Ion Heliade Rădulescu-reprezentantul

tipic al enciclopedismului romantic

Ion Heliade Rădulecu , ca poet, reprezintă cazul rar de mentor influențat, și parțial
eclipsat de discipoli. Creația sa poetică reprezentativă- Zburătorul- este târzie, devansată cu
mulți ani de excepționala activitate de ândrumător și de ideolog literar.

Umbrit, ca fabulist, de Alexandrescu și, ca elegiac, de Cârlova, Heliade âși afirmă

măreția în Zburătorul și unicitatea ân grandioasele construcții poematice pe care le-a proiectat.

Până la poemul prilejuit de moartea lui Cârlova, cele mai reușite manifestări poetice ale
sale sunt traducerile, nu poeziile originale. Încă din 1820 exersează prelucrând, adaptând,
traducând.

De remarcat, sunt cele două elegii – Trecutul și Dragele mele umbre- preserate cu multe
elemente biuografice.Poezia este înțeleasă aici ca destăinuire, ca expresie a unor trăiri personale,
cee ace înseamnă un pas foarte important în istoria poeziei. Dar tonalitatea romantică, dominant
în această culegere neunitară (există și o fabulă de La Fontaine), trece doar sporadic în poemele
originale. În Dragele mele umbre găsim tonalitatea din Seara, traducere din Lamartine. Tonul
elegiac este rudimentar în Trecutul și Dragele mele umbre :

“Te iubesc, scumpă, dar de ce trece

Grabnica vreme iute la zbor?

Ia, și ne zice că e trecător

Tot și-l împinge la mormât rece “ (Elegie I. Trecutul)

Structurată narativ, Elegie I este supărător de discursivă; Dragele mele umbre limitează
elegia la tânguire.

În 1831 Heliade publică Elegie la V. Cârlova (retipărită în Culegere cu titlul La moartea

lui Cârlova și cu precizarea că este o imitație din Lamartine), manifestare poetică întru totul
romantică, dovedind o bună asimilare a spiritului romantismului francez. Poemul este important
pentru împământenirea viziunii romantice asupra poetului, nemaivăzut ca simplu artizan.
 Traducerile sunt cele care au dus la grăbita etichetare a poetului drept romantic. Deși, în
parte meritat, calificativul acesta pretinde, în cazul lui Heliade nuanțări aesnțiale. Tonalitatea
generală a volumului de debut o dau traducerile, nu versurile originale. El nu voia să
revoluționeze poezia ci s-o creeze; în acest caz, nu avea cu cine polemiza, ci era în căutare de
modele. Este explicabil de ce nu preia partizan de la romantici sau de la clasici. Mentalitatea lui
de dascăl(era autodidact), de “expert” (era convins că este) într-ale literaturii, îl face să culeagă
din toate grădinile spre a realiza buchetul exemplar și eficient. Epitetele de clasic și romantic
sunt nepotrivite în cazul acestui poet, ale cărui creații sunt reflexul modelelor pe care voia să le
impună.

Nu putem vorbi despre romantismul românesc la 1830; sensibilitatea romantică a apărut

la noi mai târziu (obiectivată în texte originale).

Romantic mai mult accidental, Heliade este exponentul cel mai interesant al calităților și
defectelor generației sale, căreia îi ilustrează deopotrivă meritele și limitele. Fără a fi structural
romantic, I.H. Rădulescu a fost unul dintre promotorii romantismului la noi. El a contribuit la
orientarea în sensul romantismului, la cristalizarea unei noi înțelegeri a poeziei la noi.

Există poeți minori care ilustrează romantismul mai bine decât el, dar nimeni nu-l
egalează în epocă în ceea ce privește meritele de polarizator și dinamizator al climatului poetic
autohton. Heliade este important pentru restructurarea tratării literare a temelor creștine; tocmai
romantismul de inspirație religioasă a făcut posibilă apropierea acestui clasicizant de curentul
european contemporan lui.

O dovadă că, structural, Heliade nu era romantic este și proza din 1842, O preîmblare pe
dealul mitropoliei, al cărei încput pare a fi al unei proze romantice. Găsim aici și
hoinăreala”rousso-istă “, dar ceea ce pare în spiritul curentului dominant în Occident nu este
decât pretextul narațiunii bazate pe coincidența pierderii și găsirii unei scrisori.

Poezia lui Heliade este structural clasicizantă; de la romantici a preluat motive, nu

concepția dspre artă. Prima poezie sa poezie memorabilă pare a fi La moartea lui Cârlova; o
foarte bună prelucrare pe un motiv dat, nicidecum o imitație. Poemul a contribuit la formarea
unei mitologii poetice autohtone. Motivul cununei poeților îl găsim și în sonetul III din
Destăinuirea, poem compus din patru sonete, în care se văd premisele liricii moderne românești.
 Poetul devine o temă lirică ( La un poet exilat ); pentru cristalizarea mitologiei literare
sugestiv este și poemul Portretul.

În tratarea temei ruinelor (după Cțrlova și Alexandrescu), ceea ce-l individualizează pe

Heliade este tocmai imboldul poetic, mărturisit ( O noapte pe ruinele Târgoviștii )

Credința în rolul poeziei de a eterniza nume și fapte ilustre este exprimată mai explicit în Poezia.

În 1833, Heliade creează versuri foarte frumoase în Serafimul și heruvimul sau

Mîngâierea conștiinței și mustrarea cugetului.

Obiectivitatea plenară a virtuților poetice heliadești o găsim abia în 1844, în Zburătorul.

Prelucrarea cunoscutei teme folclorice se face într-un mod clasicizant, cu atenție la efecte și
dozarea lor. Structura dramatică a poemului, două ample” replici”-confesiuni-despărțite de o
expunere obiectivă de către autor, conferă o modernă detașare.

În partea mediană a poemului se află cunoscutul pasaj descriptiv citat ca origine a

pastelului românesc.

Pasaje descriptive, în realizarea cărora Heliade a dovedit calități remarcabile, găsim și în O

noapte pe ruinele Târgoviștii, unele pasaje de la început și sfârșit sunt pretext pentru dezvoltarea
temei propuse: “ Natura toată doarme, ființa-mi priveghează

Deasupra pe ruine mormântul strămoșesc “

Avem aici dioramă, nu pastel; se poate observa că Heliade era pregătit pentru pastel prin
mijloacele artistice pe care le poseda

Găsim la el o reală înzestrare poetică încorsetată în proicte grandioase aparținând unor

epoci literare revolute. Nimic nu ilustrează mai binetentația grandorii decât proiectele sale
schițate:Biblice, Anatolida, Umanitatea, Cursul întreg de poesie generale.

Încă din 1836 se gâdea să dea unitate întregii sale opere poetice, organizând-o în oatru
cărți: 1. Biblice (subiecte din Vechiul Testament-Căderea dracilor); 2. Evanghelice (subiecte din
Noul Testament-Cutremurul); 3. Patria sau omul soțial (ar fi cuprins drame, epopei, balade-
Zburătorul, Mihaida); 4. Omul individual (lirica de inspirație intimă).
 Heliade s-a îndreptat în primul rând spre literatura didactică. Titlul Anatolida sugerează
originea orientală a civilizației umane. Intenția didacticăprevalează asupra celei artistice; poezia
este înțeleaasă ca instrument elevat de transmitere a cunoștințelor. Destinația poemului i-a
determinat structura (narativă, cu inserții de encomiastică religioasă și pasaje moralizatoare) și
tonul didactic.

Mihaida este un poem amplu (se pot observa înrudiri cu Anatolida), menit a fi inclus în
ciclul Patria sau Omul soțial. Este una dintre primele încercări românești de epopee (1844) și, în
ciuda valorii literare reduse, istoria poeziei românește n-o poate ignora, dar nici n-o poate
supralicita, ținând cont că înaintea ei fusese scrisă Țiganiada. În ciuda titlului, nu tema națională
este în primul plan, ci parte pur speculativă, pe teme de cosmologie creștină. Necesitatea
eliberării de sub turci este pusă în gura dumnezeirii, devenind astfel o necesitate absolută.

Encomiastică este prezentarea lui Mihai; el apare ca un erou creștin, nu național.

Heliade a scris și fabule dar care sunt sub nivelul celr scrise de Alexandrescu, la care
raportarea este inevitabilă. Replicile la Alexandrescu -Calul, vulpea, lupul și Cumetria cioarei
cțnd s-a numit privighetoare-nu sporesc prestigiul lui Heliade.

In exil, Heliade publică satire politice, între care găsim și două broșuri în versuri;
Cyclopele tristei figure, Tantalida sau Tândală și Păcală. Ambele broșuri conțin versuri
ocazionale, în care stihului i se acordă o valoare excusiv instrumentală-mijloc de propagandă sau
discreditare politică.Tradiționalele narațiuni versificate se complică prin parodierea unei parodii-
Don Quijote.

Se cuvine semnalarea unei maniere pe care o va relua Coșbuc-nararea burlescă a unor

evenimente istorice (Zgripțorul).

Ion Heliade Rădulescu este un deschizător de drumuri în opera căruia se deschide

întreaga ideologie a romantismului. O trăsătura specifică este împletirea elementelor clasice
(simțul simetriei și al perfecțiunii formale, admirația față de arta antică greco-latină) cu cele
romantice (valorificarea și cultivarea miturilor, folosirea procedeelor artistice, descoperirea
folclorului, cultivarea trecutului istoric).