COMUNICARE CURS 3

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ (I)

Definiții
1. Definiția componențială: Comunicarea interpersonală constă în
transmiterea de mesaje (informații) de către o persoană
(emițător) și recepționarea lor de către o altă persoană
(receptor), cu un anumit efect, cu o anumită oportunitate de
răspuns imediat (feed-back).
2. Definiția relațională: Comunicarea interpersonală reprezintă
comunicarea ce se derulează între două persoane care au stabilit
o relație (exemplu: comunicarea profesor – student).
3. Definiția progresivă: Comunicarea interpersonală poate fi
înțeleasă ca finalitate a unei dezvoltări, a unei progresii, de la
comunicarea impersonală (formală) la comunicarea personală
sau personalizată.

Factori determinanți pentru comunicarea interpersonală:

1. Predicții determinate psihic:
În cazul întâlnirilor impersonale, răspundem celorlalți
conform normelor grupului în care ne integrăm. (Studentul
răspunde profesorului așa cum se răspunde unui profesor. Cu
cât relația devine mai personală, profesorul și studentul își
vor răspunde nu în calitate de membri ai grupului, ci,
individual, unic). Deci, în cazul contactelor impersonale,
aspectul sau rolul social și cultural al interlocutorului ne
impune modul de interacțiune; în cazul contactelor
interpersonale, aspectul sau rolul psihic al interlocutorului
ne dictează modul de interacțiune.
2. Predicții privind reacțiile interlocutorului în varii situații
și explicațiile date comportamentului său.
3. Reguli stabilite:
În situațiile impersonale, regulile de interacțiune
comportamentală sunt stabilite prin norme sociale; în situațiile
personale, interlocutorii stabilesc reguli proprii.

Tipuri de situații de comunicare

1. Emițător activ – Receptor activ;
2. Emițător activ – Receptor pasiv;
3. Emițător pasiv – Receptor activ;
4. Emițător pasiv – Receptor pasiv.

1. Situația Emițător activ – Receptor activ presupune interacțiune, în

cadrul căreia ambii parteneri acționează, pe rând, ca emițător și
receptor.
Ex: conversația, discuția, situațiile de învățare.
Relația este relativ simetrică, iar participanții relativ egali.

2. Situația Emițător activ – Receptor pasiv presupune că informația

este transmisă intenționat și este definită de emițător, fără ca
receptorul să accepte definiția oferită.
Ex: comunicarea de tip publicitar. Așadar, situația de comunicare este
unidirecțională și dezechilibrată în favoarea emițătorului care impune
termenii relației cu receptorul.

3. Situația Emițător pasiv – Receptor activ are drept caracteristică o

căutare a informației, deci, o activitate permanentă care implică un
grad ridicat de libertate de alegere a mesajelor și a semnificațiilor
disponibile în funcție de care se adoptă un punct de vedere personal.
Ex: documentarea pentru redactarea unei lucrări, a unui eseu etc.

4. Situația Emițător pasiv – Receptor pasiv este o situație de tip

rezidual, specifică situațiilor în care comunicarea este întâmplătoare,
nedirecționată și fără scop. Relațiile sunt scurte, nestructurate, lipsite
de semnificație și de capacitatea de a produce schimbări relevante
pentru participanți. Ex: scurte conversații la un ghișeu sau oficiu etc.
Concluzie: În prezent, se recomandă să se folosească pentru emițător
și receptor termenul de interlocutor (deci, să nu mai existe o distincție
terminologică între participanții la o comunicare), deoarece procesul
de comunicare nu mai implică simpla transmitere de mesaje, ci
schimbul de mesaje și de semnificații, și, prin feed-back, primit și
oferit, transformare și adecvare.

Contextul comunicării vizează trei dimensiuni:

1. Contextul fizic sau dimensiunea spațială se referă la dispunerea

spațială a locutorilor sau vorbitorilor și este esențială în natura
interacțiunilor, determinând alegerea unui anumit tip de limbaj.
Ex. : simpla așezare a mobilierului într-o sală de conferințe este
expresia unei intenționalități: dialog și interacțiune în cazul unui
spațiu deschis și circular; monolog și absența interacțiunii în cazul
unui spațiu închis, ordonat și ierarhizat.

2. Dimensiunea temporală se referă la timpul zilei favorabil sau nu

comunicării și la timpul istoric al situației de comunicare.

3. Dimensiunea psiho-socială sau social-psihică include statutul și

relațiile dintre participanți, rolurile jucate, normele societății,
caracterul formal sau informal, rece sau cald al situației de
comunicare.

Concluzie: Dimensiunile menționate interacționează și se

influențează reciproc. Ex.: întârzierea la o întâlnire: dimensiunea
temporală poate produce schimbări la nivelul dimensiunii psihice -
distanțare; Ex.: ajutorul necondiționat în spațiu sau în timp poate
produce și el schimbări la nivelul dimensiunii psihice - apropiere.
Procesul comunicării înterpersonale în funcție și de contextul
comunicarii este unul dinamic și permanent.