Potrivit site-ului Wikipedia.

ro

Adevărul (până la reforma ortografică: Adevĕrul) este un cotidian central, înființat de Alexandru

Beldiman, care a apărut inițial la Iași, în perioada 15 decembrie 1871 - 15 aprilie 1872, apoi
la București, de la 15 august 1888 până la 21 noiembrie 1916 și, după Primul Război Mondial, de
la 3 ianuarie 1919 până la 30 decembrie 1937.

Începuturile ca săptămânal la Iași[modificare | modificare sursă]

Primul număr al ziarului Adevărul publicat la Iași, la 15 decembrie 1871

Prima serie, cu titlul Adeverulu a fost un săptămânal care a apărut la Iași, în intervalul 15 decembrie
1871 - 15 aprilie 1872. Adeverulu a luat naștere deoarece Alexandru Beldiman, care era un mare
susținător al lui Alexandru Ioan Cuza, care îl numise prefect de poliție al Bucureștilor, a fost puternic
afectat de abdicarea forțată a acestuia, din februarie 1866. Regretul lui Beldiman de a nu fi putut
stopa complotul din 1866, s-a transformat în indignare după aducerea în țară a lui Carol de
Hohenzollern.[1]
Publicația, ce apărea în fiecare miercuri, a avut o istorie scurtă și zbuciumată, deoarece fondatorul
ei, Alexandru Beldiman, a fost dat în judecată pentru conținutul antidinastic al gazetei. Publicația a
fost un eșec editorial și financiar, care s-a lăsat cu procese și amenzi, astfel că numărul 13 a fost
ultimul al acestei serii.[1]

Adevĕrul, cotidian la București[modificare | modificare sursă]

Cu sprijinul financiar al fiului lui Alexandru Ioan Cuza, pe 15 august 1888 Alexandru Beldiman a scos
din nou publicația, de această dată sub formă de cotidian, cu titlul Adevĕrul. Acel ĕ, provenit de la
latinescul veritas, a fost păstrat de toți proprietarii ulteriori ai ziarului, chiar și după introducerea
noilor reguli ortografice.[1]

Ziarul Adevărul la 1899

Alexandru Beldimanu ocupa funcția de director politic, iar echipa de ziariști fiind formată din Grigore
Ventura, prim-redactor al cotidianului, și fiul acestuia, Constantin Ventura. Ziarul a apărut fără niciun
capital, pe baza unui credit de câteva zile oferit de tipograful Grigore Luis, „cu o redacție alcătuită din
oameni de inimă și buni scriitori, dar lipsiți ei înșiși de rutina și îndemânarea gazetărească”. După
patru luni de la fondare, Adevĕrul a început să apară pe un format mărit: „No 10”. În 11 decembrie
1889, prin articolul „Pentru republica română”, Adevĕrul anunță că părăsește ideea Domniei
pământene și că va promova ideea republicană. La începutul anului 1892, Adevĕrul a suferit o mare
lovitură: administratorul ziarului, Toma Basilescu, s-a declarat proprietar și a plecat luând cu sine
registrele de abonați, de anunțuri publicitare precum și toți banii din seif, după care a început să
scoată alt ziar, cu același titlu, cu același format și cu același număr de ordine. După un timp în care
au apărut paralel, iar Adevĕrul lui Beldiman se tipărea în 32.000 de exemplare, cei doi au ajuns în
fața unui „juriu arbitral”, care i-a recunoscut dreptatea lui Beldiman și l-a obligat pe Basilescu să iasă
de pe piață. Ziarul apărea în două ediții, una dimineața și alta seara, iar duminica se
publica Adevĕrul literar.[2]

Caricatură de presă din ziarul Adevărul, 1899

Ziarul Adevĕrul a fost primul ziar românesc care a introdus caricatura de presă; primul ziar care a
publicat o telegramă directă din străinătate; primul ziar cu palat redacțional; prima instituție de presă
care a introdus mașina de cules, adică linotipul; prima publicație cu editură, cantină, secție de desen
și pictură, bibliotecă și arhivă; cu tiraje imense pentru vremurile acelea și cu salarii mari și sigure
pentru ziariștii angajați.[1]
Beldiman fiind un antimonarhist convins, ziarul său Adevĕrul prezenta ziua de 10 mai (ziua
monarhiei române, la care a fost încoronat în 1881 regele Carol I al României) drept „zi de doliu
național”. În primii ani de apariție ai gazetei, în ziua de 10 mai tirajul creștea considerabil, de la 5.000
la 25-30.000 de exemplare. Și mai târziu, după ce Principele Carol a devenit Regele Carol I al
României, Beldiman obișnuia să scrie în articolele sale „m.s. regele”, și nu „M.S. Regele”, cum o
cereau uzanțele.[1]

Ziarul Adevărul în perioada interbelică

Din 1914, gazeta a participat activ la campania pentru intrarea României în război alături de Franța
și Anglia. Drept urmare, în octombrie 1916, Adevărul a fost suspendat de comandamentul german
de ocupație, iar clădirile redacției și tipografia i-au fost rechiziționate.[3]
După Primul Război Mondial, Adevărul a reapărut la 3 ianuarie 1919.[4]
La 30 decembrie 1937, la doar o zi de la instalare, Guvernul Goga-Cuza a decis suprimarea
ziarelor Adevărul, Dimineața și Lupta, considerate antinaționale, cosmopolite, „servind interese
contrare năzuințelor românești” și, în aceeași optică, dăunând „sănătății morale a presei.” Măsura,
vădit antidemocratică, a fost luată prin jurnal al Consiliului de Miniștri, și nu prin decret, fapt care nu
angaja semnătura regelui. Gazetarul A.P. Samson, martor la eveniment, descria astfel atmosfera
apăsătoare din redacția unuia dintre cele mai citite ziare: „redactorii Adevărului, adunați în holul
mare al redacției, lângă portretele lui Al. Beldiman și C. Mille, discutau îngrijorați pe seama
evenimentului, nimănui nevenindu-i să creadă că «o instituție cu trecutul și dimensiunile Adevărului
poate dispărea într-o clipă».”[5]