însărcinările sale nu-l scuteau de această încercare, Iker nu
se împotrivi. Ba, mai mult, la gândul că va descoperi o nouă față a
Abydosului, nerăbdarea puse stăpânire pe el.
― Aurul întrebuințat în acest locaș este cel al Cercului?
― În timpul celebrării misterelor, doar el îngăduie renașterea lui Osiris.
De aceea, chiar și înainte, fără să știi, viața ta era dedicată căutării lui.
Aducând acest metal în Abydos, te-ai obligat tu singur să-i urmezi calea.
Osiris le dezvăluie inițiaților bogățiile munților și ale lumii subpământene,
le arată comorile ascunse acolo și-i învață să lucreze metalele. Să te
gândești întotdeauna la faptul cel mai de seamă: Osiris este împlinirea
desăvârșită a aurului.
7.
Gergu se zorea să părăsească Abydosul. Înarmat cu lista mărfurilor pe
care trebuia să le aducă data viitoare, se cățăra pe scara corăbiei, când o
voce bine cunoscută îl țintui pe-o treaptă.
 ― Gergu! Nu știam ca te afli aici!
Responsabilul principal al hambarelor se întoarse.
― Ce bucurie să te revăd, Fiule regal!
― Plecai fără să vorbești cu mine?
― Nici nu știam că ești la Abydos!
― Ai petrecut bine? întrebă Iker.
― Muncă, muncă și iar muncă! Abydosul nu e vestit drept loc de odihnă.
― Ce-ar fi să-mi povestești pe-ndelete cu ce treburi ai venit? Poate îmi
stă în putere să-ți ușurez sarcinile.
― Trebuie să mă întorc la Memphis.
― Atât de grabnic?
Gergu își mușcă buzele.
― Nu chiar într-atât…
― Atunci, haide să bem împreună o cupă de bere.
― N-aș vrea să te încurc, eu…
― Ziua se încheie, nu e timpul potrivit să pornești într-o călătorie. Ai să
pleci mâine în zori.
Gergu se temea de întrebările Fiului regal. Era nevoit să-și cântărească
bine cuvintele pentru ca din răspuns în răspuns să nu se trădeze și să-și
pună în primejdie complicii. Dar să-l refuze pe Iker ar fi însemnat să-și
recunoască vinovăția.
Așadar, cu picioarele tremurânde și cu privirea posomorâtă, Gergu îl
urmă pe Iker. Mai mulți preoți temporari văzură favoarea pe care i-o făcea
Fiul regal și socotiră că Gergu avea să primească o slujbă mai bună.
Bucătăreasa isprăvise de pregătit masa: prepelițe fripte, linte, lăptuci și
fiertură de smochine. Deși atras de mirosurile îmbietoare, Gergu rămase cu
gura căscată în fața lui Isis, care se întorcea de la celebrarea unui ritual
lângă Lacul Vieții, în tovărășia preoteselor permanente.
Cum putea fi o femeie atât de frumoasă?
În viitor, dacă va dobândi destulă putere, Gergu va face din ea sclava sa,
care-i va potoli cele mai spurcate pofte trupești. Iar Prevestitorul va
încuviința, neîndoielnic, această umilire.
― Prietenul tău rămâne să mănânce cu noi? întrebă Isis.
― Bineînțeles! răspunse Iker.
Gergu zâmbi prostește. Flămând și însetat, se strădui să treacă drept un
curtean cu purtări alese, nădăjduind că o să vorbească despre lucrurile cele
mai obișnuite.
― Te întâlnești cu mulți preoți temporari? vru să știe Fiul regal.
― Câtuși de puțin! Aduc doar proviziile pentru preoții permanenți.
― Iar poruncile le primești de fiecare dată de la altcineva?
― Nu, doar de la Bega.
― Un preot sever și respectat… N-o să-ți ierte greșelile.
― De aceea nici nu săvârșesc vreuna!
― Cunoști și alți preoți permanenți, Gergu?
― Da’ de unde! Știi, Abydosul mă cam înspăimântă.
― Păi atunci, de ce continui să îndeplinești astfel de sarcini?
Gergu simți că se sufocă.
― Slujba mea, nevoia de a mă dovedi folositor, în sfârșit… mă înțelegi
tu. Nu sunt decât un biet preot temporar, lipsit de răspunderi adevărate!
― Ai observat în ultima vreme ceva nefiresc sau îngrijorător?
― Nici vorbă! Osiris nu apără, oare, acest ținut împotriva tuturor relelor?
― Bega ți-a cerut vreun lucru care să te pună pe gânduri?
― Niciodată, chiar niciodată! Pentru mine el e cinstea întrupată. Pornesc
la drum dis-de-dimineață, așa că mi-ar plăcea să mă culc devreme.
Mulțumesc de mii de ori pentru masă… Strașnice bucate!
Ajungând pe corabia sa, Gergu își dădu seama că Isis tăcuse tot timpul.
Dar ce mai conta acum, când el scăpase cu bine din această capcană?
La capătul unei nopți bântuite de vise negre, Gergu fu încântat s-o vadă
apărând pe slujitoarea care-i aducea lapte și prăjituri.
Dar chipul încruntat al Binei îi risipi iute încrederea proaspăt dobândită.
― Ai mâncat împreună cu Iker aseară. Ce voia?
― Să reînnodăm legăturile de prietenie.
― Negreșit, te-a copleșit cu întrebări!
― Fii pe pace, m-am descurcat de minune. Iker nu mă bănuiește.
― Ce te-a întrebat și ce-ai răspuns?
Gergu îi povesti totul pe scurt, umflându-se în pene. Ar fi strâns-o
bucuros de gât pe această femeie iscoditoare, dar Prevestitorul nu i-ar fi
iertat-o.
― Grăbește-te să te întorci la Memphis și să nu mai vii aici fără poruncă
anume din partea stăpânului nostru.
Bina se prosternă și îmbrățișă genunchii Prevestitorului.
 ― Fiul regal bănuiește că Gergu e amestecat într-o treabă necurată, grăi
ea. N-a aflat mai multe și încă nu știe dacă are legătură cu lupta noastră.
― Foarte bine, scumpa mea.
― Gergu nu devine o primejdie pentru noi?
― Dimpotrivă, îi va ademeni pe vrăjmașii noștri spre Memphis, deci
spre Medes. Nici pe Secretarul Casei Regelui, nici pe ajutorul său nu-i
atrage adevărata credință. Amândoi se gândesc doar să capete cât mai multe
înlesniri și-și închipuie că pot să se folosească de noi.
Bina zâmbi cu răutate.
― Și nu vor plăti cu viața pentru această greșeală?
― Fiecare lucru la vremea lui.
Frumoasa brunetă se încordă din nou.
― Iker cunoaște legăturile dintre Gergu și Bega! Dacă se hotărăște să-l
arunce în temniță pe preot, nu vom fi lipsiți de un aliat însemnat?
― În privința prefăcătoriei, nimeni nu-l întrece pe Bega. Va ști să-l
domolească pe Iker. Pe deasupra, Fiului regal nu i-a mai rămas mult de trăit.
Bina se lipi de coapsa stăpânului ei.
― Ați plănuit fiecare pas, nu-i așa?
― Altminteri m-aș mai numi Prevestitorul?
*
Vorbele lui Isis îl chinuiau pe Iker: „Gergu seamănă cu un fruct putred”.
Deși nu-l admira din cale-afară pe responsabilul principal al hambarelor,
Fiul regal îl socotea totuși un om voios, care știe să se bucure de viață.
Soția sa, care tăcuse toată seara, nu încetase să-l observe pe oaspete,
atentă la cuvintele și la gesturile lui. Iar judecata ei alungă părerea cea bună
a lui Iker.
Încrezându-se în gândirea pătrunzătoare a soției sale, tânărul se
învinovățea că se arătase prea încrezător. Carevasăzică, Gergu îl tot
lingușea ca să-i câștige prietenia și să dobândească un loc printre curtenii
de frunte. Această ambiție măruntă și atât de omenească ascundea vreun
plan întunecat? Necioplitul de Gergu devenise discipolul Prevestitorului?
Această posibilitate îl uimi pe Iker mai ales din pricină că lui Gergu îi
plăcea să mănânce bine și să bea vârtos și nu părea să se sinchisească de
cele sfinte. Și totuși, Gergu îl cunoștea pe Bega, un preot atât de rece, de
aspru, de cufundat în știința lui, atât de diferit de responsabilul principal al
hambarelor. Să fie vorba despre o simplă întâlnire, rod al împrejurărilor, sau
de o uneltire?
Bega, părtașul Prevestitorului… De neînchipuit! Firea-i colțuroasă și
urâțenia sa nu îndreptățeau o asemenea învinuire. Dar Gergu avea, într-
adevăr, legături cu el!
Îngândurat, Iker se îndreptă spre scara Marelui Zeu. Liniștea adâncă a
locului îl va ajuta, poate, să-și astâmpere zbuciumul.
Îndată ce simțurile îl preveniră că-l paște primejdia, Shab Strâmbu’
încetă să mai mestece bucata de pește uscat.
Dând la o parte ramurile joase de salcie ce acopereau intrarea în capela
unde se ascundea, Strâmbu’ îl zări pe Iker.
Scribul se apropia cu pași înceți.
Cum de putuse blestematul ăsta care-și vâra nasul peste tot să-l găsească?
Părea să fie singur și neînarmat. Greșeală mortală pentru Iker și prilej
nesperat pentru Shab! Și, întrucât Fiul regal nu-și luase măsuri de apărare,
avea să plătească scump această prostie.
Shab apucă mânerul cuțitului său.
Când îi mai rămăseseră doar douăzeci de pași până la capelă, Iker se opri
și se așeză pe brâul ieșit în afară al unui zid.
Din păcate pentru Shab, Fiul regal nu se întoarse cu spatele spre el. Iar
Strâmbu’ nu ataca niciodată din față, temându-se de reacția victimei sale.
Scribul desfășură un papirus și scrise câteva rânduri. Apoi, nemulțumit,
le șterse.
În mod sigur nu căuta pe nimeni. Preocupat să-și pună gândurile în
ordine, Fiului regal părea că-i vine greu să ia o hotărâre.
Strâmbu’ șovăi.
Dacă se folosea de acest prilej neașteptat și-l ucidea pe Iker,
Prevestitorul avea să fie, oare, mulțumit? Se cuvenea ca stăpânul, și nu
învățăcelul său, să aleagă clipa morții Fiului regal.
Shab se ghemui în adâncul vizuinii sale.
Punând capăt unei meditații îndelungate, trimisul lui Sesostris se
îndepărtă.
În ultimul său mesaj, bătrânul învățător al lui Iker pomenea despre un
străin sosit la Medamud, prieten bun de-acum cu primarul, care încercase să
se descotorosească de ucenicul scrib. Un străin… Prevestitorul,
neîndoielnic! Ucigaș nemilos, care știa să-i supună pe oameni voinței sale,
el nu era doar căpetenia unei bande de nelegiuiți orbiți de credință, ci chiar
întruparea Răului, a neîndurătoarei porniri spre distrugere, căreia doar Maat
― temelie a rânduielii faraonilor și, totodată, cârmuitoare a celor drepți ―
izbutea să i se împotrivească.
Acum, Iker deslușea înțelesul existenței sale și pricina atâtor încercări pe
care le îndurase: să ia parte la această luptă cu toate forțele sale, fără să se
dea bătut nicicând. În fiecare zi, trebuia s-o ia de la început și să privească
drept în față această lume plăpânde, aflată pe punctul de a fi sfâșiată.
Dragostea lui Isis îi oferea o putere nebănuită. Datorită ei, Iker lăsa
deoparte îndoielile mistuitoare și teama ce-i îngheța sângele în vene.
Omorându-l pe generalul Sepi, marele cunoscător al formulelor magice în
stare să respingă orice monstru, Prevestitorul dovedise cât de mari îi erau
puterile. Iar acestea nu puteau izvorî decât din potrivnica lui Maat, isefet,
hrănită mereu de josnicii și distrugeri.
Era cu neputință s-o alungi pe isefet din lumea oamenilor. Oare Marele
Ținut al Abydosului se găsea la adăpost de șuvoiul ei pustiitor?
Surâsul lui Isis risipi aceste gânduri întunecate.
― A venit clipa să te pregătești pentru apropiata-ți inițiere, îl îndemnă
ea. Trebuie să cunoști totul despre Abydos.
Iker se înfioră. În loc să-l umple de bucurie, aceste vorbe îl îngroziră.
― Preferi neștiința?
― Totul se desfășoară atât de repede! Înainte, îmi petreceam vremea
arzând de nerăbdare. Astăzi, mi-ar plăcea să am mai mult timp, să gust pe
îndelete ceea ce mi se întâmplă.
― Luna khoiak se apropie, iar tu vei conduce ritualul Misterelor lui
Osiris în numele regelui.
― Am să fiu, cu adevărat, în stare de așa ceva?
― Numai astfel îți vei îndeplini misiunea. Restul nu contează.
Încă o dată, ea îl călăuzea.
Toată învățătura ei despre locurile tainice din Abydos o dobândi și Iker,
care străbătu, la rândul său, Calea de Foc, Calea de Apă și Calea de
Pământ, trecu de cele șapte porți și văzu barca lui Maat.
De-a lungul acestor ore binecuvântate, alcătuiră o singură făptură,
contemplară aceeași lumină cu aceiași ochi și trăiră o viață fără pereche.
Și, în felul acesta, Iker și Isis deveniră pe vecie soț și soție, frate și soră.
 Unirea lor fu pecetluită în locul cel mai misterios din Abydos, mormântul
lui Osiris, așezat sub o movilă de pământ pe care creșteau salcâmi.
Verificate zilnic de un preot anume însărcinat, pecețile închideau ușa
ultimului sanctuar, unde zeul ucis își pregătea reînvierea.
Doar faraonul putea să le rupă și să pătrundă înăuntrul acestui locaș de
veci, obârșie a tuturor celorlalte.
― Aici se găsește vasul începuturilor, îi destăinui tânăra preoteasă. El
adăpostește secretul vieții veșnice, dincolo de moarte. Nenumăratele forme
de viață se trag din el. De aceea rămâne lângă Osiris.
― Acesta să fie chiar secretul Cercului de Aur?
― Sfârșitul călătoriei tale se apropie, Iker. Deși niciun om nu poate să
mânuiască sau să deschidă acest vas, misterul său trebuie dezvăluit și
transmis, rămânând totuși intact. Dacă, în curând, Locașul Aurului te va
recunoaște drept un om vrednic, dacă el îți va deschide ochii, urechile și
gura, dacă vasul inimii tale e o cupă pură și fără de prihană, atunci vei ști.
Sentimentul că nu era demn de toate acestea înlocui, în sufletul lui Iker,
spaima. El, ucenicul scrib din Medamud, atingea centrul spiritualității
Egiptului, avea parte de o fericire neasemuită și își împlinea visele! Dar să
urce și această treaptă, să pășească peste acest ultim prag nu-i întrecea,
oare, puterile?
Iker își alungă temerile, lașitățile necuvenite și încercările de a întoarce
spatele destinului său, trasat de Isis.
Începând chiar din acel moment, trebuia să trăiască misterul a cărui sursă
ea i-o dezvăluise. Să se arate demn de Isis însemna să se avânte în nevăzut,
precum ibisul lui Thot cu aripi uriașe, ce străbătea amurgul pentru a regăsi
lumina dimineții.
― Nu contează dacă mă simt sau nu pregătit, spuse el. Am să înaintez și
am să te urmez până la capătul nopții.
Licăriri ciudate străpunseră amurgul.
― Locașul Aurului începe să strălucească, vesti Isis. Te așteaptă, Iker.
8.
Medes nu se mai îndoia câtuși de puțin: era urmărit.
Odată soția sa căzută într-un somn adânc, pricinuit de hapurile înghițite,
iar slujitorii adormiți, Secretarul Casei Regelui părăsise la miezul nopții
bogata sa locuință din centrul orașului, pentru a se duce la Libanez. La
fiecare nouă vizită, o lua pe alte străzi, dând impresia că hoinărește, se
îndepărta de ținta sa tocmai când s-o atingă și se întorcea de sute de ori din
drum.
Până acum nu întâmpinase nicio piedică.
Neîncrezător ca de obicei, Medes se înfășurase într-o mantie grosolană
și-și ascunsese capul sub o glugă. Astfel înveșmântat nimeni nu l-ar fi
recunoscut pe înaltul demnitar.
În ciuda riscurilor, trebuia să-l întâlnească pe Libanez și să discute cu el.
Prudența pe care-o dovedise până acum și măsurile de siguranță pe care
le respectase de fiecare dată nu aveau decât o cauză: Sobek Păzitorul îl
supraveghea îndeaproape.
Doar pe el sau și pe ceilalți demnitari? Neputându-se bizui pe nicio
informație, Secretarul Casei Regelui era preocupat de cea mai rea întrebare
dintre toate: Sobek îl bănuia cumva?
Totuși, nu pricepea ce greșeală săvârșise!
Apoi o altă idee îi trecu prin minte: Gergu fusese arestat, pesemne, la
Abydos! Dându-și drumul la gură, fricosul ăla îl vânduse.
Însă lui Medes îi mai veni inima la loc când își aminti că în palma lui
Gergu stătea săpat pe veci chipul lui Seth. Dacă netrebnicul trăda,
Prevestitorul l-ar fi pedepsit fără întârziere.
Medes se ghemui la colțul unei străduțe și se prefăcu adormit. Cu coada
ochiului îl văzu pe urmăritorul său, un bărbat de statură mijlocie, slăbuț, pe
care ar fi izbutit lesne să-l doboare la pământ.
Dar, oare, nu-și mărturisea astfel vinovăția?
Nevoit să se poarte ca un trecător oarecare, omul lui Sobek se îndepărtă.
Îndată ce-l pierdu din vedere, Medes se năpusti spre străduța opusă,
alergând cât îl țineau picioarele.
Cu răsuflarea tăiată, se piti în spatele unui cuptor de pâine și așteptă.
Nu se ivi nimeni.
Temător, Medes ocoli întâi pe departe casa Libanezului, apoi, într-un
târziu, o porni într-acolo.
Ajuns la poarta ei, îi arătă paznicului o mică bucată de cedru. Paznicul o
cercetă îndelung în lumina lunii. Deslușind, în cele din urmă, hieroglifa
arborelui crestată adânc, deschise poarta grea din lemn.
Cel de-al doilea paznic, care supraveghea curtea, îl iscodi și el pe Medes,
apoi îl lăsă să treacă.
 ― Urcați la primul etaj.
Așezată în inima unui cartier sărăcăcios, pierdută printre străduțele
întortocheate, casa Libanezului nu era prea arătoasă. Dar cine știa să
privească mai cu atenție nu punea la îndoială faptul că această construcție
cu înfățișare greoaie adăpostea multe bogății.
Medes sări câte patru trepte odată.
― Vino, prietene, îl pofti vocea rârâită a Libanezului.
Afundat între perne de toate culorile, gazda, un bărbat rotofei, înfuleca
prăjituri delicioase, stropite cu vin de curmale. Renunțând cu desăvârșire să
se mai înfrâneze de la mâncare, Libanezul continua să se îngrașe cu fiecare
zi ce trecea. Era mai presus de puterile sale să reziste minunatelor bucate
egiptene, singurele în stare să-i potolească spaimele ce-i frământau sufletul.
Vorbăreț, fermecător, negustor fără pereche, parfumat peste măsură și
purtând veșminte încărcate de broderii, Libanezul își pipăia adesea
groaznica cicatrice care-i brăzda pieptul. O dată, o singură dată, se
încumetase să-l mintă pe Prevestitor, și ghearele omului-șoim fuseseră cât
pe ce să-i smulgă inima. De la acea nenorocire, se purtase ca un slujitor plin
de râvnă, încredințat că avea să se numere printre curtenii cei mai de seamă
când Prevestitorul va ajunge să cârmuiască Egiptul.
Credința propovăduită de Prevestitor cerea multe jertfe, mulți morți și
osândirea celor care ar fi îndrăznit să i se împotrivească. Și de toate aceste
treburi se va îngriji el, Libanezul. Obișnuit să pună din umbră la cale tot
soiul de nelegiuiri, plănuia să-i stârpească pe toți necredincioșii.
― Cum stăm? întrebă Medes, pus pe harță.
― Din pricina înăspririi controalelor, legăturile noastre negustorești cu
Libanul sunt curmate, deocamdată. Să sperăm că această năpastă care s-a
abătut peste noi se va sfârși cât mai curând!
― N-am venit aici ca să vorbim despre asta.
― Păcat, nădăjduiam că tu ai putea îndrepta lucrurile.
― Când vei începe atacurile?
― Când Prevestitorul va da poruncă.
― Dacă mai e în viață!
Libanezul turnă vin roșu în două cupe mari.
― Răbdare, scumpe Medes, răbdare! De ce te pierzi cu firea? Stăpânul
nostru e bine sănătos și își țese uneltirile în continuare la Abydos. Graba
ne-ar aduce numai necazuri.
 ― Cunoști adevărata misiune a lui Iker?
― Păi asta nu urmează să ne spună Gergu?
― Nu știu dacă se va mai întoarce!
― Nu mai pune mereu răul înainte! E adevărat, de când slujitorul meu
cel mai devotat, sacagiul, a pierit, țin anevoie legătura cu oamenii noștri din
Memphis. Totuși, Sobek bate pasul pe loc și n-a izbutit să aresteze niciun
luptător al adevăratei credințe.
― Am fost urmărit în seara aceasta, îi dezvălui Medes. O iscoadă de-a lui
Sobek, fără îndoială.
Libanezul se întunecă la față.
― Și-a dat seama cine ești?
― Nicidecum.
― Ești sigur că te-ai descotorosit la timp de băgărețul ăsta?
― Altminteri m-aș fi întors acasă.
― Sobek te supraveghează ― ca și pe restul demnitarilor, după câte se
pare. N-are încredere în nimeni și și-a întețit căutările. E agasant…
― Dacă nu scăpăm de el, nu vom izbândi.
― Ne stânjenește, recunosc, dar e greu de atins. Ar merita, oare, să
sacrificăm o parte din oamenii noștri ca să-l doborâm?
Numit în fruntea luptătorilor ascunși în Memphis, Libanezul comanda o
armată de negustori mărunți, frizeri și vânzători pe care nu-i prea puteai
deosebi de locuitorii capitalei. Unii dintre ei chiar se căsătoriseră și aveau
copii și toți trăiau în armonie cu vecinii, fără să atragă câtuși de puțin
atenția asupra lor.
― Sobek trebuie să dispară, stărui Medes.
― Am să mă gândesc la asta.
― Nu mai zăbovi. Blestematul ăsta se apropie de noi mai iute decât îți
închipui.
Libanezul își pierdu aerul său de om vesel și nepăsător. Sălbăticia care i
se citea acum în ochi îl uimi pe Medes.
― Nimeni nu se va pune de-a curmezișul în calea mea, făgădui el.
*
Furia lui Sobek Păzitorul făcea să se cutremure pereții odăii sale de lucru
unde, în fiecare dimineață, asculta rapoartele ofițerilor și ale iscoadelor
sale, trimise în misiuni tainice. Unul dintre aceștia îndura acum fulgerele de
mânie ale căpeteniei tuturor gărzilor din regat.
 ― S-o luăm pe îndelete, îi ceru Sobek. La ce oră a părăsit bărbatul casa
lui Medes?
― Pe la miezul nopții. Tot orașul dormea.
― Ce veșminte purta?
― O mantie grosolană și o glugă trasă pe ochi.
― Nu i-ai zărit chipul nici măcar o clipă?
― Nu, din păcate.
― Judecând după mers, era tânăr sau bătrân?
― Plin de vigoare, oricum.
― Încotro se îndrepta?
― Cu neputință de spus. După părerea mea, rătăcea aiurea.
― Căuta să te păcălească, și a reușit!
― După ce s-a așezat jos, am fost nevoit să-mi văd de drum. Când m-am
întors, dispăruse. Parcă intrase-n pământ, vă asigur.
― Întoarce-te la cazarmă. Ai să mături curtea de-aici înainte.
Fericit că nu se alesese cu o pedeapsă mai aspră, bărbatul ieși în mare
grabă.
În ciuda faptului că până la urmă dăduse greș, spusele lui erau demne de
toată atenția. Înăsprind supravegherea anumitor curteni, Sobek căpătase o
informație despre care trebuia să-l înștiințeze neîntârziat pe vizir.
După ce verificase, alături de Senankh, socotelile visteriilor din mai
multe provincii, Khnum-Hotep avea de gând să se odihnească puțin.
Picioarele și spatele îl dureau și, de o bucată de vreme, nu mai ieșea la
plimbare împreună cu cei trei câini ai săi, care deveneau tot mai abătuți din
pricina aceasta. Dormind prost și pierzându-și pofta de mâncare, bătrânul
vizir simțea cum viața i se scurge printre degete. Și, cu toată priceperea sa,
doctorul Gua nu izbutea să împiedice acest lucru.
În fiecare dimineață, vizirul le mulțumea lui Maat și zeilor pentru viața
neasemuită pe care i-o hărăziseră și le cerea să-i îndeplinească o ultimă
dorință: să moară muncind, nu în patul său.
― Căpetenia gărzilor regatului dorește să vă vadă grabnic, îl vesti un
slujitor.
Se isprăvise cu odihna lui… Sobek Păzitorul nu-l deranja niciodată
pentru vreun fleac.
― Vizire, pari la capătul puterilor!
― Așadar, ce ai să-mi spui de nu suferă amânare?
 ― Două lucruri, unul folositor, celălalt… delicat.
― Cu care preferi să începi?
― Cu cel delicat. Cercetările atente și migăloase legate de unii curteni de
vază te forțează uneori să treci peste anumite opreliști și…
― Vorbește mai limpede, Sobek. I-ai iscodit pe înalții demnitari pentru
că așa ai hotărât tu, cu de la tine putere, fără să mă previi?
― Grele cuvinte, dar adevărate. Întrucât nădăjduiam să trag afară din
baltă un pește mare, nu mi-ar fi plăcut să întâmpin piedici.
― Nu-ți lipsește îndrăzneala, văd!
― Nu exista altă cale mai potrivită ca să-mi ating ținta. Dușmanul n-
avea cum să prindă de veste.
― Numele peștelui?
― Încă nu-l știu.
― Dacă vrei sprijinul meu, n-o face pe șiretul cu mine.
― Am ajuns și la lucrul folositor: Secretarul Casei Regelui pare să fie
amestecat într-o treabă nu tocmai curată.
― Ce fel de treabă?
― Încă n-am aflat.
Sobek îi povesti vizirului cele petrecute cu o noapte înainte.
― Ciudat, într-adevăr, recunoscu Khnum-Hotep, dar nu e destul ca să-l
bănuim pe Medes că are legături cu luptătorii Prevestitorului din Memphis.
― Și totuși am încuviințarea ta să continui?
― Fie că o ai sau nu, oricum ai să continui. Te cunosc eu. Dar fii cu mare
băgare de seamă, Sobek. Dacă-l acuzi și e nevinovat, săvârșești o greșeală
uriașă. Secretarul Casei Regelui n-o să te ierte și o să ceară faraonului
capul tău.
― Mă încumet să înfrunt acest pericol.
*
Din cartier în cartier, din străduță în străduță, din casă-n casă, Sekari
bătea în lung și-n lat Memphisul, încheindu-și ziua într-o cârciumă unde
limbile se dezlegau lesne. Ca să culeagă informații cât de multe și chiar să-i
găsească pe complicii Prevestitorului, devenise sacagiu, de felul celui care
fusese ucis de curând. Vânt-de-Miazănoapte căra vasele cu apă, iar
Sângerosul supraveghea marfa.
Acest negoț sărman aducea oarece câștig, dar numai dacă te fereai să faci
popasuri prea îndelungate. Însă pentru Sekari marea greutate era să scape
din mrejele anumitor slujnice, unele prea ademenitoare, altele prea
vorbărețe.
Din păcate, cu toate strădaniile lui, recolta se dovedea slabă!
Ai fi zis că oamenii Prevestitorului părăsiseră orașul!
Dar, încredințat că lucrurile stăteau taman pe dos, Sekari se încăpățâna să
caute mai departe. Slăbit, vrăjmașul se ascundea și tăcea, căci cucerirea
Egiptului nu se putea înfăptui fără cea a Memphisului. Atacul hotărâtor
urma să se dezlănțuie chiar aici, unde o bandă de ucigași orbiți de credința
lor avea să semene groaza și jalea.
În fiecare dimineață, Sekari alegea alt bărbier. Vesel din fire, atrăgea cu
ușurință destăinuiri de tot soiul, și conversația se înfiripa numaidecât.
Necazuri, planuri, povești de familie, glume deșănțate… Dar nicio vorbă
nelalocul ei, niciun cuvânt împotriva lui Sesostris, nicio laudă, adusă chiar
pe ocolite Prevestitorului.
Dacă printre bărbieri încă mai existau credincioși de-ai acestuia, atunci
se prefăceau de minune.
Ceilalți vânzători îl apreciau pe Sekari. Deși cunoșteau zeci de bârfe, ei
ridicau în slăvi meritele regelui, protector al celor slabi și chezaș al lui
Maat. Încă speriați de atacurile care loviseră în mod sângeros Memphisul,
sperau să nu mai aibă vreodată parte de asemenea nenorociri.
Sekari străbătu locurile din port unde se descărcau corăbiile și unde
lucrau numeroși străini. Însă niciunul dintre ei nu-l ura pe faraon, ba
dimpotrivă. Datorită lui, câștigau pe măsura muncii depuse, aveau o
locuință și-și puteau întemeia o familie. Câțiva mai crâcneau uneori
împotriva asprimii supraveghetorilor, și unul singur suspina după țara unde
se născuse, Siria, fără însă ca dorința de a părăsi Egiptul să-i dea ghes.
Biruindu-și dezamăgirea, Sekari își îndreptă pașii spre cartierul
mărginaș din nordul capitalei, nu departe de templul zeiței Neith.
Ajuns aici, băgă de seamă că sandalele sale arătau jalnic și căută o
prăvălie de unde să-și cumpere altele, trainice și ieftine.
Tocmai când se apropia de un vânzător care picotea, Vânt-de-
Miazănoapte se trase brusc îndărăt, iar Sângerosul scoase un mârâit
amenințător.
Sekari nu nesocoti aceste avertismente, căci isprăvile trecute ale
tovarășilor săi arătaseră că știu să adulmece primejdia.
― Prăvălia dă de bănuit? îl întrebă el pe măgar.
 Vânt-de-Miazănoapte încuviința ridicându-și urechea dreaptă.
― Omul ăsta ascunde ceva?
Măgarul râmase cu urechea ridicată, iar Sângerosul își dezveli colții.
Sekari îl privea acum pe negustor cu alți ochi.
― Să facem cale-ntoarsă, hotărî el.
Și dintr-odată atmosfera i se păru apăsătoare.
Dacă negustorul se număra printre credincioșii Prevestitorului, atunci
complicii săi nu dădeau, oare, târcoale prin preajmă? Temându-se de o
capcană, Sekari se îndepărtă cu pas agale.
Când un trecător îi ceru apă, Sekari se uită în jurul său, gata să se apere.
Dar măgarul și câinele rămaseră liniștiți.
― Tihnit cartier, începu Sekari. Cred că e plăcut să trăiești aici.
― Nu ne plângem, adeveri celălalt.
― Da’ ia spune-mi… Vânzătorul ăsta de sandale s-a mutat aici de
curând?
― Nici vorbă, îl cunosc de-o bună bucată de vreme! Un bărbat atât de
binevoitor, atât de săritor! Ce bine ar fi să existe mai mulți ca el!
9.
Iker își petrecu noaptea adâncit în meditație înaintea Locașului Aurului,
care sclipea aidoma soarelui. Învăluit într-o lumină care alunga tenebrele,
nu simțea oboseala. Oră după oră, se desprindea de trecutul său, de toate
întâmplările, nenorocirile și bucuriile. Doar Isis mai stăruia în mintea lui.
În zori, Pleșuvul se așeză în fața Fiului regal, în poziție de scrib.
― Ce trebuie să cunoaștem, Iker?
― Strălucirea luminii divine.
― Ce te învață ea?
― Formulele transformării.
― Încotro te poartă ele?
― Spre porțile lumii de dincolo și spre căile străbătute de Marele Zeu.
― Ce limbă vorbește el?
― Cea a sufletelor-păsări.
― Cine aude cuvintele sale?
― Echipajul bărcii divine.
― Ești pregătit?
― M-am lepădat de orice metal și mânuiesc paleta de aur.
 ― Nimeni nu pătrunde în Locașul Aurului dacă nu devine asemenea
soarelui la răsărit, ca Osiris. Vrei să-i cunoști focul chiar dacă te pândește
primejdia de a fi mistuit de el?
― Vreau.
Doi meșteri îl dezbrăcară pe Iker și îl spălară cu apa din belșug.
― Nu trebuie să rămână nicio urmă de ulei pe trupul tău, îi spuse
Pleșuvul. Fii purificat de patru ori de către Horus și Seth.
Doi preoți, purtând măștile celor doi zei, apucară fiecare câte două vase.
Din gurile acestora țâșni o energie ale cărei unde scânteietoare luară forma
cheii vieții.
― Astfel vei fi eliberat de tot ceea ce e râu în tine și vei descoperi
drumul ce duce la izvoare.
Zeii și meșterii dispărură.
Rămas singur, tânărul șovăi, neștiind ce s-ar cuveni să facă mai departe.
Să aștepte cu brațele încrucișate ar fi însemnat o greșeală de neiertat, să o
pornească la întâmplare, de asemenea.
Așa că Iker îi ceru ajutor lui Isis. Ea îl va călăuzi și de data aceasta, ca de
obicei.
Simțind mâna ei strângând-o pe a lui, Fiul regal înaintă până la un pâlc
de salcâmi, dădu la o parte ramurile și urcă în vârful unei coline.
― Privește misterul „primei dăți”, îi porunci vocea aspră a Pleșuvului,
și anume această movilă ieșită din oceanul începuturilor. Creația are loc
aici clipă de clipă. Să fii inițiat înseamnă să înțelegi cum se desfășoară ea și
să preschimbi materia în spirit și spiritul în materie. Dacă vei supraviețui
încercărilor, vei vedea cerul pe pământ. Dar, mai întâi, sculptorii te vor
ciopli pe tine, mineralul grosolan scos din măruntaiele muntelui.
Trei meșteri traseră până la poalele colinei o sanie de lemn.
― Eu sunt păzitorul suflului, grăi primul. Îmbălsămătorul mă ajută.
Muncim piatra pentru ca, astfel, călătoria spre locul unde viața se
reînnoiește veșnic să se săvârșească.
Meșterul îl prinse pe Iker de piept.
― Vechea inimă să fie smulsă, vechea piele și vechiul păr ― arse. Fie ca
o nouă inimă să se nască, în stare să primească schimbările. Altminteri,
focul îl va devora pe cel josnic.
Pleșuvul îl acoperi pe Iker cu o piele albă și îl sili să se întindă pe sanie,
în poziția unui prunc aflat în pântecele mamei sale.
 O călătorie lungă începea.
Lui Iker i se păru că devenise un material purtat spre șantierul unde se
ridica un templu. Piatră printre alte pietre, nici nu se gândea la locul unde
va fi așezat, peste măsură de fericit că va face parte din construcție.
Fiul regal nu mai avea vârstă. Redevenit prunc nenăscut la adăpostul
acestei piei protectoare, nu mai cunoștea spaima.
Sania se opri.
Pleșuvul îi ceru lui Iker să se așeze pe călcâie.
Înaintea lui fu desfășurat un imens papirus acoperit de hieroglife
ordonate în coloane. În mijloc, se găsea o imagine surprinzătoare: Osiris
văzut din față, purtând coroana reînvierii și ținând în mâini sceptrul Putere
și cheia vieții. Cercuri de foc îl înconjurau pe Marele Zeu.
― Acesta este atanorul, cuptorul preschimbărilor. În el sălășluiesc viața
și moartea.
Iker crezu că are vedenii. Țâșnind din text, se ivi năluca generalului Sepi.
― Deslușește aceste cuvinte și gravează-le în noua ta inimă, îl sfătui el
pe elevul său. Cine le cunoaște va străluci în cer aidoma lui Ra și va fi
recunoscut drept un Osiris. Coboară printre cercurile de foc, atinge insula
cuprinsă de flăcări.
Silueta lui Sepi se destrăma. Întreaga ființă a lui Iker, nu doar memoria
sa, avea să ocrotească formulele. El însuși deveni hieroglifă.
Papirusul fu rulat și pecetluit.
Apoi apărură trei meșteri cu chipuri deloc prietenoase. Un sculptor, un
tăietor în piatră și un șlefuitor.
― Să treacă la fapte cei care trebuie să-l lovească pe tată, porunci
Pleșuvul.
Neputând să se apere, Iker văzu ridicându-se o daltă, un ciocan și o piatră
rotundă.
― O să adormi, îl înștiință bătrânul preot. Să-i rugăm pe strămoși să te
trezească.
*
După ce trecu de toate controalele, Bina se duse la magazia templului, de
unde luă pâine și lapte proaspăt ca să le ducă preoților permanenți.
― Trebuie să încep cu Pleșuvul?
― Nu, căci nu se află în odaia lui, îi răspunse preotul temporar care
împărțea merindele.
 ― A părăsit Abydosul?
― El? Niciodată! Se îngrijește de inițierea Fiului regal, după câte se
pare.
Bina se arătă mirată.
― Fiul regal… Dar nu se bucură deja de toate puterile?
― Suntem la Abydos, micuțo! Aici doar Legea Misterelor contează.
Indiferent de rang, fiecare i se supune.
― Bine, atunci merg la ceilalți preoți permanenți. Pe ei, barem, îi
găsesc?
― Asta o să vezi tu! Isprăvește odată cu trăncăneala și nu mai pierde
timpul. Bătrânilor preoți nu le place să aștepte mâncarea de dimineață.
Ultimul la care poposi frumoasa brunetă fu Bega.
― Ce se petrece cu Iker?
― Pleșuvul și meșterii îi dezvăluie tainele Locașului Aurului.
― Tu le cunoști?
― Nu fac parte din confreria sculptorilor, răspunse acru Bega.
― Dar pe Iker de ce îl primesc printre ei?
― Neîndoielnic, pentru că fără acest lucru nu și-ar putea îndeplini
misiunea.
Bina fu nevoită să aștepte prânzul, ca să-și încrucișeze pașii cu cei ai
Prevestitorului, care tocmai terminase de curățat vasele cele mari. Zece
preoți le întrebuințau la purificarea altarelor.
― Sunt îngrijorată, stăpâne.
― De ce te temi?
― Iker dobândește noi puteri.
― Te gândești la inițierea lui din Locașul Aurului?
― Știați?
― De vreme ce acest scrib s-a salvat din naufragiul Fulgerului și de pe
insula lui KA, își va urma până la capăt destinul.
― N-ar trebui să-l omorâm degrabă? În curând, va ajunge cu neputință
de atins!
― Liniștește-te, n-o să-mi scape. Cu cât se adâncește în cunoașterea
misterelor, cu atât devine de neînlocuit ca moștenitor al lui Sesostris. Să ne
descotorosim de o făptură măruntă nu ne ajută deloc. În schimb, uciderea
unei ființe atât de însemnate îl va zdrobi pe rege, căci Iker este punctul său
slab. Când va vedea năruindu-se viitorul Egiptului, clădit cu atâta răbdare,
faraonul va fi descumpănit. Și atunci, o să-l biruim cu ușurință.
*
Mâna Pleșuvului îi atinse fruntea.
Iker se trezi.
― Ai adormit. Iată-te ajuns la capătul prefacerilor, teafăr și nevătămat.
Piatra poate fi târâtă până pe șantier.
Trei meșteri porniră să tragă sania.
Nu era nici noapte, nici zi, ci o penumbră odihnitoare. Această nouă
călătorie se desfășura lin, ca o fericită întoarcere în țara de baștină, părăsită
de prea multă vreme.
Se opriră lângă pragul unei uși închise.
― Ridică-te în capul oaselor, adună-ți picioarele sub tine și sprijină-te pe
călcâie, îi porunci Pleșuvul.
Cu mișcări ușoare, Iker se supuse.
― Doar Osiris vede și aude, grăi preotul. Totuși, cel inițiat poate să aibă
parte de această înțelegere dacă ochiul său devine ochiul șoimului lui
Horus, iar urechea sa devine urechea vacii lui Hathor. Ochiul acesta
înfăptuiește și creează, urechea aceasta deslușește glasul tuturor făpturilor
vii, de la stele până la pietre. Acestea sunt cele două porți ale cunoașterii.
Să vezi până în străfundurile întunericului, să auzi cuvântul începuturilor, să
străbați bolta cerească și să te înalți spre Marele Zeu. Pământul său sacru
înghite jarul distrugător. Să gândești limpede, să fii rece și cumpătat,
aidoma lui Osiris, și să mergi în pace spre ținutul de lumină unde el trăiește
veșnic.
Ușa Locașului Aurului se deschise.
― Croiește-ți drumul, Iker.
Tânărul se ridică în picioare, simțind o dorință nestăvilită de a înainta. Cu
pași înceți, trecu pragul sanctuarului.
― Acum, mergi pe ape!
Podeaua de argint părea lichidă, piciorul se afunda în ea. Cel care mergea
pe apele stăpânului său nu se purta, oare, ca un slujitor desăvârșit? Iker
continuă drumul.
Suprafața se întări. O strălucire argintie țâșni, învăluindu-l pe tânărul
scrib.
 ― Înfățișează-te înaintea Marelui Zeu, îi spuse Pleșuvul, încingând
fruntea lui Iker cu o legătură. De-acum încolo ești înzestrat cu simbolul în
stare să dea naștere privirii magice, să-l smulgă pe cel viu din întuneric și
să-ți aducă iluminarea.
Atingerea țesăturii trezi din nou puterea fără seamăn a crocodilului,
putere ce sălășluia în Fiul regal de când se scufundase în adâncurile unui
lac din Fayyum. Unirea dintre bucata de pânză ce-i înconjura capul și
această forță stârni o sclipire orbitoare.
Eliberat de sub pielea albă, Iker atinse cerul, mângâie pântecele stelelor
și dansă împreună cu constelațiile.
Când strălucirea se domoli, tânărul îl zări pe Sehotep, mai-marele peste
toate lucrările regelui și căpetenia meșterilor.
― Iată-te urmaș al lui Osiris, îl vesti el. Ești dator să-l venerezi și să-i
continui înfăptuirile.
Sehotep îl îmbrăcă pe Iker într-o tunică garnisită cu stele cu cinci colțuri.
― Prin purificarea mâinilor, ai devenit preot permanent al Abydosului și
slujitor al Marelui Zeu. Descoperă munca tainică a Locașului Aurului. Ea
face să se nască statuia și preschimbă materia în operă vie.
― Cum se numește Osiris? întrebă Pleșuvul.
Formulele cunoașterii îi veniră iute în minte lui Iker.
― Locul creației, împlinirea ritualului și locașul ochiului. Izvor al vieții,
el e temelia lui Maat și cârmuitorul celor drepți.
― Construiește noul tron al lui Osiris!
Iker ridică pe rând materialele trebuincioase: aur, argint, lapislazuli și
lemn de roșcov. Ele se îmbinau aproape singure, alcătuind soclul pe care
Sehotep așeză o statuie a lui Osiris.
― Împodobește pieptul stăpânului din Abydos cu lapislazuli, turcoaze și
electrum, care să-i ocrotească trupul.
Mâinile Fiului regal nu tremurară câtuși de puțin când așeză colierul lat
pe pieptul lui Osiris, punându-l astfel la adăpost de primejdii.
― Întrucât acum ești mai-mare peste taine, înzestrează-l pe zeu cu
coroana ce i se cuvine. Înconjurată de pene de struț, acoperită cu o frunză
de aur, ea străpunge cerul și se amestecă printre stele.
Iker încoronă statuia.
Apoi îi puse în mâini cele două sceptre, biciul agricultorului, simbol al
nașterii întreite, și toiagul păstorului, ce servea la strângerea turmei de
animale.
― Prima parte a misiunii Fiului regal a fost împlinită, hotărî Pleșuvul.
Noua statuie a lui Osiris va însufleți viitoarea celebrare a misterelor. Mai
rămâne s-o trezim pe Doamna din Abydos.
Trei lămpi luminau o capelă ce adăpostea vechea barcă a Marelui Zeu.
― Din pricina vrăjilor rele, ea nu se mai mișcă liberă. De aceea trebuie
reparată și reînsuflețită.
Folosind aur, argint, lapislazuli, cedru, santal și lemn de abanos, Iker
meșteri un naos pe care îl depuse în mijlocul bărcii.
Stelele de pe tavanul Locașului Aurului prinseră a scânteia, alungând
orice umbră.
― Ra a construit barca lui Osiris, arătă Sehotep, cuvântul a zămislit
reînvierea. Ra luminează ziua, Osiris ― noaptea. Împreună, ei alcătuiesc
sufletul reunit, iar Osiris e locul din care țâșnește lumina.
― Barca se mișcă din nou, băgă de seamă Pleșuvul. Spiritul inițiaților
poate trece de porțile cerului. Cea de-a doua parte a misiunii Fiului regal s-a
încheiat. Și astfel, el devine vrednic să conducă ritualul misterelor.
Pleșuvul îl îmbrățișă pe Iker.
Pentru prima oară, tânărul simți emoția adâncă a bătrânului preot.
10.
La prima oră a dimineții, Sobek Păzitorul îl primi pe Medes, care își
stăpânea cu greu furia.
― Îți cer să începi de îndată cercetările. Hoții mi-au călcat casa astă-
noapte și mi-au furat mai multe lucruri de preț.
― Te credeam bine apărat.
― Portarul meu dormea, netrebnicul! Iar hoțul e atât de iscusit, încât
socot că s-ar putea întoarce oricând. Prin urmare, am pus încă doi paznici
să-mi supravegheze casa zi și noapte.
― Înțeleaptă hotărâre!
― Trebuie să-l arestezi pe răufăcătorul ăsta, Sobek.
― O treabă anevoioasă dacă nu poți să-mi spui nimic despre el.
― Cineva l-a zărit.
― Cine?
― Un servitor care n-avea somn. Uitându-se din întâmplare spre grădină,
a observat trecând un bărbat de statură mijlocie, sprinten, îmbrăcat într-o
mantie grosolană și cu o glugă pe cap.
― Dar chipul i l-a văzut?
― Din păcate, nu. Trimite cele mai bune gărzi să-l caute.
― Bizuie-te pe mine, Medes.
Secretarul Casei Regelui se întunecă la față.
― Presimt că hoțul acesta nu era un tâlhar oarecare.
Sobek se încruntă.
― Lămurește-mă.
― E o simplă părere, dar poate n-ar fi rău să ținem seama de ea: oare
luptătorii ascunși în Memphis nu vor să-i ucidă pe demnitarii de vază și
mai ales pe membrii Casei Regelui? Atunci ar fi vorba de un complice de-al
lor trimis să iscodească locurile și să pregătească atacul. Iar furtul e doar
praf azvârlit în ochi!
― M-ai pus pe gânduri, recunoscu Sobek, mai ales că încercări de jaf s-
au petrecut și la Sehotep, și la Senankh acasă.
Medes încremeni.
― Carevasăzică, atacul o să se dezlănțuie din clipă în clipă!
Păzitorul își strânse pumnii cu îndârjire.
― Casa Regelui va rămâne de neatins, îți făgăduiesc.
― Tu alcătuiești ultimul nostru zid de apărare, Sobek.
― Încrede-te în trăinicia lui.
Păzitorul rămase singur o bună bucată de vreme.
Nu cumva se pripea bănuindu-l pe Medes? Încă o dată, bărbatul acesta
care muncea din greu își arăta credința față de rege. Iar dacă prezicerile
sale se dovedeau adevărate, atunci însemna că luptătorii din umbră se
pregăteau să lovească din nou.
*
Urletele soției sale îl treziră pe Medes, chinuit de un vis urât în care se
făcea că-l urmăreau vreo zece Sobek, unul mai înspăimântător ca altul.
Scăldat în sudori, se năpusti în odaia femeii și-i trase câteva palme.
― Cheamă-l iute pe doctorul Gua, îl imploră ea. Altminteri, voi muri, și
tu ai să fii răspunzător pentru asta!
Pe Medes îl bătea adesea gândul să-și sugrume soția, dar, având în
vedere împrejurările, nu voia să atragă atenția asupra sa. Însă de îndată ce
va ajunge să cârmuiască Egiptul, avea să se descotorosească de această
povară.
 ― Doctorul Gua, repede!
― Trimit acum după el! Dar, până vine, slujitoarele tale o să-ți aranjeze
părul și o să te fardeze, ca să arăți cât mai bine.
Medes porunci să plece neîntârziat cineva în căutarea lui Gua. Știa că n-
avea niciun rost să-i făgăduiască o răsplată generoasă, căci doctorul, în
ciuda faimei sale, nu se lăsa cumpărat. Ba, uneori, în loc să dea fuga la
vreun înalt demnitar, stătea să îngrijească de un om sărman, dacă boala
acestuia i se părea mai gravă. Nimeni și nimic nu-i putea schimba
obiceiurile, și era de preferat să nu-l superi.
Deși gătită nevoie mare, soția lui Medes se zguduia de plâns, îngreunând
munca și așa destul de migăloasă a slujitoarelor care nu îndrăzneau să zică
nimic de frică să nu fie izgonite sau aspru pedepsite. Toți ai casei se temeau
de răutatea nebunei.
Spre uimirea lui Medes, doctorul Gua sosi înainte de prânz, cărând după
el obișnuitul sac din piele. Nesimțitor la frumusețea grădinii ce înconjura
bogata locuință a Secretarului Casei Regelui, Gua se îndreptă cu pași repezi
spre camera suferindei.
― Vă mulțumesc că ați răspuns atât de grabnic chemării mele, îl
întâmpină Medes cu căldură. Socot că ar trebui să-i dați niște leacuri mai
puternice.
― Care dintre noi doi e doctorul?
― Dar nici nu-mi trecea prin cap să…
― Lăsați-mă să intru. Și aveți grijă să nu ne deranjeze nimeni.
Pe Gua îl preocupau două întrebări.
Mai întâi, de ce Medes, un slujbaș harnic, cinstit, vesel, sincer și care se
bucura de un renume fără pată, suferea de ficat? Acest organ, care oglindea
firea omului, nu mințea. Prin urmare, Medes se prefăcea. Dar care să fi fost
motivul unei asemenea purtări? Simpla ambiție de a dobândi un rang cât
mai înalt sau alte planuri ce nu puteau fi mărturisite?
Pe de altă parte, care era adevărata pricină a bolii soției sale? Egoistă,
certăreață, năzuroasă, nervoasă peste măsură, femeia nu ducea lipsă de
cusururi, dar tratamentul ar fi trebuit să-i îmbunătățească sănătatea și să-i
înlăture crizele.
Faptul că până acum dăduse greș îl necăjea pe Gua.
― În sfârșit, doctore! Am crezut că voi muri de o mie de ori.
― Îmi păreți plină de viață, ba chiar ceva mai grasă.
 Femeia roși.
― Din cauza neliniștii care mă roade, nu m-am putut stăpâni în fața
prăjiturilor și a mâncărurilor cu sos. Iertați-mă, vă rog! zise ea cu voce
subțire, de fetiță.
― Întindeți-vă pe pat. Am să vă cercetez canalele inimii, o înștiință el,
cuprinzându-i încheieturile mâinilor.
Puțin mai împăcată, bolnava îi zâmbi. Deși aceste sclifoseli îl scoteau din
minți, Gua își văzu mai departe de treabă.
― Nimic serios, încheie doctorul, în cele din urmă. Curățirea trupului pe
dinăuntru o să vă ajute să vă simțiți mai bine.
― Și nervii mei?
― Nu mai am poftă să-i îngrijesc.
Nevasta lui Medes se ridică brusc, speriată.
― Doar nu… doar nu mă lăsați de izbeliște?
― Leacurile ar fi trebuit să dea roade. Dar nu s-a întâmplat așa. Socot că
la mijloc e altceva și s-ar cuveni să înțeleg de ce ele se dovedesc
neputincioase.
― Eu, una, nu știu, eu…
― Ba știți.
― Doctore, sufăr!
― Există un lucru care nu vă dă pace, ceva atât de adânc și de chinuitor,
încât niciun tratament nu-l poate domoli. Căutați-l, ușurați-vă sufletul de el
și vă veți vindeca.
― Nervii mei sunt de vină, doar nervii mei!
― Nicidecum.
Soția lui Medes se agăță de brațul doctorului.
― Nu mă respingeți, vă rog stăruitor!
Gua se desprinse din strânsoarea ei.
― Farmacistul Renseneb pregătește hapuri foarte puternice, în stare să
aline cele mai grave suferințe ale nervilor. Dacă nici acestea nu vă sunt de
folos, atunci rămân la părerea mea. Ascundeți în adâncul sufletului o
greșeală gravă care vă macină și vă împinge spre nebunie. Mărturisiți-o și
vă veți elibera.
Luându-și sacul, doctorul Gua ieși din casa lui Medes. O fetișcană
bolnavă cu plămânii îl aștepta.
― Despre ce-ați vorbit? o întrebă Medes pe soția sa.
 ― Despre sănătatea mea… S-ar putea să n-o mai duc mult, dragul meu!
„Grozavă veste”, își spuse Secretarul Casei Regelui în sinea sa.
― Doctorul Gua plănuiește un nou tratament, continuă ea, tulburată.
― Atunci să ne încredem în el!
Femeia se ghemui la pieptul lui Medes.
― Ce soț minunat am! Îmi trebuie parfumuri, pomezi și rochii. Să
schimbăm slujitoarele care pregătesc mâncarea. Și pe cea care îmi
îngrijește părul! Nu sunt bune de nimic și mi s-a urât de ele. Din pricina
lor, sănătatea mea se șubrezește.
Din devotament pentru stăpânul său, dar și fiindcă era răsplătit cu
dărnicie, intendentul lui Medes răbda uneori umilințe greu de îndurat,
precum ocările responsabilului principal al hambarelor, Gergu. Beat turtă,
acesta cerea să-l vadă îndată pe Medes.
Intendentul își înștiința stăpânul.
― Vă previn: răsuflarea îi duhnește, iar veșmintele de pe el put groaznic.
― Să fie spălat, parfumat și îmbrăcat cu o tunică nouă. Eu îl aștept pe
terasă.
 Clătinându-se, dar arătând cât de cât omenește, Gergu se trânti într-un
jilț.
― Pari sleit de puteri.
― O călătorie nesfârșită, popasuri prea lungi, prea…
― Te opreai să bei, închipuindu-ți că poți să dispari. Dar pentru că
semnul lui Seth îți amintea de îndatoririle tale, ți-ai continuat drumul spre
Memphis.
Gergu își coborî privirea în pământ.
― Hai să dăm uitării copilăriile astea și să vorbim de lucrul cel mai
important: adevărata misiune a lui Iker!
― După spusele lui Bega, trebuie să repare barca lui Osiris și să
făurească o nouă statuie a zeului. În urma inițierii sale din Locașul Aurului,
Fiul regal va deveni, se pare, preot permanent, va conduce ritualul
misterelor și nu va mai părăsi Abydosul. Un fel de surghiun aurit și veșnic.
― Ce crede Prevestitorul despre asta?
― E sigur de izbânda sa.
― Așadar, îl va ucide pe Iker și va spulbera apărarea Abydosului.
― Pesemne.
― Ți-ai pierdut avântul, Gergu. Nu cumva ai făcut vreo greșeală?
― Nu, liniștiți-vă!
― Atunci înseamnă că Prevestitorul ți-a încredințat o sarcină care te
înspăimântă.
― N-ar trebui să ne potolim o vreme? Încă un pas și ne-am putea
prăbuși!
Medes umplu o cupă cu vin alb, aromat, și i-o oferi lui Gergu.
― Cel mai bun leac. O să te ajute să revii cu picioarele pe pământ și să-ți
recapeți încrederea.
Gergu bău cu lăcomie.
― Strașnic! Pus în amforă de cel puțin zece ani.
― Doisprezece.
― Cu o singură cupă nu-l pot cinsti cum se cuvine.
― Ai să bei iar după ce-mi repeți poruncile Prevestitorului.
― Credeți-mă, sunt smintite de-a dreptul.
― Lasă-mă pe mine să judec.
Știind că n-avea cum să scape de Medes, Gergu îi împlini voia.
― Prevestitorul vrea să-l înlăture pe Sobek.
 ― În ce fel?
― Mi-a dat un cufăr care nu trebuie deschis cu niciun chip.
― Nădăjduiesc că ți-ai înfrânat curiozitatea.
― Obiectul ăsta mă umple de groază! Îl el se află închise o mie de vrăji
dintre cele mai rele!
― Unde se găsește acum?
― L-am cărat până aici, bineînțeles, înfășurat într-o pânză groasă de in.
― Ce ți-a spus Prevestitorul să facem cu el?
― Să-l ducem în odaia Păzitorului.
― Nimic altceva?
― Mie și asta mi se pare cu neputință!
― Nu mai înflori atâta lucrurile, Gergu!
― Dar netrebnicul ăsta de Sobek care-și vâră nasul peste tot nu e apărat
zi și noapte? Simțindu-se amenințat, s-a înconjurat de gărzi bine pregătite,
gata să doboare pe oricine ar încerca să-l atace.
― Arată-mi arma aceasta neașteptată.
Gergu plecă să caute cufărul, se întoarse cu el, iar Medes îi scoase
învelitoarea.
― Meșterul s-a întrecut pe sine! Cel mai de soi lemn de salcâm și o
lucrătură fără pereche.
― Nu-l atingeți, ar putea să ne trăsnească!
― Cu siguranță, Prevestitorul nu dorește una ca asta. Ținta e Sobek.
― Dacă îi duc eu cufărul, o să intre la bănuieli.
― Nu-ți cer să-ți pui viața în primejdie, prietene. Nimeni nu trebuie să
lege moartea lui Sobek de noi. Îți închipui cum are să fie după ce scăpăm de
câinele ăsta? Ne stânjenește de prea multă vreme! Mă temeam chiar că s-a
apropiat prea mult de noi, căci a trimis iscoade pe urmele mele.
Gergu păli.
― Și dacă… vă înhață?
― Sobek s-a gândit și la așa ceva, pesemne. Dar am izbutit să-i zdruncin
planurile și să-l liniștesc în privința devotamentului meu față de rege.
Totuși, o să mă supravegheze mai departe.
― Cât mai avem timp, se repezi Gergu, să părăsim Egiptul, luând cu noi
cât mai multe lucruri de preț.
― De ce să ne pierdem cu firea? E de ajuns să ne supunem
Prevestitorului.
 ― Niciunul din noi doi nu poate duce acest cufăr lui Sobek, stărui
responsabilul principal al hambarelor.
― Atunci înseamnă că-l va duce altcineva.
― Nu văd cine!
Medes nu cugetă prea mult. Rezolvarea i se părea evidentă.
― Avem la îndemână un aliat căruia nici măcar nu-i vom cere părerea,
grăi el, căci mă voi folosi pentru a doua oară de singurul talent al scumpei
mele soții.
11.
O noapte întreagă, Sekari observă toată forfota din preajma îndoielnicei
prăvălii. La început, fu dezamăgit. Câțiva gură-cască, discuții mai mult sau
mai puțin însuflețite, niște soldați beți, câini porniți în căutarea cățelelor
aflate în călduri, pisici ieșite la vânătoare… Pe scurt, traiul obișnuit dintr-
un cartier oarecare.
Dar ochiul ager al lui Sekari surprinse un lucru ciudat: o santinelă
ascunsă în colțul unei terase, supraveghind piața și străzile înconjurătoare.
Nu era vorba de un locuitor al cartierului dornic să ia o gură de aer curat,
ci de un pândar atent. Din când în când, făcea semne cu mâna unui
complice pe care Sekari îl descoperi cu greu. Și, fără îndoială, mai erau și
alții.
O pază severă, asigurată de oameni așezați în cele mai potrivite unghere.
Carevasăzică, cei care supravegheau locul nu erau niște nepricepuți.
Sekari se simți în primejdie.
L-o fi observat careva?
În loc s-o rupă la fugă, se îndreptă cu pas agale spre mijlocul pieței și
intră în vorbă cu un grup de bărbați care nu se grăbeau la culcare.
― Frumoasă noapte, băieți. Mie, unul, nu mi-e somn. Nu știți vreo fată
drăguță prin apropiere?
― Nu ești de pe-aici, îi răspunse, morocănos, unul dintre bărbați.
― Ba eu îl cunosc, îi luă apărarea un alt bărbat, cu părul creț. E noul
sacagiu, are marfă ieftină. Nu ducem lipsă de fete drăguțe.
― Cu coada ochiului, Sekari îl văzu pe unul dintre pândari agitându-se.
Apariția lui, socotit un străin, tulbura liniștea obișnuită.
― Osteneala îți va fi răsplătită, prietene. Dacă mă conduci la o fată
primitoare, n-o să-ți pară rău.
 Crețul își trecu, pofticios, limba peste buze.
― O siriancă ți-ar plăcea?
― Tu ești mulțumit de farmecele ei?
― Eu tocmai m-am însurat! Dar cei care o vizitează au numai cuvinte de
laudă despre ea.
― Atunci, să mergem!
Sekari se simțea observat de mai multe perechi de ochi. Crețul apucă pe
o străduță întunecată și pustie. Morocănosul venea după ei.
Urmându-și călăuza, Sekari trecu pragul unei clădiri arătoase, cu două
etaje.
― Morocănosul ne însoțește?
― Nu, se duce la el acasă.
― Locuiește în apropiere?
― Să urcăm la primul etaj, ca să te prezint.
Apoi Crețul închise grijuliu ușa.
În încăpere nu pluteau parfumuri amețitoare și nu erau picturi care să
înfățișeze jocurile dragostei. Din ușă nu se vedea nicio cameră de primire
înzestrată cu rogojini și perne și nimeni nu-i oferi nou-venitului o cupă cu
bere. Locul nu părea deloc sortit plăcerilor.
― Nu vei fi dezamăgit, ai să vezi! îl încurajă Crețul, urcând încet scara.
Sekari îl împinse în lături și se năpusti înainte.
La etaj îl aștepta un ucigaș înarmat cu o bâtă.
Lovindu-l cu capul în burtă, Sekari îl trânti și sui câte patru trepte odată
până la al doilea etaj.
Lama unui pumnal îi atinse ușor obrazul, chiar în clipa în care pași pe
terasă. Singura cale de scăpare era să sară din acoperiș în acoperiș, cu
riscul de a-și rupe gâtul.
Jos, Morocănosul dăduse alarma. Ieșind din întuneric, mai multe siluete
se luară după fugar.
Agerimea lui Sekari îi surprinse pe urmăritori. Cel mai iute dintre ei dădu
greș și căzu între două case. Descurajați, complicii săi se lăsară păgubași.
Crețul porunci oamenilor să se întoarcă în ascunzătorile lor. Prea multă
zarvă ar fi atras negreșit atenția străjilor.
*
Sobek mâncase o coastă friptă de vacă, o salată, niște fructe proaspete și
băuse o cupă cu vin fără să se oprească din cititul rapoartelor aduse de
oamenii săi. Prielnică pentru cugetare, noaptea îi îngăduia să cântărească
mai bine lucrurile și să le deosebească pe cele importante de cele mărunte.
Își pusese mari nădejdi în faptul că Sekari credea că dăduse de o urmă a
luptătorilor din umbră, dar, prevăzător din fire, voia să mai facă o ultimă
verificare. Îndată ce Sekari se va întoarce, Păzitorul avea să ia măsurile
cuvenite.
Se auzi un ciocănit în ușă.
― Intră.
― Îmi pare râu că vă deranjez, comandante, zise straja. V-a fost trimis
acest cufăr, împreună cu un mesaj grabnic, după câte am înțeles.
Sobek rupse pecetea și desfășură un mic papirus dintre cele mai fine.

„Primește acest cufăr în care să-ți rânduiești arhivele tale secrete. E

făcut de unul dintre cei mai iscusiți meșteri. Sper că îl vei prețui, asemenea
celorlalți demnitari cărora Luminăția Sa le oferă un astfel de dar. Ne
vedem mâine, la consiliul cel mare. Sehotep.”

„Minunat obiect, într-adevăr”, gândi Păzitorul, ridicând capacul.

Dar, spre marea lui uimire, cufărul nu era gol! Înăuntru se aflau șase
figurine care semănau cu statuetele ushebti, „cei care răspund”, însărcinate
ca, în lumea de dincolo, să îndeplinească, în locul celor morți, diferite
munci, precum udatul grădinilor, căratul mâlului roditor de la răsărit spre
apus și însămânțarea câmpurilor.
Modelate din lut ars, figurinele acestea aveau însă ceva neobișnuit. Nu
purtau asupra lor, așa cum ar fi trebuit, săpăligi și tesle, ci pumnale!
Bărboase și amenințătoare, fețele lor nu păreau ale unor egipteni.
― Așa să arate un dar din partea faraonului? Urâtă glumă!
În clipa când căpetenia tuturor gărzilor din regat apucă una dintre
statuete, aceasta își înfipse arma cu sălbăticie în mâna lui.
Luat pe neașteptate, Sobek îi dădu drumul.
Cele șase statuete se repeziră atunci asupra bărbatului, lovindu-l fără
odihnă.
Deși nu se putea feri de toate loviturile, Sobek își închipui că va birui
această ceată mărunțică, dar figurinele se mișcau cu o așa iuțeală, încât
Păzitorul nu izbuti să le țină piept.
Suferind din pricina zecilor de răni, bărbatul își pierdu forțele.
 Neîncetat, lama pumnalelor îi sfâșia carnea. Nelăsându-i răgaz să se
apere, atacatorii păreau să zâmbească la gândul că-l vor ucide pe acest
uriaș.
Sobek se împiedică de cufăr și se prăbuși greoi.
Întărâtate, statuetele se năpustiră asupra gâtului și asupra capului său. În
pragul leșinului, victima își apăra încă ochii cu palmele.
Furios că moare astfel, Păzitorul slobozi un urlet de fiară sălbatică, atât
de puternic și de deznădăjduit, că soldatul care făcea de strajă îndrăzni să
intre în odaie.
― Comandante, ați pățit ceva? Comandante!
Uluit peste măsură de ceea ce văzu, soldatul se grăbi să calce statuetele-n
picioare și să-l elibereze pe Sobek. Dar figurinele nu se sfărâmau cu niciun
chip, atacând iar și iar.
Vrând să-l scoată pe Sobek afară, soldatul încercă să-l târască de mâini,
dar atinse o lampă și o răsturnă.
Uleiul fierbinte se împrăștie peste o statuetă care se aprinse numaidecât.
― Ajutor! strigă soldatul.
Mai multe străji sosiră într-un suflet și râmaseră fără grai când dădură cu
ochii de Sobek.
Într-o baltă de sânge, Păzitorul nu mai mișca.
― Ardeți blestemățiile astea! îi îndemnă soldatul pe tovarășii săi.
Flăcările îi cuprinseră pe atacatori. Crăpând și plesnind, lutul ars scotea
niște gemete înfricoșătoare.
Santinelele nu se încumetau să atingă trupul zdrobit al căpeteniei lor.
― Să-l chemăm pe doctorul Gua!
*
Când se socoti în afara oricărei primejdii, Sekari închise ochii și respiră
adânc. De data aceasta era cât pe ce s-o pățească. Niciodată nu avusese de-a
face cu un grup atât de unit, în stare să treacă imediat la fapte, fără să
șovăie.
Acum, Sekari înțelegea de ce gărzile lui Sobek nu reușiseră să-i
dibuiască pe acești nelegiuiți. Amestecați printre locuitorii cartierelor,
munceau, își întemeiau familii, legau prietenii și nu se deosebeau prin
nimic de egiptenii adevărați. Nimeni nu-i trata ca pe niște străini, nimeni
nu-i bănuia.
 Un gând neliniștitor puse stăpânire pe Sekari: Prevestitorul își urzise
planul cu multă vreme în urmă. Oare de câți ani ucigașii săi se pripășiseră
la Memphis? Zece, douăzeci, poate chiar treizeci! Nebăgați în seamă,
neștiuți, deveniseră niște oameni pe care vecinii lor îi prețuiau. Și, în tot
acest răstimp, așteptaseră ordinele căpeteniei lor și loviseră ținta cu
precizie.
De aceea căutările lui Sobek nu dăduseră roade. Poate că unii dintre cei
care-i ofereau informații făceau parte tocmai din trupele Prevestitorului.
Prin urmare, îl mințeau, ca să-l potolească, și-i destăinuiau doar lucruri fără
prea mare însemnătate ce duceau la arestarea vreunui tâlhar mărunt,
nicidecum a unui credincios de-al Prevestitorului.
Ascunzătorile lor erau la fel de sigure ca niște fortărețe. Pândarii îl
descopereau neîntârziat pe cel ce s-ar fi arătat prea curios și dădeau alarma.
După cum se purtase până acum, Sekari se osândise singur. Dușmanul
nu-l socotea un gură-cască oarecare și avea să încerce să-l omoare.
„Cât de prost am fost, gândi Sekari. Nu s-au ținut după mine și au păstrat
liniștea ca să nu-i trezească pe vecini, dar se vor strădui să-mi facă de
petrecanie! N-au trimis o ceată pe urmele mele, ci un singur om, care să mă
atace pe la spate, iute și fără să dea greș.”
De pe acoperișul unei căsuțe, ucigașul sări asupra lui Sekari și-l trânti la
pământ.
Doborât, Sekari se împotrivi fără vlagă și nu izbuti să scape din
strânsoare.
Atacatorul îi petrecu în jurul gâtului un șnur gros din piele și strânse din
toate puterile.
Ultimele tresăriri ale victimei sale îl înveseliră. Cu beregata strivită,
egipteanul avea să moară sufocat.
O izbitură zdravănă îl forță pe ucigaș să dea drumul șnurului.
Mai întâi nu pricepu ce se întâmplase, apoi simți colții unui câine
înfigându-i-se în țeastă și sfărâmând-o.
Isprăvindu-și treaba, Sângerosul îi linse mâinile stăpânului, care își
recăpăta anevoie răsuflarea.
― Știi să apari în clipa cea mai potrivită, prietene! Îl mângâie îndelung
pe salvatorul său, ai cărui ochi luceau de mulțumire. Trebuie să-l previn pe
Sobek.
 Sekari se ridică și o porni înainte clătinându-se. O întrebare îl tot rodea:
dușmanul trimisese doar un ucigaș?
Zorind pasul, ieși din încrengătura de străduțe și ajunse pe o esplanadă
unde îl aștepta Vânt-de-Miazănoapte încărcat cu vasele trebuincioase
îndeletnicirii de sacagiu.
Apa rece îi potoli lui Sekari arsura de la gât.
Apoi, în mare grabă, cei trei tovarăși se îndreptară spre palat.
Nu departe de odăile lui Sobek se auzea o zarvă neobișnuită. Vălătuci de
fum se ridicau în aer, iar o mulțime de sacagii alergau spre clădire.
― Ce se petrece aici? i se adresă Sekari unei santinele.
― Una dintre odăi a luat foc. Dar tu du-te acasă, că ne îngrijim noi de
asta.
― Comandantul Sobek e teafăr?
― Ce te privește pe tine, prietene?
― Am un mesaj să-i duc.
În împrejurările grave de acum, Sekari se vedea nevoit să rupă tăcerea în
privința persoanei sale.
Santinela se apropie de el, aruncându-i priviri sfredelitoare.
― Semnul ăsta de pe gâtul tău e cam ciudat… Ai fost atacat?
― O nimica toată.
― Aș vrea să aflu mai multe.
― Am să-i povestesc pe îndelete lui Sobek.
― Nu mișca, băiete!
Santinela îl amenință pe Sekari cu un baston. Îndată, Vânt-de-
Miazănoapte și Sângerosul se strânseră lângă Sekari. Măgarul bătea
pământul cu copitele, iar Sângerosul mârâia înfricoșător.
― Liniștiți-vă, prieteni. Omul acesta nu-mi vrea râul.
Santinela se dădu câțiva pași îndărăt. Câțiva soldați îi săriră în ajutor.
― Necazuri? întrebă un ofițer.
― Aș dori să-l văd pe comandantul Sobek, ceru, cu umilință, Sekari.
― Pentru ce anume?
― Nu-i pot spune decât lui.
Ofițerul stătea în cumpănă. Sau îl azvârlea pe nebunul ăsta în temniță,
sau îl conducea la gărzile din preajma lui Sobek, cărora le rămânea să
decidă ce să facă mai departe cu el.
 După ce cugetă îndelung, alese să-l însoțească până la unul dintre
apropiații Păzitorului. Acesta îl recunoscu pe Sekari și-l trase deoparte.
― Trebuie să-l prevenim îndată pe Sobek, îi destăinui Sekari. Să
scotocim tot cartierul aflat la miazănoapte de templul lui Neith.
― Ce bănuiești că e acolo?
― Locul adăpostește un cuib al luptătorilor din umbră.
― Sobek nu mai poate să ne dea ordine, grăi ofițerul cu voce slabă.
― Nu mai este căpetenia gărzilor?
― Dac-ar fi doar atât!
― Doar nu vrei să spui că…
― Vino cu mine!
Sobek zăcea întins pe o rogojină, cu capul pe o pernă. Doctorul Gua îi
curăța nenumăratele tăieturi.
Sekari se apropie.
― Trăiește?
― Abia mai răsuflă. N-am văzut niciodată un trup cu atâtea răni.
― O să-l salvați?
― În halul în care se găsește, soarta e cea care va hotărî.
― Se știe cine l-a atacat?
Ofițerul chemă garda care-l descoperise pe Sobek și care povesti,
ducându-și cu greu până la capăt cuvintele, priveliștea cumplită și de
necrezut pe care-o văzuse.
Apoi ofițerul îi arătă lui Sekari un mic papirus pătat de sânge.
― Cunoaștem numele făptașului. El a făurit statuetele, a trimis cufărul
și, iscălindu-se, s-a dat în vileag.
12.
Cunoscând de-acum totul despre templul menit lui Sesostris,
Prevestitorul nu socotea că e necesar să distrugă scrierile, să pângărească
obiectele și să arunce vrăji rele asupra statuilor. Toate acestea nu slujeau
decât la păstrarea KA-ului faraonului și la zămislirea unei energii care
hrănea doar Abydosul. Slăbirea ei n-ar fi însemnat mare lucru. Iar
Prevestitorul voia să-și doboare fără ocolișuri potrivnicul.
Ca de obicei, Prevestitorul își îndeplini atent îndatoririle de dimineață,
apoi lăsă locul altor preoți temporari care aveau să îngrijească sanctuarul.
Se prefăcu a se întoarce în odaia sa, se asigură că nu-l vede nimeni și se
îndreptă spre Arborele vieții.
Acolo nu găsi niciun preot, niciun păzitor.
Ceremonialul din zori odată încheiat, salcâmul lui Osiris rămăsese singur,
scăldat în razele soarelui. Câmpul de forțe ce lua naștere datorită celor
patru salcâmi tineri era de ajuns ca să protejeze arborele.
Din buzunarul tunicii, Prevestitorul scoase patru sticluțe cu otravă. În
timpul nopților petrecute în templu, se furișase, fără să lase vreo urmă a
trecerii sale, în încăperea unde se păstrau tot soiul de licori și preparase un
amestec mortal. Deși continuau să pară sănătoși, tinerii arbori aveau să se
usuce pe dinăuntru și să-și piardă puterile. Când Pleșuvul va băga de
seamă, va fi deja prea târziu.
Mai întâi, cel dinspre răsărit.
Prevestitorul vărsă la rădăcina tânărului salcâm lichidul fără culoare și
fără miros, aflat în sticluță.
― Fie ca lumina ce renaște să nu te mai încălzească și să te ucidă,
asemenea vântului înghețat al iernii.
Urmă arborele dinspre apus și cea de-a doua sticluță.
― Fie ca licăririle asfințitului să te împovăreze cu o moarte rea și să te
învăluie în întuneric.
Apoi veni rândul salcâmului dinspre miazăzi și al celei de-a treia sticluțe.
― Fie ca razele cele puternice ale soarelui să te ardă și să-ți usuce seva.
În sfârșit, cea de-a patra sticluță și arborele dinspre miazănoapte.
― Fie ca frigul izvorât din neguri să te copleșească și să te roadă.
Chiar de-a doua zi, Prevestitorul avea să observe rănile pricinuite de
otravă. Și, dacă acestea se vor dovedi la înălțimea speranțelor sale, câmpul
protector de forțe va dispărea.
După aceea, va putea să se atingă și de cei patru lei.
*
Iker trăia din nou fiecare clipă a ritualului de inițiere din Locașul
Aurului, a cărui măreție încă îl uimea. Cum să izbutească un simplu om să
pătrundă atâtea taine și să prindă mulțimea de tâlcuri ale simbolurilor?
Poate că renunțând să întoarcă lucrurile pe toate fețele și ascuțindu-și
simțurile, va pătrunde în inima misterului.
Universul nu putea fi deslușit. Și totuși, avea un înțeles veșnic, ce izvora
fără încetare din el însuși și se întindea dincolo de hotarele minții
omenești. Ivită din stele, viața se întorcea în același loc datorită inițierii. Iar
el, ucenicul scrib din Medamud, tocmai trecuse de o poartă ce se deschidea
spre priveliști neasemuite.
Trezită din zori, Isis celebra un ritual împreună cu slujitoarele lui Hathor.
De când ieșise din Locașul Aurului, unde statuia și barca lui Osiris se
încărcau de energie, rămăsese tăcută. Pentru că înfruntase încercări aidoma
celor ale lui Iker, Isis știa cât de important era să te reculegi după ce ai trăit
clipe atât de mistuitoare.
Iker revenea încetul cu încetul pe pământ, fără să uite nimic din călătoria
sa dincolo de timp și spațiu. Ieșind din modesta casă albă, el admiră
îndelung cerul, pe care niciodată nu avea să-l mai contemple la fel ca până
acum. El era obârșia operelor nemuritoare, cărora meșterii le dădeau o
formă ce putea fi văzută și de ochii oamenilor.
Dar, din nenorocire, existau pe lume și alte lucruri care nu aduceau
fericirea. Iar Fiul regal, Prieten unic și trimis al faraonului, trebuia să le
înfrunte.
*
― Laptele e acru și pâinea tare, spuse Bega. Alege cu mai multă atenție
mâncarea pe care o duci preoților permanenți. Dacă unul dintre ei se
plânge, ai să fii izgonită.
Frumoasa Bina se înfurie.
― Părerea ta e lege?
― Aici nimeni n-o nesocotește.
― Tocmai de-aia putrezește Abydosul!
― Nu întrece măsura, fetițo, și îndeplinește-ți cum se cuvine munca!
Bega ura femeile. Ușuratice, nerușinate, ațâțătoare, prefăcute, aveau o
mie de metehne, cu neputință de îndreptat. Când va dobândi puterea
deplină, o să le alunge din Abydos, oprindu-le să mai ia parte la ritualuri.
Nicio preoteasă nu va mai pângări templele Egiptului, rezervate bărbaților.
Doar ei erau vrednici să slujească divinitățile și să se bucure de bunăvoința
acestora. Învățăturile Prevestitorului i se păreau foarte chibzuite: femeile să
fie îndepărtate din sanctuare și școli, trupurile să le fie acoperite din cap
până în picioare ca să nu-i mai ademenească pe bărbați și să stea închise în
casă, unde să-și slujească soții. Sub domnia faraonilor căpătaseră atât de
multă libertate, încât se purtau ca niște ființe fără stăpân și puteau chiar să
cârmuiască regatul!
 Batjocoritoare, Bina se uita țintă la Bega.
― Mănânci și bei sau duc pâinea și laptele înapoi?
― De data asta, treacă de la mine. Dar mâine, aștept mai multă grijă din
partea ta și… Pleacă repede, vine Iker!
Sprintenă, fata dispăru iute.
Cu spinarea încovoiată, Bega își îndreptă toată atenția asupra mesei.
― Iertați-mă că vă tulbur de cu zori.
― Suntem cu toții la dispoziția Fiului regal. Ați mâncat de dimineață?
― Nu încă.
― Atunci împărțiți cu mine aceste bucate.
― Mulțumesc, nu mi-e foame.
― Doar nu v-ați îmbolnăvit!
― Liniștiți-vă, încercările prin care am trecut mai degrabă m-au
înzdrăvenit.
― Vă felicit pentru inițierea din Locașul Aurului. E o cinste rară, care
însă vă împovărează cu răspunderi uriașe. Noi vom fi mândri să vă vedem
conducând ritualurile din luna khoiak.
― Clipele despre care vorbiți mi se par foarte apropiate, iar eu mă simt
tare neștiutor!
― Toți preoții permanenți, începând cu mine, vă vor ajuta să pregătiți
această mare sărbătoare. Nu vă mai faceți atâtea griji în privința ei. Dar
misiunea voastră se desfășoară bine?
― Locașul Aurului adăpostește o nouă statuie a lui Osiris și noua sa
barcă și nădăjduiesc că nimic nu tulbură rânduiala preoților. Știu că v-au
cam necăjit cercetările mele, dar nu puteam renunța la ele.
― Le-am și dat uitării, îl asigură Bega. Prețuim cu toții purtările voastre
lipsite de înfumurare. Trebuia să vă încredințați singur că preoții
permanenți sunt devotați pe de-a-ntregul ritualurilor lui Osiris și caută să-și
îndeplinească sarcinile fără greș. Inimă a Egiptului, Abydosul trebuie să
rămână nepătat. Iar Luminăția Sa și-a dovedit înțelepciunea făcând aceste
verificări și alegând omul care să le ducă la capăt cu bine.
Bega rămânea la fel de respingător, glasul său, la fel de aspru, dar vorbele
rostite de el îl îmbărbătară pe Iker. Severul preot se arătase întotdeauna
zgârcit cu laudele și arareori îi era cuiva dat să audă asemenea cuvinte din
gura lui. Judecata sa părea să fie ecoul gândurilor preoților permanenți,
risipind încordările și dezvăluindu-i lui Iker că aceștia îi încuviințau
faptele.
― Încredințarea paletei de aur unui demnitar atât de tânăr, fără a ține
seama de ritualurile și misterele noastre, ne-a nedumerit la început,
mărturisi Bega, și de puține ori l-am văzut pe Pleșuv atât de nemulțumit.
Prea închiși în lumea noastră, am avut nesăbuința de a pune la îndoială
hotărârea regelui. Trufie vrednică de dispreț, greșeală de neiertat! Vârsta și
încercările ne-au tocit simțurile. În fiecare zi, opera Zeului se împlinește și
îndatorirea noastră e s-o prelungim cu umilință, lăsând la o parte ambițiile
mărunte. Venirea voastră aici, Iker, ne-a învățat multe. Nu exista un mijloc
mai nimerit pentru a ne trezi atenția adormită și a ne reaminti că trebuie să
fim cu băgare de seamă. Dacă un faraon se îndepărtează de Abydos, Egiptul
e în primejdie să dispară; dacă se apropie de el, moștenirea strămoșilor
răspândește nenumărate binefaceri, și asupra Celor Două Regate se revarsă
bunăstarea. Alegerile lui Sesostris sunt pilduitoare, Luminăția Sa își merită
faima și dragostea supușilor. Iar noi cu toții avem cinstea să slujim un
monarh fără pereche ale cărui hotărâri ne luminează calea.
Întrucât nu se așteptase la asemenea destăinuiri din partea unui bărbat
atât de rece și de sever, Iker îi aprecie sinceritatea, dovadă a credinței
depline ce-i călăuzea pe preoții permanenți.
Totuși, Fiul regal nu uită de întrebările ce-l frământau de când Isis
spusese că Gergu seamănă cu un fruct putred.
― Preoții permanenți nu părăsesc prea des Abydosul, așa mi se pare.
― Aproape niciodată, deși Legea nu ne oprește. Dar ce să căutăm afară?
Noi singuri am ales traiul acesta, iubim pământul lui Osiris și am descoperit
partea cea mai însemnată a vieții. Ce ne-am putea dori mai mult?
― Un lucru mărunt nu-mi dă pace: cum l-ați cunoscut pe Gergu?
Bega se încruntă.
― Din întâmplare. Eu mă îngrijeam ca preoților permanenți să nu le
lipsească proviziile și alte obiecte trebuincioase. Gergu fiind însărcinat cu
aducerea lor, i-am pus la încercare priceperea.
― Cine l-a trimis la Abydos?
― Nu cunosc.
― Ați uitat să-l întrebați?
― Nu sunt curios din fire. Și, de vreme ce trecuse de toate controalele,
de ce să-l privesc cu ochi bănuitori? Îi cer să nu întârzie și să-și ia munca în
serios, iar până acum Gergu nu m-a dezamăgit.
― Nu v-a pus niciodată întrebări… necuvenite?
― Atunci aș fi avut eu grijă să nu mai calce în Abydos! Dar nu, el se
mulțumește să primească listele pe care i le înmânez și să le respecte
întocmai.
― Însoțește până aici mărfurile de fiecare dată?
― Gergu este un slujbaș care nu-și lasă treburile în seama altora. Îi place
să verifice el însuși încărcătura și s-o conducă până în port. Datorită
devotamentului său a și fost numit preot temporar. Firea sa necioplită nu-l
împiedică să admire Abydosul și să-și vadă de-ale lui. Bega își drese
glasul. Dar care e pricina acestor întrebări? Îl bănuiți pe Gergu de lucruri
necurate?
― N-am dovezi.
― Și totuși, vă îndoiți de el!
― Oare slujba sa de responsabil principal al hambarelor n-ar trebui să-i
răpească tot timpul?
― Demnitari de rang înalt vin adesea aici tocmai de la Memphis, Teba
sau Elephantina! Având în vedere însemnătatea Abydosului, distanța nu
contează. Unii rămân doar o săptămână sau două, alții mai mult. Niciunul
nu renunță la sarcinile sale, oricât de simple sau de anevoioase ar fi ele. Iar
Gergu se numără printre acești preoți temporari statornici și credincioși.
― Mulțumesc pentru ajutor, Bega.
― Acum sunteți mai-marele nostru. Nu șovăiți să mi-l cereți ori de câte
ori aveți nevoie.
Privindu-l pe Fiul regal cum se îndepărtează, aliatul lui Seth mestecă,
nervos, o bucată de pâine. Îi părea rău că-l apărase pe Gergu, dar,
învinuindu-l, i-ar fi oferit lui Iker prilejul de a scotoci iar pretutindeni și de
a începe niște căutări care s-ar fi răsfrânt asupra lui Bega însuși.
Dar oare cuvintele sale l-au convins pe Fiul regal de nevinovăția lui
Gergu?
Fără îndoială că nu.
Acest Iker devenea tare primejdios. Dobândind de-acum puteri sporite și
fiind considerat vrednic de Misterele lui Osiris, trimisul lui Sesostris
căpătase o forță neașteptată. Crezând că Abydosul îl va respinge, Bega se
înșelase amarnic.
 Tânărul acesta era însuflețit de o lumină ciudată, pe care ritualurile lui
Osiris o hrăneau.
O clipă, o singură clipă, Bega se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să uite
de trădare și de toate uneltirile, să redevină un preot adevărat și să urmeze
calea lui Iker.
Supărat, se frecă la ochi.
Puritatea lui Iker, năzuințele sale, respectarea tradițiilor nu puteau duce la
nimic bun. Doar Prevestitorul însemna de-acum viitorul.
Și apoi, Bega mersese prea departe.
Renegându-și trecutul și jurămintele, luând parte la uneltirile Răului, nu
se mai putea întoarce din drum. Alegerea făcută îi eliberase pornirile prea
multă vreme înfrânate, dorința de a se îmbogăți și pofta de putere. Cei
aidoma lui Iker aveau să piară.
Iar Prevestitorul trebuia să treacă degrabă la fapte.
*
Shab Strâmbu’ se întâlni cu stăpânul său lângă scara Marelui Zeu,
departe de ochii soldaților care patrulau în deșert, în afara Abydosului.
Odată isprăvite ritualurile ce se desfășurau la apusul soarelui, lămpile se
aprinseseră în odăile preoților permanenți și ale celor temporari cărora le
fusese îngăduit să doarmă în Abydos. După masa de seară, preoții pricepuți
în observarea cerului se urcaseră pe acoperișul templului lui Sesostris,
scrutând stelele și străduindu-se să deslușească mesajul zeiței Nut.
― Ai reușit să te apropii de mormântul lui Osiris?
― La prima vedere, nu pare să fie protejat, răspunse Strâmbu’. Doar un
preot bătrân verifică pecețile și rostește formulele.
― Niciun fel de pază?
― Nici cea mai firavă. După cum m-ați sfătuit, m-am ținut la o depărtare
de treizeci de pași de ușa mormântului. Pesemne există vreo apărare
nevăzută. E cu neputință ca la un monument atât de însemnat să se ajungă
așa de ușor.
― Sacrul ce domnește peste acel loc și strălucirea lui Osiris îi
descurajează pe curioși, socoti Prevestitorul. Se tem de mânia zeului.
― Și dacă preoții au așezat acolo o stavilă magică?
― Asta nu o să mă oprească, viteazul meu prieten. Puțin câte puțin, voi
nărui zidurile Abydosului.
― Trebuie să mai stau ascuns în această capelă, stăpâne?
 ― Nu pentru multă vreme.
Strâmbu’ rânji.
― Voi căpăta privilegiul de a-l ucide pe Iker?
Ochii Prevestitorului se înroșiră puternic. Trupul său răspândea în jur o
căldură ca de jăratic.
Înspăimântat, Shab se trase îndărăt.
― Statuetele mele au ieșit din cufăr, zise Prevestitorul cu voce
amenințătoare. Deschizându-l, Sobek Păzitorul tocmai a săvârșit ultima sa
greșeală. În noaptea asta, vom scăpa de el, și oamenii noștri din Memphis
vor putea porni la atac.
13.
Sesostris se bucură că inițierea lui Iker din Locașul Aurului se sfârșise
cu bine. După spusele Pleșuvului, tânărul se purtase în chip desăvârșit și-și
îndeplinise misiunea cu grijă și pricepere. Fără să știe, trecuse în felul
acesta de prima poartă a Cercului de Aur din Abydos și, prin urmare,
devenea puțin câte puțin un Osiris. Curând, conducând ritualul din luna
khoiak se va afla, totodată, în centrul lui și va pătrunde, pe deplin, în inima
celei mai tainice confrerii din Egipt.
Astfel, Iker se construia aidoma pietrei de lumină din care se năștea
fiecare piramidă, fiecare templu, fiecare locaș de veci. Și, pe această piatră,
faraonul își întărea regatul, nu pentru slava sa, ci pentru cea a lui Osiris.
Atâta vreme cât Cele Două Regate îi prelungeau înfăptuirea zeului, moartea
nu-i va atinge pe cei vii.
Potrivit unor zvonuri stăruitoare, Sesostris avea să-l numească pe Iker
coregent și să-l asocieze la tron ca să-l pregătească pentru domnie. Dar
planul monarhului, deși nu înlătura cu totul o atare posibilitate, era mult
mai cuprinzător. După pilda înaintașilor săi, el trebuia să transmită KA-ul
lui Osiris unui om vrednic să-l primească, să-l păstreze, să-l sporească, apoi,
la rândul său, să-l transmită mai departe. Lui Iker, făuritor al bărcii și al
statuii zeului, avea să-i revină această sarcină. Ajungând să cunoască
misterele, el le va celebra. Pentru tânărul acesta fără pereche, nu exista nicio
deosebire între a privi și a trece la fapte, între a descoperi și a da viață.
Scurgerea orelor odată înlăturată, Fiul regal ar trăi, potrivit timpului lui
Osiris, la obârșia timpului și a simbolurilor, plămădite din spirit și materie.
I se va alătura lui Isis dincolo de calea de foc și va privi înăuntrul Arborelui
vieții.
Amenințările Prevestitorului făceau cu atât mai însemnată existența
acestui cuplu. Credinței sale oarbe și voinței lui de a o impune prin violență
Isis și Iker li se împotriveau printr-o spiritualitate senină, pură, hrănită de o
lumină creatoare.
Dar victoria nu era încă dobândită.
Sesostris nu credea în dispariția Prevestitorului, care, precum o viperă a
nisipurilor, știa să se ascundă înainte de a lovi.
Pricepea el, oare, adevărata importanță a lui Iker sau se înverșuna doar să
lupte contra faraonului punând la cale noi atacuri în Memphis? În ciuda
câtorva reușite, Sobek se temea de relele pe care le-ar putea săvârși
luptătorii din umbră, atât de bine ascunși, încât până și lui Sekari îi era greu
să le dea de urmă.
La miezul nopții, generalul Nesmontu rupse firul gândurilor lui Sesostris.
― Am vești foarte proaste, Luminăția Voastră. Sobek a căzut victimă
unui atac. Niște statuete aduse într-un cufăr i-au pricinuit neînchipuit de
multe răni. Doar focul le-a biruit. Doctorul Gua încearcă să-l salveze, dar nu
se arată prea încrezător. Iar nenorocirile nu se opresc aici! Când a fost
chemat, doctorul se afla la căpătâiul vizirului, care se simțea foarte rău.
Potrivit părerii lui Gua, pe Khnum-Hotep l-au lăsat de tot puterile.
*
― Să pornim chiar acum, stăruia Sekari. Dacă mai întârziem mult,
netrebnicii ăia o să-și ia tălpășița.
Însărcinați cu paza lui Sobek, cei mai buni oameni ai săi erau peste
măsură de abătuți.
― Doar el poate să ia o astfel de hotărâre, reaminti aghiotantul său.
― Privește adevărul în față! Sobek e pe moarte. El avea știre despre tot
ce făceam și aștepta raportul meu. Și ar fi fost dornic să trecem la fapte.
Păzitorul ar fi pornit într-acolo cu toate trupele, fii sigur!
Copleșit, ofițerul nu părea în stare să se miște.
― Doar Sobek știa să conducă toate forțele noastre strânse laolaltă. Fără
el, suntem pierduți. El făcea aproape toată treaba, cerceta toate dosarele și
descâlcea toate ițele. Înlăturându-l, dușmanul ne-a țintuit la pământ.
Niciodată n-o să mai găsim un comandant asemenea lui.
 ― Un prilej ca ăsta n-o să se mai ivească prea curând. Dă-mi cât mai
mulți oameni bine pregătiți și-am să-i călăuzesc până acolo. Avem cât de
cât sorți de izbândă și vom reuși să nimicim o parte din oamenii
Prevestitorului.
Doctorul Gua ieși din odaia lui Sobek.
― Duceți-vă să aduceți un urcior cu sânge de bou!
― Trăiește… mai trăiește? întrebă aghiotantul.
― Grăbiți-vă!
Fu trezit degrabă din somn meșterul măcelar de la templul lui Sesostris,
care sacrifică doi boi grași și-i trimise doctorului prețiosul lichid. Gua i-l
dădu rănitului să-l bea cu înghițituri mici.
― O să-l salvați? întrebă Sekari.
― Știința mea nu săvârșește minuni, iar eu nu sunt faraon.
― Pot să te ajut, grăi atunci monarhul pășind în cameră.
Regele își lipi palmele de trupul Păzitorului, smulgându-l astfel din
ghearele morții.
Rănitul își veni în simțiri.
― Luminăția Voastră…
― Munca ta nu s-a isprăvit, Sobek. Lasă-te îngrijit, dormi și întremează-
te.
Doctorul Gua nu-și credea ochilor. Fără sprijinul regelui, Păzitorul s-ar fi
stins din viață, în ciuda trupului său vânjos. Atingerea tămăduitoare a
faraonului și sângele de bou îi aduseseră deja puțina culoare în obraz.
― Farmacistul Renseneb să prepare întăritoarele cele mai puternice,
porunci doctorul.
Regele și Sekari se retraseră.
― Printre gărzi domnește dezordinea, Luminăția Voastră. Am nevoie de
Nesmontu ca să încercuiesc un cartier din Memphis unde se ascund oameni
de-ai Prevestitorului.
― Alătură-te generalului și călăuzește soldații.
Aghiotantul lui Sobek se apropie de suveran.
― Luminăția Voastră, cunoaștem numele făptașului.
― Nu e vorba de Prevestitor?
― Nu, Luminăția Voastră.
― De unde atâta siguranță?
― I-am văzut iscălitura.
 ― Ai vreo dovadă?
― Da, acest papirus, scris de mâna ucigașului care i-a trimis lui Sobek
cufărul, mințind că e un dar din partea voastră.
Sesostris citi scrisoarea.
La prima vedere, vinovatul era Sehotep.
*
Întinerit la gândul că va aresta o bandă de luptători din umbră, Nesmontu
conducea pregătirile de plecare, în răpăitul tobelor. El însuși îi trezise pe
soldații din cazarma cea mare a Memphisului și se așezase în fruntea mai
multor regimente, desfășurate potrivit îndrumărilor lui Sekari.
În plină noapte, străduțele și piețele erau pustii.
― Să ne păzim să nu ni se întindă vreo capcană, își arătă Sekari
îngrijorarea față de fratele său din Cercul de Aur.
― Răufăcătorii ăștia n-o să mă păcălească așa cum i-am păcălit eu la
Sichem, făgădui Nesmontu. Mai întâi, încercuim locul, apoi, trupe mici de
pedestrași vor răscoli fiecare casă. Pe acoperișuri, arcașii vor ține săgețile
gata să le slobozească.
Ordinele generalului fură împlinite cu iuțeală și fără greș. Zarva puse
stăpânire pe întregul cartier. Oamenii vociferau nemulțumiți, copiii țipau,
dar nu izbucni nicio încăierare și nimeni nu încercă să fugă.
Împreună cu vreo zece pedestrași, Sekari scotoci casa în care fusese cât
pe ce să fie ucis.
Resturi de mâncare, câteva lămpi vechi, niște rogojini tocite… Cei care
încercaseră să-l omoare pe Sekari părăsiseră casa în mare grabă.
Mai rămânea prăvălia vânzătorului de sandale, care, alături de soția sa și
de un băiețandru speriat, își striga nevinovăția.
― Căutați prin toate odăile, ordonă Nesmontu.
― Din a cui poruncă? întrebă negustorul.
― Nu te privește.
― Am să mă plâng vizirului! În Egipt, nu te porți așa cu oamenii.
Trebuie să respecți legile.
Nesmontu îl sfredeli cu privirea.
― Sunt generalul care comandă armata egipteană și n-o să mă învețe pe
mine cum să-mi fac treaba un complice de-al Prevestitorului.
― Complice… Prevestitorul… Nu înțeleg!
― Poate vrei niște lămuriri.
 ― Chiar le cer!
― Te bănuim că ești unul dintre luptătorii din umbră cărora le place să
ucidă egipteni.
― Nu… nu știi ce vorbești!
― Arată-mi puțin respect! Oamenii mei o să aibă grijă de tine, în timp ce
eu am să-ți întorc bârlogul pe dos.
În ciuda împotrivirilor sale, soldații îl luară pe bărbat cu ei.
Sekari căută, nerăbdător, o dovadă a vinovăției negustorului, dar nu dădu
decât peste piei de toate soiurile, zeci de perechi de sandale, papirusuri cu
socotelile prăvăliei și obiecte necesare unei familii mici pentru traiul de zi
cu zi.
― N-o să găsim nimic, zise el cu amărăciune.
― Poate există pe undeva ascunzători burdușite cu arme, îi răspunse
Nesmontu, îndârjit.
― Credincioșii Prevestitorului au avut timp să le mute în altă parte.
― Vom lua la întrebări pe toți locuitorii cartierului. Și, crede-mă, au să
vorbească!
― Nu, generale. Dacă au mai rămas răufăcători prin preajmă, se vor lăsa
prinși de bunăvoie. Iar dacă-i arestăm, ori vor păstra tăcerea, ori ne vor
îndruga numai minciuni.
Bătrânul general recunoscu că Sekari avea dreptate. Totuși, își duse
căutările până la capăt. Dar strădaniile lui se dovediră zadarnice.
Nu-i dibuiră nici pe Morocănos, nici pe Creț. Ba încă se văzu nevoit să-l
elibereze pe vânzătorul de sandale, cerându-i iertare.
*
După încheierea ritualurilor de dimineață, Sesostris stătu de vorbă pe-
ndelete cu doctorul Gua.
― Sobek se va pune pe picioare, îl asigură Gua pe monarh. Leacurile pe
care i le dau ar înzdrăveni și un taur sălbatic, și, din fericire, Sobek are un
trup la fel de viguros! Singura bătaie de cap e să-l silim să stea în pat până
ce rănile adânci se vor cicatriza. Dar întrucât niciun organ n-a fost grav
atins, își va recăpăta toată puterea dinainte.
― Și Khnum-Hotep?
Doctorul nu-i ascunse regelui adevărul.
― Nu mai există speranțe, Luminăția Voastră. Din pricina unei istoveli
nemăsurate, inima vizirului va înceta în curând să bată. Singura mea dorință
e ca leacurile să-l împiedice să sufere.
― Îngrijește-te, în primul rând, de el, îi ceru Sesostris.
Generalul Nesmontu îi dădu regelui raportul despre căutările de peste
noapte, fără să-i ascundă nimic și fără să se amăgească singur. De-acum
gărzile trebuiau să cerceteze cu băgare de seamă trecutul tuturor locuitorilor
cartierului și să verifice dacă aceștia spuseseră adevărul. Muncă
anevoioasă, plină de migală și care s-ar fi putut să nu ducă nicăieri.
Credincioșii Prevestitorului se amestecaseră atât de bine printre egiptenii
din Memphis, că era greu să le iei urma.
― Aghiotantul lui Sobek cere arestarea lui Sehotep, grăi suveranul.
― Nici eu, nici Sekari nu credem în vinovăția lui! se împotrivi generalul.
Un membru al Cercului de Aur din Abydos nu s-ar gândi în veci să-i ucidă
pe mai-marele gărzilor.
― Un document îl acuză.
― Unul fals, fără îndoială! Din nou cineva încearcă să dezbine Casa
Regelui.
― Marele Consiliu nu se va strânge în dimineața aceasta, hotărî
monarhul. Trebuie să-l ascult întâi pe Sehotep.
*
― Nu vrea să-și spună numele, generale, dar pretinde că e ceva grav și
care nu suferă amânare.
― Ai tu grijă de el, îi ordonă Nesmontu aghiotantului său.
― Dar a zis că nu vorbește decât cu generalul Nesmontu și cu nimeni
altcineva. Spune că siguranța faraonului ar fi în joc.
Dacă era vorba de-un răuvoitor, acesta avea să ajungă în fața
judecătorilor pentru răspândirea de vești false și defăimarea armatei.
În vârstă de vreo treizeci de ani, înalt, cu o cicatrice ce-i brăzda mâna
stângă, bărbatul părea cumpătat și totodată neliniștit.
― Din porunca lui Sobek, rosti el cu voce apăsată, m-am strecurat printre
slujbașii conduși de Medes. Misiunea mea era să observ dacă el sau
oamenii lui uneltesc ceva.
Nesmontu scoase un soi de mormăit.
― Păzitorul chiar n-are încredere în nimeni! A pus iscoade în toată
administrația?
― Asta n-o știu, generale. Dar eu trebuia să-i dau de veste lui Sobek de
cum observam ceva nefiresc. Și pentru că un atare lucru s-a petrecut, iar
Sobek nu mă poate primi, am socotit de cuviință să vă înștiințez.
― Înțeleaptă hotărâre, te ascult.
― Slujba mea e dintre cele mai însemnate, și pot să citesc cea mai mare
parte a documentelor ce ajung sub ochii lui Medes și ai oamenilor săi
apropiați. Să-i câștig încrederea și să o păstrez s-a dovedit o treabă tare
grea. Se poartă ca un adevărat tiran, nu trece cu vederea nicio greșeală, și
doar dacă muncești din răsputeri îi intri în voie.
― De-aia Secretariatul Casei Regelui merge mai bine ca niciodată, își
dădu cu părerea Nesmontu.
― Purtarea lui Medes e pilduitoare, continuă bărbatul, iar treburile și le
îndeplinește fără cusur. Până ieri nu văzusem nimic nefiresc sau care să-mi
dea de bănuit. Fiind însărcinat cu verificarea odăilor de lucru înainte de
închiderea lor, am aruncat o privire printre dosarele pe care Medes urmează
să le citească în dimineața aceasta. Printre ele se afla și următoarea
scrisoare neiscălită:

Un trădător s-a strecurat în Casa Regelui. El a născocit povestea

Prevestitorului, un răsculat sirian, mort de multă vreme. Acest monstru cu
sânge rece și neabătut în hotărârea lui este căpetenia luptătorilor ascunși
din Memphis, a săvârșit fapte cumplite și plănuiește să-l omoare pe mai-
marele gărzilor din regat. Apoi va pune la cale un nou atac împotriva
faraonului. Un ucigaș mai presus de bănuieli: Sehotep.

― Ai pus mâna pe acest document?

― Nu, căci tocmai ceea ce va face Medes cu scrisoarea contează. Va
vorbi despre ea sau va tăcea? Dar pe mine lucrul acesta nu mă mai privește,
întrucât i-am spus că părăsesc slujba din pricina sănătății mele șubrede. Aș
vrea sa mă întorc printre tovarășii mei din cazarmă înainte ca Medes să
descopere cine sunt cu adevărat.
Lui Nesmontu nu-i mai rămânea decât să se grăbească să-l înștiințeze pe
monarh.
14.
De când sacagiul, cea mai bună iscoadă a sa, dispăruse, Libanezul se
văita că ține greu legătura cu trupele sale de luptători. Totuși, trimișii
acestora se înfățișau înaintea portarului său, care le transmitea poruncile
stăpânului.
Libanezul ar fi trebuit să găsească pe altcineva în locul sacagiului, dar nu
se bizuia pe credincioșii Prevestitorului și n-ar fi primit în casa lui decât un
bărbat de nădejde, care-și dovedise stăpânirea de sine. Doar Medes se
bucura de acest privilegiu, căci Secretarul Casei Regelui, care purta semnul
de neșters al lui Seth, nu mai putea să dea înapoi.
Portarul îi înmână un mesaj încifrat al cărui cuprins îl umplu de bucurie:
cu trupul aproape golit de sânge de pe urma rănilor pricinuite de statuetele
vrăjite, Sobek Păzitorul trăgea să moară!
Carevasăzică, Prevestitorul dăduse o lovitură hotărâtoare. Râmase fără
căpetenie, gărzile din Memphis se vor lăsa pe tânjeală și capitala va fi mai
ușor de atacat.
Bucuros, Libanezul înghiți, una după alta, trei prăjituri îmbibate de
grăsime.
Portarul apăru din nou.
― Crețul dorește să vă întâlniți degrabă cu el în piață.
Bogatul negustor ieșea arareori din sălașul său. De aceea, o astfel de
cerere îi dădea de înțeles că se petrecuseră fapte grave, neliniștitoare chiar.
Greutatea trupului său îi îngreuna mersul, iar drumul i se păru foarte
lung.
În fața unei tarabe cu smochine se opri. Vânzătorul se număra printre
credincioșii Prevestitorului și nu avea de ce să se ferească de el.
Crețul veni lângă Libanez.
― Nu sunt gărzi prin preajmă?
― Două la intrarea în piață și alte două amestecate printre cumpărători,
dar le supraveghem. Dacă se apropie, o să fim preveniți.
― Ce s-a întâmplat?
― O iscoadă egipteană ne-a descoperit adăpostul. Am încercat de două
ori să-i facem de petrecanie, dar am dat greș. Așa că eu și oamenii mei,
temându-ne să nu trimită gărzile peste noi, am părăsit neîntârziat cartierul,
având grijă să nu lăsăm vreo urmă. Dar mare ne-a fost mirarea când am
văzut că armata a dat buzna pe străzi și a scotocit prin case!
― Și ce-au găsit?
― Nimic. Soldații au plecat cu mâna goală, ba încă s-au ales și cu
bruftuluieli din partea locuitorilor și a oamenilor noștri rămași pe loc.
Vânzătorului de sandale chiar i-au cerut iertare că l-au învinuit pe nedrept!
În Egipt nu se glumește cu legile, și armata nu se poate purta cu supușii
faraonului după cum are poftă. Slăbiciunea asta o să ducă regatul la pieire!
― A fost arestat vreunul de-ai noștri?
― Niciunul. Zvonurile despre moartea lui Sobek par întemeiate de vreme
ce cârmuirea a folosit armata și nu gărzile, devenite neputincioase fără
comandantul lor. Îmi și închipui deznădejdea ce i-a cuprins pe Sesostris și
pe înalții demnitari! Atâta risipă de forțe, atâtea strădanii, atâtea căutări, și
tot nu ne-au prins! Slăvit fie mărețul nostru stăpân, Prevestitorul. Datorită
protecției sale am ajuns de neatins.
― Bineînțeles, bineînțeles, încuviință Libanezul, dar trebuie să ne arătăm
și de-acum înainte la fel de uniți și de prevăzători.
― Înlăturarea lui Sobek nu ne va înlesni oare drumul?
― Să nu-l uităm pe generalul Nesmontu.
― Un bătrân care nu știe altceva decât să-și muștruluiască trupele. Iar
acestea nu vor fi în stare să ne țină piept.
― Unde plănuiești să vă ascundeți tu și oamenii tăi?
― Acolo unde nu-i va trece nimănui prin minte să ne caute: în cartierul
care tocmai a fost răscolit de la un capăt la altul! Judecând după noile
noastre locuri de taină, e peste putință să fim descoperiți.
Ultima idee a Libanezului îi ferea, într-adevăr, de necazuri pe luptătorii
din umbră, care aveau să pornească în curând la atac.
― Să nu ne lași să lâncezim. Soiul ăsta de locuință e tare neplăcut.
― Aștept ordinul Prevestitorului.
Aceste cuvinte îl mulțumiră pe Creț. Uneori, el se îndoia de buna-
credință a Libanezului, sclav al traiului îmbelșugat, și se întreba dacă
puterea pe care i-o încredințase Prevestitorul, numindu-l comandant al
luptătorilor din Memphis, nu i se urcase cumva la cap. Dar vorbele rostite
de negustor îl liniștiră pe deplin.
― Când va sosi clipa, eu și celelalte căpetenii, împreună cu oamenii
noștri, vom lovi în numele Prevestitorului. Îi vom zdrobi pe netrebnici și
doar cei care se vor supune noii credințe vor scăpa cu viață. Legea Zeului
va birui, îi vom prigoni pe necredincioși și pe femeile nerușinate.
― Cucerirea Memphisului nu va fi treabă ușoară, încercă să-i mai
domolească avântul Libanezul. Să țin legătura cu toți oamenii noștri îmi dă
destulă bătaie de cap.
 ― Găsește iute o cale să ocolești toate piedicile! Orice-ar fi,
Prevestitorul va alege clipa potrivită. Egiptenii țin atât de mult la fericirea
lor și la plăcerile vieții, încât vor fi copleșiți de valul nostru purificator.
Sute de gărzi și de soldați vor îngenunchea și ne vor ruga să-i cruțăm. Iar
când vom ridica în vârful lăncilor noastre capetele lor tăiate, ofițerii o vor
rupe la fugă și-l vor părăsi pe faraon. Cât despre Sesostris, îl vom prinde
viu și i-l vom oferi Prevestitorului!
Gustând din plin aceste minunate priveliști ale unui viitor nu tocmai
îndepărtat, Libanezul nu-și nesocotea totuși dușmanul și se îndoia de
trupele sale. Dacă lupta se va încheia cu izbânda lor și noua lui slujbă îi va
da voie să taie și să spânzure, o să-l osândească la moarte pe Creț și pe cei
asemenea lui, învinuindu-i de desfrâu. Folositor în timpul luptei, nebunul
ăsta care se lăsa pradă unei înflăcărări nemăsurate avea să se preschimbe
mai apoi într-o creatură vătămătoare și greu de controlat.
*
Nevasta lui Medes respecta întru totul sfaturile doctorului Gua: două
hapuri dimineața, unul la prânz și trei seara și multe infuzii de-a lungul
zilei. Odată ce înghițea leacurile acestea pregătite de farmacistul Renseneb,
se simțea ușoară și împăcată cu sine. Somnul îi era tihnit și își regăsise
liniștea. Slujitoarea cea nouă care-i aranja părul și noul bucătar îi împlineau
toate poftele. Ultimul prepara bucate de o finețe fără seamăn și prăjituri
îmbietoare pe care nevasta lui Medes le înfuleca întruna.
Dobândind parcă puteri neașteptate, începu să se îngrijească de casă. De
cu zori, chemă la ea o întreagă armată de meșteri, împărțind porunci cu
nemiluita: să vopsească pereții, să curețe bazinul cu apă, să taie crengile
uscate ale copacilor, să verifice jgheaburile prin care se scurgea apa folosită
în gospodărie. Această forfotă o făcea să uite de gravele greșeli care o
chinuiau, așa că nu mai era nevoită să i le destăinuie doctorului Gua și să
rupă astfel tăcerea la care soțul ei o forța.
― Ce sănătate înfloritoare! observă Medes, uimit.
― Doctorul Gua e duhul meu bun. Nădăjduiesc c-ai să fii mândru de
mine! Casa noastră avea nevoie de multe reparații, și, în sfârșit, am hotărât
să văd de ea.
― Felicitări, scumpa mea. Ești stăpână aici, și nu te sfii s-o arăți. Dar
mai ales nu te lăsa păcălită. Muncitorii ăștia nu se gândesc decât să ne fure.
Zâmbind, Medes porni spre odăile de lucru ale vizirului.
 Falsul scrib, iscoada lui Sobek, citise, pesemne, scrisoarea neiscălită
strecurată printre dosare. Fiind ultimul care pleca acasă, neisprăvitul
scotocea peste tot. Iar o descoperire atât de importantă îi răsplătea răbdarea!
Bineînțeles, acum aștepta să vadă ce va face Medes.
Dacă se prefăcea că nu știe nimic și nu sufla o vorbă, Secretarul Casei
Regelui nu ar fi dovedit, oare, că era complicele lui Sehotep și că unelteau
împreună?
În odăile de lucru ale vizirului domnea o mâhnire adâncă.
― Ne facem griji pentru sănătatea lui Khnum-Hotep, îi mărturisi lui
Medes unul dintre apropiații vizirului. Am crezut că o să-l pierdem din
pricina unui rău cumplit ce-l cuprinsese. Dar, din fericire, doctorul Gua l-a
readus în simțiri.
― Și acum vizirul s-a hotărât, în sfârșit, să se mai odihnească puțin?
― Din păcate, nu. Intrați, vă așteaptă.
Ca în fiecare dimineață, Medes se întâlnea cu vizirul ca să primească
noile porunci.
Aerul pierdut a lui Khnum-Hotep, cândva atât de impunător, îl uimi pe
Medes. Slăbit, cu ochii adânciți în orbite, cu obrajii supți și pielea
pământie, vizirul de-abia respira.
― Nu îndrăznesc să vă dau eu sfaturi, zise, întristat, Medes, dar n-ar fi,
oare, înțelept să vă ușurați de o parte din sarcinile ce vă apasă atât de greu?
― Uiți că muncă se spune kat și ne oferă KA, energia fără de care viața
nu e cu putință? Să mori muncind e cel mai frumos mod de a dispărea.
― Nu vorbiți de nenorocire!
― Să nu ne ascundem după deget. Până și doctorul Gua a renunțat să
mai spere că mă va vindeca. Un alt demnitar credincios lui Sesostris mă va
înlocui și va sluji regatul la fel de bine.
Secretarul Casei Regelui își luă un aer încurcat.
― Mi-a fost trimis un document ciudat. E vorba despre un șir de
minciuni, fără nicio iscălitură. Scrisoarea aceasta îl împroașcă pe unul
dintre membrii Casei Regelui cu noroi. Am șovăit să o distrug, deși
clocoteam de furie, socotind că se cuvine mai degrabă să v-o aduc.
Medes îi întinse scrisoarea vizirului.
― Într-adevăr, e mai bine să mă previi.
*
 Sehotep petrecuse o noapte minunată în tovărășia unei tinere femei,
iscusite în jocurile dragostei. Veselă și neastâmpărată, se deda la tot soiul de
desfătări fără nicio opreliște. Împotrivindu-se cu încrâncenare căsătoriei,
voia să se bucure din plin de tinerețe înainte de a-i urma tatălui ei la cârma
familiei.
Fericiți, cei doi amanți se despărțiră dimineața, după ce mâncaseră pe
săturate ca să-și recapete puterile. Acum, lăsându-se pe mâinile frizerului
său, Sehotep se gândea la ceea ce avea de spus în fața marelui consiliu,
unde trebuia să dea seamă despre cum înaintau lucrările pe șantierele din
regat.
Îndată ce sosi la palat, un ofițer din garda faraonului îl conduse în odaia
de lucru a lui Sesostris, nu în sala unde se adunau membrii Casei Regelui.
De fiecare dată când se întâlneau, elegantul Sehotep simțea tot mai multă
admirație pentru acest uriaș care nu cunoștea oboseala și nu dădea înapoi
în fața nici unei piedici. La drept vorbind, Sesostris se ridica deasupra
vremurilor și a supușilor săi.
― N-ai nimic să-mi destăinui, Sehotep?
Mai-marele peste toate lucrările regelui fu luat pe neașteptate.
― Trebuie să-mi spun raportul între patru ochi?
― Nu găsești că purtările lui Sobek sunt greșite?
― Deși cândva s-a înșelat în privința lui Iker, socot că este o căpetenie
fără pereche.
― Nu i-ai trimis, în numele meu, un cufăr din lemn de salcâm în care se
aflau niște statuete magice?
În ciuda minții sale agere, Sehotep rămase cu gura căscată.
― Cu siguranță că nu, Luminăția Voastră! Cine a făcut o glumă așa
dezgustătoare?
― Însuflețite de un duh râu, statuetele au încercat să-l omoare pe Sobek.
Suferind din pricina nenumăratelor răni, aproape că și-a pierdut tot sângele.
Acum pare să fie în afara primejdiei, dar trebuie să-l descoperim și să-l
pedepsim pe vinovat. Iar el și-a iscălit fapta. Și această iscălitură e a ta.
― Peste putință, Luminăția Voastră!
― Privește acest papirus.
Tulburat, Sehotep citi scrisoarea mânjită de sânge, găsită lângă trupul lui
Sobek.
― N-am întocmit eu aceste rânduri.
 ― Îți recunoști scrisul?
― Asemănarea mă uimește! Cine a putut să plăsmuiască un astfel de
fals?
― Încă un document te acuză, adăugă regele. Potrivit unei scrisori
neiscălite, tu ai fi comandantul trupelor de luptători din umbră ascunși în
capitală și plănuiești să mă ucizi. Ca să îndepărtezi de tine orice bănuială, l-
ai născocit pe acest Prevestitor, luând ca model un tâlhar mort de multă
vreme.
Sehotep rămăsese atât de năucit, că nu mai putea scoate un cuvânt.
― Aghiotantul lui Sobek și ceilalți ofițeri ai gărzilor cer arestarea ta, grăi
în continuare Sesostris. Papirusul acesta le e de ajuns ca să depună o
plângere la vizir.
― Încercarea nu vi se pare grosolană? Dacă eram într-adevăr monstrul
despre care vorbiți, n-aș fi fost atât de prost încât să-mi iscălesc ticăloșiile!
Și o scrisoare fără iscălitură nu înseamnă nimic în ochii judecătorilor
egipteni.
― Khnum-Hotep se vede totuși nevoit să ia în seamă plângerea și să
facă oarecare cercetări. Deocamdată, nu mai poți îndeplini slujba de mai-
mare peste lucrările regelui.
― Luminăția Voastră… vă îndoiți de mine?
― Ți-aș mai vorbi astfel?
O fericire adâncă însenină privirea lui Sehotep. Câtă vreme se bucura de
încrederea regelui, se va bate din răsputeri. Dar cum să-l descopere pe cel
care pusese la cale această mârșăvie?
― Din pricina învinuirilor ce ți se aduc, continuă Sesostris, nu-i mai pot
aduna laolaltă pe toți inițiații Cercului de Aur. Locul tău va rămâne gol
până îți va fi recunoscută nevinovăția.
― Cel mai mare vrăjmaș al meu sunt bârfele ce se vor isca. Limbile
veninoase au să se dezlege! Iar dușmănia gărzilor n-o să ne ușureze câtuși
de puțin sarcina. Acum pricep că atacul nu se dovedește atât de grosolan pe
cât îmi părea la început… Vizirul, Senankh și Nesmontu sunt, neîndoielnic,
următoarele ținte ale Prevestitorului.
― Sănătatea lui Khnum-Hotep se năruie de la o zi la alta, îi destăinui
monarhul.
― Doctorul Gua…
― De data aceasta se dă bătut.
 Deși încrezător din fire, Sehotep șovăi.
― Răul vrea să lovească în Luminăția Voastră! Îndepărtându-i pe cei
care vă sunt devotați, semănând haosul în administrație, atingându-se chiar
de Cercul de Aur, încearcă să vă șubrezească puterea. Nu e vorba de o luptă
pe față, ci de o otravă picurată cu pricepere și ale cărei urmări se văd în
timp. Împrejurările vă cer să mă înlocuiți, căci bunul renume al Casei
Regelui nu trebuie pătat. Iar lucrul de pe șantierele deschise nu trebuie să se
oprească.
― N-am să înlocuiesc pe nimeni, hotărî faraonul. Altminteri ar însemna
că te socot vinovat înainte de judecata tribunalului vizirului. Legile sunt la
fel pentru toți, și pentru cei mici, și pentru cei mari.
― Și dacă nevinovăția nu-mi va fi recunoscută? Să zicem că un răuvoitor
va ațâța o parte din gărzi împotriva mea. Atunci nu mai am sorți de
izbândă.
― Să urmăm mai departe calea lui Maat, și adevărul va ieși la lumină.
Sehotep se înfioră. Un vânt rece sufla peste regat și amenința să-l
pustiască.
Neclintit, faraonul se pregătea pentru o bătălie a cărei întindere și
încrâncenare i-ar fi înspăimântat și pe cei mai curajoși.
15.
Comandantul forțelor de pază din Abydos îi tăie calea Binei.
― Unde zorești așa?
Fata îi surâse.
― Ca de obicei, merg la templu să iau mâncarea ce trebuie dusă preoților
permanenți.
― Cam plictisitor, nu?
― Îmi place mult munca mea și n-aș schimba-o pe o alta.
― La anii tăi, nu se vorbește așa! Dacă ai să-ți dai în continuare silința,
o să capeți o slujbă aleasă.
― Vreau doar să fiu de folos.
― Haide, haide, n-o face pe sfioasa! Acum vreau să văd dacă nu ascunzi
ceva pe sub veșminte.
― Din ce pricină?
― Nu ghicești? O fată așa frumoasă ca tine nu se poate mulțumi doar să
servească masa unor preoți bătrâni, cărora nu le pasă decât de ritualuri și de
hieroglife. După părerea mea, te întâlnești cu un iubit. Ținând seama de
îndatoririle mele, vreau să-i aflu numele.
― Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar nu am niciun iubit.
― Îmi vine greu să te cred, frumoasa mea! Dacă încerci să-l aperi pe
fericitul ales, te înțeleg. Dar eu trebuie să știu tot ce se petrece în Abydos.
― Cum să-ți arăt că te înșeli?
Comandantul își încrucișă brațele.
― Bine, să zicem că-i așa… Atunci înseamnă că ai de gând să te măriți.
― Nu e nicio grabă.
― Greșești, Bina! Dar vezi să nu te arunci în brațele vreunui neisprăvit
și caută să te sfătuiești cu un bărbat trecut prin viață.
― Tu, de pildă?
― Multe tinere fermecătoare îmi dau târcoale. Dar nu m-am lăsat ispitit
tocmai din cauza ta.
Bina se prefăcu emoționată.
― Vorbele tale mă tulbură. Din păcate, cu munca mea nu câștig prea
mult și n-aș putea să mă arăt vrednică de un om atât de însemnat ca tine.
― Unii demnitari își aleg drept soții fete din popor.
Frumoasa brunetă își plecă ochii.
― M-ai luat pe nepregătite! Nu pot să-ți răspund.
Bărbatul îi mângâie umărul.
― Nu te pripi, scumpa mea. Avem tot timpul să fim fericiți.
― Chiar crezi asta?
― Bizuie-te pe mine, n-ai să fii dezamăgită!
― Îmi dai un răgaz să mai chibzuiesc?
Comandantul zâmbi prostește.
― Hotărăște după cum te îndeamnă inima, micuța mea. Nădăjduiesc însă
că nu vei sta în cumpănă prea mult.
Bina se îndepărtă legănându-se.
Lucrurile mergeau tot mai rău. Nu va mai izbuti multă vreme să-l
respingă pe acest desfrânat mereu în căutare de fete ușoare. Fiecăreia îi
îndruga aceleași minciuni. Și, întrucât se plictisea repede, trecea de la una
la alta, seara ademenindu-le cu măritișul, iar dimineața uitându-și
făgăduielile.
Bina spera că Prevestitorul nu va întârzia să pornească atacul hotărâtor
împotriva Abydosului. Și atunci avea să-l ucidă pe comandant cu mâna ei.
 Otrăviți, cei patru salcâmi tineri nu mai generau decât unui câmp slab de
forțe, care nu-l stingherea pe Prevestitor, înțepăturile ca de ac pe care le
simțea de-a lungul picioarelor chiar îl făceau să zâmbească.
Cei patru lei ai căror ochi nu se închideau niciodată alcătuiau ultima
protecție a Arborelui vieții. Păzitori neobosiți, omorau fulgerător pe oricine
ar fi încercat să rănească salcâmul lui Osiris. Un stâlp în vârful căruia se
afla o tainiță, simbolul Marelui Ținut, îi înzestra cu o putere de temut.
Prevestitorul se feri să-l atingă. Până nu-l va ucide pe Osiris, fetișul[31]
acesta va răspândi în jur o energie periculoasă.
În schimb, nu-i era frică să înfrunte fiarele, căci el o preschimbase
cândva pe Bina într-o leoaică înspăimântătoare.
Păzitorii aveau înfățișări diferite. Prevestitorul se apropie de leul cu
chipul cel mai sever, așezat spre miazănoapte, și-i picură pe pleoape o
licoare roșiatică făcută din neghină, nisip din Nubia, sare din deșert și
sângele Binei. Apoi frecă răbdător calcarul, până ce lichidul pătrunse în el
și orbi leul.
Ceilalți trei, care străjuiau la miazăzi, la apus și la răsărit, avură aceeași
soartă, pierzându-și vederea.
Curând, colții și ghearele lor nu vor mai avea nicio putere, și din vajnicii
păzitori nu vor mai rămâne decât niște pietre neînsuflețite.
*
Purtătorul paletei de aur, Iker, celebra ritualul de dimineață, ajutat de
Pleșuv. Însoțit de acesta, verifică munca preoților permanenți, apoi se
reculeseră, împreună, în fața mormântului lui Osiris.
― N-ai săvârșit nicio greșeală, observă bătrânul preot, și ai devenit, cu
adevărat, mai-marele confreriei noastre.
― Sunt doar trimisul regelui. Nu eu îndrum preoții.
― De-acum lucrurile se schimbă, Iker. Într-un timp scurt, ai străbătut un
drum lung, ai ocolit zeci de piedici, ai îndepărtat multe primejdii și ai
îndeplinit o misiune anevoioasă. Vârsta nu contează. Preoții permanenți te
recunosc drept urmașul meu și nici eu nu puteam visa la mai mult.
― Nu credeți că ați luat această hotărâre prea devreme?
― Unii oameni au răgazul să se pregătească pentru sarcinile viitoare,
alții învață să le stăpânească împlinindu-le. Destinul tău îți cere să-ți
croiești drumul pe măsură ce înaintezi. Jinduiai după Abydos, iar Abydosul
îți răspunde.
 ― Cercul de Aur…
― Te afli deja înăuntrul lui. O ultimă poartă îți mai rămâne de trecut, în
timpul celebrării misterelor. De aceea pregătirea lor trebuie să fie fără cusur.
Începând din această seară vom cerceta să vedem dacă nu lipsește niciunul
dintre obiectele trebuincioase. Apoi vom vorbi despre desfășurarea, pas cu
pas, a ritualului.
Când Iker se întoarse în micuța casă albă, Isis îl întâmpină cu un surâs
minunat și se îmbrățișară cu toată dragostea.
― Mă voi dovedi, oare, la înălțimea sarcinii mele? o întrebă el, neliniștit.
― Asemenea întrebare nu se pune. Cine s-ar încumeta să se creadă demn
de marile mistere? Spiritul Abydosului ne cheamă, inima noastră se
deschide spre lumina lui și împlinim ritualurile călcând pe urmele lăsate de
pașii strămoșilor. Față de această datorie, mai presus de orice altceva, ce
contează îndoielile și frământările noastre?
Amândoi urcară pe terasă, apărată de soare cu o pânză de în legată la
colțuri de patru mici coloane din lemn.
Fericirea se năștea din desăvârșita unire a vieții zilnice cu sacrul, a
idealului cu împlinirea sa.
Împărțind parcă același trup, Iker și Isis mulțumiră divinităților pentru
că le oferiseră o asemenea șansă.
― Sora mea din Cercul de Aur mă primește, cu adevărat, lângă ea?
― M-am gândit mult la asta, îi răspunse Isis în glumă, și m-am codit
îndelung. Dar cum tu pari să fii cel mai puțin rău dintre cei dornici să stea
în preajma mea…
Pe Iker îl fermecau râsul cristalin și blândețea ochilor ei. Dragostea
născută încă de la prima lor întâlnire sporea neîncetat. Și unul, și altul știau
că timpul nu avea s-o spulbere, ba dimpotrivă.
Dar neliniști ascunse puseră iar stăpânire pe sufletul Fiului regal.
― Bega l-a lăudat pe Gergu. Totuși, eu îi împărtășisem toate bănuielile
mele, bizuindu-mă pe judecata ta limpede.
― Mă miră. El nu laudă niciodată pe nimeni.
― Răceala cu care se poartă nu-l face deloc plăcut, dar mie mi s-a părut
sincer. Responsabilul principal al hambarelor respectă întocmai poruncile
lui Bega, ferindu-se să-l nemulțumească. Dar tot mai am o nelămurire:
Gergu a venit din proprie voință la Abydos sau l-a împuternicit cineva?
― Bega ce crede?
 ― Zice că nu-i pasă, de vreme ce Gergu își vede de treabă și trece de
pază fără greutate.
― Ciudate cuvinte din partea unui om atât de sever ca el.
― Vrei să spui că-l bănuiești și pe Bega?
― Nu, n-am nicio învinuire să-i aduc, în afară de faptul ca are inima
împietrită.
― Așa îi e firea sau se preface?
― Bega se ține departe de toți preoții, răspunse Isis. Și totuși, s-a
străduit, în zadar, să-mi câștige prietenia.
― Având în vedere rangul tău, nu-l macină, oare, ranchiuna?
― Greu de spus, căci de felul lui e ursuz peste măsură. Respectarea Legii
n-ar trebui să alunge orice bucurie din suflet. Chiar și Pleșuvului, care se
arată tot atât de sever, nu-i lipsește căldura sau veselia.
― Bega mi-a făgăduit ajutorul său. A recunoscut că sosirea mea aici și
cercetările mele au stârnit nemulțumiri mari, acum risipite.
― Să nădăjduim că așa stau lucrurile.
― Neîncrederea ta mă nedumerește!
― Nu-ți dai seama ce putere ai dobândit, Iker. Preoții bătrâni se înclină
în fața ta, din respect pentru ea. Știu că n-ar putea să te înfrunte, în ciuda
tinereții tale. Unii s-au împăcat cu gândul acesta, alții se simt înșelați în
așteptările lor. Și să nu uităm că regele te-a prevenit. Nicio clipă să nu ne
slăbim atenția.
― Am să-l rog pe Sobek Păzitorul să iscodească legăturile lui Gergu.
Dacă e amestecat în treburi necurate, vom afla. Cât despre Bega, am să fiu
cu mare băgare de seamă în privința lui. De-a lungul pregătirii ritualului
misterelor, o să-i cer mereu sfatul. Marea preoteasă a lui Hathor se
învoiește să mă ajute?
― Legea îmi spune că n-am încotro, încuviință ea, zâmbind.
*
De când pășise pe pământul Abydosului, frumoasa Nephtys dormea
puțin. Lua parte la ritualurile preoteselor, pregătea numeroasele pânzeturi
trebuincioase la celebrarea misterelor, verifica, împreună cu preoții,
obiectele necesare… Aproape că nici nu simțea cum se scurg zilele și trăia
ore de neuitat, care-i întreceau toate speranțele.
Întâlnirea cu Isis era un soi de miracol. Ea o îndruma, arătându-i cum să
ocolească greșelile, și îi ușura sarcinile în orice împrejurare. Între cele
două preotese domnea o asemenea armonie, încât abia dacă aveau nevoie
să-și vorbească.
Nephtys porni spre templul lui Sesostris, ca să controleze cupele și
vasele ce aveau să fie folosite în timpul lunii khoiak. Ajunsă aici, îi ceru
supraveghetorului preoților temporari să-l vadă pe cel care răspundea de
îngrijirea vaselor.
Fu condusă într-o capelă unde muncea un bărbat înalt, arătos, distins și
semeț. Din întreaga sa făptură se răspândea un farmec ciudat, care o cuceri
de îndată pe tânăra preoteasă. Cu fața rasă îngrijit, parfumat cu gust,
înveșmântat într-o pânză de in de un alb desăvârșit, bărbatul avea gesturi
blânde, care-i dovedeau răbdarea.
Tocmai isprăvise de curățat un splendid vas de alabastru, făcut în vremea
primei dinastii.
― Poți să te oprești puțin?
Preotul își ridică încet ochii de o surprinzătoare culoare roșiatică.
― Sunt gata să vă ascult poruncile, răspunse el cu o voce învăluitoare.
― Câte asemenea obiecte de preț numără comoara templului?
― Cam o sută, cele mai multe din granit.
― În stare bună?
― Bineînțeles.
― Vor putea fi întrebuințate în timpul ritualului?
― În afară de unul singur pe care l-am trimis meșterului sculptor ca să-l
dreagă. Iertați-mi curiozitatea… Sunteți cumva sora geamănă a Marii
Preotese a lui Hathor?
Tânăra femeie zâmbi.
― Semănăm, într-adevăr. Eu mă numesc Nephtys, și regina mi-a făcut
marea cinste de a-mi îngădui să iau locul unei preotese care a murit.
― Locuiți la Memphis?
― Da, dar nu duc dorul acestui oraș minunat. Abydosul îmi împlinește
toate dorințele.
― Eu nu cunosc capitala, minți Prevestitorul. M-am născut într-un sat
din vecinătatea Abydosului și am râvnit de când mă știu să-l slujesc pe
Osiris.
― Dorești să devii preot permanent?
― Mi-ar trebui niște haruri pe care nu le am. Îmi duc traiul meșterind
vase. Dar în fiecare an, vreme de două sau trei luni, am bucuria să lucrez
aici. Sarcinile care mi se încredințează nu au nicio însemnătate. Contează
doar că mă simt aproape de Marele Zeu.
― Am să-i vorbesc Pleșuvului despre tine. Poate se învoiește să te
păstreze aici un timp mai îndelungat.
― Nici nu îndrăznesc să visez la așa ceva! Mulțumesc pentru ajutor.
― Cum te cheamă?
― Asher.
„Asher, «clocotitorul». Un nume care i se potrivește, în ciuda liniștii
sale, gândi Nephtys. Multe femei trebuie să-și fi pierdut somnul din pricina
lui.”
― E rândul meu să fiu curiosa: ai o soție?
― Îndeletnicirea mea îmi aduce un câștig prea mic ca să pot ține o
nevastă și copii. Gândul că n-ar fi fericiți mă îngrozește.
― Faptul că îi pui mai presus de tine pe ceilalți îți face cinste. Dar dacă
ai întâlni o femeie care să aibă și ea o meserie, chiar o preoteasă temporară
din Abydos?
Prevestitorul păru mirat, aproape nevenindu-i să-și creadă urechilor.
― Munca mea îmi răpește tot timpul și…
― Te felicit pentru asta, Asher. Felul în care iau naștere din piatră vase
atât de frumoase mi se pare vrednic de atenție. Nu ți-ar plăcea să-mi
povestești mai multe despre acest meșteșug într-o seară?
Femeia asta era la fel de nerușinată ca toate egiptencele. Sub domnia
adevăratului zeu, o greșeală atât de gravă va fi neîntârziat pedepsită cu
lovituri de bici și de baston, apoi netrebnica va muri ucisă cu pietre.
Prevestitorul își înfrână mânia și vorbi la fel de mieros.
― Sunteți preoteasă, iar eu nu sunt decât un om simplu, și n-aș vrea să
vă plictisesc cu trăncăneala mea.
― Mâine-seară e bine?
Cu toate că în sinea lui hotărâse s-o pedepsească pe această ușuratică,
Prevestitorul o găsea atrăgătoare.
Așa că se învoi să-i facă pe plac.
*
― Mă îndoiesc, grăi Sobek Păzitorul către aghiotantul său. Mai dă-mi o
bucată de carne și o cupă cu vin.
Deși era țintuit la pat, iar zvonurile continuau să vorbească despre
apropiata lui moarte, căpetenia tuturor gărzilor din regat își recăpăta
puterile cu o iuțeală de necrezut. Sângele de bou și întăritoarele
farmacistului Renseneb îi priau de minune.
― Cu tot respectul, comandante, vă înșelați! Dovezile sunt zdrobitoare.
Avem chiar iscălitura lui Sehotep.
― Îl crezi atât de neghiob? Nu este el omul care să se poarte așa
prostește!
― Dacă acel cufăr nu v-ar fi fost trimis de un prieten de încredere, l-ați fi
privit cu ochi bănuitori. Statuetele trebuiau să vă ucidă, și apoi să distrugă
papirusul, ștergând orice urmă a vinovăției lui.
Judecata aceasta părea să se bazeze pe un sâmbure de adevăr.
― Zeii vă apără, comandante, dar nu vă forțați norocul! Aveți acum
prilejul să-l reduceți la tăcere pe ucigașul ascuns în inima Casei Regelui.
― Sehotep, căpetenia luptătorilor din umbră… Cu neputință!
― Ba, dimpotrivă! Tocmai de aceea n-am izbutit să punem mâna pe ei.
Fiind primul care afla planurile faraonului, Sehotep își prevenea complicii
în caz de primejdie. Și era nevoit să vă înlăture pentru că începeați să vă
apropiați de el. V-ați apucat să așezați iscoade pe lângă toți demnitarii, și el
și-a pierdut cumpătul. Omorându-vă, lăsa gărzile fără comandant și punea
capăt cercetărilor începute. Oare un membru al Casei Regelui nu știe să
mânuiască magia și să dea viață statuetelor ucigașe?
Tulburat, Sobek mușcă din carnea sângerândă.
― Și ce-ai de gând?
― Eu și tovarășii mei din corpul de elită al gărzilor vom face plângere
pe lângă vizirul Khnum-Hotep. Faptele sunt limpezi, iar dovezile, de
netăgăduit. Vom cere ca Sehotep să apară în fața judecătorilor sub
învinuirea că a încercat să vă ucidă cu bună știință.
― Va fi osândit la moarte.
― Cu atât mai bine! E o pedeapsă dreaptă pentru un astfel de nelegiuit!
Casa Regelui dezonorată, Sesostris slăbit, temeliile regatului șubrezite…
Urmările se vădeau a fi dezastruoase. Pe de altă parte însă, lipsiți de
căpetenia lor, luptătorii din umbră fie se vor împrăștia în cele patru zări, fie
vor trece la atacuri nesăbuite, devenind ușor de învins.
Și coșmarul se va risipi.
*
Fără nicio îndoială, iscoadele din preajma lui Medes dispăruseră!
Datorită priceperii soției sale de a imita scrisul altora și scrisorii neiscălite,
toate bănuielile se îndreptau către Sehotep. De aceea, urmărirea celorlalți
demnitari nu-și mai avea rostul.
Medes era în culmea bucuriei. În ochii stăpânirii, Sehotep avea să
plătească pentru toate nenorocirile din trecut.
Dornici să-l răzbune pe Sobek, gărzile nu vor da drumul prăzii cu niciun
chip. Iar Medes va continua să treacă drept un slujbaș fără pată, devotat
trup și suflet monarhului.
Neîncrezător, verifică locurile ca să se asigure că nicio iscoadă nu dădea
târcoale prin jur, nici chiar după căderea nopții.
Liniștit, așteptă apoi ca toți ai casei să adoarmă, îmbrăcă o tunică închisă
la culoare, diferită de cele pe care le purta de obicei, și își acoperi capul cu
o glugă. În ciuda oricăror primejdii, trebuia neapărat să stea de vorbă cu
Libanezul.
Memphisul se cufundase în somn.
Deodată însă, se auzi zgomot de pași. Străjile!
Medes se lipi de ușa unei magazii, în spatele unor case. Poate că soldații
vor trece pe lângă el fără să-l vadă.
Închise ochii, gândindu-se ce să le spună dacă-l zăreau.
Astfel se scurseră clipe nesfârșite.
Străjile făcură cale întoarsă.
Medes apucă de zece ori pe străzi diferite, până când se încredință că
nimeni nu se ține după el. Răsuflând ușurat, porni spre locuința
Libanezului, unde îi arătă portarului, ca de fiecare dată, bucata de cedru cu
hieroglifa arborelui scrijelită pe ea.
De cum trecu pragul, trei bărbați cu chipurile respingătoare îl
înconjurară.
― Stăpânul ne-a poruncit să controlăm pe oricine vine aici, îl lămuri unul
dintre ei, cu obrajii acoperiți de o barbă deasă.
― Nici să nu-ți dea prin minte una ca asta!
― Ascunzi o armă?
― Bineînțeles că nu.
― Atunci nu te mai împotrivi. Altminteri, o să te îmbrâncim afară.
Apariția Libanezului îl potoli pe Medes.
― Spune-le netrebnicilor ăstora să mă lase în pace! se răsti Secretarul
Casei Regelui.
― Nici gând. Vreau să-mi fie respectate ordinele, ceru negustorul.
 Uluit, Medes se supuse.
Pătrunzând în odaia de primire unde nu se mai înghesuiau, ca altădată,
urcioare cu vin și tăvi cu prăjituri, își luă la rost gazda.
― Ai înnebunit? Te porți cu mine de parc-aș fi un răufăcător!
― În împrejurările de acum sunt nevoit să mă arăt din cale-afară de
prevăzător.
Pentru prima oară de când se cunoșteau, Medes găsea că pe Libanez îl
frământa ceva.
― Carevasăzică, atacul stă să înceapă.
― Doar Prevestitorul va lua această hotărâre. Eu, unul, sunt pregătit. Am
reușit, în sfârșit, nu fără oarecare greutăți, să înnod legăturile cu toți
oamenii noștri.
― Și, datorită șiretlicului meu, gărzile sunt ațâțate împotriva lui
Sehotep, învinuit că a încercat să-l ucidă pe Sobek Păzitorul.
― A scăpat cu viață?
― E rănit grav. Iar furia oamenilor săi ne va fi de folos. Osândirea lui
Sehotep va lovi drept la temelia Casei Regelui. Chiar dacă Sesostris îl crede
nevinovat, vizirul va respecta legile.
― Clipa cea mai potrivită pentru noi se apropie… Numai de n-ar întârzia
porunca Prevestitorului! Trebuie să mă ajuți mai mult, Medes.
― În ce fel?
― Omenii mei au nevoie de arme. Pumnale, săbii și lănci cât de multe.
― Anevoioasă treabă. Prea anevoioasă.
― Suntem la un pas de țintă, slăbiciunile nu-și mai au loc printre noi.
― Am să mă gândesc la asta, dar nu-ți făgăduiesc nimic.
― E vorba de un ordin, spuse apăsat Libanezul. Neîndeplinirea lui ar
duce la o binemeritată pedeapsă.
Cei doi bărbați se înfruntară din priviri.
Medes nu luă amenințarea în glumă. Pentru moment, trebuia să-și calce
pe inimă.
Dar, odată victoria dobândită, avea să se răzbune cu vârf și îndesat.
― Să-i cumpărăm pe paznicii atelierului celui mare, unde se fac armele,
mi se pare cu neputință. Cred c-ar fi mai nimerit un atac rapid asupra
magaziei din port, unde sunt strânse armele înainte de a fi trimise armatei.
Gergu va atrage atenția santinelelor, iar oamenii tăi vor înhăța prada.
― Prea bătător la ochi. Caută alt mijloc.
 ― Să furăm încărcătura unei corăbii menită unui oraș din provincii…
Mai greu, dar se poate. Înlocuim documentele, schimbând felul mărfurilor.
Dar să nu ne amăgim că vom repeta o asemenea ispravă! Greșeala va fi,
neîndoielnic, descoperită, iar cei răspunzători, pedepsiți. O dată, o singură
dată, aș izbuti să ies din încurcătură, aruncând vina pe alții.
― Fă cum știi, numai s-o scoți cu bine la capăt. Nu gărzile au amenințat
o parte din trupele mele, ci armata. Și de vreme ce Sobek nu ne mai
stânjenește, mai avem o singură piedică de înlăturat ca să zdrobim apărarea
Memphisului. Lipsiți de marele lor general, ofițerii se vor sfâșia între ei.
― Ai îndrăzni să te atingi de Nesmontu?
― Îl admiri pe unul dintre cei mai răi dușmani ai noștri?
― E păzit cum nici nu-ți închipui!
― Nu chiar. Crezându-se de nedoborât, bătrânul Nesmontu se poartă ca
un soldat de rând. Pieirea lui va semăna cu un cutremur. Armata și gărzile
râmase fără comandanți… Ce să ne dorim mai mult de atât?
*
Credincios obiceiurilor sale, Nesmontu oferi un ospăț tinerilor recruți.
Carne de vită înăbușită, fiertură de legume, brânză de capră și prăjituri,
toate stropite din belșug cu vin roșu. Generalul depănă amintiri din diferite
bătălii și ridică în slăvi binefacerile disciplinei, temelia oricărei izbânzi.
Copleșit de întrebări, răspunse cu plăcere și făgădui că toți cei care se vor
antrena din greu și nu se vor codi în fața nici unui ordin vor ajunge departe.
O suită de cântece, care nu erau pentru toate urechile, încheie acest ospăț
unde se băuse zdravăn.
― Mâine vă veți trezi dis-de-dimineață și vă veți spăla cu apă rece, îi
înștiință, la plecare, Nesmontu. Apoi veți alerga și veți învăța să mânuiți
armele.
Un tânăr lat în umeri se apropie.
― Generale, v-aș ruga să-mi faceți o cinste uriașă.
― Te ascult.
― Soția mea a născut de curând. Primiți să fiți nașul băiatului meu?
― Un soldat bătrân ca mine?
― Tocmai de aceea. Soția mea crede că o viață așa îndelungată ar fi un
semn bun, ba chiar o binecuvântare pentru copil. S-ar bucura așa tare să vi-l
arate pe fiul nostru. Locuim aproape de cazarmă, n-o să pierdeți multă
vreme.
 ― Bine, atunci să nu mai zăbovim!
Mergând cu pași iuți, noul recrut o luă înaintea generalului, călăuzindu-l.
Străbătură o primă străduță, apoi încă una la dreapta și o a treia care
cotea foarte strâns.
Când un zgomot ciudat împrăștie liniștea, tânărul soldat o luă la fugă.
― Atenție! urlă Sekari, care îi urmărea pe cei doi bărbați, temându-se de
un atac pe la spate împotriva lui Nesmontu.
Generalul stătu în cumpănă câteva clipe dacă să-l urmărească pe falsul
soldat sau să se întoarcă. Și această șovăială fu pricina unei mari
nenorociri. Grinzile unei schele, slăbite de complicii soldatului, se
prăbușiră peste Nesmontu, acoperindu-l precum un giulgiu de lemn.
Sekari încercă să le dea la o parte.
― Nesmontu… mă auzi? Sunt eu, Sekari! Răspunde!
La fiecare grindă, Sekari se opintea din răsputeri.
Într-un târziu, zări trupul generalului.
Nesmontu avea ochii deschiși.
― Îți pierzi sprinteneala, băiete, zise el printre dinți. Lepădătura aia a
scăpat. Cât despre mine, am brațul stâng rupt și o grămadă de vânătăi. Dar
pot să mă ridic singur.
― O capcană bine pregătită, își dete cu părerea Sekari. Făcută anume ca
să rămâi în ea.
― Pentru ceilalți, am și rămas. De vreme ce credincioșii Prevestitorului
voiau să mă ucidă, să le facem pe plac. Vestea morții mele îi va îndemna să
iasă din ascunzătoare.
*
Să iscălească actul de învinuire a lui Sehotep, fratele său din Cercul de
Aur, îi sfâșia sufletul vizirului Khnum-Hotep, dar trebuia să respecte legea,
lăsând deoparte orice îngăduință sau prietenie. Iar dovezile împotriva lui
Sehotep îl forțau să ia această hotărâre.
Și totuși, nevinovăția lui Sehotep se afla mai presus de orice îndoială.
Aceasta și era marea iscusință a vrăjmașului: să păcălească gărzile și să
se folosească de legile după care se călăuzea Egiptul ca să clatine Casa
Regelui și să slăbească puterea lui Sesostris. Iar o asemenea înfrângere
vizirul n-o putea îndura. Așa că își puse în gând să încerce să-i lămurească
pe Sobek și pe tovarășii săi că, făcând plângere, înlesneau planul
Prevestitorului.
 Deodată, Khnum-Hotep se simți cuprins de amețeli. Timp de câteva
clipe, mintea i se întunecă. Apoi, venindu-și în fire, își târî picioarele până
la fereastră, se sprijini în coate de ea și se căzni să respire adânc.
O durere cumplită îi sfâșie pieptul, silindu-l să se așeze iar. Lipsit de aer,
nefiind în stare să strige după ajutor, pricepu că sfârșitul se apropia.
Ultimele gânduri ale vizirului se îndreptară spre Sesostris, rugându-l să
nu renunțe la luptă și mulțumindu-i că îi dăruise atâta fericire.
Câinii lui Khnum-Hotep începură să urle a moarte.
*
Construit la nord de piramida de la Dachur, la cincizeci de metri
depărtare de aceasta, splendidul locaș de veci al Khnum-Hotep primi
mumia vizirului în prezența tuturor membrilor Casei Regelui, a lui Medes
și a lui Sobek Păzitorul.
O căldură grea apăsa întregul ținut. Pregătită în grabă, dar cu mare grijă,
mumia fu coborâtă în fundul unui puț și așezată într-un sarcofag.
Regele însuși celebră ritualurile de înmormântare. După ceremonia
deschiderii gurii, a ochilor și a urechilor mumiei, faraonul însufleți picturile
și scrierile cu hieroglife din capela unde un preot al lui KA va păstra vie
memoria lui Khnum-Hotep.
Moartea aceasta trezise în Medes mari speranțe. Sehotep înlăturat,
Senankh de neînlocuit la cârma trezoreriei, Medes nu vedea cine altcineva,
în afară de el, putea fi numit vizir. Socotindu-l pe Secretarul Casei Regelui
un muncitor neobosit și un slujitor vrednic de laudă, Sesostris va ridica la
un rang atât de înalt pe un complice al Prevestitorului!
Dispariția neașteptată a generalului Nesmontu sporea mâhnirea tuturor.
Căznindu-se să se arate cât mai îndurerat, Medes se miră totuși că-l vede pe
Sobek, care, slăbit, se sprijinea într-un baston.
După ce ieși din capelă, Sesostris privi îndelung mormântul lui Khnum-
Hotep. Apoi le vorbi demnitarilor.
― Trebuie să plec îndată spre Abydos. După atâtea nenorociri, ne dăm
seama cu toții de primejdiile care amenință Memphisul. În lipsa mea, noul
vizir va veghea asupra locuitorilor și se va arăta neîndurător față de cei care
le vor tulbura liniștea. Fie ca urmașul lui Khnum-Hotep să continue cu
vrednicie munca acestui om fără pereche. Tu, Sobek Păzitorul, ia-l drept
pildă și îndeplinește această slujbă la fel de amară ca fierea.
17.
Sorbind pe îndelete dintr-o cupă cu vin dulce, Libanezul se felicită că îi
vorbise lui Medes cu toată asprimea cuvenită. Nu cumva Secretarul Casei
Regelui, prea obișnuit să-și apere cu orice preț liniștea, se lenevise?
Înfigându-i un ghimpe în nemăsurata lui trufie, căpetenia luptătorilor din
Memphis îl împingea să treacă la fapte și să-și arate devotamentul față de
Prevestitor.
Iar urmările nu aveau să-l dezamăgească pe Libanez.
Din cartier în cartier, vestea năuci întregul Memphis: Nesmontu pierise.
După unii, fusese vorba de un atac, după alții, de o întâmplare nefericită.
Moartea lui Khnum-Hotep, învinuirea lui Sehotep, dispariția bătrânului
general dovedeau că soarta se înverșuna împotriva apropiaților lui
Sesostris, care devenea tot mai singur și mai neputincios. Numirea lui
Sobek Păzitorul ca vizir nu liniștea pe nimeni. Chiar dacă rănile trupești și
sufletești i se vindecau, lucru de care, la drept vorbind, mulți se îndoiau, nu
va fi în stare să se îngrijească de această slujbă, atât de grea. O gardă
rămâne o gardă, iar lui Sobek îi va păsa mai ales de pază și de pedepsirea
celor care încălcau legile, decât de celelalte treburi ale regatului.
Puterea stăpânirii se fărâmița.
Această alegere nefirească stătea mărturie pentru deznădejdea regelui
care, în vremuri de pace, l-ar fi numit fie pe Senankh, fie pe Medes. Încolțit,
silit să se apere împotriva unui dușman de neatins, monarhul încredințase
puterea adevărată unui om cu sănătatea șubrezită, pe care-l credea în stare
să oprească înaintarea râului.
Crețul și oamenii săi se întorseseră în adăposturile lor din cartierul aflat
la miazănoapte de templul lui Neith. Aici găsiră străjile obișnuite, iscoadele
știute de multă vreme, dar nici picior de soldat. Trimișii lui Sobek n-aveau
decât să scotocească oricât casele și prăvăliile, că tot nu aveau să descopere
nimic.
Știindu-i pe sacagii, pe frizeri și pe vânzătorii de sandale supravegheați
îndeaproape, Libanezul își răspândea poruncile prin mijlocirea slujnicelor
care mai schimbau câte o vorbă între ele prin piețe.
Astfel se statornicise legătura între trupele Prevestitorului, aflate deja pe
picior de război. Dornici să se bată, luptătorii visau să cucerească
Memphisul ucigând cât mai mulți necredincioși. Măcelărirea femeilor și a
copiilor va semăna groaza, iar gărzile și soldații nu vor reuși să stăvilească
valul pustiitor al apărătorilor noii credințe.
Până și Libanezul începea să-și piardă răbdarea. Prevestitorul întârzia să
pornească atacul. Planul său de a lovi drept în inima Abydosului întâmpina,
pesemne, mari greutăți, atât de mari încât îl forțau să mai aștepte o vreme.
Cicatricea ce-i brăzda pieptul îl săgetă. Îndată ce Libanezul se îndoia de
marea căpetenie, urma ghearelor de șoim devenea dureroasă.
Negustorul goli cupa dintr-o înghițitură.
Lovite de moarte, Abydosul și Memphisul, orașul sacru al lui Osiris și
capitala, centre ale spiritualității și ale bunăstării, se vor nărui, pricinuind
astfel prăbușirea întregului regat.
Însă doar Prevestitorul știa ziua și ora, căci el era trimisul Zeului. Și să
nu i te supui orbește însemna să-i stârnești mânia.
*
Marele Trezorier Senankh, mai-marele Dublei Case Albe, avea pentru ce
să fie mulțumit: treburile Egiptului de care se îngrijea el mergeau de
minune. Slujbașii erau răsplătiți după merit, meșteșugurile și agricultura
înfloreau, toți demnitarii, mari sau mici, respectau legea lui Maat, iar aceia
dintre ei care se dedau la tot soiul de furtișaguri, amestecându-se în felurite
lucruri necurate, își primeau pedeapsa cuvenită. Planul faraonului prindea
viață puțin câte puțin și dădea roade dintre cele mai bune.
Și totuși, Senankh socotea că-i mai rămâneau o grămadă de probleme de
rezolvat, căci era un dușman neîmpăcat al lenei și se străduia să-i trezească
pe cei nepăsători din amorțeală.
Dar cum să se bucure de toate aceste împliniri, când fratele și prietenul
său, Sehotep, fusese învinovățit că pusese la cale uciderea lui Sobek? Iar
victima sa era acum vizirul însărcinat să conducă tribunalul! Nevoit să
respecte legea, Păzitorul trebuia să ia seama la acuzații și să rostească
sentința. Dacă se arăta părtinitor, ar fi săvârșit o mare greșeală.
Dar Senankh nu avea de gând să-și părăsească prietenul la necaz. În
ciuda faptului că nevinovăția lui Sehotep sărea în ochi, asprimea legilor
amenința să-l zdrobească pe mai-marele peste toate lucrările regelui.
Sekari rămânea singura scăpare.
Cei doi bărbați se întâlniră într-un lupanar din cartierul de miazăzi, ca să
nu atragă atenția nimănui.
 ― Trebuie să-l scoatem pe Sehotep din această capcană care se închide
deasupra lui. Cu siguranță ai tu o idee, Sekari!
― Din păcate, n-am.
― Dacă și tu te lași păgubaș, Sehotep e pierdut!
― Nu mă las păgubaș, dar mă cheamă alte treburi mai grabnice.
Nădăjduiesc să înhaț o trupă de luptători din umbră.
― Uitând de Sehotep?
― Are să fie găsit nevinovat, căci dovezile sunt false.
― Te înșeli, vizirul Sobek se va înverșuna împotriva lui! Mai bine am
face noi niște cercetări ca să dăm la iveală adevărul.
― Fără ajutorul gărzilor e greu. Iar ele se vor strânge în jurul Păzitorului.
― Doar n-o să stăm cu brațele încrucișate!
― Un pas greșit ar înrăutăți lucrurile. Plecarea regelui îi lasă cale liberă
lui Sobek.
*
Medes nu reușea să-și potolească furia. I se cuvenea rangul de vizir
ținând seama de priceperea și de harurile sale. Încă o dată, încăpățânându-
se să nu-i recunoască meritele, Sesostris îl umilise. Iar Medes îndura greu o
înfrângere atât de usturătoare. De aceea va privi cu nespusă plăcere căderea
faraonului și nașterea unei noi cârmuiri în inima căreia va sta însuși
Secretarul Casei Regelui.
Înlăturarea Libanezului n-o să-i dea bătăi de cap. În schimb, cea a
Prevestitorului părea anevoioasă. Dar, oricât de mari i-ar fi fost puterile,
avea și el unele slăbiciuni. Poate va ieși slăbit din lupta purtată la Abydos
și din înfruntarea cu Sesostris.
Medes se știa hărăzit unui destin măreț. Și nimeni nu-l va împiedica să
pună mâna pe putere.
Până atunci însă, își va îndeplini noua misiune: să facă rost de arme
pentru oamenii Libanezului. Vestea morții lui Nesmontu îi înlesnea sarcina,
căci ofițerii, descumpăniți, începuseră să dea ordine care se băteau cap în
cap. Mulți soldați, care asigurau paza, fuseseră chemați în cazarma cea
mare a orașului. Iar unul dintre atelierele în care erau reparate săbiile și
pumnalele rămăsese nesupravegheat.
Hotărând să tragă foloase de pe urma acestui noroc nesperat, Medes lăsă
în seama lui Gergu grija de a plăti gras niște muncitori din port, care nu
puneau întrebări, și de a goli atelierul, ducând armele într-o magazie
părăsită, de unde luptătorii din umbră le puteau apoi lua. Secretarul Casei
Regelui îi va dovedi astfel Libanezului că era în stare să treacă la fapte,
ferindu-se să-i spună însă că va păstra pentru sine o parte din arme ca să-și
înzestreze propriile trupe.
Acest prilej neașteptat îl făcu pe Medes să lase baltă primejdiosul plan de
a fura încărcătura unei corăbii, după cum îi spusese Libanezului.
Neîndoielnic, sorții erau de partea lui.
*
Deși munca îi lipsea și nu avea voie să-și părăsească superba locuința,
Sehotep nu căzu pradă deznădejdii. În fiecare dimineață se lăsa mai întâi pe
mâinile bărbierului său, apoi se îmbăia, se parfuma și își alegea cele mai
elegante veșminte.
Se isprăvise cu ospețele la care afla dorințele întregului Memphis, cu
nopțile petrecute în tovărășia unor femei frumoase, cu plecările în
provincii, cu repararea vechilor edificii și cu deschiderea de noi șantiere.
Dar învățatul Sehotep se simțea bine acum citind toată ziua vechile scrieri
și descoperind în ele nenumărate minunății de care uitase. Niciodată stilul
marilor cărturari nu trecea înaintea înțelepciunii, care oglindea o
spiritualitate transmisă încă din vremurile de aur ale piramidelor și
neîncetat reformulată.
Această comoară străveche îi dădu lui Sehotep tăria să țină piept vitregiei
sorții. Pe deasupra, păstra mereu în minte învățătura Cercului de Aur din
Abydos, care îi dezvăluise chipul ascuns al lucrurilor. Față de inițierea în
renașterea lui Osiris ce însemnătate mai aveau necazurile sale? În timpul
ritualurilor luminii, lătura sa omenească și latura sa cerească se contopiseră.
Omul nu era alcătuit doar din plăceri și din durere. Vremelnicia devenea
partea cea măruntă a existenței, veșnicia, partea cea mai de preț a vieții.
Oricare ar fi fost suferințele ce-l așteptau, va încerca să le înfrunte cu
nepăsare, de parcă nu l-ar fi privit pe el.
O rază de soare lumină un cufăr din lemn de salcâm împodobit cu flori de
lotus incrustate cu migală. Sehotep zâmbi gândindu-se că o mobilă
asemănătoare fusese pricina nenorocirii ce se abătuse asupra lui. Și totuși,
această culme a măiestriei stătea drept mărturie a înfloririi pe care o
cunoscuse Egiptul sub cârmuirea faraonilor care puseseră mai presus de
toate incarnarea spiritului într-o mulțime de forme, de la o simplă
hieroglifă, până la o piramidă imensă.
 ― Vizirul Sobek dorește să vă vadă, îl înștiință intendentul.
― Condu-l pe terasă și adu-ne vin alb rece din anul întâi al domniei lui
Sesostris.
Păzitorul ar fi putut să-l cheme pe Sehotep în odaia sa de lucru, dar
preferase să-l întâlnească la el acasă și să-i vorbească fără ocolișuri,
nădăjduind să-i smulgă adevărul.
Sobek nu-l înțelegea pe bărbatul acesta de treizeci de ani, elegant, cu
trăsături fine și cu ochii scăpărând de inteligență. Pe deasupra, îl mai
tulbura ceva: de ce Khnum-Hotep nu iscălise actul de învinuire a lui
Sehotep? Răspunsul era simplu: chinurile morții. Mâna i se înțepenise,
neputând să-i mai împlinească voința.
Dar, la fel de bine, se putea ca vizirul sa nu fi crezut în vinovăția lui
Sehotep și să fi avut de gând să continue cercetările înainte de a trimite în
fața marelui tribunal al Egiptului un membru al Casei Regelui.
― Judecătorul îl ia la întrebări pe un ucigaș osândit dinainte, grăi
Sehotep, sau mai plutește vreo umbră de îndoială asupra faptelor mele?
Încruntat, Sobek nu-și găsea locul.
― Barem desfată-ți ochii cu priveliștea, îl sfătui gazda sa. De pe această
terasă se văd Zidul Alb al lui Menes, care a unit Egiptul de Sus cu Egiptul
de Jos, și multe dintre templele orașului de o frumusețe fără pereche.
Întorcându-i spatele lui Sehotep, Sobek rămase nemișcat.
― Am să admir priveliștea altă dată.
― N-ar trebui să gustăm fiecare clipă?
― Mă aflu sau nu înaintea căpeteniei luptătorilor din umbră ascunși în
Memphis, vinovat de a fi pus la cale uciderea atâtor egipteni? Aceasta e
singura mea întrebare.
― Ca să se facă ascultat, noul vizir trebuie să ofere celorlalți o pildă.
Soarta mea fiind hotărâtă dinainte, mă bucur de ultimele ore de așa-zisă
libertate.
― Nu mă cunoști, Sehotep!
― Nu l-ai azvârlit tu în temniță pe Iker învinuindu-l de trădare?
― Atunci am greșit, recunosc. Dar noile mele îndatoriri mă îndeamnă să
mă arăt mai prevăzător și să chibzuiesc mai bine.
Sehotep întinse brațele spre Păzitor.
― Leagă-mă!
― Așadar, mărturisești?
 ― Când am să fiu osândit la moarte, va trebui să mă ucizi cu mâinile
tale, Sobek. Căci n-am de gând să-mi pun singur capăt zilelor și-mi voi
striga nevinovăția până în ultima clipă.
― Te porți ca un nesăbuit! Uiți faptele săvârșite?
― În privința falsurilor și a vicleniilor, vrăjmașul nostru e peste măsură
de înzestrat. Iar noi, supuși legilor, devenim victimele lor!
― Legile noastre ți se par nedrepte?
― Orice lege are punctele ei slabe. E sarcina judecătorilor și mai ales a
vizirului să fie cu mare băgare de seamă și să caute adevărul dincolo de
lucrurile pe care le vede oricine.
― Voiai să mă omori, Sehotep!
― Nu.
― Tu ai modelat statuetele vrăjite, care urmau să-mi ia viața.
― Nu.
― După ce scăpai de mine, venea rândul faraonului.
― Nu.
― De luni de zile dădeai de știre complicilor tăi despre hotărârile Casei
Regelui, ajutându-i să scape de gărzi.
― Nu.
― Răspunsurile tale sunt cam scurte, nu crezi?
― Nu.
― Istețimea nu te pune la adăpost de pedeapsă. Iar dovezile sunt
zdrobitoare.
― Care dovezi?
― Scrisoarea neiscălită mă cam încurcă, într-adevăr. Totuși, are și ea o
noimă care se potrivește cu restul.
Sehotep se mulțumi să se uite țintă în ochii vizirului.
Privirile sincere și directe ale celor doi bărbați se încrucișară.
― Ți-ai iscălit fapta, iar supraviețuirea mea nu schimbă cu nimic
lucrurile. Gândul și împlinirea lui sunt deopotrivă, iar tribunalul nu-ți va
arăta nici pic de îngăduință. Mai bine mărturisește și spune-mi numele
complicilor tăi.
― Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar sunt credincios faraonului și n-am
săvârșit nicio nelegiuire.
― Atunci cum îți închipui că a ajuns scrisul tău pe documentul ce însoțea
cufărul?
 ― De câte ori să-ți repet? Dușmanul se folosește de un măsluitor iscusit
care-i cunoaște bine pe membrii Casei Regelui. Fie ca vizirul să nu se lase
înșelat!
Seninătatea lui Sehotep îl surprinse pe Sobek. Nu cumva se prefăcea?
― Oricât de atent a fost urzit acest plan, continuă Sehotep, poate că
undeva s-a strecurat o greșeală. Cercetează cu grijă purtările apropiaților
mei. Doar unul dintre ei a avut la îndemână scrisul meu.
― Dar iubitele tale?
― Am să întocmesc o listă din care nu va lipsi niciuna.
― Îi bănuiești și pe unii demnitari?
― Vizirul e cel care trebuie să se călăuzească după legea lui Maat dând la
iveală adevărul, oricare ar fi urmările.
18.
Odată înlăturată pavăza alcătuită din cei patru salcâmi tineri și cei patru
lei, mai rămâneau două piedici de trecut: „fetișul” Abydosului și aurul ce
acoperea trunchiul Arborelui vieții. Adus din Nubia și din Punt, prețiosul
metal avea să-și piardă toată puterea când Prevestitorul va ridica vălul ce
acoperea vârful stâlpului așezat în mijlocul raclei.
Dar această pângărire nu putea avea loc înainte de uciderea noului Osiris,
desemnat cu ajutorul ritualurilor ― Fiul regal și Prietenul unic Iker.
Tânărul încă nu știa ce-l aștepta, dar Prevestitorul pregătise această clipă cu
mulți ani în urmă.
Alegându-l pe acest băiat singuratic, aplecat spre învățarea limbii sacre,
nesimțitor la onoruri și în stare să îndure o mulțime de încercări fără să-și
piardă avântul ce-l însuflețea, nu se înșelase. Și totuși, nu-l cruțase,
trimițându-l de câteva ori la moarte sigură, ca să se încredințeze de harurile
sale.
Nimeni și nimic, nici chiar o mare furtunoasă, un fals soldat, un animal
înfuriat, uneltiri de tot soiul sau oricare alte forțe distrugătoare nu izbutiseră
să-l răpună pe Iker. Cuprins de teamă, stâlcit în bătaie, umilit, învinovățit pe
nedrept, el se ridica și-și continua drumul.
Un drum care îl conduse până la Abydos, sanctuarul vieții veșnice, dar și
sălașul morții lui.
Punând capăt renașterii lui Osiris și tăind orice legătură cu tărâmul de
dincolo, Prevestitorul și aliații lui Seth aveau să ucidă însuși viitorul
Egiptului și să-i sfărâme creația. Și, în ciuda curajului său, Sesostris va
privi neputincios la toate acestea.
Nici monarhul nu se înșelase alegându-l pe Iker drept fiu spiritual, noua
incarnare a lui Osiris și viitor stăpân al Marilor Mistere din Abydos. Vârsta
nu conta, de vreme ce în inima lui se afla tot harul cerut de această sarcină.
Până și Pleșuvul, cu îndelungata lui experiență, îl primise pe Iker lângă el
și-i ușurase calea.
Deși își dădea seama de primejdiile ce pândeau, Sesostris nu putea să-și
închipuie ce unealtă va întrebuința Prevestitorul: Iker, în același timp
vrăjmaș înverșunat al complicilor lui Seth și armă în bătălia hotărâtoare
împotriva faraonului, împotriva tuturor faraonilor! Înălțându-l pe Iker așa
cum se înalță un templu, regele credea că ridică un zid magic în stare să
oprească atacurile Răului. Odată eliminat Iker și Abydosul rămas fără
apărare, Prevestitorul va da ultima lovitură.
*
Isprăvindu-și treaba la templu, Prevestitorul se îndreptă spre odaia unde
avea să mănânce laolaltă cu alți preoți temporari, încântați să lucreze la
Abydos.
Binevoitor, gata oricând să dea o mână de ajutor tovarășilor săi, le
câștigase iute respectul. Potrivit unor zvonuri, Pleșuvul nu va întârzia să-i
încredințeze sarcini mai importante.
Mergând cu pas agale, se gândea la masa de seară din casa lui Nephtys.
Bucatelor celor mai alese li se va adăuga farmecul tinerei femei serioase,
dar totodată pline de viață și cu o minte fără pereche de ageră. Prevestitorul
plănuia s-o ademenească în patul lui și să se desfete pe săturate cu ea.
Iar dacă Nephtys va refuza, mai târziu, să se supună adevăratei credințe,
el va arunca prima piatră atunci când ea va fi omorâtă în piață, sub privirile
tuturor. Trebuiau ucise nerușinatele care vor îndrăzni să-și păstreze toate
libertățile, în schimb, femeile care se vor pleca înaintea lui vor deveni
războinice aprige, mai crude chiar decât bărbații. Necunoscând mila, vor
urma pilda Binei și-i vor măcelări, cu înverșunare și cu bucurie, pe cei
îndărătnici. Apoi, din pântecele lor se vor naște armatele Prevestitorului.
Femeile nu vor mai întrebuința tot soiul de mijloace ca să nu rămână grele,
așa cum făceau egiptencele, familiile vor avea o droaie de copii, iar
numărul supușilor va spori neîncetat. Mulțimea se va întinde pretutindeni,
gălăgioasă și ușor de cârmuit.
 ― Doriți puțină sare? întrebă Bina.
― Bucuros.
Ochii tinerei brunete sclipeau de furie.
― Te supără ceva?
― Această Nephtys… Vă dă târcoale!
― Purtarea ei te nedumerește?
― Nu sunt eu regina nopții, singura femeie ce are voie să vă stea în
preajmă?
Prevestitorul o privi cu superioritate.
― Cazi în greșeală, Bina. Ai uitat că femeia este mai prejos de bărbat?
Doar el poate să ia hotărâri. Unui bărbat i se cuvin mai multe femei și nu va
putea să se mulțumească doar cu una singură. În schimb, o soție trebuie să
râmând devotată soțului, altminteri ar fi ucisă cu pietre. Acestea sunt
poruncile Zeului. Egiptul s-a înșelat oprindu-i pe bărbați să țină mai multe
neveste și dând femeilor un loc pe care nu-l merită și care le face
primejdioase. Dar noua credință va șterge aceste neajunsuri.
Prevestitorul mângâie pletele Binei.
― Legea divină îți cere s-o îngădui pe Nephtys alături de tine și pe
oricare altă femeie pe care o voi alege. Iar tu îi vei da ascultare. Tu și
suratele tale trebuie să începeți prin a vă supune călăuzelor voastre, a căror
mare căpetenie sunt eu. Trag nădejde că nu te îndoiești nicio clipă de asta.
Bina îngenunche și sărută mâinile Prevestitorului.
― Faceți ce vreți cu mine.
*
La scrisoarea în care ceruse ca Gergu să fie urmărit, Iker primi un
răspuns neliniștitor, în care se povestea ce i se întâmplase lui Sobek
Păzitorul, care fusese grav rănit și nu mai putea să ia hotărâri. Așadar,
luptătorii din umbră ascunși în capitală porneau din nou la atac!
Iker se grăbi să-i împărtășească soției sale veștile proaste.
― Sobek se va înzdrăveni, prezise ea. Faraonul îi va scoate din trup
magia cea rea, iar doctorul Gua îl va tămădui.
― Vrăjmașul ne amenință iar!
― N-a încetat niciodată s-o facă, Iker.
― Dacă Sobek se pune pe picioare, va cerceta tot ce are legătură cu
Gergu. Cine știe, poate prin el vom ajunge la căpeteniile luptătorilor.
― Cum se poartă Bega?
 ― Prietenos și plin de respect. Îmi răspunde fără înconjur la orice
întrebare și-mi ușurează sarcina. Încă o zi de lucru și pregătirile pentru
ritual vor fi încheiate.
Isis și Iker se priviră cu dragoste.
― Pentru prima dată, murmură Isis, ai să conduci ceremonia misterelor.
Ia aminte, mai ales, să nu faci niciun gest, să nu rostești nicio vorbă la
repezeală. Trebuie să devii calea pe care o străbat formulele puterii,
instrumentul prin care sunetele lor se împletesc în deplină armonie.
Iker se simțea nedemn de o asemenea răspundere, dar nu avea de gând să
dea înapoi. În fiecare dimineață le mulțumea zeilor pentru viața sa care
semăna cu un șir de miracole. Trăia alături de Isis, în Abydos, se bucura de
încrederea regelui, înaintase pe calea cunoașterii, ce-ar fi putut cere mai
mult? Încercările trecute dăinuiau încă în inima lui, pătrunsă acum de o
bucurie pe care o gusta sub toate chipurile, fie că era vorba de contemplarea
unui apus de soare, fie de celebrarea unui ritual.
*
Harul de țesătoare al lui Nephtys n-avea pereche. Pânzeturile și
veșmintele ce aveau să fie întrebuințate în timpul misterelor din luna khoiak
erau de o frumusețe orbitoare. Zgârcit cu laudele, Pleșuvul recunoscu totuși
măiestria preotesei.
Isis și sora sa numărau bucățile de pânză necesare ritualurilor, ca să se
încredințeze că nu lipsea niciuna.
― Îi cunoști bine pe cei mai mulți dintre preoții temporari, zise Nephtys.
― Nu chiar pe toți, ci mai ales pe cei care obișnuiesc să vină aici de
multă vreme.
― Mă gândesc la unul dintre ei, care lucrează la templul lui Sesostris. Un
bărbat foarte frumos, înalt, arătos și plin de farmec. În viața de zi cu zi
meșterește vase din piatră. O îndeletnicire grea, pe care însă o stăpânește
cu desăvârșire. Aici, la Abydos, i-a fost încredințată sarcina de a curăța
cupele și vasele rituale. După părerea mea, merită mai mult. Și-ar afla loc
chiar printre preoții permanenți.
― Câtă înflăcărare! Nu cumva te-a… cucerit?
― Poate.
― Fără îndoială.
― Am luat masa împreună, mărturisi Nephtys, și o să ne revedem în
curând. Este chibzuit, înțelept, muncitor, dar…
 ― Există și ceva care te pune pe gânduri?
― Blândețea lui mi se pare nefirească, de parcă în spatele ei zace o
cruzime bine ascunsă. Pesemne că mă înșel.
― Ascultă-ți presimțirile înainte de a merge mai departe.
― Și tu ai simțit la fel în privința lui Iker?
― Nu, Nephtys. Eu știam doar că dragostea lui era adâncă, deplină și-mi
cerea să mă dăruiesc ei pe de-a-ntregul. Forța aceasta mă înspăimânta, nu
deslușeam ce se petrece cu mine și nu voiam să-l mint. Totuși, mă
gândeam adesea la el și uneori îmi lipsea. Puțin câte puțin, această legătură
magică s-a preschimbat în dragoste. Și am înțeles că el era singurul bărbat
din viața mea.
― Și convingerea ta nu e tulburată nici acum de nimic?
― Dimpotrivă, se adâncește pe zi ce trece.
― Ai noroc, Isis. Eu, una, nu știu dacă frumosul meu preot temporar îmi
va dărui atâta fericire.
― Ia aminte la presimțiri.
*
Precum o fiară aflată mereu la pândă, Shab Strâmbu’ ghici că se apropie
cineva de ascunzătoarea lui.
Dând la o parte una dintre ramurile joase ce acopereau intrarea în capelă,
zări silueta greoaie a lui Bega.
Lui Shab nu-i plăcea câtuși de puțin bărbatul acesta înalt și urât și se
întreba cum de putea privirea lui șireată să-i păcălească pe preoții
permanenți. În locul lor, el s-ar fi îndoit de acest netrebnic ros de ambiții
tainice. Bega își închipuia că-l așteaptă un viitor strălucit și se vedea deja
cârmuind o întreagă preoțime din rândurile căreia aveau să fie înlăturați cei
care se împotriveau noii stăpâniri. Dar Bega se înșela. De curățirea
preoțimii se va îngriji Shab. Iar Bega se va număra printre primii osândiți.
Orice urmă a trecutului trebuie ștearsă pentru ca o lume potrivită cu vrerea
Prevestitorului să se poată ridica.
― Ești singur? întrebă Shab cu glas bănuitor.
― Singur, ieși fără frică.
Cu pumnalul în mână și tot trupul încordat, Strâmbu’ se supuse.
― Prilejul mult așteptat s-a ivit, îi destăinui preotul. Pregătește-te să-l
ucizi pe Iker.
*
 Purtând măști de șacal, doi preoți îi întruchipau pe deschizătorii de
drumuri, unul în relație cu miazănoapte, celălalt cu miazăzi.
― Împliniți-vă datoria! porunci Iker. Veniți și aveți grijă de tatăl vostru,
Osiris.
Însărcinat să o aducă înapoi pe zeița îndepărtată care fugise în adâncurile
Nubiei și s-o preschimbe pe leoaica înspăimântătoare în pisică blândă, un
lăncier îi apăra pe șacali. Aproape de ei se ținea Thot, cel cu cap de ibis,
care păstra asupra lui scrierile magice, fără de care nu puteau fi alungate
forțele întunecate, hotărâte să împiedice procesiunea lui Osiris.
În centru se afla barca Marelui Zeu. Ea urma să străbată o parte a
ținutului, să călătorească pe lacul sacru și să lege iar văzutul de nevăzut.
― Într-adevăr, grăi Thot, stăpânul Abydosului va renaște și va apărea în
toată gloria sa.
Zeul se odihnea înăuntrul capelei așezate în mijlocul bărcii.
― Să fie purificat drumul ce duce spre pădurea sacră, ceru Iker.
Fu adusă o sanie mare de lemn, pe care barca avea să fie depusă și
purtată apoi de-a lungul drumului, umplând de bucurie inima locuitorilor de
la Răsărit și de la Apus. Ei îi vor admira frumusețea când ea se va întoarce,
purificată și înnoită, în locașul ei de veci. În timpul nopții în care Zeul este
ascultat și i se oferă deplinătatea, munca din Locașul Aurului va da roade.
Mai rămânea de întruchipat înfruntarea dintre slujitorii lui Osiris și
părtașii lui Seth. Înarmându-se cu un baston cu vârful ascuțit, numit „cel
plin de vigoare”, Iker îi strânse laolaltă pe primii, ca să țină piept cetei de
vrăjmași.
*
Cu țeasta acoperită de o perucă roșie, cu sprâncenele și mustața vopsite
în roșu, înveșmântat într-o tunică din pânză grosolană, Shab Strâmbu’ era
de nerecunoscut. Amestecat printre preoții temporari, strângând în mână un
baston, nu avea ochi decât pentru Iker.
Mai întâi o să-l izbească tare în ceafă, după aceea, prefăcându-se că-l
ajută, o să-l sugrume cu un șnur din piele. Trebuia să se miște cu mare
iuțeală. Apoi, folosindu-se de învălmășeala iscată, va reuși să fugă.
― Să-i doborâm pe dușmanii lui Osiris! porunci Iker. Să cadă la pământ
și să nu se mai ridice!
Și unii, și ceilalți își luară treaba în serios, dar fără a lovi cu putere.
Bastoanele se ridicau și coborau în cadență, ca într-un dans.
 Strâmbu’ se văzu nevoit să facă la fel cu tovarășii săi.
Unul câte unul, războinicii lui Seth se prăbușiră.
Furios că picase în capcana acestui ritual, a cărei desfășurare n-o prea
cunoștea, Shab ar fi trebuit să se năpustească printre apărătorii lui Osiris și
să-i zdrobească lui Iker capul.
Din păcate, Fiul regal mânuia o armă de temut. Iar Strâmbu’ nu-și ataca
niciodată fățiș victimele.
Silit să se lase păgubaș, își azvârli bastonul și se culcă la pământ.
Biruiți, părtașii lui Seth nu se mai puteau împotrivi procesiunii care se
îndrepta spre mormântul lui Osiris.
Învinșii se ridicară, scuturându-se de praf.
― Ți-a luat ceva timp să cazi! se miră un preot. La ceremonia adevărată
să nu mai întârzii atât.
― Dar nu trebuie să ne batem cu înverșunare? întrebă Shab.
― Doar ne prefacem că suntem de partea lui Seth, însă tu, băiete, te-ai
cam înfierbântat! Contează numai înțelesul ritualului. Du-te acasă, spală-te
cu apă rece și scapă de tot roșul de pe tine. Aici nu prețuim deloc această
culoare.
Shab l-ar fi strâns de gât, bucuros, pe acest neisprăvit căruia prea îi
plăcea să împartă sfaturi, dar era mai bine să aibă răbdare.
Supărat, se întoarse în ascunzătoarea lui, sperând că Prevestitorul îl va
ierta pentru că dăduse greș.
19.
O furtună de nisip așternu peste Abydos o mantie galbenă-roșiatică. Era
greu să mergi dintr-un loc în altul, și de-abia dacă deslușeai ceva la o
depărtare de câțiva pași.
Totuși, Iker porni spre locuința lui Bega. Preotul îl poftise să ia masa
împreună ca să-i dezvăluie, potrivit spuselor sale, niște informații prețioase
pentru Abydos.
― Ar trebui să vă adăpostiți, îl sfătui comandantul forțelor speciale, care
plecase să verifice străjile. N-am văzut niciodată asemenea urgie!
― Bega mă așteaptă.
― Atunci grăbiți-vă!
Ofițerul se temea să nu se întâmple vreo nenorocire, căci, forțați să
rămână în cazarmă, soldații săi nu și-ar fi putut face datoria în caz de
pericol.
Pe când se întorcea, zări silueta unei femei.
Ofițerul se apropie.
― Bina! Nu mai sta afară, e primejdios!
― Doream să te văd.
Încântat, bărbatul zâmbi.
― Și nu mai aveai răbdare?
Fata își legănă șoldurile, ademenitoare.
― Cred că…
― Haide, vino! Sprijină-te de mine!
Frumoasa bruneta se atârnă de gâtul comandantului și-i ceru un sărut.
― Nu aici, cu toată furtuna asta!
― Aici și acum.
Ațâțat, ofițerul făcu să alunece bretelele rochiei pe umerii aurii. Dar, în
clipa în care îi sărută sânii, Shab Strâmbu’ răsări în spatele lui și-l sugrumă
cu un șnur de piele.
Moartea fu dureroasă și rapidă.
De vreme ce știa încotro se îndreptase Iker, soarta ofițerului fusese
pecetluită. Și, oricum, Bina îi pusese de mult gând râu, căci nu-i mai putea
răbda privirile pofticioase.
*
Locuința lui Bega, sărăcăcioasă și neprimitoare, ar fi avut nevoie de
reparații temeinice. Spre surprinderea lui Iker, Bega pregătise un soi de
ospăț. Pe o masă lungă din lemn, acoperită cu o pânză, se înșirau două
urcioare cu vin și tăvi încărcate cu pește, carne, legume și fructe.
― Sunt fericit să vă primesc în casa mea, Fiule regal. Astă seară,
sărbătorim.
― Ce anume?
― Izbânda voastră, bineînțeles. Tocmai ați cucerit Abydosul, nu? Să bem
în cinstea acestei uriașe victorii.
Iker primi cupa întinsă de Bega și sorbi din ea. Găsi vinul cam amărui,
dar nu îndrăzni s-o spună cu voce tare.
― Cuvintele acestea mă miră și mă nedumeresc, mărturisi el. Nu sunt un
învingător și nu e vorba de niciun război. Singura mea dorință este să-i
slujesc pe Osiris și pe faraon.
 ― Haideți, nu mai faceți pe smeritul! La vârsta voastră, să ajungeți mai-
marele preoților permanenți din Abydos, ce destin de neînchipuit! Mâncați
și beți, vă rog.
Lui Iker îi displăcu zeflemeaua preotului.
Supărat, gustă puțin pește uscat, câteva frunze de salată și goli cupa.
― Ce voiați să-mi dezvăluiți, Bega?
― Păreți tare grăbit! Dacă furtuna se întețește, n-o să puteți pleca. Vă
ofer, bucuros, găzduire.
― Când m-ați chemat aici, ați pomenit ceva despre niște informații de
cea mai mare însemnătate.
― Chiar așa și sunt, credeți-mă!
Privirea lui Bega deveni de-a dreptul sălbatică. O răutate înghețată îl
însuflețea, de parcă ar fi reușit să lovească o țintă, socotită multă vreme de
neatins.
― Vorbiți mai limpede!
― Nu mai fi nerăbdător, o să capeți toate lămuririle! Lasă-mă să mă
bucur de această clipă. Triumful tău e doar o părere, tinere ambițios.
Furându-mi rangul ce mi se cuvenea pe drept, ai săvârșit o greșeală de
neiertat. Iar acum, ai să plătești pentru ea.
Iker se ridică.
― V-ați pierdut mințile!
― Uită-te în palma mâinii mele stângi.
Un moment, lui Iker i se împăienjeniră ochii. Fără îndoială, din pricina
oboselii și a vinului prost.
Apoi desluși clar palma lui Bega și un chip micuț și surprinzător desenat
pe piele.
― S-ar zice că… Nu e cu putință! Capul… capul zeului Seth!
― Întocmai, Fiule regal.
― Ce… ce înseamnă asta?
― Așază-te pe scaun, te clatini.
Silit să-i dea ascultare, Iker își mai reveni puțin.
Bega îl privea cu o ură sălbatică.
― Asta înseamnă că sunt aliat al lui Seth și părtaș la uneltirile Răului,
deopotrivă cu Medes și Gergu. Minunate dezvăluiri, nu? Și surprizele încă
nu s-au isprăvit.
 Amețit, Iker răsufla greu. Sângele parcă îl ardea, dar puse toate acestea
pe seama uimirii. Cine să-și închipuie atâta mârșăvie din partea unui preot
permanent? Faraonul nu se înșelase. Răul înflorea chiar în inima
Abydosului.
Apăru un bărbat înalt, cu fața și țeasta rase. Ochii săi roșietici îl fixau pe
Iker.
Bega se plecă adânc înaintea lui.
― De astă dată, stăpâne, nimeni și nimic nu-l va salva pe Fiul regal.
― Cine sunteți? întrebă Iker.
― Ia gândește-te bine, îl povățui o voce blândă. Ghicitoarea nu mi se
pare așa greu de dezlegat.
― Prevestitorul! Prevestitorul, aici, pe pământul sacru al Abydosului…
― Ai trecut prin cele mai aspre încercări și ai izbândit mereu, Iker,
înfruntând nenumărate primejdii. N-am greșit când te-am ales. Niciun alt
om n-ar fi fost în stare de atâtea isprăvi. Iată-te acum ajuns la capătul
destinului tău fără pereche, moștenitor și urmaș al faraonului, cunoscător al
Marilor Mistere, fiu spiritual de neînlocuit. De aceea trebuie să dispari.
Lipsit de viitor, Sesostris se va prăbuși, trăgând după el, în cădere, întregul
Egipt.
Adunându-și ultimele puteri, Iker apucă o cupă și încercă să-l lovească
pe monstru.
Țâșnind din spatele lui, Shab Strâmbu’ îl prinse de mijloc, forțându-l să
dea drumul cupei și să se așeze la loc.
― Te lasă puterile, continuă Prevestitorul. Din scrierile păstrate în
templul lui Sesostris am aflat multe. Învățații egipteni sunt neîntrecuți în
privința otrăvurilor. Felul în care întrebuințează veninul șerpilor și al
scorpionilor pentru tămăduirea bolilor e vrednic de admirație. Dar eu am
ales să stric gustul vinului turnând în el un amestec ucigător. Află că noua
credință îi va opri pe supușii ei să bea vin. Așa că tu vei pieri din pricina
obiceiurilor destrăbălate ale acestui regat blestemat.
Bina apăru și ea.
― În sfârșit, iată-te doborât, nemaiputând să te aperi. Visai să te ridici
cât mai sus, dar te-ai prăbușit. Căderea ta mă bucură din cale-afară.
Scăldat în sudoare, imobilizat, Iker simțea cum viața i se scurge din trup.
― Înainte ca întunericul să te înghită, urmă Prevestitorul, trebuie să-ți
dezvălui cum va arăta viitorul. Mulțumită dispariției tale, temelia Celor
Două Regate va fi zguduită. Nenorocirea îl va copleși pe Sesostris.
Apropiații îl vor părăsi, iar Memphisul va îndura furia discipolilor mei.
Doar cei care se vor supune noii credințe vor supraviețui, în vreme ce
răzvrătiți și necredincioșii vor pieri. Sculptura, pictura, literatura, muzica
vor fi interzise. Cuvintele mele vor fi copiate și rostite fără încetare și n-o
să mai fie nevoie de altă învățătură. Oricine va îndrăzni să se îndoiască de
adevărurile mele va fi ucis. Femeile, care sunt mai prejos decât bărbații, vor
sta închise în case, își vor sluji soții și le vor dărui milioane de prunci care
să alcătuiască o armată de războinici biruitori ce vor răspândi credința
noastră în lumea întreagă. Nicio părticică din trupurile femeilor nu va
rămâne descoperită, iar fiecare bărbat își va alege câte neveste va dori.
Aurul zeilor va asigura bogăția celor devotați mie. Dar, mai presus de toate,
Iker, Osiris nu va mai reînvia.
― Te înșeli, demonule. Moartea mea nu va schimba nimic, faraonul are
să te zdrobească.
Prevestitorul zâmbi.
― Nu-ți vei salva lumea, micule scrib, pentru că am osândit-o deja. Iar
eu nu pot fi nimicit.
― Te înșeli… Lumina… lumina te va învinge.
Buzele lui Iker se strânseră. Focul îl mistuia, mâinile și picioarele nu-l
mai ascultau, vederea i se stingea.
Însă moartea nu-l îngrozea, căci se lepădase de Rău.
Înălță rugi către faraon, tatăl său, și își îndreptă ultimele gânduri spre
Isis, care se afla atât de aproape, și totuși atât de departe. Își adună toată
dragostea într-un ultim suspin, încredințat că ea nu-l va părăsi.
Bega fu primul care cercetă trupul neînsuflețit.
― N-o să ne mai stânjenească de-acum, rosti el, cu răceală.
Dintr-o mișcare, smulse colierul de aur al Fiului regal și călcă în picioare
amuleta reprezentând sceptrul Putere. Apoi ridică pânza și dădu la iveală un
sarcofag din lemn.
Cu ajutorul lui Shab, așeză trupul lui Iker înăuntru.
― Luați-l și duceți-l lângă templul lui Sesostris, porunci Prevestitorul.
Eu mai am încă multe de făcut.
― Furtuna s-a întețit, zise Bina, neliniștită.
Prevestitorul îi mângâie părul.
― Crezi că un biet vânt de nisip mă va opri să atac mormântul lui Osiris?
 ― Fiți prevăzător, stăpâne. Se spune că protecția magică a acestui loc
împiedică pe oricine să se apropie.
― Iker a murit, și niciun zid, văzut sau nevăzut, nu-mi va sta în cale.
*
Nisipul pătrundea peste tot.
Cu ferestrele și ușa închise, Isis renunță, până la urmă, să mai încerce să-
l scoată afară. Trebuia să aștepte sfârșitul urgiei ca să scape de acest
musafir nepoftit.
Urletele vântului o înfiorară pe tânăra femeie. Vaietele și gemetele lui
răsunau pretutindeni, năpustindu-se fără odihnă asupra clădirilor.
Dintr-odată, Isis fu cuprinsă de îngrijorare.
De ce nu se întorsese Iker? Poate că preferase să rămână în templu până
când furtuna se potolea, continuând să vegheze asupra pregătirilor pentru
marea ceremonie ce se apropia.
Brusc, preoteasa simți o durere năprasnică sfâșiindu-i inima. Nevoită să
se așeze, își recăpătă cu greu suflarea.
Niciodată n-o copleșise o teamă atât de adâncă.
Pe o măsuță joasă, paleta de aur avea o strălucire ciudată. Biruindu-și
suferința, Isis o atinse.
Pe paletă apăru hieroglifa tronului, ce slujea la scrierea numelui
preotesei.
Iker o chema.
Amintiri tulburătoare îi reveniră în minte. Nu-i dezvăluise, oare, bătrâna
Mare Preoteasă, cu puțină vreme înainte să moară, că va avea de îndeplinit
o misiune primejdioasă, fiindcă ea, Isis, nu era o preoteasă ca toate
celelalte? Dar nu, nu trebuia să se lase pradă deznădejdii. O simplă furtună
de nisip, o simplă întârziere a soțului ei, o simplă durere de inimă pricinuită
de prea multă muncă, atâta tot… Isis își răcori fața cu apă rece și se întinse
pe pat.
Paleta de aur, numele său, chemarea lui Iker… Nu putea să stea
nepăsătoare.
Își îmbracă rochia lungă și albă de preoteasă a lui Hathor, își încinse
mijlocul cu o centură roșie și se încălță cu sandale din piele.
Vântul o biciuia, nisipul îi zgâria obrajii.
Nu vedea drumul la o distanță mai mare de cinci pași. Ar fi trebuit să se
întoarcă în casă, dar Iker avea nevoie de ea. Sufletele lor, inimile lor erau
într-atât de strâns legate, încât, chiar și despărțite, se simțeau apropiate.
Însă, de câteva clipe, Iker parcă se îndepărta. Oare Isis nu risca să-l
piardă?
Înfruntând vremea potrivnică, preoteasa înainta spre templul lui
Sesostris. Și dacă, alături de preoți, Fiul regal se adâncise iar în cercetarea
misterelor, pierzând șirul orelor? Sau poate că întâmpina greutăți
neprevăzute.
Dar niciunul dintre aceste gânduri nu-i domoli lui Isis zbuciumul.
Cu fiecare pas pe care-l făcea, presimțea că se întâmplase o nenorocire.
Răul tocmai lovise Abydosul.
Nicicând noaptea nu fusese atât de întunecată.
„Vei trăi încercări cumplite, îi prezisese regina, și trebuie să știi cuvintele
puterii ca să lupți împotriva vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.”
Piciorul lui Isis atinse o dală din piatră.
În sfârșit, găsise aleea ce ducea la templu.
Isis cunoștea aceste locuri mai bine decât oricine. Și totuși, șovăi să-și
continue drumul.
Lângă primul portal se împiedică de un sarcofag. Pe capacul acestuia era
desenat cu cerneală roșie capul lui Seth.
Cu înfrigurare, preoteasa ridică iute capacul.
Înăuntru zăcea un trup neînsuflețit.
Sperând că se înșală, Isis închise ochii câteva clipe.
― Nu, Iker, nu…
Apoi, îndrăzni să-l atingă și să-l sărute.
Scoțându-și centura, făcu un nod magic și îl așeză pe trupul lui Iker ca
să păstreze legătura dintre sufletele lor. Apoi puse pe degetul mijlociu al
soțului ei un inel ce avea forma crucii vieții.
Din vârtejurile de nisip roșiatic se ivi un uriaș.
― Luminăția Voastră…
Sesostris își strânse fiica la piept.
Ea plânse, așa cum niciodată o femeie nu mai plânsese vreodată.
CĂUTĂRILE LUI ISIS
20.
Presimțind un dezastru, faraonul se temea să nu ajungă prea târziu. Dar
greutățile călătoriei pe Nil îl împiedicaseră să sosească în Abydos la timp.
Iar vrăjmașul tocmai îl lovise drept în inimă.
Omorându-l pe Iker, ucisese însuși viitorul Egiptului.
Isis privi îndelung cerul.
― Cel care încearcă să-l despartă pe frate de sora sa nu va birui. Vrea să
mă doboare aruncându-mă în cea mai neagră deznădejde. Dar am să-l
strivesc, fiindcă mi-a distrus fericirea. Moartea nu e, oare, o boală care
poate fi vindecată? Trebuie să-l readucem pe Iker la viață, Luminăția
Voastră, folosindu-ne de Marele Secret.
― Îți împărtășesc durerea, dar nu cumva vrei un lucru cu neputință de
înfăptuit?
― KA-ul nu trece din faraon în faraon? Nu există doar un singur faraon?
Dacă această putere îl însuflețește pe Iker, am putea încerca s-o facem să
renască. Cel puțin în cazul arhitectului Imhotep, veșnic viu încă din vremea
piramidelor, KA-ul său n-a încetat să fie transmis de la un inițiat la altul, iar
el rămâne singurul întemeietor al templelor.
― Treaba cea mai grabnică e să înlăturăm pricina morții și să oprim
putrezirea trupului. Adu giulgiul osirian pregătit pentru celebrarea
misterelor și vino după mine în Casa Vieții.
Gărzile de elită care-l însoțeau pe monarh purtară sarcofagul până la
intrarea în clădire.
Furtuna de nisip se potoli, în sfârșit.
― Luminăția Voastră, îl înștiință un ofițer, tocmai am descoperit leșul
comandantului forțelor de pază. A murit sugrumat.
Pe chipul regelui nu se citea nimic.
Așadar, după cum bănuise, dușmanul pătrunsese chiar în orașul lui
Osiris.
― Trezește toate gărzile, cere întăriri din orașele cele mai apropiate și
căutați prin tot ținutul Abydosului, chiar și prin deșert.
Răvășit, șchiopătând ușor, Pleșuvul se înclină în fața regelui. Privirea îi
căzu pe sarcofag.
― Iker! E…
 ― Complicii Prevestitorului l-au ucis.
Pleșuvul păru dintr-odată foarte bătrân.
― Într-adevăr, se ascund printre noi, și eu nu mi-am dat seama de nimic!
― Vom împlini ritualurile Marelui Secret.
― Luminăția Voastră, ele pot să fie folosite doar pentru faraon și pentru
oamenii deosebiți ca Imhotep sau…
― Oare Iker nu se număra printre ei?
― Dacă ne înșelăm, Iker e sortit să piară pe vecie!
― Isis dorește să ducă această luptă. Și eu la fel. Să ne grăbim, trebuie să
alung moartea.
Pleșuvul deschise ușa Casei Vieții.
La vederea faraonului, pantera, păzitoarea arhivelor sacre, rămase
liniștită.
Îndată ce Isis se întoarse, aducând un sipet din fildeș și faianță albastră,
regele ridică trupul lui Iker și îl duse înăuntrul Casei. În acest loc unde luau
naștere vorbele fericite, unde se trăia prin Cuvânt, unde vorbele puteau fi
deslușite cu toate înțelesurile lor, faraonul medita, citea și alcătuia ritualuri,
șlefuite apoi de preoții permanenți de-a lungul anilor.
Sesostris așeză rămășițele pământești ale fiului său spiritual pe un pat de
lemn împodobit cu figuri de zei ținând în mâini cuțite. Niciun duh rău nu
avea să-l atace pe cel adormit.
― Îmbrăcați-l cu tunica osiriană, le porunci monarhul lui Isis și
Pleșuvului. Capul său să odihnească pe căpătâiul lui Shu, aerul luminos,
obârșie a tuturor vieților.
Isis deschise sipetul și despături veșmântul regal de in pe care Iker ar fi
trebuit să i-l ofere lui Osiris în timpul celebrării misterelor. Tânăra femeie
spălase și netezise prețioasa țesătură. Doar o inițiată în misterele lui Hathor
putea să atingă această pânză strălucitoare ca o flacără.
― Sudoare a lui Ra, imagine a luminii divine, giulgiul purifica și oprea
trupul să putrezească.
Spre mirarea Pleșuvului, chipul lui Iker, cu ochii larg deschiși, rămase
netulburat.
Flacăra țesăturii sacre ar fi trebuit să-i mistuie carnea și să pună capăt
speranțelor nebunești ale lui Isis.
Preoteasa îl privea și îi vorbea, deși buzele ei nu rostiseră niciun cuvânt.
Odată trecută această primă încercare, Iker lupta mai departe într-o lume
care nu era nici moarte, nici renaștere.
Bineînțeles, soția lui ar fi putut să se mărginească la ritualurile ce
îngăduiau sufletului celor drepți să trăiască din nou în paradisul tărâmului
de dincolo. Dar această moarte era lucrarea Răului, care nu se mulțumea
doar să ucidă un om, ci năzuia să-l nimicească pe fiul spiritual al faraonului
și destinul pe care el îl întruchipa.
Isis înțelegea că Pleșuvul nu consimțea la acest ritual, care presupunea o
serie de riscuri. Dar încercarea giulgiului nu dovedea, oare, că Osiris îl
încuviințase și că Iker nu i se împotrivea?
Când apăru un uriaș purtând masca lui Anubis, șacalul care cunoștea
adevăratele căi ale Apusului și drumurile celeilalte lumi, Isis și Pleșuvul se
retraseră și plecară să caute în Comoara Casei Vieții obiectele de trebuință
pentru continuarea ritualului.
― Adun laolaltă cărnurile sufletului întreg, rosti Sesostris, vindec
moartea, modelez soarele, piatră de aur cu raze dătătoare de rod și
plămădesc luna plină, ce renaște neîncetat, îți transmit forța lor.
Până în zori, cu ajutorul mâinilor, faraonul îi insuflă această putere lui
Iker.
Mumificat, încremenit între două lumi, trupul Fiului regal nu se va
descompune.
Pleșuvul îi întinse regelui un baston cu mâner curbat, vopsit în alb și
împodobit cu cercuri roșii, iar Sesostris îl așeză sub Iker. El avea să țină
locul șirei spinării și măduvei acesteia, astfel încât energia să circule în
continuare și să alunge frigul morții.
Isis îi înmână tatălui ei o piele de animal pe care Anubis o rupse în fâșii,
apoi înfășură cu ele corpul fiului său.
― Seth este prezent, glăsui el. După ce te-a ucis, te ocrotește. De-acum
înainte, n-o să te mai rănească. Focul său nimicitor te apără de el însuși și
păstrează căldura vieții. Să fie aduse cele șapte uleiuri sfinte!
Reunite, ele formau ochiul lui Horus, armonia ce biruia dezordinea. Cu
degetul mic, Isis atinse buzele lui Iker, insuflându-i energia uleiurilor
„parfum de sărbătoare”, „bucurie deplină”, „pedeapsa lui Seth”, „unirea”,
„sprijinul”, „cel mai ales dintre pini” și „cel mai bun din Libia”.
Anubis destupă vasul pe care i-l dăduse Pleșuvul. În el se afla
chintesența mineralelor și a metalelor, rod al lucrărilor de alchimie din
Locașul Aurului.
 ― Te ung cu această substanță divină, plămădită anume pentru KA-ul
tău. Și astfel, tu devii o piatră, loc al preschimbărilor.
Folosindu-se de o teslă din metal ceresc, Anubis deschise canalele inimii,
urechile și gura lui Iker. Astfel, noi simțuri se treziră la viață, douăsprezece
canale se întâlniră în inimă, zămislind suflarea și alcătuind o mantie
protectoare.
Deși devenise trup osirian la adăpost de orice stricăciuni, Iker era totuși
departe de a renaște. Trebuia ca făptura lui să capete strălucire, să fie
însuflețită de lumina dinaintea oricărei nașteri.
Scoțându-și masca de șacal, faraonul rosti prima formulă din Textele
Piramidelor, cea prin care începea reînvierea sufletului regal:
― Fără îndoială, n-ai plecat mort, ci ai plecat viu.
Iar Isis adăugă:
― Ai plecat, dar te vei întoarce. Dormi, dar te vei trezi. Ai ajuns pe
țărmul lumii de dincolo, dar trăiești.
Pleșuvul îi lăsă singuri pe faraon și pe fiica sa.
― Moartea s-a născut, glăsui Sesostris. Prin urmare, va pieri. Ceea ce
strălucește dincolo de lumea pe care o vedem, dincolo de ceea ce noi
numim „viață” și „moarte” nu cunoaște deșertăciunea. Făpturile dinaintea
creației scapă de ziua morții. De aceea, inițierea în Misterele lui Osiris nu
se înfățișează doar ca o naștere nouă și o trecere peste moarte. Oamenii
dispar pentru că nu știu să se unească iar cu vremurile de început ale lumii
și nu ascultă mesajul mamei lor cerești, Mut. Mut atrage după sine
moartea, dreptatea, precizia, clipa cea potrivită, energia dătătoare de rod și
zămislirea unei noi semințe.
― Locașul morților nu e adânc și întunecat? se neliniști Isis. El nu are
nici uși, nici ferestre. Nicio rază nu-l luminează, niciun vânt de
miazănoapte nu-l răcorește. Niciodată soarele nu se înalță acolo.
― Astfel se înfățișează infernul celei de-a doua morți. Un om cunoscător
îi scapă și nicio magie nu are puterea să-l țină acolo. Amintește-ți de
inițierea ta și de încercarea sarcofagului. În acea clipă ai înțeles Marele
Secret: inițiații în misterele lui Osiris se pot întoarce din morți, dar numai
dacă s-au lepădat de rău și au fost recunoscuți ca niște oameni drepți în
faptele și în inima lor.
Isis își aduse aminte.
 Făptura omenească e alcătuită dintr-un trup pieritor, un nume ce are
înrâurire asupra destinului său, o umbră ce dăinuie după moarte ca să
înfăptuiască o primă renaștere, un ba, sufletul-pasăre în stare să zboare
până la soare și să aducă de acolo strălucire trupului osirian, un KA, energia
nepieritoare, și un akh, spiritul luminos trezit la viață în timpul inițierilor în
mistere.
Iker le avea pe toate.
Și totuși, moartea le despărțea și le risipea. Dacă judecata tribunalului
osirian era prielnică, ele se întregeau pe tărâmul celălalt și se adunau într-o
nouă ființă, în stare să trăiască două eternități ― cea a clipei și cea a
timpului.
Dar Isis voia mai mult.
― Trei sfere alcătuiesc lumea de dincolo, arătă regele. Cea a dezordinii
și a tenebrelor, unde sunt închiși cei osândiți. Cea a luminii, unde Ra și
Osiris se unesc în prezența celor drepți. Între ele se găsește cea în care Răul
trebuie prins în laț. Tu și Nephtys veți împlini ritualurile acestei lumi de
mijloc.
*
Isis și Nephtys se fardară una pe alta.
O dungă de fard verde, provenind din ochiul lui Horus, înfrumuseța
pleoapele de jos, una de fard negru, izvorând din ochiul lui Ra, pleoapele de
sus. Păstrate într-o cutie numită „cea care deschide vederea”, aceste farduri,
roade ale meșterilor din templu, îngrijeau ochiul divin.
Argila roșie învioră culoarea buzelor, iar uleiul de cimbrișor ajută pielea
să-și recapete moliciunea.
În dreptul inimii lui Nephtys, Isis desenă o stea, iar în jurul propriului
buric, un soare. Și astfel deveniră două bocitoare, Isis ― Cea Mare,
asemănată cu pupa bărcii cerești, Nephtys ― Cea Mică, amintind de proră.
Nephtys înșiră înaintea lui Isis șapte rochii de culori diferite,
reprezentând încercările prin care trecuse în Locașul Salcâmului Marea
Preoteasă a lui Hathor.
Apoi, cele două surori îmbrăcară câte o tunică din pânză de in foarte fină,
albă ca puritatea zorilor, galbenă ca brândușele și roșie ca flacăra. Își
împodobiră părul cu diademe din aur, incrustate cu flori din comalină și
trandafirași de lapislazuli, și își acoperiră pieptul cu coliere late din aur și
turcoaze, ale căror închizători aveau forma unui cap de șoim. La
încheieturile mâinilor și la glezne își prinseră brățări din comalină roșie și
se încălțară cu sandale albe.
Nephtys se strădui să-i mai aline surorii sale durerea.
― Isis… îți împărtășesc suferința cum nici nu-ți închipui. Moartea lui
Iker e o nedreptate ce cu greu poate fi îndurată.
― Tocmai de aceea vom merge să reparăm această nedreptate. Am
nevoie de ajutorul tău, Nephtys. Energia faraonului și cuvintele puterii au
oprit ființa lui Iker în lumea de mijloc. Iar nouă ne revine sarcina să-l
scoatem de acolo.
Cele două tinere femei pătrunseră în odaia mortuară, în care pâlpâia o
singură lampă. Isis se așeză la picioarele raclei, iar Nephtys, la căpătâi.
Întinzându-și brațele, ele îi dădură viață din viața lor. Din palmele lor
țâșniră unde care învăluiră trupul neînsuflețit într-o lumină blândă.
Pe rând, bocitoarele intonară tânguirile rituale, transmise din vremea lui
Osiris. Vibrațiile acestor cuvinte îngrădeau forțele distrugătoare și le
îndepărtau de mumie, întinzând între lumea celor vii și lumea celor morți o
plasă de vorbe magice, purificatoare.
Veni și clipa ultimei rugăminți.
― Întoarce-te în templul tău, imploră Isis, întoarce-te în pace! Eu sunt
sora ta care te iubește și care alungă deznădejdea. Nu părăsi acest loc,
unește-te cu mine, eu izgonesc nenorocirea. Lumina îți aparține, tu
strălucești. Vino spre soția ta, care te îmbrățișează, adună-ți oasele și
mădularele ca să devii o făptură întreagă și desăvârșită. Cuvântul stăruie pe
buzele tale, iar tu respingi întunericul. Te apăr pentru totdeauna, inima mea
e plină de dragoste pentru tine, doresc să te liniștesc și să rămân atât de
aproape de tine încât nimic să nu ne despartă. Iată-mă aici, în mijlocul
acestui sanctuar tainic, hotărâtă să birui răul care te apasă. Sunt sora ta, nu
te îndepărta de mine. Zeii și oamenii te jelesc. Eu te chem până în înaltul
cerului! Nu-mi auzi glasul?
*
După o veghe îndelungată, faraonul, Pleșuvul, Isis și Nephtys se așezară
împrejurul raclei.
― Osiris nu e zeul tuturor morților, aminti regele, ci doar al celor
credincioși lui Maat, care, în timpul vieții lor, au urmat calea dreptății și a
adevărului. Judecătorii lumii de dincolo ne văd viața într-o singură clipă și
nu țin seama decât de faptele noastre, puse grămadă lângă noi. Nu se vor
arăta îngăduitori, și numai cel drept va păși liber pe frumoasele căi ale
veșniciei. Dar, înainte de toate acestea, se reunește tribunalul oamenilor. Eu
reprezint Egiptul de Sus și Egiptul de Jos, Pleșuvul ― preoții permanenți
din Abydos, Isis ― preotesele lui Hathor. Îl socotiți pe Iker vrednic să apară
în fața Marelui Zeu și să se urce în barca lui?
― Iker n-a săvârșit nicio greșeală împotriva Abydosului și a inițierii,
rosti Pleșuvul, adânc tulburat.
― Inima lui Iker e mare și nicio greșeală însemnată n-a pătat-o, zise Isis.
Mai rămăsese judecata regelui.
Oare Sesostris avea să-l învinuiască pe Iker din pricina rătăcirilor sale din
trecut?
― Iker și-a urmat destinul, fără lașitate și fără șovăială. Este fiul meu.
Fie ca Osiris să-l primească în regatul său.
21.
Judecata prielnică a tribunalului lui Osiris se înfățișa adesea sub forma
unei păsări, a unui fluture sau a unui scarabeu.
Îndată ce ieși din Casa Vieții, Isis scrută cerul.
Bineînțeles, cunoștea inima lui Iker, puritatea și sinceritatea ei. Dar care
avea să fie hotărârea nevăzutului, de care atârna continuarea ritualului?
Deodată, un ibis mare cu aripi largi și zbor elegant străbătu cerul.
Privirea lui se încrucișă cu a lui Isis.
Atunci preoteasa știu că Iker rostise cuvintele potrivite, ajutat de Thot,
protectorul scribilor. Ușoară precum pana de struț a zeiței Maat, inima lui
trăia. Dovedindu-și priceperea într-ale formulelor învățate de la stăpânul
hieroglifelor, Fiul regal își croia drumul spre cealaltă viață.
Pe paleta de aur se iviră cuvintele „cel drept”.
― Greul de-abia acum începe, arătă Sesostris. Trebuie să trecem moartea
lui Iker în mumia lui Osiris. Zeul o va birui, iar trupul osirian al lui Iker va
renaște.
Coloană vertebrală a Egiptului, temelie a oricărei construcții, materiale și
spirituale, Osiris slujea drept reazem templelor, locașurilor de veci, caselor,
canalelor… Nu lipsea de nicăieri și niciun fel de moarte nu-l putea atinge.
Rezervată faraonilor și marilor înțelepți precum Imhotep, această trecere
putea fi oare săvârșită și acum?
 În timp ce Pleșuvul vărsa libațiile de apă și lapte la rădăcina Arborelui
vieții, Sesostris și fiica sa porniră spre mormântul Marelui Zeu.
Preotul permanent însărcinat să vegheze asupra lui alergă în întâmpinarea
lor.
― Luminăția Voastră, o nenorocire cumplită s-a petrecut! Astă-noapte,
pecețile de pe ușă au fost rupte.
Faraonul străbătu pădurea sacră, luând-o pe singurul drum ce ducea la
intrarea în mormânt, ascunsă în verdeața înconjurătoare.
În apropiere se vedeau salcâmii arși.
Cel care pângărise locul dusese o luptă aprigă împotriva apărărilor
magice ale sanctuarului.
În fața intrării se zăreau rămășițele peceților.
Sesostris trecu pragul.
Pretutindeni zăceau risipite, sfărâmate, călcate în picioare bijuterii,
felurite vase și alte obiecte rituale trebuincioase veșniciei lui Osiris.
Ospățul lumii de dincolo nu mai putea fi celebrat.
Temându-se de tot ce era mai rău, monarhul înaintă.
Câteva lămpi luminau camera învierii, distrusă și ea.
Aici, pe un pat din bazalt negru, format din trupurile a doi lei, odihnea,
nu de mult, mumia lui Osiris, purtând pe cap coroana albă și ținând în
mâini sceptrul Magie și cel a nașterii triple.
Simbolurile fuseseră fărâmițate în mii de bucăți.
Pângărind acest loc al păcii unde locuia Marele Zeu, stăpânul liniștii,
Prevestitorul străpunsese cele șapte apărări ale sarcofagului.
Din mumie, suport al reînvierii, nu mai rămăsese nimic.
Prevestitorul împrăștiase părțile trupului divin astfel încât nimeni să nu
izbutească să le adune.
Mai dăinuia însă o speranță.
Sesostris ridică din pardoseală o dală mare și grea, dând la iveală un șir
de trepte ce duceau într-o sală întinsă, aflată sub pământ. Acolo, un cerc de
flăcări străjuia vasul pecetluit care conținea taina operei divine, limfele lui
Osiris și izvorul vieții.
Focul continua să ardă, dar vasul dispăruse.
În privirea tatălui său, Isis citi un zbucium adânc.
Pentru prima oară, uriașul stătea în cumpănă.
― Nu-mi ascunde nimic, îi ceru ea.
 ― Doar Prevestitorul a putut să pângărească astfel locașul de veci al lui
Osiris.
― Mumia Zeului…
― A fost smulsă de pe patul ei și nu e de găsit.
― Vasul pecetluit…
― A fost furat și distrus.
― Deci nu mai putem trece moartea lui Iker în Osiris și să-l reînsuflețim
apoi, folosind vasul pecetluit.
Cu chipul răvășit, Pleșuvul sosi în fugă.
― Luminăția Voastră, Arborele vieții se usucă din nou! Cei patru lei
păzitori au fost orbiți, iar câmpul de forțe protectoare al celor patru salcâmi
― spulberat. Aurul salvator își pierde strălucirea.
― Fetișul din Abydos?
― Stâlpul a fost dărâmat, tainița ― zdrobită.
― Relicvariul osirian?
― Nimicit și el.
Așadar, Prevestitorul nu se dăduse în lături să-l desfigureze pe Zeu.
― N-ar trebui să formăm Cercul de Aur? întrebă Pleșuvul.
― Peste putință, răspunse Sesostris. Noul vizir, Sobek Păzitorul, se teme
că Memphisul va fi atacat. Ca să-i ademenească pe luptătorii din umbră
afară din vizuinile lor, a răspândit vestea morții lui Nesmontu, ucis
mișelește. Generalul trebuie să rămână ascuns și să apară doar la timpul
potrivit. Pe deasupra, învinuit de a fi încercat să-l omoare pe Sobek,
Sehotep nu are voie să-și părăsească locuința și e în primejdie să fie
osândit la moarte.
― Suntem legați de mâini și de picioare, învinși pentru totdeauna?
― Nu încă, îl asigură faraonul. Să întărim neîntârziat protecția lui Iker.
Mai-marele dulgherilor și meșterii inițiați să ducă barca lui Osiris înăuntrul
Casei Vieții. Apoi gărzile să înconjoare Casa și să nu lase pe nimeni să
intre, în afară de voi doi și de Nephtys. Oricine va încerca să pătrundă cu
forța să fie răpus de îndată. Tu, Pleșuvule, caută să afli dacă a văzut cineva
cum au fost uciși Iker și comandantul forțelor speciale.
― Și dacă ucigașii au fugit din Abydos?
― Atunci să nu-i lăsăm să ne scape!
― Poate nu și-au atins încă toate țintele, zise bătrânul preot cu o voce
prevestitoare de rău.
 Monarhul și cele două surori depuseră mumia lui Iker în barca făurită de
curând pentru celebrarea misterelor. Ea și numai ea îl întruchipa pe Osiris
cel reîntregit. Datorită îmbinării desăvârșite a părților ei, stăpânul Apusului
reunea toate divinitățile.
― Fie ca tu să plutești și să mânuiești ramele, grăi regele către Iker, să te
îndrepți încotro dorește inima ta, să fii primit în pace de către mai-marii
Abydosului, să iei parte la ritualuri și să-l urmezi pe Osiris pe drumurile
pure ce străbat pământul sacru.
― Trăiește laolaltă cu stelele, rosti Isis. Al tău suflet-pasăre aparține
lumii celor treizeci și șase de decani, te prefaci în fiecare din ei după cum
ți-e voia și te hrănești din lumina lor.
Nephtys udă o grădină micuță aflată în apropierea bărcii. Sufletul-pasăre
avea să vină aici ca să-și potolească setea înainte de a se înălța iar spre
soare.
*
Respectând poruncile regelui, meșterul sculptor din Abydos ciopli
statuia-cub a lui Iker. Ea îl înfățișa pe scrib șezând, cu picioarele strânse la
piept și genunchii aproape la același nivel cu umerii. Trupul îi era acoperit
cu giulgiul reînvierii, iar ochii îi erau deschiși către lumea de dincolo.
Ferit de răzlețire, inițiatul astfel incarnat se înscria în inima unei ordini
veșnice. Oare cubul nu cuprindea toate figurile geometrice răspunzătoare
de construcția neîncetată a universului? Deși această sculptură închidea
sufletul lui Iker într-o piatră de lumină, sarcini anevoioase îi așteptau pe
monarh și pe fiica sa.
Uitând să mănânce și să doarmă, Isis nu se dezlipea de sarcofag. Nephtys
plecă să se odihnească puțin.
Când faraonul o strânse blând la pieptul său, Marea Preoteasă din
Abydos se gândi la tot ce putea fi mai râu.
― Nu mai avem nicio speranță, nu-i așa?
― Ne-au mai rămas puțini sorți de izbândă, Isis. Puțini, dar există.
Sesostris nu rostea niciodată vorbe goale și nu încerca s-o amăgească.
― Nu-l vom elibera pe Iker din temnița lumii de mijloc fără vasul
pecetluit, adăugă suveranul.
― Să-l găsim întreg e doar un vis frumos!
― De asta mă tem și eu.
― Moartea a biruit.
 ― Poate că există un alt vas pecetluit care conține, și el, limfele lui
Osiris.
― Și unde să fie ascuns?
― La Medamud.
― Satul lui Iker?
― În timpul luptei pe care o purtăm împotriva Prevestitorului, nimic nu
se petrece la întâmplare. Destinul a făcut ca Iker să se nască în acel ținut al
lui Osiris, atât de vechi, încât a căzut în uitare. Voi merge, așadar, la
Medamud, chiar dacă am să dau greș. Nimeni nu știe unde se află
sanctuarul străvechi al lui Osiris. Ultimul păstrător al acestei taine era un
bătrân scrib, ocrotitorul și învățătorul lui Iker. De aceea Prevestitorul i-a
curmat viața.
― Și cum vei descoperi acest sanctuar?
― Trecând printr-un anume fel de moarte care mă va pune în legătură cu
strămoșii. Sau ei mă vor călăuzi, sau puterea regală se va dovedi
neîndestulătoare și va dispărea. Dacă reînvierea lui Iker nu se împlinește,
Osiris va pieri pentru totdeauna. Prevestitorul va avea atunci cale liberă și
vor începe vremurile credinței oarbe, ale cruzimii și ale asupririi. Acum,
datoria mea e să găsesc acest vas pecetluit, dacă într-adevăr el s-a păstrat
până azi. Și nici sarcina ta nu se vădește a fi mai ușoară.
Sesostris îi înmână fiicei sale coșul misterelor, împletit din stuf colorat în
galben, albastru și roșu și având fundul întărit cu două stinghii din lemn
așezate în cruce. În el se strângea tot ce se împrăștiase, în el se întregea
sufletul osirian. În timpul ritualului secerișului, Iker avusese prilejul să-l
zărească.
― Prevestitorul și aliații lui Seth vor să spulbere cuvântul cel adevărat,
rod al luminii incarnate în Osiris. Tu, Isis, să străbați provinciile, să
cercetezi orașele, să cauți taina templelor și a necropolelor, să aduni
mădularele divine și să le aduci la Abydos ca să le reunim. Osiris e viața.
Prin el, cei drepți rămân la adăpost de moarte, cerul nu se năruie și
pământul nu se scufundă. Trebuie să-l păstrăm neatins și întreg, astfel încât
să transmitem mai departe această viață. Datorită inițierilor tale, ai o inimă
nouă, în stare să deslușească misterul sanctuarelor răspândite de-a lungul și
de-a latul Celor Două Regate. Dacă izbutești să-ți închei căutările înainte
de începutul lunii khoiak, ne mai rămân treizeci de zile ca să-l înviem pe
Osiris-Iker.
 Isis își însoți tatăl până la locașul de veci al acestuia. Aici, faraonul intră
în Sala comorii, de unde se întoarse cu o armă din argint masiv.
― Iată cuțitul lui Thot, Isis. El va descoperi drumul cel bun și va
străpunge vălurile ce ascund bucățile din trupul lui Osiris care au fost
risipite pretutindeni.
― Dar răgazul nu e prea scurt? se neliniști tânăra preoteasă.
― Ai uitat sceptrul din fildeș al regelui Scorpion? Modelat de către
magia izvorâtă din trupurile divinităților, el te va feri de atacurile Răului, îți
va insufla vorbe înțelepte și-ți va îngădui să te miști dintr-un loc în altul
împreună cu vântul. Afundă-te în apele lacului sacru, atinge adâncurile
oceanului începuturilor. Dacă zeii nu ne-au părăsit, vei găsi acolo sulul de
piele pe care și-a scris hieroglifele Thot, în vremea slujitorilor lui Horus. El
a zugrăvit fiecare provincie a Egiptului, desenată după imaginea cerului, și
îți va dezvălui unde trebuie să poposești în cursul călătoriei tale.
Isis văzuse deja Nun-ul în mijlocul acestui lac pe malurile căruia venea în
fiecare zi să ia apa necesară pentru udarea salcâmului. Coborî încet treptele
scării de piatră și dispăru sub apă, înarmată cu sceptrul Magie și purtând
cuțitul lui Thot.
Când bezna o învălui cu totul, o rază de lună îi deschise drumul. La
capătul unei nopți întunecate, ea lumina un cufăr de fier.
Isis înfipse vârful cuțitului în închizătoare.
Capacul se ridică singur. Înăuntru se afla un cufăr de bronz care conținea
un altul din lemn, care adăpostea, la rândul său, un al patrulea din fildeș și
abanos în care era închis al cincilea cufăr, din argint. Isis folosi sceptrul ca
să-l deschidă și dădu la iveală un sipet de aur înconjurat de șerpi ce șuierau
furioși, apărând comoara.
Dar strălucirea lamei cuțitului îi domoli. Așa că animalele se îndepărtară,
formând un cerc împrejurul preotesei.
Când Isis desfăcu sipetul de aur, din el țâșni un lotus cu petale de
lapislazuli pe care odihnea un chip liniștit, strălucind de tinerețe.
Chipul lui Iker.
După ce luă sulul lui Thot din sipet, preoteasa închise în el lotusul și se
întoarse la suprafața apei.
― Iată capul lui Osiris, îi spuse ea faraonului, înmânându-i relicva.
Divinitățile nu ne-au părăsit și ne ajută în continuare. Iker devine noul
suport al învierii. De-acum înainte, de soarta sa atârnă destinul nostru.
 Sesostris deschise iar ochii celor patru lei, trezi la viață cei patru salcâmi
tineri, puse la loc fetișul Abydosului, în vârful stâlpului, și îl acoperi cu un
văl țesut de Nephtys.
Cerul se însenină, soarele prinse iar a străluci.
Sute de păsări se roteau deasupra Arborelui vieții, al cărui aur își
recăpătase întreaga frumusețe.
― Ascultă-le, o îndemnă regele pe Isis. Și ele te vor călăuzi.
Preoteasa le pricepea graiul. Într-un singur glas, sufletele lumii celeilalte
îi cereau să reîntregească trupul lui Osiris.
22.
Faraonul și fiica sa stătură îndelung de vorbă cu Pleșuvul și cu Nephtys.
În numele regelui, bătrânul preot avea să se îngrijească de siguranța
Abydosului, fără însă a uita să celebreze ritualurile împreună cu tânăra soră
a lui Isis. Ales dintre gărzile personale ale monarhului, noul comandant al
forțelor speciale urma să-i ajute.
― În afară de voi doi, porunci Sesostris, nimeni nu va intra în Casa
Vieții. Cei mai destoinici soldați vor sta de veghe zi și noapte în jurul ei.
Răspândiți vestea morții lui Iker. Dacă ucigașii se află prin preajmă, se vor
lăsa îmbătați de izbândă și vor face, poate, un pas greșit.
― O pază atât de severă nu va stârni nedumerirea? se îngrijoră Nephtys.
― Drept dovadă a deznădejdii ce ne-a cuprins, paza se va întinde la toate
monumentele și locurile importante ale Abydosului. Două lucruri trebuie să
le aveți în vedere înainte de toate. Mai întâi, păstrarea mumiei lui Iker. În
fiecare zi, să rostiți cuvintele puterii. Apoi să împiedicați pe oricine să intre
în ținutul lui Osiris sau să-l părăsească.
― Socotiți că vă veți întoarce curând, Luminăția Voastră? întrebă
Pleșuvul.
― Voi aduce vasul pecetluit ce conține limfele Marelui Zeu sau nu mă
voi mai întoarce.
Când faraonul se îndepărtă, Pleșuvul se gândi că Abydosul își trăia
ultimele zile.
Isis își luă rămas-bun de la Nephtys, sfătuind-o să fie cu mare băgare de
seamă. Vrăjmașul nu se dădea în lături de la nimic și n-ar fi șovăit să ucidă
o femeie.
 Potrivit celor scrise pe sulul lui Thot, văduva trebuia să meargă, pentru
început, la Elephantina, capul Egiptului, și apoi să coboare de-a lungul
Nilului.
Isis urcă pe o corabie iute, al cărei căpitan era de-o iscusință fără pereche.
Format din corăbieri încercați, echipajul cunoștea toate capcanele fluviului.
Zece arcași de elită o însoțeau pe fiica lui Sesostris.
De-abia fură întinse pânzele, că tânăra femeie ridică spre cer vârful
sceptrului Magie. În câteva clipe se stârni dinspre miazănoapte un vânt
puternic.
Niciodată căpitanul nu cârmuise o corabie care să înainteze cu o
asemenea viteză, iar oamenilor săi nu le rămâneau prea multe de făcut.
― Vom călători și noaptea, îl înștiință Isis.
― Dar e foarte primejdios!
― Razele lunii ne vor lumina drumul.
*
Shab Strâmbu’ ieși din ascunzătoare.
Nu se vedea nimeni prin preajmă.
Voia să afle dacă întregul ținut era încercuit de soldați sau dacă existau și
locuri nepăzite.
Dincolo de ultimele capele, se întindea o regiune nisipoasă. Cândva, pe
aici scosese Bega din Abydos micile stele.
Dacă n-ar fi fost înzestrat din naștere cu o neîncredere fără margini, Shab
ar fi devenit acum o pradă ușoară. La mică depărtare unul de altul, doi
arcași stăteau la pândă. Judecând după gesturile lor, păreau deprinși cu
asemenea treburi.
Ghemuit, Shab se furișă cu grijă.
„Pesemne că doar unele locuri se bucură de o așa mare atenție”, cugetă
Shab. Dar recunoscu, în curând, că se înșelase. Peste tot se vedeau soldați.
Carevasăzică, nu se putea fugi din Abydos pe aici.
Înciudat, se întoarse în adăpostul său.
Deodată, se auziră pași.
Shab dădu la o parte o ramură joasă.
― Intră, Bega.
Preotul se aplecă anevoie și pătrunse în micuța capelă.
― Armata supraveghează deșertul, n-avem cum să trecem fără să fim
zăriți.
 ― Pretutindeni sunt soldați, încuviință Bega. Au primit ordin să tragă
fără să stea pe gânduri.
― Cu alte cuvinte, faraonul crede că ucigașii lui Iker se află încă în
Abydos! Prevestitorul o să ne scoată din capcana asta.
― Să nu te mai miști de aici, am să-ți aduc de mâncare.
― Dar dacă m-aș amesteca printre preoții temporari? Iker nu mai e ca să
mă recunoască!
― Gărzile îi iau la întrebări pe toți. Ai trezi bănuieli și ai fi arestat.
Așteaptă noile porunci.
*
Bega era la fel de nervos ca Shab, dar gustul plăcut al victoriei îl liniștea.
Măsurile luate de rege nu te făceau, oare, să zâmbești? O armată întreagă
desfășurată în Abydos nu avea să-l readucă pe Iker la viață.
Luându-și o înfățișare potrivită cu împrejurările, se jelui și el în
tovărășia preoților permanenți chemați de Pleșuv, de la care nădăjduiau să
primească lămuriri.
― Ce nedreptate înfiorătoare! se văită Bega. Dacă e adevărat că
nefericitul Iker a pierit înseamnă că moartea l-a secerat chiar când
dobândise cele mai înalte ranguri. Cu toții ajunseserăm să-l prețuim pentru
că ne respecta obiceiurile.
Ceilalți preoți și preotesele încuviințară.
Sacerdotul însărcinat să vegheze asupra mormântului lui Osiris părea, la
rândul său, peste măsură de îndurerat.
― Arăți sleit de puteri, observă Bega. N-ar trebui să te vadă un doctor?
― La ce bun?
― Ce vrei să spui?
― Îmi pare rău, trebuie să păstrez secretul.
― Nu și între noi.
― Ba chiar și între noi. Aceasta e porunca Pleșuvului.
Bega zâmbi în sinea sa. Așadar, bătrânul încerca să împiedice
răspândirea veștilor dezastruoase care aveau să năruiască speranțele celor
care trăiau pe pământul Marelui Zeu, înainte de a se împrăștia în tot
Egiptul.
― Se șoptește că Iker a fost ucis, se încumetă să deschidă vorba
slujitorul lui KA.
 ― Bați câmpii! i-o reteză Bega. Să nu plecăm urechea la astfel de bârfe
fără nicio noimă.
― N-a fost sugrumat și un ofițer?
― Neîndoielnic, în urma vreunei încăierări.
― Și desfășurarea armatei, înmulțirea măsurilor de siguranță, întărirea
pazei clădirilor? E limpede că o primejdie cumplită ne amenință!
Intrarea Pleșuvului puse capăt discuțiilor.
Zbârcituri adânci îi brăzdau fața, îmbătrânită, parcă, dintr-odată.
Severității sale obișnuite i se adăuga acum o tristețe sfâșietoare. Până și cei
mai încrezători din fire pricepură cât de rău stăteau lucrurile.
― Fiul regal Iker a murit, rosti el. Totuși, vom continua să pregătim
celebrarea misterelor din luna khoiak.
― A fost ucis? întrebă slujitorul lui KA.
― Da.
O tăcere desăvârșită se așternu.
Până și Bega simți un fel de tulburare, de parcă o lume întreagă tocmai
se prăbușise. Un omor pătase ținutul sacru al lui Osiris, o cruzime
neînchipuită se ivise în mijlocul tărâmului liniștii și al păcii.
― Vinovații au fost arestați?
― Nu încă.
― Li se cunosc numele?
― Din nenorocire, nu.
― Se știe dacă au fugit din Abydos?
― Nu.
― Atunci suntem în primejdie! se îngrozi slujitorul lui KA.
― Dar comandantul forțelor speciale? sări și preotul în stare să vadă
secretele. Și el a fost ucis!
― Adevărat.
― De către altă bandă de nelegiuiți?
― Nici asta nu știm, dar cercetările au început. Luminăția Sa a luat
măsurile ce se cuvin ca să fiți la adăpost. Să respectăm mai departe Legea
și să ne îngrijim de ritualuri. Nu există o cale mai bună de a cinsti amintirea
lui Iker.
― N-o văd nicăieri pe biata Isis, zise Bega. A părăsit Abydosul?
― Soția lui Iker trece printr-o suferință atât de zdrobitoare, că nu mai are
tăria să-și vadă de îndatoririle ei de Mare Preoteasă. Nephtys îi va ține
locul.
Bega nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Iker mort, Isis plecată! O mie
de soldați erau mai puțin periculoși decât ei doi. De multă vreme dorea să-i
vină de hac acestei femei prea frumoase, prea inteligente, prea strălucitoare.
Dispariția lui Iker o doborâse și-o lipsise de puterea de a-i mai pricinui
vreun rău Prevestitorului. Pesemne că se va prăpădi de durere în vreun palat
din Memphis.
― Șirul nenorocirilor noastre nu se oprește aici, continuă Pleșuvul.
Mormântul lui Osiris a fost pângărit, iar prețiosul vas, furat.
― Nici Abydosul, nici Egiptul nu vor supraviețui acestei urgii, murmură
slujitorul lui KA, abătut.
― Vă mai spun încă o dată, stărui bătrânul: să trăim mai departe potrivit
Legii.
― În numele cărei speranțe?
― Nu e nevoie să speri ca să îți vezi de îndatoriri. Ritualurile se transmit
prin noi și dincolo de noi, oricare ar fi împrejurările.
Descumpăniți, preoții permanenți se întoarseră la treburile lor obișnuite,
începând cu împărțirea de porunci preoților temporari, printre care
domneau nedumerirea și neliniștea. Iar cum Pleșuvul nu ceruse nimănui să
păstreze taina asupra celor petrecute, veștile zburară cu iuțeală.
*
La căderea nopții, Bina îi masă picioarele stăpânului său. În întunericul
micii locuințe unde dormea preotul temporar, Prevestitorul îi aparținea doar
ei și nu se mai gândea la blestemata aceea de Nephtys, pe care Bina ar fi
ucis-o cu propriile mâini. Blândă, binevoitoare, supunându-se celor mai
mărunte dorințe ale Prevestitorului, ea avea să fie soția principală,
îndepărtându-le pe celelalte și trimițându-le să se îngrijească de treburile
casei. Iar dacă una dintre ele ar încerca să-i ia locul, Bina îi va sfâșia
carnea, îi va scoate ochii și-i va arunca măruntaiele la câini.
Prevestitorul mâncă puțină sare, dar Bina nu puse nimic în gură. Hotărâse
să nu mai bea vin și să se ferească de mâncărurile grase de teamă să nu i se
rotunjească trupul și să nu-i mai fie pe plac stăpânului ei. Dacă își păstra
frumusețea și rămânea la fel de ademenitoare ca acum, Prevestitorul nu se
va sătura niciodată de ea.
O siluetă trecu pragul. Bina înșfăcă un pumnal și-i tăie calea.
― Sunt eu, Bega!
 ― Încă un pas și te spintecam. Data viitoare, dă-ne de știre că vii.
― Nu voiam să fac zgomot. Sunt soldați la pândă prin preajmă. Gărzile
și santinelele supraveghează tot ținutul, zi și noapte. Nimeni nu poate intra
în Abydos, nimeni nu poate ieși.
― Ne rămâne cărarea ascunsă, îi aminti Bina.
― După spusele lui Shab, n-o putem folosi nici pe aceea. Arcașii
patrulează prin deșert.
― Nu vă mai frământați atâta, îi sfătui Prevestitorul. Ia zi mai bine dacă
Pleșuvul a dezvăluit tuturor adevărul.
― Era prea tulburat ca să tacă! Mâine, toată suflarea din Abydos va ști
cât de mare e dezastrul. Preoții permanenți sunt înspăimântați, frumosul
monument osirian se fărâmițează. Lipsiți de ocrotirea Zeului, se simt sortiți
pieirii. Izbânda e deplină, stăpâne! Când capitala va fi trecută prin foc și
scăldată în sânge, forțele de ordine se vor risipi și noi vom pune mâna pe
putere.
― Sesostris ce face?
― A părăsit Abydosul.
― Ca să meargă unde?
― Nu cunosc. Copleșită de durere, Isis a plecat și ea.
― Fără să ia parte la înmormântarea soțului ei?
― Poate că a trebuit să îngroape leșul în mare grabă.
― Un lucru ce nu le stă deloc în fire egiptenilor, socoti Prevestitorul. Nu
cumva beția victoriei ți-a întunecat judecata?
― Lovit în plin, vrăjmașul se poartă ca un animal în cursă!
― Sau încearcă să ne arate nouă că e așa!
― De ce nu vă vine să credeți că și-au ieșit din minți?
― Pentru că regele a redat tăria câmpului de forțe al celor patru salcâmi
tineri, a deschis iar ochii leilor păzitori și a ridicat la loc în mijlocul
relicvariului stâlpul și tainița.
― O simplă păcăleală! Vrea să ne facă să credem că măcar capul lui
Osiris e la adăpost.
― Pleșuvul v-a spus ceva în privința aceasta?
― Nu, dar ne-a mărturisit că mormântul Marelui Zeu a fost pângărit și că
vasul pecetluit a dispărut. Nicio energie nu mai ocrotește Abydosul.
― Însă cea a salcâmilor tineri a dat deja roade. Iar puzderia asta de
soldați mă împiedică să mă apropii de Arborele vieții ca să-i grăbesc
pieirea. Dacă faraonul se recunoaște învins, de ce-a mai luat atâtea măsuri
de prevedere?
― Praf în ochi! își dădu cu părerea Bega. Temându-se să nu se iște
tulburări la Memphis, a alergat într-acolo.
― La drept vorbind, așa o cer împrejurările. Totuși, monarhul acesta știe
să ducă un război mai presus de fire. Moartea îi răpește fiul spiritual,
furtuna mătură Abydosul, iar el părăsește ținutul, mărginindu-se la câteva
porunci pentru paza ținutului sacru… Nu, toate astea nu i se potrivesc.
― Apărarea Memphisului nu suferă amânare.
― Salvarea lui Osiris e încă și mai importantă. Un rege ca el n-o ia la
goană ca un laș în fața primejdiei și nici nu-și lasă de izbeliște armata în
toiul bătăliei. Refăcând brâul magic al Abydosului, oricât de neînsemnat ni
se pare nouă, ferind salcâmul de alte vătămări, își mărturisește dorința de a
lupta mai departe cu cele mai bune arme.
Ochii roșii ai Prevestitorului sclipiră.
― Sesostris nu se îndreptă spre Memphis, grăi el. Vreau să aflu ce
plănuiește cu adevărat. Întreabă-i pe slujbașii din port și pe corăbieri.
― Am să trezesc bănuieli!
― Continuă să-mi fii credincios, viteazul meu prieten.
Arsura pe care o simți Bega în palmă îi tăie pofta de a se mai împotrivi.
― Plecarea lui Isis nu vă pune pe gânduri? întrebă Bina.
Prevestitorul îi mângâie pletele.
― Cum ar putea izbuti o femeie să-mi facă rău?
23.
Provinciile Egiptului erau imaginea pământească a universului. Unind
lumea de dincolo cu cea de aici, legăturile și armonia făceau din Cele Două
Regate țara iubită de zei. Ea se înfățișa precum trupul lui Osiris, pe care
orice dezbinare îl punea în primejdie. Legând trainic Sudul cu Nordul,
faraonul celebra realitatea reînvierii.
Fiecare provincie adăpostea mai multe relicve, printre care și o bucată
din trupul lui Osiris, ascunsă cu grijă și protejată. Mulțumită Cărții lui
Thot, Isis știa că paisprezece dintre ele aveau o importanță anume, căci ar fi
fost de ajuns pentru crearea unei mumii care să dăinuiască veșnic, în stare
să primească moartea lui Iker.
Însă dușmani de temut îi stăteau în cale.
 Mai întâi, timpul. Datorită sceptrului Magie, Isis va reuși să și-l facă
aliat, poate chiar să-l stăpânească. Totuși, nu trebuia să piardă nicio clipă.
Apoi, mai-marii provinciilor. Deși se supuneau voinței regelui, al cărui
sol era tânăra preoteasă, ei nu-i vor privi cu ochi buni cererile și vor încerca
s-o abată din drum.
În sfârșit, complicii lui Seth nu-i vor da pace de-a lungul căutării sale.
Putea trece nebăgată în seamă doar câtă vreme ei nu cunoșteau ținta
călătoriei sale. Dar, mai devreme sau mai târziu, aveau să prindă de veste.
Primul popas, Elephantina.
Un soare blând scălda capitala primei provincii a Egiptului de Sus, hotar
sudic al dublului regat, marcat de prima cataractă. Canalul săpat din
porunca lui Sesostris făcea posibile călătoriile pe apă de-a lungul întregului
an, iar fortăreața și zidul de cărămizi înlesneau negoțul care se desfășura în
deplină siguranță, ajutând astfel la înflorirea Nubiei.
Tânăra femeie merse la palatul guvernatorului provinciei, Sarenput. Aici
o întâmpinară Tovarăș-Bun, un dulău mare, negru și zvelt, și Gazela,
nedespărțita sa tovarășă, o cățea micuță, grasă, cu mamelele atârnând. În
ciuda vârstei lor înaintate, rămăseseră niște paznici fără pereche. Sarenput
nu avea încredere în oaspeții pe care cei doi câini îi lătrau prea mult.
Dar Isis căpătă din partea lor numeroase dovezi de prietenie. Tovarăș-
Bun se ridică și își puse labele din față pe umerii ei, iar Gazela se gudură
pe lângă preoteasă și îi linse picioarele.
Curând apăru și stăpânul locurilor, la fel de impunător ca întotdeauna, cu
fața pătrată, fruntea joasă, bărbia și pomeții ascuțiți, umerii largi și privire
hotărâtă.
― Sunt mândru s-o primesc pe Marea Preoteasă din Abydos, zise el,
solemn și sincer. Cărui fapt îi datorez onoarea acestei vizite?
Isis îi povesti tot, fără să-i ascundă nimic din nenorocirea ce lovise
Abydosul.
Tulburat, Sarenput ceru să-i fie adus iute vin din cel mai tare.
― Măreața înfăptuire a lui Sesostris se află în primejdia de a fi distrusă,
iar regatul va dispărea atunci! Cum să luptăm împotriva acestui vrăjmaș
sălbatic?
― Alcătuind un nou Osiris. Trebuie să încep cu relicva din Elephantina.
Te învoiești să mi-o încredințezi?
 Isis se temea de ceea ce-ar fi putut spune guvernatorul, care ținea la
privilegiile sale și care nu obișnuia să vorbească pe ocolite.
― Vă conduc până la ea chiar acum, dacă doriți.
Tânăra femeie urcă în barca preferată a guvernatorului, la care începu să
vâslească el însuși cu multă tragere de inimă.
La vederea insulei sacre a lui Osiris, Isis își aminti de înfricoșătoarea
încercare prin care trecuse ea, când fusese gata să-și jertfească viața ca să
înlesnească revărsarea Nilului. Iker îi venise atunci în ajutor, scoțând-o la
suprafața apei. Iar acum, ea încerca să-l salveze pe el de la pieire.
Barca trase la mal lângă stânca ce proteja grota numită „Cea care-și
adăpostește stăpânul”. Din vârful unui salcâm și al unui jujub, un șoim și
un vultur îi priveau pe nou-veniți.
― Nu există alți păzitori mai buni ca aceștia, îi dezvălui Sarenput
preotesei. Un singur smintit a vrut să dezlege taina grotei, dar cele două
păsări de pradă nu i-au îngăduit nici să se apropie. Iar la vederea leșului
său, celorlalți curioși li s-a tăiat pofta. De atunci, nimeni nu s-a mai
încumetat. Acum e rândul vostru, prințesă. Eu vă aștept afară.
Isis pătrunse într-o galerie strâmtă din piatră, în care răzbătea susurul
unui izvor. Deși nu recunoștea locurile, nu șovăi să meargă mai departe,
fără să se sinchisească de umezeală și de lipsa aerului.
Deodată, galeria se lărgi și o lumină se zărea licărind din adâncuri.
Acolo se afla locașul lui Hapy, duhul Nilului, energia inundației
dătătoare de rod! Liniștită, Isis se strecură de-a lungul peretelui stâncos și
ajunse în mijlocul unei grote albăstrii.
În fața ei se înălța un fetiș aidoma celui din Abydos!
Preoteasa ridică vălul ce acoperea tainița din vârful stâlpului și descoperi
tălpile lui Osiris, făcute din aur, argint și pietre prețioase.
― Îmi pare rău că vă adeveresc temerile, zise Sarenput, mâhnit, însă unii
guvernatori de provincii și unii mari preoți nu vă vor arăta bunăvoința
cuvenită. Nu pun la îndoială vitejia gărzii voastre, dar în fața unor
îndărătnici ca aceia despre care vă vorbesc ea nu va atârna prea greu.
― Ce mă sfătuiești?
― Să vă însoțesc. O corabie de război și o trupă de soldați neînfricați
vor domoli firile aplecate spre răzvrătire și le vor face mai înțelegătoare.
Isis nu refuză un ajutor așa de prețios.
 ― Marea noastră piedică este, deocamdată, lipsa vântului dinspre
miazăzi, continuă Sarenput. Ne vom folosi de curenții apei, vâslașii se vor
speti, dar tot vom înainta prea încet.
― Nădăjduiesc să înlătur aceste neajunsuri.
La prora corăbiei sale, Isis îndreptă sceptrul Magie spre cataractă.
Îndată se iscă un suflu puternic și cele două corăbii începură să alunece
cu mare iuțeală către Edfu, capitala celei de-a doua provincii a Egiptului de
Sus, Tronul lui Horus.
Un șoim se rotea în jurul prorei.
― Să-l urmăm, porunci Isis.
Pasărea conduse corăbiile departe de marele debarcader. Sarenput
bombăni, nemulțumit.
După ce zbură în cercuri largi deasupra unei podgorii, șoimul poposi în
vârful unui salcâm.
― Să acostăm, ceru tânăra femeie.
Deși treaba era anevoioasă, fu dusă neîntârziat la bun sfârșit. Arcașii
coborâră îndată pe mal, prevăzători și gata de luptă.
Dar locul părea liniștit.
― Nici vorbă să găsim prin preajmă vreo relicvă osiriană, își dădu cu
părerea Sarenput. În schimb, pe meleagurile astea se face un vin dintre cele
mai alese. Am cumpărat adesea de aici urcioare pline cu această minunată
licoare și n-am avut niciodată a mă plânge de nimic.
Împrejmuită de ziduri, podgoria provinciei Tronul lui Horus număra
douăsprezece soiuri de plante și curmali. În ianuarie și februarie se tăiau cu
grijă butucii îmbătrâniți, iar pământul unde aveau să crească alții noi era
arat. O puzderie de șănțulețe asigurau apa necesară, iar prășitoarele
împrospătau pământul și înlăturau buruienile. Găinațul de porumbel slujea
drept îngrășământ, iar stropitul cu un amestec pe bază de aramă, preparat de
învățații din templu, ferea via de boli.
În curând, lucrătorii aveau să încheie un cules ce se făcea cu bună știință
mai târziu și din care se obținea un nectar gros și parfumat, foarte căutat și
prețuit.
Isis și Sarenput se apropiară de un teasc mare.
Unii podgoreni strângeau ciorchinii grei și bine copți într-o tocitoare, iar
alții îi storceau cântând. Prin cele câteva deschizături se scurgea un suc ce
avea să fie lăsat să fermenteze două sau trei zile în urcioare de argilă
destupate. După aceea, începea munca meșterilor care turnau acest prim vin
în alte urcioare, de forme diferite.
Ucenicii adunau resturile de pielițe și sâmburi și le puneau într-un sac pe
care-l storceau cu putere, scoțând astfel din ele un must delicios.
― Vreți să gustați? îi îmbie un voinic cam amețit de băutură.
― Nici nu mă gândesc să te refuz, răspunse Sarenput.
Mai-marele podgorenilor interveni.
― Ce înseamnă desfășurarea asta de forțe? Mi-am plătit toate dările la
vreme.
― Nu-ți face griji, nimeni nu-ți aduce vreo învinuire.
― Cunoști adevăratul nume al strugurelui stors? îl întrebă Isis.
Meșterul o privi descumpănit.
― Judecând după o astfel de întrebare, ar trebui să vă numărați printre…
― Preoții din Abydos, într-adevăr.
― Adevăratul nume este Osiris, în același timp pâine și vin, putere
divină ce se întrupează în orice hrană. Strivind strugurele îl osândim la
moarte, și această încercare desparte ceea ce e pieritor de ceea ce e veșnic.
Apoi, noi îl bem pe Osiris. Vinul ne dezvăluie una dintre căile nemuririi.
Astăzi, oferim celor morți un vin de soi. El va îndepărta de noi nălucile și
morții cei răi. Dar morții cei buni, mai-marii din Abydos, făpturile de
lumină vor continua să ne ocrotească podgoria. Dacă am uita să-i cinstim,
nenorocirea s-ar abate asupra noastră.
― În afara acestui vin, ce alte ofrande ai mai pregătit?
― Aștept procesiunea preoților lui Horus. Ei vor aduce toate cele de
trebuință.
Sarenput nu avu răgazul să bea pe săturate, căci preoții se și iviră. În
fruntea lor pășea un bătrân cu privire aprigă. Însoțitorii săi cărau o mulțime
de urcioare, pânzeturi și flori. Iar în mijlocul cortegiului se vedea o barcă.
Isis le dezvălui cine era.
― Marea Preoteasă din Abydos a bătut atâta cale până aici… E o mare
onoare pentru noi! Ne faceți bucuria de a lua parte la ritualul din aceasta
noapte? Vom aprinde torțe și vom petrece în amintirea celor morți,
închinându-le cele mai bune vinuri.
― Barca voastră are o formă neobișnuită, nu?
― O copiază pe cea a lui Osiris! Simbol al trupului divin reîntregit, ea va
primi coroana purității și va feri templul nostru de atingerea morții. Vreți să
o așezați pe un altar și să rostiți formulele de ocrotire?
― Misia mea cere împlinirea altor ritualuri. Acesta e coșul misterelor
unde se adună ceea ce e risipit. Vă învoiți să-mi dați pieptul lui Osiris,
relicva sacră a provinciei voastre?
În viața sa îndelungată, Marele Preot din Edfu auzise o sumedenie de
vorbe nesocotite și credea că nu-l mai poate mira nimic.
De data aceasta însă rămase cu gura căscată.
― Salvarea Egiptului este în joc, adăugă Isis cu glas scăzut.
― Relicva… relicva e a noastră!
― Ținând seama de împrejurări, trebuie să se întoarcă pentru o vreme la
Abydos.
― Am să mă sfătuiesc și cu ceilalți preoți.
Unul dintre cărăușii care ajutau la culesul viei îndeplinea și slujba de
mesager. Întâmpina corăbiile iuți folosite de Medes pentru răspândirea
decretelor regale și-și rotunjea câștigul destăinuindu-le căpitanilor felurite
informații despre provincie. Iar răsplata sa era pe măsura „mărfii” ce-o avea
de vânzare.
Văzând zarva iscată pe podgorie, unde toată lumea se aștepta la o
ceremonie liniștită, iscoada pricepu că se petrecea ceva neobișnuit.
Ocolindu-i pe arcașii care priveau în toate părțile cu ochi bănuitori, bău
puțin must și se amestecă printre podgorenii care, cu toate că de felul lor
erau oameni plini de voioșie, acum rămăseseră tăcuți.
― Ciudați oaspeți, zise cărăușul.
― O trupă de elită, îl lămuri unul dintre ei. Cu ăștia nu se glumește!
Înțelept ar fi să nu-i zgândări. Fratele meu mai mare l-a recunoscut pe
guvernatorul de provincie Sarenput care, de obicei, ne trimite câte-o corabie
s-o încărcăm cu urcioare de vin. Dar azi comandă o corabie de război! Nu-
mi miroase a bine.
― Și femeia aceea frumoasă de-ți ia ochii?
― O preoteasă din Abydos. După cum mi-a spus cineva cu auzul fin, ar
fi chiar Marea Preoteasă! Îți dai seama? În mod normal, nu coboară în
mijlocul oamenilor de rând! Fără îndoială, s-a întâmplat vreun lucru grav.
Cărăușul gândi c-a dat marea lovitură. Oare cât prețuiau asemenea
informații? Cu siguranță, o avere. Avea să se târguiască la sânge ca să
capete cât mai mult în schimbul lor. Apoi o să-și cumpere o casă arătoasă,
pământ cât poftea și o să plătească oameni care să-i muncească ogoarele.
Iar el se va bucura de o bătrânețe tihnită. Norocul lui că se aflase la locul
potrivit, în ziua potrivită!
Mai intră în vorbă și cu alți podgoreni care întăriră spusele primului. Prin
urmare, n-avea niciun rost să mai piardă vremea.
Își luă tălpășița fără să fie văzut de nimeni și alergă spre malul Nilului.
Apoi merse de-a lungul său până la debarcader, unde se găsea una dintre
corăbiile lui Medes, pășind hotărât să-și vândă marfa cât mai scump. De
altfel, se și vedea întins la umbra terasei sale, privindu-și slujitorii care
trebăluiau de zor.
Șoimul își luă zborul.
Un țipăt ciudat, înspăimântător îl țintui locului pe cărăuș. Cu răsuflarea
tăiată, își ridică ochii și, cum soarele îl orbise, i se păru că o piatră se
prăvălea spre el din văzduh.
Apoi se prăbuși mort, cu țeasta zdrobită.
După ce-și împlini datoria de protector al lui Isis, șoimul lui Horus se
întoarse în vârful salcâmului.
― Atâta vorbărie n-o să ducă la nimic, fu de părere Sarenput. Mai
degrabă i-am zgâlțâi puțin pe flecarii ăștia și am lua relicva.
― Să avem răbdare, îl domoli Isis. Preotul înțelege cât de grave sunt
împrejurările.
― Iubiți prea mult oamenii! Nu sunt decât o adunătură de palavragii
cărora nu trebuie să le oferi prilejul să trăncănească despre orice.
În sfârșit, sacerdotul cu privire de tăioasă se apropie de tânăra femeie.
― Urmați-mă, vă rog.
O conduse până la barca purtată de alai. Acolo, dintr-un sipet din lemn de
sicomor, marele preot scoase pieptul lui Osiris, făcut din nestemate.
― Potrivit hotărârii preoților din Edfu, vă încredințez această comoară
neprețuită. Folosiți-o cât mai bine și apărați Cele Două Regate de
nenorocire.
24.
Nici cei mai ageri ochi nu l-ar fi recunoscut pe Sekari. Neîngrijit, cu
părul și sprâncenele încărunțite, gârbovit, semăna cu un bătrân obosit care
se străduia, cu mare greutate, să-și vândă oalele prost lucrate, pe care le
căra un măgar, leneș și îndărătnic, întovărășit de un câine care de-abia se
mișca. Prefăcându-se de minune, Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul
păreau niște animale chinuite, la capătul puterilor.
Lui Sekari nu-i dădea pace un gând: Crețul și Morocănosul se
adăposteau în același cartier, unde nu-i mai trecea acum prin minte nimănui
să-i caute. Lipsă de prevedere? Prostie? Fără îndoiala că nu. Luptătorii din
umbră își dovediseră eficacitatea și precizia. Prin urmare, aceștia doi și
complicii lor aveau la îndemână o ascunzătoare atât de sigură, încât nu se
temeau de gărzi nici dacă ele ar fi venit pe neașteptate.
Niciunul nu trădase, niciunul nu se dăduse în vileag vorbind prea mult și
nicio iscoadă nu izbutise să se strecoare printre ei. Disciplina care domnea
în rândul lor era desăvârșită. Dar în mintea lui Sekari încolțise o bănuială,
greu de verificat. Și totuși, în sufletul său licărea speranța. Dacă nu se
înșela, unul dintre credincioșii Prevestitorului avea să iasă, mai devreme
sau mai târziu, din bârlog, ca să respire aer curat sau, pur și simplu, să se
plimbe. Nu-l pândea nicio primejdie, la drept vorbind. Cartierul nu era pus
sub pază severă, iar pândarii l-ar fi prevenit când soseau străjile.
Locuitorii cartierului se obișnuiseră cu bătrânelul acesta neputincios care
nu punea întrebări și care de-abia își ducea zilele din negoțul său amărât.
Trecătorii îi dădeau adesea, bucuroși, pâine și legume, pe care el le
împărțea cu măgarul și cu câinele său.
După ce se înnopta, Sekari obișnuia să moțăie într-un colț. Dar în seara
aceasta Sângerosul îl tot lovea cu labele.
― Lasă-mă să dorm un pic!
Însă câinele nu se cuminți, așa că Sekari deschise ochii.
La câțiva pași de el, un bărbat cumpăra curmale de la un vânzător
ambulant și le înfuleca pofticios.
Crețul.
Sekari hotărî să nu-l mai lase să-i scape cu niciun preț.
Continuând să mestece fructe, Crețul se îndepărtă. Sekari se ridică
binișor și porni după el. Acum avea un ajutor de nădejde: mirosul fin al
câinelui și al măgarului. Putea astfel să-l urmărească pe Creț de la distanță,
fără să fie văzut.
Drumul nu fu prea lung.
Măgarul se opri în fața unei case frumoase, cu două etaje. O slujnică
furioasă începu să se răstească la Sekari.
― Pleacă de-aici, păduchiosule! Nu pot să sufăr boșorogii.
 ― Oalele mele nu sunt scumpe! Îți vând două la preț de una.
― Pe cât sunt de urâte, pe atât de ușor se sparg! Du-te sau chem străjile.
Sekari se supuse bodogănind. Nu mai rămânea nicio îndoială: Crețul se
ascundea în această casă.
Și totuși, soldații o scotociseră prin toate ungherele.
Așadar, bănuiala lui Sekari se adeverea.
*
Potrivit obiceiurilor sale, Sekari înșelă atenția gărzilor și se strecură, ca o
umbră, chiar pe sub nasul lor, până în odaia de lucru a vizirului.
În toiul nopții, Sobek lucra. Deși bănuia cât de apăsătoare era povara
slujbei de vizir, nu-și închipuise cât de multe sarcini îi reveneau acum. Ca
să o scoată cu bine la capăt trebuia să muncească din răsputeri, să cerceteze
atent fiecare dosar și să cunoască toate greutățile, mari și mici, care
amenințau bunăstarea Celor Două Regate.
Parcă străduindu-se să le facă în ciudă gurilor rele, Sobek învăța repede.
Bucurându-se de tot sprijinul lui Senankh, îl chema adesea la el pe Marele
Trezorier când avea nelămuriri.
Paza Memphisului rămăsese însă grija sa cea mai mare. Cunoscând
groaznica amenințare ce plutea asupra orașului, nădăjduia că numeroasele
căutări începute de oamenii săi vor da roade sau că dușmanul va face, în
cele din urmă, un pas greșit.
Ca de fiecare dată, apariția lui Sekari îl luă prin surprindere. Sprinteneala
și iscusința de a trece nebăgat în seamă de nimeni nu-i slăbiseră deloc.
Cu chipul împietrit, vizirul se ridică.
― Trebuie să-ți spun că…
― Mai întâi eu, îl opri, nerăbdător, Sekari. Tocmai am dibuit un bârlog al
luptătorilor din umbră.
Cei doi bărbați se aplecară de îndată asupra unei hărți a Memphisului pe
care fosta căpetenie a gărzilor o desfășurase. Sekari puse degetul pe locul
cu pricina.
Sobek îl privi îmbufnat.
― Am răscolit de zece ori casele astea! Degeaba.
― Și nici n-are rost s-o facem iar, că nu vom găsi nimic.
― Atunci, de ce ești așa încrezător?
― Pentru că am fost orbi și ne-am purtat ca niște copii neștiutori. Crețul
se ascunde chiar aici și n-o să-l scoatem afară prin mijloacele obișnuite.
 ― Doar nu-mi vorbești de o vedenie!
― Faptele grăiesc de la sine.
― Lămurește-mă odată, că nu-mi arde acum de ghicitori.
― Nu trebuie să căutăm înăuntrul casei, ci sub ea.
Sobek izbi cu pumnul în hartă.
― Hrube… Au săpat pe sub pământ galerii în care se pitesc precum
șobolanii! Ai dreptate, lucrurile se limpezesc acum!
― Să-i lovim fără întârziere, să le nimicim o parte din trupe.
― Nici nu încape vorbă! Zvonurile despre boala mea și dispariția
generalului Nesmontu îi vor ademeni afară din vizuină. Când cei mai mulți
dintre ei vor ieși la lumină, o să-i atacăm. Vreau să-i izbesc tare și să ajung
la căpetenia lor.
― Primejdios plan!
Dintr-odată, chipul lui Sobek se întunecă.
― Ai făcut o treabă vrednică de laudă, Sekari. Mi-ar fi plăcut s-o
sărbătorim împreună, dar trebuie să-ți dau o veste cumplită.
Păzitorul simți un nod în gât.
― Iker a murit.
― A murit… Ești sigur?
― Din nenorocire, da. De astă dată, nu s-a mai putut feri de lovitura ce i-
a adus sfârșitul.
Copleșit, Sekari se așeză.
Pierderea acestui prieten, a acestui frate și tovarăș alături de care trecuse
prin multe îi pricinuia o durere cu neputință de îndurat.
― A murit… Cum?
― Ucis.
― La Abydos? Nu pot să cred.
― Potrivit mesajului trimis de rege, vinovat e Prevestitorul.
Suferinței lui Sekari i se adăugă acum uimirea.
― Adică Prevestitorul a spurcat ținutul sacru al lui Osiris?
― Din porunca faraonului, vei părăsi Memphisul și te vei întâlni cu Isis
în sud. Ea te va lămuri ce aveți de făcut. Fără ajutorul tău nu poate reuși să-
și ducă misiunea până la capăt.
Pe Sekari îl încerca dorința nestăvilită să lase totul baltă și să-și
părăsească slujba. Prevestitorul și cohorta sa de demoni păreau de nebiruit.
 ― Ce-ți veni? îl dojeni Sobek. Tu nu ai voie să te dai bătut. Iker nu ți-ar
ierta-o.
Cu umerii încovoiați, Sekari se ridică.
― Dacă n-o să ne mai revedem, vizire Sobek, să nu mă plângi, căci
dovedindu-mă mai slab decât vrăjmașul, îmi voi merita soarta.
*
Sobek se tot întorcea de pe-o parte pe alta. Somnul nu se lipea de el.
Gândurile îi zburau la Iker, pe care-l bănuise atâta vreme că era aliatul
dușmanului, la acest tânăr scrib cu un curaj fără pereche, care dobândise cu
ușurință prețuirea tuturor. Cine și-ar fi închipuit că pe Fiul regal îl pândea
primejdia la Abydos și că Prevestitorul ar îndrăzni să lovească chiar în
inima regatului lui Osiris?
Furia îl cuprinse într-atât ca avea poftă să adune toate gărzile și să
șteargă de pe fața pământului cartierul unde se ascundeau nelegiuiții aceia.
I-ar fi strâns de gât cu mâna lui, încet, foarte încet.
Dar asta n-ar fi însemnat să-și dezonoreze slujba de vizir și să-l trădeze
pe rege? Nici el, nici aliații faraonului nu trebuiau să se lase pradă mâniei și
să-și piardă judecata limpede. Prevestitorul s-ar fi folosit de o asemenea
slăbiciune, dornic să-și sporească puterea și să grăbească prăbușirea
regatului.
Căci nimeni nu se îndoia: Fiu regal, Prieten unic, urmaș al lui Sesostris,
Iker era de neînlocuit.
Încă de la începutul acestui război, dus când pe față, când pe ascuns,
Prevestitorul își pusese în gând să distrugă Abydosul și să-l ucidă pe acest
tânăr, pregătit temeinic și cu răbdare pentru cele mai înalte ranguri. Iar o
asemenea lovitură fulgerătoare arăta, poate, că Egiptul fusese înfrânt pentru
totdeauna în ciuda voinței sale de a lupta împotriva Răului.
Dar el, Sobek, se va bate până la capăt.
Dacă trupele Prevestitorului se vor năpusti asupra Memphisului, aveau să
se izbească de Păzitor.
*
Nesmontu se învârtea aidoma unui leu în cușcă. Și totuși, nu exista o
ascunzătoare mai bună pentru un „mort” care tocmai fusese îngropat fără
prea multă zarvă, ca să nu trezească îngrijorarea populației. Cui i-ar fi dat
prin minte să-l caute tocmai în casa lui Sehotep, care-și aștepta osânda și
nu avea voie să-și părăsească locuința?
 Petrecându-și timpul împreună, cei doi frați din Cercul de Aur puteau
măcar să vorbească despre Abydos, amintindu-și de inițierea lor și lăsând
deoparte necazurile de acum.
― Mâncarea îmbietoare pregătită de bucătarul tău mi-a schimbat
obiceiurile de la cazarmă, mărturisi generalul, și toată trândăveala asta mă
moleșește! Sunt nerăbdător să mă întorc printre soldații mei. Barem
luptătorii din umbră or fi prins de veste că am murit?
― Fii pe pace. N-au dovedit, oare, până acum, că sunt bine informați și
pricepuți din cale-afară?
Nesmontu îl privi țintă pe Sehotep.
― Ești abătut! Nu mai ai poftă de mâncare, ți-ai pierdut veselia… Chiar
într-atât îți lipsesc femeile?
― Urmează să fiu osândit la moarte.
― Nu mai vorbi prostii!
― Soarta mea pare hotărâtă dinainte, Nesmontu. Sobek Păzitorul va
respecta legea, doar îl cunoști! Și nu pot să nu-i dau dreptate.
― Regele nu va îngădui așa ceva.
― Regele nu se află mai presus de Maat. El este chezașul ei pe pământ,
iar vizirul, brațul său. Am să fiu socotit vinovat și am să primesc pedeapsa
cuvenită.
― N-am ajuns încă acolo!
― Dar clipa aceasta se apropie, simt eu. Nu mă sperie moartea, ci
dezonoarea, vorbele de ocară, numele meu murdărit, șters din scrieri… Așa
ceva nu pot să îndur. Oare n-ar fi mai nimerit să-mi pun capăt zilelor înainte
de a fi târât prin noroi?
Nesmontu nu-l văzuse niciodată pe strălucitorul Sehotep căzut în
ghearele deznădejdii.
Bătrânul soldat îl prinse de umeri.
― Să ne agățăm de adevăr: ești nevinovat. Într-adevăr, lucrul acesta e
greu de dovedit! Dar n-am înfruntat noi și alte piedici, la prima vedere, de
netrecut? Și-acum e vorba tot de o luptă, iar noi suntem în tabăra celor
slabi. Așa că va trebui să întoarcem forța dușmanului împotriva lui însuși.
Încă nu știu cum anume, dar vom găsi noi o cale! Tribunalul vizirului vrea
adevărul, de asta să nu te îndoiești. Iar adevărul ține cu noi. Înzestrați cu
arme hotărâtoare, vom învinge.
 Un zâmbet firav însufleți chipul neliniștit al lui Sehotep. Nesmontu ar fi
redat încrederea și unei trupe întregi de șchiopi, împresurați din toate
părțile.
― Aproape că m-ai convins.
― Cum adică aproape? Urăsc jignirile! Cere-ți iertare împărțind cu mine
această amforă cu vin roșu care se cere băut pe îndelete.
Vinul ales îi readuse culoarea în obraji lui Sehotep.
― Fără tine, Nesmontu…
― Haide, haide! Nu ești tu omul căruia să-i piară curajul.
Ofițerul însărcinat să vegheze asupra impunătoarei locuințe a lui Sehotep
îi înștiință despre sosirea Marelui Trezorier.
Senankh își pierduse veselia sa obișnuită. Cu un chip prevestitor de rele
îi privi pe cei doi frați din Cercul de Aur de parcă nici nu-i cunoștea.
― Sehotep, Nesmontu… murmură el.
― Noi suntem, îl asigură generalul. Ce s-a întâmplat?
― Tocmai am vorbit cu vizirul Sobek.
Sehotep făcu un pas înainte.
― Au apărut noi dovezi împotriva mea?
― Nu, e vorba de Iker și de Abydos. O nenorocire, o mare nenorocire…
― Lămurește-ne! ordonă Nesmontu.
― Iker a fost ucis, Abydosul pângărit. Prevestitorul a învins.
*
Cei trei prieteni rătăciră până în zori pe străzile Memphisului.
O armată întreaga de luptători din umbră, înarmați până în dinți, ar fi
putut să-i taie calea lui Sekari fără ca el să bage de seamă. Zdrobit de
durere, mergea la întâmplare, cu privirea pierdută, cu Sângerosul în stânga
sa și cu Vânt-de-Miazănoapte în dreapta.
Cele două animale nu se depărtau de el nici cu un pas, ba chiar i se lipeau
de picioare. Și câinele, și măgarul îi vedeau suferința cumplită și, în felul
lor, îi cereau să le dezvăluie și lor pricina. Întârziind pe cât posibil clipa
mărturisirii, Sekari continua să-și amintească fiecare pățanie și încercare
prin care trecuse alături de Iker, de la cele mai mari primejdii până la cele
mai nemăsurate bucurii. Păstrase în inimă toate clipele în care se simțiseră
ca frații și întreaga înflăcărare ce le aprinsese sufletele urmând calea lui
Maat, căreia îi închinaseră viețile lor.
Prezentul era însă nedrept și crud.
 Deodată, picioarele i se înmuiară, și Sekari se prăbuși lângă o schelă.
Cele două animale se așezară de-o parte și de alta.
― Sunt dator să vă spun adevărul… Adevărul, atât de greu de rostit.
Înțelegeți?
Tonul vocii lui Sekari le fu de ajuns.
Împreună, Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul sloboziră strigăte atât de
sfâșietoare, atât de puternice, că-i treziră pe cei care dormeau în casele din
preajmă.
Unul dintre ei ieși afară și descoperi o priveliște neobișnuită: un bărbat,
ținând de gât un câine și un măgar, plângea cu lacrimi amare!
― Nu mai isprăvești odată cu gălăgia asta? Eu încep lucrul devreme și
mi-ar plăcea să mă odihnesc până atunci!
― Ține-ți gura, neisprăvitule, și cinstește amintirea unui viteaz care și-a
dat viața ca să-ți apere ție somnul.
25.
Sosirea corăbiei de război la debarcaderul din capitala Ariei, cea de-a
treia provincie a Egiptului de Sus, stârni zarvă mare. Uadjet, zeița șarpe, și
Nekhbet, vulturul, protejau acest ținut dominat de străvechiul oraș sacru
Nekhen, chezașul numelui regal.
Sarenput îl cunoștea pe guvernatorul provinciei. Cei doi bărbați se
îmbrățișară.
― Se pune la cale vreun război?
― Marea Preoteasă din Abydos are nevoie de ajutorul tău.
Impresionat de frumusețea și rangul oaspetelui său, guvernatorul se
înclină adânc înaintea lui Isis.
― L-ați dobândit deja!
Isis nu se simțea în largul său. Forțe întunecate dădeau târcoale prin
apropiere.
― În ultima vreme s-au iscat tulburări pe-aici?
― Culoarea Muntelui Roșu devine tot mai aprinsă, mulți socotind-o
chiar amenințătoare. Preoții sunt și ei într-atât de îngrijorați din pricina
aceasta, încât rostesc în fiecare dimineață și în fiecare seară formulele
pentru liniștirea sufletelor din Nekhen. Fără ocrotirea lor, pământul ar
rămâne sterp.
 ― Am venit să caut relicva lui Osiris, alcătuită din ceafa și maxilarele
sale.
Pe chipul guvernatorului se citea refuzul său.
― Potrivit datinilor, nouă ne-a fost încredințată această comoară, pe care
nimeni nu ne-o va lua!
― Dar acum Abydosul nu poate fi salvat fără ea, spuse Isis. Mai târziu
relicva o să se întoarcă în provincia Ariei.
― Abydosul să fie, oare, în primejdie?
― Însăși supraviețuirea Egiptului e în joc.
Atât de semeață, dar atât de tristă, această femeie nu mințea.
― I-ai făgăduit ajutorul tău, reaminti Sarenput.
― Dar nu știam că…
― O făgăduială rămâne o făgăduială. La judecata lui Osiris, inima celor
care au jurat strâmb va depune mărturie împotriva lor.
Năucit, guvernatorul provinciei se înduplecă.
― Ca urmare a furiei Muntelui Roșu, Marele Preot din Nekhen a scos
din templu relicva. În afară de el, doar eu și meșterul fierar cunoaștem
noua ascunzătoare.
― Așa că fă bine și du-ne acolo, se înveseli Sarenput.
― Mai întâi o previn pe Marea Preoteasă că…
― Lasă asta. Timpul ne zorește.
Sub paza arcașilor din Elephantina se îndreptară toți trei spre marea
topitorie, unde lucrau vreo cincizeci de oameni.
Suflând aer prin niște tuburi făcute din trestie și care aveau la un capăt
un vârf din pământ ars, ei întețeau flăcările ce ardeau într-o vatră, pe care
erau rânduite niște vase. Când focul devenea îndeajuns de puternic, topeau
metalele, apoi, în clipa cea mai potrivită și pe care învățaseră s-o
recunoască fără greș, le lăsau să se închege.
Dar numai meșterii cei mai curajoși și încercați se încumetau să apuce
vasele umplute cu metal topit ca să le toarne în cupe de forme și mărimi
diferite.
Înalt, voinic și pleșuv, mai-marele meșterilor veni în întâmpinarea
oaspeților.
― Nu îngăduim străini printre noi, tainele meseriei trebuie să fie păstrate.
Nici chiar guvernatorul provinciei nu intră aici.
― Dar Marea Preoteasă din Abydos? întrebă Isis.
 Meșterul strânse din buze.
― Osiris e cel care dă puritate metalelor, iar ele își pierd orice înzestrare
dacă lumina divină nu le apără unirea, îi reaminti tânăra femeie.
― Ce doriți?
― Să-mi dai relicva osiriană ce ți-a fost încredințată.
― Credeam că…
― Îți poruncesc, grăi, apăsat, guvernatorul.
Meșterul topitor îi privi într-un fel ciudat.
― Doar cei care stăpânesc aceasta meserie pot îndura dogoarea
cuptorului și știu să se ferească de primejdii. Nu sfătuiesc o tânără femeie
atât de firavă să se apropie de el.
― Arată-mi drumul, îi ceru Isis, fără să stea pe gânduri.
Sarenput presimțea că avea să se întâmple ceva rău.
― Vă însoțesc, hotărî el.
― Ba nu, se împotrivi meșterul. Doar o inițiată în misterele din Abydos
poate să vadă și să atingă relicva.
Isis încuviință.
Pătrunzând în acest loc de temut, o izbi un suflu fierbinte care ar fi trebuit
să o facă să dea înapoi. Dar, după Calea de Foc, căldura de aici i se părea
aproape plăcută.
Fără a se sinchisi de tânăra preoteasă, meșterul se opri de mai multe ori
ca să verifice cum merge lucrul. El cercetă pietrele ce serveau drept ciocane
și nicovale, tuburile de suflat, cleștii, grosimea foițelor de metal și stătu de
vorbă cu unul dintre topitori, învinuindu-l că nu se arăta destul de atent.
Apoi curăță el însuși suprafețele ce trebuiau lipite și isprăvi un aliaj de aur,
argint și aramă, pe care trecerea timpului nu avea să-l strice.
Isis așteptă, răbdătoare.
― Ah! se minună meșterul, privind-o drept în ochi, sunteți încă aici? O
adevărată ispravă pentru o femeie! De obicei, ele trăncănesc, se plâng și
strâmbă din nas.
― Dar prostia lor? În privința aceasta, ai putea chiar să le-ntreci.
Meșterul apucă un clește înroșit la capăt.
― Ți-ar plăcea să mă lovești, observă Isis, dar n-ai curaj. De când ai
plecat din Abydos ai decăzut cu totul.
Bărbatul lăsă jos cleștele.
― Cum… cum v-ați dat seama?
 ― Felul în care lucrezi l-ai deprins, fără îndoială, când ai slujit ca preot
temporar în templul lui Osiris. Alchimiștii din Abydos te-au învățat tot ce
știi. Mânuind metalul topit, frate cu soarele, tu atingi trupul zeilor, formele
divine și puterile incarnate de Sokaris. Bucăți de eternitate luminoasă nasc
opere nepieritoare la care mâinile tale și ale oamenilor tăi iau parte. Dar tu
ai dat uitării acum măreția meșteșugului tău și te porți ca un mic tiran.
Meșterul își coborî privirea în pământ.
― Am vrut să iau de soție o preoteasă, dar ea m-a respins. Și totuși, un
viitor strălucit mă aștepta! Așa că am ales să părăsesc Abydosul și să mă
întorc acasă. Barem aici sunt prețuit, iar femeile…
― Dacă Răul distruge ținutul lui Osiris, și atelierul tău va fi nimicit.
― Nu cumva vă pripiți, socotind primejdia mai mare decât este?
― Te îndoiești de cuvântul meu?
― Bine, să zicem… Am să vă dau relicva, dar apoi plecați de-aici.
Bărbatul se îndreptă spre capătul topitoriei, care se prelungea printr-o
grotă cu tavanul jos. Din adâncurile ei se răspândea un fum înțepător.
― Acolo se află lacul de flăcări, o lămuri el pe Isis. Cazanul acesta
clocotitor a fost descoperit cu multe veacuri în urmă. Fălcile sale când se
deschid, când se închid. Mulțumită lui, nu ne lipsește niciodată energia de
care avem nevoie.
Isis se uită îndelung la îngrozitoarea priveliște ce se desfășura sub ochii
săi. Bășici nenumărate se spărgeau la suprafața lacului împrăștiind o
miasmă grea.
― Există oare ascunzătoare mai bună pentru relicvă decât aceasta?
întrebă meșterul zâmbind. Mistuind-o, focul schilodește pe veci trupul lui
Osiris.
― De ce ai săvârșit o așa nelegiuire?
― Pentru că îi sunt credincios pe de-a-ntregul Prevestitorului!
Cu brațele întinse, meșterul se năpusti spre tânăra femeie cu gând s-o
arunce în lacul de flăcări. Când mai avea doar un pas până la Isis, se
împiedică de un colț de stâncă ieșit în afară, își greși ținta și se prăbuși în
gol.
Îndată ce capul său atinse suprafața clocotitoare, fu cuprins de flăcări. În
câteva clipe, întregul trup îi ardea.
Un miros respingător umplu grota.
 Isis strânse și mai tare la piept micul sceptru Magie din fildeș.
Respingând atacul, sceptrul tocmai îi salvase viața.
Dar ce folos, de vreme ce relicva fusese distrusă?
Totuși, preoteasa vru să se încredințeze cu ochii ei.
Se apucă să coboare cu mare grijă. În pofida căldurii, peretele stâncos
rămânea umed și alunecos. Atentă, încordată, tânăra femeie înainta fără
grabă.
Până la urmă, cu tot fumul care-o orbea, zări ceea ce căuta.
Pe malul lacului, înconjurate de flăcări, două blocuri de piatră aidoma
unor fălci adăposteau relicva.
Dar vai! Isis nu putea coborî mai mult, căci ar fi căzut pradă flăcărilor.
Deja fața i se înroșise, iar rochia începuse să ardă.
Stăpânită de amărăciune, fu silită să se întoarcă. Apropiindu-se de ieșirea
din grotă, auzi larma unei încăierări.
Și, pe când își trăgea sufletul, privi cum erau înfrânți credincioșii
Prevestitorului, vreo zece topitori care, după ce tăbărâseră asupra
tovarășilor lor de muncă, se ciocniseră de soldații lui Sarenput, chemați în
ajutor.
― Adevărați demoni, nemernicii ăștia! îi judecă Sarenput. Chiar și răniți
de moarte, continuă să se bată.
― Atenție! strigă un arcaș.
Înarmat cu un pumnal abia făurit, a cărui lamă încă fumega, un tânăr se
pregătea s-o lovească pe Isis în spate.
Dar Sarenput nu-i lăsă răgaz să-și ducă treaba la bun sfârșit.
Cu capul înainte, ca un berbec, îl izbi în pântece cu atâta înverșunare,
încât atacatorul fu azvârlit vreo zece pași îndărăt și se înfipse în vârfurile
săbiilor.
― Scotociți peste tot, porunci Sarenput, înfuriat. Poate a mai rămas pe
undeva vreun vierme ca ăsta.
― Relicva pare întreagă, dar nu avem cum ajunge la ea, îi spuse Isis.
― Arătați-mi-o!
Când descoperi lacul de flăcări, guvernatorul se trase înapoi, ferindu-se
de dogoare.
― Dacă folosim o frânghie, va lua foc. Iar un băț lung ar avea aceeași
soartă.
La auzul ultimelor cuvinte, ochii văduvei sclipiră plini de speranță.
 ― Depinde de lemn!
― Niciun fel de lemn n-ar rezista acestor vâlvătăi, stărui Sarenput.
― Să mergem până la corabie.
„Nu cumva Marea Preoteasă din Abydos se amăgește singură?” se
întrebă guvernatorul. Totuși, admirându-i dârzenia, porni alături de ea.
La ieșirea din atelier, Sarenput zări un fugar.
Cu o torță în mână, bărbatul alerga din răsputeri.
― Opriți-l!
Doi arcași traseră zadarnic după el. Ținta era prea departe.
Fugarul se îndrepta spre fluviu.
― Turbatul ăsta vrea să-mi atace corabia!
Prevăzător, Sarenput lăsase pe punte mai mulți soldați vânjoși, în stare s-
o apere și să dea alarma.
Dar netrebnicul nu voia să ajungă acolo, ci la țărușul cel mare de care se
legau corăbiile și căruia încercă să-i dea foc.
Numai că, de data asta, se găsea în bătaia săgeților, iar arcașii, în picioare
pe punte, îl nimeriră ușor.
Când Sarenput și Isis sosiră la locul cu pricina, torța se stinsese deja pe
pământul umed de pe mal.
― Pesemne că-și pierduse mințile! hotărî Sarenput.
― Dimpotrivă, zise Isis, plănuia să distrugă singurul nostru mijloc de a
salva relicva.
Preoteasa îngenunche lângă țăruș.
― Plângi pentru Osiris, cel care suferă, îl imploră ea. Eu, bocitoarea,
devin una cu tine, căci am plecat în căutarea lui. Îndepărtez piedicile și îl
strig pe nume pentru ca stăpânul Abydosului să nu cunoască oboseala
morții. Vorbește, alungă Răul! Deschide calea lacului și risipește furtuna.
Isis se ridică și apucă strâns bucata groasă de lemn, pe care o ridică fără
greutate, spre marea uimire a soldaților.
Neîncrezător, Sarenput și arcașii o însoțiră până la grotă.
― Doar nu vă închipuiți că veți domoli acest pârjol!
Isis începu să coboare panta alunecoasă, iar guvernatorul înțelese că,
oricât s-ar fi străduit, n-o putea face să se răzgândească.
Pe la jumătatea povârnișului, preoteasa azvârli în lac țărușul purtător al
vorbelor Marii Bocitoare, hotărâtă să-și vindece fratele.
 Lemnul pică drept în mijlocul flăcărilor uriașe, care îl învăluiră. Dar
țărușul le înghiți, rămânând întreg. Una câte una, bășicile plesniră și
clocotul se potoli.
Isis continuă să coboare și atinse relicva. Îndepărtând cele două pietre ce-
o protejau, scoase la iveală ceafa și maxilarele lui Osiris, care nu suferiseră
nicio stricăciune.
Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Sarenput nu mai găsea cuvinte să laude
o asemenea ispravă.
― Nicio forță a întunericului nu v-ar putea rezista!
Isis surâse cu tristețe.
― Prevestitorul n-a fost încă înfrânt, iar primejdiile o să se tot
înmulțească.
― Una dintre trupele lui a răzbit până aici… Oare să se fi strecurat și în
capitalele altor provincii?
― Te mai îndoiești?
Aceeași întrebare neliniștitoare le trecu amândurora prin minte: sosirea
lui Isis îi luase prin surprindere pe credincioșii Prevestitorului sau fuseseră
deja preveniți de către un complice? Și poate că acum în tot regatul țeseau
planuri menite s-o ucidă pe Marea Preoteasă din Abydos.
26.
Uaset, capitala celei de-a patra provincii a Egiptului de Sus, Sceptrul
Putere, era podoaba unei întinse câmpii mănoase, ai cărei locuitori socoteau
că frumusețea și farmecul ei nu aveau seamăn. Nu se spunea, oare, că
sămânța ieșită din Nun, oceanul de energie, se închega aici la căldura
flăcării ochiului solar? Pe pământul dătător de viață se ridica movila
începuturilor, înconjurată de patru stâlpi ce sprijineau bolta cerească.
Isis merse mai întâi la templul cel mare, Karnak, „Heliopolisul Sudului”,
unde se împlinea unirea dintre Atum ― Zămislitorul, Ra ― lumina divină
și Amon ― cel ascuns. Aici, Cerul și Pământul se întâlneau și cele nouă
puteri din care izvorau toate lucrurile se dezvăluiau la răsărit.
Tânăra femeie se reculese în fața celor doi coloși ce-l înfățișau pe
Sesostris stând în picioare, primul având pe cap Dubla Coroană, cel de-al
doilea, pe cea albă. Ținând cu o mână sigură testamentul zeilor care-i
încredințau pământul Egiptului, regele pășea înainte, iar pe chipul său se
citea o seninătate plină de hotărâre.
 Marele Preot din Karnak îi întâmpină pe Isis și pe Sarenput. Arcașii
rămăseseră în afara sanctuarului.
― Amintirea splendorilor acestei domnii va dăinui multă vreme, grăi
bărbatul, aflat în plină putere a vârstei. Mulțumită înfăptuirilor sale,
faraonul nu va dispărea. Iar cea mai strălucitoare înfăptuire reprezintă chiar
eternitatea, al cărei chezaș este. Fiți bine-venită, Mare Preoteasă din
Abydos.
― Ați putea să mă conduceți la capela lui Osiris?
― Marele loc se deschide înaintea voastră.
Ca și la Abydos, mormântul zeului era înconjurat de arbori. În preajma
lui domnea o tăcere adâncă, apăsătoare chiar.
Înăuntrul capelei, în spatele unei uși cu două canaturi, se afla naosul.
Isis rosti formulele de trezire în pace și trase zăvorul, degetul lui Seth.
Tânăra preoteasă privi îndelung o minunată statuetă din aur a lui Amon-Ra,
înaltă de un cot.
Dar micul monument nu conținea simbolul pe care-l căuta Isis.
Stăpânindu-și dezamăgirea și neliniștea, preoteasa respectă rânduielile
rituale, închise ușa naosului și ieși mergând cu spatele, ștergând, totodată,
urmele pașilor săi cu mătura lui Thot.
La umbra unei colonade, Marele Preot o aștepta.
― Ați fost jefuiți? îl întrebă ea.
― Cine ar cuteza să tulbure pacea acestui sanctuar? Nici celor mai
sângeroși ucigași nu le-ar trece prin cap să săvârșească o asemenea
ticăloșie!
― Îi cunoașteți pe toți preoții temporari și răspundeți pentru ei?
― Da… Mă rog, aproape pe toți. Ajutoarele mele nu le îngăduie să intre
aici decât oamenilor pricepuți și vrednici de încredere. Nimeni n-ar putea
aduce vreo învinuire preoților din Karnak.
― În ultimele luni, nu s-a petrecut vreo faptă care să vă dea de gândit?
― Nicidecum!
― Dar prin împrejurimi nu s-au iscat tulburări?
― Nici cea mai măruntă! În sfârșit, ar fi ceva, o întâmplare lipsită de
însemnătate…
― Aș vrea să mi-o povestiți pe îndelete.
― Nu v-ar fi de niciun folos.
― Spuneți-mi, totuși.
 Șovăind, Marele Preot îi făcu în cele din urmă pe plac.
― Gărzile deșertului vorbesc despre un lucru ciudat petrecut prin
preajma colinei lui Thot. Locul e pustiu și gărzile nu-l cercetează prea des.
Un netrebnic a crezut că a găsit acolo o comoară și a luat-o la fugă, vorbind
de unul singur, de parcă ar fi înnebunit.
Luând-o în direcția arătata de Marele Preot, Isis trecu Nilul și ajunse pe
malul apusean. Sub paza lui Sarenput și a soldaților săi, străbătu o zonă
uscată, mergând spre o colină înconjurată de râpe adânci.
Soarele li se păru dintr-odată arzător, iar căldura apăsătoare le încetini
înaintarea.
― Fiți cu ochii în patru, le ceru guvernatorul oamenilor săi, temându-se
de o capcană.
Soldați încercați, arcașii descoperiră iute locurile unde ar fi putut sta la
pândă posibilii atacatori.
O sclipire metalică îl sperie pe cel care încheia șirul.
― La pământ! strigă el.
Mica trupă se supuse fără întârziere.
Doar tânăra femeie rămase în picioare, privind spre locul cu pricina.
― Lăsați-vă jos, o rugă Sarenput, sunteți o țintă ușoară!
― Nu are de ce să ne fie frică.
Cum nicio săgeată nu țâșnise de nicăieri, se ridicară cu toții, încă
neliniștiți.
― S-o apucăm pe drumul acesta, porunci Isis.
― Este atât de strâmt și de povârnit, că va trebui să ne cățărăm încet,
unul câte unul, se plânse Sarenput.
― O iau eu înainte.
― Lăsați asta în seama unuia dintre oamenii mei!
― O sa fim bine primiți pe colina lui Thot.
Guvernatorul nu mai stărui. Cunoștea de-acum încăpățânarea tinerei
femei și mai știa că nu dădea ascultare sfaturilor ce-o îndemnau la
prudență.
Drumul se dovedi greu și obositor. Bolovanii alunecau sub tălpi și se
rostogoleau în jos, pe coasta abruptă. Din fericire, nimeni nu fu cuprins de
amețeli.
În vârf se întindea un podiș scăldat de soare, iar în mijlocul lui se înălța
un sanctuar sărăcăcios, ale cărui ziduri păstrau încă urmele unui pârjol.
 Soldații își potoliră setea ce-i chinuia. Isis trecu pragul monumentului cu
pereții acoperiți de funingine. Doar o pictură, stricată și ea în mare parte,
ce-l înfățișa pe zeul Thot se mai păstrase.
Ciocul ascuțit al ibisului atingea hieroglifa coșului ce însemna
„Stăpânire”.
Isis își aminti de una dintre învățăturile de bază ale Abydosului: puterea
zeilor este Thot, cel care face inima darnică și lucrurile pline de înțeles.
În ciuda dezastrului pricinuit de flăcări, chipul ibisului rămânea luminos.
Isis atinse ciocul păsării. Coșul se afundă în perete, dezvăluind o
scobitură. Înăuntru se găsea un mic sceptru de aur, aidoma celui întrebuințat
la celebrarea misterelor lui Osiris și care înzestra simbolurile cu o forță
miraculoasă.
Așadar, oamenii Prevestitorului dăduseră foc degeaba sanctuarului zeului
Thot.
*
Sarenput fu fericit s-o vadă ieșind teafără din sanctuar pe Marea
Preoteasă. Îi arătă o sabie scurtă, găsită în apropiere.
― Iată de unde venea sclipirea ce ne-a speriat. După cum arată, e o armă
siriană. Am să-l povățuiesc pe guvernator să răscolească și să curețe tot
ținutul.
― Trebuie să slăvesc KA-ul faraonului și să-l întreb dacă această
provincie ne mai poate oferi ceva.
*
Drumul ce ducea la templul din Dei el-Bahari și pe care-l urmau
procesiunile era mărginit de statui înfățișându-l pe Sesostris cu mâinile
puse pe fâșia de pânză ce-i înfășură coapsele.
Legătura dintre tată și fiică era atât de trainică și de adâncă, încât, chiar
dacă se aflau foarte departe unul de altul, gândurile lor se întâlneau. Și de
data aceasta ea îi puse întrebări și primi răspunsuri limpezi. Da, trebuia să-
și continue căutarea, să-și biruie deznădejdea și să nu dea înapoi în fața
piedicilor. Da, Iker încă trăia, sufletul lui plutea între cer și pământ, fără să
se statornicească nici în moarte, nici pe tărâmul celălalt.
Isis se gândi la sărbătoarea Văii, celebrată în aceste locuri, în timpul
căreia cei morți și cei vii petreceau împreună în capelele mormintelor.
Vreme de mai multe zile, statuia lui Amon părăsea Karnakul la bordul
corăbiei regale, ca să poposească pe malul apusean, Pământ al Vieții, și să
înzestreze cu o energie nouă templele sale menite să dăinuiască milioane de
ani. Noaptea, necropolele erau luminate și celor morți li se aducea o
mulțime de ofrande, mai ales apa întineririi de sorginte divină și buchete
numite „viață”. Cântece se înălțau spre cer, hotarul dintre lumea de dincolo
și cea de aici se ștergea și fiecare mormânt devenea „locașul marii
bucurii”!
Ultima oprire a procesiunii avu loc la minunatul monument al lui Montu-
Hotep de la Deir el-Bahari. Montu-Hotep domnise cu două sute de ani
înaintea lui Sesostris și îi servise acestuia drept pildă în mai multe privințe,
precum cea a unirii Egiptului, a inițierii în misterele lui Osiris și a
alchimiei.
De la templul de primire pornea o alee ce urca până la o movilă osiriană
pe care creșteau salcâmi.
În josul pantei se înșirau cincizeci și cinci de arbori de tamarisc și două
rânduri de sicomori ce adăposteau statui înfățișându-l pe faraon șezând,
înveșmântat în tunică albă, specifică pentru sărbătoarea înnoirii.
O preoteasă elegantă ieși înaintea tinerei femei.
― Cum te cheamă și care e rangul tău?
― Isis, Marea Preoteasă din Abydos și fiica lui Sesostris.
Impresionată, preoteasa se înclină adânc.
― Doriți să începeți deja pregătirile pentru sărbătoarea Văii?
― Nu, vreau să-mi spui dacă în sanctuarul lui Osiris se găsește o relicvă.
― Dar nu știu.
― Nu intri niciodată în mormântul lui Osiris?
― E închis de multă vreme!
― Deschide-mi ușa!
― Oare n-ar fi asta o… pângărire?
― Oare tatăl meu nu ocrotește acest sanctuar?
Preoteasa încuviință printr-o mișcare a capului.
― El a pus să se ridice statui ce-l arată cinstindu-l pe Montu-Hotep,
înaintașul său îndepărtat. Mulțumită faraonului, pacea lui Osiris dăinuie și
acum.
― Ești sigură de asta?
― Vă… vă îndoiți?
― În ultimul timp, curioșii n-au încercat s-o tulbure?
― Gărzile veghează mereu asupra ținutului! De ce să ne temem?
 ― Condu-mă la intrarea în mormânt.
În pofida calmului și a vocii sale blânde, vorbele lui Isis sunară aidoma
unei porunci căreia nu i te puteai împotrivi. Preoteasa o călăuzi până la o
criptă ascunsă în munte.
Un colos păzea intrarea.
Purtând coroana roșie, cu chipul, mâinile și picioarele negre,
înveșmântat într-o tunică albă, faraonul ținea brațele încrucișate pe piept și
mânuia sceptrele osiriene. Impunător, cu privire sfredelitoare, îi alunga pe
cei neinițiați.
― Eu nu merg mai departe, zise preoteasa, răspicat.
― Lucru de mirare, fu de părere Isis.
― Uriașul acesta nu glumește!
― Dar n-ar trebui să cunoști formulele pentru liniștirea KA-ului?
― Bineînțeles, dar locul acesta e atât de diferit de altele și…
― Prevestitorul te-a însărcinat să descoperi taina mormântului lui
Montu-Hotep și tu nu știi cum să faci.
Văzându-se dată în vileag, falsa preoteasă se trase îndărăt până pe
marginea unei cornișe. Din palma mâinii sale stângi țâșni o flacără ce-i
smulse un strigat de durere. Îngrozită, încercă să se ferească și se prăvăli în
hăul ce se deschidea dedesubt.
Isis se întoarse cu fața spre colos.
― Unește-te cu KA-ul tău, îi spuse ea. Aproape de spiritul tău, fiul tău
veghează asupra lui, iar tu ai devenit propriul său KA. Lumina îți dă la
iveală puterea, așa ca tu nu vei pieri. Principiul creator și zeul Pământ îți
oferă un templu și un locaș de veci.
Chipul statuii părea mai puțin dușmănos. Isis străbătu esplanada care o
despărțea de intrarea în mormânt, acum deschis.
Galeria, a cărei boltă falsă era acoperită cu dale de calcar, făcea legătura
între camerele rânduite de-o parte și de alta, pline de obiecte funerare.
Pătrunzând sub munte, galeria ducea spre camera sarcofagului, unde KA-ul
regal se unea cu zeul ascuns.
Isis medita îndelung, căutând să deslușească gândurile marelui rege. El,
un inițiat în mistere, păstrase, negreșit, un lucru de mare preț, întrebuințat
în ritualurile osiriene. Cărțile din Casa Vieții nu pomeneau despre nicio
relicvă. Atunci despre ce era vorba?
 Tânăra femeie dădu ocol sarcofagului de șapte ori. Când isprăvi,
atmosfera încăperii se schimbă.
Tavanul se înroși, pereții se albiră, podeaua se înnegri. Țâșnind din
sarcofag, o limbă de foc se întinse până la o cameră mică din granit. În ea se
zărea o statuie asemănătoare colosului, înfășurată într-o pânză și așezată
precum o mumie osiriană.
Isis o ridică și astfel observă că statuia se odihnea pe o piele de berbec
despre care hieroglifele de pe perete spuneau că fusese folosită la Abydos în
timpul celebrării misterelor.
Preoteasa o luă și o împături, apoi ieși afară. În urma ei, ușa
mormântului se închise.
Soarele scălda movila osiriană cu razele lui blânde.
Îndată ce o văzu pe Isis părăsind locașul sfânt, Sarenput alergă înspre ea.
― Începusem să mă îngrijorez! S-a întâmplat ceva?
― Să ne întoarcem pe corabie și să ne continuăm călătoria.
27.
Când intră în satul Medamud, la nord-est de Karnak, Sesostris știa că
fiica sa găsise pielea de berbec necesară celebrării marilor mistere. Această
reușită însemna un pas mare pentru Isis care se afla abia la începutul
căutării sale. Primejdii nenumărate aveau s-o pândească de-acum înainte,
iar armata tenebrelor nu-i va lăsa nicio clipă de răgaz.
Gândurile lor se împleteau neîncetat, și lucrul acesta le dădea o putere
cum nu mai exista alta. În ciuda distanței dintre ei, Isis nu va fi niciodată
singură. Iar faraonul rămânea în legătură și cu sufletul lui Iker, țintuit în
mumia sa, la adăpost de cea de-a doua moarte, dar încă departe de înviere.
Formulele rostite în fiecare zi de către Pleșuv și Nephtys opreau
descompunerea și păstrau neatins trupul Fiului regal, devenit suport al
renașterii.
Dacă la sfârșitul lunii khoiak cerințele ritualurilor nu erau îndeplinite,
toate strădaniile de până atunci aveau să se dovedească zadarnice.
De aceea trebuia ca Isis să izbutească să adune relicvele, iar regele să
aducă la Abydos un nou vas pecetluit, care să conțină limfele zeului.
Copiii alergau și strigau, femeile nu se mai sinchiseau de mături și de
vase, bărbații își părăsiseră ogoarele și atelierele ca să privească trecerea
neașteptatului cortegiu alcătuit din soldați și un uriaș.
 Faraonul la Medamud? Smuls cu brutalitate din toropeala de după-
amiază, primarul se îmbrăcă în grabă cu cea mai frumoasă tunică a sa. Când
să iasă din casă, dădu nas în nas cu un ofițer.
― Tu ești mai-marele satului?
― N-am fost prevenit, altminteri…
― Luminăția Sa vrea să te vadă.
Tremurând, primarul îl urmă pe ofițer până la micul templu.
Monarhul stătea așezat pe un tron, în fața porții.
Neputând să-i îndure privirea, primarul se plecă până la pământ înaintea
faraonului.
― Cunoști numele acestui loc?
― Luminăția Voastră, eu… nu vin prea des aici și…
― Aceasta e Poarta unde se fac auzite plângerile celor slabi precum și
ale celor puternici și unde se împarte dreptatea după legea lui Maat. De ce
sanctuarul acesta e lăsat în paragină?
― N-a mai rămas niciun preot aici din pricina furiei taurului! Eu n-am
mijloacele trebuincioase ca să îngrijesc un asemenea monument. Înțelegeți-
mă, sunt silit să mă gândesc, mai presus de orice, la bunăstarea sătenilor.
― Ce anume i-a stârnit furia?
― Nu știu, Luminăția Voastră! Nimeni nu se poate apropia de el,
sărbătoarea sa n-a mai fost celebrată, iar preoții au părăsit satul nostru.
― Nu cumva de la tine a pornit acest dezastru?
Primarul simți că se sufocă.
― De la mine? Nu, vă jur că nu!
― Patru tauri ocrotesc în chip magic acest ținut. Ei își au adăpost la
Teba, Hermonthis, Tod și Medamud și alcătuiesc o fortăreață împotriva
forțelor Răului, aidoma unui ochi întreg în mijlocul căruia strălucește o
lumină nepieritoare. Tu însă, prin faptele tale mârșave, ai pus în primejdie
templul și ai răpit ochiului vederea.
― Dar nu sunt decât un om sărman, cum să fiu în stare de o așa
ticăloșie?
― Uiți nelegiuirile pe care le-ai săvârșit? L-ai vândut piraților pe Iker,
un tânăr sărac și fără familie, apoi l-ai ucis și l-ai jefuit pe bătrânul scrib,
învățătorul și ocrotitorul său. Când Iker s-a întors pe neașteptate, în loc să-
ți îndrepți greșeala și să-i ceri iertare, i-ai furat moștenirea ce i se cuvenea,
l-ai izgonit din casă și din sat și ai trimis un ucigaș după el ca să-i curme
viața. Toate aceste fapte josnice au dezlănțuit furia taurului.
Scăldat în sudori urât mirositoare, primarul nu îndrăzni să tăgăduiască.
― De ce te-ai purtat ca un netrebnic?
― Luminăția Voastră, eu… O clipă de rătăcire, niște…
― Supunându-te Prevestitorului, grăi răspicat Sesostris, ți-ai trădat țara
și ți-ai mânjit sufletul pe veci.
Învinuitul izbucni în hohote de plâns.
― Nu sunt răspunzător de nimic, el avea puterea să facă din mine ce
voia, de parcă nu mai eram eu, fie blestemat, eu…
Cu privirea rătăcită și răsuflarea tăiată, primarului i se păru că îi smulge
cineva inima. Se îndreptă de spate, varsă pe gură sânge și fiere, apoi se
prăbuși ca trăsnit.
― Ardeți leșul, porunci Sesostris.
Regele se duse la țarcul taurului din Medamud. Cu partea din față a
capului neagră și cea din spate albă, taurul trăia din unirea sa cu soarele. În
timpul sărbătorii celebrate în onoarea sa de către muzicieni, cântăreți și
dansatoare, el tămăduia o mulțime de boli, mai ales pe cele de ochi.
Privirea animalului se aprinse de o furie atât de aprigă, încât nici măcar
monarhul n-ar fi izbutit s-o domolească fără să înțeleagă mai întâi care erau
dorințele animalului sacru.
― Tocmai au fost șterse vechile greșeli, îi spuse el, iar vinovatul a fost
pedepsit. Eu și Marea Preoteasă din Abydos vom face tot ce ne stă în puteri
ca să-l smulgem pe Iker din ghearele morții. Dacă trebuie străbătute și alte
căi, arată-mi-le.
Încetând să spumege și să bată cu copitele în pământ, impunătorul
animal se uită țintă la rege cu ochii săi negri.
Între faraon și întruparea animală KA-ului său, gândurile treceau cu
ușurință de la unul la altul.
După ce dezvăluirile se isprăviră, furia taurului se aprinse iară.
Însoțit de căpetenia gărzii sale, Sesostris cercetă templul.
― Un mesager să plece la Teba și să aducă arhitecți, sculptori,
desenatori și pictori. Acest sanctuar va fi reparat și mărit, un lac sacru va fi
săpat și vor fi construite locuințe pentru preoții permanenți. Lucrările vor
începe chiar mâine, în zori, și vor continua zi și noapte. Montu și taurul cer
să aibă un locaș demn de ei. Iar în jurul șantierului să fie rânduită o pază
aspră.
Mesagerul porni la drum de îndată.
La primărie, Sesostris îi adună pe mai-marii satului, niște creaturi
lacome, devotate fostului primar și care acum tremurau de spaimă.
Scârbindu-se iute de prefăcătoria, jurămintele de nevinovăție și tânguielile
lor, monarhul îi chemă la el pe bătrânii satului cărora de ani întregi nu le
mai ceruse nimeni părerea.
― Vă trebuie un nou primar. Cine credeți că ar fi potrivit?
― Stăpânul celor mai mănoase pământuri, răspunse un moșneag înalt, cu
părul de un alb strălucitor. Îl ura pe tâlharul de care tocmai ne-a scăpat
Luminăția Voastră și izbutea chiar să i se împotrivească, în ciuda
amenințărilor și a loviturilor pe la spate. Bogăția sa va fi pusă în slujba
sătenilor și nici unuia nu-i va mai lipsi mâncarea.
Sfatul bătrânilor încuviință alegerea.
― Templul vostru va deveni una dintre minunățiile acestei provincii, îi
înștiință suveranul. Cei mai iscusiți meșteri din Teba îi vor oferi lui Montu
un nou locaș.
― Dar lucrul acesta va fi de ajuns pentru a domoli taurul? se neliniști
moșneagul.
― Nu, căci s-au săvârșit prea multe fărădelegi și prea multe primejdii ne
amenință. Se cuvine ca eu să-l îmbunez pe spiritul vostru protector.
― Putem să vă ajutăm?
― Vreunul dintre voi cunoaște locul unde se află străvechiul sanctuar al
lui Osiris?
Cu îndoială în glas, bătrânii schimbară câteva cuvinte între ei.
― După câte se pare, nu e decât o poveste, răspunse în numele lor
moșneagul.
― Dar arhivele Casei Vieții din Abydos spun că există.
― Din câte știm de la strămoșii noștri, Medamudul a apărut ca movila
lui Geb, zeul Pământ. Învingând negurile, lumina divină s-a unit cu ea și a
făcut-o să devină roditoare.
― Condu-mă la locul acesta sacru.
― Luminăția Voastră, movila e ascunsă în mijlocul unui desiș încâlcit,
prin care nu se poate pătrunde. Nebunii care au încercat odinioară să răzbată
până la ea au pierit sufocați. Încă din copilărie, am ocolit-o cu grijă și
niciunul dintre noi n-a cutezat să pângărească acest pământ de temut.
― Arată-mi-l!
Resemnat, moșneagul porni încet la drum, ajutându-se cu un toiag.
Sesostris îi oferi brațul drept sprijin.
― L-ai întâlnit vreodată pe Iker?
― Ucenicul scrib? Bineînțeles! După spusele învățătorului său, un
înțelept printre înțelepți, era plin de har și sortit unui destin măreț.
Singuratic, tăcut, muncea până la istovire și nu-l interesa altceva decât
limba sacră. Răpirea lui și moartea învățătorului său au aruncat Medamudul
în tristețe și mizerie. Nici măcar soarele nu ne mai încălzea. Dar astăzi,
Luminăția Voastră ne-a scăpat de această nenorocire!
― Bătrânul scrib știa unde se află sanctuarul lui Osiris.
Moșneagul cugetă câteva clipe.
― Dacă e așa, înseamnă că n-a dezvăluit nimănui taina. În mai multe
rânduri ne-a vorbit despre o amenințare cumplită. Dar noi am socotit că
prea se gândește numai la rău și nu l-am luat în seamă. Apoi, străinul acela
cu turban pe cap și cu mantie de lână a pus stăpânire pe sufletul primarului.
N-a zăbovit prea mult la noi, dar, după plecarea lui, întunericul a învăluit
Medamudul.
Dincolo de templul în ruină, o grădină alcătuită din tot soiul de arbori
răspândea parfumuri delicate.
― Iată pământul străbunilor, arătă moșneagul. Tăcerea grea ce domnește
aici e pricinuită de lipsa păsărilor. Să nu vă apropiați de marele jujub care
mărginește hotarul ținutului sacru. Energia pe care o răspândește în jur e
ucigătoare.
― Îți mulțumesc pentru ajutor.
― Luminăția Voastră, nu vă duceți…
― Pregătiți un ospăț pentru a sărbători numirea noului primar.
Sesostris zăbovi puțin, gândindu-se la Fiul său spiritual și la cuvintele
taurului. Pentru ca Iker să poată reînvia trebuia mai întâi ca însuși faraonul
să treacă prin această încercare, ce urma să aibă loc în inima celei mai vechi
movile a lui Osiris.
Unirea în viața cealaltă cerea unirea în moarte.
Regele se îndreptă spre jujub.
 Raze galbene și albe îl atacară. Purtătoare a semnelor statorniciei, pânza
ce înconjura șoldurile faraonului le absorbi.
La poalele arborelui, zăceau două discuri, unul din aur, celălalt din argint,
pe care erau mâzgălite figuri magice cananeene. Monarhul le șterse cu
frunze de salcâm și sicomor.
O adiere blândă se stârni, frunzișul fremăta și zeci de păsări începură să
cânte. Vocea strămoșilor se făcea auzită din nou, soarele și luna aveau să
lumineze de-acum înainte, pe rând, grădina.
Când regele dădu la o parte ramurile groase, ele scoaseră un geamăt
sfâșietor. Dar faraonul nu se opri, croindu-și drum mai departe.
După ce înaintă vreo cincizeci de pași, ajunse la un pilon în ruină,
singura deschizătură într-un zid împrejmuitor, din cărămizi, în parte
dărâmat.
Nicio pasăre nu viețuia în acest pâlc de arbori, sortit unei tăceri
desăvârșite de zeci de ani.
Sesostris păși peste pragul micului templu. Străbătu o curte
dreptunghiulară năpădită de verdeață, trecu pe lângă un al doilea pilon și
intră într-o altă curte, mai mică și cu mai puțini copaci.
Deodată, frunzele se mișcară și un șarpe lung, roșu cu alb, culorile celor
două coroane ale Egiptului, se strecură printre ele, făcându-se nevăzut.
Monarhul bătu cu piciorul în pământ ca să-i îndepărteze și pe ceilalți șerpi
care s-ar fi putut afla prin preajmă și apoi cercetă cu atenție locurile.
Nicăieri nu se zărea nicio inscripție, niciun basorelief.
În cele din urmă, descoperi două firide, una așezată spre apus, alta spre
răsărit. Din fiecare pornea o galerie întortocheată și boltită ce sfârșea într-o
încăpere dreptunghiulară, cu nisip fin pe jos și acoperită de o movilă ovală.
Acestea erau cele două locuri de odihnă ale lui Osiris.
Și astfel, cuvintele taurului căpătau un înțeles deplin, iar calea regelui era
hotărâtă.
*
Sesostris îi dăduse mai-marelui meșterilor aduși din Teba porunci
precise: în bună parte, templul din Medamud va fi dedicat sărbătoririi
regenerării faraonului. Statui și basoreliefuri vor celebra această clipă
însemnată a unei domnii, când puterea suveranului se reînnoiește
mulțumită legăturii sale de nezdruncinat cu divinitățile și cu strămoșii. Ca
o încununare a neîncetatei lucrări cerești, stăpânul Celor Două Regate va
renaște, înzestrat cu energia necesară împlinirii îndatoririlor sale.
Dar, înainte de a cunoaște această bucurie, Sesostris trebuia să îndure o
încercare ce va însemna, poate, sfârșitul existenței sale pământești. Potrivit
profeției taurului, locul unde se găsea vasul ce conținea limfele lui Osiris i
se va dezvălui monarhului doar în întunericul criptei, în timpul unui somn
vecin cu moartea.
Acolo, zeul Pământ îi încredințase fiului său Osiris tronul celor vii.
Acolo, Sesostris avea să devină păstrătorul KA-ului tuturor strămoșilor săi
regali.
Dar va supraviețui, oare, nopții care urma?
Să mai amâne lucrurile nu folosea la nimic.
În prima firidă osiriană se vedea un tron, pe care, în locul monarhului, era
așezat un buchet de flori.
În cea de-a doua se găsea un pat sărăcăcios, având la căpătâi pecetea lui
Maat, care o înfățișa pe zeiță șezând și ținând în mână hieroglifa vieții.
Sesostris își unse craniul cu o pomăda ce-i îngăduia să poarte Dubla
Coroană fără teama de a fi fulgerat. Uraeusul, cobra reprezentând ochiul lui
Ra, nu-și va îndrepta flăcările împotriva lui.
În jurul gâtului, regele își înnodă o eșarfa cu franjuri din pânză de in
roșie, adusă de la templul din Heliopolis. În stare să alunge întunericul,
eșarfa va călăuzi gândurile regelui dincolo de ceea ce ochii muritorilor
simpli puteau să vadă.
Înainte de a se întinde pe patul morții sau al renașterii, Sesostris
contemplă îndelung o stea din lapislazuli. Pe ea se găseau înscrise legile
cerești cărora faraonul li se supunea, transmițându-le totodată regatului și
poporului său.
Monarhul închise ochii.
Sau el va celebra sărbătoarea reînnoirii și-i va oferi ajutor lui Iker, sau
Prevestitorul va dobândi o victorie hotărâtoare, înlăturându-și cel mai mare
dușman.
28.
Potrivit Cărții de geografie sacră, ce dezvăluia unde erau adăpostite
relicvele osiriene, următorul popas al lui Isis era Dendera, capitala celei de-
a șasea provincii a Egiptului de Sus, Crocodilul. Datorită vântului
neobișnuit, corabia înainta cu o viteză uimitoare.
La debarcader nu se vedea țipenie de om.
Neliniștit, Sarenput porunci ca doi dintre oamenii săi să cerceteze
împrejurimile.
Satele erau părăsite, iar ogoarele, pustii.
― Să mergem la templu, hotărî tânăra femeie.
Impunătorul locaș al zeiței Hathor se înălța în mijlocul unei vegetații
bogate. În grădinile minunate domnea răcoarea. Atâta frumusețe și pace
îndemnau la meditație și la reculegere.
Arcașii lui Sarenput stăteau însă pregătiți să tragă în orice clipă.
Marea ușă dublă era închisă, lucru firesc, de altfel, căci nu se deschidea
decât în anumite împrejurări, îndeosebi când barca divină era scoasă afară
din templu. În fiecare an, Hathor urca pe fluviu până la Edfu, pentru a se
uni cu Horus și a forma din nou perechea regală.
Toate intrările în templu, chiar și micuța galerie unde se purificau preoții
permanenți, erau blocate.
Pe coama unui zid apăru o preoteasă, pe chipul căreia se citea spaima.
― Cine sunteți?
― Marea Preoteasă din Abydos.
― Ce caută soldații aceștia aici?
― Mă însoțesc pe mine.
― Albinele… Nu v-au atacat albinele?
― N-am văzut niciuna.
Preoteasa coborî, întredeschise o ușă lăturalnică și o pofti pe Isis să intre.
Sarenput vru s-o urmeze.
― Bărbații înarmați nu au voie să pășească în templul lui Hathor! se
împotrivi preoteasa.
― Dar ce se petrece?
― De câteva zile, albinele parcă au înnebunit. De obicei, ele ne oferă un
leac neprețuit, aurul vegetal, în armonie cu Aurul Zeilor, numele zeiței
noastre. Dar acum ucid pe oricine se încumetă să iasă în afara acestor
ziduri. I-am găzduit în templu pe oamenii din sat și o rugăm neîncetat pe
zeiță să pună capăt acestei grozăvii.
― Ați aflat ce le-a întărâtat pe albine? întrebă Isis.
 ― Din nefericire, nu! Îndeplinim ritualurile, cântăm din sistre și dansăm,
dar nimic nu se schimbă.
― Unde se găsește relicva osiriană?
― În pădurea sacră, în care acum nu se mai poate pătrunde! Zeci de
roiuri au pus stăpânire pe ea. O să pierim, dacă nu ne ajută cineva. Și, de
vreme ce albinele nu v-au înțepat, cred că vă stă în putere să ne salvați.
― Du-mă în sălile unde sunt îngrijiți bolnavii.
Dendera era vestită pentru leacurile ei. Din tot Egiptul, preoții suferinzi
veneau aici ca să-și recapete sănătatea.
Îngroziți, sute de locuitori ai provinciei, femei, bărbați și copii, o
implorau pe Hathor să alunge nenorocirea, pentru ca ei să se întoarcă la
traiul lor liniștit de până atunci. Când o văzură pe Isis, nădejdea li se
aprinse în suflete. Oare nu era ea mesagera zeiței a cărei prezență vestea
sfârșitul urgiei?
Mai-marele doctorilor, o femeie bătrână și voinică, împărțea porunci în
stânga și-n dreapta, iar ajutoarele sale abia mai pridideau cu munca.
Alergând încoace și-ncolo, neobosite, împărțindu-se între cei atinși de boli
grele și cei cu suferințe mai ușoare, îngrijitoarele se bucurau arar de o clipă
de răgaz, în care să-și tragă sufletul.
― Deschideți-mi o sală de purificare, ceru Isis.
― Niciuna nu e liberă!
― Ca Mare Preoteasă a Abydosului, trebuie să cercetez nevăzutul și să
încerc să aflu cum poate fi salvată provincia.
Vorbele acestea o impresionară pe bătrâna femeie.
― Așteptați numai puțin, am să mut un bolnav în altă parte.
Nu trecu mult și bătrâna o conduse pe Isis într-o odaie micuță, cu tavanul
jos. Pe pereți erau zugrăvite formule magice, iar în mijloc se găsea o
scăldătoare plină cu apă caldă.
― Dezbrăcați-vă, sprijiniți-vă capul, închideți ochii și încercați să
dormiți. Aburi parfumați vor umple încăperea. Dacă zeița va socoti de
cuviință, o să vă vorbească. Dar, de când s-a abătut această năpastă asupra
noastră, n-a mai rostit nicio vorbă.
Isis făcu întocmai cum i se spusese.
Baia îi oferi plăceri nebănuite. Destinsă, își lăsă mintea să hoinărească.
Miresmele o învăluiră una câte una, alcătuind un vârtej de arome îmbătător.
Deodată, o albină monstruoasă se repezi spre Isis.
 Agățându-se de marginile căzii, tânăra preoteasă rămase nemișcată. Știa
că tot soiul de vedenii vor încerca s-o sperie și s-o silească să renunțe.
Un roi întreg îi acoperi în întregime pielea.
Dar Isis, ținându-și mai departe ochii închiși, se gândi la Iker, la
călătoria sa și la nevoia de a reface trupul lui Osiris.
Un parfum de crin îi alungă încordarea și chipul zeiței Hathor i se arătă.
Cu glas limpede, aceasta îi dezvălui ce trebuia să facă în continuare.
*
Comoara templului din Dendera adăpostea nenumărate feluri de metale
și pietre prețioase. O preoteasă ridică, unul câte unul, capacele cuferelor și-
i îngădui lui Isis să ia din ele cele trebuincioase. Oare nu în Isis își puseseră
cu toții ultima speranță de a învinge blestemul?
Calmă, cu mișcări sigure, Isis făuri iar ochiul lui Horus zdrobit de către
Seth. Cristal de rocă de o puritate fără pereche pentru cornee, carbonat de
magneziu conținând oxizi de fier sub forma unor vinișoare roșii pentru
albul ochiului, obsidian pentru pupilă, rășină neagră-brună pentru
conturarea irisului…
Apoi, purtând cu sine simbolul sănătății desăvârșite, Isis ieși din templu
și se îndreptă spre pădurea sacră.
Roiuri de albine, ca niște nori groși, o înconjurară.
În pofida fricii care-o cuprinsese, Isis își păstră sângele rege. Strălucirea
ochiului ținea la depărtare zburătoarele întărâtate.
Pădurea răsuna de un zumzet asurzitor.
În mijlocul ei se ridica o movilă pe care creșteau salcâmi. După ce
preoteasa așeză acolo ochiul, roiurile se potoliră și armonia se instaură iar
printre ele. Apoi, conduse de reginele lor, albinele se întoarseră la stupurile
din marginea deșertului.
La rădăcina celui mai înalt salcâm licărea ceva.
Era chiar relicva, gambele lui Osiris.
*
Drumul până la Batiu, „Templul sistrului Putere”, capitala celei de-a
șaptea provincii a Egiptului de Sus, fu scurt.
Însă de această dată la debarcader și pe maluri se îngrămădea o mulțime
gălăgioasă. Trupele de ordine încercau zadarnic să împingă înapoi sutele de
curioși. Câțiva preoți se tânguiau, scrutând fluviul.
 ― Nu mi se pare câtuși de puțin înțelept să ne apropiem, își dădu cu
părerea Sarenput.
― Dar trebuie să descoperim pricina acestei zarve și să luăm relicva, zise
Isis.
O corabie a gărzilor Nilului le tăie calea. La bordul ei stătea un ofițer pe
care Sarenput îl pregătise cândva.
Prorele celor două corăbii se atinseră.
― Ce bucurie să vă revăd, domnule guvernator!
― Ai ajuns departe, băiete.
― Mă îngrijesc de paza acestei provincii. E o treabă pe gustul meu.
― Dar deloc ușoară, după câte văd!
― Preoții au săvârșit o mare greșeală și oamenii se tem de mânia divină.
― Marea Preoteasă din Abydos îi va liniști. Răspândește vestea sosirii
sale.
Când auziră cine era înaltul oaspete, spaimele tuturor se risipiră. Oare
magia pe care mesagera lui Osiris o stăpânea, nu va alunga nenorocirea ce-i
lovise?
Corabia lui Sarenput trase la mal.
Deși scăpați de furia mulțimii, preoții continuau să se vaite. Isis le ceru
să-i povestească ce se petrecuse. Unul dintre ei se încumetă într-un târziu să
vorbească.
― Mergând în fruntea unei procesiuni, Marele Preot ducea relicva
provinciei, sexul lui Osiris. Dar deodată i s-a făcut rău și a căzut în Nil, iar
relicva a fost înghițită de un pește. N-o s-o mai găsim niciodată.
― De ce ești atât de sigur?
― Pentru ca până și cei mai buni pescari au dat greș. Făptură a celeilalte
lumi, peștele scapă din orice plasă.
― Condu-mă la templu.
Așadar, Prevestitorul nu punea stăpânire doar pe mințile oamenilor.
Puterea lui se dovedea și mai mare, căci se folosise de o viețuitoare a apelor
ca să pună capăt aici căutării lui Isis și să-l osândească pe Iker la moarte
veșnică.
O rază de lumină palidă o însuflețea încă pe tânăra femeie. Refuzând să
se împace cu gândul că totul s-a sfârșit, se agăță de o slabă speranță: să se
ajute de emblema acestei provincii, sistra împodobită cu capul lui Hathor.
Din vibrațiile ei poate se va naște un nou drum.
 Înțelegând că greșeala lor era de neiertat, preoții rămaseră prosternați.
Isis străbătu aleile unei grădini în care fuseseră săpate bazine acoperite de
lotuși. Cu frunzele alungite, cu sepalele și petalele rotunjite, aproape lipsiți
de miros, cei albi se deschideau seara și se închideau în zori. Cu frunzele
rotunde, cei albaștri înfloreau dimineața și răspândeau o mireasmă delicată.
Sepalele și petalele lor fine se terminau cu un vârf ascuțit.
Potrivit vechilor scrieri, vârful acesta amintea de sexul dătător de viață al
lotusului venerabil, apărut la începutul lumii.
Tânăra femeie culese un minunat lotus albastru și îi vorbi, nădăjduind să
capete unele răspunsuri de la el. Nu, relicva provinciei nu dispăruse. O forță
întunecată o ținea ascunsă, iar peștele nu era decât o momeală.
Când o preoteasă îi aduse, în cele din urmă, sistrul Putere, vibrațiile
acestuia iscară o mulțime de raze de un roșu-aprins, asemănătoare
flăcărilor, care lunecară, una după alta, pe suprafața bazinelor.
Isis îi chemă pe preoți.
― Ieșiți din amorțeala ce v-a cuprins, le ceru ea. Nu auziți acest cântec?
Sunetele ascuțite ale unei muzici ca de pe alt tărâm le sfâșie urechile.
― Dacă nu-mi spuneți adevărul, vă veți pierde toate simțurile. Ce
ascundeți?
― Arborele lui Seth, mărturisi un preot în vârstă de vreo optzeci de ani.
Am socotit că e mai bine să uităm că există, de teamă să nu ne tulbure pacea
și să nu ne lipsească de relicva osiriană. Dar, neținând seama de primejdia
ce ne pândea, am săvârșit o greșeală cu neputință de îndreptat.
― Arătați-mi unde se află arborele!
― Nu vă sfătuiesc să-l înfruntați, căci…
― Să ne grăbim! Condu-mă acolo!
La nord de templu se întindea un ținut pustiu. Pe pământul ce dogorea nu
creștea nicio floare, nici măcar un fir de iarbă.
― Căldura izvorăște din nările lui Seth, o lămuri preotul pe Isis.
Dintr-o crăpătură adâncă a pământului se înălța un arbore negru, uscat,
cu ramurile răsucite în toate părțile. Lângă el stătea culcat un animal ciudat,
cu urechi lungi și bot de girafă.
― Pot să… pot să plec? întrebă preotul.
Isis încuviință, iar bătrânul se îndepărtă iute.
― Te cunosc, Seth, grăi cu voce răspicată Marea Preoteasă din Abydos,
și îți ofer lotusul albastru. Tu domnești peste aurul deșerturilor și îi dai
forța ta. Prin tine trece focul ocrotitor, în stare să învingă moartea. Îngăduie-
mi să iau relicva fratelui tău.
Animalul se scutură și se ridică. Avea ochii roșii, fixând musafirul
nepoftit.
Isis păși înainte, iar patrupedul făcu la fel. Încet, se apropiară unul de
altul.
Preoteasa simți răsuflarea fierbinte a păzitorului arborelui, îndrăzni să-l
mângâie și văzu că pielea lui era acoperită cu o unsoare. Rupându-și una
din mânecile tunicii, adună această unsoare, apoi întoarse spatele fiarei,
devenind astfel o pradă ușoară. Totuși, străbătu fără teamă distanța ce-o
despărțea de arbore.
Ramurile începură să trosnească și arborele se fărâmiță, preschimbându-
se în pulbere. Din râpă se ridică un fum roșiatic, învăluind-o pe tânăra
femeie. Dar vântul, purtând mireasma lotusului albastru, îl risipi degrabă.
Pe marginea prăpastiei, odihnea falusul din electrum, aliaj de aur și
argint, al lui Osiris.
Isis îl înfășură în bucata de pânză. Unsoarea animalului lui Seth avea să-i
redea mădularului divin forța și vigoarea.
În jurul preotesei răsărise o iarbă deasă, de un verde crud.
Ciudatul patruped dispăruse.
*
În zare se contura Marele Ținut al Abydosului, capitala celei de-a opta
provincii a Egiptului de Sus, loc al tuturor bucuriilor și al nenorocirii
supreme. Cât i-ar fi plăcut lui Isis să ducă aici o viață îndelungată și fericită
alături de Iker, la adăpost de suferințele lumii!
Debarcaderul era păzit de o mulțime de soldați.
Printre ei, tânăra preoteasă îi recunoscu pe Sekari, Vânt-de-Miazănoapte
și Sângerosul.
29.
Multă vreme, Isis și Sekari nu fură în stare să rostească niciun cuvânt.
Bărbatul o îmbrățișă cu respect pe tânăra femeie, iar măgarul și câinele
scoaseră sunete jeluitoare. Ochii li se umeziră, iar ea încercă să le aline
durerea. Și, într-adevăr, întâlnirea aceasta le mai ușură puțin suferința.
― Nu e totul pierdut, mărturisi Isis. Trebuie să adun relicvele lui Osiris
și să pun la loc ceea ce s-a risipit. Dacă reușesc, dacă vom ști să celebrăm
ritualurile și să transformăm misterul, poate că Iker se va vindeca de
moarte.
Sekari nu credea una ca asta, dar se feri să-și dea pe față îndoielile. Și, la
urma urmelor, Egiptul, țara iubită de zei, nu fusese martorul atâtor minuni?
― Vom continua călătoria împreună, o înștiință el, și am să te protejez.
― Creaturile Prevestitorului sunt pretutindeni, îi spuse Isis.
Măgarul și câinele cerură să fie mângâiați din nou.
Sekari și Sarenput se îmbrățișară.
― N-am mai văzut o așa femeie, șopti guvernatorul. Deși n-are sorți de
izbândă să-și atingă țelul, își croiește drum asemenea unui războinic dintre
cei mai viteji și nu ține seama de primejdii. Nicio piedică n-o va opri și ar
prefera să moară decât să se dea bătută. Am scăpat deja din capcane întinse
cu multă viclenie! Iar vrăjmașul își va înzeci forțele.
― Corabia ta e prea bătătoare la ochi, socoti Sekari. O să continuăm
călătoria cu una iute și ușoară. Tu poți să te întorci la Elephantina.
― Ai nevoie de arcașii mei?
― Da, dar vreau să se îmbrace și să se poarte ca niște simpli corăbieri a
căror îndeletnicire e să transporte mărfuri. Își vor ascunde armele și nu se
vor folosi de ele decât siliți de împrejurări. Tu, Sarenput, să stai mereu cu
ochii-n patru. Viitorul ne-ar putea oferi surprize neplăcute.
― Te temi de un atac al nubienilor?
― În privința lor nu există pricini de neliniște. În schimb, Memphisul e
amenințat. Fără îndoială, Prevestitorul vrea să distrugă tronul celor vii.
Fiecare guvernator va trebui să-și apere provincia.
― Elephantina va fi de neclintit, făgădui Sarenput. Iar tu veghează
asupra lui Isis.
Emoționat, asprul Sarenput își luă rămas-bun de la Marea Preoteasă din
Abydos. Deși ar fi dorit să dea glas admirației ce i-o purta și să-i arate cât o
îndrăgise, nu izbuti decât să îndruge câteva cuvinte obișnuite care nu-i
oglindeau adevăratele simțăminte.
Dar privirea lui Isis îl făcu să priceapă că tânăra preoteasă deslușise
vorbele nerostite.
― Știu că v-aș îndemna zadarnic să fiți mai prevăzătoare, adăugă el.
Totuși, vrăjmașul…
― O să-l învingem, Sarenput.
 Isis, Sekari, Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul porniră spre ținutul lui
Osiris. În preajma tinerei femei, măgarul și câinele își regăsiseră vioiciunea
de odinioară.
― Tatăl meu trece printr-o mare primejdie. N-ar fi mai nimerit să te afli
alături de el?
― Am primit poruncă să te ajut și să te apăr. Alături de garda sa
personală, pregătită de însuși Sobek, regele e în siguranță.
― Deși nu se mișcă din loc, călătoria lui se anunță plină de primejdii.
Dacă nu se întoarce pe tărâmul vieții și nu-și celebrează reînnoirea folosind
vasul pecetluit, suntem pierduți cu toții.
― Sesostris are să se întoarcă.
*
― Mai doriți puțină apă? îl întrebă Bina pe căpitanul soldaților care
supravegheau Casa Vieții din Abydos.
― N-ar strica.
― Când să v-o aduc?
Farmecul și purtările ei ademenitoare îl cuceriseră pe ofițer, care se
stăpânea din răsputeri să nu-și părăsească postul și s-o ducă pe Bina într-un
loc ferit.
― Cât de repede poți. Adică, vreau să spun… la ora cuvenită. În mod
normal, n-avem voie să stăm de vorbă.
― Atâția bărbați pe-aici, zi și noapte… Pesemne păziți o comoară
nemaivăzută!
― Nu, doar ne supunem ordinelor.
― Chiar nu știi nimic?
― Nimic.
Bina îl sărută în fugă pe obraz.
― Să nu mă minți! Mai ales dacă o să ne revedem astă-seară…
― Atunci rămâne pe diseară, se învoi ofițerul. Am să părăsesc Abydosul,
un coleg o să mă înlocuiască. Și acum, pleacă de-aici.
Această schimbare bruscă pe care-o arătau vorbele bărbatului era
pricinuită de apariția Pleșuvului și a lui Nephtys.
Ca o preoteasă temporară devotată și tăcută, Bina se îndepărtă.
Încercările sale, îndeajuns de rare ca să nu atragă atenția, se loviseră de
un zid de netrecut. Nu izbutea cu niciun chip să afle ce se punea la cale
înăuntrul acestei clădiri misterioase în care bătrânul preot și blestemata de
Nephtys intrau de mai multe ori pe zi.
Și nimeni, nici măcar un alt preot permanent, nu putea să-i dea vreo
lămurire slujitoarei Prevestitorului.
Soldați înarmați pe pământul sacru al lui Osiris! O atare priveliște era cu
totul și cu totul surprinzătoare, dar nu avuseră loc aici două omoruri? Cei
mai mulți ziceau că trebuie păzite arhivele sacre, și Pleșuvul alesese cele
mai severe mijloace.
Dar pe Bina n-o mulțumeau aceste zvonuri. Oare bătrânul și cu Nephtys
cercetau vechile scrieri, căutând formule magice în stare să protejeze ținutul
și să împiedice săvârșirea altor omoruri? Sau rosteau blesteme și le scriau
pe papirusuri? Dar atunci de ce era nevoie de atâția soldați în jur?
Supărată, porni spre odaia Prevestitorului.
Dar, din păcate, nu avea nicio veste să-i dea.
*
Continuând să verse apă proaspătă pe mesele de ofrandă și să
supravegheze, grijuliu, împărțirea merindelor, Bega își stăpânea anevoie
furia. Veninul îi otrăvea sufletul și de-abia își mai putea mișca picioarele.
Pleșuvul se încăpățâna să se poarte cu el de parcă ar fi fost un preot de
rând! Dacă bătrânului ăstuia îndărătnic îi plăcea să-i trateze cu dispreț pe
temporari, n-avea decât. Dar să nu-i îngăduie lui, un preot cu atâta
experiență, să intre în Casa Vieții și să nu-i destăinuiască ce se petrecea
acolo era mai mult decât putea îndura Bega.
Din păcate, ceilalți preoți, ca niște biete oi fără minte, încuviințau faptele
Pleșuvului, și Bega n-ar fi reușit să se alieze cu ei împotriva acestui
netrebnic bătrân. Însă, îndată ce Sesostris își va pierde tronul, iar
Prevestitorul va pune mâna pe putere, Bega avea să-i preschimbe în sclavi
pe toți preoții permanenți. Cu atâtea responsabilități și probleme
apăsătoare, Pleșuvul va muri curând epuizat. Și atunci, în sfârșit, Bega va
izbucni în hohote de râs!
Oare, părăsind Abydosul, Sesostris se îndrepta spre Memphis sau avea
alte planuri și își alesese o țintă mai potrivită cu acestea?
Cea mai simplă cale de a afla adevărul era să-l tragă de limbă pe un
corăbier pe care Bega îl cunoștea de multă vreme. Bolnav de rinichi,
bărbatul avea încredere în micile amulete care îi mai ostoiau durerile.
 Cei doi bărbați se întâlniră pe cheiul principal. Bega verifică încărcătura
de legume proaspete ce tocmai fusese adusă în port.
― Cum îți merge, prietene?
― Durerile mă chinuiesc iar.
― O călătorie lungă până la Memphis și înapoi lasă urme!
― Memphis? N-am mai fost acolo în ultimul timp.
― Nu te numeri printre cei care însoțesc garda regală?
― Ba da, dar…
Corăbierul șovăi.
― Nu la Memphis trebuia să ajungem. Îmi pare rău, nu pot să spun mai
multe. E secret.
― Oh! Nu sunt curios și nici nu mă privesc lucrurile acestea!
Bega scoase de sub faldurile tunicii sale o micuță amuletă din comalină,
în formă de coloană.
― Noaptea, așază în dreptul rinichilor această amuletă aducătoare de
vigoare. O să-ți ușureze suferințele.
― Sunteți atât de mărinimos, atât de darnic! Cine-ar fi crezut că s-ar
putea petrece așa nenorociri la Abydos?!… Să nădăjduim cu toții că
faraonul va ști, încă o dată, să alunge primejdia. Dar de ce s-o fi dus la
Medamud, un sătuc din provincia tebană, în loc să se întoarcă în capitală?
Fără îndoială, are socotelile lui; să ne încredem în ele!
― Înțelepte vorbe, consimți Bega. De ce ne-am teme câtă vreme ne
aflăm sub pavăza unui suveran atât de măreț? Când amuleta își va pierde
puterea, să mă cauți. Am să-ți dau alta.
― Sunteți bun… Sunteți atât de bun!
― Medamud, repetă Prevestitorul, nedumerit. Cel care ți-a spus asta e
vrednic de încredere?
― Bineînțeles, răspunse Bega. Un corăbier prost și naiv, care nici măcar
nu și-a dat seama că mi-a destăinuit secretul.
― Medamud, satul în care s-a născut Iker, locul unde trăia bătrânul scrib
ce cunoștea taina unui străvechi sanctuar al lui Osiris, uitat acum și părăsit!
Sesostris speră să găsească acolo un mijloc de a lupta împotriva mea.
― Înfrângerea sa e mai presus de orice îndoială, își dădu cu părerea
Bega. Se străduiește să-și întârzie căderea. Fiul său spiritual a murit, vasul
pecetluit a dispărut, fetișul Abydosului a fost distrus, așa că regelui nu i-a
mai rămas niciun sprijin! Zdrobit, caută ajutor în vechile credințe.
 ― Nu cunoști însemnătatea acestui sătuc. Dar faraonul o presimte. Și o
să-i afle taina, o să găsească cele două firide unde el și KA-ul său, sub
forma unui buchet de flori, vor încerca să dobândească noi puteri.
Vorbele Prevestitorului îi uimi pe Bega.
― Se pare că… se pare că știți totul despre ritualurile noastre!
― Numai astfel pot să le nimicesc până la ultimul.
Teama sfâșie măruntaiele preotului ca o gheară. Nu cumva sub
înfățișarea omenească a Prevestitorului se ascundea o forță pustiitoare care
avea să dăinuiască și după ce trupul său va pieri? Alungând iute acest gând
care-l tulbura, Bega își spuse că faptele sale erau îndreptățite și că doar cu
ajutorul Prevestitorului dorințele sale s-ar fi împlinit.
― Chiar și înzestrat cu forțe proaspete, la ce-ar mai putea spera
Sesostris?
Prevestitorul își ridică ochii.
― Văd Medamudul, îl văd pe faraon. Sufletul lui călătorește.
― E… mort?
― Continuă să se lupte. Trebuie să mă folosesc de această clipă de
slăbiciune ca să-l azvârl în întunericul cel mai adânc.
― Stăpâne, nu se poate ieși din Abydos! Soldații au înconjurat tot ținutul
și iau la întrebări pe oricine. Până și deșertul e păzit.
― N-am nevoie să mă mișc de aici. Folosindu-mă de calitățile de
medium ale Binei, am să blestem numele lui Sesostris. Sufletul lui n-o să-și
mai regăsească trupul, ci o să rătăcească prin locuri pustii și o să piară de
foame.
― Bina trecu pragul și se prosternă înaintea Prevestitorului.
― Stăpâne, Isis s-a întors.
*
Abydosul adăpostea una dintre cele mai importante relicve, capul lui
Osiris.
Isis ridică masca ce-l acoperea.
Chipul senin al zeului păstra și acum trăsăturile feței lui Iker.
Prevestitorul nu izbutise să le șteargă.
Și totuși atmosfera era tristă.
Pleșuvul nu căută să înfrumusețeze lucrurile.
― Am vorbit cu toți, am scormonit peste tot, am fost mai prevăzător ca
niciodată… zadarnic. N-am găsit nimic, nicio urmă lăsată de ucigași.
Preoții permanenți și cei temporari își îndeplinesc sarcinile cu multă râvnă,
de parcă Abydosul nu cunoaște deznădejdea și niciun omor nu s-ar fi
petrecut aici.
― A încercat cineva să dezlege misterul Casei Vieții? grăi Isis.
― Paza aspră a dat roade. Deși în sinea mea nu sunt împăcat cu prezența
atâtor soldați, știu că nu există alt mijloc de a-l apăra pe Iker.
― Nu v-a întrebat nimeni din ce pricină au fost aduși aici soldații?
― Ba da, bineînțeles! Ba chiar aș fi privit cu ochi bănuitori pe cei care
nu s-ar fi arătat uimiți de lucrul acesta. Preoții permanenți și cei temporari
deprinși cu legile noastre au fost nedumeriți și e firesc să-mi pună întrebări.
Dar eu și Nephtys i-am lăsat să creadă că noi căutăm cu înfrigurare vechi
formule magice în stare să ocrotească Abydosul.
Nephtys luă mâinile surorii sale Isis într-ale ei.
― Barca lui Osiris păstrează neatinsă mumia lui Iker, îi spuse ea. În
fiecare zi, o înzestrez cu energie întăritoare, iar Pleșuvul rostește cuvintele
puterii. N-a apărut nicio urmă de stricăciune, soțul tău trăiește între două
lumi. Udăm mereu grădina unde sufletul-pasăre al lui Iker vine să bea, iar
plantele continuă să crească. Adună relicvele, Isis, nu renunța cu niciun
chip!
Surâsul palid al văduvei oglindea slabii sorți de izbândă.
― Vrei să-l vezi? întrebă Nephtys.
― Ucigașii stau, neîndoielnic, la pândă în preajma Casei Vieții. Dacă
intru în ea, o să priceapă ce avem de gând. Să încercăm, așadar, să păstrăm
secretul cât mai multă vreme cu putință. Dacă Prevestitorul îl află, va
dezlănțui noi forțe distrugătoare ca să-l omoare pe Iker a doua oară.
― Nici Pleșuvul, nici eu nu te vom trăda!
― Mi-ar fi plăcut atât de mult să-i vorbesc lui Iker, dar asta ar însemna
să-l pun în primejdie! Vorbește-i tu pentru mine, sora mea.
Din coșul misterelor, Isis scoase relicvele adunate până acum în cursul
călătoriei sale.
― Du-le în Casa Vieții. Eu am să plec de îndată.
Nephtys o însoți pe sora sa până la corabie.
― Unul dintre preoții permanenți nu-mi place deloc, îi mărturisi ea.
― Bega?
― Și tu îl bănuiești că ascunde ceva?
 ― E prea mult spus că-l bănuiesc. Dar nu reușesc să-mi dau seama care
sunt adevăratele lui gânduri. Îl învinuiești de un lucru anume?
― Nu încă.
― Crezi că are vreo legătură cu moartea lui Iker?
― N-am găsit deocamdată nicio dovadă împotriva lui.
― Fii cu băgare de seamă, o sfătui Isis. Dușmanul nu șovăie să ucidă.
Nephtys nu-i pomeni însă nimic lui Isis despre legăturile ei cu misteriosul
și fermecătorul Asher. Nu voia s-o întristeze, ba poate chiar s-o rănească,
aducând vorba despre asemenea sentimente într-o clipă când soarta
Abydosului și supraviețuirea lui Iker erau în joc.
30.
Memphisul întreg dormea, dar nu și generalul Nesmontu. După o masă
îmbelșugată, măsura cu pași mari terasa casei lui Sehotep. Fără să se
sinchisească de minunata priveliște a orașului, bătrânul general nu mai
putea îndura să stea degeaba. Departe de cazarmă și de oamenii săi, se
simțea fără rost pe lume.
Elegantul Sehotep i se alătură. Lipsit de ospețele la care iscodea
gândurile și planurile înalților demnitari, neputând să mai vegheze asupra
reparării templelor și construirii altora noi, scribul cu privire vie și
inteligență pătrunzătoare se ofilea.
― M-am îngrășat, se plânse Nesmontu. Bucătarul tău e atât de priceput,
încât nu reușesc să mă înfrânez în fața bucatelor lui. Și, cum nu ies deloc
din casă, mă rotunjesc pe zi ce trece!
― Vrei să auzi câteva dintre învățăturile lui Ptah-Hotep despre
stăpânirea de sine?
― Le știu pe dinafară și adorm repetându-le în gând! Oare de ce ne lasă
Sobek să așteptăm atât?
― Pentru că vrea să lovească la sigur.
― Sekari a dibuit un cuib al luptătorilor din umbră. I-aș scoate din
bârlog, i-aș lua la întrebări, ei mi-ar spune numele căpeteniilor, apoi am
spulbera lesne această armată a întunericului!
― Nu luptăm împotriva unui vrăjmaș obișnuit, îi reaminti Sehotep. Adu-
ți aminte de Treisprezece-Ani și de cei asemenea lui. Sunt călăuziți de o
credință oarbă care le ațâță furia, nu vor da înapoi și nu vor vorbi,
preferând mai degrabă să moară. Planul ticluit de Sobek e cel mai bun: lasă-
i să-și închipuie că au cale liberă.
― Dar n-au făcut nicio mișcare până acum!
― Trebuie mai întâi ca zvonurile să se răspândească prin tot orașul, mai
ales cele despre moartea ta și despre boala fără leac a lui Sobek, iar ei să le
dea crezare. Armata lipsită de marele ei general, Egiptul lipsit de vizir,
certuri nesfârșite între cei care vor să capete aceste slujbe, iată un prilej
minunat pentru a porni la atac! Dar oamenii Prevestitorului sunt prevăzători
și nu vor începe lupta fără să fie convinși că vor birui.
― Am înțeles, am înțeles! Atunci, să muște odată momeala!
― N-o să mai întârzie mult, prezise Sehotep.
― Mi-ar plăcea să fiu la fel de încrezător ca tine.
― Și totuși, nici eu nu sunt așa în toate privințele, la drept vorbind.
― Isprăvește cu chinul ăsta! Nevinovăția ta o să iasă la iveală.
― Timpul nu trece în folosul meu. Dar nu mai contează, dacă faraonul
salvează Cele Două Regate și păstrează neatins Abydosul.
Cu mâinile la spate, Nesmontu începu iar să se plimbe încolo și-ncoace.
Iar Sehotep privi capitala, pradă oferită acelor fiare de temut.
*
Furios că fusese dat la o parte, fostul ajutor al primarului din Medamud
avea de gând totuși să iasă cu bine din încurcătură. Fiind o iscoadă de-a
Prevestitorului, se mirase de sosirea lui Sesostris la Medamud.
Faraonul nu bătuse atâta drum doar pentru a-l pedepsi pe primar! Punând
tot felul de întrebări despre Templul lui Osiris, își dezvăluise adevăratul țel:
să găsească un sanctuar uitat, poate chiar distrus de multă vreme.
Redevenit sătean de rând, credinciosul Prevestitorului își rase mustața, se
îmbrăcă sărăcăcios ca un țăran și începu să dea târcoale șantierului unde
lucrau meșterii veniți de la Teba. Aceștia fuseseră împărțiți în mai multe
echipe, unele care munceau ziua, iar altele noaptea. Iar atâta grabă îi dădea
de gândit. Oare de ce dorea monarhul ca reparațiile să fie isprăvite atât de
iute? Și de ce soldații supravegheau împrejurimile? Neîndoielnic, în ochii
regelui, Medamudul avea o mare importanță.
Dacă fostul ajutor al primarului ar fi descoperit pricina acestei purtări,
Prevestitorul l-ar fi răsplătit cu generozitate, iar el ar fi părăsit pentru
totdeauna satul ăla amărât și ar fi locuit la Memphis într-o casă frumoasă.
Iar alți demnitari, deveniți niște bieți slujitori, i-ar fi împlinit cele mai
mărunte dorințe. Și pentru un astfel de viitor merita să înfrunte acum
primejdiile.
Cu capul plecat, îi oferi comandantului gărzilor plăcinte calde.
― Un dar din partea noului primar, grăi el. Mai vreți?
― Nu pot să te refuz.
― Diseară am să vă aduc fiertură de bob. Cât despre rege, socot că
preferă bucatele alese. Ce să-i spun bucătarului să pregătească?
― Nu te îngriji de asta.
― Luminăția Sa e cumva bolnav?
― Du-te, mai bine, după restul de plăcinte.
Tăcerea comandantului spunea multe. Sesostris era nevoit să rămână aici
din pricina unei piedici însemnate sau poate că urma să împlinească un
ritual legat de sanctuarul lui Osiris din Medamud.
Fostul ajutor al primarului se furișă în spatele templului și, spre marea sa
mirare, văzu că pădurea sacră în care nimeni nu mai pătrunsese de zeci de
ani era, și ea, păzită îndeaproape!
Regele… regele răzbise prin hățișul de arbori! Așadar, numai acest uriaș
putea să-i alunge pe demonii care sălășluiau acolo și care-i omorau pe
curioșii ce se apropiau.
În vreme ce templul era reparat și mărit, Sesostris avea să rămână în
mijlocul grădinii interzise. Dar cum să afle ce punea monarhul la cale?
De bunăvoie sau cu forța, cineva o să-i dezvăluie adevărul: moșneagul
de optzeci de ani care conducea sfatul bătrânilor.
Așezat pe un scaun de culoarea paiului, bătrânul se uită chiorâș la fostul
ajutor al primarului.
― Sanctuarul lui Osiris nu există. E doar o poveste.
 ― Isprăvește cu minciunile! I-ai convins pe toți sătenii să păstreze
secretul, iar eu vreau să-l cunosc.
― Bați câmpii. Ieși afară din casa mea!
― Chiar și la anii tăi, un om ține la viața lui și mai cu seamă la cea a
copiilor și a nepoților săi. Răspunde-mi, altminteri o să te căiești amarnic.
― Îndrăznești să…
― Ce contează mijloacele, când am atâtea de câștigat!
Bătrânul luă amenințarea în serios.
― Sanctuarul exista, dar e în ruină.
― Și nu are cumva niște cripte ce adăpostesc o comoară?
― Se poate.
― Ia aminte cum vorbești, că încep să-mi pierd răbdarea!
― Da, are două capele săpate în pământ.
― Ce se află în ele?
Moșneagul zâmbi.
― Sunt goale.
― Îți bați joc de mine!
― Atunci încredințează-te cu ochii tăi.
― Spune-mi cum arată locul cu pricina.
Bătrânul se supuse.
Apoi, convins că acesta îi mărturisise adevărul, discipolul Prevestitorului
îl sugrumă. Având în vedere vârsta sa înaintată, familia avea să creadă că
murise de bătrânețe.
Nu-i mai rămânea acum decât să găsească o cale de a intra în pădurea
sacră, de a pune mâna pe comoară și de a desluși ce uneltește regele.
Cu puțin noroc, ar putea chiar să-l ucidă!
Când își închipui cu ce s-ar fi ales de pe urma unei asemenea isprăvi,
aproape că-și pierdu mințile. După ce întinse trupul bătrânului pe pat, ieși
din casa aceea sărăcăcioasă și se duse să-și potolească foamea care-l
cuprinsese.
*
Sekari admiră micul sceptru din fildeș, cu ajutorul căruia Isis stârnise
dinspre miazăzi un vânt puternic, ce-i îngăduia corăbiei să plutească de-
acum cu o viteză nemaipomenită.
― E al regelui Scorpion, unul dintre primii monarhi ai Egiptului,
îngropat la Abydos, îl lămuri Isis. Tatăl meu mi l-a încredințat ca să schimb
cu el destinul. Sceptrul și cuțitul lui Thot sunt singurele mele arme.
― N-ai pus la socoteală dragostea ce i-o porți lui Iker, o dragoste fără
pereche și statornică. Tot ce vă leagă pe acest pământ va dăinui.
Ipu, capitala celei de-a noua provincii a Egiptului de Sus, se mândrea cu
templul său. El adăpostea o dovadă neasemuită a zeului protector, care
dăduse și numele ținutului: Meteoritul lui Min. Căzută din cer la începutul
primei dinastii, această piatră născută din stele asigura bunăstarea
provinciei și rodnicia pământului ei.
În ciuda veșmântului său, un giulgiu alb ce amintea de trecerea lui prin
moarte, zeul Min stătea mărturie a triumfului vieții în felul cel mai clar fel
cu putință: având sexul veșnic ridicat, el nu înceta să se împreuneze cu
cosmosul.
Isis merse la templu. Un sacerdot stătea de pază la ușa purificărilor.
― Vreau să-i vorbesc marelui preot.
― Cu ce drept?
― Mă oprești să intru în Castelul Lunii? Aici poate fi auzit Universul și
poate fi scris mesajul său.
Păzitorul se albi la față. În doar câteva cuvinte, tânăra femeie își
dovedise știința. Cunoștea unul dintre numele secrete ale templului și
însușirile relicvei osiriene.
Odată purificările isprăvite, preotul o pofti pe Isis să aștepte într-o curte
largă, iar el plecă să-l caute pe mai-marele său.
Acesta din urmă nu întârzie să apară. Impunător, în vârstă de vreo
patruzeci de ani, bărbatul nu pierdu vremea cu vorbe curtenitoare.
― Când ați văzut Castelul Lunii?
― În timpul inițierii mele în Cele Două Drumuri.
― Atunci s-ar zice că…
― Sunt Isis, Marea Preoteasa din Abydos, și doresc să-mi dați relicva
acestui templu.
Marele Preot nu ceru și alte lămuriri. Dacă trebuia reîntregit trupul lui
Osiris însemna că se pregătea o înviere, ca aceea a marelui arhitect
Imhotep.
Și, fără să șovăie, îi încredință tinerei inițiate urechile lui Osiris.
*
Corabia își continuă, în mare grabă, călătoria spre miazănoapte. Magia
lui Isis scurta timpul și micșora oboseala echipajului, redându-le oamenilor
vigoarea.
Străbătură mai multe provincii, fără să întâmpine vreo opreliște, până în
dreptul marelui Khemenu, orașul lui Thot și al Ogdoadei.
Sekari băgă de seamă că pe Isis o frământa ceva.
― Trebuie să ne oprim aici?
― Nu. Următorul nostru popas e sanctuarul zeiței ghepard Pakhet. Dar
presimt că ne pândește o mare primejdie.
Deasupra lor se rotea un șoim ciudat. Lipsindu-i măreția pe care-o avea
animalul lui Horus, trupul șoimului părea acoperit de sânge, ghearele îi erau
enorme și se mișca fără grație.
Isis păli.
― E șoimul-om venit din cazanul iadului! O arătare ce-și sfâșie
dușmanii, le distruge bunurile și le nimicește urmașii.
― Adică o creatură de-a Prevestitorului, încuviință Sekari, încercând să-l
doboare cu bastonul de aruncat.
Dar pasărea se feri. Furioasă, scoase niște strigăte pe care nicio făptură
omenească nu le mai auzise vreodată. Doar prezența urechilor lui Osiris
împiedică echipajul să încremenească de spaimă.
― Înaintea noastră s-a ivit o insulă cuprinsă de flăcări! urlă căpitanul.
Așezată de-a curmezișul Nilului, insula devenise o piedică de netrecut.
― Cuibul șoimului-om, grăi văduva. Să ne amintim cuvintele regelui din
timpul ritualului secerișului: „Osiris a venit din insula flăcării pentru a se
întrupa în grâne”. Întorcând focul împotriva noastră, stricând rostul
șoimului, Prevestitorul vrea să pustiască Egiptul și să pună pe el pecetea
morții. Să ne luptăm cu el!
Cu toată dârzenia lor, arcașii lui Sarenput nu-și puteau stăpâni
tremuratul.
― Apucați vâslele, porunci Isis.
― Fluviul întreg clocotește, observă căpitanul. N-o să izbutim să trecem.
― Mulțumită sceptrului Magie, focul nu va arde vâslele, iar apa nu va
înmuia lemnul.
Sekari se apucă să vâslească din răsputeri, iar ceilalți îi urmară pilda,
îmbărbătați.
Pe insulă, tot soiul de siluete se agitau încoace și-n colo. Încercând să ia
forma unor trupuri, hrănindu-se cu jăratic, crăpau, se sfărâmau în bucăți, se
uneau la întâmplare unele cu altele și scoteau strigăte de ură.
 Doar Isis, Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul îndrăzniră să privească
zvârcolirile lui isefet. Trăind din plin armonia ființei lor, măgarul și câinele
nu se temeau de dușmanii lui Maat.
Corăbierii nu-și cruțară forțele, sperând să scape de nenorocire. Și, într-
adevăr, vâslele râmaseră întregi.
― Să acostăm, porunci Isis.
Căpitanul crezu că nu a auzit bine.
― Vreți să spuneți… Să tragem la malul fluviului și să părăsim corabia?
― Nu, să acostăm pe insulă.
― O să pierim cu toții!
Luând un arc, Marea Preoteasă din Abydos îl încordă și trase o săgeată
spre vârful celei mai înalte flăcări în spatele căreia se ascundea șoimul-om.
Străpuns, monstrul plesni, preschimbându-se într-o jerbă de scântei care
împrăștiară un miros de putreziciune.
― Să acostăm, repetă Isis.
Dogoarea jarului se potolise, flăcările se înghițiră unele pe altele, iar
vrăjmașii luminii se sfâșiară între ei.
Când Isis puse piciorul pe un strat de jăratic fără să se ardă, un suflu
puternic stinse focul și împrăștie fumul.
Sângerosul sări din corabie și înghiți un duh care nu voia să piară.
Liniștit, cu urechile ciulite și adulmecând aerul, măgarul coborî la rândul
său.
Corăbierii fluturară vâslele și o aclamară pe Isis. Urmându-l pe Sekari,
pășiră cu toții pe insulă.
Sekari își felicită sora.
― Niciun om n-ar fi fost în stare să facă ceea ce ai făcut tu.
― Focul acestei insule nu aparține Prevestitorului. Îi înapoiez lui Ra
flacăra și lui Osiris apa. Să ne umplem făpturile de magie, să preschimbăm
acest pământ al lui isefet în pământ al celor vii.
Și, pentru prima oară de când aflase de moartea lui Iker, Sekari se gândi
că era posibil ca Isis să-și ducă la bun sfârșit căutarea.
31.
Urletul Prevestitorului o trezi din somn pe Bina, care, speriată, îi sărută
fruntea acoperită de sudoare. Cu privirea pierdută, stăpânul ei părea să
rătăcească în altă lume, nevăzută.
 ― Întoarceți-vă printre noi, vă implor! Altminteri, suntem pierduți cu
toții!
Zvârcolirile Prevestitorului o îngrozeau. Bărbatul întredeschise buzele,
iar balele i se prelinseră ușor. Pradă unei crize de epilepsie, șuiera printre
dinți cuvinte de neînțeles.
Bina îl masă din cap până-n picioare, se lungi lângă el și rugă Răul să-l
părăsească pe stăpân și să treacă asupra ei.
Deodată, trupul cel uriaș prinse viață. O licărire roșie se aprinse din nou
în ochii Prevestitorului.
― Isis a distrus cuibul șoimului-om, grăi el cu amărăciune.
Izbucnind în hohote de plâns, Bina îl cuprinse cu brațele pe
propovăduitorul adevăratei credințe.
― Ați scăpat! Ați scăpat! O s-o zdrobiți pe netrebnica asta. Nicio femeie
nu va putea să vi se-mpotrivească.
Prevestitorul se ridică și îi mângâie pletele.
― La vremea cuvenită, ai să le înveți pe suratele tale să se supună
bărbaților. Voi, făpturi fără minte, va trebui să ne dați ascultare ca să vă
salvați sufletele. Până la bătrânețe rămâneți tot niște copile proaste.
Îngăduind femeilor să ajungă la cele mai înalte ranguri, Egiptul nu respectă
poruncile Zeului. În viitor nu va mai exista nicio preoteasă.
― Dar această Nephtys…
― O să-mi ofere plăcere trupească înainte de a fi ucisă cu pietre. Aceasta
e soarta femeilor nerușinate.
― Lăsați-mă să vă șterg și să vă parfumez.
Desfătându-se cu mișcările pline de blândețe ale Binei, Prevestitorul se
gândi cu durere la moartea pasării întunericului și la dispariția cuibului
duhurilor rele, venite din iad ca să-i chinuiască pe oameni. Isis dobândise o
frumoasă victorie înlăturând această stavilă pe care Prevestitorul o credea
de netrecut.
Dar de ce se înverșuna într-atât Marea Preoteasă din Abydos? Iker era
mort, vasul pecetluit ― sfărâmat, faraonul ― neputincios. Deznădejdea ar
fi trebuit s-o sleiască de puteri.
Dar, iscodind pretutindeni, credincioșii săi urmau să-i vină în curând de
hac acestei nebune, care-și ieșise din minți de durere. Lupta ei fără rost nu
va duce nicăieri.
Însă Prevestitorul avea de îndeplinit o altă treabă, mult mai grabnică.
 ― Dezbracă-te și întinde-te, îi porunci el Binei.
Frumoasa brunetă se supuse numaidecât. Să i se dăruiască stăpânului nu
însemna, oare, cea mai aleasă răsplată?
În loc să se bucure de farmecele ei, Prevestitorul îi așeză o lampă pe
buric, iar pe frunte îi desenă niște semne.
― Închide ochii, gândește-te la dușmanul nostru Sesostris al cărui nume
tocmai l-am scris. Carnea ta poartă astfel pecetea vrăjmașului, fie ca ea să-l
blesteme și să-l alunge!
Prevestitorul repetă de câteva ori formulele pe care le rostea și în fața
învățăceilor. Pe viitor, ele vor forma singura învățătură ce merita să fie
cunoscută și fiecare credincios le va recita zilnic.
Sorbindu-i cuvintele, Bina intră în transă.
Hieroglifele ce alcătuiau numele faraonului crescură până când deveniră
cu neputință de citit, apoi se topiră. Un sânge negru se revărsă peste chipul
Binei.
Prevestitorul se înveseli.
Sesostris nu se va mai scula din somnul cel adânc. Pe patul învierii are să
zacă doar un trup fără viață, iar tatăl i se va alătura fiului în străfundurile
negurilor.
*
În preajma peșterii lui Pakhet, zeița ghepard a celei de-a șaisprezecea
provincii a Egiptului de Sus, Sângerosul mârâi, iar Vânt-de-Miazănoapte
lovi pământul cu copitele.
― Liniștiți-vă, îi îndemnă Isis, cunosc locurile.
Cândva, aici, în timpul unui ritual, tânăra preoteasă întrupase vântul de
miazăzi ce aduce inundația. Printre fericiții cărora li se îngăduise să
privească ceremonia se numărase și Iker. Deși tulburată, Isis se purtase de
parcă nici nu l-ar fi văzut. Și totuși, din acea clipă, nu mai putuse să-și
abată gândurile de la el, încredințată că acesta era bărbatul vieții sale.
― Ia aminte, o sfătui Sekari. Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul simt
primejdia.
Isis știa că animalele nu se înșală. Și totuși, zeița ghepard era o aliată de
nădejde. Ca „Stăpână a magiei”, ea le dăruia inițiaților din Abydos puterea
de a-și înfrunta destinul și de a-l pune în armonie cu Maat. Ba, mai mult, ea
proteja unitatea trupului osirian împotriva a tot soiul de atacuri.
Fiara ar fi trebuit să iasă deja din grotă. Nedumerită, preoteasa se apropie.
 Din întuneric țâșni o cobră de o mărime neobișnuită.
Arcașii își încordară arcurile și ochiră monstrul.
― Nu trageți! porunci Isis.
Pakhet, Cea-care-Sfâșie-cu-Ghearele, stăpânea focurile pustiitoare și se
preschimba într-o reptilă ce era în stare să se lupte cu vrăjmașii soarelui.
Isis se prosternă.
― Iată-mă din nou în fața ta. Acum, supraviețuirea lui Osiris este în
primejdie. Am venit să-ți cer relicva pe care o păzești.
Întărâtată, cobra se pregătea să atace.
― Am s-o dobor! strigă Sekari.
― Nu te mișca!
Pe mal, Isis desenă nouă cercuri, iar în mijlocul lor, un șarpe încolăcit.
Tu întrupezi spirala focului ce urcă spre lumină, calea ce trebuie urmată
pentru a ieși din întuneric. În tine se împlinesc misterele renașterii.
Cercetează-mi inima și deslușește cât de curate sunt gândurile mele.
Când limba cobrei atinse ușor fruntea preotesei, lui Sekari îi trecu prin
minte că ar trebui să slobozească săgeata. Dar se stăpâni și respectă dorința
Marii Preotese din Abydos.
Isis înlocui capul șarpelui cu cel al unui ghepard.
Pe dată, uriașa reptilă se târî până lângă desen, urmă conturul celor nouă
cercuri și își înghiți propriul trup.
Fiara scoase un răcnet ce-i împietri pe toți. Apoi îi îngădui tinerei femei
s-o mângâie și o însoți înăuntrul grotei. Deși se arăta blândă, nici Vânt-de-
Miazănoapte, nici Sângerosul nu erau liniștiți, iar Sekari și arcașii
rămaseră gata de luptă.
Când Isis păși afară din sălașul lui Pakhet, ducea cu sine prețioasa
relicvă, ochii lui Osiris.
*
Cea de-a douăzecea provincie a Egiptului de Sus, Leandrul de Jos, își
merita pe deplin numele. Nenumărate pâlcuri de arbuști împodobeau
malurile și împrejurimile capitalei, Copilul Trestiei, simbol al regalității.
Aidoma acestei plante simple căreia i se dădeau felurite întrebuințări,
faraonul își slujea poporul clipă de clipă.
Lângă templu, se întindea un lac mare protejat de zeul berbec.
― E prea liniște pe-aici, își dădu cu părerea Sekari.
Un băiețel îi întâmpină pe musafiri.
 ― Fiți bine-veniți! Doriți ceva de băut?
― Cine ești tu? întrebă Sekari, bănuitor.
― Cel mai tânăr preot temporar din templu.
― Condu-ne la mai-marii tăi.
― Preoții permanenți sunt bolnavi.
― O molimă?
― Nu, mâncarea ce le-a fost servită era stricată. Fierbințeala îi face acum
să aiureze.
― Cine le-a pregătit bucatele?
― Cel care l-a înlocuit pe vechiul bucătar. Gărzile au vrut să-l ia la
întrebări, dar n-a mai fost de găsit. Vreți să vorbiți cu mai-marele preoților
temporari?
Posomorât, acesta din urmă îi primi cu răceală pe Isis și pe Sekari.
― În lipsa preoților permanenți, eu nu-mi mai văd capul de treburi și n-
am timp de pierdut cu trăncăneala. Așa că spuneți-mi pe scurt ce căutați.
― Arată-ne relicva osiriană, îi ceru Sekari.
Preotul aproape că se sufocă de indignare.
― Dar cine vă credeți?
― Pleacă-te în fața Marii Preotese din Abydos și supune-i-te!
Înfățișarea semeață a lui Isis îl făcu pe preot să priceapă că Sekari nu se
jucase cu vorbele.
― N-am puterea de a lua hotărâri în această privință, eu doar…
― Ne grăbim foarte tare.
― Bine… Haideți cu mine!
Preotul îi duse până la capela ce adăpostea relicva, o încăpere micuță, cu
pereții acoperiți cu texte ce descriau nașterea copilului luminii divine,
apărut din lotusul începuturilor.
― Mie nu-mi este îngăduit să intru acolo și cu atât mai puțin să deschid
naosul.
― Să lăsăm asta în seama Marii Preotese, hotărî Sekari, îndemnându-l pe
preot să iasă împreună cu el afară.
Isis citi cu voce tare ritualul săpat în piatră. Și, devenind ea însăși cuvânt
viu, domoli duhurile păzitoare ale raclei și deschise ușa.
*
Isis ieși din templu cu mâinile goale.
― Relicva a dispărut.
 ― Peste putință, grăi mai-marele temporarilor. Păzitorii nevăzuți l-ar fi
ucis pe cel care ar fi cutezat s-o atingă!
Judecând după pavăza magică a raclei, s-ar fi zis că preotul nu se înșela.
Isis și Sekari se gândiră amândoi la același lucru: Prevestitorul, doar el,
ar fi fost în stare să spulbere până și cea mai temeinică apărare.
― Descrie-mi-l pe cel care l-a înlocuit pe bucătar, ceru Sekari.
― Era un bărbat serios și priceput, venit dintr-un sat vecin. Nu ne-a dat
niciun motiv să ne îndoim de el.
― Dar prin preajma templului nu s-a învârtit, în ultima vreme, vreun
curios?
― Eu n-am observat nimic neobișnuit.
Isis se așeză la piciorul unei coloane.
Carevasăzică, Prevestitorul, sau unul dintre demonii lui, furase relicva, de
negăsit de-acum înainte, și pusese capăt căutării sale. Nu-i mai rămânea
decât să se întoarcă la Abydos și să-l revadă pe Iker pentru ultima oară.
― Vino cu mine, șopti o voce de copil.
Isis se răsuci și dădu cu ochii de tânărul preot temporar, cu chipul
luminat de un surâs prietenos.
― Iartă-mă, sunt ostenită, atât de ostenită…
― Vino, te rog.
Isis îi făcu pe plac și se lăsă călăuzită de băiețandru până în templul
acoperit. Apoi pășiră împreună în capela lui Ra, unde, pe un altar, odihnea
barca din lemn aurit a zeului luminii.
― De mai multe zile, îi dezvălui băiatul, mă nelinișteau anumite semne
prevestitoare de rău. Forțe întunecate dădeau târcoale, iar mai-marii mei nu
luau amenințarea în serios. Atunci m-am hotărât să nu stau cu mâinile în
sân și să ascund relicva. Nu se spune oare că brațele lui Osiris sunt vâslele
bărcii lui Ra? Ție, și numai ție, pot să-ți încredințez această taină.
Isis se apropie de altar, scoase capetele celor două mari vâsle și găsi
înăuntrul lor brațele stăpânului din Abydos.
Preoteasa vru să-i mulțumească salvatorului ei, dar acesta pierise fără
urmă.
După surâsul lui Isis, Sekari înțelese ca speranțele renăscuseră.
― Ne vom continua călătoria, îl înștiință ea. De azi înainte, vâslele
noastre vor avea puterea brațelor lui Osiris.
― Magia ta…
 ― Nu, e meritul băiețelului. Cum îl cheamă? îl întrebă ea pe mai-marele
temporarilor.
― Un copil în templu?
― E cel mai tânăr preot.
― Mare Preoteasă, cu tot respectul cuvenit, trebuie să vă spun că vă
înșelați! Cel mai tânăr are douăzeci de ani.
Isis își ridică privirea spre soare.
― Născut din lotus, copilul luminii îi oferise sprijinul său.
*
― Ajută-mă să mă ridic, îi porunci Libanezul intendentului sau.
Îi era tot mai greu să se miște, dar nici să se oprească din înghițit prăjituri
una după alta nu izbutea. Nesiguranța și grijile îl rodeau și numai
mulțumită dulciurilor putea să judece limpede și să-și păstreze sângele
rece.
În toiul nopții sosi, nervos și agitat, Medes.
― Se pare că șacalii lui Sobek au mai slăbit paza. Totuși, eu rămân în
continuare la fel de prevăzător.
― Neîncrederea e zălog de viață lungă, fu de părere Libanezul. Ai vești
despre vizir?
― Nu iese din odaia lui și ajutoarele sale se îngrijesc de treburile zilnice.
Suferă de o boală pe care nici măcar doctorul Gua nu știe s-o tămăduiască.
Sfârșitul nu mai poate întârzia prea mult.
― Nesmontu mort, Sobek pe moarte… Minunat!
― Pe deasupra, n-am niciun decret regal de întocmit.
Libanezul mestecă o curmală înmuiată în alcool.
― Și ce înțelegi tu din asta?
― Oricât s-ar îndoi unii, eu cred că Sesostris fie a murit, fie nu mai e în
stare să facă nimic, nici măcar să cârmuiască regatul. Și, fără el, Egiptul se
duce de râpă.
― Dar regina?
― Zace abătută în odăile sale.
― Și Senankh?
― Nu poate să se împace cu gândul că prietenul său, Nesmontu, nu mai
e. Pradă unei tristeți adânci, lucrează din ce în ce mai puțin.
Libanezul își scărpină bărbia.
 ― Nici că există împrejurări mai potrivite pentru noi! În locul meu,
nimeni n-ar șovăi să pornească marele atac.
― Și atunci de ce te codești?
― Ceva îmi spune să nu mă pripesc…
― Uneori, o așteptare prea îndelungată devine păgubitoare. Memphisul
vi se oferă pe tavă, să-l luăm!
― E nevoie de o ultimă verificare, hotărî Libanezul. Să punem la cale
câteva mici atacuri. Dacă vrăjmașul va sta cu brațele încrucișate, am să
ordon tuturor oamenilor noștri să se năpustească asupra orașului.
32.
În zori, Crețul își părăsi ascunzătoarea. Tot Memphisul se trezea din
somn, iar rândunelele dansau în văzduh. Pâinea caldă era scoasă din cuptor,
laptele proaspăt, turnat în vase și primele conversații începeau să se lege.
Un vânzător de plăcinte îl îmbie pe Creț să guste una.
― Pornim la atac.
― Din a cui poruncă?
― Chiar a Libanezului.
― Cuvântul de recunoaștere?
― Glorie Prevestitorului!
― Al doilea cuvânt de recunoaștere?
― Moarte lui Sesostris!
Crețul isprăvi de ronțăit plăcinta și apoi îi dădu vestea și Morocănosului.
Mulțumiți să treacă, în sfârșit, la fapte, cei doi se despărțiră. Fiecare știa ce
are de făcut mai departe.
*
― Încep să se miște, zise una dintre gărzile însărcinate cu supravegherea
casei ce slujea drept adăpost luptătorilor din umbră. Pândarii i-au văzut pe
Creț și pe Morocănos ieșind și luând-o unul la dreapta, altul la stânga.
Iscoadele noastre sunt pe urmele lor.
― Nu care cumva să-i pierdeți din ochi! se răsti vizirul Sobek.
― În privința asta, fiți pe pace. Când trebuie să-i arestăm?
― Să nu-i arestați!
― Și dacă atacă oameni nevinovați și se dedau la jafuri, noi să…
― Repet: oricare ar fi împrejurările, nu-i arestați. Cine nu respectă acest
ordin va fi învinuit de trădare și pedepsit aspru. Am vorbit destul de
limpede?
Garda înghiți în sec.
― Limpede ca lumina zilei, vizire Sobek.
*
Crețul îi trezi pe cei care dormeau.
Negustori, vânzători ambulanți, meșteri, cu toții se amestecaseră printre
egipteni atât de bine, încât nu stârneau nimănui bănuieli. Mai mult încă,
pentru a câștiga încrederea gărzilor, mulți dintre ei, prefăcându-se iubitori
de ordine și supuși devotați ai faraonului, dădeau o mână de ajutor la
prinderea hoților mărunți.
Acum însă gândul că vor semăna groaza în Memphis îi înveselea.
Crezându-se la adăpost de orice atac, locuitorii capitalei vor fi luați prin
surprindere. Iar spaima ce-i va cuprinde va înlesni izbânda armatei
întunericului.
Primul atac avu loc noaptea, în port.
După plecarea muncitorilor, Crețul și cinci tovarăși de-ai săi dădură foc
unei magazii nepăzite, pline cu baloți de pânză de in.
Fumul se răspândi deasupra Memphisului și strigăte deznădăjduite
izbucniră la scurt timp după incident.
Gărzile care priviră neputincioase la săvârșirea acestei nelegiuiri
blestemară în gând ordinele mai-marilor lor.
*
Cei doi tineri proaspăt căsătoriți se plimbau pe malul Nilului, gustând
fericirea liniștită ce le învăluia inimile. La capătul unei zile de muncă,
obișnuiau să se bucure astfel de răcoare, departe de larma orașului.
Înarmat cu un cuțit, un bărbat răsări brusc înaintea lor.
― Să ne întoarcem, hotărî soțul.
În spatele lor stăteau însă Morocănosul și alți trei complici de-ai săi,
înarmați cu bâte.
― Dați-ne bijuteriile și veșmintele. Altminteri, vă batem până vă
omorâm.
― Să le facem pe plac, zise, împăciuitoare, soția.
― Nici prin gând nu-mi trece să mă las despuiat!
O lovitura de bâtă îi seceră picioarele. Nefericitul urlă de durere. Soția sa
își scoase colierul, brățările și inelele.
― Luați tot, numai nu ne omorâți! îi imploră ea pe tâlhari.
 ― Vrem și rochia ta, tunica lui și sandalele amândurora. Repede! le ceru
Morocănosul.
Goi, umiliți, speriați, cei doi soți încercară să-și vină în fire,
neîndrăznind nici măcar să-i privească pe atacatorii care se îndepărtau.
Gărzile care stătuseră la pândă scrâșniră, cu furie, din dinți.
*
Scribul număra greutățile de cântar întrebuințate la piață. Grijuliu,
însemna totul într-un registru pe care mai-marele său îl verifica în fiecare
săptămână. Vreme de douăzeci de ani își îndeplinise atât de bine sarcinile,
încât nu fusese niciodată mustrat, iar oamenii puteau să cumpere tot soiul de
mărfuri fără teama că vor fi înșelați.
Câțiva netrebnici încercaseră în mai multe rânduri să-l păcălească sau să-
i înapoieze greutăți false, întrebuințând fel de fel de șiretlicuri. Toți zăceau
acum în temniță, căci negustorii necinstiți își primeau pedeapsa cuvenită.
Odată munca isprăvită, scribul se pregătea să închidă ușa odăii de lucru,
gândindu-se la bunătățile ce-l așteptau acasă: prepelițe fripte, fasole, brânză
proaspătă și prăjituri cu miere. Ziua de naștere a soției sale era prilej pentru
un adevărat ospăț.
Apariția Crețului și a celor doi zdrahoni ce fluturau cuțite îl nedumeri.
― Ieșiți afară îndată!
Izbindu-l cu pumnul în stomac, Crețul îl readuse la tăcere.
Cu răsuflarea tăiată, nefericitul se prăbuși greoi, se lovi la cap de un
perete și leșină.
― Distrugeți tot, le porunci Crețul tovarășilor săi.
Aceștia distruseseră arhivele și aruncară resturile peste trupul victimei
lor.
Afară, nevăzute, gărzile rămaseră nemișcate.
*
Generalul Nesmontu și Sehotep ascultară cu atenție raportul amănunțit al
vizirului. Furturi, jafuri, incendii, atacuri asupra locuitorilor… Memphisul
nu vorbea decât despre aceste pagube și învinuia străjile că stătuseră cu
mâinile în sân.
― Doar Crețul și Morocănosul și-au părăsit ascunzătoarea, continuă
Sobek. Niciun alt grup n-a luat parte la aceste mârșăvii. După ce și-au
încheiat șirul nelegiuirilor, tâlharii ăștia doi și complicii lor s-au întors în
bârlog. Așa cum bănuiam, marea lor căpetenie se arată prevăzătoare și vrea
să vadă mai întâi de ce suntem în stare. Prin urmare, am trimis peste tot
patrule. Dar ele nu vor descoperi nimic, dovedind astfel neputința noastră.
― După toate cele întâmplate, se împotrivi Nesmontu, te încăpățânezi să
nu miști un deget?
― Sekari n-a dibuit decât un cuib al demonilor. Dar, fără îndoială, există
și altele. Prevestitorul le-a împrăștiat în tot orașul, iar reușita atacului său
atârnă de iuțeala acestor trupe.
― Și cum ai să le ții piept?
Sobek zâmbi cu șiretenie.
― Asta, generale, e treaba ta! Am să-ți aduc o hartă a orașului, iar tu ai
să-mi arăți care sunt cele mai potrivite locuri unde să ne așezăm soldații,
fără a fi văzuți.
― Iată cum poate fi readus la viață un mort! se înflăcără Nesmontu.
― Bineînțeles, vei lua comanda chiar din prima clipă a atacului.
― Dar în privința celui care ar trebui să-mi urmeze la cârma armatei cum
merg lucrurile?
― Întocmai așa cum am plănuit. Ofițerii se ceartă la nesfârșit între ei,
fiecare vrea să fie numit mare general și să dobândească rangul tău. Regele
lipsește, vizirul e bolnav, nu are cine să ia hotărâri. Armata și gărzile au
rămas de izbeliște și niciun decret nu poate fi întocmit.
― L-ai înștiințat și pe Medes? întrebă Sehotep.
― Cred că e mai bine să nu știe nimic. În felul acesta, purtarea lui nu se
va schimba și, dacă iscoadele Prevestitorului îl supraveghează, se vor
încredința că neorânduiala domnește pretutindeni.
― Dar Sehotep? se neliniști generalul.
― Judecata trebuie să se desfășoare potrivit legilor, răspunse apăsat
vizirul.
*
Echipajul o privea pe Isis cu multă admirație. Înlăturase piedica ridicată
de insula în flăcări, stârnise vântul de miazăzi, făcuse ca vâslele să fie
ușoare și lesne de mânuit, înzestrându-le cu o putere de neînchipuit…
Tânăra preoteasă înfăptuia minuni!
Corabia intră în cea de-a douăzeci și una provincie a Egiptului de Sus,
Leandrul de Sus, unul dintre cele mai roditoare ținuturi ale regatului,
datorită canalului ce făcea legătura cu Fayyum.
 Sekari cunoștea bine ținutul și își amintea peripețiile prin care trecuse
aici alături de Iker. În pofida capcanelor ce i se întinseseră, reușise să-l
salveze pe Iker. Cine ar fi crezut că locul cel mai primejdios avea să fie
Abydosul?
― Nu te mai socoti vinovat, îl sfătui Isis.
― N-am fost lângă el în clipa aleasă de Prevestitor, deci nu mi-am făcut
datoria. Când regele va strânge iar laolaltă Cercul de Aur, am să-i spun că-
mi părăsesc slujba.
― Faci o mare greșeală, Sekari!
― Am făcut-o deja.
― Părerea mea e alta. Dar ții tu seama vreun pic de ea?
Întrebarea îl tulbură pe Sekari.
― Doar tu și faraonul sunteți în stare să-l învingeți pe Prevestitor, iar
Cercul de Aur vă va sprijini fără odihnă.
― Atunci nu mai vorbi de părăsirea lui. Altminteri, l-ai trăda pe Iker.
Corabia se apropia de orașul Crocodilului, capitala provinciei, străbătută
în lung și-n lat de canale. Construit pe o vastă ridicătură de pământ, micul
oraș dormita sub razele soarelui. Aici își avea sălașul un crocodil uriaș,
incarnare a zeului Sobek. Doar cu puțin mai impunătoare decât el, soața
zeului purta cercei de aur și sticlă.
― Ce relicvă trebuie să luăm de aici? întrebă Sekari.
― Până acum am adunat toate cele pomenite în Cartea de geografie
sacră din Abydos. Dar în templul acestui oraș se celebrează în fiecare an o
primă unire a mădularelor divine. Înnoind vechiul soare în inima marelui
lac, crocodilul lui Sobek biruie negurile și vestește domnia lui Osiris, cel
regăsit și reînviat.
La debarcader se zărea obișnuita forfotă. Muncitorii descărcau corăbiile,
iar scribii notau felul mărfurilor și cantitățile.
― Așteaptă puțin aici, mă duc să cercetez împrejurimile.
― De ce te temi?
― N-am încredere în locurile prea liniștite.
Câtă vreme Sekari lipsi, echipajul, cu tot cu Vânt-de-Miazănoapte și
Sângerosul, își trase sufletul. Câinele îi descuraja pe curioși să se apropie
prea mult de corabie.
Sekari se întoarse destul de îngrijorat.
 ― Templul este închis. Va trebui să aflăm ce se întâmplă fără să atragem
atenția, căci am simțit multe priviri dușmănoase.
Însoțită de Vânt-de-Miazănoapte, Isis se plimbă pe lângă sanctuar. În
spatele ei, la câțiva pași, Sângerosul stătea la pândă.
Preoteasa intră în vorbă cu un vânzător de pește.
― Aș vrea să duc o ofrandă la templu.
― Ai de așteptat, frumoasa mea! Din pricina unui blestem, preoții au
părăsit locurile și, dacă nu se întorc, crocodilul o să ne mănânce pe toți.
― Unde s-au dus preoții?
― În ținutul flăcărilor, pe o insulă pierdută în partea de miazănoapte a
marelui lac. Doar o minune îi mai poate salva de la înec.
― Cine știe să mă conducă până acolo?
― Podarul cunoaște așezarea insulei, dar urăște femeile drăguțe și cere
mult pentru așa o treabă! Mai bine uită de el, frumoasa mea, și pleacă de
aici înainte ca demonii să pună stăpânire pe provincie.
Calmul măgarului și al câinelui îi dădură de înțeles lui Isis că nu-i
pândea nicio primejdie. Nimeni nu-i urmărea. Și nici Sekari nu găsise ceva
care să-i trezească bănuielile.
― Prevestitorul ne-a luat-o înainte, grăi el.
― Trebuie să-mi schimb înfățișarea și să-l conving pe podar să mă ducă
acolo unde s-au adunat preoții.
― E o capcană!
― O să vedem în curând, hotărî Isis.
*
Cu părul încărunțit, cu fața pământie, îmbrăcată într-o rochie
sărăcăcioasă, Isis se preschimbase într-o femeie bătrână. Când urcă în barca
podarului, un bărbat înalt și, parcă, fără vârstă, acesta nu se ridică și nu-i
aruncă nici măcar o privire.
― Te învoiești să mă duci în ținutul flăcării?
― E departe și costă mult. Cu siguranță tu n-ai cu ce plăti.
― Ce anume ceri?
― Eu nu mă mulțumesc doar cu o bucată de pâine și un burduf cu apă
proaspătă! Ai un inel de aur?
― Uite-l aici.
Barcagiul cercetă inelul pe toate părțile.
― Mai vreau o bucată de pânză dintre cele mai bune și un vas de bronz.
 ― Iată și pânza.
Bărbatul o pipăi, apoi o împături.
― Cunoști Numerele?
― Cerul este Unu. Doi înseamnă focul zămislitor și aerul luminos. Trei
sunt toți zeii, iar Patru ― zările. Cinci deschide spiritul.
― De vreme ce știi să așezi laolaltă părțile podului plutitor, el are să te
poarte până la ținta spre care-ai pornit. Ocolește abatorul, complicii lui Seth
te așteaptă acolo.
Bărbatul coborî de pe pod, care se avântă cu de la sine putere către
marele lac. Luat pe nepregătite, Sekari rămase pe mal.
*
O ceață deasă învăluia ținutul flăcării. Podul plutitor își croi drum printr-
un labirint de brațe de apă și se opri în fața unei insule pline de verdeață.
Fluturându-și mâinile, preoții din templul lui Sobek cereau ajutor.
Mânuind cârma, Isis se apropie. Trebuia să-i salveze cu orice preț.
Ascunși în spatele prizonierilor lor, siliți astfel să se supună, părtașii lui
Seth își agitau lăncile.
Un pelican se înălță deasupra insulei. Din pliscul său țâșni o rază de
soare ce risipi ceața și arse abatorul și pe nelegiuiții care se adăposteau în
el.
Teferi și nevătămați, preoții o întâmpinară cu bucurie pe salvatoarea lor.
― Fie ca pliscul pelicanului să se deschidă iar pentru tine, îi zise cel mai
vârstnic dintre sacerdoți, iar din el să iasă la lumină cel reînviat. Dându-și
sângele ca să-și hrănească puii, el întrupează dărnicia lui Osiris. Astfel se
primenesc relicvele Egiptului de Sus. Venind până aici, tu le-ai redat tăria.
33.
În timpul mesei, Senankh, căruia îi plăcea să mănânce bine, de-abia
ciuguli câte ceva. În schimb, bău mai mult decât obișnuia.
― Locuitorii Memphisului se tem, Medes, și noi nu suntem în stare să-i
liniștim!
― N-ar trebui, oare, ca Luminăția Sa să se îngrijească de asta?
― Nici măcar nu știm unde se află faraonul, mărturisi Senankh. Casa
Regelui n-a mai primit nicio porunca.
― Dar regina…
 ― Stă singură și tăcută în odăile sale, vizirul e pe moarte, Sehotep își
așteaptă osânda. Eu mă descurc așa cum pot cu treburile regatului, dar am
mâinile legate în privința siguranței. Armata și gărzile nu-mi vor da
ascultare.
Medes se prefăcu îngrozit.
― Sesostris… Sesostris o fi…?
― Nimeni nu cutează să rostească un asemenea cuvânt. Poate s-a retras
într-un templu. Oricum, dispariția lui Iker l-a zdrobit și n-are cine cârmui
regatul.
― Trebuie să numim un ofițer în locul lui Nesmontu și să desfășurăm
armata, își dădu cu părerea Medes.
― Fiecare ofițer e sprijinit de oamenii săi și nu se va da bătut cu una, cu
două. Ne găsim în pragul unui război în care ofițerii se vor sfâșia între ei și
nu văd niciun mijloc de a stăvili o astfel de nenorocire. Din fericire,
luptătorii din umbră nu s-au dedat decât la atacuri răzlețe. Dacă ar fi știut
mai bine cum stau lucrurile, s-ar fi năpustit cu toată forța și ar fi pus lesne
mâna pe Memphis.
― Nu putem îngădui așa ceva! se împotrivi Medes. Să încercăm noi doi
să întocmim un plan de bătaie!
― Gărzile se supun lui Sobek, armata lui Nesmontu. În ochii lor noi nu
însemnăm nimic, poate doar niște piedici.
― Nu îndrăznesc să mă gândesc la…
― E o nebunie să rămânem la Memphis, n-o să scăpăm nici de oamenii
Prevestitorului, nici de răzmerițe. Regatul se prăbușește, trebuie să plecăm.
― Nici nu-mi trece prin minte una ca asta. Sesostris se va întoarce și
ordinea va domni iarăși pretutindeni!
― Îți admir curajul, dar în anumite împrejurări devine curată nesăbuință.
Nu slujește la nimic să te amăgești.
Medes se opri din mâncat și bău două cupe de vin pe nerăsuflate,
străduindu-se să-și vină în fire.
― Dar trebuie să existe o cale, grăi el cu voce tremurătoare. Nu putem
lăsa totul să se ducă de râpă!
― Maat ne-a părăsit, se plânse Senankh.
― Și dacă luptătorii din umbră sunt mai slabi decât ne închipuim noi și
se mărginesc doar la jafuri și tâlhării?
 ― Căpetenia lor, Prevestitorul, vrea moartea lui Osiris, pieirea faraonului
și distrugerea Egiptului. În curând, toate cele trei dorințe i se vor îndeplini.
― Ei bine, nu! răcni Medes. Fuga n-ar fi demnă de niște oameni ca noi.
Și, la drept vorbind, unde să ne ducem? Mai bine luptăm să-i strângem
laolaltă pe cei devotați lui Sesostris și să arătăm limpede că nu ne clintim
de-aici.
Cuvintele Secretatului Casei Regelui îl uimiră pe Senankh. Socotindu-l
slujbaș destoinic și curtean șiret, Marele Trezorier credea că Medes ține
mult la traiul său îmbelșugat și că nu-i dă ghes inima să se jertfească în
vreun fel.
― E adevărat că nu putem întocmi și răspândi în toată țara un decret,
continuă Medes. Dar nimic nu ne oprește să dovedim trăinicia cârmuirii.
Faraonul a părăsit adesea Memphisul, iar regina a vegheat asupra treburilor
regatului. Duceți-vă la ea, vorbiți-i, vă rog, și convingeți-o să nu se lase
doborâtă. Vrăjmașul n-a câștigat încă.
― Dar suntem, oare, în stare să-i ținem piept?
― Neîndoielnic! Soldații și gărzile trebuie sa simtă că cineva îi conduce.
― Am să mă străduiesc, făgădui Senankh.
― În ceea ce mă privește, îl asigură Medes, am să răspândesc vești
liniștitoare. De încrederea noastră în viitor atârnă multe.
Tulburat, Marele Trezorier se ridică de la masă.
Poate că s-ar fi cuvenit să-i dezvăluie lui Medes planul lui Sobek
Păzitorul. Dar, respectându-și cuvântul dat, Senankh tăcu. Și, chibzuind
mai bine la cele spuse de Medes, fu bucuros să-l numere pe Secretarul
Casei Regelui printre apărătorii cei mai înfocați ai lui Sesostris.
*
Corabia lui Isis intră într-o altă lume, cea a Egiptului de Jos. După ce
șerpuise printre două deșerturi, Nilul își lua avânt și se desfăcea într-o
deltă întinsă. Cele șapte brațe mari ale fluviului, din care luaseră naștere o
puzderie de canale, alcătuiau o regiune înverzită, plină de palmieri.
În portul cel mic al Memphisului, Sekari schimbă echipajul. Fericiți să se
întoarcă acasă, arcașii lui Sarenput nu aveau să uite nicicând curajul tinerei
preotese. Rând pe rând îi mulțumiră pentru ocrotirea ce le-o oferise.
Noii corăbieri făceau parte din trupele speciale pregătite de Nesmontu.
Noul căpitan, un bărbat cu purtări grosolane, dar aprig luptător, cunoștea
cele mai ascunse cotloane ale acestor ținuturi, adesea neprimitoare, și
mânuia cârma la fel de bine noaptea, ca și ziua. Născut într-un sat din
mlaștinile aflate de-a lungul coastelor, nu se temea nici de șerpi, nici de
insecte și nu se folosea de hărți.
― O femeie! strigă el când dădu cu ochii de văduvă. Doar n-are de gând
să călătorească pe corabia mea!
― E corabia ei, îl lămuri Sekari, iar tu ai să i te supui.
― Glumești?
― Niciodată, atunci când mă aflu în slujba Marii Preotese din Abydos.
Căpitanul o măsură pe Isis cu ochi bănuitori.
― Urăsc să-și bată cineva joc de mine. Ce înseamnă toată povestea asta?
― Regatul trece printr-o mare primejdie, îi destăinui Isis. Trebuie să
adun iute relicvele răspândite în Egiptul de Jos. Și fără ajutorul tău n-am să
izbutesc.
― Atunci, sunteți într-adevăr…
― Ești gata de plecare?
― Prietenul meu Sekari a ales echipajul, și eu am încredere în el.
Totuși…
― Eu îți spun încotro ne îndreptăm, iar tu dai poruncile cuvenite. Vâslele
sunt înzestrate cu magia lui Ra și vântul ne va fi prielnic. În schimb, o
mulțime de dușmani vor încerca să ne răpună.
Căpitanul se scarpină în cap.
― Am îndeplinit destule misiuni nebunești în viața mea plină de
peripeții, dar asta le va întrece pe toate. Și-acum să isprăvim cu trăncăneala
și să pornim! Dacă am înțeles eu bine, timpul ne zorește. Care-i prima
țintă?
― Letopolis, capitala Coapsei, cea de-a doua provincie a Egiptului de
Jos.
*
Blând, binevoitor, Marele Preot o întâmpină cu bucurie pe Marea
Preoteasă din Abydos, care nu venise să caute o parte din trupul lui Osiris,
ci unul dintre sceptrele zeului.
― Primejdii cumplite v-au îndemnat să veniți până aici, nu?
― Din păcate, da.
― Ținutul lui Osiris e amenințat?
― Misiunea mea e să-l protejez. Încredințându-mi simbolul triplei
nașteri, îmi sunteți de mare ajutor.
 ― Să vă facem pe plac e o cinste pentru noi.
Isis și gazda sa vorbiră despre misterele luminii, ale pământului și ale
stelelor.
Apoi preotul deschise ușile unei capele și scoase dinăuntru sceptrul de
care atârnau trei curele din piele.
Isis o atinse pe prima, dar nu se întâmplă nimic.
― Încercați încă o dată!
Tânăra femeie pipăi cea de-a doua curea. Zadarnic.
― Trebuie să începeți cu a treia!
Preoteasa urmă sfatul, însă tot degeaba.
Preotul nu-și găsea cuvintele.
― Nu, murmură el, nu pot să cred!
― Sceptrul e fals, zise Isis. În afara voastră, cine mai intră în capelă?
― Cele două ajutoare ale mele, un bătrân de nouăzeci de ani, născut la
Letopolis, și un tânăr preot temporar. Am încredere deplină în ei!
― N-ar fi trebuit să vă dovediți mai prevăzător?
― Doar nu bănuiți că…
― Unul dintre ei a furat adevăratul sceptru și l-a înlocuit cu acest fals,
lipsit de orice putere.
― Cum a fost cu putință să se săvârșească o asemenea nelegiuire în
templul meu?
Preotului i se făcu rău, și Isis se repezi să-l sprijine ca să nu se
prăbușească.
― Iertați-mă, dar rușinea…
― Unde locuiesc cele două ajutoare?
― Lângă lacul sacru.
― Să mergem să vorbim cu ei!
Deși se clătina la fiecare pas, Marele Preot era dornic să-l găsească pe
făptaș. După dezamăgirea de mai înainte, simțea acum o mânie surdă.
Ocara ce-i fusese adusă îl îndemna să-l prindă pe nelegiuit și să-l dea pe
mâna judecătorilor.
Smuls din somnul de după prânz, preotul cel bătrân nu se pierdu cu firea
și vorbi limpede, înșirând orele când intrase și ieșise din templu și
mulțumind zeilor care îi dăruiseră o asemenea fericire. Nu băgase de seamă
că s-ar fi petrecut ceva nefiresc în ultima vreme. Zilele se scurgeau liniștite
în Letopolis, iar el își trăia bătrânețile în pace.
 Marele Preot bătu la ușa celuilalt ajutor al său.
Nimeni nu răspunse.
― Ciudat… Trebuia să fie acasă!
― Să intrăm.
― În lipsa lui…
― N-avem timp de pierdut.
Mica locuință era goală, la fel și lăzile pentru veșminte.
― A fugit, recunoscu preotul, înciudat. El să fure, cine și-ar fi închipuit?
― Să încercăm să găsim un lucru de-al lui.
Scotociră peste tot, însă nu dădură decât peste o rogojină tocită.
― Îmi e de ajuns, zise Isis.
Tânăra femeie înfășură rogojina și o ridică în dreptul ochilor. Puțin câte
puțin, intră în legătură cu fugarul, îl văzu limpede și desluși locul unde se
ascunsese.
*
Nemișcat, hoțul privea sceptrul pe care-l scosese din locașul lui și-l
înlocuise cu o copie desăvârșită.
Devenit discipol al Prevestitorului, spera să primească o răsplată uriașă
în schimbul distrugerii acestui însemn al puterii lui Osiris.
Până acum, sarcina se dovedise ușoară. Naivitatea mai-marelui său,
capela nepăzită, această locuință tainică din afara orașului, pe care o
căpătase… În curând, tovarășii săi aveau să vină să-l ia și să-l ducă departe
de Letopolis, ca să îngroașe rândurile viitorilor stăpâni ai Egiptului.
În pragul unui astfel de viitor măreț, el șovăia totuși să distrugă o așa
comoară.
Slujba sa de preot temporar îi oferise atâtea revelații, încât nu se prea
încumeta să pângărească obiectul sacru. Bineînțeles, noua credință îl
atrăgea mai ales datorită privilegiilor de care se bucurau bărbații și
supunerii depline a femeilor, făpturi desfrânate, gata oricând să-și arate
farmecele. Se credea în stare să se lepede de trecut și să-și uite vechea
îndatorire. Trebuia, prin urmare, să sfarme acest mâner simplu din lemn de
salcâm de care erau agățate trei curele din piele.
Pentru a doua oară, lama cuțitului său le atinse în treacăt.
Și, pentru a doua oară, se lăsă păgubaș.
Furios pe el însuși, își crestă brațele și pieptul. Mirosul sângelui îl mai
potoli. Mâine, cel al necredincioșilor va curge în valuri!
 La gândul acesta își recăpătă întreaga tărie.
Va învinge magia lui Osiris! Apucă din nou arma, hotărât să scape odată
de obiectul stânjenitor.
Ușa ascunzătoarei se deschise brusc, lovindu-se de perete.
Uimit, preotul rămase cu mâna ce ținea cuțitul ridicată în aer și văzu
năpustindu-se spre el un bărbat voinic ce-l înșfăcă de picioare și-l trânti la
pământ. Năucit, hoțul scăpă cuțitul, iar Sekari îi petrecu o sfoară în jurul
gâtului.
Isis luă cu grijă sceptrul.
Ieșindu-și din minți, hoțul îl înălță în slăvi pe Prevestitor și-i blestemă
pe vrăjmașii săi. Sătul de ocările lui, Sekari îl sugrumă.
Când Isis atinse prima curea, cea a nașterii luminoase, soarele se aprinse
și mai tare, iar cerul deveni și mai albastru. Raze de aur învăluiră templul,
iar privirile statuilor fură însuflețite de o licărire nepământeană.
Cea de-a doua curea făcu să se ivească puzderie de stele în plină zi, iar
când tânăra femeie își plimbă degetele peste cea de-a treia curea, din
pământ răsăriră o sumedenie de flori și grădina din fața sanctuarului se
împodobi cu mii de culori.
Văduva așeză sceptrul în coșul misterelor și se întoarse pe corabie.
34.
Fostul ajutor al primarului din Medamud își înmulțea dovezile de
credință. Învinuindu-l întruna pe vechiul primar, căindu-se pentru propriile
rătăciri și lăudând meritele noilor aleși, ducea el însuși mâncare și băutură
soldaților care păzeau șantierul templului, oprind pe oricine să intre în
pădurea sacră.
Discipolul Prevestitorului își pierduse nădejdea că va găsi un soldat mai
slobod la gură. Flăcăii ăștia vânjoși nu vorbeau cu nimeni, respectând
ordinele primite, și de-abia dacă rosteau câteva cuvinte de mulțumire.
Un singur lucru era mai presus de orice îndoială: de când pătrunsese în
ținutul interzis, acolo unde se ascundea sanctuarul lui Osiris, regele nu mai
dăduse niciun semn.
La înmormântarea bătrânului, iubit de săteni, ucigașul său nu mai
contenea cu jelaniile.
― Am pierdut memoria satului, se văita un prieten al dispărutului,
aproape tot atât de bătrân. Odată cu el au pierit destule taine.
 ― Cât i-ar fi plăcut să vadă noul templu! grăi ucigașul. Întâlnirea cu
faraonul a fost ultima lui mare bucurie. Păcat că regele a plecat atât de iute.
Sărbătoarea deschiderii ar fi stârnit și mai multă veselie dacă lua și
monarhul parte la ea.
Mâinile moșneagului se încleștară pe toiag.
― Faraonul n-a părăsit Medamudul, șopti el.
― Conduce chiar el lucrările de pe șantier?
― Cred că trece prin încercarea lui Osiris în inima pădurii sacre.
― Și ce înseamnă această încercare?
― Nu știu. Doar monarhul e în stare s-o înfrunte, primejduindu-și viața.
De reușita lui atârnă bunăstarea regatului.
― Atunci să ne rugăm să izbândească!
Moșneagul încuviință.
Ucigașul nu-și mai încăpea în piele de fericire. Carevasăzică, uriașul era
acum o pradă ușoară. Dacă discipolul Prevestitorului răzbea până în
mijlocul ținutului lui Osiris, l-ar fi putut omorî pe Sesostris.
Apoi, socotit drept un viteaz fără pereche de către stăpânul său și de
ceilalți credincioși, avea să capete o răsplată pe care nici măcar nu
îndrăznea să și-o închipuie. Deja se vedea primar al Tebei, slăvit de supușii
săi! Cei care i se vor împotrivi vor fi doborâți fără milă, iar groaza îi va
cuprinde pe necredincioși.
Însă, mai înainte de toate, trebuia să se strecoare în pădure fără ca soldații
să-l zărească.
Nu putea să se bizuie pe niscaiva complici și nici să înjunghie vreun
soldat, bine pregătit de altfel, fără să atragă atenția celorlalți.
Așa că va folosi o armă ascunsă: va turna în mâncăruri o licoare
adormitoare.
*
Și Medes se îngrășa văzând cu ochii. Pe măsură ce ziua hotărâtoare se
apropia, numai mâncarea îi domolea zbuciumul.
Lacom, înfuleca în toiul nopții din bucatele alese ale Libanezului. Rața
cu sos era demnă de un ospăț regesc. Cât despre vin, ar fi desfătat până și
sufletele strămoșilor în ziua sărbătorii vinului.
― Senankh mi s-a destăinuit, mărturisi Medes. Nu mă vedea cu ochi
buni și n-avea încredere în mine, dar i-am schimbat părerea dovedindu-i
credința mea deplină față de rege, în aceste vremuri de restriște.
Deznădăjduit, Marele Trezorier voia să fugă și mă sfătuia să fac la fel! Dar,
în loc să încuviințez aceste planuri, am încercat să-l îmbărbătez. Oare nu e
de datoria noastră să luptăm contra dușmanului arătându-le locuitorilor
capitalei că n-au a se teme de nimic?
Medes izbucni în râs, dar Libanezul râmase tăcut.
― Să pornim atacul, îl povățui Secretarul Casei Regelui. Nu vom
întâmpina decât o slabă împotrivire. Odată Memphisul căzut în mâinile
noastre, regatul se va prăbuși.
― Nicio veste despre Sesostris?
― Aș fi primul care-ar afla-o, căci ar trebui să întocmesc un decret
îndată ce s-ar întoarce! Bolnav sau neputincios, faraonul nu mai cârmuiește
și golul pricinuit de lipsa lui se mărește cu fiecare zi.
― Și vizirul?
― Trage să moară. Senankh nici măcar nu-l mai vizitează.
― Dar regina?
― Am stăruit ca Marele Trezorier s-o îndemne să se folosească în mod
fățiș de rangul ei și să conducă. Dar Senankh va da greș, sunt sigur!
Durerea Marii Soții regale dovedește că Sesostris nu mai e în stare să
domnească asupra Egiptului sau poate chiar a pierit.
― Armata?
― Împărțită în grupuri gata să se încaiere între ele. Fără Marele General,
se va risipi. Și nici gărzile nu stau mai bine. Egiptul e bolnav, foarte bolnav!
Să isprăvim acum cu el, înainte ca Dumnezeu știe ce tresărire să-l facă să
spere că se va vindeca.
Libanezul se înfruptă din mai multe feluri de brânză grasă și bău vin
roșu, tare, adus din orașul Imau.
― Oare de ce tace Prevestitorul? se neliniști el.
― Pentru că forțele de ordine au împânzit întregul Abydos, răspunse
Medes, și nu lasă pe nimeni să iasă. Să încerce să ne trimită un mesaj ar
însemna moarte curată.
― Am nevoie de un ordin de la el pentru a porni marele atac, grăi
răspicat Libanezul.
― Te mai îndoiești încă de slăbiciunea dușmanului?
― Și dacă Senankh se preface?
― M-am gândit și eu la asta! Șiret, bănuitor, știe să întindă capcane. Dar
și-a pierdut orice punct de sprijin. Mă pricep la oameni, pe el l-au doborât
deja gândurile cele mai negre.
― Prea e frumos totul, hotărî Libanezul.
Medes nu se mai putu stăpâni.
― Ai pus la cale câteva atacuri răzlețe, jafuri, tâlhării, care arse, ca să
vezi ce va urma, și ai văzut: câteva patrule nepricepute au răscolit pe ici, pe
colo, fără să găsească nimic, în ceea ce mă privește, ți-am adus informații
prețioase despre un regat pe cale să se năruie! E rândul tău, îngrijește-te de
partea ce-ți revine, iar Prevestitorul te va răsplăti.
― Simțurile mele îmi spun să fiu prevăzător.
Medes își ridică brațele, disperat.
― Din pricina lor, Memphisul o să ne scape!
― Până acum, ele m-au ferit de necazuri.
― Nu cumva ți-e frică tocmai acum, când a sosit clipa să punem mâna pe
putere?
Ochii mici și negri ai Libanezului îl țintuiră pe Medes.
― Sunt alături de Prevestitor de mult mai multă vreme decât tine și nu
îngădui nimănui să mă învinuiască de lașitate. Ține minte asta și să nu mai
rostești vreodată asemenea vorbe.
― Bine. Așadar, ce hotărăști?
― Facem o ultimă verificare, un atac ceva mai însemnat, după care vom
lăsa ca una din trupele noastre să fie descoperită. Din felul în care o să se
miște gărzile, vom afla dacă lucrurile stau într-adevăr așa cum îți închipui
tu.
După ce Medes plecă, Libanezul isprăvi toate prăjiturile de pe tavă.
Îndată ce va fi numit în fruntea gărzilor noii stăpâniri, se va descotorosi de
trufașul Secretar al Casei Regelui.
*
― Încotro? o întrebă căpitanul pe Isis.
― Spre cea de-a treia provincie a Egiptului de Jos, Vestul.
De-acum înainte, călătoria avea să fie altfel, fără să semene câtuși de
puțin cu coborârea de-a lungul văii Nilului, de la Elephantina la Memphis.
Isis o să încerce să culeagă relicvele osiriene din Deltă începând dinspre
apus, apoi luând-o către răsărit, înainte de a porni spre miazăzi și de a
ajunge în provincia Heliopolisului, numită Stăpânul-Este-pe-Deplin-
Sănătos. Iar dacă zeii îi vor îngădui să reușească, va strânge până atunci
toate relicvele necesare întregirii trupului osirian, suport al reînvierii lui
Iker.
Căpitanul nu avea nicio pricină de nemulțumire. Vremea era plăcută,
vântul, prielnic, echipajul nu-și cruța puterile… Oare ar fi trebuit să-și
schimbe părerea despre femei? Nicidecum, căci preoteasa nu semăna cu
nicio alta.
În apropierea Castelului Coapsei, templul cel mare al provinciei, Isis se
gândi la Doamna Apusului, minunata zeiță cu zâmbet blând, care-i
întâmpina pe cei drepți când pășeau pe tărâmul celălalt. Acolo, aceștia se
odihneau în pace, înzestrați cu o altfel de viață, hrănită de Maat. Un destin
prea timpuriu pentru Iker! Soțului ei nu-i secătuiseră puterile, el trebuia să-
și continue calea pământeană și să ducă mai departe înfăptuirile lui
Sesostris.
Când corabia acostă, Vânt-de-Miazănoapte scoase un zbieret atât de
răsunător, încât muncitorii din port și mulțimea de gură-cască ce se
învârteau pe-acolo râmaseră împietriți.
― Ne așteaptă niscaiva necazuri, observă Sekari.
Înfățișarea amenințătoare a Sângerosului îi întări părerea.
Un grup de preoți și de soldați cerea să urce la bord, dar Isis preferă să
coboare ea pe mal. Un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu obrajii scofâlciți,
se repezi înaintea ei.
― Plecați de îndată, locul ăsta e blestemat!
― Trebuie să merg la templu.
― Peste putință, nimeni n-are cum să treacă de câmpul scorpionilor.
Monștrii s-au trezit și i-au ucis pe cei mai mulți dintre preoți. Un crocodil
uriaș trăiește acum în lacul sacru, împiedicând orice purificare.
― Am să încerc să înlătur vraja cea rea.
Bărbatul își ieși din fire.
― Plecați, vă poruncesc!
Isis făcu un pas înainte.
Când unul dintre soldați vru s-o cuprindă de mijloc, Sângerosul se
năpusti asupra lui și-l trânti la pământ. La un semn al lui Sekari, arcașii se
pregătiră să tragă.
― Nu se cuvine să vă purtați așa cu Marea Preoteasă din Abydos.
― Nu știam că… Eu…
 ― Dați-vă la o parte din drum, adunătură de fricoși ce sunteți! O să
vedem și singuri despre ce e vorba.
Sekari se ținea bățos, deși se îndoia că o vor scoate cu bine la capăt.
Iar când dădu cu ochii de puzderia de scorpioni negri și galbeni ce
colcăiau în grădina și pe aleile templului, se îndoi încă și mai mult.
Dar Isis nu șovăi.
― Thot a rostit marele cuvânt care oferă deplinătate zeilor, grăi ea. El l-a
făcut pe Osiris să trăiască din nou. Voi, copii ai lui Serket, zeița drumului
îngust ce duce către lumina reînvierii, doamnă a înălțimii cerului și a
ridicării pământului, nu vă împotriviți văduvei! Picurați veninul vostru în
tot ce e necurat, ardeți tot ce trebuie să piară, înțepați-l pe dușman! Fie ca
flacăra voastră să-i oprească în loc pe vrăjmașii mei și să-mi elibereze
drumul.
La auzul acestor vorbe, primejdioasele făpturi rămaseră câteva clipe
nemișcate, apoi, una câte una, se strecurară pe sub pietre. Sekari crezu în
puterea formulelor magice până când zări un scorpion negru cățărându-se
pe tunica lui Isis.
Tânăra femeie întinse mâna spre el.
Acul veninos părea gata să lovească.
― Arată-mi unde se află relicva.
Scorpionul se liniști, iar Isis îl așeză binișor pe pământ și porni în urma
lui.
Animalul o conduse spre lacul sacru.
Și de-abia coborî preoteasa primele trepte ale scării, că din adâncuri se și
ridică la suprafața apei un crocodil enorm.
Pe spatele său stăteau coapsele lui Osiris.
După ce trecu, la rândul său, de câmpul cu scorpioni, Sekari vru s-o
oprească pe sora sa.
― Fii cu băgare de seamă, te rog! Monstrul ăsta n-are un aer împăciuitor.
― Gândește-te la misterele lunii khoiak, fratele meu din Cercul de Aur.
Osiris ia atunci înfățișarea animalului lui Sobek pentru a străbate oceanul
începuturilor.
Sekari își aminti cum, în Fayyum, Iker fusese salvat de la înec de către
stăpânul apelor, un crocodil uriaș.
Păzitorul lacului se apropie de Isis, cufundată până la piept în apă, și-și
deschise botul dând la iveală dinții amenințători.
 ― Tu, cuceritorule cu chip frumos, ce răpești mințile femeilor, continuă-
ți munca de culegător!
Un soi de tandrețe însufleți ochii mici ai crocodilului. Isis întinse mâinile
și luă relicvele.
Căpitanului îi făcu mare plăcere să-și dovedească iscusința, alegând cel
mai bun drum spre cea de-a șaptesprezecea provincie a Egiptului de Jos,
Tronul. Un alt corăbier, oricâtă experiență ar fi avut, s-ar fi rătăcit în toată
această încrengătură de canale din preajma coastei mediteraneene. Dar,
deslușind parcă toate capcanele ce se ascundeau sub luciul apei, el mânuia
cârma cu ușurință. Când puternici, când dispărând aproape cu desăvârșire,
curenții se schimbau adesea, dar căpitanul nu se lăsa păcălit.
― Unde anume trebuie să ajungem? o întrebă el pe Isis.
― La insula lui Amon.
― Am ocolit-o de când mă știu! Pe-aici se vorbește că duhurile te
împiedică să te apropii de ea. Eu, unul, nu prea cred că e adevărat, dar cei
care s-au încumetat să verifice au naufragiat.
― O să acostăm în partea de miazănoapte a insulei, acolo unde bat
vânturile dinspre mare.
Căpitanul nu mai lungi vorba, atent la cârmă. Neliniștit, Sekari încerca să
zărească dacă pe insulă îi aștepta cineva.
Dar insula părea pustie.
― Eu cobor primul, hotărî Sekari.
Isis încuviință.
Însoțit de Sângerosul, care avea poftă de joacă, Sekari descoperi o bucată
de pământ sterp, locuit doar de țânțari.
Nicăieri nu se înălța vreun sanctuar ori vreo capelă care să adăpostească
relicva.
Vânt-de-Miazănoapte cutreieră peste tot căutând ceva de mâncare și se
opri lângă o plantă cu tulpină roșie și flori albe.
Isis îngenunche, săpă în pământul fărâmicios și scoase la lumină
încheieturile mâinilor lui Osiris.
35.
Cu sufletul pradă unei spaime cumplite, Gergu bea tot mai mult. Clipa
atacului hotărâtor se apropia, ceea ce îl făcea să se piardă ușor cu firea.
 Și totuși, pe zi ce trece, împrejurările deveneau tot mai prielnice, iar
Memphisul avea să cadă ca un fruct copt în mâinile credincioșilor
Prevestitorului. Iar viitorul urma să-i aducă lui Gergu un rang de înalt
demnitar, o casă frumoasă și femei câte voia.
La drept vorbind, chiar femeile erau marea lui problemă acum. Din
pricina purtărilor sale de brută, nu mai era primit în cele mai bune lupanare
și nu mai găsea femei, nici măcar străine, care să se supună poftelor sale.
Așa că trebuia să se mulțumească doar cu o speluncă îndoielnică, aflată în
apropierea casei pe care Medes i-o dăruise dansatoarei Olivia, o încrezută
care ar fi trebuit să-l prindă în capcană pe Sehotep. Neisprăvita dăduse greș
și plătise cu viața pentru asta.
Înfățișarea speluncii nu prea te îndemna să pășești înăuntru.
― Vreau o fată, ceru Gergu.
― Mai întâi plătești, i-o reteză stăpânul casei.
― Brățara asta de comalină ajunge?
― Oh, prințe! Am două fetișcane, supuse și pricepute. Amândouă sunt
străine. Du-le unde vrei tu!
Însoțit de prostituate, Gergu îi ceru portarului care locuia în odaia de la
intrare, cheia casei ce aparținea lui Bel-Tran. Sub acest nume, Medes
cumpărase mai multe clădiri unde își ascundea bogățiile dobândite în urma
negoțului pe ascuns.
La început, vesele și ascultătoare, fetele începură să se împotrivească
îndată ce Gergu le pălmui. Cu ochii în lacrimi, se puseră pe urlat, și una
dintre ele izbuti să fugă.
Furios, Gergu o izgoni pe cealaltă cu lovituri de picioare, închise ușa, îi
înapoie portarului cheia și plecă să-și încerce norocul în altă parte.
Stăpânul bordelului nu găsi deloc pe placul său purtarea lui Gergu și
povesti gărzilor ce se întâmplase.
Ofițerul îl luă la întrebări pe portar.
― Îl cunoști pe omul ăsta?
― Da și nu. Adică nu știu cum îl cheamă, că nu stă aici în cartier. Dar mi
se pare că l-am mai văzut pe vremea când o frumoasă dansatoare avea de
gând să se mute în casa asta.
― Și a cui e casa?
― A unui negustor, Bel-Tran.
― Iar tu i-ai dat cheia unui asemenea ticălos?
 ― Da, pentru că venea din partea negustorului.
Altădată, ofițerul și-ar fi încheiat căutările aici. Dar, în împrejurările, de
acum primise ordin, asemenea colegilor săi, să cerceteze cu atenție orice
faptă care ar fi putut duce la descoperirea unei ascunzători a luptătorilor din
umbră. Prin urmare, ofițerul află de la portar cum arată Gergu, făcu un
desen și plănui ca, după lăsarea întunericului, să se furișeze și să cotrobăie
nițel prin locuința lui Bel-Tran.
*
Ca să-și domolească furia răzbunându-se pe cineva mai slab ca el, Gergu
plecă în satul Colina Înflorită. Aici obișnuia să-i caute nod în papură celui
care se îngrijea de hambare și îl silea să-i ofere o parte din câștiguri,
amenințându-l că altminteri îl va da pe mâna gărzilor. Bietul om își
pierduse somnul, de teama unui raport întocmit de responsabilul principal al
hambarelor, căruia nimeni nu-i punea la îndoială cuvântul.
Când îl zări pe Gergu, bărbatului îi îngheță sângele în vene.
― Totul… totul e în ordine!
― Așa îți închipui tu? Lista greșelilor tale mi se pare nesfârșită. Ai
noroc însă că țin mult la tine.
― Dar v-am plătit acum mai puțin de-o lună!
― Trebuie să mai dai ceva pe deasupra.
Nevasta îngrijitorului sări în ajutorul bărbatului ei.
― Înțelegeți-ne și pe noi, nu avem de unde să…
Gergu îi trase o palmă.
― Ține-ți gura, femeie, și vezi-ți de bucătăria ta!
Îngrijitorul era fricos de felul lui, dar nu suferea să se atingă cineva de
soția lui. Și, de data aceasta, Gergu întrecuse măsura. Însă nu cuteză să-l
înfrunte, și-i făcu pe plac.
― Am înțeles, vă dau tot ce vreți.
*
Nevasta lui Medes izbucni în hohote de plâns.
Doctorul Gua așteaptă, răbdător, să se oprească șuvoiul de lacrimi, apoi
îi ascultă inima.
― Trupul vă e sănătos, dar n-aș putea spune același lucru și despre
suflet.
Arătându-se mai blând ca de obicei, doctorul se străduia să priceapă ce
rău atât de cumplit o măcina pe această femeie bogată și căreia îi erau
îndeplinite toate poftele.
― Ați trecut printr-o mare suferință în copilărie?
― Nu, doctore.
― Cum vă înțelegeți cu soțul?
― Minunat! Medes e un bărbat care ar face fericită orice femeie.
― Aveți vreo dorință care nu vă dă pace?
― Da, să slăbesc fără să mă înfrânez de la mâncare… dar nu izbutesc!
Această încercare de a-l păcăli îl supără pe Gua. Nu voia să se
mărginească la formula „o boală pe care n-o cunosc și nu pot s-o vindec”.
Simțind că se apropie de adevăr, se gândi la un mijloc nesigur de a-l afla,
dar care uneori dădea roade.
― Înghițiți aceste leacuri, o sfătui el. Din păcate, nu vă sunt de ajuns,
așa că plănuiesc să mai încercăm ceva.
― N-am să mai plâng? Mă voi simți mai bine?
― Sper.
― Oh! Doctore, sunteți duhul meu bun! Mă va durea?
― Câtuși de puțin.
― Când începem?
― Curând. Mai întâi însă, nu uitați de hapuri.
Acestea o pregăteau pe nevasta lui Medes pentru o încercare delicată.
Poate cu ajutorul lor Gua va reuși s-o aducă pe nevasta lui Medes într-o
stare asemănătoare cu somnul, în timpul căreia să mărturisească spaimele ce
zăceau îngropate în străfundurile ființei sale.
*
În drum spre cea de-a cincisprezecea provincie a Egiptului de Jos, Ibisul,
căpitanul își dovedi măiestria din plin. Simțindu-se în largul său în această
lume a apelor, mânuia cârma fără să șovăie câtuși de puțin.
― Unde acostăm? o întrebă el pe Isis.
― Deocamdată, aștept un semn.
Pe meleagurile acestea, Thot îi despărțise pe Horus și pe Seth, care se
încleștaseră într-o luptă aprigă, de care depindea echilibrul întregii lumi.
Domolindu-i pe cei doi războinici, vrăjmași pe veci, și recunoscându-l pe
Horus ca urmaș de drept al lui Osiris, zeul cunoașterii făcuse să se audă
glasul lui Maat.
Sekari scruta bărcile de pescari ce le urau călătorilor bun venit, prin
gesturi prietenoase. Brusc, măgarul și câinele se ridicară și se uitară către
cer.
Un ibis imens cobora din văzduh spre corabie.
Impunător, se așeză la pupa, o privi îndelung pe tânăra preoteasă, apoi își
luă zborul.
Pasărea uriașă lăsase pe corabie două vase de alabastru ― o piatră tare,
protejată de zeița Hathor.
― Sunt umplute cu apă din Nun, care înlesnește înnoirea trupului lui
Osiris, zise Isis.
Fără a se mai mira de nimic, căpitanul se supuse hotărârii Marii Preotese
din Abydos și îndreptă corabia către sud-est, spre cea de-a douăzecea
provincie a Egiptului de Jos, Șoimul Mumificat.
Îndepărtându-se de țărmul Mediteranei, echipajul se bucură. De-acum
încolo, aveau să întâlnească mai puține mlaștini și insecte, dar mai multe
ogoare și plantații de palmieri. Corabia apucă pe unul din brațele largi ale
Nilului și, datorită vântului prielnic dinspre miazănoapte, înainta cu iuțeală.
― Unde ne oprim? întrebă căpitanul.
― Pe insula lui Soped.
― Un pământ interzis! Adică, interzis… neinițiaților. Dar asta nu ne
privește pe noi, bănuiesc.
Zâmbetul ușor al lui Isis îl liniști, și căpitanul își dădu toată silința să
mânuiască lin cârma.
Pe insulă trăia un grup mic de preotese, care se îngrijeau de sanctuarul lui
Soped, șoimul mumificat ce purta barbă osiriană. Două pene ale lui Maat îi
împodobeau capul.
Marea Preoteasă, o brunetă zveltă cu chip sever, îi ieși lui Isis în
întâmpinare.
― Cine e stăpâna vieții?
― Sekhmet.
― Unde se ascunde ea?
― În piatra venerabilă.
― Cum o vei dobândi?
― Dezlegându-i taina cu ajutorul spinului ascuțit de salcâm, dedicat lui
Soped.
Preoteasa o conduse pe Isis în sanctuar. La picioarele șoimului mumificat
stătea spinul de turcoaz. Isis îl luă și-l ridică în dreptul ochilor săi.
 ― Din Ra, făptură de metal, se naște o piatră menită să-l facă pe Osiris
să crească, grăi ea. Această operă ascunsă preschimbă lucrul neînsuflețit în
aur. Ea îmi este astăzi de trebuință pentru a împlini reînvierea.
Privirea șoimului scânteiază.
Cu vârful spinului, Isis atinse cele două pene. Trupul păsării se desfăcu,
dând la iveală o piatră cubică din aur.
*
Bubastis, capitala celei de-a optsprezecea provincii a Egiptului de Jos,
Copilul Regal, era un oraș bogat și clocotind de viață. Aici se celebra o
mare sărbătoare în cinstea zeiței pisici Bastet, în timpul căreia localnicii
lăsau la o parte orice rețineri.
Mai mulți soldați coborâră împreună cu Isis de pe corabie.
― Ciudat, își dădu cu părerea Sekari. Oare de ce creaturile
Prevestitorului nu se arată prin preajmă? Întrucât el nu renunță niciodată,
mă aștept să ne întindă o cursă și mai vicleană decât celelalte. Poate chiar
aici. Să fim cu mare băgare de seamă.
Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul stăteau cu toate simțurile încordate.
La vederea câinelui, o droaie de pisici se cățărară cât mai sus, departe de el.
În fața templului principal, un colos întruchipa KA-ul lui Sesostris. Mica
trupă se plecă înaintea lui cu respect, iar Isis îl rugă să-i dea puterea să-și
ducă până la capăt căutarea.
Marea Preoteasă a templului, o femeie frumoasă, cu ochi migdalați, o
primi pe Isis în grădina unde creșteau peste o sută de soiuri de plante
tămăduitoare. Adepți ai temutei Sekhmet, doctorii culegeau de aici darurile
blândei Bastet, trebuincioase pentru prepararea leacurilor.
De sub jilțul stăpânei sale, un motan negru, neînchipuit de mare, o privi
țintă pe Isis, apoi se întinse agale, torcând mulțumit, semn că încuviința
această vizită neașteptată.
― Grădina primește lumina ce răzbate prin fereastra cerului? întrebă Isis.
― Fereastra s-a închis, zise cu amărăciune Marea Preoteasă, iar
strălucirea tărâmului de dincolo nu mai învăluie sipetul misterios, care va
rămâne astfel închis.
― Dar fără conținutul lui, misterele nu pot fi celebrate, îi reaminti Isis.
Ai rostit formulele de implorare?
― Zadarnic.
 Sekari avusese dreptate. Prevestitorul nu se dădea bătut. Astupând
fereastra din Bubastis, închidea locul de trecere între văzut și nevăzut și o
împiedica pe văduvă să ia comoara necesară întregirii trupului lui Osiris.
― Vreunul dintre apropiații tăi s-a purtat nefiresc în ultima vreme?
― Un preot permanent a fugit luând cu el Cartea ferestrelor cerești,
mărturisi Marea Preoteasă.
Isis făcu vreo câțiva pași prin grădină. Când ajunse lângă o zonă unde
creștea mușețel, motanul uriaș țâșni de la locul său, își înfipse ghearele în
vipera care se pregătea s-o atace pe Isis și o ucise dintr-o singură
mușcătură.
Marea Preoteasă din Bubastis nu-și credea ochilor. Nicicând un șarpe nu
pângărise sanctuarul.
― Pisica soarelui l-a biruit pe ucigașul ivit din adâncurile tenebrelor, grăi
Isis. Du-mă la capela zeiței!
Șapte săgeți protejau locașul.
Una câte una, văduva le azvârli spre cer.
Îmbinându-se, ele alcătuiră o suliță luminoasă care sfâșie azurul ca pe o
țesătură și apoi căzu pe pragul capelei. Isis deschise ușa de bronz și găsi
înăuntru un sipet.
― Văd energia pe care o închizi în tine, unesc forța lui Seth cu cea a
vrăjmașului, pentru ca ele să nu rănească trupul lui Osiris.
Cu ajutorul vârfului suliței născute din cele șapte săgeți, Isis trase
zăvorul și scoase din sipet patru pânze rituale. Corespunzând celor patru
zări, ele simbolizau Egiptul reunit întru gloria Celui Reînviat și slujeau la
înfășurarea mumiei osiriene.
― Ai să le primești înapoi după încheierea ritualului de la Abydos, îi
făgădui Isis Marii Preotese.
― Hoțul va folosi împotriva voastră Cartea ferestrelor cerești!
― Fii liniștită, n-o să ajungă prea departe. Am să-ți trimit eu o copie a
acestei scrieri.
Motanul aștepta mângâieri, pe care văduva i le dărui bucuroasă înainte
de a se întoarce pe corabie.
Omul care stătea de veghe în vârful catargului zări ceva și făcu semne
către ceilalți corăbieri.
Pe apă plutea leșul preotului vândut Prevestitorului. În mâna dreaptă
ținea un papirus ud, pe care nu se mai putea citi nimic.
36.
Marele Trezorier Senankh punea mare preț pe ordine. De aceea, odăile de
lucru ale Dublei Case Albe slujeau drept pildă de curățenie și bună
rânduială. Fiecare scrib știa ce are de făcut și punea îndatoririle mai presus
de drepturi. Nimic nu-l scotea mai râu din minți pe Senankh decât slujbașii
care încercau să tragă foloase necuvenite de pe urma rangului lor. Dar
Marele Trezorier îi descoperea întotdeauna și punea capăt neîntârziat
înșelăciunilor. Slujbele nefiind dobândite pe viață, nu-i dădea nimănui
mâna să trândăvească.
Când cei cinci oameni înarmați năvăliră într-una dintre sălile arhivelor,
supraveghetorul nu-și crezu ochilor. După ce doborâră străjile și încă doi
scribi, tâlharii îl lipiră de zid, amenințându-l cu un cuțit, sfâșiară zeci de
papirusuri cu socotelile, dădură foc celorlalte, apoi fugiră.
Fără să se gândească la viața lui, supraveghetorul arhivelor își scoase
tunica, străduindu-se în van să stingă focul, și strigă după ajutor. Cuprins de
disperare la gândul că se pierdeau atâtea documente prețioase, aproape că
nici nu simțea arsurile de pe brațe și palme și ar fi murit dacă nu soseau
degrabă ajutoarele.
*
Vizirul Sobek, pe care toți îl credeau pe moarte, lucra doar cu un număr
mic de oameni de încredere, pe care el însuși îi formase pe vremea când
făcuse ordine în rândul gărzilor. Iscusiți, tăcuți, îi erau cu toții devotați
Păzitorului, pe care-l admirau.
― Un atac cu totul neobișnuit, observă unul dintre ei, isprăvindu-și
raportul. Din fericire, viețile răniților nu se află în primejdie. Însă isprava
asta l-a tulburat pe unul dintre luptătorii din umbră, care ne-a trimis o
scrisoare în care își dă în vileag tovarășii. Știm acum cine sunt făptașii și
unde se ascund.
― Scrisoarea e vrednică de crezare? întrebă Sobek.
― Da, am verificat chiar eu. Bănuiesc însă că ne vom respecta ca și până
azi planul și ne vom preface neputincioși.
Vizirul căzu pe gânduri.
― De obicei, netrebnicii lovesc în mai multe locuri deodată. Însă acum
au dat o singură lovitură, urmată de această scrisoare ciudată. Nu s-a mai
pomenit așa ceva! Ne pune la încercare… Da, asta e! Căpetenia lor vrea să
vadă de ce suntem în stare. Dacă rămânem cu brațele încrucișate în fața
unei asemenea ocazii, va intra la bănuieli, va mirosi capcana pe care i-o
întindem și va amâna marele atac. Deci ne vom arăta peste măsură de
bucuroși că le-am luat, în sfârșit, urma și vom încerca să-i arestăm pe
ucigași. Băgați bine la cap! Am zis că vom încerca.
*
Savurând o bucată de carne de gâscă, scăldată în grăsime, Libanezul
asculta raportul portarului său.
Luând de bună scrisoarea, gărzile încercuiseră casa unde se ascundeau
luptătorii din umbră, care nu fuseseră preveniți. Libanezul voia o verificare
adevărată.
Prost condus, ca urmare a certurilor dintre ofițeri, atacul forțelor de
ordine dăduse greș. Observând mișcările prea bătătoare la ochi, pândarii se
grăbiseră să-și vestească tovarășii, nevoiți să-l sugrume pe unul dintre ei,
care, fiind bolnav, nu putea să se miște. Deși luați pe nepregătite, toți
ceilalți izbutiră să fugă.
Așadar, lucrurile erau limpezi.
Mai întâi, gărzile nu aflaseră nimic până acum în privința credincioșilor
Prevestitorului și de acea se aruncaseră cu disperare asupra primei
informații pe care o căpătaseră. Apoi, Sobek Păzitorul nu-și mai comanda
trupele. Lăsate de izbeliște și lipsite de o căpetenie pricepută, în rândul lor
domnea o vădită neorânduială.
În sfârșit, Libanezul împărtășea părerea lui Medes.
Se apropia clipa să pună mâna pe Memphis, printr-un atac nimicitor la
care să ia parte toți luptătorii și căruia să nu-i reziste nici cazarma
principală, nici palatul regal. Trebuia să lovească iute și cu putere,
răspândind o spaimă atât de cumplită, încât ultimele apărări ale capitalei să
se prăbușească fără împotrivire.
Pe Libanez îl aștepta în viitor multă muncă, dar și nădejdea unei izbânzi
strălucite! Aici, la Memphis, se hotăra soarta Egiptului, al cărui mare stăpân
va deveni, după victorie, Libanezul. Noua credință propovăduită de
Prevestitor nu-l va stânjeni deloc, căci va trimite la moarte destui
necredincioși pentru a-l mulțumi.
*
Două statui ale lui Sesostris protejau marele templu al celei de-a
unsprezecea provincii a Egiptului de Jos, Numărătoarea Taurilor. Marele
Preot o întâmpină cu bucurie pe Isis și îi înmână prețioasa relicvă, degetele
lui Osiris. Dintre ele, degetele mari corespundeau stâlpilor lui Nut, zeița
cerului.
Uimit că dobândiseră așa ușor relicva, Sekari se temea de pe acum de
următoarele popasuri pe care le mai aveau de făcut, începând cu Djedu,
capitala celei de-a noua provincii, Mărșăluitorul. Totuși, locul ar fi trebuit
să se numere printre cele mai liniștite, căci era vorba despre „locașul lui
Osiris, stăpânul stâlpului”, centrul cultului Marelui Zeu, unde, în fiecare an,
se desfășura o sărbătoare în onoarea sa. Ca și la Abydos, în orașul Djedu
domnea o atmosferă de reculegere și începuseră deja pregătirile pentru
ceremoniile lunii khoiak.
În fața templului stătea un bărbat cu o înfățișare ciudată. Pe cap purta o
bonetă împodobită cu două pene ale lui Maat, pânza ce-i înfășură șoldurile
și sandalele semănau cu cele ale păstorilor, iar în mână ținea un toiag. În
felul acesta el îl întrupa pe neobositul călător pornit în căutarea tainelor lui
Osiris.
― Am în grijă cuvântul divin, grăi el. Cine îl cunoaște va atinge cerul
alături de Ra. Știți să-l transmiteți de la un capăt la altul al bărcii sacre?
― Barca acestui templu se numește Cea-Care-Luminează-Cele-Două-
Regate, răspunse Isis. Ea poartă marele cuvânt până la movila lui Osiris.
Mărșăluitorul își îndreptă vârful toiagului către Sekari.
― Neștiutorul acesta să se îndepărteze.
― Cercul de Aur purifică și reunește, rosti Sekari.
Uluit, Mărșăluitorul se înclină cu respect. Niciodată nu-și închipuise că
un inițiat în marele mistere, care cunoștea formula pentru deschiderea
drumurilor, ar fi putut să arate precum Sekari.
― O mare nenorocire s-a abătut asupra noastră, mărturisi el. Planta de
aur a lui Osiris a dispărut, pasărea luminii nu mai zboară deasupra movilei
cu salcâmi. Seth are de-acum înainte cale liberă, Osiris rămâne fără putere.
O turmă de capre năvăli în grădina templului și începu să mănânce
frunzele salcâmilor.
― Nu le e frică de toiagul meu, se plânse Mărșăluitorul, și nu reușesc să
le gonesc.
― Atunci să întrebuințăm alte arme, îl încuraja Sekari și porni să cânte
din flaut.
Încă de la primele sunete ale melodiei grave și domoale, animalele își
încetară jaful, părând chiar a se legăna în ritmul muzicii, și părăsiră locul
sacru.
La poalele unui salcâm, bătrân de sute de ani, planta de aur a lui Osiris
răsări din pământ.
Dar pasărea luminii tot nu se zărea nicăieri.
― Sanctuarul a fost pângărit? întrebă Isis.
― Marea Preoteasă din Abydos să-l străbată și să readucă înlăuntrul lui
armonia.
Lovind în Djedu, orașul osirian al Deltei, Prevestitorul slăbea forțele
Abydosului. Oare izbutise să pricinuiască vreo stricăciune relicvei?
Isis trecu pe sub marele portal, pătrunse pe tărâmul liniștii și coborî scara
ce ducea la o criptă al cărei prag era păzit de Anubis. Șacalul îi îngădui să
meargă mai departe, și Isis descoperi sarcofagul ce adăpostea trupul
strălucitor al zeului reînvierii.
Florile ce alcătuiau coroana purtată de stăpânul Apusului fuseseră
risipite.
Isis le adună, întregi coroana și o puse la căpătâiul sarcofagului.
Când ieși afară din sanctuar, un splendid ibis, cu ciocul și picioarele
roșii și cu pene de un verde sclipitor, plutea deasupra movilei sfinte.
― Sufletul lui Ra și cel al lui Osiris se unesc din nou, observă
Mărșăluitorul.
Pasărea akh cunoștea desenele zeilor și dezvăluia o lumină care nu le era
oferită de la sine oamenilor, ci trebuia cucerită. Fără ea, Iker nu va birui
moartea.
Frumosul ibis se așeză în vârful movilei.
Și, chiar de acolo, Isis culese relicva provinciei, șira spinării a lui Osiris.
La despărțire. Mărșăluitorul îi dărui cele două pene ale lui Maat.
― Doar tu vei ști să le mânuiești și să te folosești de puterile lor.
*
Portarul Libanezului avea un aer mulțumit.
― Am trimis vestea la peste trei sferturi din trupele noastre. Cu toții s-au
bucurat la gândul că vor porni, în sfârșit, la luptă.
― Sper să nu săvârșească tocmai acum vreo faptă nechibzuită.
― Oamenii noștri se arată mai prevăzători ca niciodată.
― Deci nu există nicio pricină de neliniște?
― Niciuna. Gărzile continuă să bată pasul pe loc. Obișnuitele străji,
câteva case scotocite, niște locuitori luați la întrebări, soldați care se tot
plimbă de colo-colo, doar așa, de ochii lumii… Cam asta-i tot.
― Oamenii noștri de legătură să nu-și piardă răbdarea și să nu se
pripească. Orice pas greșit ne pune în primejdie întregul atac.
― Toți vă cunosc poruncile și le vor respecta. Iar acum îl primiți pe
oaspetele care așteaptă afară?
― A fost controlat?
― N-are nicio armă asupra lui și cunoaște cuvântul de trecere.
Tânăr, vânjos, cu privire vioaie, compatriotul Libanezului lucra pentru el
de multă vreme.
― Aduci vești bune?
― Din nenorocire, nu.
― Preoteasa își continuă călătoria ei ciudată?
― Va ajunge curând la Athribis, capitala celei de-a zecea provincii a
Egiptului de Jos, și la Heliopolis, vechiul oraș sfânt al soarelui divin. Iar
acolo va dobândi puteri de temut.
― De temut! Ei, nu mai spune! Hai să nu ne jucam cu vorbele! Isis asta
nu-i decât o femeie, și toată hoinăreala ei seamănă cu drumul unei nebune
care nu poate să se împace cu gândul că soțul ei a murit.
― După câte se zvonește, stărui tânărul, trecerea ei prin temple aduce
speranță în rândurile preoților. Se pare că e în stare să alunge vrăjile rele și
să scape din orice capcană. Mai multe n-am aflat, căci e însoțită de soldați
și n-am putut să mă apropii.
Ultimele cuvinte îl nedumeriră pe Libanez.
Carevasăzică, Isis îndeplinea o misiune anume, de aceea era atât de
strașnic apărată. Oare încerca să-i îmbărbăteze pe Marii Preoți și pe Marile
Preotese? Sau le aducea vreun mesaj tainic din partea regelui? Ori îi sfătuia
să stea cu ochii în patru, în așteptarea unor noi atacuri ale credincioșilor
Prevestitorului?
Chiar dacă văduva nu-și pierduse într-adevăr mințile și urmărea un plan,
tot nu putea face mare lucru. Dar Libanezului nu-i plăcea să lase nimic la
voia întâmplării, așa că preferă să se descotorosească de această femeie.
― O să-i pregătim o mică surpriză, zise el. Avem vreo iscoadă la
Heliopolis?
― Cea mai bună din Egiptul de Jos.
― Atunci, de vreme ce preoteasa vrea atât de mult să călătorească, să-i
oferim prilejul de a face o călătorie lungă și… fără întoarcere.
 *
Nesmontu nu-și mai găsea locul. Niciodată, în decursul îndelungatei sale
existențe, nu stătuse atâta vreme departe de cazarmă și de soldații săi, de
aceea simțea acum că viața sa n-are niciun rost. Până și traiul îmbelșugat
pe care-l ducea în casa lui Sehotep îi devenise nesuferit. Singura alinare
pentru el erau exercițiile cărora cu greu le-ar fi putut face față chiar și un
soldat tânăr și viguros.
Fostul Purtător al sigiliului regal citea și recitea scrierile înțelepților. O
prietenie trainică îi unea pe cei doi frați ai Cercului de Aur din Abydos și îi
ajuta să îndure așteptarea aceasta chinuitoare.
În sfârșit, Sobek veni să-i vadă!
― Căpetenia luptătorilor din umbră este un jucător puternic, zise vizirul.
Șiret și neîncrezător, socoate că împrejurările îi sunt nefiresc de prielnice.
― Neputința noastră l-a pus pe gânduri și nu crede că regatul se duce de
râpă! se mânie Nesmontu. Altfel spus, planul nostru se încheie aici.
― Ba, dimpotrivă, îi răspunse Păzitorul, care le povesti apoi ce se
întâmplase în ultimele zile.
― Și tu ești un jucător de temut! fu de părere Sehotep. Crezi că avem
sorți de izbândă?
― Nu știu. Nu mi se pare că am săvârșit vreo greșeală, dar dușmanul va
mușca, oare, momeala?
― Oamenii noștri? se neliniști Nesmontu.
― Sunt la locurile lor, îl asigură vizirul, arătându-i în amănunt unde
stăteau la pândă, nevăzuți, soldații și gărzile.
― Mai există însă vreo zece puncte slabe, judecă generalul. Nu trebuie să
scăpăm din ochi niciun cartier al Memphisului. Când neisprăviții o să iasă
din găurile lor de șobolani, fie îi vom prinde în clește, fie se vor izbi de un
zid de netrecut.
Sobek își notă toate observațiile lui Nesmontu.
― Generale, în ciuda retragerii tale silite, nu ți-ai pierdut agerimea
minții.
― Păi, asta ar mai fi lipsit! Dacă ai ști cât îmi doresc ca vrăjmașul să
pornească odată bătălia… O să vedem, în sfârșit, chipurile acestor ucigași
și o să putem lupta cu armata întunericului în câmp deschis.
― Și totuși, primejdia e mare, i-o întoarse vizirul. Nu cunoaștem
numărul precis al credincioșilor Prevestitorului și nici clădirile pe care vor
să le atace mai întâi.
― Dar nu-i greu de ghicit: palatul regal, odăile de lucru ale vizirului și
cazarma cea mare! se aprinse Nesmontu. Dacă pun stăpânire pe ele, se va
isca o așa învălmășeală și dezordine, încât victoria e pe jumătate a lor.
Tocmai de aceea regimentele mele se vor ascunde în jurul acestor clădiri.
Dar ia aminte să nu întărești paza obișnuită ca să nu le trezim bănuielile.
Nesmontu conducea deja pregătirile pentru bătălie.
Vizirul se întoarse către Sehotep.
― Judecarea ta e pe cale să se încheie.
― Am să fiu osândit, nu-i așa?
― Eu nu m-am amestecat în niciun fel, îl asigură Sobek. Tribunalul nu
va întârzia să te cheme și să te înștiințeze despre hotărârea pe care a luat-o.
37.
În drum spre portul din Athribis, capitala celei de-a zecea provincii a
Egiptului de Jos, căpitanul nu întâmpină nicio greutate. Totuși, se bucură să
acosteze înainte de izbucnirea furtunii. Venind dinspre apus, nori grei se
strângeau deasupra ținutului, vântul tăios se întețea, iar valurile furioase
făceau călătoria pe Nil primejdioasă.
― Aici se odihnește inima lai Osiris, îi dezvălui Isis lui Sekari. E ultima
parte din trupul său pe care trebuie s-o iau.
Fulgerele brăzdau cerul, iar tunetele bubuiau amenințător.
― Vocea lui Seth, zise Sekari. Nu pare dornic să-ți ușureze sarcina.
Deși corăbierii ce alcătuiau echipajul erau oameni aspri, obișnuiți cu
pericolul, nu prea se simțeau în largul lor.
― Legați bine corabia la mal, porunci Isis, și adăpostiți-vă.
Cu toate că primele picături de ploaie începuseră să cadă, măgarul și
câinele o însoțiră pe tânăra femeie. Potrivit obiceiului său, Sekari îi urma de
la depărtare, gata să le sară în ajutor la nevoie.
Orașul era pustiu. În preajma caselor nu se zărea țipenie de om.
Isis apucă pe drumul ce ducea la templu, sanctuarul Ținutului de Mijloc.
Deodată, cele două animale se opriră, iar Sângerosul mârâi.
Atunci se ivi păzitorul templului, un gigantic taur negru, înalt de doi
metri în greabăn. Mai puternic decât un leu, el nu se temea nici măcar de
foc, știa să se ascundă pentru a-și lua prin surprindere dușmanii și se
înfuria la cea mai mică împotrivire. Nici cei mai încercați vânători nu
cutezau să îl înfrunte, lăsând această sarcină în seama faraonului, căci
animalul purta numele lui KA, forța nepieritoare și zămislitoare, transmisă
din rege în rege.
― Stați liniștiți, murmură Isis, mângâind măgarul și câinele.
Sekari veni lângă ei.
― Să facem cale întoarsă, fu el de părere.
― Voi trei rămâneți pe loc, hotărî Isis. Eu merg mai departe.
― Asta e nebunie curată!
― N-am de ales. Iker mă așteaptă.
Bun conducător, protector al semenilor săi răniți, taurul sălbatic se purta
cu îngăduință și veghea ca pacea să domnească în sânul clanului său. Dar,
când rămânea singur, putea să dovedească o cruzime nemaipomenită.
Și totuși, Isis înaintă spre el. Singura moarte care o speria era cea a lui
Iker.
Nici măgarul, nici câinele, nici Sekari nu se gândeau să dea bir cu fugiții.
La cel mai mic atac al monstrului, aveau să o apere pe tânăra femeie.
Taurul lovea pământul cu copitele. La bot avea spume.
Isis izbuti să-l privească în ochi și înțelese de ce locuitorii și preoții din
Athribis părăsiseră orașul.
― Suferi, nu-i așa? Îngăduie-mi să te ajut.
Un muget dureros îi răspunse.
Preoteasa se apropie și atinse animalul, a cărui sănătate părea șubredă.
― Pleoapele pline de puroi, tâmplele fierbinți, rădăcinile dinților
umflate… O boală pe care o cunosc și pe care am s-o vindec. Culcă-te pe-o
parte!
La cererea preotesei, Sekari alergă într-un suflet să-i aducă de pe corabie
leacurile de trebuință. Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul rămaseră lângă
Isis, care curăță ochii taurului cu o licoare, apoi îi frecă gingiile și întregul
trup cu ierburi tămăduitoare.
Ploaia încetă și furtuna se risipi.
Păzitorul templului asuda din greu.
― Cum nu se poate mai bine, socoti preoteasa. Răul iese din trupul tău,
fierbințeala se domolește și ai să-ți recapeți vigoarea.
― Oare n-ar fi mai nimerit să ne îndepărtăm? se neliniști Sekari.
― Nu trebuie să ne temem de acest prețios aliat al nostru.
Monstrul se ridică și-i cercetă cu privirea pe salvatorii săi.
 Făcu o mișcare neașteptată din cap, ceea ce-l neliniști pe Sekari, căci
coarnele ascuțite îi atinseră ușor pieptul.
Isis mângâie fruntea uriașă.
― Am să mă duc la templul Ținutului de Mijloc, îl înștiință ea.
Deși încuviințase prezența măgarului și a câinelui, taurul negru continua
să se uite la Sekari cu ochi bănuitori. Silindu-se să zâmbească, bărbatul
hotărî să se așeze pe pământ și să nu se miște, sperând ca Marea Preoteasă
din Abydos să nu întârzie prea mult.
Poarta cea mare a sanctuarului era întredeschisă.
Înspăimântați de vraja cea rea care-l apăsa pe protectorul lor și făcuse
orașul de nelocuit, preoții lăsaseră templul de izbeliște.
Îndată, șaptezeci și unu de duhuri păzitoare se grăbiră să se adune în
jurul capelei ce adăpostea inima lui Osiris, ca s-o apere. Făpturi cu o
înfățișare ciudată, în același timp fiare și flăcări ce înghițeau sufletele, ele
alcătuiau o armată nemiloasă, cu neputință de distrus.
Isis flutură cuțitul din argint masiv al lui Thot.
― Iată marele cuvânt, care sfâșie mantia celor văzute și descoperă
drumul cel bun. Nu am venit aici să fur, ci să-l slujesc pe Osiris. Fie ca
inima lui s-o trezească la viață pe cea a Egiptului și să păstreze Marele
Secret.
Lăsând cale liberă văduvei, duhurile păzitoare se întoarseră în pietrele din
care ieșiseră și deveniră iarăși chipuri sculptate sau hieroglife.
În fața vasului ce conținea prețioasa relicvă se afla un scarabeu din jasp.
― Tu, meștere olar, făuritorul noului soare, să trăiești în veci și să rămâi
statornic precum stâlpul reînvierii. Dezvăluie-mi aurul ceresc, calea vieții
eterne. Fie ca ziua de ieri, cea de azi și cea de mâine să împlinească timpul
lui Osiris și să zămislească transformările de dincolo de moarte.
Când Isis păși afară din templu, soarele strălucea în înaltul cerului.
Întorși din cartierele mărginașe și de pe câmpuri, locuitorii Athribisului o
văzură pe Marea Preoteasă din Abydos așezând relicva pe spinarea
enormului taur negru. Pe deplin însănătoșit, animalul conduse procesiunea
până în port.
Când îl zări, căpitanului îi îngheță sângele în vine.
Era de ajuns ca taurul să se înfurie, și coarnele sale ar fi pricinuit grave
stricăciuni corăbiei!
 Dar seninătatea lui Isis îl liniști. Totuși, fu bucuros să dezlege parâmele
și să pornească spre orașul soarelui, Heliopolis, vestita capitală a celei de-a
treisprezecea provincii a Egiptului de Jos, așezată la intrarea în Deltă, la
miazănoapte de Memphis.
Sekari se uita la Isis cu admirație și cu emoție.
― Toate mădularele trupului osirian au fost adunate, ai ajuns la sfârșitul
căutării tale.
― Mai avem încă un popas de făcut.
― N-are ce ni se întâmpla acolo!
― Crezi că faima Heliopolisului l-ar împiedica pe Prevestitor să-și țeasă
uneltirile?
― Poate că nu… Dar, oricum, a dat greș, la drept vorbind! În ciuda
puzderiei de capcane și de atacuri, n-a izbutit să te oprească.
― Să-i nesocotim puterea ar fi o greșeală mortală.
Sekari scotoci corabia de la un capăt la altul.
Oare vreunul dintre membrii echipajului jurase credință Prevestitorului?
Bineînțeles, Sekari îi cunoștea pe toți, dar dacă unul dintre ei se lăsase
ademenit de promisiunea într-un viitor strălucit sau de o avere dobândită cu
ușurință?
Dar nici câinele, nici măgarul nu se arătaseră bănuitori față de aceste
gărzi de elită, pregătite cu asprime de către Sobek.
Atunci, ce fel de primejdie îi pândea la Heliopolis?
*
Un braț al fluviului scânteind în soare, meleaguri acoperite de verdeață,
plantații întinse de palmieri, un oraș-templu tihnit și grav… Acolo se înălța
obeliscul fără pereche, rază de soare împietrită. Acolo domneau Atum,
Zămislitorul și Ra, lumina însăși. Acolo fuseseră întocmite Textele
piramidelor, formule ce îngăduiau sufletului faraonului să biruie moartea și
să împlinească o sumedenie de preschimbări în lumea cealaltă. Rod al
cunoașterii spirituale dobândite de inițiații din Heliopolis, marile piramide
ale Vechiului Regat oglindeau veșnicia lui Osiris.
Centrul orașului era alcătuit din temple de sine stătătoare, dar care se
completau unul pe altul și în care lucrau puțini sacerdoți. Nimic nu părea să
fi tulburat pacea acestui ținut sacru.
La debarcader, mai mulți preoți cu țestele rase o întâmpinară pe Isis.
 ― Mare Preoteasă a Abydosului, zise unul dintre ei, vizita aceasta ne
bucură. Vestea călătoriei voastre s-a răspândit până aici și suntem gata să vă
ajutăm.
Astfel de vorbe ar fi trebuit să-i alunge lui Sekari îngrijorarea. Dar, curios
lucru, ele i-o sporiră. Totul era prea simplu, prea ușor, prea bătător la
ochi… Ce ascundeau, oare, asemenea purtări mieroase?
― Aș dori să-l văd pe Marele Preot, ceru Isis.
― Din păcate, nu e cu putință. De câteva zile se simte foarte rău și și-a
pierdut darul vorbirii.
― Cine îi ține locul?
― Deocamdată, unul dintre ajutoarele sale. Când va muri, preoții
permanenți vor alege, cu încuviințarea Luminăției Sale, faraonul, un urmaș.
― Vreau să stau de vorbă cu cel care-l înlocuiește.
― O să-l înștiințăm îndată de sosirea voastră. Până atunci însă, poftiți să
vă odihniți și să vă întremați puterile.
Un preot temporar îi conduse pe Isis, Sekari, Vânt-de-Miazănoapte și
Sângerosul în palatul rezervat oaspeților de seamă. Măgarul și câinele
mâncară pe săturate, apoi adormiră sprijiniți unul de altul.
Neliniștit, Sekari nu bău decât apă și străbătu toate odăile împodobite cu
picturi ce înfățișau flori, animale și câteva sanctuare. Dar, în pofida
strădaniilor sale, nu găsi ceva care să-i dea de bănuit.
Când veni înlocuitorul Marelui Preot, Sekari se piti în spatele unei uși ca
să nu piardă niciun cuvânt din discuție.
― Prezența voastră e o cinste pentru noi, zise demnitarul.
― Această provincie se numește Stăpânul-Este-pe-Deplin-Sănătos,
reaminti Isis. Aici își are adăpost sceptrul magic al lui Osiris care leagă
părțile trupului său și le păstrează unite. Vă învoiți să mi-l dați?
― Vă veți sluji de el la celebrarea misterelor lunii khoiak?
― Într-adevăr.
― Cred că Marele Preot nu s-ar fi împotrivit.
― Eu sunt sigură de asta.
― Îngăduiți-mi să mă sfătuiesc și cu preoții permanenți.
Așteptarea fu scurtă.
Înlocuitorul Marelui Preot se întoarse aducând cu el sceptrul, înfășurat
într-o pânză albă, și i-l înmână tinerei femei. Chipul său posomorât trăda
însă o adâncă nedumerire.
 ― Reușita căutării ne îndeamnă să credem în veșnicia Abydosului. Din
păcate, călătoria voastră nu s-a încheiat.
― Ce vreți să spuneți?
― Heliopolisul nu adăpostește doar sceptrul osirian, ci și sarcofagul în
care trebuie așezate laolaltă relicvele. În lipsa lui, ele rămân fără viață.
― Și sarcofagul a dispărut?
Preotul părea încurcat.
― Nu, bineînțeles că nu! Dar, din pricină că suferise unele stricăciuni,
Marele Preot a hotărât să-l trimită la Byblos, capitala Feniciei. Un tâmplar
dintre cei mai iscusiți urmează să dreagă părțile șubrezite cu lemn de pin de
mare preț.
― Și când va isprăvi lucrul?
― Nu știu.
― Luna khoiak se apropie, și eu nu am vreme de așteptat.
― Înțeleg, înțeleg… Dacă doriți să mergeți la Byblos să luați sarcofagul,
avem o corabie anume pregătită pentru drumurile între Egipt și Fenicia.
― Echipajul e gata de plecare?
― N-o să-mi ia mult timp să adun corăbierii. Vreți să încep chiar acum?
― Să nu mai zăbovim.
Înlocuitorul Marelui Preot se înclină în fața lui Isis și plecă în mare
grabă.
În culmea furiei, Sekari ieși din ascunzătoare.
― Ce glas de hienă prefăcută! Respingător și ascuțit cum n-am mai auzit
până acum!
― Nici mie nu-mi place omul acesta, recunoscu Isis, dar mi-a dat
informații prețioase.
― Minte și îți întinde o capcană!
― Se poate.
― Cu siguranță! Nu-l asculta, Isis. Preoții din Heliopolis au săvârșit vreo
greșeală, sarcofagul a fost distrus, și acum născocesc orice ca să nu se afle!
Îndemnându-te să pornești spre Fenicia vor să te îndepărteze și, fără
îndoială, să te ucidă.
― Nu spun că n-ai dreptate.
― Atunci nu te urca pe corabia aia!
― Trebuie să încerc, oricât de mici sunt sorții de izbândă.
― Isis, te rog!
 ― Trebuie s-o fac.
38.
Spiritul lui Sesostris călătorea.
Străbătu universul, dansă alături de constelații, însoți planetele neobosite
în mișcările lor fără sfârșit și se hrăni din lumina stelelor nepieritoare.
Dincolo de somn, de zi și de noapte, de scurgerea timpului, KA-ul său se
întâlni cu cel al strămoșilor. La prima vedere adormit, pradă atacurilor de
care îl apăra garda sa personală, regele se umplea cu energie din afara
globului pământesc. Fără ea, nu putea să-și reînnoiască puterile, să trăiască
sărbătoarea renașterii din templul lui Osiris și să-l înfrunte pe Prevestitor.
Dar, în curând, ochii săi aveau să se deschidă.
*
Fostul ajutor al primarului din Medamud servi gărzilor o gustoasă
mâncare cu sos în care pusese din belșug o licoare adormitoare. Apoi se
îndepărtă și nu se întoarse în preajma pădurii sacre decât după două ore.
Doborâți de somn, soldații dormeau adânc. Doi dintre ei luptau din
răsputeri să rămână treji, dar nu mai erau în stare să se miște.
Prevăzător, credinciosul Prevestitorului mai așteptă.
În cele din urmă, se hotărî să se afunde printre copaci!
Tăcerea ce domnea pretutindeni îl înfricoșa și o clipă se gândi să se lase
păgubaș. Dar un asemenea prilej nu s-ar mai fi ivit curând. Așa că, dând la
o parte ramurile grele, descoperi străvechiul templu al lui Osiris și zări
intrarea într-o criptă.
Oare acolo se afla vreo comoară?
Da, fără îndoială, de vreme ce regele poruncise ca pădurea să fie strașnic
păzită. Dar el unde se ascundea?
Fostul ajutor al primarului se încumetă să pătrundă în galeria strâmtă ce
ducea în camera funerară. Din pereți răzbătea o lumină blândă.
Întins pe un pat, nemișcat, stătea un uriaș.
El era, faraonul!
Mai întâi, credinciosul Prevestitorului crezu că murise. Dar nu, regele
respira. Carevasăzică, la doi pași de el zăcea Sesostris, lipsit de apărare.
Să-l sugrume sau să-i taie beregata? O lovitură puternică și precisă ar fi
fost de ajuns. Trupul suveranului s-ar fi golit de sânge, iar ucigașul s-ar fi
grozăvit toată viața cu o așa ispravă!
 Fără să șovăie, ridică iute cuțitul.
Dar ochii faraonului se deschiseră.
Înspăimântat, ucigașul azvârli arma, ieși din criptă alergând, străbătu
pădurea și se izbi de soldații care veniseră să-i schimbe pe tovarășii lor.
Se năpusti asupra unuia, îl răsturnă și încercă să fugă.
Dar o lance îl țintui la pământ.
Fără să se mai sinchisească de această victimă neînsemnată, ofițerul îi
scutură zdravăn pe cei adormiți, făgăduindu-le pedepse aspre.
― Regele… L-a văzut careva pe rege?
― Sunt aici, răspunse vocea gravă a monarhului.
*
Înlocuitorul Marelui Preot din Heliopolis veni s-o caute pe Isis.
Lingușitor și smerit, o conduse apoi până în port, unde aștepta o corabie
impunătoare, construită în Fenicia.
― Iată o scrisoare către prințul Byblosului, Abi-Shemu, un aliat devotat
al Egiptului. Vă va primi cu multă bunăvoință și vă va încredința prețiosul
sarcofag. Vă urez ca vântul să vă fie prielnic.
Sângerosul și Vânt-de-Miazănoapte urcară cu vioiciune pe corabie și se
așezară pe punte, stârnind nemulțumirea căpitanului, un bărbat înalt și
voinic, cu fața suptă.
― Fără animale la bord! zbieră el. Coboară sau le omor.
― Nu te apropia de ele, îl sfătui Isis. Mă însoțesc și mă apără.
Mârâitul câinelui îl împiedică pe căpitan să-și pună amenințările în faptă.
Ridicând din umeri, îi adună pe cei optsprezece corăbieri și împărți
poruncile în vederea plecării.
― Nu mânui cârma, îi spuse tânăra femeie.
― Vă bateți joc de mine?
― Nu știi că doar zeița Hathor poate să ne călăuzească?
― O respect și îi cunosc puterile, dar eu aleg pe unde o luăm.
― Orele mele sunt numărate, așa că vom ocoli coasta și vom ieși în
largul mării.
― Nici să nu vă gândiți! E prea primejdios!
― Las-o pe Hathor să conducă.
― Nici vorbă!
Un corăbier începu să strige.
― Corabia… înaintează singură!
 Căpitanul înhăță cârma. Ascultând parcă de o forță nepământeană, bucata
grea de lemn nu se supunea mișcărilor lui.
― Nu te încăpățâna, îl preveni Isis. Altminteri, focul zeiței te va mistui.
Cu mâinile arse, căpitanul urlă de durere.
― Femeia asta face vrăji, zise un fenician. S-o aruncăm în mare!
Bărbatul ridică amenințător brațul, dar nu avu timp să-l repeadă asupra
preotesei, căci Sângerosul se năpusti spre el și îl doborî, în vreme ce Vânt-
de-Miazănoapte, dezvelindu-și dinții, se așeză drept pavăză în fața lui Isis.
― Nu sunt niște animale obișnuite, băgă de seamă un alt corăbier, mai
chibzuit. Dacă încercăm s-o atacăm pe vrăjitoare, o să ne ucidă!
― Îngrijiți-l pe căpitan, îi povățui Isis, vedeți-vă de treburile voastre și
călătoria se va încheia cu bine. Hathor ne va asigura vânt prielnic și o mare
liniștită. E venerată la Byblos, așa că va fi fericită să-și revadă templul.
Prezicerile Marii Preotese din Abydos se adeveriră.
Spre uimirea tuturor, corabia înainta cu o iuțeală nemaivăzută.
Dar căpitanul, în ciuda durerilor, nu se împăca defel cu gândul că fusese
umilit. Aflat în slujba Libanezului, trebuia să-și ducă sarcina la bun sfârșit
ca să capete enorma răsplată făgăduită și nu voia să-i scape un asemenea
prilej. Din cauza magiei lui Hathor, călătoria avea să fie scurtă și, în curând,
Byblos se va ivi în zare. Nu-i rămânea prea mult timp ca să-și împlinească
nelegiuirea și nu putea nici să se apropie de preoteasă, păzită mereu de cele
doua animale.
Avea o singură soluție: să se cațăre pe catargul cel mare și s-o ucidă pe
vrăjitoare înfigându-i un harpon în spate. Obișnuit cu acest exercițiu,
căpitanul socotea că, deși mâinile îi erau bandajate, nu avea să greșească
ținta.
Tânăra femeie privea marea gândindu-se la Iker și la frica pe care el o
încercase, mai întâi știindu-se osândit să piară înecat, oferit drept jertfă
mării, apoi când Fulgerul naufragiase.
Soțul ei trăia încă. Simțea acest lucru, îl știa.
Sângerosul mârâi, dar mângâierile lui Isis nu-l potoliră.
Câinele adulmeca primejdia, uitându-se furios în jurul lui. În clipa în care
ridică ochii, căpitanul se prăvăli de la înălțimea catargului, se izbi de
bastingaj și căzu în mare.
― Să-i sărim în ajutor! strigă un corăbier.
 ― N-are rost, îi răspunse altul, și cei mai mulți dintre tovarășii săi îi
împărtășiră părerea. N-avem cum să-l scoatem din apă. Și, de vreme ce
zeița Hathor ne ocrotește, să uităm de netrebnicul ăsta. Ne împovăra cu
munca și ne plătea prost.
― Byblos! strigă omul de la proră. Am ajuns!
Căderea căpitanului nu fusese pricinuită nici de vreo stângăcie de-a lui,
nici de întâmplare. Isis zărise pumnalul înfipt în pieptul său, dovadă a
îndemânării lui Sekari, care călătorea ascuns și veghea asupra surorii sale
din Cercul de Aur.
Sosirea unei corăbii de o asemenea mărime la Byblos deveni prilej de
sărbătoare, pe care ajutorul căpitanului nu reuși să o tulbure, deși se
străduia să-i lămurească pe toți cum pierise căpitanul din pricina unei
greșeli de care se făcea singur vinovat și prin care pusese în primejdie
întregul echipaj.
Mai-marele portului o întâmpină pe Isis.
― Sunt Marea Preoteasă din Abydos și trebuie să-i înmânez o scrisoare
prințului Abi-Shemu.
― Veți fi condusă de îndată la palatul său.
Isis se îndreptă spre vechiul oraș înconjurat de ziduri de apărare.
Intendentul palatului o primi cu respect, înștiințând-o că prințul celebra
în templul principal un ritual în cinstea lui Hathor și întrebând-o dacă n-ar
vrea să i se alăture.
Luând ca model arhitectura egipteană, sanctuarului nu-i lipsea măreția.
Două rampe, una în partea de răsărit și alta în cea de apus, duceau spre
intrare. Unul dintre cei cinci coloși sprijiniți de zidul răsăritean înfățișa un
faraon.
Preotul o purifică pe Isis cu apă dintr-un bazin rotund. Apoi, tânăra
femeie se prosternă înaintea altarelor încărcate de ofrande, străbătu curtea
mărginită de capele și păși în sanctuarul unde trona o superbă statuie a lui
Hathor purtând pe cap discul soarelui.
Un bărbat mărunt și gras, înveșmântat într-o tunică brodată, îi dădu,
călduros, binețe.
― Adineauri am aflat că ați sosit, Mare Preoteasă! Ați călătorit bine?
― Minunat.
― În fiecare dimineață îi mulțumesc lui Hathor pentru bogăția ce-o
revarsă asupra micii mele țări. Prietenia trainică dintre Fenicia și Egipt ne
asigură un viitor fericit și ne bucurăm că legăturile dintre noi se întăresc. Ce
credeți despre acest sanctuar?
― E foarte frumos.
― Desigur, nu se poate măsura cu templele voastre, dar lucrătorii de aici,
sub conducerea meșterilor egipteni, și-au dat toată osteneala să înalțe un
locaș vrednic de Hathor. Cu acest prilej, faraonul mi-a dăruit o diademă din
aur, împodobită cu semnele magice al vieții, ale bunăstării și ale
statorniciei. Nu uit niciodată s-o port la marile sărbători! Supușilor mei le
place nespus stilul egiptean.
Prințul și preoteasa ieșiră pe esplanada templului.
― Ce priveliște superbă! Zidurile de apărare, vechiul oraș, marea… Nu
mă satur niciodată de ea. Iertați-mi curiozitatea, Abydosul nu adăpostește
cele mai mari taine ale Egiptului?
― Și totuși pe una dintre ele am venit s-o caut aici.
Abi-Shemu păru nedumerit.
― O taină osiriană la Byblos?
― Un sarcofag.
― Un sarcofag, repetă prințul, rostind apăsat fiecare silabă. Vă gândiți
cumva la ce se spune, cum că el ar fi plutit pe apă până în grădina acestui
palat, unde un tamarisc a crescut deasupra lui în chip neobișnuit,
cuprinzându-l cu trunchiul și ferindu-l de privirile oamenilor de rând? E
doar o poveste!
― Cu toate acestea, ați vrea să-mi arătați locul?
― Bineînțeles, dar o să fiți dezamăgită.
― V-am adus o scrisoare din partea unui preot din Heliopolis.
Semnat de Libanez, mesajul era scris în limba feniciană. După un șir de
formule curtenitoare, urma o poruncă precisă:

Ucide-o pe Marea Preoteasă din Abydos, fără să stârnești zarvă.

Moartea ei să pară întâmplătoare. Prevestitorul nu-ți va ataca țara, ba
chiar te va răsplăti. Iar negoțul nostru o să se desfășoare iar fără greutate.

Cuvântul „negoț” stârni în sufletul lui Abi-Shemu o bucurie nemăsurată.

Mărfurile ce intrau pe ascuns în Egipt, purtate de corăbiile Libanezului,
erau trimise de stăpânul din Byblos căruia încetarea transporturilor îi
pricinuia acum mari pagube. Și, de vreme ce această femeie plăpândă era
vinovată de toate acestea, trebuia să dispară.
― Doriți să vă odihniți și să…
― Mi-ar plăcea să vizitez grădina.
― Plimbați-vă în voia inimii. Dar pe mine treburi grabnice mă cheamă la
palat, așa că intendentul meu vă va conduce acolo.
Cedri, pini, tamarisc, măslini… Isis cutreieră agale aleile, căutând un
tamarisc bătrân, al cărui trunchi să fie îndeajuns de gros încât să
adăpostească un sarcofag. Începuse să simtă lipsa lui Sekari, rămas la
bordul corăbiei.
Deodată, în fața ei apăru un grup de femei cu chipuri întunecate. În spate,
un altul. Apoi încă două, la dreapta și la stânga. Nu avea pe unde să fugă.
Elegant îmbrăcate, fardate cu grijă, ele se numărau, cu siguranță, printre
doamnele de la curtea prințului. Cu pași înceți, strângeau lațul în jurul lui
Isis.
― Ești o hoață și pângărești lucrurile sacre! grăi una dintre ele. Crezi că
poți să arunci asupra noastră vrăji care să ne lase sterpe. Dar prințul nostru
veghează, iar noi o să te împiedicăm să mai săvârșești vreun rău.
― Greșiți.
― Îl învinuiești pe suveranul nostru de minciună? Ești o ucigașă,
osândită în Egipt, pentru că întrebuințezi magia neagră! O să te călcăm în
picioare și o să-ți azvârlim leșul în mare.
Furioase, femeile se apropiau din ce în ce mai mult.
― Sunt Isis, Marea Preoteasă din Abydos și…
― Ține-ți pentru tine vorbele mincinoase! Nu avem pic de milă față de
cei prefăcuți.
Isis nu-și plecă ochii și își despleti părul în semn de doliu. Sekari nu se
înșelase: o capcană desăvârșită, o moarte întâmplătoare prin înec. În
curând, se vor năpusti asupra ei.
― Așteptați puțin! porunci o femeie frumoasă, în puterea vârstei, a cărei
înfățișare îndemna la respect. Parfumul delicat al părului nu e cel al unei
femei ușoare.
Doamnele de la curte recunoscură că avea dreptate.
― Îndrăznești să o minți pe prințesa Byblosului și să te fălești cu un
rang ce nu-i al tău?
 ― Tatăl meu, faraonul Sesostris, m-a numit, cu adevărat, Mare Preoteasă
a orașului sfânt.
― Și ce cauți aici?
― Trebuie să duc la Abydos sarcofagul lui Osiris, ascuns în această
grădină. Am primit încuviințarea prințului, soțul vostru.
Strigăte de mirare, murmure și păreri rostite în șoaptă alungară furia
femeilor. Prințesa le făcu semn să plece.
― Urmați-mă, îi porunci ea apoi lui Isis. Vreau să mă lămuriți.
39.
Înveșmântat cu tunica albă osiriană, Sesostris uni de patru ori cerul cu
pământul, întorcându-se pe rând, spre cele patru zări. Cu gâtul înfășurat în
eșarfa de in roșie, însemn al luminii lui Ra ce împrăștia negurile, faraonul
închină lui Osiris noul templu. În temelia sanctuarului fuseseră puse vase,
cupe de pământ ars, șlefuitoare din gresie, tot soiul de unelte mici de bronz,
brățări din boabe de comalină, cărămizi de pământ, farduri verzi și negre,
un cap și un umăr de taur din diorit. Acoperită cu argint, pardoseala purifica
pașii preoților.
Suveranul lumină pentru prima dată naosul și-l tămâie.
― Îți dau întreaga forță și bucurie a soarelui, grăi el către Montu,
stăpânul sanctuarului.
Mesagerul său pământean, taurul sălbatic, păstra viu KA-ul din templul
pe ai cărui pereți era zugrăvită sărbătoarea renașterii faraonului. Pe grinda
de deasupra intrării într-o galerie impunătoare, Horus și Seth întindeau
regelui tulpina de milioane de ani, semnul vieții mereu reînnoite și cel al
puterii.
Statui ce-l înfățișau pe rege bătrân stăteau alături de altele, care-l
înfățișau tânăr. În făptura sa simbolică se contopeau începutul și sfârșitul,
robustețea și seninătatea. În curte se înălțau stâlpi osirianici, mărturie a
triumfului învierii.
O stradă micuță despărțea templul de cartierul unde aveau să locuiască
preoții permanenți care vor putea să se purifice cu apa din lacul sacru. Unii
dintre ei urmau să se îngrijească de încăperea sacră unde vor fi păstrate
unguente, mirodenii și aurul din Punt.
Reînnodând tradiția osiriană la Medamud, Sesostris dobândise o armă de
temut împotriva Prevestitorului. Mai rămânea acum să se folosească de ea.
 Regele se îndreptă spre țarcul taurului. La apropierea sa, animalul fu
cuprins de o furie nestăvilită.
― Domolește-ți mânia, îi porunci faraonul. Suferi de orbire pricinuită de
lipsa soarelui feminin. Dar construcția noului templu îl va face să răsară iar.
Noaptea întreagă, cântecele și dansurile desfătară inima zeiței de aur.
Hrănită cu muzică, ea se învoi să reapară, risipind întunericul.
Împăcat acum, taurul îl lăsă pe faraon să intre în țarcul său. În mijlocul
acestuia, la umbra unui salcâm bătrân, se afla o capelă micuță. Înăuntrul ei
se găsea vasul pecetluit ce conținea limfele lui Osiris, izvor al vieții și taină
a înfăptuirii divine.
*
Prințesa Byblosului încremenise de uimire.
― Așadar, zise ea când Isis isprăvi de povestit, soțul meu a hotărât să vă
ucidă întinzându-vă o capcană groaznică! Vă dați seama cât de grele sunt
aceste învinuiri?
― Fără ajutorul vostru, doamnele de la curte m-ar fi omorât. Vă mai
trebuie vreo dovadă în plus?
Peste măsură de istovită, prințesa își ridică ochii spre cer.
― Țara voastră ar trăda Egiptul? întrebă văduva.
― Câștigurile de pe urma negoțului sunt cele care contează cel mai mult,
iar prințul caută să înmulțească legăturile de negoț, uneori trecând peste
cuvântul dat.
― Alte griji vă frământă, prințesă.
― Fiul meu e bolnav. Vindecați-l și am să vă dezvălui locul unde se află
sarcofagul.
Pradă unei fierbințeli puternice, copilul bâiguia cuvinte fără șir.
Isis așeză șaptezeci și șapte de făclii în jurul lui, ca să atragă duhurile
bune în stare să alunge forțele distrugătoare.
Când tânăra femeie îi puse degetul arătător pe buze, micul suferind se
liniști și îi zâmbi.
― Răul dispare, durerea slăbește și îți recapeți puterile.
Una câte una, făcliile se stinseră, iar obrajii copilului se îmbujorară.
― Un tamarisc proteja sarcofagul, îi destăinui regina. Prințul a primit un
mesaj prin care era sfătuit să scoată sarcofagul de acolo și să-l ascundă într-
o coloană din sala lui de primire. Plecați, Isis. Altminteri, veți muri.
― Prevestitorul a devenit stăpânul ținutului vostru?
 Prințesa păli.
― De unde… de unde știți?
― Duceți-mă la palat.
― Isis, ar fi o nebunie!
― Nu doriți să salvați Byblosul?
*
Planurile prințului cereau șiretenie și dibăcie. Fără să-și atragă
nemulțumirea Egiptului, strângea pe ascuns câștiguri mari, înlesnind
negoțul Libanezului. Credința propovăduită de Prevestitor nu-l interesa
câtuși de puțin, dar câteodată n-avea încotro și trebuia să-și calce pe inimă.
Prințului îi plăcea mult sala de primire, împodobită cu minunate picturi
înfățișând câmpia feniciană. Se așeză într-un jilț, cu spatele la fereastra
deschisă către mare. Când apele se dezlănțuiau, crestele valurilor ajungeau
până aici, sus. Prințului i se părea atunci că stăpânește întreaga natură,
ferindu-se în același timp de furia ei.
Soția sa intră în încăpere.
― Ce vrei?
― Să cunoști o tămăduitoare care l-a vindecat pe fiul nostru. O adevărată
minune! Fierbințeala i-a dat pace băiatului, care acum poate să mănânce și
a început chiar să se joace.
― Am s-o răsplătesc!
― Îi vei da orice ți-ar cere?
― Ai cuvântul lui Abi-Shemu.
Prințesa îi aruncă soțului ei o privire batjocoritoare.
― Păzește-te de zeița Hathor, care-i pedepsește pe cei care jură strâmb.
― Pui la îndoială făgăduielile mele?
― Nu și de astă dată, dragul meu! Nimeni nu-și poate îngădui să se
joace cu viața propriului copil. Iat-o deci pe tămăduitoarea noastră.
Prințesa o aduse în fața soțului ei pe Isis.
Mâhnit, Abi-Shemu se ridică.
― Marea Preoteasă, dar…
― Trebuia să fiu moartă, nu-i așa, victimă a unei întâmplări nefericite.
Potrivit unuia dintre înțelepții noștri, cu minciuna nu ajungi niciodată la
liman. Vă închipuiți ce-ar fi făcut faraonul Sesostris când ar fi primit vestea
că fiica sa a dispărut?
Prințul își lăsă ochii în pământ.
 ― Ce doriți?
― Sarcofagul.
― A fost distrus!
― Mulțumită soției voastre, cunosc adevărul.
Isis atinse pe rând coloanele sălii și se opri lângă cea de-a șaptea.
― Țineți-vă făgăduiala, prințe.
― Doar n-am să dărâm acum coloana pentru a vă dovedi că nu se află în
ea ceea ce căutați!
― Hathor, protectoarea Byblosului, poate să se preschimbe în Sekhmet.
La cruzimea leoaicei se adaugă și veninul cobrei. Să-ți trădezi cuvântul dat
ar fi o greșeala de neiertat.
Degetele lui Abi-Shemu se încleștară pe mânerul pumnalului său. Oare
cea mai potrivită cale de a scăpa din încurcătură nu era s-o ucidă pe tânăra
preoteasă?
Cățărat pe pervazul ferestrei, Sekari nu-l slăbea din ochi pe prințul
Byblosului. Lăsând supravegherea corăbiei în seama lui Vânt-de-
Miazănoapte și a Sângerosului, socotiți paznici de temut, Sekari dăduse de
urma lui Isis.
Pumnalul ieșea încet din teacă.
Sekari se pregătea să sară și să-l împiedice pe Abi-Shemu să-și ducă
gestul până la capăt.
Dar prințesa începu să-l dojenească pe soțul ei.
― Marea Preoteasă din Abydos ne-a salvat copilul. Nu-i mânia nici pe
zei, nici pe faraon și arată-ți recunoștința.
Pricepând unde l-ar fi dus o asemenea faptă pripită, prințul hotărî să-i
împlinească lui Isis dorința și chemă un dulgher care desprinse binișor
sarcofagul dinăuntrul coloanei. Cioplit din lemn de salcâm, care nu
putrezea, sarcofagul era împodobit cu doi ochi ce-i îngăduiau să vadă
nevăzutul.
Când Isis părăsi sala în tovărășia prințesei, Sekari își încetă pânda și se
întoarse pe corabie înotând.
― Faraonul să nu-l pedepsească prea aspru pe Abi-Shemu, imploră
prințesa. Soțul meu ține așa de mult la bunăstarea orașului său, încât uneori
se poartă nechibzuit.
― Să-i alunge pe credincioșii Prevestitorului. Altfel, ei îl vor înlătura și
vor duce Byblosul de râpă.
 ― Voi ști să-l înduplec, Isis.
*
Măgarul și câinele sărbătoriră zgomotos întoarcerea tinerei femei, și
Sângerosul nu uită să se ridice și să-și pună labele din față pe umerii lui
Isis.
Înfășurat cu grijă în țesături groase și legat zdravăn cu frânghii înăuntrul
cabinei, prețiosul sarcofag era la adăpost de orice stricăciune.
― Doar o mică piedică ne mai stă în cale, zise Sekari. Din pricina
dispariției căpitanului, oamenii cred că această corabie e blestemată și nu
vom putea strânge un echipaj.
― Hathor îi va ține locul și ne va călăuzi. Tu înalță pânza cea mare, iar
eu mă îngrijesc de cârmă.
Isis rosti formulele care asigurau o călătorie liniștită, sub protecția
stăpânei stelelor.
Un vânt puternic se stârni, iar corabia părăsi portul Byblosului,
îndreptându-se iute spre Egipt.
*
Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul dormiră tot timpul cât ținu călătoria
de întoarcere, încă și mai scurtă decât cea înspre Byblos. Îndată ce corabia
acostă în portul Heliopolisului, Isis aduse zeiței Hathor o ofrandă alcătuită
din flori și vin.
― Nu pierdeți din ochi sarcofagul, le ceru ea lui Sekari și celor doi
tovarăși de drum ai lor.
― N-ar fi mai bine să te însoțesc la templu?
― Nu mă paște nicio primejdie, îi răspunse ea.
În pragul sanctuarului, înlocuitorul Marelui Preot, cu chipul răvășit,
îndrugă anevoie câteva cuvinte de bun venit.
― V-ați… v-ați întors?
― Doar nu crezi că sunt o arătare!
― Călătoria voastră…
― N-am întâmpinat greutăți însemnate.
― Dar s-a încheiat atât de repede, atât de…
― Suverana stelelor a micșorat timpul. Cum se simte Marele Preot?
― Vai, nu prea bine! Ne temem ca sfârșitul îi e aproape. Ați găsit…
sarcofagul?
― Prințul Byblosului mi l-a dat, și acum e păzit strașnic.
 ― Minunat, minunat! Vreți să vă trageți puțin sufletul, să…
― Nu am timp să zăbovesc. Înapoiați-mi coșul misterelor, în care se află
relicvele osiriene și pe care vi l-am încredințat.
Înlocuitorul Marelui Preot fu cât pe ce să izbucnească în hohote de plâns.
― S-a petrecut ceva groaznic, înspăimântător! O asemenea nenorocire n-
ar fi trebuit să aibă loc niciodată, mai ales aici, la Heliopolis!
― Lămuriți-mă!
― Nici nu știu cum să vă spun, eu…
― Încercați.
― Coșul a fost furat, mărturisi bărbatul cu glas înăbușit.
― Ați căutat peste tot?
― Zadarnic!
― Eu am altă părere, grăi o voce puternică, înlemnindu-l pe înlocuitor.
După Isis, apărea încă o nălucă.
― Mare Preot… Dar erați pe moarte!
― Așa trebuia să-și închipuie apropiații mei, ca să-l pot da în vileag pe
aliatul Prevestitorului strecurat printre noi. Aveam nevoie de o dovadă, iar
tu mi-ai oferit-o furând coșul misterelor…
― Vă înșelați, eu…
― N-are rost să tăgăduiești.
Gărzile care asigurau paza templului îl înconjurară pe învinuit.
Atunci acesta hotărî să dea totul pe față.
― Ei bine, da, sunt în slujba viitorului stăpân al Egiptului, al celui care
vă va dărâma templele și va răspândi pretutindeni noua credință! Sunteți
deja înfrânți, căci Osiris nu va învia. Omul căruia i-am dat coșul misterelor
l-a ars.
― Iată-l aici, zise Marele Preot, înmânând coșul Marii Preotese din
Abydos. Complicele tău a fost arestat înainte de a săvârși nelegiuirea pusă
la cale. Vă faceți amândoi vinovați de înaltă trădare, așa că veți fi osândiți
la moarte. Și cum el a mărturisit lesne totul, știm acum că Prevestitorul nu
mai are nicio iscoadă la Heliopolis.
Căutarea lui Isis luase sfârșit.
În coșul misterelor odihneau toate mădularele trupului lui Osiris, pe care
tânăra femeie va încerca să-l întregească la Abydos, fără să fie sigură ca va
reuși.
Iker o aștepta.
Iar dragostea ei pentru el sporea necontenit.
MISTERELE LUNII KHOIAK
Prima zi (20 octombrie)
Luna khoiak: Abydos
La sfârșitul ritualului de dimineață, Pleșuvul și Nephtys intrară în Casa
Vieții. Preotul rosti formulele pentru păstrarea nevătămată a mumiei, iar
preoteasa o înzestră cu energie. Lipsa oricărui semn de putrezire dovedea că
Iker continua să trăiască într-o lume de mijloc, între întuneric și renaștere.
Pe la prânz, preoții fură luați din nou la întrebări.
Veni și rândul lui Asher.
― Potrivit rapoartelor mai-marilor tăi, grăi Pleșuvul, știi să făurești vase
de piatră, să meșterești cupe pentru ritualuri și să cureți obiectele din
templu cu multă grijă.
― Cuvintele acestea mă onorează. Încerc doar să fiu de folos.
― Ce-ți dorești tu, Asher?
― Să-mi întemeiez o familie și să lucrez vreme îndelungată la Abydos.
― N-ai vrea să devii preot permanent?
― Oh! Un simplu vis!
― Și dacă s-ar împlini?
― Păi Egiptul nu e țara minunilor? Nu îndrăznesc să mă gândesc la așa
ceva, dar mi-aș părăsi bucuros îndeletnicirile lumești ca să-l slujesc pe
Osiris.
― Asprimea Legii noastre nu te înspăimântă?
― Dimpotrivă, îmi întărește credința! Abydosul trebuie să rămână
temelia spiritualității egiptene.
― Răspunde-mi limpede: ai observat fapte neobișnuite sau purtări
îndoielnice?
Prevestitorul căzu pe gânduri.
― Am simțit o armonie care unește lumea de dincolo cu cea de aici. Pe
pământul sfânt al Zeului, fiecare clipă a vieții noastre capătă un rost. Preoții
permanenți și cei temporari își îndeplinesc sarcinile la timpul cuvenit și
după puterile lor. Spiritul lui Osiris ne înalță mai presus de noi înșine.
Prevestitorul nu învinui pe nimeni și nici nu dădu de înțeles că ar avea
vreo bănuială. După vorbele sale, s-ar fi zis că Abydosul era un paradis.
*
Nephtys mânca fără poftă.
 ― Nu ți-e foame? se miră Prevestitorul.
― Suntem în prima zi a lunii khoiak, luna celebrării misterelor de care
atârnă supraviețuirea Celor Două Regate.
― Și ești neliniștită?
― Desfășurarea ritualului învierii lui Osiris rămâne o treabă
primejdioasă și o așteptăm cu nerăbdare pe Marea Preoteasă. Fără ea nu
putem începe ritualul.
― De ce nu vă puteți lipsi de prezența ei?
― Pentru că ea cunoaște Marele Secret.
― Să încredințezi o asemenea taină unei femei nu e o dovadă de
nesăbuință?
Dezmeticindu-se dintr-odată, Nephtys uită de farmecul lui Asher.
Izbutind să se stăpânească, se purtă mai departe ca o tânără îndrăgostită.
― O nesăbuință… Poate că ai dreptate.
― Egiptul se înșală și își pierde tăria pentru că îngăduie femeilor să aibă
atâta putere.
― În fața Pleșuvului, totuși atât de sever, ai vorbit cu totul altfel!
― Și tu de ce n-ai spus nimic?
― Mi se părea că ești pe cale să dobândești o slujbă mai bună!
― Am spus că vreau să-mi întemeiez o familie. Te învoiești să-mi fii
soție?
Prevestitorul strânse cu blândețe mâinile lui Nephtys între palmele sale.
― E o hotărâre însemnată, murmură ea. Sunt atât de tânără și…
― Supune-mi-te și te voi face fericită. O femeie trebuie să îi dea
ascultare bărbatului ei și să-i împlinească cele mai mărunte dorințe.
― Dar… îndatoririle mele de preoteasă?
― Niște biete amăgiri! Tot ceea ce e legat de spirit se află mai presus de
înțelegerea femeii. Iar tu ești îndeajuns de isteață ca să pricepi lucrul
acesta. Și vei recunoaște că un bărbat nu se poate mulțumi cu o singură
femeie. Natura îngrădește pornirile femeilor, dar nu și pe ale bărbaților. Să
respectăm, așadar, legea divină care îl așază pe bărbat înaintea femeii.
Ascultătoare, tânăra preoteasă nu îndrăzni să-l privească în ochi pe
Prevestitor.
― Vorbele acestea sunt atât de noi, atât de neașteptate…
Prevestitorul o cuprinse în brațe.
 ― Curând, unirea noastră va fi pecetluită. Vom împărți același pat și vei
deveni prima mea soție, mama fiilor mei. Și nici nu-ți închipui ce viitor
luminos te așteaptă.
*
Comandantul forțelor de pază umbla încoace și-n colo pe cheiul
Abydosului. În ciuda pregătirii sale de soldat, cunoștea importanța lunii
khoiak. Și, fără Marea Preoteasă, ce putere aveau ritualurile?
― Se apropie o corabie! îl preveni santinela.
Îndată, toți soldații se înșirară pe chei.
La vederea uriașului care stătea la proră, neliniștile comandantului se
risipiră. Întoarcerea faraonului îi făcea pe toți să respire ușurați.
Ducând cu el vasul pecetluit, Sesostris se îndreptă cu pași mari spre Casa
Vieții, supravegheată zi și noapte. Aici îl întâmpinară Pleșuvul și Nephtys.
― Iată izvorul energiei osiriene, rosti el. Așezați-l la căpătâiul lui Iker.
Apoi regele porunci ca straja să fie triplată. Arcașii stăteau de veghe până
și pe acoperișul Casei Vieții, preschimbată astfel într-o fortăreață de
nepătruns. Și fiecare soldat primi câte un cuțit din obsidian, încărcat de
magie.
― Regele s-a întors! strigă Bina.
― Carevasăzică, sufletul lui a călătorit dincolo de viață și s-a reîntors în
trup, se miră Prevestitorul. Sesostris a celebrat la Medamud sărbătoarea
înnoirii. A dobândit o nouă putere și vrea ca Abydosul să tragă foloase din
ea.
― A devenit o amenințare pentru noi?
― Nici n-a încetat vreodată să fie! Trebuie să aflăm ce plănuiește.
― Stăpâne… iar ați luat masa împreună cu Nephtys.
Prevestitorul mângâie pletele Binei.
― E o femeie tânără, supusă și înțelegătoare. O să se plece în fața
adevăratei credințe.
― O să vă căsătoriți cu ea?
― Amândouă o să-mi dați ascultare și o să mă slujiți, după cum cere
legea divină. N-are rost să mai vorbim despre asta, frumoasa mea!
Îngrozit, Bega năvăli în odaia Prevestitorului.
― Faraonul tocmai a sosit, purtând vasul pecetluit! Și încă o corabie
acostează, cea a lui Isis!
*
 În cele patru colțuri ale Casei Vieții, Pleșuvul așeză patru capete de lei
ce scuipau foc, patru uraeus, patru babuini și patru cărbuni aprinși. În felul
acesta, nicio forță distrugătoare nu putea pătrunde înăuntrul clădirii cu
pereți din piatră, în care se intra printr-o poartă uriașă din calcar alb.
Tavanul curții principale era bolta cerească a zeiței Nut, podeaua
acoperită de nisip aparținea zeului Pământului, Geb. În mijloc, o capelă
adăpostea barca lui Osiris, în care se odihnea trupul lui Iker.
În sfârșit, Isis îl revedea!
Neputându-și înghiți lacrimile, se învinui singură pentru această
slăbiciune și se puse îndată pe treabă, în prezența faraonului, a Pleșuvului
și a lui Nephtys. Pe Iker nu-l ajutau jelaniile, ci numai reușita ritualului
care să-l aducă la lumină.
Pentru ca Iker să învieze, trebuia ca moartea lui să treacă în trupul lui
Osiris, învingătorul beznei, cel care se reînnoia neîncetat. Doar el putea să
șteargă orice formă de moarte și să o preschimbe în viață.
De aceea, era nevoie să se creeze trei Osiris și să se respecte pas cu pas
un ritual ce nu îngăduia nicio greșeală.
Iar preoții nu aveau la dispoziție decât cele treizeci de zile ale lunii
khoiak.
Isis făuri trupul de piatră al lui Osiris, așezând laolaltă relicvele culese în
timpul căutării sale: capul, ochii, urechile, ceafa și maxilarele, șira spinării,
pieptul, inima, brațele, încheieturile mâinilor, degetele, falusul, gambele,
coapsele și tălpile. Sceptrul din Heliopolis asigura unirea părților acestui
trup al învierii, iar sceptrul de aur de pe colina lui Thot le înzestra cu o
putere mai presus de fire.
Regele destupă vasul pecetluit ce conținea limfele zeului, mister al operei
alchimice și izvor al vieții. Asemenea valului inundației, limfele legară
trainic între ele mădularele statuetei, din care se răspândi parfumul
Puntului.
Isis atinse mumia cu piatra venerabilă luată de pe insula lui Soped, ca să
însuflețească ceea ce părea lipsit de viață și să facă să bată inima minerală.
Apoi o unse cu trei straturi de unguent, o înfășură în patru pânze, ce
simbolizau cele patru forme ale luminii dezvăluite în timpul deschiderii
ferestrei cerului, și în pielea de berbec adusă de la Teba.
― Numele tău e Viață, grăi regele. Mama noastră, zeița Cer, te va
zămisli din nou și-ți va dezvălui natura ta secretă, transmițând-o fiului tău,
Osiris-Iker.
Sesostris îl așeză pe primul Osiris, alcătuit din metale și minerale, în
burta vacii cerești, din lemn aurit, pe care erau pictate stelele și
constelațiile, adevărata obârșie a celor vii. În acest atanor urma să se
săvârșească o înviere pe care ochii oamenilor nu o vedeau.
― Din Ra, lumina zămislitoare, rosti faraonul, se naște piatra metalică.
Prin ea, opera ascunsă se împlinește. Alcătuită din metale și pietre
prețioase, ea îl preschimbă pe Osiris în arbore de aur. Sora mea, Isis,
continuă-ți munca alchimică.
Pe un cadru de lemn, Isis întinse o pânză de in. În mijlocul ei desenă
silueta lui Osiris, apoi o modelă din mâl umed și roditor, semințe de orz și
de grâu, mirodenii și praf de pietre prețioase.
― Tu te afli printre noi, moartea nu te atinge. Fie ca orzul să devină aur,
iar renașterea ta să ia înfățișarea tulpinilor înverzite ce vor crește din trupul
tău luminos. Tu reprezinți zeii și zeițele, tu ești valul aducător de rod, tu
ești țara întreagă, tu ești viața.
Cel de-al doilea Osiris prinse a se contura. Strâns legat de primul, al
doilea proces de înviere începea.
Al treilea ar fi trebuit să fie mumia zeului care se odihnea în locașul său
de veci din Abydos și care înviase la ora nouă din noapte, în ultima zi a
lunii khoiak din anul trecut. Nemurirea trecea astfel din zeu în zeu.
Pângărind mormântul și distrugând mumia lui Osiris, Prevestitorul
socotea că va împiedica orice renaștere.
De data aceasta, Fiul regal și Prieten unic va sluji drept suport pentru
ritual. Dar se va dovedi el un material îndeajuns de rezistent pentru a îndura
o asemenea încercare?
Văduva își privi îndelung soțul.
― Fii cel de-al treilea Osiris, îl imploră ea, și împlinește ultima înviere.
Nu mai rămăseseră decât douăzeci și nouă de zile.
A doua zi (21 octombrie)
Luna khoiak: Abydos
― Numărul gărzilor a fost întreit, spuse Bega, și fiecare soldat este
înzestrat, pe lângă armele obișnuite, cu un cuțit din obsidian în stare să
străpungă învelișul protector al duhurilor. Isis, Nephtys și Pleșuvul n-au
mai părăsit Casa Vieții.
 ― Ai vorbit și cu alți preoți permanenți? întrebă Prevestitorul.
― Toți sunt de aceeași părere: ritualurile învierii au început.
― Cu ce suport?
― Iker, răspunse Bina, cu privirea rătăcită.
Prevestitorul o prinse de umeri.
― Iker e mort, frumoasa mea. Am nimicit mumia lui Osiris și vasul ce
conținea izvorul vieții. Abydosul a rămas precum o cochilie goală,
ritualurile nu mai au nicio putere.
― Iker călătorește între viață și moarte, continuă ea. Ochii săi rămân
deschiși. Isis și regele încearcă să-l readucă la lumină.
― Trebuie să-i împiedicăm! se răsti Bega.
― Poruncește-i lui Shab să cerceteze paza. Dacă există vreun mijloc de a
pătrunde în Casa Vieții, el are să-l descopere.
*
Bucuros că-și mai dezmorțește picioarele, Strâmbu’ își luă toate
măsurile de prevedere ca să nu atragă atenția gărzilor. Parcă înșelându-i
speranțele, noaptea nu-l ajută câtuși de puțin, căci sute de lămpi luminau
clădirea și împrejurimile. Schimbați des, arcașii nu sufereau nici de
oboseală, nici de lipsa somnului și atenția nu le slăbea nicio clipă.
Shab îl înștiință pe Prevestitor că apărarea Casei Vieții nu avea niciun
punct slab.
Prevestitorul o liniști pe Bina, care căzuse pradă unor spasme cumplite.
De când înțelesese ce se petrece cu Iker, femeia nu se oprea din tremurat.
― Mă tem de puterile faraonului și ale blestematei ăsteia de Mare
Preoteasă, mărturisi Bega. Trebuie să părăsiți Abydosul, stăpâne. Mai
devreme sau mai târziu vor afla cine sunteți cu adevărat.
― Ai luat parte la ritualul marilor mistere. Ce anume face regele?
― Se folosește de Osirisul din anul trecut a cărui energie a secătuit,
modelează unul nou și săvârșește o triplă reînviere, minerală, metalică și
vegetală. Dar nu se poate lipsi de limfele din vasul pecetluit. Iar din arhivele
Casei Vieții, învață ce mijloace trebuie să folosească.
― Așadar, din victimă, Iker a devenit suport osirian, încheie
Prevestitorul, nedumerit. Doar un singur om îmi va spune întocmai ceea ce
vreau să știu: Nephtys. De îndată ce iese din Casa Vieții, dă-mi de știre.
*
 Isis și Nephtys depuseră în jurul lui Iker cele patru vase care alcătuiau
sufletul reîntregit. În primul vas, cu cap de șoim, așezat înspre apus, se
aflau intestinele, venele și canalele de energie ale lui Osiris, în cel dinspre
răsărit, cu cap de șacal, stomacul și splina, în cel dinspre miazăzi, cu cap de
om, ficatul, iar în cel dinspre miazănoapte, cu cap de babuin, plămânii.
Adunați laolaltă, cei patru fii ai lui Horus, urmașul lui Osiris, întăreau
KA-ul și inima tatălui lor.
Cele două surori ridicară capacele și rostiră formulele de venerație către
șoim, șacal, om și babuin. Noi organe, ce de-abia începură să crească,
trezeau la viață mumia lui Iker.
În acea clipă, cei trei Osiris, cel mineral și metalic, cel vegetal și cel
omenesc depindeau unul de altul. De-acum înainte, deveniți de nedespărțit,
aveau să învieze sau să piară împreună.
Doar faraonul și Pleșuvul părăsiră Casa Vieții la căderea nopții.
Pleșuvul adună preotesele și preoții permanenți și îi înștiință că începuse
celebrarea marilor mistere din luna khoiak.
― Dar vasul pecetluit nu dispăruse? se miră Bega.
― Faraonul l-a găsit pe cel din templul de la Medamud. Nu ne lipsește
nimic pentru a-l vedea pe Osiris renăscând.
A treia zi (22 octombrie)
Luna khoiak: Abydos
Cele șapte preotese ale zeiței Hathor aleseseră cele mai frumoase
curmale. Așezară o parte dintre ele pe o tavă de argint, iar din restul
stoarseră sucul care avea să dea o licoare ce simboliza limfele înnoitoare ale
lui Osiris.
Când isprăviră, încredințară fructele și alcoolul faraonului. După
încheierea ritualului celebrat în templul său de milioane de ani, Sesostris se
întoarse în Casa Vieții și înfățișă ofranda celor trei Osiris.
― Iată incarnarea focului binefăcător. Fie ca ea să vă ajute să renașteți
odată cu noul an, în inima misterelor.
― Aici se înfăptuiește munca tainică, ascunsă pe vecie, adăugă Isis. În
trupul tău de lumină, Osiris, soarele va răsări.
Prima hrană solidă și lichidă a celor trei Osiris era asigurată. Pleșuvul
trebuia acum să pregătească procesiunea boilor grași și tăierea lor, ce
urmau să aibă loc în cea de-a șasea zi a lunii khoiak.
 Doar Isis va rămâne lângă Iker.
― Un preot temporar mă pune pe gânduri, îi destăinui Nephtys
Pleșuvului. M-am simțit atrasă de el, recunosc, și chiar m-a cerut de
nevastă. E un meșter priceput, prețuit de toți, și chiar ar putea fi primit în
rândul preoților permanenți.
― Despre cine e vorba?
― Despre Asher, bărbatul acela înalt și atât de cuceritor. Cu o voce
blândă, binevoitoare, mi-a spus despre femei niște lucruri cumplite. Niciuna
nu i se pare vrednică de a fi preoteasă și crede că bărbații sunt mai presus
de ele. M-am prefăcut că-i împărtășesc părerea.
― Glumea sau vorbea serios?
― N-aș zice că glumea, dar vreau neapărat să mă lămuresc.
― Ai mare grijă! Dacă e un credincios de-al Prevestitorului, te pândește
primejdia.
― Dacă e precum spuneți, atunci mă va duce la stăpânul lui.
― De ce ar face asta?
― Pentru că pot să-i dezvălui secretele din Casa Vieții.
― Cineva trebuie să vegheze asupra ta.
― Dar să rămână bine ascuns! Altminteri, Asher își va pierde încrederea
în mine și voi da greș.
― Îți dai seama ce ai putea păți?
― Înlăturarea răului din Abydos nu suferă amânare. Și iată că avem, în
sfârșit, prilejul să reușim.
― Există încă o cale, mai puțin primejdioasă, fu de părere Pleșuvul. Să
cercetăm cu luare-aminte felul în care acest Asher a reușit să intre în
Abydos. Așteaptă să-ți dau un semn înainte de a te întâlni cu el.
Nephtys se gândea la suferințele și la curajul surorii sale, Isis. Și hotărî
să lupte, chiar cu prețul vieții sale, pentru îndepărtarea amenințării ce plutea
deasupra locașului reînvierii.
A patra zi (23 octombrie)
Luna khoiak: Memphis
La vederea chipului întunecat al vizirului Sobek, generalul Nesmontu
presimți o nenorocire.
― Încă un atac al oamenilor Prevestitorului?
― Nu, tribunalul și-a încheiat judecata.
 ― Nu-mi spune că…
― Sehotep a fost osândit la moarte.
― Dar n-a ucis pe nimeni!
― Potrivit tribunalului, gândul atârnă tot atât de greu ca fapta. Și dat
fiind că aparține Casei Regelui, lucrul e cu atât mai grav.
― Să ne împotrivim acestei hotărâri.
― Zadarnic, Nesmontu. În vremurile tulburi prin care trecem, judecătorii
nu trebuie să arate niciun fel de îngăduință. Nici chiar faraonul nu mai
poate face nimic pentru Sehotep.
― Un membru al Cercului de Aur din Abydos osândit la moarte pe
nedrept!
Descumpănit, bătrânul soldat crezu, preț de o clipă, că Prevestitorul va
birui. Dar sufletul său de războinic ieși iute la iveală, îndemnându-l să-și
adune oamenii, să atace închisoarea și să-și elibereze fratele.
― Nu te purta ca un smintit, îl povățui Sobek. Unde te-ar duce o
asemenea faptă? Dintr-o zi în alta, luptătorii din umbră pot porni bătălia. Iar
tu trebuie să conduci trupele noastre. Supraviețuirea Memphisului atârnă de
tine.
Nesmontu se mai domoli. Păzitorul făcuse bine că-i amintise de
îndatoririle lui.
― Rămâi ascuns aici. Altminteri, căpetenia vrăjmașilor va pricepe că
încercăm să-i întindem o capcană. Soldații vor păzi această casă după
moartea stăpânului ei.
Glasul lui Sobek tremura. Dar nici el, nici generalul nu erau oameni care
să-și arate deznădejdea.
*
Dormind doar două ore pe noapte, Sobek continua să cerceteze dosarele
și rapoartele gărzilor, sperând să găsească ceva care să amâne moartea lui
Sehotep.
Atenția îi fu atrasă de un desen ce înfățișa un bărbat care semăna întru
câtva cu Gergu, responsabilul principal al hambarelor. Potrivit raportului
întocmit de un ofițer, Gergu părea să fi avut legături, mai mult sau mai
puțin strânse, cu dansatoarea Olivia. Ofițerul scotocise pe ascuns și o casă
al cărei stăpân era un oarecare Bel-Tran și dăduse peste o mulțime de
mărfuri furate și dosite acolo.
 Păzitorul își aminti că Iker îi ceruse cândva să facă unele cercetări în
privința acestui Gergu, dar căutările nu scoaseră la iveală nimic necurat.
Dar iată că Sobek găsi încă un dosar ce cuprindea numele aceluiași
Gergu.
Și, de data aceasta, nu mai era vorba de simple bănuieli, ci de o plângere
în toată legea. Cel care se îngrijea de hambarele din satul Colina înflorită îl
învinuia pe Gergu că-l lovise, îl amenințase și că trăgea foloase necuvenite
de pe urma slujbei lui. O mulțime de slujbași se purtau astfel și era de
datoria vizirului să-i pedepsească fără milă. Dacă faptele se adevereau,
tâlharul de Gergu va ajunge direct în temniță.
Dar înainte de a-l aresta, n-ar fi fost mai bine să-l urmărească și să afle
dacă nu cumva avea legături cu luptătorii din umbră?
A cincea zi (24 octombrie)
Luna khoiak: Memphis
― Te pui chezaș pentru puterea acestui leac? întrebă doctorul Gua.
― Da, în numele lui Imhotep vindecătorul! răspunse farmacistul
Renseneb.
― N-o să aibă urmări vătămătoare?
― Am verificat pe mine însumi acest amestec delicat din esențe de lotus,
mac și alte zece flori rare. Bolnava nu va simți nicio durere și nicio
tulburare când se va trezi. Vă dau un singur sfat: vorbiți cu glas apăsat și
domol, puneți puține întrebări și nu vă pierdeți răbdarea.
Gua luă săculețul cu hapuri și se duse acasă la Medes, unde nevasta
Secretarului Casei Regelui îl primi cu mare bucurie.
― În sfârșit, doctore, ați venit! Cu toate leacurile pe care mi le-ați dat,
nu mă pot opri din plâns. Viața mea a devenit un chin!
― V-am prevenit că trebuie să încercăm și altceva.
― Sunt gata!
― Aș putea vorbi cu soțul vostru?
― Din pricina împrejurărilor de acum, o să se întoarcă târziu. Vă dați
seama? Fără faraon, fără vizir, fără marele general, Memphisul merge spre
pierzanie.
― Să ne îngrijim mai bine de sănătatea voastră.
― O, da, doctore, da!
― Înghițiți aceste patru hapuri.
 Nevasta lui Medes se grăbi să se supună. Gua îi cercetă pulsul.
― În curând o să vă cuprindă o pace binefăcătoare. Nu vă împotriviți
nevoii de a dormi. Eu am să rămân aici.
Amestecul lui Renseneb nu întârzie să-și arate puterea.
Doctorul îi dădu femeii încă două hapuri.
Liniștită pe de-a-ntregul, bolnava se adânci în somn.
― Sunt doctorul Gua. Mă auziți?
― Vă aud, răspunse o voce răgușită.
― Am să vă scap de suferința care vă apasă. Vă învoiți să-mi spuneți
adevărul, tot adevărul?
― Mă… mă învoiesc.
― Adevărul vă va tămădui. Înțelegeți?
― Da… înțeleg.
― Sunteți soția lui Medes, Secretarul Casei Regelui?
― Sunt.
― Locuiți la Memphis?
― Da, locuiesc.
― Sunteți fericită?
― Da… Nu… Da… Nu, nu!
― Medes v-a lovit vreodată?
― Niciodată! Uneori, da…
― Îl iubiți?
― Îl iubesc, e un soț minunat, atât de minunat!
― Deci vă supuneți lui?
― Întotdeauna!
― V-a poruncit să faceți vreun lucru din pricina căruia vă căiți?
― Nu, o, nu! Ba da… Îmi pare râu. Dar l-am făcut pentru el! Nu, nu îmi
pare rău.
― Ne apropiem de rădăcina bolii care vă roade. Smulgând-o, vă veți
vindeca. Aveți încredere în mine și n-o să mai suferiți. Ce v-a cerut Medes?
Femeia suspină, mâinile și picioarele îi tremurau, iar ochii se mișcau iute
sub pleoape.
― Sunt doctorul Gua, cel care vă îngrijește, ne apropiem de sfârșit.
Mărturisiți, lepădați-vă de tot zbuciumul.
Spasmele se răriră, iar bolnava începu să se liniștească.
 ― O scrisoare… Am plăsmuit o scrisoare imitând scrisul Marelui
Trezorier Senankh pentru a-l dezonora. Am acest dar! Medes era mulțumit,
foarte mulțumit… Din păcate, am dat greș. Atunci…
― Atunci…
Trupul femeii se chirci.
― Sunt doctorul Gua, cel care vă îngrijește. Vindecarea este aproape.
Vorbiți-mi, spuneți-mi adevărul.
― Am mai scris apoi încă o scrisoare imitând scrisul lui Sehotep, pentru
ca aceasta să fie învinuit de trădare și de omor. Și, de data aceasta, am
reușit! Medes era fericit, atât de fericit… Ce bine mă simt acum! Vindecată,
sunt vindecată…
Carevasăzică, și ficatul lui Medes spunea adevărul.
Lipsit de Maat, el dezvăluia firea unui om în care zăceau ura și pizma.
Doctorul Gua tocmai descoperise un aliat însemnat al luptătorilor din
umbră, ba chiar una dintre căpeteniile lor, și putea să dovedească
nevinovăția lui Sehotep.
Dar cui să împărtășească cele aflate? Vizirul trăgea să moară, generalul
Nesmontu pierise, regina nu primea pe nimeni.
Rămânea Senankh, Marele Trezorier, căzut pradă unei grele deznădejdi.
Dar va voi el să-l asculte și să ia măsurile cuvenite?
Pe loc, un alt gând îngrozitor încolți în mintea doctorului Gua: dacă și
Marele Trezorier era complicele lui Medes?

A șasea zi (25 octombrie)

Luna khoiak: Abydos
Doctorul de animale controlase boii cei grași, împodobiți cu coliere de
flori, pene de struț și eșarfe colorate. Fiecare animal socotit pur mergea
apoi agale spre abatorul templului.
Meșterul măcelar mai verifică și el încă o dată carnea care trebuia să
conțină cât mai mult KA.
Împreună cu Vânt-de-Miazănoapte, Sângerosul veghea asupra uriașelor
vite. De obicei, sosirea lor stârnea bucuria preoților temporari, care știau că
vor lua parte la o sumedenie de ospețe pentru celebrarea renașterii lui
Osiris.
Dar nenorocirile care loviseră Abydosul în ultima vreme stăruiau în
mintea tuturor, așa că nimeni nu se gândea acum la sărbătoare.
 Încă o dată, Bina încercă să ducă de mâncare soldaților care păzeau Casa
Vieții.
Un ofițer îi tăie calea.
― Ai fost trimisă aici?
― Obișnuiesc să…
― Porunci noi. Întoarce-te de unde ai venit.
Bina îi zâmbi cât putea ea de frumos.
― Doar n-o să arunc aceste pâini și…
― Vrei să fii arestată?
Bina se îndepărtă și depuse merindele pe unul dintre altarele templului
unde Bega își îndeplinea sarcinile.
Preotul se asigură mai întâi că nu trăgea nimeni cu urechea.
― Pleșuvul i-a strâns pe preoții permanenți, îi dezvălui el. Dacă e să mă
iau după ritualurile cu care ne îndeletnicim aici și după formulele ce trebuie
rostite, nu mă îndoiesc de faptul că în Casa Vieții se înfăptuiesc misterele.
― Și știi ce se întrebuințează ca suport?
― Părțile trupului osirian și orzul preschimbat în aur. Și… Nu, de
neînchipuit! Nu se poate să ai dreptate. Iker e mort, mort de-a binelea!
Nimeni n-ar avea cum să-l readucă la viață. Și totuși, în cazul lui
Imhotep… Însă Fiul regal nu se aseamănă nici pe departe cu el! Și-apoi, o
astfel de încercare e sortită să dea greș.
― Dar Sesostris n-a adus de la Medamud un nou vas pecetluit?
Bega o privi tulburat.
― Ai voie să intri în Casa Vieții? întrebă Bina.
― Din nenorocire, nu. Doar faraonul, Pleșuvul, Isis și Nephtys pătrund
în ea.
„Din nou blestemata asta de femeie”, își zise singura soție a
Prevestitorului, furioasă.
Ei bine, Nephtys ori mărturisea tot, ori avea să piară.
A șaptea zi (26 octombrie)
Luna khoiak: Abydos
Primul pătrar al lunii în creștere strălucea pe cer, deschizând drumul lui
Ra, lumina divină mai puternică decât întunericul, ascunsă în sânul
spiritului și al materiei.
 Isis aștepta această clipă cu teamă. Oare sub tăria celor doi aștri, soarele
zilei și cel al nopții, cei trei Osiris vor crește în armonie?
Osirisul mineral și metalic căpăta vigoare departe de orice privire
omenească, înlăuntrul atanorului. Hrănite de strălucirea stelelor, părțile
trupului osirian se uneau trainic.
Osirisul vegetal slujea drept mărturie a acestei prefaceri tainice.
O primă sămânță tocmai încolțise.
― Ai încredere, îi șopti Isis lui Iker, toate cerințele pentru o nouă viață
sunt îndeplinite. Chiar de pe acum ești legat de cele două forme ale
veșniciei, cea a clipei preschimbării și cea a înlănțuirii neîntrerupte a
anotimpurilor. Casa Vieții devine cu adevărat Locașul Aurului.
Afară, în fața clădirii, faraonul celebra un ospăț în tovărășia sufletelor
regilor morți și înviați. La ospăț luau parte Pleșuvul, preotesele și preoții
permanenți, împărțind KA-ul boilor grași și o pâine din flori de salcâm,
crescut pe câmpia tuturor bucuriilor, unde petreceau divinitățile.
Sesostris duse apoi de mâncare celor trei Osiris, care se hrăniră cu seva
delicată a merindelor devenite sacre.
Unit cu ceilalți doi, Osiris-Iker ieșea treptat din lumea de mijloc, dar
pașii cei mai grei și primejdiile cele mai mari abia de-aici înainte urmau.
― Moartea lui Iker începe să-și piardă din putere și să se risipească, grăi
monarhul. Totuși, lucrul acesta nu e hotărâtor. Osirisului metalic îi lipsește
încă vigoarea. Între cele trei forme ale Marii Opere nu trebuie să existe
nicio nepotrivire. Aidoma unui foc, dragostea ta îl însuflețește, Isis; fără ea
totul ar pieri. Și doar ea, pentru că nu aparține acestei lumi, poate să învingă
destinul hărăzit de Prevestitor.
Neîncetat, văduva rostea formulele transformării în lumină.
Purtând masca lui Anubis, regele trase zăvorul porții cerului, gravată într-
un calcar de o albeață orbitoare.
De-acum încolo, forțele cerului aveau să umple întregul Locaș al
Aurului.
Deși în lipsa lor ritualul nu se putea desfășura, ele aduceau totodată și o
mare primejdie.
Oare Osiris-Iker va trece cu bine prin această încercare?
A opta zi (27 octombrie)
Luna khoiak: Abydos
 Chipul Binei se schimonosise de ură și furie.
De ce nu venea odată Nephtys să-l vadă pe logodnicul ei, Prevestitorul?
Ea, Bina, ar ști atunci s-o facă să vorbească supunând-o la niște cazne cum
nu îi fusese dat nimănui să îndure! Iar preoteasa ar dezvălui tainele
ritualurilor și ar mărturisi în ce fel Isis și faraonul gândeau să-l împiedice
pe Iker să piară pentru totdeauna.
Căci acum nimeni nu se mai îndoia: Fiul regal slujea drept suport pentru
reînvierea osiriană! Și nu mai rămăseseră decât douăzeci și două de zile
pentru ca lucrul care părea cu neputință de înfăptuit să se împlinească
totuși.
― O să dea greș! strigă Bina.
― De la sine înțeles, frumoasa mea, îi șopti Prevestitorul, mângâindu-i
pletele.
― Nu se poate pătrunde în blestemata asta de clădire, stăpâne! Shab a
cercetat-o din toate părțile, dar degeaba. Nici măcar Bega nu intră acolo.
― Datorită lui Nephtys vom afla cum să pricinuim stricăciuni Casei
Vieții și s-o oprim astfel să ne facă rău.
― Preoteasa asta trebuia să fie aici, la picioarele voastre!
― Liniștește-te, o să vină.
*
― În arhivele noastre, numele lui Asher apare de mai mulți ani, o
înștiință Pleșuvul pe Nephtys. Tot ce ți-a spus despre el este adevărat.
Trăiește într-un sătuc din apropierea Abydosului și meșterește vase din
piatră. Două-trei luni pe an, bărbatul acesta umil își îndeplinește în chip
desăvârșit sarcinile de preot temporar, iar mai-marii lui sunt mulțumiți de
el. N-a greșit și n-a supărat pe nimeni.
― Umil, spuneți? Cuvântul nu prea se potrivește firii sale. Cine l-a
primit la Abydos?
― Însemnările arată că… preotul permanent Bega. Și el are numai vorbe
de laudă despre Asher, asemenea colegilor săi.
― Bega…
― Nu te lăsa pradă închipuirilor tale, o sfătui Pleșuvul. Bega nu
cunoaște îngăduința, și purtările binevoitoare îi sunt cu totul străine,
recunosc. Dar e mai presus de orice bănuială. Ba aș zice că e însuși
întruparea neînduplecării și a cinstei.
 ― Am să stau de vorbă cât mai curând cu Asher, hotărî Nephtys. Și de
astă dată chiar o să limpezim lucrurile.
*
Capul lui Iker atinse bolta cerească. Isis îi transmise tot ceea ce trăise ea
în timpul inițierii sale în Cercul de Aur.
Și chiar în aceeași clipă, cocori, pelicani, flamingo trandafirii, rațe
sălbatice, lopătari albi și ibiși negri începură să zboare în cercuri largi
deasupra Locașului Aurului. Iviți din Nun, oceanul de energie din care se
năștea orice formă de viață, ei vorbeau graiul lumii de dincolo și o învățau
pe văduvă să continue împlinirea Marii Opere.
Ținând în gheare două inele, însemnele celor două veșnicii, o pasăre cu
cap de om se așeză pe mumia lui Iker.
Întors din neant, sufletul trezea la viață trupul osirian.
Până în cea de-a douăsprezecea zi a lunii khoiak, văduva trebuia să
păstreze o tăcere desăvârșită.
A noua zi (28 octombrie)
Luna khoiak: Memphis
Beat, Gergu se duse la atelierul sculptorului care cioplea stele false,
pentru care cei bogați plăteau din greu, închipuindu-și că erau aduse chiar
de la Abydos. Formula osiriană înscrisă pe ele înlătura orice bănuială.
Neputând să-l vadă pe Medes din pricina pregătirilor pentru marele atac,
Gergu n-avea cu ce să plătească o siriană înțelegătoare, dar lacomă și
socotea să capete neîntârziat de la sculptor partea ce i se cuvenea.
Meșterul îl trase într-un ungher al atelierului.
― Lingouri de cupru, amulete, țesături, dă-mi-le pe toate acum! ceru
Gergu.
― Potoliți-vă! Stați să vedem.
Furios, responsabilul principal al hambarelor își lovi cu sălbăticie
complicele, îl trânti la pământ și-l izbi cu picioarele.
― Partea mea… Dă-mi partea mea!
O mână puternică îl înșfăcă de păr și-l lipi de un perete.
― Vizire Sobek! strigă Gergu, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Dar
erați… erați pe moarte!
― La gândul că te voi lua la întrebări, m-am înzdrăvenit cât ai clipi.
Dansatoarea Olivia sau casa negustorului Bel-Tran îți amintește de ceva
anume?
― Nu, nu, de nimic!
― Dar plângerea îngrijitorului hambarelor din Colina Înflorită?
― O greșeală… o greșeală a administrației!
― Fă bine și spune tot, voinice!
― Nu pot, m-ar ucide!
― Vă spun eu! hotărî meșterul cu fața umflată, copleșit de frică la
vederea lui Sobek Păzitorul și a celor zece gărzi care scotoceau prin atelier.
Mai bine să mărturisească adevărul și să ceară îndurare vizirului,
aruncând întreaga vină în cârca acestui bețiv primejdios care fusese cât pe
ce să-l ucidă.
La auzul dezvăluirilor complicelui său, Gergu se pierdu cu firea,
recunoscu toate furtișagurile, îl imploră pe vizir să-l ierte și plânse cu
lacrimi fierbinți.
― Adevărul vinovat e Medes.
― Secretarul Casei Regelui? se miră Sobek.
― Da, m-a silit să lucrez pentru el și eu făceam tot ce-mi poruncea.
― Fura și dosea mărfuri sub numele de Bel-Tran?
― Voia să se îmbogățească.
― E amestecat și în uneltirea ce s-a încheiat cu moartea dansatoarei
Olivia?
― Bineînțeles!
― Tu și stăpânul tău aveți legături cu luptătorii din umbră?
Gergu șovăi.
― Poate el. Eu nicidecum!
― Nu ți-ai vândut sufletul Prevestitorului?
― Nu, o, nu! Îl urăsc la fel ca voi și…
Palma dreaptă a lui Gergu luă foc, smulgându-i un urlet înfiorător de
durere. Brațul, umărul și capul se aprinseră și ele.
Încremeniți de uimire, Sobek și oamenii săi nu avură timp să-i sară în
ajutor.
Ars de viu, Gergu se prăbuși.
*
Doctorul Gua se hotărâse să-l înștiințeze despre descoperirile sale pe
Senankh, care îl și duse în odaia vizirului.
 ― Dar Sobek trage să moară, îi reaminti doctorul Marelui Trezorier. Nici
măcar nu m-au mai lăsat să-l văd.
― Nu trebuia să prindă nimeni de veste că s-a însănătoșit.
Gua îi povesti pe scurt vizirului cele întâmplate.
― Folosindu-se de înzestrarea neobișnuită a soției sale, încheie Senankh,
Medes a încercat să scape de mine și de Sehotep la adăpostul legilor!
Plănuia pesemne să distrugă însăși Casa Regelui.
― Mai e și hoț pe deasupra, adăugă Sobek, și poate chiar un aliat al
luptătorilor din umbră. Tu, doctore, să nu sufli nimănui vreo vorbă despre
toate astea. Tu, Senankh, adu la cunoștința tribunalului mărturia lui Gua.
Iată aici ordinul de eliberare al lui Sehotep, cu sigiliul vizirului pe el.
Pe Sobek îl mâhnea adânc faptul că nu scosese destule informații de la
Gergu și de la meșterul sculptor. Însă nădăjduia să afle din gura lui Medes
mai multe despre luptătorii ascunși în Memphis și despre complicii lor din
Abydos.
A zecea zi (29 octombrie)
Luna khoiak: Memphis
A doua zi, Medes avea să stăpânească Memphisul.
Toți luptătorii din umbră vor porni atacul asupra palatului regal, asupra
odăilor de lucru ale vizirului și asupra cazărmii principale. Primiseră o
singură poruncă: să răspândească groaza pretutindeni. Nu vor lua prizonieri,
în schimb vor măcelări femeile și copiii.
În lipsa unei căpetenii care să le călăuzească, forțele de ordine abia dacă
se vor împotrivi, împrăștiindu-se iute.
Ducându-se să-l felicite pe Libanez, Medes îl va strânge de gât cu
mâinile sale. Apoi va spune tuturor că negustorul murise din pricină că
inima sa nu rezistase emoției victoriei, pe care o sărbătorise mâncând mai
multe prăjituri ca niciodată.
După uciderea vizirului, a reginei, a lui Sehotep și a lui Senankh, Medes
se va încorona el însuși faraon și va face legea în tot Egiptul, unde
Prevestitorul își va răspândi în continuare credința.
Pe de altă parte, trebuia să se descotorosească de soția sa, care de la
ultima vizită a doctorului Gua dormea întruna, și de bețivul de Gergu. În
sfârșit, o casă tihnită!
 Zgomote neobișnuite împrăștiară liniștea: un strigăt înăbușit, o ușă
trântită, niște pași grăbiți. Apoi se așternu iar tăcerea.
Medes își chemă intendentul, dar nu-i răspunse nimeni.
De la fereastra odăii sale de lucru, cercetă cu privirea grădina și bazinul
cu apă, înconjurat de sicomori.
O mulțime de gărzi se iviseră pretutindeni, iar unele urcau deja scara
interioară, după ce-i potoliseră pe servitori.
Să fugă… Dar pe unde? Nu avea decât o singură cale: acoperișul.
Înnebunit de spaimă, Medes izbuti să se cațăre până acolo, în ciuda
greutății sale.
Străduindu-se să nu alunece, căci picioarele îi tremurau, Medes se codi să
sară pe acoperișul vecin.
― Coboară, îi porunci o voce răsunătoare. N-ai cum să scapi.
― Sobek! Nu… nu ești pe moarte?
― S-a sfârșit, Medes. Ai dat greș. Iar Prevestitorul n-o să te salveze.
― Sunt nevinovat, nu-l cunosc pe Prevestitor, eu…
Înmărmurit, Medes văzu cum mâna sa e cuprinsă de flăcări.
Pierzându-și echilibrul, se prăbuși de pe acoperiș, și trupul îi fu străpuns
de vârfurile metalice care împodobeau zidul împrejmuitor al bogatei sale
locuințe.
― Lacomul nu va avea mormânt, hotărî vizirul, amintind una dintre
învățăturile înțeleptului Ptah-Hotep.
Din fericire, Medes însemnase tot, și dosarele sale vorbeau în locul lui.
Astfel, Sobek află că el echipase corabia Fulgerul, măsluind documentele și
cumpărându-i pe vameși, el făcuse negoț pe ascuns cu Libanezul și dosise
mărfurile sub numele de Bel-Tran, el se folosise de corăbiile administrației
ca să trimită porunci credincioșilor Prevestitorului, el ordonase unui fals
soldat să-l ucidă pe Iker… Lista nelegiuirilor sale părea fără sfârșit.
Dar ultimele cuvinte scrise de mâna lui Medes vesteau neîndoielnic tot ce
putea fi mai rău:
Unsprezece khoiak, marele atac.
A unsprezecea zi (30 octombrie)
Luna khoiak: Memphis
Se auziră trei lovituri în chepengul ce acoperea intrarea în tunelul de sub
pământ.
 ― Să mergem, le spuse Crețul oamenilor săi.
Asemenea fiecărei căpetenii de luptători, Crețul primise ordin de la
Libanez să pornească la atac înainte de ivirea zorilor. Iar stăpânul casei,
complicele lor, tocmai dăduse semnalul.
Într-o mulțime de locuri din oraș, în aceeași clipă, trupele Prevestitorului
ieșeau din ascunzători și se năpusteau spre țintele hotărâte.
Cucerirea Memphisului începuse. O adevărată goană după pradă, ce îi
prilejuia Crețului o mare bucurie, într-atât îi plăcea să ucidă!
Ridică chepengul, dar nu avu timp să scoată capul, că o mână puternică îl
trase afară din ascunzătoare și îl izbi cu spatele de un perete.
― Mă bucur să te întâlnesc iar, lepădătură! strigă Nesmontu.
― Generale! Dar erați…
― Teafăr și nevătămat, precum vezi!
Rănit grav, Crețul încercă totuși să fugă.
Înhățându-l cu amândouă mâinile, Nesmontu îi frânse gâtul.
― De vreme ce șobolanilor ăstora le plac hrubele, acolo să-și sfârșească
netrebnica lor viață. Afumați intrarea, porunci generalul soldaților săi.
Apoi, cu pas vioi, Nesmontu porni spre altă ascunzătoare.
Însuflețiți de întoarcerea sa, ofițerii și soldații îi îndeplineau ordinele
fără întârziere. Nicio trupă de-a Prevestitorului nu avu răgazul să
pricinuiască vreo pagubă, oricât de mică.
Și, pe unsprezece khoiak, la Memphis, Răul fu înlăturat.
*
Libanezul înfuleca prăjituri una după alta.
Soarele începuse să se înalțe pe cer, și el tot nu primise nicio veste!
Cu siguranță, trupele sale întâmpinaseră oarece împotrivire. Pesemne
câțiva smintiți o făceau pe vitejii și lupta se prelungea.
― Aveți un oaspete, îl înștiință portarul. Mi-a arătat bucata din lemn de
cedru cu hieroglifa arborelui scrijelită pe ea.
Libanezul înghiți pe nerăsuflate jumătate dintr-o prăjitură mare,
însiropată.
În sfârșit, sosea Medes! Nu trebuia să vină decât după încheierea
luptelor, când victoria era deja dobândită. Așadar, cucerirea Memphisului
se petrecuse cu iuțeala prevăzută.
― Să intre.
 Libanezul bău lacom o cupă cu vin alb. Va simți o plăcere fără pereche
să-l ucidă pe Medes supunându-l la un întreg șir de cazne dintre cele mai
grele. Va fi primul necredincios osândit să moară în mijlocul Memphisului,
sub ochii tuturor. Apoi o sumedenie de egipteni vor îmbrățișa noua
credință, iar Prevestitorul îl va lăuda pe Libanez, noul comandant al gărzilor
din regat.
Mica bucată de cedru îl izbi pe Libanez drept în față.
Uluit, scăpă cupa din mână.
Înaintea lui stătea un uriaș.
― Sunt vizirul Sobek. Iar tu ești marea căpetenie a luptătorilor din
umbră ascunși în Memphis de multă vreme, prea multă chiar. Tu ai poruncit
săvârșirea cu sălbăticie a numeroase omoruri și a unor fărădelegi pentru
care nu există iertare.
― Vă înșelați, nu sunt decât un negustor cinstit! Onoarea mea…
― Medes e mort. Mulțumită bogatelor sale arhive, am descoperit în cele
din urmă de unde se trăgeau nenorocirile. Oamenii tăi au fost nimiciți, iar
dintre soldații lui Nesmontu doar câțiva suferă de răni ușoare.
― Nesmontu, dar…
― Și generalul trăiește.
Neputând să se ridice în picioare, Libanezul socoti că nu mai avea niciun
rost să tăgăduiască sau să încerce să-și dovedească nevinovăția.
― Tu îi conduceai doar pe luptătorii din Memphis. Însă deasupra ta se
află marea căpetenie, Prevestitorul. Unde se ascunde el acum?
Mânia îmbujoră fața negustorului.
― Prevestitorul, nebunul ăsta pentru care mi-am irosit viața! În loc să
dobândesc putere și bogății m-a dus la pierzanie. Îl urăsc, îl blestem, îl…
Cicatricea Libanezului se adânci și îi despică trupul în două.
Suferința cumplită îl împiedică să urle, dar își văzu sângele inundându-i
tunica și inima țâșnindu-i din piept.
*
Regina, vizirul și generalul Nesmontu ieșiră în întâmpinarea locuitorilor
Memphisului, care își arătau zgomotos bucuria. În fiecare cartier se
desfășurau ospețe în cinstea faraonului, protectorul poporului său.
În pofida acestei izbânzi de netăgăduit, nici vizirul, nici membrii
Cercului de Aur nu împărtășeau ușurarea pe care o simțeau orășenii.
Prevestitorul nu fusese prins, iar regele lipsea în continuare.
 Și ce se petrecea oare, cu adevărat, la Abydos?
Eliberarea lui Sehotep era însă, cu adevărat, prilej de mulțumire.
Membrii Cercului de Aur se puteau aduna acum pentru a se bate cu mai
multă îndârjire împotriva forțelor întunericului.
Dar mai întâi trebuia asigurată pacea Memphisului. Generalul Nesmontu
nu va părăsi orașul înainte de a se încredința că nimic nu va tulbura tihna
capitalei.
― Suntem în unsprezece khoiak, aminti Senankh. Pe treizeci, Osiris va
reînvia?
― Faraonul și Isis împlinesc ritualul Marelui Secret, răspunse Sehotep,
și nu încetează să lupte.
― Doisprezece este o dată neliniștitoare. La cea mai mică greșeală, totul
se năruie. Iar Prevestitorul va sădi arborele morții în locul salcâmului lui
Osiris.
A douăsprezecea zi (31 octombrie)
Luna khoiak: Abydos
Noaptea domnea încă peste Marele Ținut, când Prevestitorul sări din
somn, cu ochii înroșiți.
― Bina, adu-mi o cârpă udă, repede!
Deși smulsă din visele sale, tânăra femeie nu pierdu nicio clipă.
De mai multe ori, Prevestitorul trebui să stingă flacăra ce țâșnea din
palma mâinii sale drepte, arzându-i carnea.
Rana o îngrozi pe Bina.
― Stăpâne, aveți nevoie de îngrijirile unui doctor!
― Puțină sare îmi ajunge. Până diseară, rana va dispărea. Viermii m-au
trădat, nesătulul Medes și ticălosul Gergu sunt morți.
― Nu voiați, oricum, să-i ucideți?
― Niște biete unelte menite să dispară, într-adevăr. Cât despre
negustorul ăla netrebnic, a pierit sfâșiat, precum o țesătură tocită.
― Libanezul, căpetenia luptătorilor din Memphis?
― În loc să-mi proslăvească numele, m-a hulit. Dar pedeapsa lui va sluji
drept pildă necredincioșilor.
― Am cucerit Memphisul?
― Slujitorii mei devotați și-au găsit sfârșitul bătându-se pentru
adevărata credință și vor ajunge în paradis. O voi face să vorbească pe
această Nephtys ca să găsim o cale de a intra în Casa Vieții și de a nărui
speranțele în reînviere. Apoi o să părăsim Abydosul.
― Sunt o grămadă de gărzi, stăpâne, trebuie să vă păziți, trebuie să…
― Gândești ca o femeie. Ia doi saci de sare și să pornim spre vizuina lui
Shab.
Cu toate simțurile la pândă, Strâmbu’ sărea în picioare la cel mai mic
zgomot. Spre norocul lui, nici gărzile, nici soldații nu tulburau pacea acestei
așezări pline de morminte, unde pietrele vii se aflau mereu în legătură cu
Osiris.
Shab dădu la o parte ramurile sălciei ce astupau intrarea ascunzătorii sale
și zări silueta înaltă a Prevestitorului, însoțit de slujitoarea sa.
Strâmbu’ ieși afară și se plecă adânc.
― Îmi pare râu, stăpâne! Casa Vieții rămâne de nepătruns. Gărzile se
schimbă des, zi și noapte, iar puzderia de lămpi aprinse nu lasă niciun
colțișor neluminat. Oricine ar încerca să se apropie, își pune în primejdie
viața, căci poate fi văzut de la mare depărtare.
― Mai ții seama de primejdii când ai marea fericire de a-l sluji pe
Prevestitor? se răsti Bina la el.
Shab o ura pe această femeie repezită și aprigă. Mai devreme sau mai
târziu, stăpânul său o să-și piardă răbdarea cu ea. Dacă nu cumva, între
timp, Bina îl va trăda, într-un fel sau altul. Și atunci cuțitul lui Shab îi va
veni de hac.
― Mă pricep la lucrurile astea mai bine decât tine, i-o întoarse el.
― Nephtys ne va oferi cheia Casei Vieții, îi potoli Prevestitorul. Aici, în
fața acestui mormânt, va deveni soția mea și n-o să-mi refuze nimic. Iar
dacă are sminteala să mi se împotrivească, ai să te îngrijești tu de ea,
prietene. Vârful armei tale o va sili să vorbească.
― Stăpâne, îl rugă Bina, n-ar fi mai simplu s-o supunem la cazne?
Prevestitorul mângâie obrazul tinerei femei.
― Tu ți-ai pierdut puterea de a te preschimba în leoaica aceea
înspăimântătoare. Dar din Nephtys voi face o nouă armă care să lovească
Abydosul.
― Să o luați de soție pe egipteanca asta, pe…
― Ajunge, Bina! Amintește-ți de legile divine: bărbatul are dreptul să-și
ia mai multe neveste.
 Shab încuviință. Totuși, purtarea femeii îl neliniștea. Încăpățânată și
geloasă, nu va încerca ea oare să se răzbune pe stăpânul său?
― Shab, presară sarea asta până în deșert, însemnând astfel cărarea care
ne va îngădui să trecem peste orice piedică.
― Încotro mergem?
― Spre Memphis.
― Așadar, am biruit!
― Nu încă, prietene. Vrăjmașii noștri cred că, dacă armata lor e mai
numeroasă, sunt la adăpost de necazuri. Dar se înșală amarnic.
*
În zorii celei de-a douăsprezecea zile a lunii khoiak, Isis avea de trecut un
prag hotărâtor. Dacă dădea greș, va fi răspunzătoare de cea de-a doua
moarte a lui Iker, de astă dată veșnică.
Oare avea dreptate sau se înșela înfruntând destinul și respingând
desfășurarea obișnuită a mumificării, pentru a încerca să înfăptuiască ceva
mai presus de puterea omenească? Dar cum putea ea, o inițiată în Calea de
Foc, să se poarte la fel ca o soție oarecare?
Îndoielile o copleșiră. Și totuși, numai dragostea îi călăuzea gândurile și
faptele. Dragostea față de cunoaștere, dragostea pentru viața luminoasă de
dincolo de moarte, dragostea pentru misterele care îi croiau drumul,
dragostea pentru o ființă fără pereche pe care voia s-o scape de chinuri
nedrepte.
Trăgând zăvoarele porților cerului, transformând Casa Vieții în Locașul
Aurului, faraonul îi legase temeinic pe cei trei Osiris. Acum trebuia folosită
puterea forțelor cerești ce înfăptuiau preschimbările tainice, dând la iveală
acea parte nepieritoare care se regăsea și în pietre, și în metale, și în plante,
și în animale, și în oameni.
Isis aprinse o singură lampă.
În penumbră, preoteasa desluși lumina ce se răspândea din atanor, a cărui
strălucire atingea în același timp și Osirisul vegetal, și mumia lui Iker.
Lepădându-și veșmintele, rămânând goală în fața nevăzutului, văduva
începu ritualul magic ce urma să împrospăteze puterile fratelui său.
― Îți aduc mădularele divine pe care le-am unit, îi spuse ea, și clădesc
reazemul învierii tale.
Mai întâi, preoteasa avea de împlinit munca albinei, simbolul monarhiei
și zămislitoarea aurului vegetal, ce se transforma apoi în aur metalic.
 Mânuind aurul verde din Punt, Isis meșteri un mulaj dublu, adâncit, lung
de-un cot, pentru părțile anterioare și posterioare ale trupului lui Osiris. Sub
degetele ei, aurul moale se întărea.
Înăuntrul mulajului, Isis așternu o pânză de in, ce amintea de barca solară
în care cel reînviat străbătea universul.
Apoi, întrebuințând drept măsură ochiul lui Ra, amestecă nisip și orz și
modelă o mumie cu cap omenesc, cel al lui Iker, purtând coroana albă.
Lui Isis i se strânse inima.
Oare spiritul soțului său va îndura o povară rezervată doar regilor?
Dar mulajul nu se sparse.
Răsăritul se unea cu apusul.
Văduva depuse mulajul într-un bazin din bronz negru, străpuns de două
găuri și alcătuit din două pătrate. Vasul avea latura de un cot și două
palme[32] și era adânc de trei palme și trei degete[33]. Patru picioare din
piatră miraculoasă, adusă din Uadi Hammamat, întrupau stâlpii cerești.
Dedesubt se găsea un alt bazin din granit roz.
Văduva luă boabele de orz. Germenele și pulpa, la adăpostul învelișului
lor, celebrau unirea sacră. Grânele își schimbară natura la lumina flăcării.
Acesta făcea să se contopească focul roditor masculin cu focul hrănitor
feminin, cele două elemente de nedespărțit, care se întregeau unul pe altul
și vegheau asupra renașterii.
În colțurile bazinului, vulturii și șerpii uraeus ridicau o stavilă magică de
neatins, pe care niciun rău n-o putea pângări.
Dar lucrul cel mai anevoios era potrivirea acestor focuri, ca să nu
dogorească prea tare. Energia lor trebuia să treacă în mumia lui Iker puțin
câte puțin, fără grabă.
Isis întrebuința vasele dăruite de ibisul din cea de-a cincisprezecea
provincie a Egiptului de Jos. Acoperit cu un aur fin, alabastrul răspândea
raze delicate și clare.
Din când în când, preoteasa vărsa câteva picături de apă din Nun, care
rămânea veșnic pură și care se primenea singură.
De-a lungul nopții, limfele lui Osiris, care conțineau vibrațiile văzute și
nevăzute ale întregului univers, se vor scurge.
Osirisul vegetal devenise negru, semn că preschimbările se înlănțuiseră
așa cum o cerea ritualul.
Văduva ridică bazinul de granit, în care se strânsese lichidul prețios.
 Dar, când să stropească mumia lui Iker cu el, preoteasa șovăi.
Dacă opera la negru[34] era prea puternică, va arde mumia, dacă era prea
slabă, nu-i va reda decât o existență înșelătoare și va pricinui putrezirea.
Însă nu mai rămăsese cale de întoarcere.
Asemenea inundației, asemenea apei purificărilor, ieșite din lacul sacru,
lichidul osirian șterse moartea din trupul lui Iker.
― Fie ca zeița Cer să te aducă pe lume, șopti Isis, fie ca orzul amestecat
cu nisip să-ți devină trup, fie ca spiritul luminos ce străbate bolta cerească
să renască.
Spiritul acesta, mai firav decât o suflare, trebuia prins în materia solidă a
plantelor și a pietrelor, în stare să absoarbă veșnicia morții și să renască
apoi, după stingerea lor vremelnică.
Nu apăruse nicio arsură, niciun fel de pată, niciun semn de stricăciune.
Neatinsă, mumia Fiului regal se hrănea cu lichidul înnoitor.
Până pe douăzeci și unu khoiak, în fiecare noapte, văduva va continua,
fără odihnă, acest ritual dătător de viață.
A treisprezecea zi (1 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
― Aș vrea să-ți vorbesc departe de ochii și urechile vreunui curios, îi
spuse Prevestitorul lui Nephtys. Avem hotărâri importante de luat.
În sfârșit, preoteasa se întorsese, frumoasă, elegantă, zâmbitoare!
Folosindu-se de farmecul și de vocea lui învăluitoare, Prevestitorul
socotea că va face din ea sclava lui.
Cei doi apucară pe cărarea ce ducea spre scara Marelui Zeu.
― Îmi place nespus locul acesta singuratic și liniștit, mărturisi
Prevestitorul. Nu e nici țipenie de om, doar morminte, stele, mese de
ofrandă și statui ridicate întru gloria lui Osiris. Aici, timpul nu există.
Deosebirile între cei mari și cei umili se șterg. Cu toții rămân pe veci în
preajma zeului care a fost ucis, dar a reînviat. Oare o asemenea minune se
poate petrece iar?
― De-a lungul Misterelor lunii khoiak, răspunse Nephtys, Osiris trece iar
prin moarte și renaște.
― Noi, preoții temporari, suntem ținuți departe de adevăratul secret. Dar
tu, ca preoteasă permanentă, îl cunoști.
― Legea tăcerii îmi pecetluiește buzele.
 ― O soție ar avea secrete față de bărbatul ei?
― Legea nu suferă nicio abatere.
― Atunci, trebuie s-o schimbăm, își dădu cu părerea Prevestitorul, fără
să ridice glasul. Cu niciun chip o femeie nu se cuvine să creadă că este
deopotrivă cu bărbatul, darămite mai presus de el.
― Ce te face să fii atât de sigur?
― Zeul însuși, al cărui singur tâlmaci sunt eu.
― Așadar, Osiris ți-a vorbit?
Prevestitorul zâmbi.
― În curând, Osiris va muri pentru totdeauna, iar eu voi răspândi
poruncile adevăratului Zeu. În fruntea armatelor sale, voi impune întregii
lumi adevărata credință. Potrivnicii ei nu merită să trăiască.
Îngrozită, Nephtys se strădui să-și țină firea și nu lăsă nimic să i se
citească pe față.
Prevestitorul… Doar el putea să rostească asemenea vorbe!
― Să ne așezăm lângă zidul acesta, frumoasa mea. Grădina nu ți se pare
încântătoare?
Stând la pândă îndărătul perdelei de frunze ale sălciei, Shab nu-i scăpa
din ochi pe stăpânul său și pe egipteancă.
Prevestitorul cuprinse cu blândețe între palmele sale mâinile lui Nephtys.
― Tu vei fi salvată, căci vei da uitării învățăturile osiriene și mă vei sluji
orbește. Îmi făgăduiești?
Tulburată, Nephtys își coborî privirea în pământ.
― Viața mea s-ar schimba din temelii, dar… Nu vreau să mă despart de
tine.
― Hotărăște-te iute!
― Tocmai asta e, totul se desfășoară prea iute pentru mine.
― Timpul ne zorește, frumoasa mea.
― Dar dacă părăsim Abydosul, ni se vor alătura și alți credincioși,
precum Bega?
― De ce-i pomenești numele?
― Pleșuvul a descoperit că el ți-a îngăduit să lucrezi la Abydos.
― Bega l-a primit pe Asher, nu știe că eu i-am luat locul. Preotul ăsta
bătrân, mărginit și aspru nu se va schimba. Nu e în stare să îmbrățișeze
noua credință. El și cei devotați lui Osiris vor pieri aici. În schimb,
slujitorul lui KA și-a întors de multă vreme fața de la vechea învățătură. El
împiedică buna desfășurare a ritualurilor, slăbește legăturile Abydosului cu
strămoșii și așteaptă nerăbdător clipa în care mă va urma și-și va mărturisi
credința în gura mare. Slujitorul acesta curajos mi-a îngăduit să pregătesc
biruința asupra lui Osiris, chiar în inima regatului său.
Nephtys cunoștea acum numele principalului aliat al Prevestitorului, un
preot permanent fără cusur! Bega nu era decât o momeală care atrăsese pe
nedrept bănuielile asupra lui și abătuse atenția tuturor de la adevăratul
vinovat.
― Abydosul va dispărea?
― Tu, întâia mea soție, ai să mă ajuți să-i grăbesc pieirea.
― În ce fel?
― De ce în jurul Casei Vieții stau de pază atâtea gărzi, zi și noapte?
Dacă nu-i oferea răspunsuri mulțumitoare, Prevestitorul avea s-o ucidă.
Înțelegând că viața ei atârna de-un fir de păr, lui Nephtys nu-i părea rău că
și-o pusese astfel în primejdie, de vreme ce descoperise întregul adevăr.
Numai că trebuia să supraviețuiască pentru a-l transmite mai departe.
Nu avea să trădeze Marele Secret nici în ruptul capului, mai degrabă
murea. Și totuși, Nephtys trebuia să-i dea câteva informații vrednice de
crezare, care să le adeverească pe cele pe care Prevestitorul le aflase deja.
― Acolo se desfășoară ritualul misterelor lunii khoiak.
― Nu ești primită înăuntru?
― Doar ca să-i dau o mână de ajutor surorii mele, Isis.
Prevestitorul îi mângâie pletele.
― Scumpa mea soție, ai contemplat misterul?
― L-am întrezărit numai.
― Isis nu conduce desfășurarea ritualului?
― Ba da, împreună cu faraonul.
― Ce suport folosesc?
― Nu doar unul, mai multe.
― Vorbește limpede!
Dintr-odată, vocea îi devenise poruncitoare.
Nephtys șovăi îndelung.
― Iker… Iker plutește între viață și moarte. Înlocuind mumia lui Osiris,
el va suferi anevoioasa preschimbare.
― Isis a trecut cu bine de primele încercări?
― Da, însă greutățile de-abia acum încep, și nu cred că va izbuti.
 ― Povestește-mi mai multe despre asta și arată-mi întocmai gesturile pe
care le face sora ta.
― De cele mai multe ori e singură și…
― Trebuie să-mi spui tot, frumoasa mea. Tot, până la capăt.
Shab se pregătea să cresteze cu vârful cuțitului său de silex pielea acestei
femei și s-o silească să mărturisească adevărul.
Dar înainte de a o supune la cazne, Prevestitorul încercă altă cale.
Bizuindu-se pe farmecul său, o îmbrățișă pe Nephtys și o sărută, mai întâi
delicat, apoi cu vigoarea bărbatului încredințat că a dobândit victoria.
Ghemuită la o depărtare de câțiva pași, ascunsă în spatele unei mese
pentru ofrande și auzind toate vorbele rostite până atunci, Bina ajunsese la
capătul răbdărilor.
Întreaga viață i se năruia.
Niciodată nu va îngădui acestei netrebnice să se bucure de favorurile
stăpânului ei.
Cu o piatră în mână, Bina se năpusti spre cei doi urlând:
― O să-ți crăp țeasta!
Închipuindu-și că viața Prevestitorului era amenințată, Shab nu scăpă
prilejul de a se descotorosi, în sfârșit, de nebuna asta primejdioasă.
Cuțitul său se înfipse în ceafa Binei chiar în clipa în care brațul femeii se
îndreptă spre Nephtys.
Prevestitorul o dădu la o parte pe egipteancă și o privi pe slujitoarea sa,
căreia ura îi schimonosise chipul.
― Te iubeam… Nu aveai… dreptul să…
Apoi se prăbuși, moartă.
Folosindu-se de faptul că atenția celor doi bărbați era ațintită spre Bina,
Nephtys o rupse la fugă.
― Prinde-o, îi ordonă Prevestitorul lui Shab.
Shab se repezi să-i facă pe plac stăpânului său.
Dar izbitura fu peste măsură de puternică.
Gonind din răsputeri, se înfipsese în vârful lăncii lui Sekari, care țâșnise
dintr-o capelă învecinată.
Strâmbu’ îl privi pe Sekari cu uimire.
― Nu te-am zărit… Cum… Cum a fost cu putință?
Cu pieptul străpuns, Strâmbu’ vărsă un șuvoi de sânge, se clătină și căzu
cu fața în pământ.
 Știind-o pe Nephtys în siguranță, Sekari porni în urmărirea
Prevestitorului, care aruncă un pumn de sare la marginea drumului însemnat
de Shab.
Îndată, pământul începu să ardă. Înălțându-se precum un zid de apărare,
flăcările îi îngăduiră să ajungă teafăr în deșert și să părăsească Marele
Ținut.
Buimăciți, arcașii traseră zadarnic o mulțime de săgeți după el.
Când focul se mai domoli, Sekari cercetă poteca acoperită de cenușă
fumegândă. Dar nu găsi niciun trup ars.
― Am aflat cine e trădătorul, îi spuse Nephtys, tremurând încă.
Însă o altă întrebare îl chinuia deja pe Sekari: Ce plănuia Prevestitorul?
A paisprezecea zi (2 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
În zorii zilei, faraonul pătrunse în Locașul Aurului, ducând cu el
sarcofagul osirian luat de la Byblos.
― Îți aduc provinciile și orașele, rosti el către cei trei Osiris, fiecare
având o putere divină. Ele se unesc pentru a te reîntregi pe tine.
Apoi scoase din sarcofag paisprezece vase, ce corespundeau celor
paisprezece părți ale trupului osirian.
Pentru cap, șira spinării, inimă, încheieturile mâinilor și tălpi ― vase din
argint; pentru ochi, ceafă, brațe, degete, gambe și sex ― vase de aur; pentru
urechi, piept și coapse ― vase de bronz negru.
Regele vărsă apa din fiecare vas peste mumia lui Iker. Lichidul
primenitor făcea să renască trupul osirian, în care viața începuse să pulseze.
Apoi monarhul amestecă aur, argint și lapislazuli, turcoaze, jasp roșu,
granat, comalină, galenă, tămâie și mirodenii, le pisă și le trecu prin sită.
Ceea ce rămase era un praf menit să deschidă canalele de energie ce
străbăteau mumia lui Iker, căreia provinciile îi vor furniza limfele, apa,
sângele, plămânii, stomacul, pântecele, măruntaiele, coastele și pielea.
― Țara întreagă este KA-ul tău, rosti faraonul, și fiecare parte a trupului
tău ― simbolul tainic al unei provincii. Totul se înnoadă și se desface, totul
se risipește și se reîntregește, totul se amestecă și se separă, iar ceea ce s-a
îndepărtat se întoarce din nou. Nu trăiești asemenea unui om, ci îți tragi
puterea din pământ și din cer.
 Sesostris însufleți cei paisprezece KA ai fiului său: cuvântul, respectul,
fapta, avântul, izbânda, iluminarea, harul de a cârmui, hrana îmbelșugată,
îndemânarea de a sluji, magia, strălucirea, vigoarea, lumina Eneadei și
claritatea.
― Mulțumită lor, prezise regele, vei ști să privești mai cu luare-aminte,
și înțelepciunea ta va spori.
O lumină blândă îl învălui pe Iker, semn că și această parte a ritualului
reușise.
― Adun mădularele fratelui meu, grăi Isis. El se unește cu oceanul
începuturilor și trăiește din fluidul său.
Regele strânse într-un vas de aur lacrimile văduvei.
― Trebuie să plec, îi spuse fiicei sale. Prevestitorul a fugit. Nemaiputând
să amenințe Abydosul, va încerca să abată asupra noastră urgia, folosind
arma care îi e cel mai la îndemână: focul nimicitor.
― Cazanul Muntelui Roșu din cea de-a treia provincie a Egiptului de
Sus clocotea, își aminti Isis.
― Sufletele lui Nekhen și căutarea ta l-au domolit, socoti regele. Dar
mai există încă un cazan, enorm, aproape de capitală. Dacă Prevestitorul
izbutește să-l reverse asupra orașului, Memphisul va dispărea. Doar eu pot
să-l înfrunt și să-l împiedic să facă rău.
― Dacă nu vă întoarceți în cea de-a treizecea zi a lunii khoiak, toate
strădaniile noastre se vor dovedi zadarnice. Osiris nu va învia. În lipsa
voastră, ritualul nu poate fi dus la capăt.
Sesostris își strânse fiica la piept.
― Gândește-te doar la următorul pas pe care-l ai de făcut. Îndoielile,
neliniștile și teama de a da greș o să te copleșească. Dar tu ești Marea
Preoteasă din Abydos și ai străbătut Calea de Foc. O viață nouă îl
însuflețește deja pe Iker. Fă-o să crească și să prindă noi puteri. Pe treizeci
khoiak am să fiu alături de tine.
*
În fața Pleșuvului și a lui Sekari, Bega își păstră sângele rece, arătându-
se peste măsură de uimit.
― Da, l-am primit pe acest Asher să lucreze la Abydos asemenea multor
altor preoți temporari care se îndeletnicesc în satele lor cu tot soiul de
meșteșuguri. L-am pus la încercare și l-am lăsat o vreme să lucreze ca să
văd cât e de iscusit. Dat fiind că mai-marii săi s-au arătat mulțumiți de el, i-
am îngăduit să muncească din când în când la Abydos.
― N-a zis niciodată vreo vorbă nelalocul ei și n-a săvârșit nicio faptă
îndoielnică? întrebă Sekari.
― Abia l-am mai întâlnit după aceea de câteva ori, dar după spusele
preoților însărcinați să-l controleze, nu i se poate aduce nicio învinuire.
― Ce crezi despre slujitorul lui KA? întrebă Pleșuvul.
― Un preot desăvârșit, cinstit și corect. Din pricina firii sale urâcioase și
posace, nu prea obișnuim să stăm de vorbă.
― În ultima vreme ți s-a părut schimbat? stărui Sekari.
Bega îl privi nedumerit.
― Nicidecum! Am auzit și eu tot felul de zvonuri nebunești. Pot să știu
ce se întâmplă?
― Luptătorii din umbră strecurați în Abydos au fost înlăturați, îi
destăinui Pleșuvul. Dar, din păcate, căpetenia lor a fugit.
― Căpetenia lor… Vrei să spui…?
― Prevestitorul, ascuns sub numele de Asher.
Bega se prefăcu de minune că nu înțelege.
― Prevestitorul, aici? De neînchipuit!
― Acum nu ne mai paște primejdia, zise Pleșuvul. Misterele lunii khoiak
vor fi celebrate cum se cuvine.
― Sunt copleșit, mărturisi Bega. Totuși, mă voi îngriji cu cea mai mare
atenție de sarcinile mele. Prevestitorul, aici… continuă el să murmure în
timp ce părăsea încăperea.
― Neînduplecat și naiv, îl judecă Pleșuvul. Preotul acesta bătrân nici nu
și-a dat seama că Răul atacă Abydosul. Nu se sinchisește de zbuciumul
lumii de afară, căci gândul îi stă doar la îndatoririle sale.
― Dar eu tot am să continui să-i pândesc fiecare mișcare, hotărî Sekari.
― Mai bine l-ai supraveghea pe slujitorul lui KA. Cum de a putut el să ne
înșele ani de-a rândul? Nu-mi vine să cred că a fost în stare de atâta
fățărnicie! De ce nu-l arestezi de îndată?
― Din trei pricini. Mai întâi, avem nevoie de o dovadă, căci omul va
tăgădui tot. Apoi, am putea descoperi misiunea pe care Prevestitorul n-a
uitat să i-o încredințeze, deci felul în care va lovi Casa Vieții. În sfârșit,
trebuie să aflăm dacă există și alți complici.
― Neliniștitor plan, socoti Pleșuvul. Ia aminte să nu-l scapi din ochi!
 ― Fratele meu din Cercul de Aur, îți dau cuvântul meu.
A cincisprezecea zi (3 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
Noaptea întreagă, Isis vărsă apă din Nun peste mumia lui Iker, pentru ca
focul primenitor, ce ajuta la creșterea noilor organe ale trupului osirian, să
nu se întețească prea mult.
Resimțind greutățile pe care le întâmpina soarele cel tânăr la ieșirea din
întuneric, preoteasa scrută cerul.
Piciorul taurului scânteia într-un fel neobișnuit. Mânia lui Seth încerca să
sfărâme metalele care alcătuiau cosmosul și să împiedice creșterea
mineralelor și a plantelor.
― Tu, cel care încalcă legea, tu, cel care nu cunoaște măsura și liniștea,
tu, cel care seamănă dezordinea, care separă și dezbină, să taci! strigă
Marea Preoteasă din Abydos. Soarele nopții nu se lasă înfrânt de atacurile
tale și-ți domolește tulburarea! Nu poți împiedica puterea magică a stelelor
să preschimbe lumina în viață. Cerul și astrele îi dau ascultare lui Osiris și
se supun voinței sale. Ochiul lui Horus, fiul său, nu va pieri.
Nori negri acoperiră luna, un fulger brazdă cerul, urmat de un tunet.
Apoi bolta cerească prinse a străluci în mii de focuri, senină și tihnită.
Acum sosise clipa să parfumeze mumia lui Iker cu unguentul care avea
să-i îngăduie să trăiască alături de divinități, să cunoască adevărata puritate,
la adăpost de orice murdărie, și să respingă moartea.
Isis măcină aur, argint, aramă, plumb, cositor, fier, safir, hematit, smarald
și topaz, adăugă miere și tămâie, pe care o înmuie în vin, ulei și esență de
lotus. După coacere, din toate acestea se năștea piatra divină.
Văduva o plimbă îndelung peste fiecare parte a trupului osirian.
La asfințit, Nephtys își ajută sora să depună mumia lui Iker în sarcofagul
găsit la Byblos. Pe dinăuntru, capacul era împodobit cu chipul zeiței Nut,
Doamna Apusului și poartă a soarelui.
― Odihnești în inima pietrei, grăi Isis. Sarcofagul acesta nu este locul
morții și al descompunerii, ci este trupul de lumină al lui Osiris, dătătorul
de viață și barcă a marii călătorii de-a lungul lumilor. Cu aripile lor, cele
două surori ale tale îți vor oferi suflarea întremătoare ca să plutești în pace.

A șaisprezecea zi (4 noiembrie)
 Luna khoiak: Abydos
― M-am întâlnit cu Prevestitorul, îi mărturisi Nephtys lui Isis, de față cu
Pleșuvul, care tocmai adusese o statuie a zeiței Nut, necesară Marii
Preotese din Abydos pentru a împlini Marea Operă.
― A pomenit de Iker?
― Nu, voia să mă ia de nevastă și să facă din mine una din sclavele lui.
Magia sa e înspăimântătoare, iar puterile sale, de temut. N-o să se dea bătut,
iar Locașul Aurului rămâne, mai departe, în primejdie.
În capela patului, înaltă de trei coți și jumătate, lată de doi coți și lungă
de trei[35], construită din lemn de abanos suflat cu aur, Pleșuvul așeză
mulajul zeului Sokaris, în care vărsă amestecul alchimic aflat într-un vas de
argint, rod al primelor cincisprezece zile de muncă. Pe patul de aur, lung de
un cot și două palme[36], aveau să se săvârșească preschimbările
stăpânului adâncurilor, odată cu cele ale lui Osiris. Sokaris ajuta sufletele
Celor Drepți să cunoască drumurile celuilalt tărâm.
― Zeița Nut este cosmosul și calea cerească, aminti Pleșuvul. Să
străbați trupul Femeii-Cer, Isis, de-a lungul celor douăsprezece ore ale
nopții, și să culegi învățătura lor.
Față în față cu statuia, Marea Preoteasă din Abydos își începu călătoria.
La prima oră, mâinile zeiței îi transmiseră energie, și Isis auzi cântecul
stelelor neobosite.
În cea de-a doua oră, Nut înghiți vechiul soare, sleit de puteri. Isis îl văzu
pe Sia cercetând inima lui Iker și vărsând apa din Nun ca să-i biruie
nemișcarea. Urcând din adâncuri, șoimul regalității îi reînnoi forțele
împuținate.
În cea de-a treia oră, tăcută, se aprinseră focuri. Dintre cele mai înalte
flăcări ce răspândeau o căldură înăbușitoare, cele ale Prevestitorului atacară
Locașul Aurului. Un fulger le alungă și o lumină orbitoare învălui mumia
lui Iker.
În cea de-a patra oră, duhuri înarmate îi uciseră pe vrăjmașii lui Osiris.
Isis contemplă trei arbori, o întindere de ape, făpturi având cap de pește și
mâinile legate la spate. Pretutindeni domnea neorânduiala și nesiguranța. În
semn de doliu, tânăra femeie își despleti părul. Oare se va naște noul soare?
În cea de-a cincea oră, aliații lui Seth se dezlănțuiră! Prevestitorul nu se
dădea învins. Dar vrăjmașii fură biruiți, legați și decapitați. Isis se așeză pe
o plantă, încărcată de KA, la umbra arborelui zeiței Hathor. Inima lui Iker
începu să bată, plămânii, să respire, iar stomacul se strânse.
În cea de-a șasea oră, Isis stătu dreaptă chiar deasupra mumiei, dăruindu-
i, în același timp, dragostea ei și forța de a pune spiritul în mișcare. Într-un
vas cu gâtul lung și curbat, în care ardea un foc vesel, văduva puse
rămășițele dușmanilor sethieni, iar vechile materiale se despărțiră de viața
ce renăștea. Căzute pe fundul vasului, resturile nefolositoare ale trecutului
nu mai împiedicau sufletul să se înalțe. Focul înlătură mucegaiurile
vătămătoare. Dăinuiau doar căldura blândă și umezeala, trebuincioase
creșterii. Sămânța se plămădea.
În cea de-a șaptea oră, soarele dansă și lucrurile potrivnice se împăcară.
Ficatul o primi pe Maat, apoi se ivi și copilul divin cu chip de șoim.
În cea de-a opta oră, Horus, înconjurat de strămoșii săi, îl înzestră cu o
nouă viață pe Osiris, care putea acum să păstreze doar partea trebuincioasă
a lichidelor și să elimine restul.
În cea de-a noua oră, apărură un zid gros și o mulțime de flăcări, peste
care putea trece doar cel cu inima curată și veșnic reînnoită. Însoțitorii lui
Osiris îl vor ajuta să înoate, să biruie valurile și să atingă pământul.
Numeroase torțe luminau templul, iar măruntaiele nu păstrară în ele decât
energia.
În cea de-a zecea oră, uraeusul sclipi și frica fu înlăturată. Din pântecele
lui Nut se născu planul universului. Inima zeiței se așeză în cea a lui Iker și
îi dădu puterea de a-și aminti. Și atunci el își aduse aminte ceea ce uitase.
În cea de-a unsprezecea oră, piatra de lumină străluci cu toată forța sa și
ochiul lui Ra se deschise. Isis se lăsă cuprinsă de flacără, se urcă în barcă și
retrăi toate inițierile prin care trecuse până acum.
În cea de-a douăsprezecea oră, ultima poartă a călătoriei nocturne
respinse forțele distrugătoare și croi drum copilului divin, născut din Nun
și din izvorul vieții.
Istovită, văduva îl privi pe Iker.
― Capul tău s-a legat de oasele tale, zeița Cer îți adună și îți unește
mădularele și îți dăruiește inima. Ea îți deschide porțile universului, unde
moartea nu există. Ochii tăi devin barca nopții și barca zilei. Să străbați
bolta cerească și să te alături strălucirii zorilor.

A șaptesprezecea zi (5 noiembrie)
 Luna khoiak: Abydos
Pleșuvul porni în fruntea procesiunii care înconjura templul de milioane
de ani al lui Sesostris și necropola principală a Marelui Pământ. Preotesele
și preoții permanenți purtau patru obeliscuri mici și însemnele divine,
chemând forțele creației să dea viață operei misterioase din Locașul
Aurului.
Odată înlăturate bănuielile în ceea ce-l privea, Bega se gândise să
părăsească Abydosul sau să se mărginească la a-și îndeplini sarcinile, dând
uitării ambițiile și pizma. Dar înroșirea micului cap al lui Seth și o arsură
cumplită îl făcură să-și schimbe hotărârea și îi amintiră de poruncile
Prevestitorului. După plecarea stăpânului său și moartea lui Shab Strâmbu’
și a Binei, Bega rămăsese singur.
Cuprins de temeri, cu picioarele umflate, cu chipul întunecat, ultimul
discipol din Abydos al Prevestitorului trebuia să meargă până la capăt și să
găsească un mijloc de a zădărnici munca lui Isis.
Alături de el, slujitorul lui KA pășea morocănos după cum îi era firea. Ca
de obicei, nu vorbea cu nimeni, îngrijindu-se doar de treburile sale.
Sekari îi observa pe cei doi preoți. Complicele Prevestitorului nu vădea
nici neliniște, nici nerăbdare, ca și cum ar fi avut sufletul împăcat. Iar Bega
părea la fel de mohorât ca el.
Oare erau complici?
*
O umbră.
O umbră prelungă și subțire se ivise parcă de nicăieri.
Temându-se de un atac al Prevestitorului, Isis se gândi unde să lovească
și împlântă cuțitul lui Thot în pântecele duhului.
Țintuit la pământ, acesta se chirci, înghițit de podeaua Locașului
Aurului.
Recăpătându-și suflarea, văduva cercetă prin toate ungherele încăperii.
Umbra dispăruse cu desăvârșire.
*
Aflat pe puntea unei corăbii ce se îndrepta către Memphis, Prevestitorul
se încovoie brusc.
Vecinul său, un vânzător de oale, îi sări în ajutor.
― Ești bolnav?
Prevestitorul se ridică anevoie.
 ― Nu, e doar o oboseală trecătoare.
― În locul tău m-aș duce la doctor. În Memphis găsești unii dintre cei
mai pricepuți.
― Nu cred că am nevoie.
Rănit în pântece, Prevestitorul își șterse sângele cu o pânză de in.
Marea Preoteasă din Abydos nimicise pentru totdeauna o parte a făpturii
sale, umbra ucigașă, în stare să treacă prin zid.
Dar asta n-avea prea mare importanță, căci Prevestitorul putea să
dezlănțuie și fără umbră ultimul atac.
A optsprezecea zi (6 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
Isis aprinse torțe din lemn de salcâm, vopsite în roșu. Flacăra lor blândă
avea să împiedice orice forță vătămătoare să se atingă de Locașul Aurului.
Strâns uniți, cei trei Osiris își urmau calea spre lumină.
Văduva continua să ude cu apă din Nun mumia lui Iker, să adune limfele
și să hrănească trupul ce avea să renască.
Dintr-odată, deasupra lui se formă un cer pe care răsări un disc solar. Din
acesta țâșniră numeroase raze ce-l acoperiră pe Fiul regal.
Și astfel, organele sale prinseră a crește cu o repeziciune de neînchipuit.
Călătoria lui Isis prin trupul zeiței Cer și cunoașterea celor douăsprezece
ore ale nopții făcuseră cu putință această izbândă, dovadă că o nouă piedică
dintre viață și moarte fusese înlăturată.
Fără odihnă, văduva se apucă din nou de treabă.
*
Bega nu descoperise niciun mijloc de a pătrunde în Casa Vieții.
Nu-i rămânea decât să aștepte cea de-a douăzeci și cincea zi a lunii
khoiak.
Atunci, în sfârșit, Isis și mumia osiriană vor părăsi Locașul Aurului ca
să-i înfrunte, după cum cerea ritualul, pe părtașii lui Seth, care vor încerca
să oprească procesiunea să ajungă la mormântul din pădurea Peker, locul
împlinirii ultimilor pași ai reînvierii.
Să-l ucidă pentru a doua oară pe Iker, să spulbere roadele strădaniilor lui
Isis și să vestească în gura mare victoria Prevestitorului! După această
măreață ispravă, Bega nu se va da în lături să ia puterea, arătând că doar el
era în stare să păstreze ordinea.
 O singură opreliște îi stătea în cale: Sekari, care îl privea și acum cu
neîncredere, îngreunându-i mișcările. Prin urmare, trebuia să-i ofere
degrabă o dovadă a vinovăției slujitorului lui KA.
Și atunci iscoada asta care-și băga nasul peste tot nu se va mai ține atâta
după Bega.
A nouăsprezecea zi (7 noiembrie)
Luna khoiak: Memphis
Când sosi la Memphis, faraonul știa că Isis, în cea de-a opta oră a zilei,
așezase statueta lui Sokaris pe un piedestal de aur, înainte de a o tămâia și
de a o înfățișa soarelui.
Lumina alunga puțin câte puțin întunericul și înzestra cu o nouă energie
mumia osiriană.
Întoarcerea uriașului rege nu trecu nebăgată în seamă. Vestea se răspândi
iute în orașul scăpat de orice grijă, după înfrângerea luptătorilor din umbră.
Cei dornici de ospețe, de dans și de muzică dădură glas bucuriei și începură
să petreacă din toată inima.
De față cu regina, Sesostris îi chemă la el pe membrii Casei Regelui.
― Încă n-a venit vremea sărbătoririi izbânzii, rosti monarhul.
Prevestitorul s-a strecurat în Abydos în chip de preot temporar, ajutat de
mai mulți complici. Unii dintre ei au fost uciși, dar căpetenia lor a fugit.
― Câți aliați i-au mai rămas? se neliniști Sehotep.
― Cel puțin un preot permanent din Abydos continuă să-și trădeze
confreria, dar Sekari îl va da în vileag.
― Lucrarea lui Isis se împlinește neabătută? întrebă Senankh.
― O bună parte din ea a fost deja săvârșită, Osiris-Iker începe să trăiască
din nou. I-ați nimicit pe luptătorii din umbră?
― Da, răspunse Nesmontu. Jumătate dintre șobolanii ăștia au pierit
sufocați în adâncul hrubelor pe care le-au săpat, ceilalți și-au găsit sfârșitul
străpunși de săgeți și de lănci. Socot că orașul a fost curățit. Planul
vizirului Sobek a mers de minune.
― Laudele i se cuvin lui Sekari, recunoscu Păzitorul, care îi înmânase
monarhului un raport despre toate cele petrecute și o listă a principalilor
vinovați.
În fruntea ei se afla Medes, Secretarul Casei Regelui.
 Sesostris își aminti de vorbele înțelepților: „Cel pe care-l vei hrăni și-l
vei ridica în cele mai înalte ranguri te va lovi pe la spate”.
― Împărtășesc părerea lui Nesmontu, încuviință vizirul. În Memphis
domnește acum pacea.
― Acesta e ultimul vicleșug al Prevestitorului, dezvălui monarhul. Ne
face să credem că biruința e deja a noastră. La Abydos, discipolul său va
încerca să oprească ritualul reînvierii, iar aici, în capitală, demonul va stârni
focul pustiitor.
― În ce fel? întrebă regina.
― Vărsând peste Memphis cazanul Muntelui Roșu.
*
Prevestitorul trase adânc în piept aerul fierbinte al Muntelui Roșu, o
enormă carieră de cuarțit, aflată la sud de Heliopolis. Aici se plămădea
piatra de foc, ce avea culoarea sângelui și de a cărei putere Prevestitorul se
va folosi pentru a arde vechiul soare și a-l împiedica să renască pe urmașul
său, care se trezea la viață după ce străbătea trupul zeiței Nut.
În fiecare noapte, toate templele Egiptului luau parte la lupta soarelui
împotriva tenebrelor. Oare astrul va fi copleșit sau zorii cei noi vor răsări?
Fără ritualuri și fără rostirea cuvintelor luminii, lumea era sortită pieirii. Iar
lumea aceasta, spunea înțelepciunea egipteană, nu avea nevoie să fie salvată
de o credință, ci să fie condusă și călăuzită potrivit dreptății lui Maat.
Aceasta era învățătura cea mai însemnată care trebuia călcată în picioare,
așezând în locul ei un adevăr mai presus de toate, pe care nimeni nu-l putea
pune la îndoială.
În curând, din Memphis nu va rămâne decât jale și cenușă. Ridicându-se
spre înaltul cerului, o flacără uriașă va vesti izbânda Prevestitorului.
A douăzecea zi (8 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
În cea de-a opta oră a zilei, Isis și Nephtys, purificate, spălate de isefet,
cu numele înscris pe umăr și capul acoperit cu o perucă rituală, începură să
țeasă o pânză menită să acopere trupul osirian de-a lungul drumului până la
locașul său de veci.
Împrejurul Locașului Aurului, paza nu slăbise câtuși de puțin. Pleșuvul
supraveghea schimbarea gărzilor și mergea de mai multe ori pe zi să se
încredințeze că salcâmul nu dădea niciun semn de slăbiciune.
 La rândul său, Sekari îl pândea pe slujitorul lui KA.
Cu pași apăsați și egali, fără să privească niciodată îndărăt, bătrânul
preot își îndeplinea cu mare râvnă sarcinile. Trecând de la un sanctuar la
altul, îi cinstea pe strămoși, rostind formulele ce dăinuiau din cele mai
vechi timpuri.
Ținându-și fruntea sus și privirea îndreptată înainte, abia dacă răspundea
preoților temporari ce-i dădeau binețe. Nu se întâlni cu niciun complice și,
isprăvindu-și treburile, se întoarse în odaia sa, unde i se aduse o hrană
sărăcăcioasă.
Uimit, Sekari ar fi trebuit să se îndepărteze.
Dar ceva dinlăuntrul său îl îndemnă să rămână nemișcat.
Și, astfel, fu martorul unui lucru surprinzător. Pradă unei mânii cumplite,
slujitorul lui KA se năpusti afară din odaia lui, sfărâmă o tăbliță din lemn și
îngropă resturile cu lovituri de călcâi.
Sekari așteptă ca preotul să plece, scoase bucățile din pământ și alcătui
la loc tăblița.
Pe ea se vedea gravat un semn lesne de recunoscut: capul animalului
zeului Seth, cu bot lung de girafă și urechi ciulite.
Semnul discipolilor Prevestitorului.

A douăzeci și una zi (9 noiembrie)

Luna khoiak: Abydos
Această zi hotărâtoare și primejdioasă însemna intrarea în Cerul tuturor
divinităților și sfârșitul încolțirii Osirisului vegetal.
Isis și Nephtys scoaseră piatra ce ascundea vederii o deschidere din
acoperișul capelei unde fusese depus mulajul, stropit cu apă din Nun,
începând cu ziua a douăsprezecea a lui khoiak.
Legătura dintre cei trei Osiris slăbea. Acum trebuia săvârșit un lucru
foarte delicat: scoaterea din bazinul de bronz negru a mulajului de aur,
alcătuit din două părți.
Dacă se iveau crăpături, speranța se risipea.
Cu chipul grav, cu mâini pricepute și sigure, Isis îl cercetă fără să
găsească vreo stricăciune. După ce unse cu tămâie cele două părți ale
mulajului, le prinse strâns cu patru frânghii subțiri din papirus.
În felul acesta, gâtul, coșul pieptului și coroana albă a mumiei nu aveau
să se clintească din loc.
 Soarele se revărsă peste mulaj, peste bazinul de bronz și peste Osirisul ce
vegeta.
― Odihnește-te puțin, o povățui Nephtys pe Isis. Ai ajuns la capătul
puterilor.
Văduva îl privi îndelung pe Fiul regal.
― Când Iker se va elibera de moarte, am să mă odihnesc lângă el.
*
Copleșit, Pleșuvul se uita la tăblița adusă de Sekari.
― Slujitorul lui KA e aliatul Prevestitorului… Nici acum nu-mi vine a
crede!
― Și totuși, iată dovada, zise Sekari.
― O avea complici?
― Eu, unul, mă îndoiesc, dar am să-l supraveghez îndeaproape.
― N-ar fi mai bine să-l arestăm și să-l facem să vorbească?
― Mie preotul ăsta mi se pare nespus de încăpățânat, așa că n-o să
scoatem vreo vorbă de la el. Aș vrea să-l las să-și pregătească următoarea
nelegiuire și să-l prind asupra faptei.
― E primejdios din cale-afară, Sekari!
― Fii pe pace, n-o să-mi scape. Cere-i lui Bega să se arate mai atent ca
oricând și să ne prevină la cea mai măruntă mișcare ce-i trezește bănuieli.

Aceeași zi
Luna khoiak: Memphis
Necunoscând primejdia cumplită ce-l pândea, Memphisul își reluase
viața obișnuită. Îndată ce soldații săi se înapoiară din misiune, generalul
Nesmontu se înfățișă regelui.
― Nici urmă de Prevestitor, Luminăția Voastră. Cariera Muntelui Roșu e
închisă și pustie. Băieții mei au scotocit peste tot, dar n-au descoperit nici
țipenie de om. Potrivit ordinelor voastre, armata a străbătut în lung și-n lat
întregul ținut. Dacă chiar se ascunde acolo, Prevestitorul nu va primi ajutor
din afară.
― Acolo se ascunde, stărui Sesostris, și nimeni nu va putea să-l zărească
înainte să se arate singur.
― Oare monstrul așteaptă cea de-a douăzeci și cincea zi a lunii khoiak?
― Așa se pare, încuviință faraonul. Datorită complicelui său, preotul
permanent din Abydos, știe cum se desfășoară misterele. Pe douăzeci și
trei, dacă Isis reușește să ducă la bun sfârșit opera la roșu, toate stâncile
din regat se vor umple cu energie, iar cazanul Muntelui Roșu își va
recăpăta forța și vigoarea. Pe douăzeci și patru, Seth va încerca să fure unul
dintre elementele ritualului. Iar pe douăzeci și cinci, își va trimite părtașii
să-l atace pe Osiris.
― Pleșuvul și Sekari vor reuși să le țină piept!
― Drept să-ți spun, nu știu, Nesmontu, căci Prevestitorul va stârni focul
nimicitor în zorii acelei zile. De înfruntarea noastră atârnă soarta
Abydosului.
― Luminăția Voastră, îngăduiți-mi să lupt în locul vostru!
― Curajul tău n-ar folosi la nimic. Doar eu pot să mă folosesc de puterea
Dublei Coroane, și nici așa nu am siguranța că voi înfrânge un dușman atât
de înverșunat. Du-i pe membrii Cercului de Aur la Abydos, păziți locașul
reînvierii și cereți sprijinul strămoșilor.
― Luminăția Voastră…
― Știu, Nesmontu. Chiar dacă înving, îmi va rămâne prea puțin timp
pentru a sosi la Abydos pe treizeci khoiak. În lipsa mea, Iker va muri. Dar
mâine se vor încheia lucrările la o nouă corabie, cum nu s-a mai văzut până
acum. Alege corăbieri destoinici, în stare să muncească zi și noapte. Vântul
de miazănoapte și Nilul vor fi aliații noștri.
― O să învingeți, Luminăția Voastră. Și o să ajungeți la timp.

A douăzeci și doua zi (10 noiembrie)

Luna khoiak: Abydos
Purtând pe cap o coroană vegetală ce amintea de învierea lui Osiris, un
preot mâna trei boi, unul alb, unul negru și unul bălțat, care, înjugați la un
plug, traseră o brazdă în pământul ușor de arat. În urma lor veniră săpătorii
mânuind săpăliga, simbol al dragostei pentru divin, și adânciră făgașul
deschis de plug. În această zi a îngropării zeului, toți cei drepți în fapte și-n
vorbe, vii sau morți, celebrau o sărbătoare a reînnoirii.
Scoțând sămânța din săculeți împletiți din fibre de papirus, preoții
permanenți o măsurară cu un oboroc de aur, ce semăna cu ochiul lui Osiris,
și o zvârliră pe brazdă. O ultimă arătură o acoperi.
Înmormântarea era prilej de veselie, căci ea vestea renașterea grânelor
hrănitoare, după ce sămânța, aidoma Zeului, se va înălța spre lumină.
Împlinind acest ritual, confreria din Abydos își asigura sprijinul lui Geb,
zeul Pământ.
La adăpost de orice bănuială, lui Bega puțin îi păsa de toate acestea.
Scăpat de Sekari, pregătea atacul de pe douăzeci și cinci khoiak. După cum
îl sfătuise Pleșuvul, se ținea în preajma slujitorului lui KA, atent la ritualul
celor patru viței, cel alb, cel negru, cel roșu și cel bălțat.
Veniți din cele patru zări, ei căutau, găseau și protejau mormântul lui
Osiris de vrăjmași văzuți și nevăzuți. Alungând Răul din ținutul sacru,
purificau pământul, călcându-l sub copite, și închideau trecerea spre locul
misterelor.
În lipsa regelui ― minunat semn, potrivit părerii lui Bega ―, Isis ținea
cele patru funii menite să controleze vițeii. Capătul lor avea forma lui ankh,
cheia vieții. Neîndoielnic, Prevestitorul îl silise pe monarh să ducă o altă
bătălie, mult mai anevoioasă, și să nu se mai îngrijească deocamdată de
Abydos!
Această observație aprinse iarăși ura și ranchiuna lui Bega. Aidoma
colegilor săi, înfipse o pană a lui Maat într-unul dintre cuferele ce
adăposteau pânzeturile pentru KA-ul lui Horus, urmașul lui Osiris. Și astfel,
Egiptul strâns laolaltă precum universul, celebra unitatea regăsită a trupului
osirian.
Isis și Nephtys modelară două cercuri de aur, soarele cel mare și soarele
cel mic, și aprinseră trei sute șaizeci și cinci de lămpi în plină zi, în timp ce
preoții și preotesele aduseră treizeci și patru de bărci micuțe, ale căror
echipaje erau alcătuite din statui ale divinităților.
La căderea nopții, ele străbătură lacul sacru.
Iar orzul Osirisului care vegeta deveni aur.

A douăzeci și treia zi (11 noiembrie)

Luna khoiak: Abydos
Stăpân al criptei fluidelor divine, însoțit de șapte lumini, Anubis aduse
mumiei osiriene inima care atrage gândirea nemuritoare, un scarabeu din
obsidian. Apoi el acoperi trupul cu amulete și pietre prețioase, ca să alunge
din carnea sa tot ce era pieritor.
În aceeași clipă, Isis scoase din mulaj statuia zeului Sokaris, o așeză pe
un piedestal de granit învelit cu o rogojină din stuf, îi vopsi părul în
lapislazuli, fața în galben-brun, maxilarele în turcoaz, îi desenă ochii și o
înzestră cu cele două sceptre osiriene. Apoi lăsă lumina soarelui să o scalde.
Chipul lui Iker căpătă culori asemănătoare.
Anubis îi puse înainte cinci bucăți de tămâie.
― Ieși din somn, trezește-te. Locașul Aurului te modelează, precum un
sculptor modelează piatra.
Isis ridică cele două pene ale lui Maat pe care i le dăruise Mărșăluitorul
din orașul Djedu. Din ele țâșniră unde purtătoare de energie, asigurând
unitatea universului.
― Îți însuflețesc fața, grăi Anubis. Ochii tăi te vor călăuzi prin
meleagurile întunecate și-l vei vedea pe stăpânul luminii când străbate bolta
cerească.
Apoi atinse cu capătul teslei din metal ceresc, „stăpâna Magiei”, buzele
lui Iker.
Sângele năvăli în ele.
Opera la roșu tocmai se împlinise.

A douăzeci și patra zi (12 noiembrie)

Luna khoiak: Abydos
Creșterea Osirisului vegetal și primul semn de viață al lui Osiris-Iker
dovedeau că dezvoltarea Osirisului mineral și metalic se desfășura în chip
armonios. Înăuntrul atanorului, trupul divin se refăcea, iar legăturile sale
sporeau cu fiecare zi.
Lui Isis i-ar fi plăcut atât de mult să-l îmbrățișeze pe Iker și să-l sărute!
Dar asta ar fi însemnat să stingă palida rază de speranță ce se ivise datorită
operei la roșu. Trupul de lumină trebuia să rămân pur, neatins de nicio
făptură omenească, căci își va recăpăta putința de a se mișca numai după
încă un șir de grele încercări.
Pietrele din cariere se încărcau cu energie, iar cazanul Muntelui Roșu
dobândi o putere de temut. În curând, Prevestitorul va avea la îndemână o
armă cumplită.
Isis se gândi la Sesostris.
Va izbuti el, oare, încă o dată, să iasă învingător dintr-o luptă în care
forțele celor ce se înfruntau nu erau deopotrivă? În fața Prevestitorului,
agerimea, curajul și magia faraonului vor fi de ajuns? Poate că mâine,
văduva își va pierde și tatăl. Iar dacă regele nu se va afla în Abydos pe
treizeci khoiak pentru a desăvârși Marea Operă, Iker nu se va trezi la viață.
În această zi, când simbolul reînvierii era înfășurat în giulgiu, înăuntrul
atelierului de îmbălsămare, Isis strânse în fâșii de pânză noi statuia zeului
Sokaris, o închise într-un sipet din lemn de sicomor și o așeză pe niște
ramuri tot de sicomor, căci acest arbore era locuința pământeană a zeiței
Cer.
După șapte zile, fiecare atârnând cât o lună întreagă, Iker va renaște în
sânul Mamei celei Mari.
Tocmai când Nephtys se pregătea să desfacă o pânză roșie, sora sa i-o
smulse din mâini și o azvârli jos.
Țesătura se aprinse și o flacără se îndreptă amenințătoare spre mumie.
Apa lui Nun vărsată din vasul de aur înlătură primejdia.
― Un atac al Prevestitorului, care, prin mijlocirea urii lui Seth, a încercat
să fure această pânză și să pună capăt ritualului, rosti înspăimântată Marea
Preoteasă din Abydos.
― Cum de știe tot ce se petrece aici? se îngrozi Nephtys.
― Complicele său l-a înștiințat. Dar nici el, nici stăpânul lui nu vor trece
de zidurile Locașului Aurului, căci i-am nimicit umbra.
― Dar mâine va trebui să ieșim de aici și să-i înfruntăm pe sethieni, îi
reaminti Nephtys. Mumia nu se poate lipsi de energia zeului lor. Și mă tem
de tot ce e mai rău. Dacă Prevestitorul reușește s-o întoarcă în folosul său,
Iker va fi răpus pentru totdeauna.
― N-avem de ales.
*
Întrucât Pleșuvul dăduse ascultare sfaturilor sale, Bega nu-și mai încăpea
în piele de bucurie.
A doua zi, în timpul luptei dintre părtașii lui Horus și cei ai lui Seth,
slujitorul lui KA se va număra printre aceștia din urmă. Și atunci, fie va
încerca să treacă singur la fapte, fie complicii săi vor fi siliți, în sfârșit, să-
și arate adevărata față.
Cu o vitejie vrednică de laudă, Bega se va ține mereu alături de slujitorul
lui KA și va da alarma la cel mai mic gest necuvenit al acestuia,
împiedicându-l astfel să pricinuiască vreun râu mumiei osiriene.
La drept vorbind însă, Bega plănuia ca, la primul popas al procesiunii, s-
o ucidă pe Isis, să distrugă mumia și să-l învinuiască apoi de aceste fapte
mârșave pe slujitorul lui KA.
Dat fiind că și el se afla printre sethieni, Bega avea să fie înarmat cu un
baston. Și nu era vorba de o simplă bucată de lemn, ci de un baston al
lacului, din tamarisc, în stare să doboare la pământ orice dușman.
Mai ales de când Prevestitorul îl înzestrase cu o forță nimicitoare.

A douăzeci și cincea zi (13 noiembrie)

Luna khoiak: Abydos
Pleșuvul, Isis și Nephtys scoaseră din Locașul Aurului barca lui Osiris,
în care se odihnea iarăși mumia lui Iker, acoperită cu pânza țesută de cele
două surori. Creație a zeului luminii, limbă a lui Ra, corabia era făcută din
lemn de salcâm, iar părțile ce-o alcătuiau simbolizau părțile trupului
reîntregit al lui Osiris.
Doar un om cu inima curată putea să urce în ea și să călătorească alături
de Venerabili, cei care biruiseră negurile și știau să mânuiască vâslele, atât
ziua, cât și noaptea.
― Să ne îndreptăm spre locașul de veci al Marelui Zeu, porunci
Pleșuvul. Fie ca noi să devenim puternici și luminoși, în tovărășia sa.
În fruntea alaiului, pășeau doi preoți cu capete de șacal, deschizătorii de
drum, apoi veneau Thot, Onuris, cel care mânuia lancea ca s-o aducă înapoi
pe zeița îndepărtată și ca s-o domolească pe leoaica înspăimântătoare,
șoimul Horus, preoții și preotesele care citeau Legea și scrierile despre
ritual, purtătorul cotului zeiței Maat, purtătorul vasului pentru jertfe și
preotesele care cântau din felurite instrumente.
Sethienii se năpustiseră asupra lor, în apropierea lacului sacru.
Pe când își ridicau bastoanele, pregătindu-se să lovească, strălucirea
bărcii îi țintui locului.
― Seth și ochiul cel rău au fost respinși, rosti Pleșuvul, numele lor nu
mai există. Barcă a lui Osiris, vederea ta i-a tulburat! Să-i prindem pe
răzvrătiți cu coșul de pescuit, să-i legăm strâns cu funii, să-i străpungem
întrebuințând cuțitele și să le curmăm viețile!
Sethienii se prăbușiră.
Pleșuvul împlini gesturile rituale: le tăie capetele și le smulse inimile.
Prima parte a ceremoniei odată încheiată, slujitorul lui KA se ridică
bombănind. Nu-i era deloc pe plac să se numere printre atacatorii lui Osiris,
dar nu obișnuia să crâcnească împotriva ordinelor mai-marelui său. Și
ceilalți sethieni se bucurară că-și isprăviseră această treabă supărătoare și
începură să se pregătească pentru sărbătoarea cepei.
Luându-și bastonul cu el, Bega se făcu nevăzut.
Membrii procesiunii se împrăștiară. Aceasta era clipa nimerită pentru a
trece la fapte! Nici Isis, nici Nephtys nu vor putea să-i țină piept. Așa că i
se vor alătura lui Iker, pe tărâmul celălalt.
Bega clocotea de ură și nu simțea nicio părere de rău. Când se vânduse
Prevestitorului, socotise că-și va potoli setea de răzbunare și de putere. Iar
acum i se ivise prilejul.
― Carevasăzică, se dumiri Sekari, tu erai netrebnicul între netrebnici, cel
mai josnic dintre ticăloși!
Cu mâinile încleștate pe baston, Bega se întoarse.
― Tot te-ai ținut după mine!
― N-am crezut niciodată în vinovăția slujitorului lui KA. Cum s-ar zice,
am văzut prea multe la viața mea ca să mă las așa ușor păcălit…
Prevestitorul ni l-a aruncat drept momeală, ca să-ți elibereze ție calea. Însă
drumul tău se oprește aici.
Întinzându-se, preotul încercă să-l doboare pe Sekari dintr-o lovitură.
Sekari se feri, dar nu ținu seama îndeajuns de bastonul lacului, care îl izbi
cu putere în umăr. Amețit, se rostogoli la pământ.
Isis și Nephtys se așezară în fața mumiei, apărând-o.
― Voi două și Iker o să crăpați, în sfârșit! răcni Bega, înălțându-și arma.
Ridicându-se pe picioarele de dinapoi, Vânt-de-Miazănoapte se lăsă cu
toată greutatea pe spinarea preotului.
Cu șira spinării ruptă, trădătorul scăpă bastonul, horcăi și se prăvăli.
Bizuindu-se pe tovarășul său, Sângerosul nu găsise de cuviință să se
amestece.
Bega trăgea să moară, iar în ochi i se putea citi groaza. Câinele îl
adulmecă, apoi se îndepărtă de el, scârbit.
Membrii procesiunii se adunară în jurul trădătorului, care își dădu ultima
suflare.
― A sosit ora primei judecăți, reaminti purtătorul cotului zeiței Maat.
Preotul acesta permanent merită să fie mumificat și chemat înaintea
tribunalului divinităților? Dacă vreunul dintre noi are a-i aduce vreo
învinuire, să vorbească.
 ― Bega și-a călcat jurământul și s-a pus în slujba Răului, grăi Pleșuvul.
Voia să distrugă Arborele vieții, să pângărească Misterele lui Osiris, să le
ucidă pe Marea Preoteasă și pe sora sa. Lista acestor nelegiuiri e de ajuns ca
să-l osândească. Nu va fi mumificat, ci ars împreună cu o figurină din ceară
roșie, cu chipul lui Seth. Și din el, nimic să nu rămână.
*
Pleșuvul spălă picioarele lui Isis în vasul de argint al lui Sokaris, apoi îi
agăță la gât o ghirlandă de ceapă. Toți cei care luau parte la ritualul
misterelor purtau astfel de coliere, cu verigile în formă de cheia vieții,
urmând să le ofere în zori sufletelor celor drepți și să le redea lumina.
Datorită cepei, fața era purificată, inima ― sănătoasă, iar șarpele nopții ―
alungat.
La sfârșitul ritualului, cele cinci simțiri ale lui Iker se dezmorțiră. Dar
pentru ca ele să revină pe de-a-ntregul la viață era nevoie de mai mult.
Odată Seth îmblânzit, Răul îndepărtat și calea luminată, barca lui Osiris
se întoarse în Locașul Aurului. Cu umărul bandajat, Sekari stătea în
continuare la pândă.
Dar Isis nu se putea bucura de această reușită prețioasă, căci neliniștea îi
măcina sufletul.
― Cine va ieși învingător din lupta de la Muntele Roșu? Faraonul sau
Prevestitorul?
Aceeași zi
Luna khoiak: Memphis
Faraonul rosti fiecare cuvânt al ritualului din zori de parcă acum îl
celebra pentru prima dată.
Peste câteva ore, poate că templele Memphisului vor dispărea, înghițite
de un șuvoi de foc, care se va revărsa apoi peste Abydos.
Purtând pe cap Dubla Coroană, iar în jurul șoldurilor având o pânză cu
chipul fenixului, regele părăsi sanctuarul, luând-o spre Muntele Roșu.
Când mai avea o bună bucată de drum până acolo, porunci gărzii sale să
nu-l urmeze.
Isis reușise opera la roșu, Iker atinsese hotarul reînvierii. Dar ultimii pași
care mai trebuiau făcuți erau dintre cei mai anevoioși.
*
 Cariera ardea, pietrele hrăneau un foc sethian înfiorător, care făcea să
clocotească lava acestui uriaș cazan, în stare să nimicească toate
construcțiile ridicate de faraoni, începând cu prima dinastie.
Scăpat de complicii săi nevolnici, Prevestitorul simțea că puterea lui
distrugătoare sporea cu fiece clipă. Lovind Egiptul, va lovi lumea întreagă
și o va lipsi de Maat.
La marginea carierei, fără să se sinchisească de căldura înăbușitoare și
de pământul dogoritor, stătea Sesostris.
― Iată-l, în sfârșit, pe faraon! Știam că nu vei da bir cu fugiții, crezându-
te în stare să mă înfrunți. Câtă înfumurare! Ai să fii primul care va muri,
înaintea nechibzuiților care nu vor recunoaște adevărata credință.
― Aliații tăi au pierit.
― Nu contează! Niște netrebnici legați de trecut. Eu pregătesc viitorul.
― O credință răspândită cu de-a sila, învățături respingătoare și
aducătoare de moarte… Numești asta viitor?
― Gura mea rostește poruncile Zeului, iar oamenii trebuie să i se
supună!
Sesostris îl sfredeli cu privirea pe Prevestitor. Ochii roșii ai acestuia
azvârliră fulgere, neputând să îndure prezența unui asemenea potrivnic de
neclintit.
― Sunt chezașul unui adevăr mai presus de tot și de toate și pe care
nimeni nu va putea să-l schimbe! De ce nu vrei să înțelegi lucrul acesta,
Sesostris? Domnia ta se încheie, a mea începe. Mai devreme sau mai târziu,
toate popoarele se vor pleca înaintea mea și mi se vor alătura.
― Egiptul e regatul lui Maat, stărui faraonul, nu al unui smintit.
― Îngenunchează și venerează-mă!
Coroana cea albă se preschimbă într-o rază de lumină atât de orbitoare,
că-l sili pe Prevestitor să se dea înapoi.
Nebun de furie, apucă o piatră fierbinte și o aruncă înspre Sesostris.
Un bulgăre de foc atinse în treacăt fața monarhului.
Cel de-al doilea ar fi trebuit să-l izbească în frunte, dar din gura
uraeusului, cobra regală, țâșni o flacără care spulberă piatra în mii de
bucăți.
Prevestitorul abia dacă-și zărea dușmanul și nu găsea în el niciun sprijin
pentru isefet, care să-i îngăduie să zdrobească apărarea nevăzută a
monarhului.
 În pofida văpăii ce-l înconjura, Sesostris înainta fără să șovăie.
Spirala ce împodobea coroana roșie se desprinse și se înfășură în jurul
gâtului Prevestitorului. Însă acesta izbuti să se elibereze din lațul care îi
pricinui o rană adâncă. Scăldat în propriul sânge, urlă de durere, iar glasul
său răzbătu până în măruntaiele pământului.
― Demoni ai infernului, ieșiți din adâncuri, pustiiți acest regat!
În clipa când aburi fierbinți străpunseră pământul crăpat, Sesostris
deșertă conținutul vasului de aur.
Lacrimile văduvei stinseră pârjolul.
Prevestitorul încercă în van să reverse șuvoiul de lavă. Fluviul de foc se
întoarse împotriva lui, preschimbându-l într-o torță vie.
― Am să dispar, Sesostris, dar nu voi pieri de tot! Peste o sută, o mie sau
două mii de ani o să mă întorc, și biruința va fi a mea!
Trupul i se descompuse, căldura se potoli, iar peste carieră se așternu
liniștea.
Încă de la nașterea sa, Egiptul îl împiedicase pe Prevestitor să-și
răspândească otrava. Iar izbânda Dublei Coroane dovedea trăinicia și
strălucirea lui Maat.
Dar armonia Celor Două Regate și legăturile lor cu nevăzutul, comori de
mare preț, aveau să rămână amenințate mereu. Deja, la sfârșitul vremurilor
de aur ale piramidelor, țara fusese în pericol să dispară. Doar faraonii se
împotriviseră acestei decăderi, la prima vedere, de neocolit. Întărind puterea
Egiptului, Sesostris ducea mai departe lucrarea înaintașilor săi.
Dar, într-o zi, zăgazurile se vor prăbuși, iar Prevestitorul se va folosi de
această ruptură ca să pornească la atac. Și nu va mai exista niciun faraon
care să-l oprească din drum.
Acum însă, Sesostris trebuia să ajungă degrabă la Abydos ca să-l aducă
pe Iker la lumină.
În portul Memphisului aștepta, trasă la mal, o corabie nou-nouță, al cărei
echipaj, alcătuit din corăbieri încercați, era gata de plecare.
― Vom călători zi și noapte, zise monarhul. Vom poposi la Abydos pe
treizeci khoiak.
Căpitanul păli.
― Peste putință. Luminăția Voastră! Niciun vânt, oricât de puternic, n-ar
reuși să…
― Pe treizeci khoiak.
 ― Am înțeles, Luminăția Voastră. A mai rămas de hotărât un singur
lucru, fără de care nu avem cum să pornim la drum: numele corăbiei.
― Se va chema Fulgerul.
A douăzeci și șasea zi (14 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
Preoții prinseră cu harponul hipopotamul lui Seth, una dintre incarnările
preferate ale zeului ce tulbura rânduielile cerești, și arseră statueta pe un
altar. În preajma zilelor hotărâtoare pentru reînvierea lui Osiris, trebuia
înăbușită orice formă a dezordinii ce ar fi oprit desfășurarea ritualurilor.
Înainte de începerea unei noi procesiuni, Isis privi îndelung mumia lui
Iker.
Încă nu se tămăduise de moarte, dar o viață ascunsă îi pătrunsese în trup.
Văduva se temea de intrarea în ținutul luminii, trecere peste măsură de
primejdioasă.
Dar nici Iker, nici soția lui nu aveau de ales.
Isis încercă să simtă ce se petrece cu tatăl ei și văzu un jăratic uriaș,
precum și o siluetă omenească înghițită de flăcări.
Apoi pârjolul se liniști, culoarea albastră o înlocui pe cea roșie, iar vântul
umflă pânzele unei corăbii.
Sesostris se întorcea la Abydos!
Sesostris sau… Prevestitorul? Dacă acesta din urmă biruise și acum îi
întuneca preotesei gândurile? Dacă la bordul acestei corăbii se găsea o ceată
de luptători orbiți de credința lor și hotărâți să pustiască pământul lui
Osiris?
Pleșuvul se apropie de Isis.
― Am să-ți spun ceva tare supărător. Întrucât acum s-ar cuveni să jertfim
o altă incarnare a lui Seth, măgarul sălbatic, unul dintre preoți socoate că
Vânt-de-Miazănoapte n-are ce căuta pe meleagul Zeului și cere ori să fie
izgonit, ori, încă și mai rău, să fie…
― Să-l trimitem la moarte pe tovarășul lui Iker care tocmai ne-a salvat
viața și l-a pedepsit pe Bega? Ar însemna să păcătuim față de zei și să le
stârnim mânia! Dacă-l izgonim, ne va lipsi puterea lui Seth, unul dintre
focurile alchimice care ne trebuie neapărat.
― Atunci, ce hotărăști?
 ― Odată ce și-a ispășit greșeala, Seth îl poartă în spate pentru totdeauna
pe Osiris și înoată astfel încât să-l țină la suprafața oceanului de energie. El
devine corabia trainică, în stare să-l ducă spre veșnicie. Vânt-de-
Miazănoapte îi va ține locul.
Ridicând urechea dreaptă în semn de încuviințare, măgarul primi în
spinare prețioasa povară. Sângerosul păși înaintea lui, în timpul procesiunii
ce dădea agale ocol templului zeului Osiris și la care luau parte toți
sacerdoții. Preotesele cântau din flaut, iar preoții tămâiau pământul.
Pleșuvul trăgea după el o sanie, simbol al zeului Atum, Cel-Care-Este-și-
Cel-Care-Nu-Este. Mai presus de înțelegerea omenească, această împletire
neobișnuită și de neînchipuit în ochii oamenilor simpli ascundea una dintre
cele mai adânci taine ale vieții.
Sekari și câinele stăteau la pândă. Oare asupra mumiei lui Iker nu plutea
nicio amenințare? Bineînțeles, Prevestitorul nu mai avea complici în
Abydos, dar dacă în timpul îndelungatei sale șederi aici aruncase vrăji rele
prin unele locuri?
Dar procesiunea se încheie netulburată de nimic. În ritmul pasului domol
al animalului zeului Seth, mumia lui Iker se umplu cu forța trebuincioasă
pentru a trece de o nouă poartă.
*
În inima Locașului Aurului, Isis și Iker erau singuri, față în față cu
poarta ținutului luminii, cea pe care faraonul o deschidea în timpul
ritualului din zori pentru a reînnoi creația.
Ca să fii primit în alaiul lui Osiris și să ai parte de reînviere trebuia să
devii o făptură de lumină. Sub această formă, zeul se unea cu imaginea sa,
cu simbolurile sale și cu trupul său de piatră.
Ca să-l poți simți pe Osiris trebuia să fi trăit toată viața potrivit legii lui
Maat. Dacă Iker urmase calea dreptății și a adevărului, misterul divin îl va
primi în brațele sale. Dacă nu, strălucirea porții îl va nimici pe veci.
De asemenea, era nevoie ca, de-a lungul călătoriei sale pământene, Iker
să fi trecut prin mai multe inițieri, să fi respectat jurămintele și tăcerea
cuvenită și să fi venerat creația și legile ei.
Văduva avea să încerce acum să împlinească unirea lui ba, sufletul-
pasăre, și al lui KA, energia celuilalt tărâm. De legătura lor atârna înflorirea
lui akh, făptura de lumină. Dacă ba și KA nu se alăturau, akh nu s-ar mai fi
ivit.
 Isis rosti formulele transformării, trezindu-l pe KA, hrănit de putere, și
atrăgându-l pe ba, hrănit de soare.
Învăluită într-o sclipire orbitoare, mumia lui Iker trecu poarta și suferi
îndată o preschimbare aidoma celei pe care o cunoștea Osirisul metalic.
Unirea lui ba și a lui KA odată împlinită, pasărea-akh, ibisul comata, putea
să-și ia zborul.
― Ra îți dăruiește aurul ieșit din Osiris, zise Isis. Thot te însemnează cu
pecetea de metal pur, născut din Marele Zeu. Mumia ta e unită și trainică
precum piatra misterioasă provenită din muntele de la răsărit. Aurul îți
luminează chipul, îți îngăduie să respiri și dă mâinilor tale tărie. Mulțumită
lui Maat, Aurul Zeilor, treci de la cele pieritoare la cele nepieritoare. Ea
rămâne în fața ta și nu se va îndepărta de trupul pe cale să reînvieze.
Luna plină, ochi întregit, împrăștia scânteieri vii, care totuși nu-l
ascundeau vederii pe Orion, ivit la apus.
Isis luă un sceptru al cărui capăt avea forma unei stele cu cinci colțuri și
atinse fruntea lui Iker. Apoi ridică fără greutate un uriaș harpon din lemn de
cedru, împodobit cu doi șerpi, și puse cârligul pe fața mumiei.
― Înfățișează-te acoperit de aur, strălucește aidoma electrumului și
trăiește veșnic.

A douăzeci și șaptea zi (15 noiembrie)

Luna khoiak: Abydos
Pleșuvul îi întâmpină la debarcader pe Marea Soție regală și pe ceilalți
membri ai Cercului de Aur.
― Ce călătorie groaznică! tună și fulgeră generalul Nesmontu. Vântul a
lipsit, mai mulți corăbieri au căzut bolnavi, iar Nilul a ridicat tot soiul de
piedici în calea noastră. Dar, în sfârșit, iată-ne la Abydos!
― Dacă nu luai tu cârma și nu îmbărbătai echipajul, am fi și acum
departe de aici, îl lăudă Sehotep.
― Dar faraonul va ajunge la timp? se neliniști Pleșuvul.
― Nu știm cum s-a încheiat lupta, mărturisi Senankh. Dacă biruie,
Luminăția Sa va folosi o corabie nouă, de o iuțeală fără pereche.
― Marea Operă se desfășoară cu bine? întrebă regina.
― Iker se găsește acum la poarta ținutului de lumină, răspunse Pleșuvul.
Cu toții se înfiorară.
 Oare Fiul regal, atât de tânăr și de lipsit de experiență, era îndeajuns de
înzestrat spiritual ca să poată răzbi dincolo de ea?
― Dragostea lui Isis va reuși să învingă moartea, își dădu cu părerea
Nephtys.
― Nu e nevoie să speri ca să înfăptuiești, îi reaminti Pleșuvul. Să ne
îndeplinim datoria noastră, pregătind pâinea reînvierii.
Preotul modelă pâinea în formă de piramidă, movila începuturilor, unde
se incarnase prima rază de lumină.
*
Isis eliberă mișcările luminii, îngăduindu-i astfel spiritului Fiului regal să
se înalțe și să se miște cu ajutorul razelor ei. Ele pătrunseră în fiecare
părticică a trupului său și-i primeniră carnea.
― În mijlocul soarelui, locul tău e încăpător, iar gândirea ta ― un foc. El
unește apusul cu răsăritul.
Sub ceafa mumiei se ivi un cerc luminos, din care se ridică o flacără
domoală ce învălui chipul lui Iker, fără să-l ardă.
Văduva trebuia să aștepte acum un semn care să-i dea de veste că putea
trece la următorul pas al ritualului.
*
Chipul reginei rămânea împietrit, Pleșuvul se încruntase, Sehotep de-abia
își ținea firea, Nesmontu se plimba de colo-colo, nerăbdător, Nephtys se
simțea tot mai cuprinsă de spaimă, iar în ochii lui Senankh nu se putea citi
nimic.
Sekari, Vânt-de-Miazănoapte și Sângerosul continuau să supravegheze
împrejurimile Casei Vieții, deși acestea se aflau sub pază severă.
― Moartea e un vrăjmaș ca oricare altul, socoti bătrânul general. Dacă îi
găsești punctul slab și ataci în clipa cea mai potrivită, poți să-l învingi!
Sehotep nu împărtășea câtuși de puțin încrederea lui Nesmontu. Dat
fiind că fusese cât pe-aci să primească osânda cea mai grea din pricina unei
învinuiri nedrepte, se gândea acum la tot ce putea fi mai rău. Reînvierea de
pe treizeci khoiak i se părea nespus de îndepărtată, ba, la o adică, chiar de
neatins.
Senankh însă își punea întreaga nădejde în Isis. Nu înlăturase, oare,
tânăra femeie o grămadă de piedici ce-i ieșiseră în cale și pe care toți le
socoteau de netrecut?
 Bineînțeles, primejdiile vor spori în ultimele trei zile ale lunii khoiak și,
în lipsa regelui, strădaniile văduvei nu vor da roadele așteptate.
― Uite-l! strigă Nesmontu ridicându-și privirea.
Un bâtlan cenușiu plutea sus, în văzduh. Cu o grație și o măreție fără
pereche, coborî spre Marele Ținut și se așeză pe pâinea în formă de
piramidă.
Mesager al principiului creator în dimineața primei zile a lumii, suflet al
lui Osiris, pasărea avea acum ochii lui Iker.

A douăzeci și opta zi (16 noiembrie)

Luna khoiak
Dinspre miazănoapte vântul bătea cu putere. Bucurându-se de acest
ajutor neașteptat, căpitanul îl folosi cu multă iscusință. Jumătate din echipaj
muncea șase ore, în vreme ce restul se odihnea.
Ținându-se mereu drept la proră, Sesostris nu-și îngădui nicio clipă de
răgaz.
― Avem sorți de izbândă, Luminăția Voastră, puțini, dar există, socoti
căpitanul. Nu mi-aș fi închipuit că o corabie poate înainta cu așa iuțeală.
Numai de nu s-ar ivi nicio piedică în drum!
― Hathor ne ocrotește. Nu uita să ațâți mereu focul pe altarul ei.
Iker tocmai trecuse pragul ținutului luminii, iar poarta strălucitoare nu-l
respinsese. Aurul îi curgea prin vine, dar viața lui depindea în continuare de
lumea mineralelor, a metalelor și a plantelor. Pe treizeci khoiak, faraonul va
încerca să-i redea înfățișarea omenească.
*
Unul dintre cei mai buni vâslași ai echipajului, Două-Cioturi, plănuia să
pună umărul la înfrângerea lui Sesostris.
Cu ceva vreme în urmă, fiica sa, Floare-Mică, îl dăduse pe Iker pe mâna
gărzilor, pentru că refuzase s-o ia de soție. De atunci, existența lui Două-
Cioturi fusese un șir întreg de nenorociri. Mai întâi, își pierduse pământul
pentru că încercase să-l păcălească pe scribul care strângea dările, apoi
Floare-Mică murise timpuriu, cu sufletul ros de păreri de rău, în timp ce el
se îmbolnăvise grav și îi căzuseră aproape toți dinții.
Iar vinovați de toate acestea erau Iker, ridicat la rangul de Fiu regal, și
faraonul Sesostris, tatăl său spiritual! Dar cum să se răzbune pe niște
persoane atât de puternice?
 Însă chiar când credea că ajunsese în fundul prăpastiei, norocul îi surâse.
Unul dintre oamenii de nădejde ai lui Medes îi încredințase sarcina de a
transporta pe ascuns niște mărfuri. Apoi fu numit în fruntea echipajului
unei corăbii folosite pentru răspândirea decretelor regale. Una peste alta,
Două-Cioturi se învoi să ia parte la uneltirile ce aveau ca țel răsturnarea de
pe tron a lui Sesostris. Așa că ajunsese să se numere printre cei mai
destoinici slujitori ai lui Medes.
Dar, vai! Soarta i se arătă iarăși potrivnică și Secretarul Casei Regelui
pierise!
Ferindu-se să se lase târât de toată harababura ce se iscase după aceea,
Două-Cioturi hotărî că trebuia să dea dovadă de îndrăzneală. Aflând că, din
porunca regelui, se construia în mare grabă o corabie nemaivăzută ce avea
să pornească neîntârziat la drum, se strecură printre membrii echipajului ca
vâslaș. Pe de altă parte însă, trimise veste ultimilor slujitori devotați ai lui
Medes că li se oferea prilejul de a jefui o corabie încărcată de comori.
Cu puțin înainte de Abydos, tâlharii se vor aduna și se vor năpusti asupra
ei. Două-Cioturi îl va ucide pe căpitan și va aprinde focul pe corabie, care
va fi silită astfel să tragă la mal. Și atunci, atacatorii îl vor încolți pe faraon,
care va cădea răpus sub loviturile lor.
Niciodată Fulgerul nu-și va duce călătoria până la capăt.

Aceeași zi
Luna khoiak: Abydos
Pentru ca spiritul luminos al lui Osiris să-și facă simțită prezența,
membrii Cercului de Aur traseră o sanie pe care odihnea piatra
începuturilor, simbol al lui Ra. Strălucirea pătrunse în Marele Ținut și
stârni, înăuntrul Casei Vieții, ultima și cea mai importantă transformare a
lui Osiris vegetal. Tulpinile de orz ieșiră din trupul mumiei, vestind apariția
unui nou început. Aurul vegetal străbătea acum venele lui Iker.
Moartea continua să se risipească, pentru că văduva nu făcuse nicio
greșeală. Dar izbânda depindea de faraon, căci numai el putea să transmită
principiul regal. Doar focul lui Horus, fiul lui Osiris, va desăvârși
reînvierea.
Dar poate că un alt foc, cel al Prevestitorului, se apropia de Abydos.
*
― Nu sunt deloc liniștit, îi mărturisi Sekari lui Nesmontu.
 ― Să fi rămas în Abydos complici de-ai Prevestitorului?
― Nu prea cred.
― Dacă a întins niscaiva capcane pe ici, pe colo, Cercul de Aur le va
veni de hac!
― Dar dacă Prevestitorul a deșertat cazanul Muntelui Roșu? Șuvoiul de
foc nu va întârzia să ajungă și la noi.
― Sesostris a învins, grăi răspicat bătrânul general. Un rege ca el nu
cunoaște înfrângerea.
― Nu uita cât e de lung drumul dintre Memphis și Abydos! Nu toți
credincioșii Prevestitorului au pierit. Cei care au scăpat cu viață ar putea să-
și unească forțele și să atace corabia. O ultimă încercare deznădăjduită și,
de aceea, cu atât mai primejdioasă.
Vorbele acestea îi dădură de gândit generalului, care sfârși prin a
împărtăși temerile lui Sekari.
*
― Nu ți-ar plăcea să te razi în cap și să citești în fiecare zi Legea? îl
întrebă pe Sekari Pleșuvul.
Sekari nu-și ascunse uimirea.
― Nu pricep…
― Povara anilor devine tot mai grea, iar sarcinile, apăsătoare. Abydosul
are nevoie de un nou Pleșuv. Tu, fratele meu, ai umblat mult prin lume și ai
înfruntat o groază de primejdii. Oare n-ar fi timpul să te așezi într-un loc și
să te îngrijești de lucruri mai însemnate? Naivitatea m-a împins spre
săvârșirea a numeroase greșeli. Dar ție firea ta neîncrezătoare o să-ți fie de
ajutor.
― Chiar crezi cu adevărat că…
― Am să aduc la cunoștința faraonului numele urmașului meu.
*
Stând alături de Iker, Isis retrăia clipele lor de fericire. Ele nu alcătuiau
un trecut încheiat și dureros, ci temelia trainică pe care se clădea veșnicia
dragostei lor.
A douăzeci și noua zi (17 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
În zorii penultimei zile a lunii khoiak, Isis împodobi pieptul lui Iker cu un
colier lat, ornat cu nouă petale de lotus. Simbol al lui Atum, Creatorul, el
ocrotea și fixa KA-ul. Crâmpeiele de viață adunate de-a lungul șirului de
ritualuri nu se vor risipi. Alcătuită din patru sute șaptesprezece bucăți de
faianță și de piatră dură, așezate în șapte șiraguri, bijuteria incarna Eneada,
confreria puterilor creatoare, care zămisleau universul clipă de clipă.
Se apropia ora când atanorul, cereasca vacă preschimbată pe de-a-ntregul
în aur, va fi scoasă la lumina zilei, înăuntrul ei se continuau transformările,
la adăpost de privirile omenești. Oare era ea îndeajuns de puternică încât să
îndure strălucirea soarelui, de care totuși nu se putea lipsi?
Dacă metalul va crăpa, dacă atingerea lumii de afară îi va pricinui
stricăciuni, Osirisul vegetal se va veșteji, iar Iker va pieri pentru totdeauna.
În fruntea procesiunii mergeau Isis și Nephtys, purtând vaca de aur în
care odihnea Osirisul mineral și metalic. Sub soarele blând de toamnă,
procesiunea trebuia să înconjoare de șapte ori mormântul Zeului. Sekari,
Sehotep, Senankh și Nesmontu trăgeau după ei cele patru cufere tainice. Pe
rând, Pleșuvul și regina rosteau formulele de protecție.
Niciunul nu izbutea să-și alunge spaima, pândind apariția celui mai
mărunt semn de descompunere, ce ar fi adus cu el dezastrul. Totuși, cele
două surori nu-și grăbiră pașii.
Sehotep își simțea gura uscată.
O părticică de pe spatele vacii se schimbase la culoare. Dar, spre uimirea
tuturor, pata nu se umflă, ci bătu din aripi!
― Un fluture mare și auriu, murmură Senankh. Sufletul lui Iker ne
însoțește.
Ceremonia se isprăvi fără a mai fi tulburată de alte întâmplări.
*
Erau vreo treizeci de sărăntoci, oameni care altădată îndepliniseră
treburile murdare ale lui Medes. O adunătură de răufăcători, obișnuiți să se
dedea la tot soiul de nelegiuiri. Mai devreme sau mai târziu, aveau să încapă
pe mâna gărzilor, așa că nu le rămânea nimic de pierdut. Vestea primită de
la prietenul lor, Două-Cioturi, le zgândărise lăcomia: o corabie plină de
mărfuri, pe care s-o jefuiască lesne!
La miazănoapte de Abydos, în dreptul unui sătuc aflat pe un deal, Două-
Cioturi va aprinde focul la bord, iar corabia va fi nevoită să tragă la mal. Și
atunci, haita înfometată se va năpusti asupra ei.
Începuseră deja de pe acum să se tocmească în ce fel să împartă prada.
Până la urmă hotărâră să respecte legea vechimii: cei care făceau parte de
mai multă vreme din ceată aveau dreptul să aleagă primii.
Pitiți printre trestii, așteptau clipa cea mare.
― Corabie în zare! strigă un pândar.
Cu pânzele umflate de vântul puternic ce bătea dinspre miazănoapte,
minunata corabie înainta cu o iuțeală de necrezut.
― Dar nu e o corabie de mărfuri, băgă de seamă unul dintre tâlhari,
nedumerit.
― Ia uită-te mai bine, îl sfătui un tovarăș de-al său. La proră s-ar zice că
stă chiar…
― Puțin îmi pasă. Îndată ce acostează, atacăm.
Deasupra cabinei se înălță deodată o flacără.
*
Noaptea cobora.
Tăcut, Marele Ținut al Abydosului se pregătea să trăiască penultima
noapte a lunii khoiak.
Dar faraonul tot nu sosise. În lipsa lui, ritualurile nu puteau fi celebrate la
timpul cuvenit, iar strădaniile lui Isis vor fi zadarnice.
Regina se retrase în palatul de lângă templul lui Sesostris. Preotesele și
preoții permanenți își vedeau de treburile lor, de parcă nicio nenorocire n-ar
fi amenințat Abydosul.
Nesmontu nu-și mai găsea locul.
― O capcană… ultimii credincioși ai Prevestitorului i-au întins regelui o
capcană! Mâine, în zori, pornesc în jos, pe Nil.
― Te-ai osteni degeaba, își dădu cu părerea Sehotep.
― Poate are nevoie de noi!
― Noi avem nevoie de el. Doar prezența lui va învinge moartea la care
Prevestitorul i-a osândit pe Osiris și pe Iker.
Senankh nu avea tăria nici măcar să se amăgească.
― În ciuda oricăror primejdii, îi încurajă Sekari, Sesostris va călători,
fără îndoială, și pe timpul nopții. Să nu ne pierdem nădejdea.
A treizecea zi (18 noiembrie)
Luna khoiak: Abydos
Generalul Nesmontu umbla cu pași mari încoace și-ncolo, pe cheiul
Abydosului. Neputând să doarmă, se pregătea să plece spre miazănoapte ca
să-l caute pe rege și să-i dea o mână de ajutor.
 Cum să-și închipuie, fie și numai pentru o clipă, că Prevestitorul ieșise
învingător și că trupele sale erau pe cale să cucerească Egiptul?
Însoțit de un vânt năprasnic, soarele răsări.
Nesmontu zări în depărtare o corabie zveltă și puternică.
La porunca generalului, soldații își încordară arcurile.
Dar la prora corăbiei se deslușea silueta unui uriaș.
Sesostris!
Nesmontu se înclină înaintea monarhului, care coborî primul pe pământul
lui Osiris. După ce-i mulțumi zeiței Hathor pentru că-i îngăduise să-și
încheie cu bine călătoria, faraonul se îndreptă spre templu.
― Ați întâmpinat greutăți? îl întrebă Nesmontu pe căpitan.
― În privința Nilului și a vântului, nici cea mai măruntă. Fulgerul își
merită pe deplin numele! Din nenorocire însă, am pierdut un membru al
echipajului.
― Cum s-a întâmplat?
― O așa grozăvie n-am mai văzut! Ieri seară, Două-Cioturi a luat foc și
a pierit în vârtejul de flăcări, fără ca noi să-l putem scăpa. Chiar atunci, vreo
treizeci de oameni au răsărit din stufăriș și s-au strâns lângă un mic
debarcader. Când Luminăția Sa i-a privit, s-a iscat o învălmășeală fără
pereche și mulți dintre ei au murit călcați în picioare.
Nesmontu îl ajunse din urmă pe suveran, căruia regina și ceilalți membri
ai Cercului de Aur îi ieșiseră în întâmpinare. Dar nu era vreme pentru
cuvinte călduroase de bun sosit, căci primejdii mari amenințau ultimul
ritual ce trebuia săvârșit.
Faraonul păși în Locașul Aurului, o îmbrățișă pe Isis și așeză pe capul
lui Osiris-Iker coroana celor drepți, o simplă fâșie de pânză împodobită cu
flori desenate.
― Bolta cerului strălucește într-o nouă lumină, grăi el, zeii alungă
furtuna, vrăjmașii tăi sunt înfrânți. Tu devii Horus, moștenitorul lui Osiris,
în stare să domnești, căci Maat sălășluiește în inima ta, iar faptele tale
respectă dreptatea și adevărul. Înalță-te la cer odată cu lumina, cu fumul de
tămâie, cu păsările, cu barca zilei și cu cea a nopții, treci de la existență la
viață. Spiritul și materia devin una, iar flacăra lui Nun te modelează. Ea
șterge hotarele dintre pietre, metale, animale, plante și oameni. Străbați
toate lumile și cunoști clipa de dinainte ca moartea să se ivească.
Faraonul destupă vasul pecetluit pe care-l adusese de la Medamud.
 ― Tu, văduvă, hrănește cu fluidul osirian trupul ce urmează să reînvieze.
Oare mumia se va topi sau opera avea să se săvârșească? Iker deschise
ochii, dar privirea lui era îndreptată spre tărâmul celălalt.
Regele și Isis merseră la Templul lui Osiris.
Culcată pe dalele din capela principală, se găsea coloana Stabilitate.
Ținând în mână sceptrul Putere, regina se așeză în spatele lui Sesostris și
îi dădu forța trebuincioasă pentru ca regele să înalțe coloana cu ajutorul
unei frânghii.
― Cel lipsit de viață va trăi din nou, rosti faraonul, și se va ridica din
moarte. Coloana venerabilă, la fel de trainică în fiecare clipă, întinerește de-
a lungul anilor. Șira spinării lui Osiris e din nou plină de energie, KA-ul se
liniștește.
Perechea regală tămâie coloana.
Înăuntrul atanorului, zeița Isis se apropie de fratele ei Osiris, în chip de
uliu femelă, bucurându-se și arătându-i dragostea pe care i-o purta. Precisă
precum steaua Sothis, ea se așeză pe falusul lui Osiris preschimbat în aur,
iar sămânța Marii Opere pătrunse în ea. Horus cel ascuțit se născu din
pântecele mamei sale.
― Rămânând femeie, spuse regina, Isis a ținut în același timp și locul
unui bărbat. Ea cunoaște astfel tainele cerului și ale pământului. Ivită din
lumină, ea e pupila ochiului creator. Horus se naște din unirea unei stele și
a focului alchimic.
Isis și Nephtys îmbrăcară rochii cu aripi mari, împestrițate. Apoi,
împreună cu regele, se întoarseră lângă Iker și le desfășurară într-un ritm
susținut, dându-i aer întremător celui care se trezea.
― Ți-am adus oasele, îi zise Isis fratelui ei, părțile trupului tău au fost
adunate. Ochii tăi sunt iarăși deschiși. Trăiește-ți viața. Moartea te
părăsește și se îndepărtează de tine. Erai mort, dar vei trăi din nou, mai
mult decât Eneada, teafăr și nevătămat, pentru stăpânul armoniei.
Isis mânui sceptrul adus din cea de-a doua provincie a Egiptului de Jos,
Coapsa. Cele trei curele de piele simbolizau pașii triplei nașteri.
― Lumina îți dă viață, grăi regele atingând nasul Fiului regal cu cheia
vieții, cu sceptrul înfloririi și cu coloana stabilității.
Un soare arzător își revărsa razele asupra mumiei.
― Porțile sarcofagului se deschid, vesti Isis. Geb, mai-marele zeilor, redă
vederea ochilor tăi. El îți îndreaptă picioarele care erau îndoite. Anubis îți
întărește genunchii, acum poți să stai drept. Puternica Sekhmet te ridică. Îți
recapeți judecata mulțumită inimii tale, îți folosești iar brațele și picioarele
și împlinești voința KA-ul tău.
Cerul Abydosului căpătă o culoare de lapislazuli, raze de turcoaz
luminară Marele Ținut.
Uriaș, părând să atingă cerul, Arborele vieții, salcâmul lui Osiris, se
acoperi cu mii de flori albe și înmiresmate, răspândind un parfum de o
gingășie divină.
Cercul de Aur se strânse în jurul lui Osiris reînviat. La răsărit stătea
perechea regală, Isis și Iker, care făcea parte, în sfârșit, din această
confrerie la care visase atât; la apus ― Pleșuvul și Sekari; la miazănoapte
― Nesmontu și Sehotep; iar la miazăzi ― Senankh.
Faraonul celebră nevăzuta și totuși atât de via prezență a lui Khnum-
Hotep, pe cea a lui Djehuty și pe cea a generalului Sepi și aminti Legea,
rămasă neschimbată din vremea începuturilor.
― Îndatorirea cea mai de seamă a membrilor Cercului de Aur nu e nici
să predice, nici să-i silească pe alții să se plece în fața zeilor, nici să
propovăduiască o credință mai presus de toate, ci să respecte, prin faptele
sale, dreptatea și adevărul.
Confreria duse vasul pecetluit și pe Osirisul preschimbat în locașul său
de veci, a cărei intrare se afla înspre apus.
Marea Operă fu așezată pe un pat de bazalt, alcătuit din trupurile a doi lei
ce simbolizau ziua de ieri și pe cea de mâine. Doi șoimi stăteau de pază la
căpătâi și la picioare. Stăpânul tăcerii avea să rămână aici până la viitoarea
lună khoiak, când inițiații din Abydos vor încerca, încă o dată, să-l
trezească la viață.
În afară de Sesostris, de Isis și de Iker, membrii Cercului de Aur părăsiră
mormântul.
Faraonul contemplă poarta lumii de dincolo.
― După ce a fost mult timp plecat, Iker s-a întors. Astăzi, Fiul regal
poate să treacă pragul lumii de dincolo și să vină îndărăt. Ce-ți dorești tu,
Isis?
― Vreau să trăim împreună pentru totdeauna, să nu mai fim despărțiți și
să ne odihnim în pace, unul lângă altul, la adăpost de Rău. Vom trece mână
în mână pragul tărâmului veșniciei și vom vedea lumina, chiar în clipa
minunată a renașterii ei.
 ― Osiris-Iker trebuie să treacă de această poartă, continuă Sesostris.
Dacă îl însoțești, vei străbate moartea lui. Și, deși tu cunoști Calea de Foc,
îți pui viața în primejdie. Numai tu poți să alegi.
TRECEREA
Prima zi (20 iulie)
Luna thot: Memphis
Sub protecția stelei Sothis, ce scânteia, inundația hrănită de lacrimile lui
Isis era îndestulătoare. Anul avea să fie aducător de fericire și belșug.
Vizirul își venea cu greu în fire după inițierea sa în Cercul de Aur din
Abydos. Obișnuit să lupte cu încrâncenare împotriva vrăjmașilor și să nu
dea înapoi în fața primejdiei, Sobek nu se aștepta să i se dezvăluie niște
taine care să-l tulbure într-atât.
Sobek se simțea mândru să slujească o țară capabilă să transmită Marele
Secret. Cele Două Regate se clădeau zi de zi din materiale pe care lumina
tărâmului de dincolo își pusese sigiliul. Să asiguri bunăstarea poporului nu
era de ajuns. Trebuia, în primul rând, să deschizi ferestrele cerului.
Vizita lui Nesmontu îl înveseli.
― Vești bune, generale?
― Strașnice. Niciun semn de răzmeriță în Syro-Palestina, pace trainică
în Nubia.
― Tu ce zici, întărirea pazei Memphisului își mai are rostul?
― Dispariția Prevestitorului i-a descurajat pe ultimii săi credincioși.
Amenințările mi se par înlăturate.
Cu brațele încărcate de papirusuri, Senankh intră în odaie, întrerupându-i
pe cei doi frați.
― Regele mi-a poruncit să întocmesc neîntârziat numeroase decrete care
să schimbe legile vechi și să asigure un trai mai bun supușilor săi, mărturisi
el. Fără sprijinul vizirului n-am s-o scot la capăt. Și îl înștiințez pe marele
general că și în rândurile armatei noastre trebuie aduse unele îmbunătățiri.
Nesmontu începu să bodogăne.
― Mă întreb dacă nu cumva ar fi mai nimerit să las baltă tot și mă alătur
lui Sekari. El, noul Pleșuv al Abydosului, nu-și îngreunează viața cu
treburile încurcate ale administrației.
― Greșești, se împotrivi Senankh.
Pășind țanțoș, cu fruntea sus, bătrânul soldat plecă să-i plimbe pe Vânt-
de-Miazănoapte și pe Sângerosul, care nu aveau cum să-i îndruge verzi și
uscate, așa cum făcea Senankh.
 ― În privința lui Nesmontu, eu, unul, mă dau bătut, zise vizirul.
― Fii pe pace, veghează cu asprime asupra trupelor și orice soldat și-ar
da viața pentru el. Nimeni n-ar putea să ne apere mai bine.
― Știu, știu, mormăi Sobek. Sehotep s-a întors de la Abydos?
― Reparațiile de la Templul lui Osiris o să-l mai țină acolo o vreme.
― Fii sincer, Senankh, încuviințezi ultima hotărâre a regelui?
― El vede mai departe decât noi și deslușește lucruri așa cum sunt ele
cu adevărat.
Sobek îi împărtășea părerea.
Acest uriaș se afla mai presus de toți, fiind în stare să îndrepte orice
greșeală a înalților demnitari și să zărească cea mai palidă rază de lumină
în negura cea mai adâncă. Cu sufletul înseninat de acest gând, vizirul putea
acum să-și îndeplinească anevoioasele sarcini.
― Marele demnitar care se îngrijește de rânduielile palatului a fost
prevenit?
― Chiar eu l-am înștiințat. O să se poarte așa cum se cuvine cu oaspeții
Luminăției Sale.
Întregul Memphis vuia de mii de zvonuri, întrucât Sesostris era pe cale să
numească un nou Fiu regal, pe care să-l pregătească pentru a-i urma la
domnie.
Oamenii puneau rămășag pe un nume sau altul, fără ca moștenitorii
familiilor bogate ale capitalei să aibă mai mulți sorți de izbândă decât
ceilalți, căci monarhul nu judeca oamenii după înfățișare, ci după harurile
cu care era înzestrat fiecare.
Slujitorul însărcinat cu primirea oaspeților își dădu silința să nu
săvârșească nici cea mai măruntă greșeală. Încordat, nervos, se grăbi să le
iasă înainte, ferindu-se să le pună sumedenie de întrebări despre sănătate și
despre călătoria până la Memphis și mărginindu-se să-i conducă până la
odaia de lucru a monarhului, a cărei ușă rămăsese pe jumătate deschisă.
― Pe aici, bâigui el, înainte de a se face nevăzut.
Vocea puternică și gravă a lui Sesostris ajunse la urechile celor doi
oaspeți.
― Intrați, Isis și Iker. Vă așteptam.
Sfârșit
[1] „Muntele înalt” (n. trad.).
[2] În orig. sep tepy.
[3] Timna, localitate aflată la treizeci de kilometri de Edom.
[4] Hathor este transcrierea cuvântului Hout-Hor. Hout, „casă, domeniu,
templu”. (n. trad.).
[5] Menat-Khofu.
[6] Pe pistele moderne, special amenajate pentru competiții sportive, atleții
pot să parcurgă 100 km în aproximativ șase ore. Însă în Antichitate, din
cauza terenului dificil, se considera că erau necesare opt ore. (n. a.).
[7] Numele său complet era Sehotep-ib-Ra – „Cel care dă măreție inimii
Luminii divine”. (n. a.).
[8] Speos Artemidos, aproape de Beni-Hassan. (n. a.).
[9] Acolo se aflau Ogdoadele, comunitate de opt divinități creatoare grupate
în patru perechi. (n. a.).
[10] Numele său complet era Djehuty-Hotep, „Thot este în toată măreția
sa”. (n. a.).
[11] În original, Maa-sedjem. (n. a.).
[12] „Hieroglifa” este un termen grecesc ce înseamnă „gravură sacră”.
Egiptenii îi spun medou neter, „cuvintele Zeului”. (n. a.).
[13] Buplevrum fruticosum, plantă din familia umbeliferelor, cu tulpini și
ramuri cilindrice numeroase, care crește sub formă de tufișuri. (n. tr.).
[14] Orașul Kahun este într-adevăr construit respectând Proporția Divina a
Numărului de Aur. (n. a.).
[15] Specie de plantă agățătoare cu flori verzi și rădăcina toxică (n. tr.).
[16] Balanites aegyptiaca – arbore sau arbust bogat ramificat, care crește în
Sahara (n. tr.).
[17] Această forță era numită at. Egiptenii includeau crocodilul în categoria
peștilor (n. tr.).
[18] Ursa Mare (n. tr.).
[19] Din Texte ale Sarcofagelor, cap. 398.
[20] Balanites Aegyptiaca – arbore sau arbust bogat ramificat, care crește în
Sahara. (n. tr.).
[21] Aproximativ 78 de metri, respectiv 26 și 8. (n. a.).
[22] Șaisprezece coți = 8,32 metri. (n. a.).
[23] Cuvântul „farmacist” provine din expresia egipteană pekheret net heka,
„preparat, leac al magului”. (n. a.).
[24] Kha-Kaou-Ra, unul din numele lui Sesostris. (n. a.).
[25] akh, ouser, ba, sekhem. (n. a.).
[26] Sau cinci, sau șapte, după alte versiuni ale jocului. (n. a.).
[27] Ouaf-Khasout. (n. a.).
[28] 80 x 49 metri. (n. a.).
[29] Bărbatul drept devine o întruchipare a lui Osiris, iar femeia dreaptă, o
întruchipare a lui Isis. (n. a.).
[30] 2,08 metri. (n. a.).
[31] Obiect căruia în religiile primitive îi sunt atribuite virtuți magice,
supranaturale, fiind venerat ca atare (n. tr.).
[32] 65 cm (n. a.).
[33] 28 cm (n. a.).
[34] Opera la negru, opera la alb și opera la roșu constituie etapele
procesului alchimic. (n. tr.).
[35] 1,83 m; 1,05 m; 1,57 m (n. a.).
[36] 67 cm (n. a.).
 Table of Contents
ARBORELE VIEȚII
UNELTIRILE RĂULUI
CALEA DE FOC
MARELE SECRET
CRIMA SUPREMĂ
CĂUTĂRILE LUI ISIS
MISTERELE LUNII KHOIAK
TRECEREA
[1]
[2]
[3]
[4]
[5]
[6]
[7]
[8]
[9]
[10]
[11]
[12]
[13]
[14]
[15]
[16]
[17]
[18]
[19]
[20]
[21]
[22]
[23]
[24]
[25]
[26]
[27]
[28]
[29]
[30]
[31]
[32]
[33]
[34]
[35]
[36]