Registrul poetic la Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri este autorul tipic pentru epoca autonomizării poeziei românești.
Prezența sa masivă în presă, broșuri, foi volante, “cânticele comice “ i-a sporit prestigiul, ca și
continua ancorare în prezent(mai ales în poezia militatntă). Alecsandri este singurul reprezentant
al grupului pașoptist care, estetic, s-a “salvat“ în fața generației junimiste, scriind Pastelurile.
Fără a împărți în două segmente distincte activitatea sa , se poate observa că, după faza de
tinerețe (preponderent doctrinară și propagandistică), evoluția poetului a cunoscut o fază
estetizantă, clasicizantă.
Prezența sa poetică a dominat climatul nostru literar timp de câteva decenii, deși, în
absolut, a avut mereu contemporani superiori lui: Heliade, Alexandrescu, Eminescu. Meritele
sale sunt în primul rând de ordin cultural; în domeniul poeziei meritele-i sunt ceva mai mici, dar
nicidecum minore: dacă ar fi să amintim numai ciclul de Pasteluri (reper fundamental în evoluția
poeziei române) și transformarea Mioriței într-o prezență poetică în domeniul literaturii
scrise(forma pe care o cunoaștem fiind rezultatul cizelării de către Alecsandri).
Cronologic, primul între ciclurile poeziei lui Alecsandri este cel impropriu intitulat
Doine.
În ciuda titlului, preponderența o dețin aici baladele. Numai primul text justifică titlul; în
ansamblu, ciclul nu este liric, ci epic în manieră galantă.
Senin și convențional, Alecsandri se plasează aici în descendența poeților minori din
veacul galant. În legende este didactic, ciclul nefiind, în ansamblu, o reușită artistică. Latura
galantă este supărătoare într-un poem ca Sburătorul (concept sub forma replicilor glumețe a două
fete)- mult inferior poemului lui Heliade.
Ceea ce a făcut Alecsandri aici(exceptând piesa inaugurală) este o întreprindere de facură
clasicizantă: ilustrarea în ritmuri consacrate a unor episoade din istoria națională(existând deja o
tradiție în acest sens: Cârlova, Negruzzi) și mai ales din mitologia autohtonă. Se apelează cel mai
adesea la ritmuri folclorice. Ritmul baladesc savant din Groza se abate de la tonalitatea generală,
folclorică, a volumului; un ritm baladesc adecvat găsim în Crai-nou.
Ilustrativă pentru stadiul de sus al artei lui V. Alecsandri în această direcție este balada
Baba Cloanța , unde dramatismul anticipă capodopera lui Bolintineanu (Mihnea și baba).
Ceea ce i-a adus lui lui Alecsandri marea popularitate între contemporanieste poezia sa pe
temă erotică. Ciclul Lăcrămioare grupează poeziile cu temă erotică; este inaugurat de romanța
Steluța, din finalul căreia se înțelege că întreg ciclul este închinat Elenei Negri. Dar erotica din
aceste poezii(foarte multe ocazionale) indică o altă vârstă a poeziei noastre, mai rafinată decât a
primilor Văcărești. Pâraiele de lacrimi ale lui alecu Văcărescu au fost domesticite în sofisticate
canale galante.
 Interesant este că Alecsandri îl citează în 1845 pe Conachi într-un motto la poezia O
noapte la țară, care reia o temă dezvoltată și de Iancu Văcărescu; mijloacele poetice s-au rafinat
vizibil ăn comarație cu I. Văcărescu.
Deși intitulat Doine și Lăcrimioare, volumul din 1853 cuprindea și ciclul Suvenire,
conținând multe poezii ocazionale, erotice și patriotice. Este un ciclu eterogen, cuprinzând
evocări, dintre care una celebră (Dridri), în ciuda unor strofe de o naivitate înduioșătoare.
Ciclul conține și unele piese interesante sub raport istoric, deoarece ilustrează (caricatural
aproape) confesiunea nereflexivă, sinceritatea, pe care le va nega cu atâta violență poezia
modernă.
Poetul a scris și fabule ( Zimbrul și vulpea, Curcile ), care, în ciuda corectitudinii, nu sunt
notabile.
La ediția a doua a volumului Doine și Lăcrimioare (1863profesionalizare) Alecsandri a
adăugat un nou ciclu: Mărgăritarele, unde este vizibilă sporirea gradului de “profesionalizare“,
chiar în poezii ocazionale.
Lirica socială ocupă un loc important în acest ciclu, ce cuprinde câteva din cele mai cunoscute
creții ale lui Alecsandri: Hora Unirei, Deșteptarea României și unele poeme de mare ecou în
momentul apariției lor: Anul 1855 și Moldova în 1857. În Deșteptarea României tonul câștigă în
gravitate, poemul se înrudește prin mesianism cu Răsunetul lui Andrei Mureșanu.
Srisă în 1867 și așezată de autor în fruntea ciclului de Pasteluri, poezia Serile la Mircești
este o mărturie concludentă a măsurii în care aceste “pasteluri” sunt descrieri de natură. Tehnica
este descriptivă, dar ea slujește imaginației poetului în mai mare măsură decât ochiul acestuia; se
descriu lucruri închipuite, nu văzute aievea; nu avem fotografii, ci poezie de imaginație.
La fel stau lucrurile în pastelul La gura sobei, unde orizontul este cel imaginat în liniștea
căminului, nicidecum cel văzut:
“Așezat la gura sobei noaptea pe când viscolește
Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pâlpâiește
Și prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic apoveștilor minuni.”
Tehnica este descriptivă, poezia nu; este o poezie de pură imaginație, în care lucrurile
prezentate sunt închipuite, nu privite.
În contextul creației poetice a lui Alecsandri, pastelurile reprezintă opusul fericit al
poeziei pragmatice, utilitariste. În ele autorul practică poezia ca tabiet; el este aici un bucolic,
împăcat cu soarta, îndepărtându-se de natură sprea a o putea imagina în voie, neconstrâns a o
reproduce. Lucrul cel mai interesant este euforia generată de incitarea imaginației:
 “O, tablou măreț, fantastic!...Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munții sunt a lui altare, codri-organe sonore
Unde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.”
Caracterul idilic este dominant; în acest ciclu se află și Rodica – pură idilă nicidecum
poezie descriptivă.
Din punct de vedere “profesional”, poetul atinge în Pasteluri nivelul maxim al artei sale.
El oferă adevărate probe de virtuozitate în Mezul iernei și Iarna.
În plan strict poetic, pastelurile reprezintă în istoria poeziei noastre o reacție implicită la
adresa pasionalității promovate de romantism; evitarea confesiunii este extrem de importantă în
epocă, deopotrivă în spiritul vremii pe plan european (cele trei volume din Le Parnasse
contemporain apărea în 1866-1867).
Lăudate sau contestate, Pastelurile lui Alecsandri s-au impus ca reper important în
evoluția poeziei românești, prin ele poetul a atins apogeul artei sale. În poemele create ulterior va
da dovadă, în repetate rânduri, de virtuozitate prozodică, fără a mai atinge nivelul artistic din
Pasteluri.
Din ciclul de Legende publicat în 1875 (în volumul al treilea din Opere complete)
majoritatea pieselor sunt scrise după 1870. Este o dovadă clară a viabilității programului național
de la Dacia literară, ce numărase pe Alecsandri printre inițiatori. Tentația spre o epopee
moldoveană l-a încercat în amplul poem de inspirație istorică Dumbrava Roșie (1872), ca și în
Dan, căpitan de plai și Grui-Sînger. Stăpân pe uneltele sale, poetul dă aici poeme întru totul
meritorii în cadrul speciei, dar eclipsate în ansamblul poeziei epocii de prezența poetică a lui
Eminescu.
Buna stăpânire a exercițiului prozodic îl face să dea probe de virtuozitate, cea mai
cunoscută fiind demonstrația latinității limbii noastre în Cântecul gintei latine. Dexteritatea
prozodică dobțndită o va folosi cu succes artistic în Fântâna Blanduziei și cu succes la public în
ciclul Ostașii noștri. Sergentul sau Oda ostașilor români au merutl de a fi cele mai bune poeme
dedicate Războiului de Independență; importanța evenimentului cerea poezii ocazioanle și
Alecsandri a făcut o figură onorabilă.
Notabilă este latura satirică a poeziei lui Alecsandri, risipită mai ales în teatru și
“cânticele comice”. Poetul este un bun parodiator, unul dintre primii notabili din istoria ppoeziei
noastre.
Dacă valoarea strict artistică a poeziei sale pălește chiar în fața unor contemporani,
importanța lui istorică este una excepțională.
 În Introducere în scrierile lui C. Negruzzi (1872) Alecsandri scria: “pentru a judeca și a
prețui meritul unui autor, trebuie a cunoaște bine timpul în care el a scris, gradul de cultură al
limbei în care el a fost îndemnat a scrie și dificultățile de tot soiul prin care geniul său și-a făcut
drum, pentru ca să iasă la lumină.”
Limba era însă rebarbativă, dificultățile încă mari (nematurizarea unei conștiințe estetice),
ceea ce sporește meritul istoric al poetului Alecsandri.