Ion De Liviu Rebreanu

Eseu Particularități ale textului

Ion este un roman social scris de Liviu Rebreanu și apărut în anul 1920.

Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman
obiectiv din literatura română, Ion și primul roman de analiză psihologică din proza
românească, Pădurea Spânzuraților.
Ion este primul roman obiectiv din literatura română, fiind apărut în anul 1920, după o lungă
perioadă de elaborare, așa cum însuși autorul menționează în finalul operei, între
martie 1913 - iulie 1920. Apariția romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai
ales că nimic din creația nuvelistică de până atunci nu anunța această evoluție spectaculoasă

Formula realismului obiectiv îşi găseşte expresia în romanul ''Ion'', apărut în

1920, care se remarcă prin obiectivitatea observaţiei şi aderă la o estetică de tip naturalist.
Romanul renunţă la clişeele literaturii anterioare şi oferă o reprezentare veridică a vieţii
românilor din Ardeal, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Realitatea cu
circumstanţele ei sociale, naţionale şi istorice, nu se limitează doar la o singură clasă socială,
ci oferă fresca societăţii transilvănene în perioada amintită.
Tema romanului este prezentarea problematică a pământului particularizată în confruntarea
devastatoare dintre două pasiuni puternice şi la fel de îndreptăţite, văzute ca două jumătăţi
ale aceluiaşi întreg: iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură femeie.
Drama lui Ion se desfăşoară între doi poli, evidenţiată încă de la nivelul structurii romanului.
''Glasul pământului'' şi ''Glasul iubirii'' sunt vocile interioare care motivează acţiunile
personajului.
Prima parte a romanului, ''Glasul pământului'', urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi
dorinţa lui de a se impune în ierarhia satului, unde i s-a rezervat un rol marginal, datorită
lipsei de avere. Protagonistul îşi vede visurile realizate prin apropierea de Ana, fiica lui Vasile
Baciu, unul dintre cei mai bogaţi ţărani din Pripas. Pentru atingerea scopului, tânărul îşi
reprimă iubirea pentru Florica, fata frumoasă, dar săracă, şi îşi urmează planul perfid, lăsând-
o însărcinată pe Ana. Astfel îl forţează pe vasile Baciu să-l accepte ca ginere, dar la nuntă
(capitol ce încheie prima parte a romanului) nu se poate abţine să nu observe din nou
urâţenia Anei, şi să o joace pe Florica, spre care îl îndeamnă ''Glasul iubirii''. Partea a doua a
romanului găseşte personajul principal în ipostaza de stăpân al pământurilor, victorie ce îi
prilejuieşte o voluptate cvasierotică, exprimată în celebra scenă a sărutării pământului.
Gestul îi reaşează în suflet iubirea pentru Florica, măritată între timp cu George Bulbuc,
eternul rival al lui Ion. Sinuciderea Anei şi moartea lui Petrişor precipită evenimentele spre
final. Glasul nestăvilit al iubirii îl va duce pe Ion spre moartea violentă, cu care pluteşte
încercarea tuturor poruncilor scrise şi nescrise.
Romanul recompune, monografic, imaginea satului transilvănean din zona Năsăudului, cu
toată gama conflictelor de la începutul secolului XX. Prin tehnica planurilor paralele şi a
contrapunctului, se prezintă viaţa ţăranului şi a intelectualităţii săteşti, dar şi diverse
momente esenţiale (nunta Anei cu Ion, respectiv a Laurei cu Pintea) sau conflicte puternice
(Ion - George, învăţătorul Herdelea )
Acţiunea este dispusă pe două mari planuri narative, care uneori se derulează paralel, alteori
se intersectează, construind imagini ale aceleiaşi lumi, asamblate într-o realitate complexă,
care dă impresia unei viziuni totale şi generează aspectul de monografie a satului
transilvănean. Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viaţa ţăranilor, cu Ion ca ax
principal al romanului, dar şi a intelectualităţii satului, cu cei doi ''stâlpi'' ai comunităţii,
învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug. Cele două planuri narative se întâlnesc încă de la
începutul romanului, în memorabila scenă a horei, pretext narativ pentru prezentarea
personajelor, a atitudinilor lor şi a ierarhiilor sociale prestabile.
Incipitul şi finalul, construite pe motivul drumului, evidenţiază aspectul de ''corp sferoid'' al
romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat economic şi social (săraci -
bogaţi), dar şi cultural (ţărani - intelectualitatea satului). Simetria dintre incipit şi final,
descrierea drumului care la început se desprinde, apoi se pierde în ''şoseaua cea mare'', pare
să-i sugereze cititorului ideea (susţinută şi de soarta protagonistului) zădărniciei zbaterilor
vieţii.
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură specifică speciei romanului.
Conflictul central este reprezentat de lupta pentru pământ, în satul tradiţional. Drama lui
Ion, ţăran sărac, este de a nu putea însemna nimic în ordinea socială şi umană a lumii,
datorită lipsei averii. Principalul conflict se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, adversarii ce îşi
vor disputa pretenţiile la pasiunea pământului, Ana fiind doar pretextul neglijabil al
confruntării. Adevărata dimensiunea a dramei personajului principal o dă conflictul interior,
precizat în structura romanului, prin titlul celor două părţi, ''Glasul pământului'' şi ''Glasul
iubirii''. O reţea de a conflicte secundare completează tabloul complicatelor relaţii umane:
învăţătorul Herdelea - preotul Belciug, Ion - George, Ion - Simion Lungu.
Numeroasele personaje puse în mişcare în roman creează impresia unei lumi care are toate
datele realităţii. Majoritatea personajelor au biografie convingătoare şi le apropie cititorului
şi le particularizează.
Ion, personajul principal, este conturat prin tehnica basoreliefului, fapt care îl face să s
eevidenţieze pe toată întinderea romanului. Cele două femei care marchează destinul lui
Ion, sunt concepute antitetic, dar complementar: Ana - urâtă, dar bogată, Florica - frumoasă,
dar săracă.
Titu Herdelea este personajul alter ego, reprezentându-l pe Rebreanu la tinereţe.
Savista, oloaga satului, este personajul informator, care acţionează doar în baza secretului
după care s-a ghidat toată viaţa: iubirea pentru Ion.
Printr-o tehnică elaborată a contrastului, unele destine evoluează paralel până într-un punct,
apoi devin disjuncte, de exemplu: Ion - Titu Herdelea, Vasile Baciu - Glanetaşu
 Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia
conflictului şi a relaţiilor dintre personaje.Hora are loc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim
Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii
mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia învăţătorului Herdelea, care onorează cu prezenţa
întreaga adunare).Ritmurile alerte ale Someşanei, interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în
joc fetele şi flăcăii satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două personaje
antagonice: Ion şi George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi
sunt plătiţi de cel de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se acutizează la cârciumă, unde
ei se încaieră, fapt ce atrage oprobiul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George.Scena
horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele
personaje, ierarhia socială a comunităţii rurale, prefigurând conflictele puternice,
exterioare.Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti
din Ardeal, este realizată prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau dinamismul scenei
şi particularităţile obiceiului.În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o
altă scenă scoate în evidenţă dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj
pe care tânărul ţăran îl admiră şi de care se simte copleşit: “Glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l”. Natura în zorii zilei îi trezeşte
sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în faţa “uriaşului” care îl impresionează: “Cât pământ,
Doamne!… ” Ipostaza umilă este urmată de mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”.Aceasta
scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi
sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier
al patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de
parcă cineva i-ar fi luat “cea mai bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un
personaj “bolnav” de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin care se diferenţiază
de Ilie Moromete, care nu este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a rămâne
ţăranul patriarhal, consecvent principiilor sale.Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion,
pământul este vital, ca îi este “ mai drag decât o mamă”.

Incipitul este formula de inceput a unei opere care are valoare de anticipare sau se
retine pentru evolutia ulterioara a firului epic. In romanul realist, incipitul renunta la
conventii precum cea a manuscrisului gasit sau cea a confesiunii unui personaj ce se
regaseau, de exemplu, in literatura franceza a secolului al XVIII-lea, preferandu-se fixarea
coordonatelor spatio-temporale si prezentarea personajelor. In Ion, incipitul cuprinde
descrierea unui suprapersonaj: drumul care conduce catre universul fictional al cartii, catre
satul Pripas. Tehnica detaliului sporeste veridicitatea descrierii, din care nu lipsesc toponime,
unele reale (Somes, Cluj, Pasul Bargaului), altele ireale (Rapele-Dracului, Cismeaua-
Mortului), avand rezonante ce prefigureaza evolutia faptelor.Prin procedeul restrangerii
perspectivei, naratorul focalizeaza la intrarea in sat o cruce cu aspect deplorabil, “mancata
de ploi si de cari”, ceea ce prefigureaza instrainarea de sacralitate a locuitorilor satului.
Urmeaza descrierea caselor, dintre care se insista asupra celor a lui Ion Glanetasul si a
invatatorului Herdelea, personaje principale ce vor anticipa si cele doua planuri narative ale
cartii. Specific realismului, trasaturi definitorii ale personajelor pot fi extrase din descrierea
spatiilor locuite: casa lui Ion este saracacioasa, dar prin sparturile gardului se vad peretii
proaspat varuiti, caci Ion este un taran sarac, dar ambitios si harnic, iar casa lui Herdelea are
niste ferestre care privesc “dojenitoare si cercetatoare spre inima satului”, invatatorul fiind o
autoritate morala in lumea satului.Fiind duminica, “satul pare mort”, lumea fiind adunata in
ograda Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea, la hora. Descrierea acestui moment esential din
viata rurala are multiple roluri in roman. In primul rand, reprezinta o scena care contribuie la
realizarea caracterului monografic al romanului, fiind o pagina etnografica din care nu lipsesc
detaliile legate de vestimentatia, atitudinile si miscarile celor ce “bat somesana” pe muzica
viorii lui Briceag. Aglomerarea verbelor la timpul prezent (“bat Somesana”, “poalele fetelor
se bolbocesc”, “colbul de pe jos se invaltoreste”), preponderenta imaginilor motrice si
auditive (“topaie, se invartesc, isi ciocnesc zgomotos calcaiele”) sporesc dinamismul
scenei.In al doilea rand, scena are rolul unui pretext narativ prin care sunt reunite toate
personajele la un loc, grupate pe categorii sociale: alaturi de dansatori stau fetele neinvitate,
ce-si ascund suferinta, mamele care isi admira odraslele, copiii jucausi, barbatii ce discuta
politica si probleme obstesti, intelectualii, reprezentati de primar sau de fostul invatator. Nu
in ultimul rand, hora reprezinta si scena in care se declanseaza conflictul principal al operei:
Ion si Ana “bat somesana”, apoi Ilie, prieten cu George, ii vede retrasi, ceea ce da nastere
furiei si reactiilor dispretuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion “talhar, hot, fleandura,
nimeni, sarantoc”, Vasile Baciu starneste orgoliul protagonistului de a intra in randul celor
pretuiti pentru pamanturile avute.Astfel, incipitul romanului Ion fixeaza nu numai
coordonatele spatiale si temporale (mediul rural ardelenesc la inceputul secolului al XX-lea),
ci cuprinde si prezentarea personajelor. Simetric, finalul va prezenta lumea satului adunata,
tot intr-o zi de duminica, la un alt eveniment esential al comunitatii, sfintirea noii biserici
cladite de preotul Belciug. Finalul nu coincide cu deznodamantul (care consta in rezolvarea
conflictului prin moartea lui Ion), ci survine acestuia: cu exceptia Anei, a lui Ion si a lui
George, inchis pentru omor, toate personajele de la inceputul cartii sunt prezente la
praznicul bisericii noi, a carei imagine contrasteaza cu cea a crucii abandonate, marcand o
purificare a spatiului de fortele perturbatoare ale echilibrului. Drumul spre iesirea din satul
Pripas este parcurs acum de herdeleni, in sens invers, asadar, caci iesind la pensie,
invatatorul se muta in Armadia. Finalul este deschis: se reiau date din incipit, dar se
realizeaza si deschiderea spre lumea cititorului, sugerand posibilitatea continuarii actiunii si
indiferenta cursului general al vietii fata de elementele relatate.

În concluzie, ,,Ion” este un roman realist-obiectiv, care prezintă destinul tragic al unui
personaj memorabil. Totodată, Rebreanu oferă cititorului o viziune monografică asupra
satului ardelenesc de la începutul sec. al XX-lea, prezentând condiția tăranului și a
intelectualului român, probleme sociale și naționale.