Scopul fiziologiei este de a explica care sunt factorii fizici şi chimici responsabili

pentru originea, dezvoltarea şi evoluţia vieţii. Fiziologia umană încearcă să explice care sunt
caracteristicile şi mecanismele specifice care definesc organismul uman ca entitate vie.

Celula
Unitatea vie elementară a organismului este celula. Fiecare organ este alcătuit din
numeroase tipuri de celule a căror unitate este menţinută de structuri intercelulare cu rol de
suport. Fiecare tip de celulă este special adaptat pentru a îndeplini una sau mai multe funcţii
particulare (ex. eritrocitele transportă oxigenul de la plămâni la nivel celular).

Lichidul extracelular - „mediul intern”

Utilizat iniţial de Claude Bernard (1856) pentru a sublinia importanţa sângelui şi a
plasmei interstiţiale ca principale punţi de legătură între cellule şi mediul extern, “mediul
intern” a fost extins ulterior la toate umorile organismului. Astăzi mediul intern este definit ca
mediul lichidian în care se desfăşoară procesele fizico-chimice şi biologice caracteristice
materiei vii şi cuprinde totalitatea lichidelor care asigură transportul de gaze şi substanţe
nutritive, consumul acestora şi epurarea celulelor organismului de produşii toxici rezultaţi din
combustiile tisulare. Componenta dominantă a materiei vii cât şi a tuturor umorilor este apa.
Organismul uman adult conţine aproximativ 60% lichid, reprezentat în principal
printr-o soluţie de ioni şi alte substanţe. Cea mai mare parte a acstui lichid se află în interiorul
celulelor şi este denumit lichid intracelular. Aproximativ 1/3 se află în spaţiile din afara
celulelor şi este denumit lichid extracelular. Lichidul extracelular este în mişcare permanentă
în interiorul organismului. Acesta este transportat rapid în sângele circulant, fiind ulterior
distribuit între sânge şi lichidele tisulare consecutiv difuziei prin pereţii capilari.
Lichidul extracelular conţine ioni şi elemente nutritive necesare întreţinerii vieţii
celulei (toate celulele trăiesc practic în acelaşi mediu, lichidul extracelular.
Lichidul extracelular este denumit mediul intern al organismului (Claude Bernard).

Diferenţe între lichidul extracelular şi lichidul intracelular.

Lichidul extracelular conţine cantităţi mari de ioni de sodiu, clor şi bicarbonat, precum
şi elemente nutritive pentru celule (oxigenul, glucoza, acizii graşi şi aminoacizii), de
asemenea, conţine bioxid de carbon (transportat de la nivelul celulei spre plămâni pentru a fi
eliminat, în care se află alţi produţi ai metabolismului celular care sunt transportaţi de la
rinichi pentru a fi excretaţi).
Lichidul intracelular conţine cantităţi mari de ioni de potasiu, ioni de magneziu şi ioni
fosfat în locul ionilor de sodiu şi clor aflaţi în spaţiul extracelular.
Mecanisme speciale pentru transportul ionilor prin membranele celulare menţin
diferenţele între concentraţiile ionilor din lichidul extracelular şi cel intracelular.

Mecanismele “homeostatice” ale principalelor sisteme

funcţionale ale organismului
Homeostazia
Stabilitatea relativă a compoziţiei lichidelor organismului este foarte importantă,
deoarece există un schimb permanent de lichid şi solvenţi între organism şi mediul extern,
precum şi între diferitele compartimente ale organismului.
Homeostazia este menţinerea aproximativ constantă a parametrilor mediului intern.
Toate organele şi ţesuturile îndeplinesc funcţii care ajută la păstrarea constantă a acestor
parametri (plămânii furnizează oxigen spaţiului extracelular pentru a substitui oxigenul
consumat de celule, rinichii menţin constante concentraţiile ionilor, tractul gastrointestinal
asigură aportul elementelor nutritive).

Sistemul de transport şi distribuţie a lichidului extracelular –

sistemul ciculator sanguin
Lichidul extracelular este transportat la nivelul organismului în două etape: prima
etapă este reprezentată de deplasarea sângelui prin organism în interiorul vaselor sanguine,
cea de a doua etapă este reprezentată de deplasarea bidirecţională a lichidului între capilarele
sanguine şi spaţiile intercelulare (la nivelul capilarelor există un schimb permanent de lichid
extracelular între fracţiunea plasmatică a sângelui şi lichidul interstiţial care umple spaţiile
intercelulare). Pereţii capilarelor sunt permeabili pentru majoritatea moleculelor din plasma
sanguină, cu excepţia moleculelor mari ale proteinelor plasmatice (cantităţi mari de lichid şi
constituienţi dizolvaţi difuzează bidirecţional între sânge şi spaţiile tisulare, proces de
difuziune care este determinat de mişcarea moleculelor, atât din plasmă cât şi din lichidul
interstiţial. Lichidul şi moleculele dizolvate se află în continuă mişcare, deplasându-se în toate
direcţiile în plasmă şi în fluidul din spaţiile intercelulare, precum şi prin porii capilari.
Lichidul extracelular din întreg organismul – atât cel din plasmă cât şi cel din lichidul
interstiţial – este în permanenţă amestecat, fiind astfel menţinută omogenitatea aproape
completă a lichidului extracelular la nivelul organismului.
În concluzie, menţinerea unui volum relativ constant şi a unei compoziţii stabile a
lichidelor organismului este esenţială pentru homeostazie.

Originea elementelor nutritive din lichidul extracelular

Sistemul respirator
Sângele se încarcă cu oxigen la nivel alveolar. Membrana care separă alveolele şi
lumenul capilarelor pulmonare (membrana alveolară) prezintă grosimea de 0,4-2 microni, iar
oxigenul difuzează în sânge prin porii acestei membrane, în acelaşi mod în care apa şi ionii
difuzează prin pereţii capilarelor.
Tractul gastrointestinal
La acest nivel diferite elemente nutritive dizolvate (carbohidraţi, acizi graşi,
aminoacizi) sunt absorbite în lichidul extracelular sanguin.
Ficatul modifică structura chimică a multora dintre substanţele absorbite, crescându-le
gradul de utilizare.
Adipocitele, rinichii, glandele endocrine contribuie, de asemenea, la modificarea
substanţelor absorbite.
Sistemul musculo-scheletic
Sistemul musculo-scheletic contribuie la funcţiile homeostatice ale organismului prin
mecanisme specifice.

Epurarea produşilor finali de metabolism

Eliminarea bioxidului de carbon la nivel pulmonar
Simultan cu captarea oxigenului la nivel pulmonar, bioxidul de carbon este eliminat
din sânge în alveolele pulmonare (dintre toţi produţii finali ai metabolismului celular, bioxidul
de carbon este cel mai abundent).
Rinichiul
La nivel renal sunt eliminate din plasmă majoritatea celorlalte substanţe (în afara
bioxidului de carbon) care nu sunt necesare celulelor (diferiţi produşi finali ai metabolismului
celular, cum ar fi ureea şi acidul uric, de asemenea, sunt eliminaţi ionii şi apa în exces care s-
au acumulat în lichidul extracelular). Rinichiul îşi îndeplineşte funcţia prin filtrarea iniţială a
unor cantităţi mari de plasmă la nivel glomerular, iar ulterior prin reabsorbţia în sânge a
substanţelor necesare organismului (glucoza, aminoacizii, cantităţi adecvate de apă şi ioni).
Majoritatea celorlalte substanţe care nu sunt necesare oraganismului în special
produşii finali de metabolism (ex. ureea) prezintă reabsorbţie minimă, fiind eliminaţi în urină
prin tubii renali.

Reglarea funcţiilor organismului

Sistemul nervos de reglare
Sistemul nervos este alcătuit din trei componente principale: calea senzorială aferentă,
sistemul nervos central (componenta integrativă) şi calea motorie aferentă.
Receptorii senzoriali detectează starea organismului sau starea mediului înconjurător
(ex. receptorii cutanaţi informează persoana de fiecare dată când un obiect atinge tegumentul
în orice punct). Sistemul nervos central (SNC) este alcătuit din creier şi măduva spinării. SNC
determină reacţiile organismului la senzaţiile sosite din periferie.
O mare parte a sistemului nervos este denumită sistemul autonom, care controlează
numeroase funcţii ale organelor interne (ex. activitatea cardiacă, mişcările peristaltice
gastrointestinale, secreţia glandelor endocrine).
Sistemul nervos reglează în special activităţile musculară şi secretorie ale
organismului.
Sistemul hormonal de reglare
Există opt glande endocrine principale care secretă hormoni, substanţe chimice
transportate prin lichidul extracelular cu rolul de a regla funcţiile celulei (ex. hormonul
tiroidian creşte rata majorităţii reacţiilor chimice, insulina controlează metabolismul glucozei,
hormonii corticosuprarenali controlează nivelul sodiului şi potasiului, precum şi metabolismul
proteinelor, hormonul paratiroidian controlează calciul şi fosfatul la nivelul osului).
Sistemul hormonal reglează în principal funcţiile metabolice.

Controlul sistemelor organismului

Sistemele de control genetic sunt cele mai complexe (acţionează în toate celulele
pentru a controla atât activitatea inracelulară cât şi activitatea extracelulară.
Numeroase alte sisteme de control acţionează la nivelul organelor (pentru a controla
funcţiile părţilor componente ale acestora), altele operează la nivelul întregului organism
(pentru a controla relaţiile dintre organe). Ex. sistemul respirator funcţionează în asociere cu
sistemul nervos (reglează concentraţia bioxidului de carbon din lichidul extracelular; ficatul şi
pncreasul reglează concentraţia glucozei din lichidul extracelular; rinichiul reglează
concentraţiile hidrogenului, sodiului, potasiului, fosfatului şi a altor ioni din lichidul
extracelular.

Exemple de mecanisme de control

Reglarea concentraţiei oxigenului şi bioxidului de carbon la nivelul lichidului
extracelular
Oxigenul reprezintă una dintre substanţele principale necesare reacţiilor chimice
intracelulare (organismul prezintă un mecanism special de control pentru a menţine constantă
concentraţia oxigenului în lichidul extracelular). Mecanismul se bazează pe caracteristicile
chimice ale hemoglobinei (conţinută în toate eritrocitele). Hemoglobina se combină cu
oxigenul când sângele traversează plămânii. Hemoglobina prezintă afinitate crescută pntru
oxigen. Însă, în cazul în care concentraţia oxigenului în lichidul tisular este prea mică, se
eliberează suficient oxigen pentru a restabili nivelul adecvat (reglarea concentraţiei tisulare a
oxigenului se bazează pe caracteristicile hemoglobinei). Acest reglare este denumită funcţia
tampon pentru oxigen a hemoglobinei.
 Bioxidul de carbon reprezintă un produs final major al reacţiilor oxidative
intracelulare.
Creşterea concentraţiei sanguine a bioxidului de carbon peste valoarea normală
stimulează centrul respirator (creşte eliminarea prin expiraţie a bioxidului de carbon şi astfel
se îndepărtează cantitatea în exces din sânge şi lichidele tisulare).
Reglarea presiunii arteriale
Sistemul baroreceptor este un mecanism de control cu acţiune rapidă. Baroreceptorii
sunt localizaţi la nivelul pereţilor arteriali ai bifurcaţiei carotidiene, precum şi la nivelul
arcului aortei toracice. Baroreceptorii sunt stimulaţi de întinderea peretelui arterial. Când
presiunea arterială creşte, atunci baroreceptorii transmit impulsuri nervoase spre trunchiul
cerebral (la acest nivel, impulsurile inhibă centrul vasomotor, ceea ce determină reducerea
numărului de stimuli transmişi de la acest nivel prin intermediul sistemului nervos simpatic
spre inimă şi vasele sanguine). Scăderea frecvenţei descărcării acestor stimuli determină
reducerea activităţii de pompă a inimii, precum şi dilataţia vaselor sanguine periferice, ceea ce
permite creşterea fluxului sanguin vascular. Ambele efecte restabilesc valoarea normală a
presiunii arteriale.
Invers, scăderea presiunii arteriale sub nivelul normal relaxează receptorii de
întindere, ceea ce permite centrului vasomotor să devină mai activ decât în mod normal,
determinând vasoconstricţie şi creşterea activităţii de pompă a inimii, ceea ce duce la
creşterea presiunii arteriale.

Limite normale şi caracteristici fizice ale unor constituenţi

importanţi ai lichidului extracelular
Creşterea temperaturii organismului cu numai 70C faţă de normal poate conduce la un
cerc vicios în care creşterea metabolismului celular distruge celulele.
Pentru echilibrul acido-bazic al organismului (valoarea normală fiind de 7,4), valorile
letale situându-se cu numai 0,5 unităţi de o parte şi de alta a acesteia.
Când concentraţia ionilor de potasiu scade la mai puţin de 1/3 faţă de normal se poate
instala paralizia datorită incapacităţii nervilor de a transmite impulsurile nervoase. Invers,
când concentraţia ionilor de potasiu creşte de două ori sau mai mult faţă de normal, funcţia
miocardului poate fi puternic deprimată.
Când concentraţia ionilor de calciu scade la mai puţin de ½ faţă de normal, pot să
apară contracţii musculare de tip tetanic la nivelul corpului datorită generării spontane de
impulsuri nervoase în exces la nivelul nervilor periferici.
Când concentraţia glucozei scade la mai puţin de jumătate faţă de normal, se
instalează iritabilitate psihică intensă, uneori chiar convulsii.

Caracteristici ale sistemelor de control

Majoritatea sistemelor de control acţionează prin mecanismul de feed back
negativ
În procesul de reglare a concentraţiei de bioxid de carbon, o concentraţie ridicată a
acestuia în lichidul extracelular determină creşterea ventilaţiei pulmonare. Aceasta determină
la rândul său scăderea concentraţiei de bioxid de carbon la nivelul lichidului extracelular,
deoarece la nivel pulmonar bioxidul de carbon este eliminat cu rată mai mare.
Când concentraţia bioxidului de carbon scade prea mult, aceasta va reveni la normal
prin mecanism de feed back (răspunsul este negativ faţă de stimulul iniţiator).
Presiunea arterială crescută declanşează o serie de reacţii care determină scăderea
presiunii, iar presiunea redusă declanşează o serie de reacţii care determină creşterea presiunii
(în ambele situaţii există feed back negativ).
 Dacă un anumit factor devine crescut sau deficitar, un sistem de control iniţiază un
mecanism de feed back negativ (modificări ce au ca scop revenirea la normal, fiind astfel
menţinută homeostazia).
“Eficacitatea” unui sistem de control
Nivelul eficacităţii (eficacitatea = corecţie/eroare) unui sistem de control (ex.
sistemului baroreceptor, a sistemului de control a temperaturii organismului) pentru a menţine
constante anumite condiţii este determinat de eficacitatea mecanismului de feed back negativ.

Mecanismul de feed back pozitiv poate iniţia uneori un cerc

vicios şi poate duce la deces
Mecanismul de feedback pozitiv (cerc vicios) nu conduce la stabilitate (stimulul
iniţiator produce un efect similar, cu amplitudine mai mare).
Uneori mecanismul de feed back pozitiv poate fi util
Coagularea, naşterea sunt exemple de feed back pozitiv util.
Mecanismul de feed back pozitiv prezintă un rol important în generarea impulsurilor
nervoase.
Tipuri mai complexe de mecanisme de control – controlul
adaptativ
Sistemul nervos dispune de numeroase mecanisme de control interconectate (unele
dintre acestea sunt sisteme de feedback).
Creierul utilizează un principiu denumit reglare anticipată (control feed-forward). În
acest caz creierul ajustează impulsurile controlului anticipat. Fenomenul este denumit control
adaptativ (reprezintă un feed back negativ întârziat).
În concluzie, organismul reprezintă interacţiunea complexă a unui număr imens de
celule (organizate sub forma a diferite structuri funcţionale, ex. organe).
Fiecare structură funcţională contribuie la menţinerea homeostaziei lichidului
extracelular (mediul intern al organismului, important pentru menţinerea funcţiei
corespunzătoare a celulelor).
Fiecare celulă beneficiază de homeostazie şi contribuie la menţinerea acesteia
(interacţiunea reciprocă asigură automatismul permanent al organismului).
Pierderea capacităţii de a îndeplini funcţia de menţinere a homeostaziei conduce la
disfuncţii la nivelul tuturor celulelor organismului (disfuncţiile extreme conduc la deces,
disfuncţiile moderate conduc la apariţia stării de boală).
Practica medicală se ocupă printre altele cu consecinţele disfuncţiei sistemelor de
control cu rol în menţinerea echilibrului lichidian al organismului.

---