Am parcat mașina în fața spitalului, am coborât și bineînțeles că am trecut strada în mod

neregulamentar, când trecerea de pietoni era la 50 de m.. Am schimbat două vorbe cu gardianul care
m-a întrebat unde merg și mi-am văzut de drum. La CPU mergeam. Însă ajuns acolo, constat că nu
sunt singurul și nu, nu mă refer la asitentele care păreau exasperate de ce se întâmplă. îmi caut un
colț în care să stau astfel încât să nu deranjez și uitând de motivul pentru care sunt acolo, devin
spectator neputincios la ce se întâmplă. Ambulanțele vin câte două o dată, tărgile nu mai au loc pe
holul plin ochi de oameni...ce mai tu distanță socială? ce mai tu mijloace de protecție? era totul un
haos. A rămas doar o asistentă la triaj, care dădea comenzi și le executa de una singură, până și-a
pierdut firea și i s-a trimis ajutor.

Stăteam și priveam, mai deschideam o ușă celor care treceau, apoi o închideam. La un
moment dat, o bătrână mi-a cerut să o învelesc cu pătura căci, după spusele ei, nu mai putea de frig,
cu toate că în încăpere era o temperatură chiar decentă. Apoi am ajutat la mutarea unui pacient de
pe o targă pe alta, căci, spre disperarea personalului medical, deși erau 20 de oameni pe holul de
triaj, absolut niciunul nu intervenea. Toți stăteau aproape imobilizați pe scaune, fiecare ducându-și
amarul și durerea în brațe.

Trecuse o oră, tot ce mi s-a întâmplat a fost efectuarea unui test covid și mi-au fost puse
câteva întrebări cu privire la motivul pentru care sunt acolo. N-aveam covid, singura veste bună până
în acel moment al zilei.

În urma informațiilor oferite, n-am fost catalogat ca fiind un caz urgent și mi s-a comunicat să
aștept. Așa am și făcut, o oră, două, trei...deja îmi pierdeam răbdarea și eram aproape capabil să
plec. Dar am rămas, încă o oră. În tot acest timp, au venit zeci de persoane, care mai de care, însă cei
mai neputincioși erau copiii și bătrânii, iar aceștia erau și cei mai mulți. La un moment dat, a intrat de
nicăieri o persoană care își ținea degetele mâinii stângi cu palma dreaptă, sângerând în urma unui
accident...a fost lăsat să intre în mai puțin de cinci secunde.

Treburile s-au mai liniștit, cei care prezentau afecțiuni mai serioase au fost văzuți de un medic
și am rămas câteva persoane, cu simptome relativ ușoare.

O asistentă m-a strigat într-un final și m-a luat înăuntru. Patru paturi, dintre care trei erau
ocupate și puțin personal medical, cât să-i numeri pe degetele unei mâini. Am fost luat din nou la
întrebări, mi s-a luat tensiunea, mi-au făcut electrocardiogramă iar apoi mi-au luat sânge și mi-au
introdus în venă acel „fluturaș”, urma să primesc o perfuzie. Am fost condus într-un salon de bărbați,
unde, instinctual m-am întins pe patul care era liber. După vreo 5 minute, am schimbat două mesaje
cu Oana, însă fiindcă mi-era dificil să scriu cu mâna stângă, am intrat în conversație cu bătrânul din
stânga mea. Dacă timpul i-ar fi permis și nu ar fi plecat la dializă, probabil că mi-ar fi spus toată
povestea vieții sale. Însă n-a apucat, am vorbit doar despre vremurile de „atunci”, despre greutățile
vieții, armată și alte aspecte care l-au marcat. Am ascultat liniștit, scotocind în creier după câte o
întrebare din când în când, la care îmi răspundea plin de viață, deși era intubat.

Bătrânul a plecat la dializă, perfuzia mi s-a terminat, iar mie îmi venea să mă piș într-un mod
teribil. Am sărit din pat și m-am îndreptat către toalete. Amețit fiind, m-am uitat de două ori, să nu
cumva să intru în cea a femeilor. Nu că mi-ar fi părut rău, dar tare mi-e că în afară de o bătrână
uscată la față n-aveam ce să văd...Altfel era viața acum. Am devenit și mai sociabil. Mi-am părăsit
patul, cedându-l altcuiva și am purtat discuții aproape cu toți oamenii din salon, aflându-le poveștile
și răspunsurile la banala întrebare – cum de ai ajuns aici?

Orele s-au dus. Era deja 19:00, iar una dintre asistente, după ce mi-a mai luat tensiunea de
vreo două ori, a chemat doctorița de gardă, care mi-a permis să plec. și dus am fost. la farmacie,
bineînțeles.

Cu toate că am așteptat, am amorțit, ba pe scaun ba în picioare, am înțeles cum stă treaba cu

prioritățile și mai mult decât atât, m-am simțit în siguranță. Așa puțini cum erau, medicii erau ca niște
furnicuțe ce se mișcau neîncetat. Iar noi, oamenii de rând, îndrăznim să-i blamăm cu prima ocazie, pe
nedrept. Chiar dacă fiecare arbore are și crengi uscate, asta nu înseamnă că trebuie tăiat de la nivel
cu solul.