Într-un salon de spital, cu florile de mucigai ale lui arghezi pe la colțuri și transpirații de idei pe tavan,

într-un loc izolat, fără contact între oameni, te-am cunoscut. Era o carantină dementă, mintea
explora fiecare frică, iar aerul era același, 14 zile. În loc de ușă erau 7 bare din fier sudate
perpendicular. Spitalul nostru aducea a închisoare.

m-am trrezit din somn

cu ochii bulbucați

gândindu-mă la ea ca un nebun;

gândindu-mă la ea ca la un Dumnezeu al meu

pe care aș vrea să-l ating din nou

în jocuri de tentații ateiste.

și mi-e dor de tine

precum îi este nisipului de valurile mării

și mi-e dor de tine

precum le este frunzelor de copacul lor

așa mi-e dor de tine

ca unui nostalgic fără de gândire

de propria amintire

însă eu

cuget fără de liniște la tine.

Tu îmi ești ruptă din ultimul anotimp

care a stat cu o chirie de 200 de batăi de inimă

îngrămădit între stomac și inimă,

în mine.

tu, mi-ai întors circulația sângelui pe dos

și drumul spre tine

parcă nu se mai sfârșește, atâta nerăbdare!

pe tine te-am iertat ca pe o poezie pe care am scris-o greșit

în seri când eram condus de 3 rațiuni și un pahar cu vin. Așa ți-am iertat sânii,

când mi-am ghemuit între ei

ultimul secret dezbrăcat de piele.

și îmi lipsești

iar atunci când simțurile mele te vor reîntâlni

o să adun Calea Lactee într-un pix

și-am să ți-o desenez în ochi.

așa îmi lipsești, ca buzele tale gâtului meu.

eu cum îți lipsesc?

vinul ăsta îmi mângâie creierii

și

m-am amestecat

involuntar

cu o amețeală a raționalității.

cuvinte, nesuferite cuvinte

șoptite în pavilionul urechii

mă încruntă

și fug

în jumătatea de camera întunecată.