SOCIALIZAREA – INTEGRAREA COPIILOR ÎN LUMEA ADULȚILOR

Personalitatea, suport și efect al socializării

O definiție convențională descrie personalitatea ca totalitatea modelelor comportamentale
ale unui om, organizate într-un mod durabil și distinct de alte persoane. Se consideră că
personalitatea este rezultatul interacțiunii complexe dintre factorii interni – genetici (ereditatea) –
și externi – fizici (mediul, spațiul, relieful etc.), culturali, de grup sau experiența personală.
a) Ereditatea a fost mult discutată între oamenii de știință, fără a se ajunge la o concluzie privind
ponderea ei în formarea personalității, sau a legăturii dintre trăsăturile fizice și cele
comportamentale sau morale. Anumite deducții au demonstrat că ereditatea este mai importantă
în determinarea unor trăsături ale personalității (cum ar fi inteligența sau, în teoria lui Cesare
Lombroso, de exemplu, înclinațiile deviante), dar mai puțin importantă pentru altele
(sociabilitatea, atitudinile, interesele etc.).
b) Mediul fizic a fost considerat determinant în precizarea unui unumit tip de cultură. Școala
sociologică conturată în jurul lui Frederic Le Play a subliniat, mai ales prin studiile lui Edmond
Demolins și ale lui Le Play însuși, influența pe care spațiul o are în determinarea unui profil
ocupațional și a unei culturi familiale specifice. Familile din stepă nu vor avea același mod de
trai cu familiile zonei fiordurilor, iar indivizii lor vor dezvolta, probabil, trăsături de personalitate
diferite. Sau, în termenii literaturii lui Goethe, „Și – neîndoielnic! – cine ar fi înconjurat toată
viața lui de stejari înalți, greoi, ar trebui să devină alt om decât cel care s-ar mișca zilnic pe sub
mesteceni vaporoși. Numai că trebuie să ne gândim că oamenii în genere nu sunt de o natură atât
de sensibilă ca noi ceilalți și că în ansamblu își petrec viața fără a acorda atât de multă putere
impresiilor exterioare. Dar un lucru e sigur, anume că, în afară de însușirile înnăscute ale rasei,
atât solul, cât și clima contribuie prin hrană și ocupații la desăvârșirea caracterului unui popor”
(Frobenius, 1985).
c) Cultura unui popor este reflectată, prin mecanisme de socializare tipice, unele extrem de
subtile, în personalitatea membrilor poporului respectiv; suma trăsăturilor comune ale acestora
poartă numele de personalitate modală sau de bază. Personalitatea este fundamentată nu pe
trăsăturile speciale, excentrice, care delimitează individul de ceilalți membri ai grupului său, ci
prin ceea ce poartă numele de identitate, adică conformarea personală, prin asimilarea modelelor
și valorilor culturale, la idealuri comune, adică prin edificarea sentimentelor personale de
apartenență. Max Weber observa că apartenenţa identitară nu este conştientizată în izolare, ci
prin comunicarea diferenţelor în interacţiunea cu ceilalţi, cu străinii. Georges Devereux remarca
faptul că „modelul de identitate etnică al unui trib complet izolat ar fi cu totul identic cu modelul
său de identitate umană” (Dicţionarul alterităţii, p. 277). În sensul acesta, al apartenenței sau
identității culturale ori etnice, personalitatea se construiește prin „procesele variabile şi niciodată
încheiate prin care actorii se identifică şi sunt identificaţi de către ceilalţi pe baza diferențelor
Noi/Ei, realizate pornind de la trăsături culturale presupuse a fi derivate dintr-o origine comună
şi puse în evidenţă în cadrul interacţiunilor sociale (Poutignat şi Streiff-Fenart, 1995, p. 154).
Ulterior, prin socializări specifice (secundare), omul realizează, pe lângă personalitatea
edificată în cadrul culturii etnice, tipuri de apartenență specifică în funcție de anumite subculturi:
curente de modă, publicuri ale unor anumite tipuri de muzică, grupuri profesionale sau
religioase, grupuri de fani etc. În orice caz, personalitatea individuală se poate manifesta
diferențiat la diverse persoane și față de personalitatea modală; dacă diferențele sunt mici, se
consideră că persoana este integrată în cultura sa; dacă aceste diferențe sunt mari, persoana este
considerată deviantă.
d) Experiența de grup este cea care îi permite copilului să își formeze imaginea de sine pe baza
modului în care este perceput de ceilalți; această imagine, care se mai numește sinele social este
determinat, în măsură semnificativă, de „oglinda” pe care grupul le-o oferă; trăsăturile obiective
ale personalității noatre ne sunt mai puțin accesibile și cunoscute decât felul în care ne văd
ceilalți. Chiar dacă modul de percepere din partea grupului este adesea unul superficial
(imaginea), el devine important în efortul nostru de a ne modela o personalitate de succes.
Grupul de vârstă este, pentru formarea personalității, oglinda sau sinele social determinant. Dacă
grupul de vârstă al copilului este controlat din exterior de către adulți, „oglinda” este și ea ținută
sub control, imaginea reflectată nu este una onestă, ci deformată conform regulilor oamenilor
maturi. Imaginea publică, sinele social va fi, la rândul său, artificializat, „estetizat” prin aceste
intervenții și distanța între trăsăturile de personalitate autentice (persoana intimă) și
personalitatea publică (a cărei importanță este accentuată odată cu afirmarea socială, profesională
a persoanei) va fi neclară.
e) Experiența proprie de viață este unul dintre cei mai importanți factori de construire a
personalității; experiențele nu se cumulează, ci se integrează într-o construcție care devine din ce
în ce mai complexă și mai puternică, pe măsură ce experiențele de viață sunt mai numeroase și
mai importante. Experiențele trecute influențează modul de evaluare a experiențelor prezente, iar
oportunitățile experimentării nu sunt niciodată încheiate. De aceea, este corect să considerăm că
o personalitate, oricât de puternică ar fi, nu este niciodată definitivă; ea se definitivează numai
odată cu încheierea posibilităților de experimentare.
*
Departe de a fi un proces pasiv, prin care copilul „absoarbe” influențele adulților (părinți,
educatori, alte persoane din jurul său), o „programare” socială sau culturală a personalității sale,
socializarea presupune deopotrivă acțiunea copilului asupra adulților. Am văzut, mai sus, cum
copilăria, departe de a fi o sub-lume a adulților, este o lume de sine stătătoare, cu logica, valorile,
normele și comportamentele sale specifice; ca atare, prezența și influența ei în societatea ca
întreg este incontestabilă și numai necunoașterea sau nerecunoașterea specificității copilăriei
poate ignora acest adevăr. Din punct de vedere sociologic, socializarea a fost definită drept
„procesul prin care copilul neajutorat devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă,
integrată în tipul de cultură în care s-a născut” (Giddens, 2000). Dacă în loc de „copil neajutorat”
am citi „mini-adult neajutorat”, definiția ar fi mai consecventă cu criteriile lumii adulților din
perspectiva căreia a fost făcută.

Abordări sociologice și psihologice ale socializării

Preocuparea pentru fenomenul de socializare a apărut atunci când s-a precizat, în
sociologie, mai cu seamă în teoria despre diferența comunitate-societate la Ferdinand Tőnnies
(1855-1936), preocuparea pentru includerea persoanei, copil sau adult, într-o formă socială
organizată. Cu alte cuvinte, integrarea în familie, vecinătate, în grupul etnic sau religios este una
firească, organică, au loc în copilărie cea mai timpurie și presupun o apartenență naturală,
neproblematică la aceste forme definite drept forme comunitare. Dimpotrivă, integrarea în
colectivele școlare sau profesionale, în societatea mediului urban cu toate formele sale asociative
presupune un efort de adaptare din partea persoanei. De aceea Max Weber (sociolog german,
1864-1920) a făcut diferență, în spiritul teoriei lui Tőnnies, între socializarea comunitară,
neresimțită ca problematică, în care instituțiile sociale/comunitățile asimilează organic și natural
indiviudalitatea, și socializarea societală, care presupune asocierea voluntară, relații de schimb,
concurență, solicitarea persoanei pe mai multe planuri, și care trebuie sprijinită de instituții
sociale, extrafamiliale, precum școala.
Socializarea a fost definită la începutul discuțiilor de natură sociologică în două moduri:
1) ca transmitere culturală a normelor, valorilor, modelelor unei societăți (în cadrul curentului
„cultură și personalitate”, care punea în legătură formarea personalității cu identitatea culturală a
persoanei, reprezentat, la începutul lui, de antropologul Margaret Mead); 2) ca educație, în sensul
formării copiilor și tinerilor pentru viitor. În 1836, se înțelegea prin socializare 1) a dezvolta
relații, a face parte dintr-un grup social sau 2) cu referire la bunuri sau proprietăți, a intra într-un
regim colectiv („colectivizare”). Sociologul care a formulat clar conceptul de socializare a fost
sociologul și economistul american Franklin Henry Giddings, care a distins între 1) socializarea
oamenilor (în sensul dezvoltării personalității umane) și 2) socializarea activităților (intrarea lor
în forme și cadre sociale).
Există o distincție limpede între socializarea primară și cea secundară. Dacă cea primară
se referă la primii ani de viaţă, în care sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limbă
maternă, reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor bazale de
comportament etc.) și s-a desfășurat, până recent, în interiorul grupurilor familiale, socializarea
secundară este cea care are loc în afara familiei, în instanţe specializate (şcoli) sau nespecializate
(grupuri profesionale, de vârstă, politice etc.). Asemănător, putem distinge, mai mult sau mai
puţin convenţional, din punctul de vedere al agentului principal al educaţiei, o epoca a
socializării/pedagogiei materne (perioada timpurie, până la ieşirea copilului de sub zodia grijii
femeieşti, reprezentată de mamă şi doică) şi una a socializării/pedagogiei paterne, care vine în
completarea intrării copilului în viaţa publică (mai întâi prin intermediul şcolii). Socializarea
familială este reprezentată de stiluri și practici educative (autoritare, liberale sau negociate), care
privesc mai ales socializarea emoțională (exprimarea și controlul emoțiilor și sentimentelor),
lingvistică, normativă etc.
Sociologul Emile Durkheim a definit (în 1922) socializarea ca acțiunea socială generală
care constă în „educarea metodică a tinerei generații de către cea precedentă” și care
înseamnă transmiterea, de la adulți la copii, a corpusului de norme, reguli și valori sociale.
Transformarea copiilor din ființe individuale (așa cum sunt percepuți de sociologie) în ființe
sociale are loc mai cu seamă prin constrângerea exercitată de către instituțiile formale,
extrafamiliale, de socializare secundară – în speță mai ales prin constrângerea pe care școala și
cadrele sale o fac asupra personalității copilului. Această acțiune constrângătoare cunoaște,
conform sociologului francez, trei faze: 1) dobândirea de către copil a spiritului de disciplină; 2)
atașarea sa la grupurile sociale (părăsirea grupurilor domestice); 3) autonomizarea voinței
(emanciparea voinței de grupurile integratoare, în care decizia este una comunitară sau
autoritară).
Jean Piaget, psiholog elvețian, a scris, în 1977, că socializarea copilului are loc prin
echilibrarea mecanismelor de asimilare (adaptarea mediului la sinele personal) cu cele de
acomodare (adaptarea sinelui la mediu). Pe parcursul procesului are loc dezvoltarea cognitivă (în
care stadiile de echilibru alternează cu stadii de dezechilibre); astfel se trece de la respectul
unilateral față de adulți (respectul prin constrângere) la respectul prin reciprocitate (reciprocitatea
colectivă). Scopul socializării este, în viziunea lui Piaget, realizarea autonomiei personale, a
respectului și reciprocității colective.
Un alt sociolog, american, Talcott Parsons, împreună cu colaboratorii săi a stabilit că
socializarea este un proces sistemic ca asigură, în același timp, reproducerea funcțiilor vitale ale
societăților (precum stabilitatea normelor, integrarea indivizilor, motivare acțiunii economice,
adaptarea la mediu) și dezvoltarea copiilor și adolescenților, prin traversarea crizelor provocate
de interiorizarea acestor imperative ale societăților.
În concluzie, constatăm că există a) abordări instituționale și culturale ale socializării,
prin definirea unor modele de comportament care șlefuiesc personalitățile de bază, între care
școala este una dintre instituțiile de bază ale socializării (E. Durkheim); b) abordări genetice și
cognitive, bazate pe studierea învățării individuale și a formelor de interacțiune (J. Piaget) și c)
abordări sistemice, care iau în calcul atât dezvoltarea individuală, cât și învățarea instituțională
(T. Parsons).
Conform sociologilor Peter Berger, Thomas Luckmann (2008), societatea este un proces
dialectic (o realitate în desfășurare) în care integrarea omului se face conform unei logici/model
dialogal: eu-ceilalți. Din acest punct de vedere, socializarea sau integrarea presupune trei etape
distincte: 1. exteriorizarea (exprimarea ideilor, senzațiilor, sentimentelor proprii), 2. obiectivarea
(perceperea celor exprimate ca având existență de-sine-stătătoare, de conținuturi care circulă și
determină anumite reacții în ceilalți), 3. interiorizarea (re-luarea în posesie a acestor conținuturi
ca sensuri care vor ajuta, de acum înainte, la mai buna înțelegere și elaborare de noi conținuturi).
O altă succesiune de momente care configurează desfășurarea integrării insului în societate este
cea care a fost făcută de filosoful și sociologul spaniol Jose Ortega y Gasset: 1. primul moment
al „trezirii” personalității sociale a omului este de peturbare (dezordinea, dezechilibrul provocate
de primul contact cu realitatea exterioară); 2. al doilea moment este cel al interiorizării
(perceperea influențelor pe care propriile acte le produc în lumea exterioară) și 3. acțiunea
(ordonarea, proiectarea propriilor acte și comportamente conform unei finalități stabilite,
anticipate). De multe ori, aceste etape se suprapun; alteori ordinea lor este inversată sau
modificată. De multe ori, copiii pornesc, în experiența lor în lumea socială exterioară, de la
interiorizare – perceperea și interpretarea unui eveniment obiectiv ca având o semnificație, un
înțeles special care, pentru ei, poate fi total diferit, conform paideumei copilărești, decât este
pentru adulți. Astfel are loc, de fapt, preluarea, „luarea în primire” (Berger&Luckmann, 2008,
178) de către ins a lumii în care trăiește. Prin această interiorizare a sensurior, omul devine
membru al societății, se socializează.

Socializarea primară și secundară

Socializarea este convențional definită ca un proces în două trepte: primară și secundară.
Socializarea primară este prima socializare, pe care individul o trăiește în copilăria timpurie și pe
parcursul căreia devine membru al societății, care are ca rezultat personalitatea modală (model),
dar, totodată, și cea mai puternică formă a individualității. Socializarea secundară este
reprezentată de orice proces care îl pregătește și îl introduce pe individ în noi sectoare ale lumii
obiective din societatea lui.
Socializarea primară, ca proces ce caracterizează existența familială, este o socializare
„organică” sau „naturală”, care se referă atât la deprinderea modurilor de expresie și de stăpânire
a emoțiilor, la însușirea valorilor și normelor culturale, cât și la învățarea cognitivă. Ea
presupune existența persoanelor influente din viața copilului mic, desemnate sociologic cu
expresii precum „alți semnificativi”, „impuși” copilului (în sensul în care nu pot fi desemnați sau
aleși, ci sunt „dați” în mod natural, prin modul natural de existență și funcționare al familiei).
Definițiile pe care aceste persoane le au asupra realității sunt cele pe care le transmit și copilului,
ca unică modalitate de definire. În interpretarea lui Peter Berger și Thomas Luckmann, prima
lume, cea a copilăriei este legată de certitudinea primei întâlniri cu realitatea, întâlnire lipsită de
îndoieli, alegeri, responsabilități și dezamăgiri: „Socializarea primară îndeplinește așadar ceea ce
poate fi privit (retrospectiv, desigur), drept cel mai important și mai sigur șiretlic pe care
societatea îl folosește în raport cu individul – și anume a face să apară ca necesitate ceea ce de
fapt nu este decât un mănunchi de întâmplări și, astfel, de a transforma accidentul nașterii sale
într-un eveniment semnificativ” (Berger și Luckmann, 2008, p. 185). Atunci când copilul are
acces și la alte persoane influente (dădace, vecini, instituții de socializare extrafamiliale),
modalitățile de definire a realității se multiplică și copilul este pus în fața unor opțiuni de alegere.
De asemenea, o educație nondirectivă, care nu oferă modele, certitudini, ci numai alternative cu
valoare egală, între care copilul trebuie să decidă și să aleagă, conform cu obiectivele propriei
sale dezvoltări, „ocolește” această capcană, acest „șiretlic” al socializării primare.
Însă acest lucru nu are consecințe pozitive, așa cum ar părea din punctul de vedere al unui
membru adult al civilizației europene contemporane, ci provoacă fie 1) un efort de deliberare fie,
dimpotrivă, 2) o lipsă de responsabilitate în alegerea uneia sau alteia dintre opțiunile oferite.
Mobilizarea în vederea comparării opțiunilor și deciderii asupra celei optime nu este o sarcină
potrivită vârstei copilăriei, caracterizată deja prin eforturile de înțelegere, adaptare și integrare a
lumii adulților de către copil; dimpotrivă, reperele simple și cât mai stabile sunt cele care dau
copilului siguranța și echilibrul de care are nevoie în pregătirea propriilor sale căutări.
„Prin urmare, prima lume a individului se construiește în cursul socializării primare.
Calitatea specifică acesteia, de fermitate (s.n. C.B.P.), trebuie explicată, cel puțin în parte, prin
inevitabilitatea relației dintre individ și primii săi alți semnificativi. Lumea copilăriei, sub
aspectul realității sale luminoase, poate conduce la încredere nu numai în cazul persoanelor
întruchipate de ceilalți semnificativi, ci și în definițiile pe care aceștia le dau situațiilor. Lumea
copilăriei este cu totul și neîndoielnic reală. Este probabil că nici nu s-ar putea altfel în această
etapă a dezvoltării conștiinței. Individul își poate permite abia mai târziu luxul câtorva îndoieli”
(Berger și Luckmann, 2008, pp. 185-186).
În acest proces de adaptare la mediul social, copilul se folosește de suportul oferit de cei
mai apropiați: el se identifică cu acești „alți semnificativi”, părinți, bunici, frați mai mari și le
preia valorile, normele, comportamentele, fără a mai fi nevoit să se implice într-un proces de
elaborare sau de alegere între sisteme alternative de valori, norme, comportamente. Interiorizarea
culturii familiale, în primă instanță, și, prin intermediul acesteia, a culturii societății de care
aparțin, se produce odată cu identificarea care presupune însușirea rolurilor și atitudinilor „altora
semnificativi”: „prin această identificare cu ceilalți semnificativi copilul devine capabil să se
identifice pe sine, să dobândească o identitate coerentă și plauzibilă subiectiv” (Berger și
Luckmann, 2008, p. 180).
Pe lângă identificarea prin interiorizarea modelelor și valorilor celorlalți din proximitatea
familială sau socială imediată, există și o identificare care are la bază elemente interne, originare
în interioritatea persoanei sau copilului care nu trebuie decât să se rafineze, să capete formă,
nume, consistență prin relațiile cu ceilalți semnificativi: așa este cazul manifestărilor emoționale,
a predispozițiilor înnăscute, pe care copiii sunt învățăți, prin socializare, să le administreze în
forme acceptabile social.
Lumea pe care copilul o interiorizează prin socializarea primară – fiind sigura existentă și
imaginabilă pentru el – va rămâne mult mai stabil și ferm edificată în conștiința lui și ca persoană
matură față de cele pe care le va cunoaște și asimila mai târziu, prin socializarea secundară;
aceasta va fi, pentru întreaga sa viață, „lumea de acasă”. „În orice caz, lumea copilăriei este astfel
constituită încât să inculce individului o structură nomică, prin care el să aibă încredere că „totul
este în regulă” – ca să cităm exclamația, poate cea mai frecventă, a mamelor în fața copilului
care plânge. Decoperirea pe care copilul o face mai târziu, că unele lucruri nu prea sunt „în
regulă”, poate fi mai mult sau mai puțin șocantă, în funcție de circumstanțele biografice, dar
lumea copilăriei este capabilă, în orice caz, să își păstreze, retrospectiv, realitatea sa distinctă.
Oricât te îndepărtezi de ea în viața de mai târziu, în zone în care nu te simți deloc acasă, ea
rămâne lumea de acasă” (Berger și Luckmann, 2008, p. 186).
Socializarea secundară înseamnă interiorizarea sau asimilarea, de către copil ori adult, a
unor „sublumi” instituționale sau numai fundamentate pe instituții. Este de reținut că socializarea
secundară nu se poate realiza decât dacă există deja un proces de socializare primară, prin care
persoana să fi asimilat cadrele generale și fundamentale de existență socială. Socializarea
secundară determină individul să fie capabil pentru asumarea de roluri cu grad mare de anonimat
(roluri educaționale, profesionale, civice – care presupun desubiectivizarea, depersonalizarea
persoanei respective) și de formalism (comportamente prestabilite, normate – care presupun
desubiectivizarea altora semnificativi, care nu mai sunt întruchipați de părinți, frați sau bunici, ci
de instructori, coduri de norme sau de cunoștințe etc.).
Din acest tip de socializare secundară sau de educare fac parte socializarea politică, cea
economică (în aspectele sale mai elaborate, primele tipuri de comportament economic sau politic
fiind transmise tot în copilărie, în socializarea familială).
 Pe lângă socializarea primară sau secundară, studiile mai menționează socializarea
continuă (pe tot parcursul vieții) sau anticipativă (pregătirea pentru un anumit rol, profesional,
familial sau de alt fel). De asemenea, mai sunt menționate ca tipuri de socializarea socializarea
pozitivă (în conformitate cu normele și valorile general acceptate) sau negativă (în dezacord cu
acestea). Resocializarea este procesul prin care un om care pentru o perioadă semnificativă a fost
exclus din societate (pierdut în sălbăticie, claustrat din proprie voință sau deținut în închisoare
etc.) deprinde și se readaptează la viața socială.