Preocuparea istoricilor pentru romanitatea romanilor

Romanitatea românilor reprezintă un element esențial al identității lingvistice și culturale a poporului

roman. Această idee a reținut de-a lungul vremii atenția cronicarilor, oamenilor politici, geografilor, dar
cei care au dezbătut cel mai mult tema romanității românilor au fost istoricii. Ei au dorit să demonstreze
în numeroase rânduri continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a limbii
române și a poporului român, precum și formarea constiintei de neam.
Primii care au vorbit de originea romană a românilor au fost cronicarii secolelor X-XIII, care i-au amintit
pe aceștia sub diferite denumiri, care sugerau ascendența lor etnică („daci", „geți", „romei", „romani",
„vlahi"). Dintre acești cronicari îi amintim pe Anonymus, împăratul bizantin Constantin al VII-Iea
Porfirogenetul, Simon de Keza.
Ideea romanității românilor a fost abordată în Evul Mediu și de către cărturarii umaniști. Aceștia activau
pentru trezirea conștiinței contemporanilor în vederea opririi expansiunii otomane, ce punea în pericol
întreaga Europa. în acest context, a fost suscitat interesul pentru statele românești, care jucau un rol activ
în cruciadele antiotomane.
Astfel, umanistul italian Poggio Bracciolini a fost primul care a afirmat originea romană a poporului
român (secolul al XV-lea). Pe lângă numeroasele elemente comune ale limbii latine și române, el a
constatat existența la românii nord-dunareni a unei traditii referitoare la descendenta lor dintr-o colonie al
carei fondator a fost imparatul Traian.
Începând cu secolul al XVII-Iea, cronicari români precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, au
susținut ideea romanității românilor, prin aducerea unor dovezi despre originea lor latină și vechimea lor
pe aceste meleaguri.
Din păcate, odată cu secolul al XVIII-Iea, în condițiile luptei românilor din Transilvania pentru afirmare
națională, în istoriografie au apărut teorii care contestau romanitatea românilor și vechimea lor în acest
spațiu geografic. Aceste teorii, numite imigraționiste, au apărut din rațiuni politice, pentru a minimaliza
dreptul românilor asupra Transilvaniei, aflată încă de la sfârșitul secolului al XVII-Iea sub ocupație
austriacă. Replica românească la afirmațiile care negau autohtonia și romanitatea românilor a venit din
partea reprezentanților Școlii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ion Budai-Deleanu.
În lucrările lor ei au afirmat originea romană, chiar pură, a românilor (ceea ce a constituit o exagerare
voită), precum și continuitatea neîntreruptă a elementului romanic pe teritoriul vechii Dacii.
Așadar, atât în Evul Mediu, cât și în Epoca Modernă, romanitatea românilor a fost abordată din motive
politice (expansiunea otomanilor, respectiv pentru drepturi a româniior din Transilvania).
Dezbaterile pe tema romanității romanilor au continuat și în secolul al XIX-Iea, cele mai cunoscute
aparținând austriacului Robert Roesler cu a sa teorie imigraționistă publicată în 1871.
Teoria roesleriană a constituit fundamentul distorsionărilor politizate ale ideii de continuitate și vechime
românească. Ideile sale principale au fost: dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu romanii;
vechea toponimie dacică ar fi dispărut tocmai din cauza acestei exterminări.
Conform acestei teorii, Dacia nu a putut fi romanizată în 165 de ani, toți locuitorii părăsind-o în timpul
împăratului Aurelian, iar poporul român și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre. Argumentele ar
fi: lipsa elementelor germanice în limba română, existența unor elemente lexicale comune în limbile
albaneză și română, asemănarea dialectelor dacoromân și macedoromân, influența slavă resimțită de
locuitorii de la nord de Dunăre, Așadar, românii ar fi un popor de păstori nomazi. Nu ar exista izvoare
istorice care să ateste existența românilor la nord de Dunăre, anterior secolului al XIII-Iea.
Teoria a fost cu succes combătută de lucrările istoricilor români B. Petriceicu-Hasdeu și A. D. Xenopol.
Astfel, contraargumentele istoricului roman A. D. Xenopol au fost prezentate în lucrarea „Teoria lui
Roesler. Studii asupra Stăruinței românilor în Dacia Traiană” (1884). Acestea erau: continuitatea dacică
este demonstrată de revolta dacilor din 117, de dovezi arheologice, de prezența unor soldați daci în armata
romană, de păstrarea unor toponime locale. Istoricul consideră că etapa de romanizare la care se referă
Roesler este doar cea oficială, continuitatea daco-romană este demonstrată prin dovezi arheologice,
numismatice, lingvistice, slavii fiind cei care îi separă în secolul al VII-Iea pe românii de la nord de cei de
la sud de Dunăre. De asemenea, există izvoare istorice care atestă prezența românilor la nord de Dunăre
încă din secolul al IX-Iea.
Și în secolele XIX-XX, mai ales după realizarea României Mari, s-a negat continuitatea românească.
Istoriografia românească a contracarat această tendință prin opere științifice importante: Vasile Pârvan
„Getica" și „Începuturile vieții romane la gurile Dunării"; N. Iorga „Istoria românilor"; Gh. l. Brătianu „o
enigmă și un miracol istoric: poporul român"
Așadar, românii au avut conștiința originii latine comune, a vechimii, a unității de neam În tot cursul
secolelor trecute, fapt ce a stat la baza formării conștiinței naționale și a realizării statului român modern.
Necesitatea studierii acestui subiect vine din aceea că un popor nu poate exista în istorie fără să-și
cunoască originea, astfel neavând identitate și autenticitate în istorie.
Necunoașterea originilor poate reprezenta un pericol, căci alte popoare pot emite pretenții nefondate
referitoare la preeminența lor în acest teritoriu.