Radu Macrinici

MAMA LOLITA
PERSONAJELE :

MAMA
FIUL
PRIMUL TÂNĂR
AL DOILEA TÂNĂR
DOCTORUL
ASISTENTA
MAESTRUL DE CEREMONII
BARMANUL
CÂŢIVA SPECTATORI
DOI INFIRMIERI
UN MORT

2
 I

Un copac uscat sau un cuier-pom, cu un cuib de pasăre în el. O cabină

telefonică roşie. Aceste obiecte vor rămâne până la final în scenă. O tablă de
şcoală, o masă plină de hârtii, şi patru scaune, din care unul în avanscenă.
FIUL intră şi se aşează pe scaunul din faţă. E agitat, se loveşte cu pumnul
peste genunchi, aşteaptă ceva sau pe cineva. Telefonul din cabină sună
strident. FIUL se ridică şi ridică receptorul. După ce vorbeşte, se întoarce pe
scaun, îşi pune mănuşi negre şi ochelari de soare. Scoate un revolver şi se
împuşcă în cap. Se prăbuşeşte însângerat. În scenă intră grăbiţi DOCTORUL
şi ASISTENTA. ASISTENTA are cap de pasăre. Cei doi îl aşează pe FIU
înapoi pe scaun şi îl şterg de sânge cu tot felul de hîrtii scoase de prin
buzunare sau luate de pe masă.

DOCT: Zău că nu trebuia! Chiar nu trebuia! Suntem onoraţi, dar nu trebuia. De-a dreptul
onoraţi, dar tot nu merita deranjul. Vă mulţumim că aţi ales cabinetul nostru
(arătând spre ASISTENTĂ) Toată lumea spune că e cel mai dotat din cartier, V-aţi
lovit rău? Spuneţi 33! Mda. Ce calibru folosiţi de obicei? Scoateţi limba. Aţi avut
pojar în copilărie? Ce e, turturica mea?
ASIST: (citind de pe una din hârtiile însângerate, apoi scriind constatarea pe tablă): Grupa
sanguină AB. RH negativ. Hiperglicemie.
DOCT: Vedeţi, unii oameni nu se îmbolnăvesc practic niciodată. Nu iau niciodată
medicamente, iar sistemul lor imunitar funcţionează perfect. La alţii, dimpotrivă,
sistemul imunitar este adesea slăbit. În acel moment apar afecţiunile culminând cu
afecţiunea oferită de medicul de familie.
ASIST: Alături de asistenta medicului de familie.
FIUL (auzind împuşcături): Ce se aude? Unde e mama?
DOCT: Ce ziceţi? Sunteţi de acord ca începând de astăzi, 15 iunie 2004, ora nouă dimineaţa...
ASIST: ...să fiţi pacientul nostru? Am fi onoraţi.
FIUL: Ce e cu mama? O mai doare capul?
DOCT: Mama dumneavostră va fi aici în câteva minute. Nu e cazul să vă impacientaţi.
(studiind hârtiile pline de sânge şi apoi adresându-se ASISTENTEI) Să începem cu
primele analize. Scrie: reticulocite, leucocite, granulocite, monocite, trombocite,
în limitele normale.

3
FIUL: Vreau să o văd! Vreau să ştiu cum se simte!
DOCT: Astăzi o externăm. Trebuie să vă spun că veştile nu sunt dintre cele mai bune.
Nu-i aşa, turturica mea?
ASIST: Aşa e. Afară se trage. Străzile sunt pline de leucocite, granulocite şi trombocite.
DOCT: Perfect! După cum vă spuneam, mama dumneavoastră va fi în curând aici. Vă puteţi
saluta, îmbrăţişa şi săruta pe obraz. Dar până atunci, ca să nu vă plictisiţi, asistenta
mea o să vă citească ziarul de astăzi. Turturica mea, te rog.
ASIST (citind din ziar): „Într-o ultimă tentativă de a intra în „Cartea recordurilor“, ministrul
egiptean al pădurilor, apelor şi nisipului, a început o vânătoare de păsări sălbatice,
din care a reuşit să împuşte deja 18 mii de exemplare. Vânătoarea continuă. Şi acum,
ştirile despre starea vremii. “
FIUL: Ce mai e şi tâmpenia asta? Unde e mama? Vă bateţi joc de mine?
DOCT: După cum vă spuneam, astăzi mama dumneavoastră va fi externată. O externare
definitiv, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. În acest moment, pacientei i se face o
toaletă sumară şi i se administrează ultimele injecţii. Până la momentul emoţionant
al revederii, încercăm să vă ţinem de urât. Avem pentru fiecare câte o poveste. Nu vă
neliniştiţi, e inclusă în onorariu.
FIUL: Doar n-o să-mi recitaţi acum şi jurământul lui Hipocrate.
DOCT: Faceţi o regretabilă confuzie. Medicina nu are nici o legătură cu justiţia. Dacă
medicina ar fi justiţie, ar trebui să ne prevalăm de selecţia naturală, dar asta ar
provoca o incontrolabilă creştere a mortalităţii. Aşadar, fără jurăminte. Trebuie să
mă credeţi pe cuvânt. Dacă va reuşi să trecă prin curte, în câteva clipe mama
dumneavoastră va fi aici.
ASIST: (privind pe geam): Se trage! Se trage! Oh, Doamne Dumnezeule!
DOCT: Prin urmare, am să vă povestesc o întâmplare legată de experienţa mea de medic-
constatator în cadrul comisiei de validare a tentativelor de intrare în Guinnes Book.
FIUL: Aţi fost şi pe-acolo?
DOCT: Trei luni de zile. O experienţă fascinantă. E incredibil câţi oameni vor să pară
altceva decât sunt. Unii chiar reuşesc. Uneori mă gândesc că şi eu aş putea.

Telefonul din cabina roşie sună.

FIUL: Îmi cer scuze.

4
 Vorbeşte la telefon, apoi se întoarce

DOCT: S-a-ntâmplat ceva?

FIUL: Unde e strada Agrafei?
DOCT: De păr sau de birou?
FIUL: De păr.
DOCT: De păr... nu ştiu.
ASIST: Ştiu eu. Vis-a-vis.
FIUL: Numărul 25?
ASIST: Perpendicular vis-a-vis.
FIUL: Mulţumesc. Lipsesc un minut.

FIUL iese. DOCTORUL şi ASISTENTA se uită pe geam. De afară se aud

împuşcături. Cei doi fac un pas înapoi. FIUL se întoarce. Îşi scoate mânuşile
şi ochelarii negri şi le bagă în buzunar.

FIUL: Să continuăm.
DOCT: Unde rămăsesem?
FIUL: O povestire pentru fiecare, desigur inclusă în onorariu. Medic la Guinnes Book..
Şi potenţial candidat la integrare.
DOCT: Aşa e. Mă iertaţi, dar v-a mai rămas puţin sânge pe mâneca hainei. Turturica mea, te
rog.
ASIST: Permiteţi? (îl şterge pe FIU cu o hârtie)
DOCT: După cum vă spuneam, am lucrat trei luni pentru „Cartea recordurilor“
ASIST: (citind de pe hârtia însângerată, apoi scriind pe tablă): Grupa sanguină zero, RH
pozitiv, hipoglicemie. Așa da.
DOCT: În luna a treia m-au dat afară pentru neglijenţă în serviciu.
FIUL: Mi se pare normal. E luna avorturilor. Probabil că ai numărat greşit cele optzeci de
ouă crude înghiţite de concurentul din Elveţia.
DOCT: Sunteţi pe-aproape. Într-o zi s-au prezentat în faţa comisiei de validare doi tineri,
care la prima vedere păreau să fie gemeni şi care ne-au anunţat că sunt în stare să
reziste fără mâncare şi apă, timp de trei săptămâni.
FIUL: Nu-i rău.

5
DOCT: Aşa ne-am zis şi noi şi i-am închis într-o cameră obscură. În afară de o gaură prin
care-şi făceau nevoile, în încăpere nu mai era nimic, nici măcar varul de pe pereţi.
ASIST: Varul conţine calciu.
DOCT: Bravo, turturica mea! Aşa că le-am confiscat toate bunurile, i-am dezbrăcat de haine,
i-am tuns...
FIUL: Şi pe urmă i-aţi trimis la duşuri. Ha! Ha! Ha!
DOCT: E o glumă?
FIUL: Cu alte cuvinte, i-aţi lăsat în nudul gol.
DOCT: Exact. Numai că după două săptămâni erau la fel de vioi şi plini de energie. Stăteau
toată ziua unul în braţele celuilalt şi râdeau. Aşa ceva nu se mai văzuse.
FIUL: Şi cum îi supravegheaţi?
DOCT: Camera obscură avea o ferestruică prin care ne uitam la ei cu infraroşii. Eu eram cel
care trebuia să-i urmăresc zi şi noapte.
FIUL: Tot nu-nţeleg. Cu ce se hrăneau?
DOCT: N-o să ghiciţi niciodată. Cu spermă.
FIUL: Cu ce?
DOCT: Cu lichid seminal.
FIUL: De unde?
DOCT: Din resurse proprii. Cînd nu mă uitam la ei, şi-o sugeau unul altuia. De trei ori pe zi.
Alternativ.
FIUL: Ca la teatru. Şi cum i-ai prins?
DOCT: Nenorocirea a fost că i-a prins altul. Întâmplător. Şeful comisiei a aflat imediat. Şi la
fel de imediat m-au dat afară.
FIUL: Şi băieţii?
DOCT: Pe băieţi i-au internat într-un azil de boli mintale.
FIUL: Era cazul?
DOCT: Nu, dar incidentul trebuia muşamalizat. „Guinnes Book“ e o instituţie mult prea
respectabilă.
FIUL: Frumoasă poveste.
DOCT: Nu-i aşa că v-aţi mai relaxat? Nu-i aşa că aşteptarea devine mai plăcută ascultând
astfel de istorii sifilitice?
FIUL: Aşa e.
DOCT: Înseamnă că sunteţi pregătit pentru întâlnirea cu distinsa noastră mamă.
V-am avertizat că veştile nu sunt dintre cele mai bune.

6
FIUL: Sunt bine-dispus şi pregătit pentru orice.
DOCT: Perfect. Înseamnă că veţi suporta cu bărbăţie acuzaţia de maltratare fizică a mamei,
cu lovituri repetate de pumn în regiunea temporală, parietală şi occipitală.
FIUL (ridicându-se şi lovindu-se cu pumnul în picior): Ce-nseamnă asta? Cum vă permiteţi?
ASIST: Luaţi loc şi băgaţi mâinile în buzunare.
FIUL: Nu credeţi că aţi mers prea departe?
E totuşi mama mea!
DOCT: Şi pacienta noastră. Liniştiţi-vă. N-am de gând să vă smulg nici o mărturisire. După
cum vă spuneam, medicina nu e justiţie.
FIUL: Mi se rupe! Mama e problema mea!
DOCT: Din momentul externării va fi într-adevăr numai problema dumneavoastră.
FIUL: Şi atunci? Ce vreţi de la mine?
DOCT: O simplă formalitate. (către ASISTENTĂ)
Mai e vreun scaun liber?
ASIST: Unul singur.
DOCT: Perfect. Să intre pacienta cu traumatism cranio-cerebral din salonul numărul 4.
ASIST: (bătând de trei ori din palme): Pacienta cu traumatism cranio-cerebral din salonul
numărul 4!

În scenă intră MAMA. Pentru a nu complica distribuţia, acest rol ar putea fi

jucat de o actriţă foarte tânără, pentru a da credibilitate metamorfozei
personajului, care se va transforma pe parcursul acţiunii, dintr-o bătrână într-
o tânără femeie, apoi într-o adolescentă şi, în final, într-un copil.
FIUL se îndreaptă spre MAMĂ cu gândul s-o îmbrăţişeze, dar se răzgândeşte
şi îi strânge doar mâna.

MAMA: Mâncarea a fost bună, medicamentele nu m-au constipat, toaletele sunt curate,
supozitoarele plăcute, asistentele au mâna uşoară, nu mă doare capul, ce cioc frumos
aveţi domnişoară!
ASIST: Cu mine vorbiţi?
MAMA: Vorbeam de ciocul dumneavoastră. E foarte şic. Şi pare natural.
ASIST: (către doctor): Îşi bate joc de mine?
DOCT (notându-şi într-un carnet) Ciudat! Nu m-aş fi aşteptat la una ca asta.
FIUL: Nu e nici un cioc, mamă. Poate că domnişoara foloseşte un ruj mai strident.

7
ASIST: Asta-i culmea! (către doctor) Şi tu nu spui nimic?
DOCT: Linişteşte-te, turturica mea.
MAMA: E pur şi simpu un cioc. Nu văd nimic rău în asta. De ce vă uitaţi aşa la mine? N-aţi
văzut niciodată un cioc? E plină lumea de ciocuri.
FIUL: Doctore, poate că n-ar trebui să...
MAMA: Am spus cioc, nu plisc. E totuşi o diferenţă.
DOCT: Te rog, turturica mea, du-o pe doamna în bibliotecă.
FIUL: Poate îmi spuneţi şi mie ce se întâmplă.

ASISTENTA o aşează pe MAMA pe un scaun, la masă, şi îi trânteşte în faţă un

teanc de ziare. DOCTORUL îl invită pe FIU să ia loc, apoi porneşte un aparat
de vizualizare a diapozitivelor. În loc de ecran e „folosită“ ASISTENTA.

DOCT: Aceasta e o radiografie intracraniană. Vedeţi, aici apare foarte clar evidenţiată
tumora formată în urma celor 14 lovituri de pumn, aplicate într-un interval de timp
destul de scurt.
FIUL (ironic): Sunteţi sigur că au fost 14? Nu cumva au fost 14,5?
DOCT: Priviţi aici. Sunt 14 cercuri concentrice, câte unul pentru fiecare lovitură primită.
FIUL: E ridicol. Unde vreţi să ajungeţi?
DOCT: Prima lovitură a fost aplicată acum trei zile în bucătărie la ora 18.45.
ASIST: GMT.
DOCT: Presupunem. Cea de-a doua s-a petrecut în a doua seară, la ora 21 şi trei minute, în
sufragerie. Aţi spus ceva?
FIUL: Eu... nu... nimic... (se loveşte din nou cu pumnul peste genunchi)
DOCT: Următoarele două lovituri au fost aplicate în baie, a doua zi, la aceeaşi oră, 8 şi 50 de
minute.
FIUL: V-aş ruga să vă opriţi aici.
DOCT: Păcat, mai erau doar 10 lovituri.
MAMA (cu un ziar în mână): Asta e bună! (citeşte) „într-o ultimă încercare de a intra în
Cartea recordurilor, ministrul egiptean al apelor, pădurilor şi nisipurilor a început o
vânătoare de păsări sălbatice, din care a reuşit să împuşte 18 mii de exemplare.
Vânătoarea continuă. Şi acum, ştirile din sport. “
FIUL: Ce tâmpenie! 18 mii de păsări! Ce fel de păsări, mamă? Botgroşi, nagâţi, bibilici?

8
MAMA (citind): „din care, împreună cu prietenii şi colaboratorii săi apropiaţi, n-a putut
mânca decât 10%.“ Asta înseamnă...
FIUL: Asta înseamnă să baţi câmpii, mamă! Zău, doctore, ce rost au toate astea?
ASIST: Doar 1800 de păsări? (scrie din nou pe tablă)

Afară se trage. Toţi se aruncă la podea în afară de MAMA care a rămas cu

ziarul în mână.

MAMA: Nu-i aşa că-i o risipă? Îmi amintesc şi acum de Cursul de Supravieţuire, pe care l-am
făcut în şcoală. Acolo am învăţat pentru prima oară ce înseamnă cumpătarea: nu-ţi
irosi proviziile, apa, energia, optimismul, prietenii, ţigările, hârtia igienică, unghiile,
mătreaţa, saliva...
FIUL: (cu pumnul în genunchi): Încetează, mamă! Încetează odată!
DOCT: Liniştiţi-vă! Ce a fost, a fost. Nu vă acuză nimeni. Se putea întâmpla oricui. Dar
acum e timpul să aflaţi adevărul. Tumora din creierul mamei dumneavoastră va
declanşa în curând un proces degenerativ galopant de senilizare, care se va încheia în
cel mult o săptămână cu decesul pacientei.
FIUL: O săptămână?
DOCT: E cel mai optimist pronostic.
MAMA: Hei, doctore, ştiai că de mâine se fac noi înscrieri pentru Guinnes Book? Scrie aici.
Tot mai vrei să intri? Şi tu, draga mea turturică, cu ciocul ăla al tău ai bate toate
recordurile!
DOCT: N-o băgaţi în seamă. Pregătiţi-vă pentru ce-i mai rău. Trataţi-o cu răbdare şi
compasiune. Orice s-ar întâmpla, nu vă enervaţi, nu o certaţi şi daţi-i întodeauna
dreptate. Iar dacă într-o bună zi n-o să vă mai recunoască...
FIUL: Ce-am să mă fac atunci?
MAMA: Uneori parcă nici n-ai fi tu băiatul meu. Uneori mă uit la tine şi-l văd pe...
FIUL: Pe cine? Sper că nu pe ministrul egiptean al nisipului.
MAMA: Uneori, parcă din băiatul n-au mai rămas nici 10%. Îţi mai aminteşti cum erai la
patru ani?
DOCT: Şi mai ales, copilăriţi-vă.
FIUL: Ce să fac?
DOCT: Să vă copilăriţi. În curând veţi avea lângă dumneavoastră o soră mai mică, sau poate
chiar o fiică.

9
ASIST: Doar 1800 de păsări?
MAMA: Iar restul de 90% l-au aruncat la gunoi. Sau poate l-au dat prepelicarilor. Ce zici, câţi
dulăi de vânătoare trebuie să aibă un ministru al nisipurilor?
FIUL: Mulţi. Un milion, un bilion, un bulion, un batalion!
DOCT: Şi mai ales nu vă enervaţi. Daţi-i dreptate. Întrebaţi-o dacă nu vrea un ceai.
FIUL: Aşa e, mamă. Nu vrei un ceai?
MAMA: Cu rom?
FIUL: Doctorul a spus că e mai bine fără.
MAMA: Bine, atunci adu-mi doar romul. Îmi place romul. Întotdeauna ştii când, unde şi cu
cine l-ai băut, pentru că-i mereu legat de câte-o amintire. Rom bei când eşti pe mare,
sau când ţi-e frig, sau când stai într-un cort şi aştepţi să vină dimineaţa. Îţi aminteşti
dimineţile acelea de pe munte?
FIUL: Nu, nu-mi amintesc.
DOCT: Răbdare şi diplomaţie. Diplomaţie şi răbdare. Tact.
MAMA: Nici de tac-tu nu-ţi aminteşti?
FIUL: Nu.
MAMA: Nici eu. Tu nu-ţi aminteşti pentru că pe atunci erai prea mic ca să-ţi fi dat rom. Pe
atunci beai doar lapte. Iar laptele taie amintirile.
DOCT: Ar mai fi varianta sinuciderii. Nu e simplă pentru că pacientul trebuie convins, dar e
cea mai logică în astfel de cazuri. Cu cât eşti mai bătrân cu atât ai mai puţin de ucis
în tine. Aşa că, la 60 de ani, sinuciderea e o formalitate.
MAMA: Niciodată n-am fost în stare să fac ceva de una singură. Nici măcar pe tine. Uite,
n-am fost în viaţa mea într-o ţară străină. Nici măcar în Bulgaria.
DOCT: E o idee extraordinară! Ce-ar fi să plecaţi într-o călătorie în ţările calde?
MAMA: În Bulgaria e destul de cald?
FIUL: O călătorie? Ajută la ceva?
DOCT: Vă ajută să suportaţi mai uşor tot ce se va întâmpla de acum înainte.
MAMA: Doctore, pot să mă joc şi eu cu diapozitivele?
DOCT: V-am spus eu? A început.

Pe măsură ce mama butonează, în loc de radiografii, pe halatul asistentei apar

cuiburi, ouă, pescăruşii şi ciorile lui Hitchcock, păsări moarte, câini cu păsări
în bot. Asistenta e singura care reacţionează.

10
MAMA (către FIU): Când ai crescut atât de mare? Vezi, dacă nu te-am părăsit niciodată.
DOCT: Rămâneţi cu ea. Plimbaţi-o prin cele mai frumoase locuri. Acordaţi-i o săptămână de
fericire.
MAMA: Eu cred că dacă stai cu cineva, zi de zi, clipă de clipă, el nu mai îmbătrâneşte. Sau,
cel puţin, asta nu se mai vede. Şi când moare, ţi se topeşte în palmă ca un fulg.
DOCT: Aţi înţeles? E atât de simplu. După cum spuneam, va fi sora dumneavostră mai mică.
În curând va fi în lumea ei, dar vă implor, ajutaţi-o să ajungă acolo. Aveţi o maşină
bună?
FIUL: O maşină? Am una, dar are probleme cu frânele.
DOCT: O să le reparaţi, nu-i aşa? O să le reparaţi şi-o să plecaţi departe.
FIUL: Vom repara frânele şi vom pleca departe!

Afară se trage din nou. Telefonul din cabină sună.

MAMA: Scoate-mă de aici. Să fugim în Bulgaria.

DOCTORUL şi ASISTENTA se apropie de geam.

MAMA: La cursul de supravieţuire ne-au învăţat că nu e bine să stăm lângă geamuri şi

oglinzi.

Geamurile se sparg. DOCTORUL şi ASISTENTA se aruncă la podea. FIUL

răspunde la telefon. MAMA butonează la diapozitive. Heblu

11
 II

În întunericul din scenă se aude frâna puternică a unei maşini. Apoi, un

zgomot îngrozitor de fiare lovite. Pe parcursul scenei se va auzi vocea
şoferului şi a celor doi de la echipa de descarcerare.

- Dumnezeule, ce-a fost asta? Unde sunt? Ajutor! Ajutor! De ce ne-am oprit?
- Gura! Paştele mă-tii de nenorocit! Nu te mai mişca! Bă, tu nu auzi să nu te mai mişti!
Nu vezi că curge zeama din tine?
- Cât e ceasul? Unde e mama? Vreau să ies! Vreau să ies de aici!
- Ai să ieşi când o să vrem noi. Dumnezeii mă-tii de criminal! Ia uite-l cum îşi trage
pumni în genunchi. Băăă!
- Iubitule, nu-l mai înjura de mamă.
- De ce?
- E lângă el.
- Ne aude?
- E zob. Nasol spre năsălie.
- Mamă! Unde e mama?
- În mă-ta e mă-ta. Acolo e. Ia-ntoarce capul. Ei? Îţi place? Depăşirea mă-tii să-ţi fut de
jegos!
- Iubire, dă-mi şi mie ghilotina aia.
- Bă, te-am văzut cu ochii mei când te-ai băgat pe contrasens!
- Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine?
- Descarcerarea. Aia suntem şi-aia vrem! Numai că tu o să ieşi ultimul.
- Lasă-l, iubitule. Nu vezi că e şocat? Ia-mă în braţe.
- Întâi o scoatem pe babă. Unde-i cealaltă jumătate?
- Pe bancheta din spate.
- Mamă! Mamă! Ce-am făcut!
- Nu te mai zbate, că te deshidratezi! Bă, tu n-auzi să te potoleşti? Să fiu al dracului dacă
nu-ţi tai mâna cu ghilotina asta.
- Termină, tu. Mă exciţi când eşti fioros.
- Bă, muistule, trebuia să te legi cu mă-ta de aceeaşi centură. Cei care se iubesc, nu se
despart niciodată! Niciodată! Boule!

12
 - Nu-l mai lovi. Îţi pierzi timpul. Ăştia nu-nţeleg chestiile astea.
- A venit SMURD-ul?
- E pe vine. Îi aud. Ce naiba e în spate? Termină, mă gâdili. Ce mână lipicioasă ai!
- De la sângele mă-sii. Îţi place?
- Bagă-mi-o mai profund, dacă tot te-ai deranjat.
- Mi-e rău! Mi-e rău!
- Gura! Ce faci mă, ridici pumnul la mine?
- Lasă-l să vorbească. Îmi place. Are un glas îmbălsămat.
- Îmbălsămat? Ce dracu, te-ai tâmpit şi tu?
- Taci! Taci! Taci, în pula mea!
- Vorbeşte frumos. Dacă pleci acum, te pleznesc! Întotdeauna pleci prea repede. Aşa
făceai şi în camera obscură.
- Auzi, ce naiba e în spate?
- O colivie.
- Cu colivă?
- Ei, căcat! E o mierlă aici.
- Şi n-a mierlit-o? Auzi, asta e bună de Guinnes Book.
- Nu-mi aminti. Eşti drăguţ să-mi tragi bretelele?
- Hai, c-a venit SMURD-ul!
- Să fie sănătos şi la perfuzie gros.
- Sparge şi tu luneta aia, să-şi bage aparatele.
- Iubire, ăsta nu mai mişcă. Ce dracu facem?
- Bagă perfuzia la mierlă.Acolo, la cioculeţ. Ştii că nu-i bine să lăsăm păsărica să moară.
- Nu eşti normal. Ia-mă în braţe. Ce peisaj dezolant! Nu-i aşa că noi suntem
indestructibili?
- Infailibili de indestructibili.

Lumina se reaprinde pe scenă. FIUL se apropie de aparatul de radio şi îl

închide.

FIUL: Ce naiba, mamă! Iar teatru la microfon?

MAMA: Crezi c-ar putea să-mi facă rău?
FIUL: Când e vorba de teatru...
MAMA: E gata maşina? Te-am văzut meşterind în garaj.

13
FIUL: Da, din păcate o să plecăm pe jos. N-am putut să-i repar frânele.
MAMA: Asta ştiam.
FIUL: De unde ştiai?
MAMA: Am ascultat la radio.
FIUL: Când?
MAMA: Adineaori.
FIUL: Te-ai pregătit, nu-i aşa? Ai făcut vocalize şi game. Te-ai pregătit să-mi strici şi seara
asta.
MAMA: Nu uita că n-ai voie să te enervezi.
FIUL: Mă enervez când am chef. Ţi-ai făcut bagajul?
MAMA: Vroiam să-ţi spun că nu mi-a plăcut de doctorul tău.
FIUL: Şi de ce mă rog?
MAMA: E o persoană tangentă, acidulată şi fără rest.
FIUL: Fără rost, poate vrei să spui.
MAMA: Nu, fără rest, pentru că vrea să spună totul dintr-o dată..
FIUL: Ţi-ai făcut bagajul?
MAMA: Trebuie să existe şi un rest. Nu poţi să spui ceva fără rest.
FIUL: Acum confunzi retorica cu matematica. Unde e geamantanul?
MAMA: De ce în loc de „nu mi-am făcut bagajul“, n-am putea spune 123. E mai direct, e mai
decent, e mai curat. 123, 123, 123.
FIUL: Deci nu ţi-ai făcut bagajul.
MAMA: Când ajungem să vorbim, nu ne mai înţelegem. Dar dacă buzele şi limba s-ar
îmbolnăvi de febră musculară, am fi la fel de expeditivi ca surdo-muţii. (scoate un
geamantan de sub pat) E 321 şi nu 123. Te-am păcălit.
FIUL (uitându-se în geamantan): Ce-i asta?
MAMA: Ce-i asta?
FIUL: Ce caută hainele Larisei aici?
MAMA: A fost sora ta. A murit când avea 15 ani.
FIUL: Crezi c-am uitat? Ce caută toate astea în geamantanul tău? Mamă, cu tine vorbesc.
MAMA: M-am gândit să le port pe drum.
FIUL: Cine ţi-a spus să faci asta?
MAMA: Nimeni.
FIUL: Minţi? Cine ţi-a spus să faci asta?
MAMA: Al şaselea simţ.

14
FIUL: Iar eu sunt al cincilea element.
MAMA: Încântată de cunoştinţă.
FIUL: Hai, ia-le de aici şi pune-ţi hainele tale.
MAMA: Nu le mai am.
FIUL: Da’ unde sunt?
MAMA: Le-am dat unor cerşetori. Nu-nţeleg ce ai. Hainele Larisei îmi vin foarte bine.
FIUL (răscolind în geamantan): Şi jucăriile? Şi păpuşile?
MAMA: Şi ele. Plus că hainele Larisei sunt mai mici şi ocupă mai puţin spaţiu. La cursul de
supravieţuire ne-au învăţat să nu ducem cu noi bagaje mari. „Tu ai grijă de grame şi
kilogramele vor dispărea singure“. Aşa ne-au spus.
FIUL: Bine. Aşteaptă-mă aici. Mă schimb şi plecăm imediat.
MAMA: Pot să citesc ziarul?
FIUL: Citeşte ce vrei, numai nu te mişca de-acolo. (iese)
MAMA (răsfoind ziarul): Cineva mi-a spus că toate ziarele explică lumea din nou. Să vedem
dac-o fi chiar aşa. (către FIU) Am găsit ceva care s-ar putea să te intereseze.
FIUL (de dincolo): O maşină cu frânele bune?
MAMA: Ascultă. „Într-o ultimă încercare de a intra în Cartea Recordurilor, ministrul egiptean
al apelor, pădurilor şi nisipului şi-a continuat vânătoarea de păsări sălbatice, din care
a reuşit să împuşte 20.000 de exemplare.“ Ce zici?
FIUL: (apărând de dincolo şi încercând să fie calm): Ştirea asta ai mai citit-o azi o dată. Ai
început să te repeţi.
MAMA: Iartă-mă. Pur şi simplu nu mi-am dat seama. Dar cred că prima oară era vorba doar
de 18.000 de păsări.

Telefonul din cabina roşie începe să sune.

MAMA: Nu răspunzi?
FIUL: Lasă-l să sune.
MAMA (după un timp): Mă deranjează. Dacă nu vrei să răspunzi, am să mă duc eu.
FIUL: Nu te-apropia. Pe tine n-are cine să te caute.

FIUL merge plictisit spre telefon şi răspunde. Ascultă, spune: „Şi copiii? Am
înţeles“, apoi închide. Când se întoarce are o faţă descompusă. Se caută prin

15
 buzunare şi înghite cîteva pastile. Apoi îşi toarnă ceva de băut. Mâna îi
tremură. Disperat, se loveşte din nou cu pumnul peste genunchi.

MAMA: Cine era?

FIUL: O cunoştinţă.
MAMA: O cunosc?
FIUL: Mă laşi?
MAMA: Trebuie să pleci?

FIUL dă din cap, dar nu se mişcă.

MAMA: Atunci de ce nu pleci?

FIUL: Mă doare capul.
MAMA: Ce coincidenţă. Pe mine m-a lăsat.

Moment de tăcere. Fiul îşi dă din nou pumni în genunchi.

MAMA: Până la urmă tot va trebui să pleci. Dacă nu vrei să pleci, am să mă duc eu.
FIUL: Unde să te duci?
MAMA: Acolo unde nu vrei tu.
FIUL: Şi ce-ai să faci acolo?
MAMA: Ce-ar trebui să faci tu.
FIUL: Şi ce trebuie să fac eu?
MAMA: De unde vrei să ştiu? Doar n-am fost niciodată acolo. Dar dacă o să-mi spui ce
trebuie să faci, am s-o fac eu în locul tău.
FIUL: De unde ştii că trebuie să fac ceva acolo unde mă duc?
MAMA: Pentru că atunci când te-ntorceai de-acolo, îmi cumpărai întotdeauna o cutie cu
bomboane fondante. Asta înseamnă că de-acolo primeai nişte bani. Nu poţi primi
bani dacă n-ai făcut nimic.

FIUL oftează şi îşi lasă capul în jos.

MAMA: Am citit undeva că nu e bine să plângi cu capul în jos. Ai putea să te îneci.

16
 De afară se aud împuşcături.

MAMA: Dacă nu vrei, nu trebuie să te duci. Cred că mai am într-o cutie câteva dropsuri.
FIUL: Nu e acelaşi lucru.
MAMA: E-adevărat, dar dacă nu vrei să te duci, eu nu te pot obliga.
FIUL: Crezi că mi-e frică?
MAMA: Ţie? Ţie n-are cum să-ţi fie frică. Ţie nu ţi-a fost frică niciodată.
FIUL: Crezi?
MAMA: Îţi mai aminteşti de pisica aia care mieuna sub geamul camerei unde Larisa se
chinuia să moară?
FIUL: Da.
MAMA: Îţi aminteşti cum ai legat-o cu o sârmă de copac şi i-ai zdrobit capul cu o singură
lovitură?
FIUL: Da. Mi-a plăcut.
MAMA: Îţi aminteşti cât de fericiţi am fost cu toţii şi cât de mult ne-am bucurat că Larisa are
un frate atât de curajos?
FIUL: Da. Mai ţii minte ce mândru am fost în seara aia?
MAMA: Şi atunci, de ce naiba nu vrei să ieşi şi să-mi cumperi o nenorocită de cutie cu
bomboane fondante?
FIUL: De ce? De ce? Chiar nu pricepi? Pentru că nu vreau să păţesc ceva rău. Pentru că
atunci ai rămâne singură şi neajutorată şi cineva te va lega şi pe tine cu o sârmă de
un copac.
MAMA: Dar dacă n-ai fi tu, nimeni n-ar şti cum să-mi zdrobească ţeasta dintr-o singură
lovitură. Nu-i aşa?
FIUL: M-au obligat s-o fac. Trebuia să le dovedesc că sunt omul care le trebuie.
MAMA: Despre ce vorbeam?
FIUL: Despre ceea ce-ar putea să ţi se-ntâmple dac-ai rămâne singură.
MAMA: Greşit. Vorbeam despre ce-ar putea să ţi se-ntâmple dac-aş rămâne singură.
FIUL: Acum o să-mi umpli iar capul cu paragrafele cursului tău de supravieţuire.
MAMA: O fac nu pentru că-mi pasă de pielea ta, ci pentru că mi-e poftă de-o fondantă plină
cu fistic şi cremă de alune. Unde ţi-e carneţelul?
FIUL: În sertar.
MAMA: Ia-l şi scrie. Regula numărul unu: după ce-ai intrat în camera de lucru, trage
jaluzelele. Nu e bine ca vecinii de alături să ştie tot ce faci. Doi: nu primi în casa

17
 unde munceşti persoane necunoscute, chiar dacă sună insistent la uşă şi te roagă
fierbinte să le deschizi. Dacă simţi că nu le poţi rezista, fă ca Ulise, umple-ţi
urechile cu ceară de parchet şi vezi-ţi de treaba pentru care eşti plătit. Trei: dacă
rămâi pe întuneric, nu intra în panică. Pipăie, ascultă, gustă, miroase. Foloseşte-ţi
mâinile ca pe nişte antene de gândac. Să nu-ţi fie greaţă. Cu toţi am fost la început
insecte. Patru: dacă te blochezi undeva, dezbracă-te şi ridică pe fereastră un zmeu
din cămaşa ta. Eu voi şti că eşti tu şi voi veni să te caut. Apropos, sper că n-ai
aruncat cămaşa aia portocalie. Cinci: în cazul în care vei pleca de-acolo cu maşina ta
fără frâne şi vei avea un accident, aruncă-te înainte spre obstacol, înfăşoară-ţi braţele
în jurul capului, răsuceşte-te într-o parte, nu te lăsa niciodată pe spate, mergi
împreună cu maşina. Ai scris?
FIUL: Asta e tot?
MAMA: Nu crezi că e destul pentru o singură cutie de bomboane?

FIUL o sărută pe obraz şi iese grăbit.

MAMA (strigând după el): Să nu stai mult! Creierul meu se hrăneşte numai cu glucoză.

Rămasă singură, mama se duce în faţa oglinzii şi îşi admiră bustul şi şoldurile.
Afară se trage şi se aud păsări ţipând. MAMA îşi astupă urechile cu palmele.
Heblu

18
 III

FIUL s-a întors şi acum o priveşte pe MAMA cum mănâncă din cutia cu
bomboane.

FIUL: Cred c-ai putea să te opreşti.

MAMA: De ce? (citeşte de pe cutie) Are doar douăzeci de calorii.
FIUL: Ăla e numărul de bomboane din cutie. Caloriile sunt trecute aici.
MAMA: Am citit la spital o carte de rugăciuni plină cu greşeli de tipar. Aşa că nu se ştie
niciodată.
FIUL: Totuşi, ai putea să te opreşti. Ai uitat că Larisa a murit de diabet?
MAMA: Las-o pe Larisa. Tu îţi dai seama cât de periculoasă poate fi o carte de rugăciuni
plină cu greşeli de tipar? De pildă, vrei să te rogi pentru sănătatea fiului tău şi când
colo te trezeşti că te rogi pentru fericirea duşmanilor. E o chestie.
FIUL: Mă rog, puteai s-alegi şi tu alt exemplu. Mă duc s-aduc atlasul.
MAMA: Nu vrei şi tu una?
FIUL: Nu.
MAMA: E ultima (o mănâncă). A fost ultima. Ce vrei să faci cu atlasul?
FIUL: Să ne alegem traseul. Mâine dimineaţă plecăm.
MAMA: Unde?
FIUL: În ţările calde.
MAMA: Aşa, ca păsările migratoare?
FIUL: Cam aşa ceva.
MAMA: Şi dacă ne-ntâlnim cu ministrul egiptean al apelor, pădurilor şi nisipului?
FIUL: Nu-ncepe iar. Nu spuneai tu că n-are nici un rost să rămânem aici?
MAMA: Spuneam că n-are nici un rost să rămânem nicăieri.
FIUL: Bine, atunci ne vom schimba locul în fiecare zi. Poftim, te las să alegi.
MAMA (privind în atlas): La cursul de supravieţuire ne-au învăţat să ne aşezăm întotdeauna
lângă o sursă de apă. (pune degetul pe o foaie) Să zicem... aici. Ai habar unde
suntem?
FIUL: Spune-mi tu.
MAMA: Din câte-mi amintesc, aici e ţara unde oamenii sunt cărunţi încă din copilărie, au
ochi albaştri-verzui şi noaptea văd mai bine decât ziua.
FIUL: Sună bine. Mergi mai departe.

19
MAMA: Dacă mă mai întrerupi, o să mă rătăcesc şi cine ştie unde vom ajunge. Uite, aici, în
spatele munţilor, trăiesc oameni fără gură şi care se hrănesc doar din miresmele pe
care nările lor le inspiră. Ei nu au nevoie de mâncare sau de băutură, ci doar de
parfumuri de rădăcini, de flori şi de mere sălbatice, pe care le poartă tot timpul cu
ei. În partea cealaltă e ţara oamenilor fără şira spinării, care au ochii pe umeri şi nu
mănâncă decât o dată la trei zile.
FIUL: E România! Am fost aici!
MAMA: Ssst! Acolo oamenii trăiesc acoperiţi în întregime de propriile urechi. Şi aici e ţara
unde femeile nasc numai gemeni. Câte doi, câte trei, câte patru, fiecare după
posibilităţi. Dincolo, oamenii se nasc bătrâni şi mor tineri, aşa că dragostea şi
copilăria se întâmplă la sfârşit. Puţin mai departe, moartea vine asupra oamenilor
doar când aceştia s-au plictisit de viaţă.
FIUL: Ce ţară-i asta?
MAMA (citind din atlas): Se cheamă... Egipt. Egipt? Pe cine cunoaştem noi din Egipt?
FIUL: Te implor, mergi mai departe! Doar n-o să ne oprim aici?
MAMA: Mai departe? Mai departe nu e nimic! Uite, s-a terminat.
FIUL: Întoarce pagina. La naiba, e lipită.
MAMA (gustînd): Cu miere. Ce dulce se sfârşeşte lumea!
FIUL: Unde-i cuţitul?
MAMA: Mai departe nu mai e nimic. Vezi? Doar nisip peste tot.

De afară se aud din nou împuşcături.

Telefonul sună.

FIUL: Unde e valiza? Trebuie să plecăm. Auzi, mamă? Trebuie să plecăm acum.
MAMA (încercând să dezlipească atlasul): De ce nu putem merge mai departe? Vreau să
văd ce e dincolo de Egipt.
FIUL: Ai să vezi, o să fie bine. Nu te mai gândi la asta. Să ieşim odată!
MAMA: Şi eu care mi-am pus atâtea haine.

Cei doi ies în zgomot de împuşcături şi geamuri sparte.

Telefonul sună.
Heblu

20
 IV

MAMA şi FIUL stau alături pe o bancă lângă o uşă deasupra căreia

scrie AZIL. FIUL e nervos şi se loveşte cu pumnul peste genunchi.

MAMA: De ce ne-am oprit?

FIUL: Mi s-a părut că eşti obosită.
MAMA: Ţi s-a părut. Mă simt minunat. Aş mai fi mers încă trei ceasuri.
FIUL: Banca asta e atât de comodă. Şi aerul e proaspăt. Îmi place aici.
MAMA: De ce ne-am oprit?
FIUL: Am ajuns.
MAMA: Unde-am ajuns?
FIUL: Ai şi uitat? Ţara unde oamenii sunt cărunţi încă din copilărie, au ochii albaştri şi
noaptea văd mai bine decât ziua. Poţi să te bucuri. Am ajuns.
MAMA: Aici? Eşti sigur? Nu cumva ne-am rătăcit? Întotdeauna ai stat prost cu orientarea în
spaţiu.
FIUL: Sunt absolut sigur. Ăsta e locul.
MAMA: Ştii, problema asta cu orientarea în spaţiu vine din urechea internă. E acolo o giruetă,
care uneori o ia razna.
FIUL (inspirând): Buenos aires!
MAMA: Găseşti? Mai degrabă miroase-a ceva stricat şi rânced. Oamenii cărunţi din naştere
au uneori ceva rânced în ei. Bunica mea a fost aşa şi când a murit a putrezit
instantaneu.
FIUL: Dimpotrivă, aici miroase-a bătrâneţe tânără, proaspătă şi sănătoasă. O să-ţi placă, ai
să vezi.
MAMA: O să-mi placă? Ai de gând să mă laşi aici?
FIUL: Provizoriu. Într-o zi am să vin să te iau ca să mergem mai departe. De ce te uiţi aşa
la mine?
MAMA: Mi s-a părut că te cunosc de undeva.
FIUL: Sper că n-ai să-mi faci vreo scenă? Crede-mă, aşa e mai bine pentru toată lumea.
MAMA: Când eram mică mama îmi spunea că eu sunt toată lumea.
FIUL: Mai bine spune-mi ce să-ţi mai aduc de-acasă. Trenul meu pleacă peste o jumătate
de oră.
MAMA: De-acasă? Ce-ai putea tu să aduci din casa mea?

21
FIUL: Mă gândeam că poate îţi lipseşte ceva.
MAMA: Nici măcar nu ştii unde stau. O să te rătăceşti.
FIUL: Da, ştiu, girueta. Am vorbit cu directorul... mă rog, cu preşedintele ţării oamenilor
cărunţi încă din copilărie. M-a asigurat că vei avea toate condiţiile.
MAMA: Dar tu ai să te-ntorci, nu-i aşa?
FIUL: Sigur c-o să mă-ntorc.
MAMA: Ai să te-ntorci cu spatele şi-ai să pleci fluierând spre gară.
FIUL: Îţi mulţumesc că mi-ai amintit. Mai am un sfert de oră.
MAMA: Atunci ar fi bine să pleci mai repede. La noi, când nu întârzie, trenurile vin mai
repede.
FIUL: Ai să vezi, n-ai să te plictiseşti. Oamenii cărunţi sunt cei mai simpatici şi abia
aşteaptă să te primească în mijlocul lor. Te vei împrieteni cu ei, vă veţi uita
împreună la televizorul comunitar, veţi depăna amintiri, veţi cânta. Am aflat că
există şi-un pian.
MAMA: Şi-am să pot cânta şi la pian?
FIUL: Mai încape vorbă?
MAMA: Curios. Înainte habar n-aveam să cânt.
FIUL: Ca să nu mai vorbim de jocurile de societate, „Recunoaşteţi proteza?“ şi “Balul
opzeciştilor“, sau întrecerile sportive, cenaclul „Alz & Heimer“, crăciunul şi paştele,
doctorii cei drăguţi, euthanasiile, cercul de teatru „Trupa pe rotile“, vizitele celor
dragi.
MAMA: Ai să te-ntorci, nu-i aşa?
FIUL: Doar ţi-am spus.
MAMA: O să te-ntorci pe partea cealaltă şi-o să dormi fără vise.
FIUL: Sigur nu vrei să-ţi mai aduc nimic?
MAMA: Sunt o femeie tânără. N-am apucat să strâng prea multe lucruri. Şi-apoi, dacă mor
aici, doar n-au să mă-ngroape cu tot calabalâcul, ca pe Nefertiti.
FIUL: Cum vrei. Eu am plecat.
MAMA: Drum bun. O clipă. Cu cine-am avut plăcerea să stau de vorbă?
FIUL: Mamă, termină cu prostiile.
MAMA: Sunteţi cumva administratorul?
FIUL: Mamă…
MAMA: Sau poate sunteţi colegul meu de cameră. Vai, ce noroc pe capul meu!
FIUL: Încetează! Eşti dizgraţioasă.

22
MAMA: Asta pentru că sunt o femeie norocoasă. Norocoasele sunt cele mai dizgraţioase
femei.
FIUL: Sunt fiul tău!
MAMA: Ce glumă bună! Propunerea de înfiere face parte tot din ospitalitatea naţională?
FIUL: Mamă! (se loveşte tot mai tare cu pumnul peste genunchi)
MAMA: Nu e dureros?
FIUL: Ce anume?
MAMA: În asemenea situaţii m-am întrebat întotdeauna ce doare mai tare: pumnul cu care
loviţi sau locul pe care-l atingeţi?
FIUL: Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, chiar nu mă recunoşti?
MAMA: Gestul dumneavoastră rebel îmi aminteşte de o întâmplare din vara anului trecut, pe
când eram însărcinată cu băiatul meu. Dacă veţi avea răbdare, am să v-o povestesc.
FIUL: Te implor, mamă, nu-mi vorbi aşa…
MAMA: O să vă placă. Aşadar, cam de prin luna a şasea, bebeluşul meu a început să mă
lovească cu pumnii în burtă. Pe dinăuntru, se-nţelege. Sigur că mă durea, dar
strângem din dinţi. Doar era copilul meu şi, chiar dacă nu-l văzusem încă, îl iubeam
ca pe ochii din cap. Am fost şi la doctor, dar ginecologul mi-a spus că n-are ce să-i
facă. „O să iasă din el un bătăuş pe cinste“, a zis el. Dacă m-aţi fi văzut cum arătam!
Plină de vânătăi pe burtă şi de cearcăne pe la ochi. Uneori mă gândeam să mă aplec
puţin, să-i prind mânuţele şi să i le rup ca pe două vreascuri. Dar pe urmă mă
gândeam cum o să-mi bage gipsul ăla rece în burtă ca să-i vindece mânuţele puiului
meu. Când mi-a venit sorocul, el a bătut de trei ori în burtă, ca în poarta unui castel
şi a ieşit cu pumnul înainte, de parcă era Statuia Libertăţii. Dar povestea nu se
sfârşeşte aici. Ştiţi, orice mamă responsabilă îşi mută după naştere copilul, din burtă
în toate gândurile care-i umblă prin cap. Şi copilul stă ghemuit, în creierul mamei,
fără să ştie, sărăcuţul de el, că de-acolo n-o să mai iasă niciodată. Numai că de-acum
pumnii lui au crescut şi pe mine mă doare mai tare. V-a plăcut?

FIUL plânge şi se loveşte tot mai slab cu pumnul peste genunchi. Mama îi
prinde pumnul în mâini.

MAMA: Am uitat să vă mai spun ceva. Dacă în clipa asta aş primi o mie de pumni în burtă,
pe-al lui l-aş recunoaşte din prima.

23
 FIUL se încolăceşte ca un embrion în braţele MAMEI. Aceasta îi ia pumnul şi
se loveşte cu el peste burtă.

MAMA: Tu erai?
FIUL: Să plecăm de-aici. Simt că se va-ntâmpla ceva rău dacă nu plecăm.

Telefonul din cabină sună. Fiul sare ca ars. Mama îl trage înapoi în braţe şi îl
mângâie.

FIUL: Nu vreau. (îşi astupă urechile) Mamă, nu mai vreau!

MAMA: O să fie bine. Ai să vezi, o să fie bine.
Sper că nu ţi-ai uitat carneţelul?

Fiul dă din cap.

MAMA: Creionul?

Fiul încuviinţează.

MAMA: Atunci scrie. Regula numărul şase: Dacă te-atacă câinele casei, loveşte-l scurt şi
puternic peste nas. Şapte: Nu transpira. Mirosul te poate trăda. Mişcă-te cu
economie, ca-ntr-o reluare cu încetinitorul. Opt: Dacă ţi se face sete, suge frunză, o
nucă sau o pietricică. Nouă: dacă îţi intră vreo geană în ochi, roagă pe cineva, înainte
de a termina cu el, să ţi-o scoată de-acolo cu vârful limbii. Zece: dacă te prinde
vreun cutremur într-o casă străină, stai departe de geamuri, ascunde-te sub masă sau
sub pian, dacă eşti la azil, nu fugi pe scări şi nu folosi liftul. Ai scris?

Fiul încuviinţează. Telefonul sună din nou.

MAMA: Acum poţi să pleci. Eu o să te-aştept aici. Dar să nu întârzii prea mult, pentru că vom
merge împreună la cimitir. Acolo trebuie să-mi iau rămas bun de la cineva.

Fiul răspunde la telefon, apoi iese.

24
MAMA: Şi mai ales, nu uita cutia cu fondante. Şi Larisei îi plăceau dulciurile.

MAMA rămâne singură. Pe uşa Azilului iese un cărucior confecţionat din

resturile unor maşini zdrobite, împins de doi infirmieri cu capete de pasăre. În
căruciorul, de care e atârnată o colivie cu o mierlă neagră, se află doi TINERI
îmbrăţişaţi şi aproape goi. În timp ce ei exersează tot felul de îmbrăţişări,
căruciorul împins de infirmieri se învîrte în jurul mamei, ca un satelit. La un
moment dat se aude un fluier şi cei doi infirmieri încearcă să-i despartă pe
TINERI, lovindu-i cu ciocurile. Aceştia însă par lipiţi unul de altul, tâmplă
lângă tâmplă, coapsă lângă coapsă, piept lângă piept. Uneori, cei doi
formează un singur trup, cu patru picioare, cu două capete. MAMA e
încântată şi aplaudă fericită ca un copil. La un moment dat, TINERII coboară
înlănţuiţi din cărucior, pun urechea pe burta mamei, apoi pe diferite părţi ale
trupului lor, aplaudând şi ei, la fel de fericiţi.
În cele din urmă TINERII adorm îmbrăţişaţi iar căruciorul împins de
infirmieri intră înapoi pe uşa azilului. Rămasă din nou singură, MAMA începe
să-şi scoată hainele din geamantan, în timp ce lumina se stinge uşor.

25
 V

MAMA şi FIUL stau smeriţi, unul lângă altul, în faţa unui mormânt. MAMA e
îmbrăcată în hainele Larisei şi are o cutie de bomboane sub braţ. FIUL se uită
din când în când la ceas.

FIUL: De ce râzi?
MAMA: De mutrele noastre. La cursul de supravieţuire ne-au învăţat că, atunci când murim,
de fapt dispar toţi cei din jurul nostru. Pentru că nouă, lucrul ăsta atât de neplăcut,
care e moartea, nu poate să ni se întâmple niciodată.
FIUL: Asta e încă o fantezie de-a ta. Larisa e moartă de zece ani, iar noi n-am dispărut încă.
MAMA: Nu cumva ţi-au amorţit picioarele?
FIUL: Şi încă cum.
MAMA: Păi vezi, aşa începe. De la picioare.
FIUL: Mă crezi că nu le mai simt?
MAMA: Trebuie să rabzi. Mama ar fi fericită să ştie că noi, copiii, ei suntem aici şi ne rugăm
pentru ea. (răstoarnă bomboanele din cutie peste mormânt)
FIUL: Ce faci? De unde-o să mai iei acum alte bomboane?
MAMA: În curând o să sune telefonul şi tu ai să pleci în oraş.
FIUL: Asta s-o crezi tu. Azi e duminică şi toate magazinele sunt închise.
MAMA: Mamei îi plăceau bomboanele mai mult decît Larisei. Întotdeauna îmi ascundea
dulciurile. De ce Larisa nu avea voie să primească bomboane?
FIUL: Pentru că era diabetică şi dependentă de insulină.
MAMA: Nu-i adevărat. Am fost întotdeauna o fire independentă.
FIUL: Mai stăm?
MAMA: Aş vrea să discut ceva cu mama între patru ochi.
FIUL: Ţi-am mai spus că morţii nu vorbesc.
MAMA: Nici măcar cu rudele de gradul unu?
FIUL: Nici.
MAMA: Nu fi atât de sigur. N-ai auzit povestea cu tipul care s-a apucat, aşa, în glumă, să-şi
sune toţi prietenii morţi?
FIUL: Da, şi?
MAMA: Până la urmă, unul din ei i-a răspuns.
FIUL: Bine, eu am plecat.

26
MAMA: Vin şi eu. Dar mai întâi să –i cerem iertare mamei pentru cât de mult am necăjit-o.
FIUL: Dă-i drumul. Sper să nu se supere dacă-mi aprind o ţigară.
MAMA (vorbind cu mormântul): Iubită şi adorată mamă, de când ne-am despărţit, oasele
mi-au pocnit de câteva ori şi iată că m-am făcut mare. În schimb, nu ştiu de ce, mi
s-a scurtat sufletul şi nu-mi mai ajunge decât până la bărbie. Aşa că nu pot să-mi mai
amintesc atât de bine chipul tău, lucru pentru care te rog să mă ierţi. A ta, Larisa.
(către fiu) Acum e rândul tău.
FIUL: Eu n-am nimic de declarat.
MAMA: Concentrează-te. Mama s-ar bucura să audă că-ţi pare rău.
FIUL: Pentru ce să-mi pară rău?
MAMA: Pentru că, în loc s-o fi certat părinteşte, tu ai bătut-o când nu era cuminte.
FIUL: Nu vreau să mai vorbim despre asta.
MAMA: Îţi aminteşti când ai lovit-o peste ceafă şi ai urlat la ea ca să plece din casă? Asta s-a
întâmplat după ce au început să sune telefoanele. Biata mamă, a vrut să te asculte,
dar pentru că o durea capul şi ameţea, până dimineaţa n-a ajuns decât în bucătărie.
FIUL: Nu-mi amintesc.
MAMA: Sau când i-ai spus că are un creier cât o nucă şi ea ţi-a răspuns că bărbaţii au un
creier mai mare decât femeile pentru că sunt toţi nişte hidrocefali, şi tu ai lovit-o
pentru că fusese obraznică.
FIUL: Nu-mi amintesc nimic şi pentru asta îmi cer într-adevăr iertare. Sunt vinovat. Eşti
mulţumită?
MAMA: Întreab-o pe mama, nu pe mine.

În cimitir se aud împuşcături.

MAMA: Mâine vom fi deja departe. Aş vrea să te rog ceva.

FIUL: Orice.
MAMA: Nu mă îngropa aici. Stai, lasă-mă să termin. Nu mă îngropa nicăieri. Să nu mă
înţelegi greşit. Nu am nimic cu morţii, îi admir pentru că sunt cei mai sănătoşi
oameni. Nici o boală nu se mai lipeşte de ei. Dar n-aş vrea ca lumea să mă privească
de sus, ca pe un os dintr-o specie dispărută.
FIUL: Şi-atunci?
MAMA: Vezi cuibul acela de mierlă, ascuns printre crengi?
FIUL: Îl văd. E chiar la înălţimea ochilor mei.

27
MAMA: E gol de câţiva ani şi cred că mă aşteaptă. După ce mor să mă aşezi în el. Să nu-ţi
faci griji, n-o să mai ştie nimeni.
FIUL: Aşa voi face, dacă n-am să uit. (auzind voci) Auzi, ăsta nu e cumva doctoraşul tău
cel fără rest?

În scenă intră DOCTORUL şi ASISTENTA cu cap de pasăre.

DOCT: Salut prieteni! Ce bine-mi pare să vă văd din nou. Cum e-n călătorie?
FIUL: Amestecat. Când mergi pe jos vezi chiar mai multe decât vrei.
ASIST: Credeam că aţi plecat cu mama. Cine e dumneaei?
FIUL: Dumneaei? Doctore, nu vrei să-i explici tu?
MAMA: A, domnişoara turturică. Ce bine vă stă cu ciocul ăsta nou! Păreţi atât de aeriană.
FIUL: Iar începi? Nu e nici un cioc. Probabil că domnişoara foloseşte un ruj mai strident.
ASIST (plângând): Nu-i adevărat!
MAMA: Ce vânt te-aduce prin cimitir, doctore? Ai venit să-ţi vizitezi foştii pacienţi? Se vede
că te respectă. Nu mişcă unul.
DOCT: Foştii, actualii, pentru mine e tot una. Nu fac discriminări. Am pentru voi o veste
mare: m-am hotărât să intru şi eu în „Cartea Cărţilor“. Ce vă holbaţi aşa? În Guinnes
Book, chiar nu pricepeţi?
FIUL: Păi, zi aşa. O clipă te-am privit cu respect.
DOCT: Lasă miştoul. Mai bine vino să-ţi arăt ceva.

DOCTORUL îi aduce în faţa unui crucifix pe care e răstignit un Isus cu cap de

pasăre şi plin de mucegai.

FIUL: Asta ce mai e.

MAMA îngenunchează şi îşi face cruce.

DOCT: E bun şi pentru asta, dar ar fi prea puţin pentru unul ca el. Priviţi şi minunaţi-vă!
Veţi fi martorii celei mai mari descoperiri făcute vreodată de un medic de familie.
FIUL: Să nu-mi spui că l-ai înviat.
MAMA: A sosit clipa! Nu puteam aştepta până la nesfârşit! Şi judecata de apoi trebuia să aibă
un dead-line!

28
DOCT: Ce bazaconii vă trec prin cap? Nu vroiam decât să vă prezint în premieră mondială...
christomicinaaaa!
FIUL: Christomicina?
ASIST: Vine de la Christ.
DOCT: Bravo, turturica mea! El e! Antibioticul universal! Apropiaţi-vă, nu vă fie teamă,
primele mostre sunt gratuite.
FIUL: Nu sunt foarte convins că vreau...
DOCT: Lasă prostiile! Cine ştie peste ce stafilococi o să daţi în drumurile voastre. Puţină
christomicină n-o să vă strice. Hai, capul sus şi „corpus christi“.
FIUL şi MAMA: Corpus Christi!

Doctorul le dă stetoscopul la sărutat, în timp ce-i miruieşte cu un jet dintr-o

seringă mare. Asistenta le vâră în gură o ostie de mucegai, culeasă cu o
pensetă direct de pe corpul crucificatului.

DOCT: Aşa. Este că nu v-a durut? În ţara asta, unde numai Dumnezeu îşi asumă riscurile,
era păcat să nu-l fi pus pe Fiul Omului la treabă.
MAMA: Mie mi-e frică de stafilococi. Stafilococii umblă înveliţi în cearceafuri. (mai ia o
ostie) Asta are gust de muşeţel.
ASIST: Mie mi se pare de mentă.
FIUL: Mie mi se pare nicicum. Şi Comisia de validare? Ei e părere au?
DOCT: Îi aştept să sosească dintr-un moment în altul. Sunt teribil de emoţionat. Ca atunci,
ştii tu, cu camera obscură...

În cimitir începe să se tragă din ce în ce mai tare. Personajele vor striga

pentru a se putea auzi.

MAMA: Doctore, ce mai ştii de ministrul egiptean al apelor, pădurilor şi nisipului?

DOCT: Îi merge bine. A ajuns la 30.000 de păsări, dar tot mai are până la record. Sper să
intru înaintea lui. Ce să-i transmit?
MAMA: Că o să-i fac o vizită. Vreau să aflu ce e dincolo de Egipt.
ASIST: Atunci, vânătoarea continuă!
FIUL: Linişte. Mi s-a părut c-aud sunând un telefon.

29
Se trage puternic. DOCTORUL şi ASISTENTA s-au trântit la podea şi se
ascultă, pe rând, cu stetoscopul. Fiul se târăşte până la cabina telefonică.
Mama se apropie de Christul mucegăit şi mănâncă din el apoi îşi îndeasă şi în
buzunare.
Heblu.

30
 VI

FIUL iese din cabina telefonică şi se apropie de MAMA, care se fardează cu o

oglinjoară în mână.

FIUL: Azi vom călători în ţara oamenilor care se hrănesc doar cu miresme vegetale. Am
fost chemat pe malul unei ape verzi.
MAMA: Asta e bine. Întotdeauna trebuie să ai o sursă de apă la-ndemână. Mai ales eu, care
sunt bolnavă de diabet şi mi-e sete tot timpul. Când plecăm?
FIUL: Chiar acum. Închide ochii şi dă-mi mâna. Când spun eu îi deschizi, dar nu mai
devreme, că mă supăr.
MAMA: Şi-o să mă baţi?
FIUL: Termină cu prostiile. Gata. Deschide-i.
MAMA (privind în jur): Ce ciudat. Plaja asta seamănă cu aia de acasă. Uite, pe piatra asta am
stat când mi-am vopsit pentru prima dată unghiile.
FIUL: Înseamnă că era altă piatră.
MAMA: Ce-are-a face? Nici eu nu mai sunt aceeaşi. Şi unghiile sunt altele. Ce mică e lumea!
Puteam să jur că sunt acasă.
FIUL: Atunci plec cu inima-mpăcată. Rămâi cu bine, joacă-te cu scoicile şi penele de
pescăruş, dar nu te apropia prea mult de apă.
MAMA: De ce?
FIUL: Nu-mi amintesc prea bine dacă ştii să-noţi. (îşi pune mănuşile şi ochelarii negri)
Ăăă, care era regula numărul opt?
MAMA: „Dacă ţi-e sete, suge o frunză, o nucă, sau o pietricică.“
FIUL: Asta e! Te-am pupat!

FIUL iese. MAMA se joacă o vreme în nisip, apoi se apropie de malul apei şi
începe să arunce cu pietre. La un moment dat, cineva din apă strigă: „Au!“

MAMA: Hei, e cineva acolo? (aruncă încă o piatră) Ce trăieşte în apă şi face „Au!“?
Habar-am. Nu mă mai uit că mi se face sete. (vrea să arunce încă o pietricică dar se
răzgândeşte, o bagă în gură şi începe s-o sugă. După un timp, o scuipă scârbită) Ce
porcărie!

31
 Telefonul sună. MAMA ezită o clipă, apoi se duce şi răspunde.

MAMA: Alo! Nu, nu mai e aici. De zece minute. Auziţi, dacă-l vedeţi, spuneţi-i vă rog că
regula numărul opt, aia cu piatra care ţine de sete, e greşită. Numărul opt. V-aţi
notat? Alo! Alo! A închis. (se întoarce pe malul apei) Oricum, nu-mi pare rău. Se
spune că atunci, când ajungi pentru prima oară undeva, trebuie să iei o pietricică în
gură. Da’ dacă te-aşteaptă cu pâine şi mai ales cu sare, ai rupt-o-n fericire. (priveşte
pe apă şi îşi umezeşte buzele cu limba) „Apa e sirop de broască, proastă-i cine-o bea.
Apa e sirop de broască, proastă-i cine-o bea. Apa e sirop de broască, proastă-i cine-o
bea.“

Întoarsă cu spatele la apă, MAMA nu-i vede pe cei doi TINERI din căruciorul
de la azil, care ies din apă şi se apropie de ea, lipiţi unul de altul. După ce o
studiază cîteva clipe, cei doi îi pun MAMEI o mână pe umăr.

MAMA (întorcându-se speriată): Apa-i sirop de proastă, broască-i cine-o bea.Voi de-unde-aţi
mai apărut? (arată spre apă) Au?

Cei doi tineri râd şi se strâmbă.

MAMA: Mi se pare mie, sau astăzi nu arătaţi prea bine? Sunteţi cam palizi şi mirosiţi a mâl.
TÂN1: Cred şi eu. Doar ne-am înecat acum două zile.
TÂN2: Cu patru guri de mâl.
TÂN1: Două şi două.
MAMA: Staţi aşa! Conform tradiţiei strămoşeşti, ar fi trebuit să ieşiţi din apă abia mâine. Nu
sunteţi ortodocşi?

Cei doi TINERI se uită unul la altul şi încep să râdă. În acest moment replicile
lor pot fi puse pe muzică sau rostite ca nişte incantaţii.

TÂN2: Suntem ce vrei tu.

TÂN1: Ortodocşi.
- ortocromatici

32
 - ortoderivaţi
- ortografici
- ortoepici
- ortofonici
- ortofosforici
- ortogonali
- ortopezi
- ortosimpatici.
MAMA: Ortosimpatică sunt şi eu, dar tot nu-nţeleg ce căutaţi aici c-o zi mai devreme. Pe
mine mă cheamă Larisa. Şi pe voi?
TÂN1: Pe noi nu.
TÂN2: Deşi ne-ar fi plăcut.
TÂN1: Am văzut că te plictiseai.
TÂN2: Şi ne-am gândit să-ţi ţinem de urât.
MAMA: Sunteţi drăguţi.
TÂN1: Nu e uşor să ieşi din apă după ce te-ai înecat.
MAMA: E prima oară?
TÂN1: Pe bune că ne-am înecat.
TÂN2: Dar asta nu ne-mpiedică să fim fericiţi.
TÂN1: Şi nici să ne bucurăm că te-am întâlnit.
TÂN2: Ne-am înecat şi gata.
TÂN1: Doar n-o să ne omorâm pentru atâta lucru.
TÂN2: Înecatul are avantajele ei.
TÂN1: Lui.
TÂN2: Ei şi lui.
MAMA: Cum ar fi ?
TÂN1: Ai scăpat de sete pentru şapte vieţi.
TÂN2: Nu mai e nevoie ca să ştii să-noţi.
TÂN1: E curăţel.
TÂN2: E antigel.
TÂN1: Mănânci plancton.
TÂN2: Nu faci planton.
TÂN1: E relaxant.
TÂN2: E laxativ.

33
TÂN1: E subacvatic.
TÂN2: E simptomatic.
MAMA: Da’ nu e reumatic?
TÂN1: Dar e plăcut.
TÂN2: Şi e tăcut.
TÂN1: Ce-i nasol e că scârţâie la futut.
MAMA: Pardon!
TÂN2: Apa.
TÂN1: La futut.
TÂN2: Scârţâie.
MAMA: Poate c-ar trebui s-o ungeţi.
TÂN1: În rest e bine.
MAMA: Unde dormiţi?
TÂN2: La fund. Acolo e mai întuneric.
TÂN1: Ca într-o cameră obscură.
TÂN2: Întunericul e negrul care te-adoarme.
MAMA: Dar înainte vă spălaţi pe dinţi?
TÂN1: Cu solzi de peşte.
TÂN1: Dacă nu, se rugineşte.
MAMA: Cine?
TÂN1: Dinţii.
MAMA: Da’ apă beţi?
TÂN2: Da’ nu de sete.
MAMA: Da’ de ce?
TÂN1: Degeaba. Ne facem scuipat din ea.
MAMA: Sunteţi haioşi. V-aş împăia şi v-aş lua cu mine. Dar nu-i prea multă linişte aici?
TÂN2: Uneori se mai aude sirena salvării.
TÂN1: Când se mai strică o bucată de cărnică.
TÂN2: Altădată cântă mierla.
TÂN1: Şi vine ploaia.
TÂN2: Şi mătasea broaştei miroase mai tare.
TÂN1: De-un singur lucru ne e teamă.
TÂN2: Să nu ne înecăm a doua oară.
TÂN1: Dubla-necare e fatală.

34
TÂN2: E mai letală decât dublul asasinat.
MAMA: Cum naiba să te mai îneci o dată?
TÂN1: Se mai întâmplă.
TÂN2: Când se schimbă apa.
TÂN1: Când se topesc zăpezile.
TÂN2: Când plouă.
MAMA: Şi-atunci ce faceţi?
TÂN1: Ne luăm în braţe şi-aşteptăm.
TÂN2: Fie ce-o fi.
TÂN1: Să nu fim singuri.
TÂN2: Să nu rămânem singuri.
TÂN1: Vii sau morţi.
TÂN2: Singurătatea e aceeaşi.
TÂN1: Ne-am născut împreună.
TÂN2: Ne-am înecat împreună.
TÂN1: N-a fost uşor.
TÂN2: Dacă am fi doar unul, ar fi şi mai uşor.
TÂN1: În doi se moare greu.
TÂN2: Cine să fie primul?
TÂN1: Cine să fie ultimul?
TÂN2: Durerea celui care s-a grăbit.
TÂN2: Şi spaima celui care a rămas.
MAMA: Staţi aşa! Parc-aţi fi două balene depresive. Să vă fac unul singur, nu cred că sunt în
stare. Dar aş putea să vă învăţ cum să nu vă-necaţi şi-a doua oară.
TÂN1: Crezi că se poate?
TÂN2: Pentru amândoi?
MAMA: Aveţi carneţele? Da’ degeţele aveţi? Uite, o să scriem pe nisip. Atenţie la
mine! Regula numărul unu: gol te îneci mai repede. Aşa că ia-ţi ceva cu buzunare
largi. Doi: în buzunare bagă-ţi sticle goale de plastic, mingi de tenis, de ping-pong,
cutii de bere şi de coca-cola. Trei: ocheşte şi agaţă-te de orice pluteşte în jurul tău.
Patru: înainte de a cădea în apă, trage în piept o gură zdravănă de aer. Cinci: Când te
scufunzi, strânge bine din dinţi şi nu respira. Ai încredere în legea lui Arhimede.
Şase: nu te speria de apă, nu-ţi risipi forţele, nu înota împotriva curentului.

35
 Şapte: dacă nu ştii să-noţi, stai liniştit. Fă ce face o sticlă goală aruncată de un
naufragiat. Dacă în tine se mai află măcar un mesaj pentru cei dragi, vei scăpa cu
viaţă. Ei, ce ziceţi?
TÂN1: Nu e prea mult?
TÂN2: Prea mult nu e mai mult decât destul?
TÂN1: Dar destul nu e mai mult decât prea puţin?
TÂN2: Înseamnă că prea mult e mult mai mult decât prea puţin?
TÂN1: Ăsta-i un truism ?
TÂN2: Şi ăsta-i alt truism?
TÂN1: Nu-i altruism! E egoism.
MAMA: Când aţi terminat să mă anunţaţi şi pe mine. Sunt tot aici.
TÂN2: Iartă-ne, Larisa.
TÂN1: Dar suntem cam emoţionaţi.
TÂN2: Eşti prima nimfă care ne-a băgat în seamă.
TÂN1: Aş putea să te sărutăm?

În scenă intră FIUL. Se apropie încet, scoate pistolul şi îl îndreaptă spre cei
doi.

FIUL: Dacă mai faci un pas, vă găuresc! Ce-i cu ăştia aici?

MAMA: Sunt prietenii mei. S-au înecat acum două zile, dar văzând că mă plictisesc pe malul
apei, au ieşit mai repede ca să-mi ţină de urât.
FIUL: Ce vorbeşti? Biata de tine. Da’ bine te-au mai aburit. Sus mâinile, perverşii naibii!
Vi s-a făcut de prospătură?
MAMA: S-au înecat şi totuşi au venit la mine. Ce-i rău în asta?
FIUL: Să-ţi spun eu cum se-neacă ăştia?
MAMA: Cum?
FIUL: N-ai vrea să ştii. Hai, căraţi-vă înapoi până nu vă trag un glonte în curul ăla galben.
MAMA: Nu le vorbi aşa. Eu sunt de vină.
FIUL: Derbedeilor! Hai, calcă apa!

Cei doi TINERI intră din nou în apă, nu înainte de a lua câte o mână de nisip
din locul unde MAMA le-a scris cele şapte reguli.

36
MAMA (strigând după ei): Hei, ascultaţi-mă! Sunt eu, Larisa! Am să vin aici în fiecare zi, şi-
am să vă scriu pe nisip încă o dată, şi-nc-odată, ca să nu uitaţi! Aţi auzit? Prea mult
nu e niciodată destul!
FIUL: M-ai dezamăgit. E ultima oară când te mai las singură. Data viitoare am să te iau cu
mine, ca să-ţi arăt cum se câştigă o cutie cu fondante. Sunt obosit. Fă-mi un masaj.
Acolo. Da! Da! E grozav!
MAMA: Câte urme au rămas pe nisip.
FIUL: Şi când te gândeşti că, mai devreme sau mai târziu, se vor şterge toate.
MAMA (mângâind urmele): Mai târziu.
FIUL (ştergându-le cu piciorul): Mai devreme.
MAMA: Când eram mică, aveam prostul obicei să merg pe stradă pe urmele altora. Nu
trebuia decât să-mi potrivesc paşii peste ai lor. Atunci mi se părea un joc nevinovat,
dar acum îmi dau seama că era o prostie.
FIUL: Şi de ce mă rog?
MAMA: Pentru că eu dispărusem din peisaj. Nu mai erau decât ei.
FIUL: Te-nşeli. Nici ei nu mai erau, de mult. Toţi călcăm peste câte-o urmă. Până şi
urmele.
MAMA: Şi tot aşa, până când ne vom pierde urma.
FIUL: Vezi c-ai înţeles? Hai, închide ochii.
MAMA: Deja? Să nu uiţi să mă duci în cuib.
FIUL: Închide ochii ca să mergem mai departe. Astăzi vom lua masa la Paris, în cel mai
elegant restaurant, din cel mai scump hotel.
MAMA (închizând ochii): Serios? Hai, du-mă acolo! În seara asta mă simt romantică.

Heblu

37
 VII

MAMA şi FIUL intră ţinându-se de mână în holul hotelului.

MAMA: Arhitecţii ăştia de hoteluri n-au pic de imaginaţie.

FIUL: Ce vrei să spui?
MAMA: N-ai observat nimic?
FIUL: Ba da. Lume bună, femei frumoase, chelneri stilaţi, parfum de havană…
MAMA: Hotelul ăsta seamănă leit cu cel de-acasă. Uite, pata asta de pe covor…
FIUL: Exagerezi, ca de obicei.
MAMA: S-ar putea. Uite, în acvariu e o broască ţestoasă pe care n-o ştiam. Mă duc s-o salut.

FIUL rămâne singur şi îşi aprinde o ţigară. Din direcţia unui fotoliu, în care
cineva stă şi citeşte un ziar, se aude: „Pst! Pst!“
FIUL se întoarce şi îl vede pe DOCTOR.

DOCT: Auzi, amice, de unde-ai făcut rost de ea?

FIUL: De cine?
DOCT: De bucăţica asta.
FIUL: Doctore, tu eşti?
DOCT: Eu? Nu, nu sunt eu. Cine e bucăţica?
FIUL: E mama. Chiar nu ne recunoşti?
DOCT: Ba da. Dacă mă uit la tine, vă recunosc. Ce căutaţi aici? Aţi şi aflat?
FIUL: Ce să aflăm?
DOCT: Despre scandalul cu christomicina. N-au acceptat.
FIUL: Ce să accepte?
DOCT: Comisia. N-au vrut s-o valideze.
FIUL: Îmi pare rău. Mie nu mi-a displăcut.
DOCT: Pentru că eşti creştin. Dar ei au testat christomicina în ţările arabe. În plină criză
mondială!
FIUL: Ce idee.
DOCT: Catastrofală! Erau cât pe-aci să mă linşeze. În urma testelor s-au semnalat sute de
cazuri de alergii, şocuri anafilactice, edeme angioneurotice, febră, inflamaţii
articulare, convulsii, anemie hemolitică, dermatită exfoliativă, reacţie Herxheimer…

38
MAMA (apărând cu broasca ţestoasă în braţe): De unde ştii?
DOCT: Ce să ştiu?
MAMA: Aşa o cheamă pe ţestoasă: Herxheimer. Scrie acolo.
FIUL: Crezi c-au testat-o şi pe animale?
DOCT: Tot ce se poate. E clar c-au vrut să mă distrugă.
MAMA: Un domn de-acolo, care mi-a aranjat bluziţa, mi-a spus că broaştele ţestoase de nisip
trăiesc mai mult decât oamenii pentru că au o viaţă interioară mai bogată şi mai
fericită.
FIUL: Du-te şi pune-o la loc.
MAMA: Sigur că mă duc. Domnul acela mi-a promis că-mi aranjează şi rochiţa. (pleacă)
FIUL: Spune-i că dacă nu se potoleşte am să vin eu să-l aranjez. (către DOCTOR) Ai văzut
că nu te-a recunoscut? Spune-mi, e grav?
DOCT: E foarte grav, dar n-am de gând să renunţ. Am să lupt împotriva tuturor. Până la
urmă tot am să intru în blestemata aia de carte.
FIUL: Bine, şi ce-ai de gând să faci?
DOCT: Mi-am aranjat în seara asta o demonstraţie. E drept că n-are anvergura
christomicinei, dar odată intrat în carte, am alte perspective. Astăzi am să
mănânc un ou.
FIUL: Un ou?
DOCT: Fiert. Mă rog, răsfiert. Iar comisia mă va nota pentru „impresie artistică“ şi „meritul
tehnic“. Ce părere ai? Contez pe încurajările voastre. Mă duc să văd dacă s-a fiert.
Te aştept. Ia-o şi pe bucăţică.

Apare MAMA, cu hainele cam şifonate.

FIUL: Ce faci, bucăţico?

MAMA: De unde ştii? Aşa mi-a spus şi domnul acela drăguţ, după care m-a rugat să-i arăt
câte ceva din viaţa mea interioară. Mi-a spus că e ministru, dar n-am reţinut unde.
Uite, mi-a dăruit şi-o clepsidră cu nisip. Din păcate e plină doar pe jumătate.
FIUL: Iar m-ai făcut de râs. E ultima oară când te mai iau cu mine. Dă-mi mâna.
MAMA: Să-nchid ochii?
FIUL: Închide gura şi mişcă-te!

39
 Cei doi se-ndreaptă spre locul unde DOCTORUL, ajutat de ASISTENTĂ, îşi
pregăteşte demonstraţia. Printre cei câţiva spectatori aflaţi cu spatele la
public, se află şi două persoane care stau înghesuite pe acelaşi scaun. Lângă
masă, pe un fel de soclu, stă MAESTRUL DE CEREMONII al Cărţii
Recordurilor. El are cap de pasăre.

MAEST: Stimaţi spectatori. Comisia de validare a Cărţii Recordurilor vă urează bun venit la o
nouă tentativă de intrare în cel mai select club al planetei. În această seară vom
viziona şi – sperăm noi – vom valida o încercare de îngurgitare a unui ou fiert, cu
respectarea strictă a parametrilor impuşi de tradiţia respectabilei noastre instituţii, şi
anume „impresia artistică“ şi „meritul tehnic“. Nu există limită de timp şi de aceea
facem apel la răbdarea dumneavoastră. Succes tuturor! (aplauze)
MAMA: Ăsta cu cioc e rudă cu oul?
FIUL: Unde vezi iar cioc? Ai înnebunit? Să nu te mai aud! Când îţi fac semn, oftezi şi
aplauzi.

DOCTORUL, secondat de asistentă, ia oul fiert, îl stropeşte cu apă rece, îl

şterge cu un şervet, îl mângâie, îl sărută, îl ciocăneşte uşor cu o spatulă şi apoi
îl cojeşte, punând cojile într-un bol separat. Toate aceste mişcări se fac cu o
extremă lentoare şi sunt însoţite de oftaturi, exclamaţii de admirare, strigăte
de „Bravo“ şi aplauze din partea publicului. Două spectatoare leşină de
emoţie. După ce termină de cojit oul, DOCTORUL vrea să-l înghită cu totul,
dar constată cu surprindere că nu-i încape în gură. Rumoare în public. În cele
din urmă, văzând că nu reuşeşte, DOCTORUL cere ASISTENTEI un cuţit şi
taie oul în două. În acel moment se aude un urlet de groază şi cei doi TINERI,
care stăteau îmbrăţişaţi pe acelaşi scaun, se ridică în picioare şi încep să urle
de durere, ţinându-se cu mâinile de stomac, de piept, de gât, de cap.

MAEST: Vă rog! Nu intraţi în panică! Aşezaţi-vă la locurile voastre! Alo! Alo!

MAMA: Ce se întâmplă?
FIUL: Nu-i recunoşti? Prietenii tăi. Mai bine-i găuream atunci.

40
 Cei doi TINERI se tăvălesc pe jos, se contorsionează, urlă de durere, apoi se
apropie târâş unul de altul şi se îmbrăţişează din nou. Toţi spectatorii au fugit.
Între timp, afară a început din nou să se tragă.

DOCT: Nu! Vă implor! Nu! Nu!

MAEST: Stimaţi spectatori! Vă informăm cu regret că, din cauză de forţă majoră, tentativa de
record din această seară nu a fost validată. Vă dorim distracţie plăcută.

DOCTORUL e distrus. Plânge şi îşi rupe hainele de pe el. ASISTENTA îl

loveşte cu ciocul în creştet, apoi iese smulgându-şi penele din cap. Se trage din
ce în ce mai tare. Fiul îl ia pe DOCTOR şi îl scoate afară. În scenă rămân
doar cei doi TINERI îmbrăţişaţi şi MAMA, care ia bolul cu coji de ouă şi îl
goleşte într-un buzunar. Apoi se duce lângă cei doi, se aşează în genunchi şi
începe să-i mângâie pe cap. Lumina se stinge uşor.

41
 VIII

Într-o cameră de hotel, MAMA stă în faţa unei oglinzi şi îşi admiră corpul, se
mângâie pe sâni, îşi desface provocator părul. Pe pat sunt aruncate neglijent
dresuri, fuste, peruci, farduri, pantofi, sutiene. Telefonul din cabină sună
prelung.

MAMA (uitându-se la clepsidră): Iubitule, e zece şi-un sfert. Nu răspunzi?

FIUL (din culise): Lasă-l să sune.
MAMA: Răspund eu?
FIUL (apărând cu un brici în mână): Vezi-ţi de treburile tale.

FIUL vorbeşte la telefon, apoi se întoarce şi îşi aprinde o ţigară.

MAMA: Trebuie să pleci?

FIUL: Tu cam ce crezi?
MAMA: Eu cred că n-aş prea vrea să mi te cari tocmai acum.
FIUL: Trebuie.
MAMA: Îmi iei şi mie un ruj holografic?
FIUL: Mă mai gândesc. În ultimele zile n-ai fost prea cuminte. Ce căutau ălea două meduze
la demonstraţia doctorului?
MAMA: Ăla era doctorul? Înseamnă că cealaltă era turturica. Jalnic. Pe băieţi nu i-am chemat
eu.
FIUL: Dar i-ai încurajat. Le-ai băgat în cap tot felul de prostii. Acum bântuie peste tot. Ai
să vezi că n-o să ne mai dea pace.
MAMA: Nu-i vina lor. Penibilul ăla de doctor nu trebuia să taie oul.
FIUL: Acum doctorul e de vină.
MAMA: A vrut să-nghită oul dintr-o dată. Ţi-am spus că e o persoană fără rest. Da, mi-a fost
milă de-ăia doi! Doar n-o să-mi iei şi mie gâtul pentru asta?

FIUL îi pune mâna în gît şi o trânteşte în pat

MAMA: Ţi s-a făcut dor de mămica?

FIUL: Tu ar trebui să-ţi mai ţii gura.

42
MAMA: Mai bine ţi-ai suge burta aia.
FIUL: Hai sictir! Suge-mi-o tu! (vrea să coboare din pat dar MAMA nu îl lasă)
MAMA: Prostule. Aş vrea să nu ne despărţim niciodată. Uite, dacă ţi-ai suge puţin burta, noi
doi am putea încăpea într-un singur ou. Aşa, ca două gălbenuşuri.
FIUL (coborând din pat şi dând cu piciorul în lucrurile MAMEI): M-ai înnebunit cu ouăle
tale. Deocamdată văd că abia încăpem în ditamai camera de hotel. Mai strânge-ţi şi
tu boarfele astea.
MAMA: Apropos, o să spui iar că sunt nebună, dar camera asta seamănă al naibii de mult cu
una din hotelul nostru, în care am fost eu pentru prima dată cu un băiat.
FIUL: Când s-a întâmplat asta?
MAMA: Eşti gelos? S-a întâmplat chiar înainte de a intra în comă diabetică şi a-mi da duhul
în braţele mamei.
FIUL: Minţi! Larisa a murit în braţele mele.
MAMA (aruncându-i-se în braţe): Aşa? Îţi place cum m-am îmbrăcat?
FIUL: Ca un picior de prostituată. Trebuie să plec.
MAMA: Dar înainte de asta, te-ar deranja foarte mult dacă ţi-aş spune că mi-ar place să ne-o
tragem?
FIUL (o lasă din braţe): Ştii ce, m-am gândit şi cred că nu sunt pregătit să mă-ncurc cu tine.
MAMA: Poate-o preferi pe mama. Să ştii că nu mă supăr.
FIUL: Mama a murit.
MAMA: Îmi pare rău.
FIUL: N-ai vrea să bem ceva înainte?
MAMA (bate din palme): Rom! Îmi place romul. Mai ţii minte ce spunea mama? Întotdeauna
ştii când, unde şi de ce îl bei.
FIUL (prepară băuturile şi îi pune MAMEI un somnifer în pahar): Şi mai ales cu cine.
MAMA: Aşa e. E mereu legat de câte-o amintire. Rom bei când eşti pe mare, sau pe munte,
sau când ţi-e frig, sau când stai într-un cort umed şi rece şi-aştepţi să vină dimineaţa.
Şi dimineaţa nu mai vine. Da’ ştii de ce?
FIUL: Nu.
MAMA: Pentru că nici cu noaptea care a trecut, lucrurile n-au stat tocmai bine. Ori dacă
noaptea merge prost, la ce bun să mai aştepţi dimineaţa?
FIUL: Apropos. Am auzit că unele mame le spun copiilor că între bărbat şi femeie se petrec
noaptea lucruri urâte.
MAMA (sorbind din pahar): Mama nu ne-a spus niciodată aşa ceva.

43
FIUL: Dimpotrivă. Îţi aminteşti, când călătoream odată noaptea şi trenul a oprit în mijlocul
unui oraş, în faţa unui bloc cu toate luminile stinse?
MAMA: O singură fereastră era luminată şi dincolo de ea, un bărbat şi o femeie se tăvăleau
goi, într-un pat imens.
FIUL: Mai ţii minte ce ne-a spus mama atunci?
MAMA: „Iată un futodrom clasa întâi.“
FIUL: Futodrom? Ăsta era cuvântul? Eşti sigură?
MAMA: Absolut. N-o mai ştii pe mama? Chestia aia trebuia comentată.
FIUL: Apoi a repetat de câteva ori: ce frumos! ce frumos! ce frumos!
MAMA: Era într-adevăr un futodrom pe cinste.
FIUL: Cum a putut să-mi spună una ca asta? Eram doar un copil.
MAMA: Era convinsă că vei uita acel cuvânt. „Futodrom“ era ceva prea complicat pentru
vârsta ta. Aşa că, mama n-a riscat nimic. (cască şi se întinde pe pat)
FIUL: Aşa e. Până să plece trenul îl şi uitasem. Dar că mi-a spus: ce frumos! ce frumos! ce
frumos! asta am ţinut minte.
MAMA (aproape adormită): Şi eu... întotdeauna ai fost... un copil cuminte... care ai reţinut...
doar ce trebuia... ia-mă în braţe... vreau să facem dragoste.

Fiul o priveşte pe MAMA cum adoarme în timp ce el îşi pune mănuşile negre
pe mână şi briciul în buzunar.

MAMA (vorbind în somn): Iubitule... fă-ţi nevoile... înainte de... s-ar putea ca acolo... să nu
găseşti... nici o toaletă... nu intra în panică... dacă auzi paşi... pe scări... spaima creşte...
ritmul... respirator... şi consumă oxigenul... te rog... nu purta părul lung... te-ar încurca...
într-o încăierare... dacă te prinde... gerul... trebuie... să te strâmbi... altfel îţi îngheaţă... faţa...
(FIUL iese din cameră, închizând uşa)... din când în când... du-te... pe la stomatolog... să nu
te-apuce... vreo durere... de măsele... când...

După un minut, FIUL se întoarce cu mănuşile pline de sânge şi ţinându-se cu

mâna de o falcă. Se duce la oglindă şi îşi verifică o măsea. Apoi, cu mănuşile
pe mâini, se culcă în pat lângă MAMA şi o ia în braţe. Heblu.

44
 IX

MAMA şi FIUL stau la o masă în micul restaurant al hotelului şi iau micul

dejun. Cu spatele la ei, cocoţaţi pe un singur scaun de bar, cei doi TINERI se
uită la un televizor, în timp ce BARMANUL prepară un cocteil. Pe masă, lângă
farfuria MAMEI se află o clepsidră şi o păpuşă.

MAMA: Mai vrei puţină cafea?

FIUL: Puţină.
MAMA: Cu lapte.
FIUL: Fără.
MAMA: De ce nu mănânci?
FIUL: Nu pot. E prea de dimineaţă.
MAMA: Dar seara ştii că nu e bine?
FIUL: Am auzit.
MAMA: Cică visezi că te taie turcii. Asta la noi, la români. Oare la nemţi cum o fi? Cine să-i
taie pe nemţi?
FIUL: Nemţii se culcă obosiţi şi nu mai visează nimic.
MAMA: Te mai doare măseaua?
FIUL: Puţin.
MAMA: Cum a fost azi-noapte?
FIUL: Cum să fie? A fost bine.
MAMA: Ştii, când m-am trezit, am văzut că pe cearceaf erau pete de sânge şi m-am înroşit.
Cred că m-am şi speriat. M-am speriat?
FIUL: Puţin, la început.
MAMA: Am ţipat?
FIUL: Nu cine ştie ce.
MAMA: M-am zbătut?
FIUL: Aşa şi-aşa.
MAMA: Am închis ochii?
FIUL: Ţi i-am închis eu.
MAMA: Te-am lovit?
FIUL: N-ai mai apucat.

45
MAMA: M-a durut?
FIUL: S-ar putea.
MAMA: Ţi-a plăcut?
FIUL: Da, mi-a plăcut.
MAMA: M-am prăbuşit?
FIUL: Da, la picioarele mele.
MAMA: Ce romantic! Ştii, la cursul de supravieţuire ne-au învăţat că prima căzătură trebuie
să te găsească relaxat. „Lasă-te pe-o parte când cazi“, asta nu se uită niciodată.
FIUL: Frumos spus. Pregăteşte-te de plecare. Mâine vom ajunge în Egipt.
MAMA (bate din palme): La piramide! (se întristează) Şi dup-aceea? O să mă duc la culcare?
FIUL: Nu te mai gândi la asta. Vom locui în cel mai luxos hotel din Cairo, iar seara vom fi
la picioarele sfinxului.
TÂN1: Piciorul copilului încă nu ştie că e picior. De aceea, piciorul copilului a fost învins, a
căzut în luptă, a fost luat prizonier şi acum vor să facă din el două picioare.
TÂN2: Păi să nu-ţi bagi picioarele. (către BARMAN) Ăsta cu ce mai e?
BARM: Cu cremă de brânză mucegăită, lichior Amaretto, alune prăjite şi bucăţi de pâine
Graham.
TÂN1: Numele?
BARM: Amaretto Cheescake.
TÂN2 (gustă din cocteil): Nu-mi place. Are gust de căcat.
BAR: Pentru cine are gusturi de căcat, tot ce nu e de căcat i se pare de căcat.
TÂN1: Ţi-a cam zis-o.
TÂN2: Mi-o sugi.
TÂN1: Cu plăcere.
FIUL: Eu mă duc la ei.
MAMA: Lasă-i, sunt haioşi, mă distrează.
FIUL: Alo, triunghiul roşu!
TÂN2 (fără să se-ntoarcă): Ce e amice, ai probleme cu frânele?
TÂN1: Mă scuzaţi, mi-a scăpat.
TÂN2 (trâgând un vânt): Şi mie.
BARM: O ridic eu. (se apleacă şi ia de jos o măslină)
TÂN1 (arătând spre televizor): Pe cât pui pariu că n-o să reuşească?
TÂN2: De unde sunt băieţii?
TÂN1: Din Guatemala.

46
TÂN2: Şi medicii?
TÂN1: Din Hong-Kong. Combinaţia fatală.
TÂN2: Nu pariez.
MAMA. Despre ce vorbesc?
FIUL: Habar n-am. Se transmite ceva în direct, dar nu-mi dau seama ce.
TÂN2 (gustând dintr-un alt pahar): Ăsta ce curul meu mai e?
TÂN1 (mirosind): Miroase-a Bloody Mary.
BARM: Corect. Ultima generaţie. Reinventată de mine sub forma unei prăjituri de lămâie cu
sos de ridichi, şerbet de ţelină şi votcă gelatinizată.
TÂN2: Mi-e rău.
TÂN1 (uitându-se la televizor): Ce ţi-am spus?! Puştii n-au nici o şansă. Sunt 23 de măcelari.
Horror-team
TÂN2: Nazişti.
TÂN1: Măcelari.
TÂN2: Măcelari nazişti.
TÂN1: Încă o autopsie-n palmares.
TÂN2: Ia uite-o şi pe mă-sa cum semnează consimţământul.
TÂN1: Necrologul, vrei să spui.
TÂN2: Vaco! O să-ţi cadă mâna!
FIUL: De unde-i cunosc eu pe tipii ăştia? Vocile astea...
MAMA: Ţi se pare, iubitule. Nu vrei tu oul ăsta?
TÂN1 (către BARMAN): Ce ne mai dai?
BARM: Încercaţi „92 in the shade“, cu piure de mango, tequila, sirop de piper roşu şi ou
crud.
TÂN1: Cu câte gălbenuşuri?
BARM: Cu unul, fireşte.
TÂN2: Fireşte? Aşa te-am învăţat? Băgaţi-l în cur!
TÂN1: Cu tot cu coajă.
TÂN2: Hai, c-a-nceput. Nu te uiţi?
TÂN1: Nu pot. Încă n-am băut destul.
MAMA (arătând spre televizor): Dumnezeule! Ce le face?
FIUL: Îi separă. S-au născut lipiţi unul de altul.
BARM: Am auzit că unul vroia să se facă scafandru şi celălalt aviator.
TÂN2: Şi ce-i cu asta?

47
BARM: Ziceam şi eu...
TÂN2: Te bag în mă-ta cu sofismele tale!
TÂN1: Lasă-l în pace.
TÂN2: Să-şi vadă de treabă, nu să comenteze.
FIUL: Nu vă supăraţi, aveţi ceva împotriva separării siamezilor?
TÂN2 (fără să se-ntoarcă): Ai un cuţit pe masă?
FIUL: Am două.
TÂN2: Perfect. Taie-ţi o mână şi trimite-o-ncoace, ca să mă scarpine-n cur.
TÂN1: Ai fost prea subtil.
MAMA: Fii calm. Nu vezi că vor să te provoace?
TÂN2: Şi acum, traducerea. Doi oameni, care se nasc lipiţi unul de altul, sunt expresia
supremă a iubirii universale şi un dar făcut lumii de însuşi Dumnezeu. Despărţirea
lor prin mijloace mecanice reprezintă o crimă şi o agresiune împotriva armoniei
cosmice. (către BARMAN) Votcă!
MAMA (aplaudând): Bravo! Trece-o-n contul meu.
FIUL: Să-nţelegi că sunteţi de acord cu astfel de greşeli ale naturii? Copiii ăştia erau nişte
monştri. Trebuiau salvaţi.
TÂN1 (privind spre televizor): Se-ntâmplă ceva. Cred c-au apărut complicaţii.
TÂN2: Spuneţi-mi, aţi fost vreodată îndrăgostit?
FIUL: Mi s-a-ntâmplat odată.
MAMA: Ultima oară cu mine.
TÂN1: S-a terminat. Au făcut stop-cardiac.
FIUL: Da, am fost îndrăgostit. Şi ce-i cu asta?
TÂN2: De mâna dreaptă sau de mâna stângă?
FIUL: La început de amândouă. Apoi, chiar de-o femeie.
TÂN2: Şi ţi-a plăcut să te lipeşti de ea?
FIUL: Da, mi-a plăcut.
TÂN2: Nu-i aşa că vroiai să nu se termine niciodată?
FIUL: Ajunge! E un copil aici!
TÂN2 (arătând spre televizor): Eşti sigur că e doar unul?
FIUL: Ce vrei să spui?
TÂN2: Mai numără-i odată.
TÂN1: Doamne, cât sânge. Mi-e rău. (bea direct din sticlă)
BARM: Mai bine ia o „Bloody Mary“. Cu gheaţă. Gheaţa opreşte sângele.

48
MAMA (arătând spre televizor): De ce plângeau?
TÂN2: Aşa plâng toţi siamezii când sunt despărţiţi.
TÂN1: Încă puţin şi se vor întâlni din nou.
TÂN2: Sunteţi mulţumit, domnule?
FIUL (către MAMA): Dă-mi mâna! Să plecăm de-aici.
TÂN1: „Dă-mi mâna“. Acesta poate fi un început promiţător pentru o viitoare relaţie
siameză.
MAMA: Vreau să mai stăm. Vreau să mă uit până la sfârşit.
FIUL (lovind-o peste cap): Ajunge! Am spus să ieşi! Lasă dracului căcaturile alea! (MAMA
scapă pe jos păpuşa şi clepsidra)
MAMA (plângând şi îmbrăţişându-i FIULUI picioarele) Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

Înlănţuiţi astfel, MAMA şi FIUL arată acum ca doi siamezi. Cei doi TINERI se
întorc în sfârşit cu faţa, se apropie de MAMA, o mângâie pe cap şi îi pun în
braţe păpuşa şi clepsidra.

FIUL: Voi eraţi? Trebuia să-mi dau seama. (vrea să scoată pistolul din buzunar, dar
BARMANUL e mai rapid şi scoate de sub masă o puşcă cu două ţevi)
BARM: N-ai vrea s-o guşti, crede-mă.
TÂN1 (către TÂN 2): Îmi dai voie?
TÂN2: Te rog.
TÂN1: Noi credem că oamenii trebuie să rămână legaţi.
TÂN2: Nu doar de oameni.
TÂN1: De toate lucrurile şi amintirile cu care au trăit.
TÂN2: Omul e ca un pom de Crăciun.
TÂN1: Încărcat de globuri pictate cu imagini preţioase.
TÂN2: Când cineva te loveşte într-un glob.
TÂN1: Te doare mai tare pentru că…
TÂN2: Pe glob e pictat chipul unei fiinţe dragi.
TÂN1: Cineva îşi loveşte mama.
TÂN2: Sau nimfeta.
TÂN1: De şaptesprezece ori şi jumătate.
TÂN2: Dar ea încă-l iubeşte.
TÂN1: Nu pentru că l-ar fi iertat.

49
TÂN2: Ci pentru că palma nu a nimerit-o.
TÂN1: În chipul drag al celui ce-a lovit-o.

FIUL îşi bagă din nou mâna în buzunar, dar se răzgândeşte şi iese grăbit,
trăgând-o pe MAMA după el. Cei doi TINERI se întorc la bar şi se aşează pe
scaun, din nou cu spatele la scenă. BARMANUL le toarnă alcool în pahare.
Cei trei toastează.

TÂN1: Pentru toţi siamezii nedespărţiţi ai acestei lumi!

TÂN2: Pentru Giacomo şi Giovanni Battista Tocci!
TÂN1: Pentru Adam şi David Wienberg!
TÂN2: Pentru Violet şi Daisy Hilton!
TÂN1: Pentru Yvonne şi Yvette McCarther!
TÂN2: Pentru Eng şi Chang!
BARMANUL (care-şi trânteşte pe tejgheaua barului picioarele de cal potcovit): Pentru voi şi
pentru toţi centaurii acestei lumi!

Heblu

50
 X

MAMA stă într-o cameră de hotel, înconjurată de păpuşi şi jucării. Ea

piaptănă o păpuşă şi, din când în când, se uită pe geam. În faţă are un caiet.

MAMA: Ce ceaţă galbenă. Numai la noi mai vezi aşa ceva. Aici, în Egipt, o fi din cauza
furtunilor de nisip. De-aia nu se văd nici piramidele, nici Sfinxul. Ce bine că nu sunt
afară. Nisipul mi-ar intra în ochi şi asta e o chestie destul de neplăcută. (se uită în
caietul de şcoală) Dar supravieţuitorii au pentru toate situaţiile câte-o soluţie
salvatoare. (citeşte) „Pentru uşurarea suferinţei, pune o cârpă umedă peste ochi, dar
numai când temperatura aerului este deasupra lui zero celsius. Dacă e cald,
împrospătează des compresa. Nu pune picături în ochi. Nu-i unge cu alifie. Singurul
care vindecă e timpul“ (se opreşte) Asta sună frumos. (continuă) „Sunt necesare şi
suficiente cam şaptesprezece ore“. Doar atât? Păi, cred că în şaptesprezece ore nu
pierzi mare lucru dacă stai cu ochii închişi. Am auzit că şi pentru morţi primele
şaptesprezece ore sunt mai grele. După care, ochii se obişnuiesc cu întunericul şi
poţi să-i deschizi fără să te doară capul. (se uită pe geam) Acum chiar că nu se mai
vede nimic. Dacă tot am rămas singură, mă gândesc că n-ar fi rău să-mi verific
temele pentru mâine. Măcar scap de-o grijă şi deseară pot să zburd printre piramide
ca o mierlă. (deschide din nou caietul) Da’ ce v-aţi mai îngălbenit! Parc-aţi fi din
papirus. O fi de la ceaţă? Sau de la nisip? (citeşte) „Imaginaţi-vă că aţi avut
şaptesprezece vise urâte. Descrieţi cu ajutorul lor, în tot atâtea fraze, lumea în care
trăiţi“. În tot atâtea fraze? Asta înseamnă că lumea adevărată nu e mai mare decât aia
din vis. E bine de ştiut asta. (întoarce clepsidra) Hai, Larisa, să vedem ce prostii ai
mai scris!

MAMA îşi va citi tema rar, silabisind cu voce tare, ca un şcolar. Comentariile
ei, atunci când îşi corectează tema, sunt trecute în paranteze.

MAMA: Cămila are într-o cocoaşă apă şi în alta mâncare. (Mă rog, asta aşa, ca o reverenţă
făcută gazdelor) Când ne spălăm, noi dăm săpun în ochi la microbi. (Şi la
stafilococi nu, prostuţo?) Omul mort trebuie să aibă pantofi în picioare, pentru a se

51
 reîncarna încălţat. (Vezi, de asta au dispărut toţi ţăranii) Uneori găinile mănâncă
pietricele, ca să-şi clătească gura. (Aşa e. Înseamnă că regula numărul opt era doar
pentru găini) Scheletul nu foloseşte la nimic pentru că e mort. (Ar vrea el)
Mecanismul fluturilor nu se aude când ei zboară, pentru că este făcut dintr-o
substanţă surdomută. (Asta face cât toate celelalte) Ceasurile sunt cu cuc şi nu cu
cocoş, deoarece cucul a fost prima pasăre sculătoare. (Asta e cam tare, dar n-o şterg)
Oamenii se caţără pe munte ca să se mai uite şi-n jos. (Nici dintr-un cuib de mierlă
nu se vede prea rău) Nu e bine să trăieşti mai mult decât ţi-ai imaginat. (Nici mai
mult, nici mai puţin) Doctoria împotriva fricii e să mergi noaptea pe întuneric din
dormitor în bucătărie şi înapoi. (Şi dimineaţa să te prindă în bucătărie, aşa, ca pe
mama, bine altoită) Dumnezeu e ca o vrabie, nici iarna nu pleacă de lângă noi
(Larisa, Larisa, eşti o vrăbiuţă cam obraznică)

De afară se aud împuşcături, lătrat de câini şi ţipete de păsări.

Când omul moare, umbra lui nu încape în sicriu, rămâne pe dinafară şi începe să-şi
caute frăţiorul. Când umbra e cu omul, stă lipită de picioarele lui, dar când omul
moare, capacul sicriului îi taie umbrei picioarele. Noi, când vedem un stafilococ, ne
speriem că de ce face: “Uuuu! Auuu!” Dar el de fapt plânge fiindcă e o umbră şi
nimeni nu-şi dă seama cât de tare-o dor picioarele şi cât de dor îi e după frăţiorul ei.
(Săraca umbră. Oare ce-or mai fi făcând siamezii mei?)

Telefonul din cabină sună din nou. Apare FIUL, răspunde la telefon,
apoi se aşează pe un scaun, îşi aprinde o ţigară şi se loveşte cu pumnul
peste genunchi.

MAMA: Mi-ai promis că mă duci la piramide. Am auzit că azi e ultima zi de vizită.

FIUL: O să mergem şi la piramide.
MAMA: Când?
FIUL: În curînd. Acum mai am puţină treabă.
MAMA: Ce treabă? Te ajut eu şi plecăm. Unde e?
FIUL: Cine?
MAMA: Ramses al doilea. Clientul.
FIUL: Vezi-ţi de păpuşile tale. Mă descurc şi singur.

52
MAMA: Nu e cinstit. Am ajuns la capătul drumului. Ştii bine că dincolo de piramide nu mai
sunt decât două foi lipite cu miere. Când eram pe malul apei mi-ai promis că mă iei
cu tine. Unde e?
FIUL (după un moment de tăcere): Dincolo. La 311. La telefon mi-au spus că ăsta e ultimul.
Mâine îmi dau şi restul de bani.
MAMA (băgându-şi clepsidra în buzunar şi luând o păpuşă în braţe): Ia-o înainte!
FIUL: Ce e cu tine? Eşti cam palidă.
MAMA: N-am nimic. Doar că mă simt ca o bucată de cretă, care se face tot mai mică.
FIUL: Ai să vezi, n-o să dureze mult.

Cei doi intră în camera alăturată, unde un bărbat stă întins pe o canapea şi se
uită la ei. FIUL scoate un cuţit şi se apropie, dar e nehotărât.

FIUL: Nu pot.
MAMA (turnându-şi un pahar de cola dintr-o sticlă aflată pe masa de lângă pat): Dacă ţi-e
frică, ia-l de mână şi vorbeşte cu el. Aşa o să vă liniştiţi amândoi.

FIUL se aşează pe pat, ia bărbatul de mână şi îi vorbeşte, în timp ce acesta îl

aprobă dând din cap.

FIUL: Nu ştiu cum să-ţi spun… crede-mă, cetăţene… eu nu-ţi vreau decât binele… dar eu
nu pot face bine… dacă n-am energie pentru bine. Aşa că voi fi nevoit să-ţi fac… un
mic rău. Pentru mine e important să reuşesc în viaţă. Numai ce-ţi reuşeşte în viaţă te
poate mulţumi. Astăzi, pentru mulţumirea lui sufletească, omul face un rău în fiecare
zi. Şi eu sunt un om, cetăţene. Şi mâine e o zi. (către MAMA) E bine?
MAMA (pieptănându-şi păpuşa): Os de meduză. Dă-i înainte.
FIUL (tot mai sigur pe el): Cei care mor pentru patrie, reapar de ziua naţională, zburând prin
jerbele de artificii. Cei care nu mor pentru patrie, mor din cauza ei. Tu ce alegi,
cetăţene?

MAMA dă din cap şi îi face semn să continue.

FIUL: Dacă vrei să le scrii celor dragi, trebuie să ştii că orice obiect pe care pui un timbru
ajunge la destinaţie. Când trimitem acasă o scrisoare de adio, noi trebuie să punem şi

53
 timbru, ca să ştie poştaşul unde s-o ducă, pentru că pe timbru e desenată strada
noastră. Dacă vei fi cuminte, am să te timbrez şi-am să te trimit oriunde doreşti. Dar
numai după…
MAMA (privind pe geam): Se ridică ceaţa. Cred că se vede Sfinxul. Ştiai că seamănă cu
statuia noastră din parc? Uite, e plin de păsări.
FIUL: Cele cinci minuni, care nu mi se vor întâmpla niciodată, sunt: (în timp ce le rosteşte,
FIUL vâră încet cuţitul în inima bărbatului, în timp ce MAMA îl mângâie pe cel ucis
pe cap şi face: Ssst! Ssst) toate dimineţile să pornească la prima cheie. Să fac o pâine
din prima zăpadă. Să am mai mult decât pot fura. Să nu mai fiu trist definitiv. Să mă
îndrăgostesc atât de tare de Larisa, încât să uit cu totul că e mama mea.

Bărbatul a murit. FIUL se dă un pas înapoi şi se uită la el.

FIUL: Şi acum?
MAMA: Dacă persoana de care te-ai ocupat, devine rece, lipicioasă şi palidă, e semn că poţi
pleca. (FIUL se uită la mort, apoi aruncă cuţitul şi dă să plece) Dar dacă nu eşti sigur că
mortul e mort de-a binelea, muşcă-l de vârful degetului mic. (fiul îl muşcă)
FIUL: Mi-a zâmbit.
MAMA: Atunci, loveşte-l! Pune-i oglinda! Scutură-l bine! Dă-i foc! Trage-l de limbă! Ia-i
pulsul! Dă-i-l înapoi! Bagă-l în priză! Cheamă salvarea!

FIUL face toate astea într-un ritm de comedie mută, căzut parcă în transă.
După ultima comandă a MAMEI, se opreşte cu mâna pe telefon şi râde.

MAMA: Râzi? Asta te face fericit? E foarte bine. Dar nu uita că, acolo unde-ai fost fericit, nu
trebuie să te mai întorci niciodată. Acum eu voi pleca să vizitez piramidele. Tu vei
rămâne aici, pentru că ultima regulă de supravieţuire spune să nu laşi nici o urmă pe
unde ai trecut.

MAMA scoate clepsidra din buzunar şi o pune pe masă. Clepsidra nu mai are în ea.
nici un fir de nisip. MAMA iese încet, cu păpuşa în braţe. FIUL o urmăreşte cu privirea, apoi
scoate o batistă din buzunar şi începe să şteargă amprentele. Dar, nemaiştiind pe ce-a pus
mâna, el şterge tot: podea, pereţi, geamuri, uşi, tablouri, etc.Afară se trage puternic, câinii
latră, se aude un ţipăt sfâşietor de pasăre şi o voce care strigă:” Aport!” Apoi se face
linişte. Lumina se stinge încet.

54
 XI

FIUL stă în camera de hotel, lângă bărbatul mort, şi ţine în mână o batistă
mototolită. Telefonul din cabină sună.

FIUL: Alo! Da, sunt eu. Aţi găsit-o? Înţeleg. Da, mai aştept. O clipă. Un metru şaizeci,
minionă, în haine de copil, cu o păpuşă în braţe. Vîrsta? Are vreo importanţă?
Înţeleg. 15 ani. Da, e mama mea. Cum? În trei minute? Aici? Am să-l aştept. Alo!
Alo!

FIUL şterge telefonul cu batista, apoi se aşează lângă mort, pe marginea

patului. Cineva bate la uşă. FIUL deschide. În cameră intră DOCTORUL,
având cap de şoim şi ducând o cutie sub braţ. Desigur că FIUL nu îl
recunoaşte.

DOCT: Sper că am nimerit bine. Camera 311?

FIUL: Exact. Aţi găsit-o?
DOCT: S-o găsim? Mă tem că aţi înţeles greşit. Noi nu căutăm şi, prin urmare, nu găsim pe
nimeni. Noi avem revelaţii.
FIUL: Care noi? Ce mă tot abureşti? Ce revelaţii? Unde e?
DOCT: Dumneavoastră aţi reclamat o dispariţie.
FIUL: Da. E vorba de iubita mea… mamă.
DOCT: Persoana dispărută era vie sau decedată?
FIUL: Mă credeţi necrofil?
DOCT (privind mortul din pat): Mă gândeam că vă ocupaţi cu…
FIUL: A, vă referiţi la dumnealui. Cu dumnealui e altceva. Între noi există doar o relaţie
strict profesională.
DOCT: Aşa mă gândeam şi eu. Şi acum permiteţi-mi să mă prezint: sunt secretar de stat în
Departamentul Afacerilor Funerare din cadrul Ministerului Apelor, Pădurilor şi
Nisipului din Egipt, şi sunt mandatat să vă aduc la cunoştinţă două veşti.
FIUL: E ca în bancul ăla cu clăparii?

55
DOCT: Dacă vreţi, se poate spune şi aşa. Cu care să încep?
FIUL: Cu-aia proastă pentru tine.
DOCT: Ce insinuaţi? Mă rog, cum doriţi. Prima este că Excelenţa sa, Ministrul Apelor,
Pădurilor şi Nisipului şi-a încheiat în sfârşit vânătoarea, reuşind să intre în Cartea
Recordurilor cu un total cincizeci de mii de păsări împuşcate într-o săptămână, în
mirifica rezervaţie a Deltei Dunării.
FIUL: A mai lăsat ceva?
DOCT: Desigur. Pentru recordul de anul viitor. Vestea cealaltă este că, dintr-o regretabilă
eroare cinegetică, ornitologică şi ecologică, mama dumneavoastră a fost confundată
cu o pasăre sălbatică, mai precis cu o mierlă de apă şi a fost împuşcată în această
dimineaţă la ora 7 şi 17 minute, GeMeTe.
FIUL (după un moment de tăcere) Ştia. A ştiut tot timpul.
DOCT: Sunt mandatat să vă înţeleg şi să vă respect durerea.
FIUL: Ştia că aici o să se termine. La Piramide.
DOCT: Aţi fost acolo? E visul meu de-o viaţă.
FIUL: Şi voi ştiaţi, nu-i aşa?
DOCT: Ce să ştim? Noi nu ştim nimic. Doar v-am spus că noi avem revelaţii… iertaţi-mă,
dar aici nu trebuia să plângeţi?
FIUL: Nu pot.
DOCT: Departamentul nostru are pentru astfel de situaţii o explicaţie mai curând
mecanicistă decât metafizică. Mă urmăriţi? Zece minute după consumarea tragicului
eveniment şi un perimetru de zece metri pătraţi. Acesta e intervalul de timp şi spaţiu
în care moartea celor dragi ne poate afecta. Cu cât aflăm mai târziu şi suntem mai
departe de locul decesului, durerea noastră scade direct proporţional cu distanţa
temporală şi spaţială dintre noi şi persoana dispărută.
FIUL: Ia mai du-te dracului!
DOCT: O clipă. Încă nu am terminat. Permiteţi-mi să vă citesc în încheiere scrisoarea de
condoleanţe a excelenţei sale (scoate un papirus şi citeşte): „Eu sunt Ieri şi îl
cunosc pe Mâine. Am văzut lucruri ascunse şi secrete. Şi, precum Soarele, nu voi
pieri niciodată, pentru că eu sunt Ordonatorul de Mistere. Toţi trec. Toţi au trecut
prin faţa mea. Nu trece nici o zi fără ca eu să nu salvez ceva. Dar astăzi cerul meu
s-a-ntunecat pentru o clipă. Vai nouă! Ca un şoim acum poţi să zbori! Să ţipi ca o
gâscă sălbatică: priviţi-mă! eu mă nasc! eu mă nasc! eu mă nasc! Imaginea ei se face
mai frumoasă, mai tânără, mai dulce. De-acum voi locui într-un loc pur şi sfânt, între

56
 crengile de palmier. Pacea fie asupra ta!“ Semnează indescifrabil: Ministrul apelor,
pădurilor şi nisipului din Egipt.

DOCTORUL îi înmâneză FIULUI scrisoarea şi îi întinde mâna, dar acesta se

face că n-o vede.

DOCT: A! Era să uit. Mai am ceva pentru dumneavoastră. Un moment, să văd unde l-am
pus.

DOCTORUL scoate capacul cutiei şi extrage de-acolo tot felul de obiecte

mumificate şi înfăşurare în bandaje: o pisică, un şarpe, o sferă, o pipă („Ceci
n’est pas une pipe“, spune DOCTORUL), un robinet, un falus şi un ou.

DOCT (cu oul în mână): Deşi nu-mi face nici o plăcere să-mi amintesc acest obiect, sunt
mandatat să vă informez că, în buzunarul mamei dumneavoastră împuşcate, s-au
găsit câteva coji de ouă şi un bilet în care defuncta cerea să fie incinerată, cenuşa să-i
fie pusă într-un ou, iar oul să fie pus într-un loc ştiut numai de fiul ei, adică de
dumneavoastră. Specialiştii noştri au reuşit să recompună acest ou din fragmentele
găsite, l-au spălat cu apă de Nil, l-au purificat cu tămâie şi salpetru şi l-au învelit în
pânză de in, astfel că cenuşa mamei se află acum în siguranţă.
FIUL (luând oul şi uitându-se la el): Larisei i-a plăcut întotdeauna să se ascundă în tot felul de
cotloane. Ne păcălea întotdeauna. Şi noi ne miram cum putea să încapă acolo. Ea
ridica din umeri şi ne spunea: „Eu ştiu să mă fac mică. Eu n-o să cresc niciodată“

DOCTORUL îl bate pe umăr, apoi scoate din cutie o sticlă de bere şi

o pâine, amândouă învelite în bandaje. Le desface şi le pune pe masă.

DOCT: Drumul ăsta mi-a făcut o foame de lup. Hai, luaţi de-aici, să fie de sufletul răposatei.
Şi între timp, eu o să vă povestesc o întâmplare din perioada când lucram pentru
Guinnes Book. Ce vremuri sulfuroase!
FIUL (uitându-se spre mort): Ce s-a auzit?
DOCT: Îi chiorăie maţele. Ce, crezi că lor nu le e foame?
Lumina se stinge uşor pe cei doi, care mănâncă din pâine şi beau pe rând din
sticla de bere.

57
 XII

În cimitir. FIUL se apropie de copac, pune oul în cuib, apoi scoate dintr-un
buzunar o carte din care încep să citească.

FIUL: „Mama Lolita, lumină a vieţii mele, văpaie a viscerelor mele. Supliciul meu,
suflet al meu, Ma-ma-lo-li-ta: vârful limbii execută o mişcare în cinci timpi,
coborând de la buze spre vălul palatului ca să atingă la timpul cinci dinţii:
Ma.Ma.Lo.Li.Ta“

Vrea să continue, dar vocea şi mâinile încep să-i tremure. Bagă cartea în
buzunar, se închină uşor în faţa cuibului, îşi scoate din celălalt buzunar
mănuşile şi ochelarii negri şi iese. Din culise se aude o împuşcătură. Apare
DOCTORUL şi ASISTENTA. DOCTORUL e agitat, se uită la ceas, verifică
dacă oul e în cuib. Se vede că aşteaptă pe cineva important.

DOCT: Ce se-aude, turturica mea?

ASIST: Încă nimic.
DOCT: I-ai anunţat?
ASIST: Non-stop.
DOCT: Şi-atunci de ce întârzie?
ASIST: Or mai fi şi alţii pe listă.
DOCT: Oul e acolo?
ASIST: Doar te-ai uitat adineaori.
DOCT: Poate că mi s-a părut.

ASISTENTA se uită în cuib.

DOCT: E acolo?
ASIST: E aici.
DOCT: Nu e acolo?!
ASIST: E aici, nu e acolo! M-ai înnebunit şi pe mine.

58
DOCT: Cum arăt, turturica mea?
ASIST: Eşi palid şi tremuri tot. Dacă nu te linişteşti, am să te lovesc cu ciocul în cap pân-o
să vezi cercuri concentrice.
DOCT: Aşa să faci. Cît e ceasul?
ASIST: 12 şi 17 minute. GeMeTe.
DOCT: De ce întârzie?
ASIST: Nu mai contează. Uite-i că vin.
DOCT: Isuse Christomicine! Ajută-mă să omor stafilococul neputinţei! (către ASISTENTĂ)
Şi tu, ce-ai rămas aşa? Anunţă-i!
ASIST (bătând de trei ori din palme): Comisia de validare pentru Guinnes Book!

În scenă apar cei doi TINERI, lipiţi unul de altul şi îmbrăcaţi într-o singură
pereche de pantaloni.

DOCT: Ce-i asta? Ce-i cu ăştia aici?

ASIST: Nu ţi-am spus? Vai, ce căscată sunt!
DOCT: Ce să-mi spui? Vorbeşte, nenorocito!
ASIST: Am fost anunţată că, începând de astăzi, comisia de validare a fost destituită şi în
locul ei…
DOCT: Destul! Sunt pierdut! Sunt mort, îngropat şi pierdut!
ASIST: Bine, dar oul e la locul lui.
DOCT: Ce vorbeşti! Cu ăştia nimic nu mai e la locul lui.
TÂN1: Ce-avem aici?
TÂN2: Prezentaţi scurt, concis şi convingător.
TÂN1: Aveţi un minut.
DOCT: Ăăă… deci… e vorba de o pasăre descendentă…

ASISTENTA leşină.

TÂN2: Descendentă?
TÂN1: E vorba cumva de doamna?
DOCT: …descendentă din Pasărea Phoenix… cunoaşteţi pasărea Phoenix? Renaşte odată la
o mie de ani.
TÂN2 (către TÂN 1): Tu îţi aminteşti ceva?

59
TÂN1: De-acum o mie de ani? Eşti defect.
TÂN2 (către DOCTOR): Asta e tot?
DOCT: Eu... am descoperit această pasăre... descendentă din pasărea Phoenix... care, acum o
mie de ani...
TÂN1: Dacă era acum cinci sute ani...
TÂN2: Poate că ne-am fi amintit.
DOCT: Pasărea mea se numeşte Cenuşar şi face ouă pline cu...
TÂN1: Gălbenuşuri.
DOCT: Iertaţi-mă că vă contrazic, dar cenuşarul face ouă pline cu cenuşă.
TÂN2: Cum doriţi. Să înţelegem că asta a fost partea teoretică.
DOCT: Da. Scurtă, concisă şi convingătoare.
TÂN1: E părerea dumneavoastră. Să vedem cum staţi cu practica.
DOCT: Dacă binevoiţi să mă urmaţi.

DOCTORUL se îndreaptă spre copac. ASISTENTA îi conduce pe cei doi care,

după cîţiva paşi se opresc.

TÂN2: Ce ai?
TÂN1: Nu simţi nimic?
TÂN2: Să nu-mi spui.
TÂN1: Ba da. S-a rupt catgutul. (bagă mâna în pantaloni)
TÂN2: Termină, mă gâdili!
TÂN1: Ba nu. Mi s-a părut.
TÂN2: Noroc că suntem în garanţie post-operatorie. Hai, doctore, că ne-apucă seara.
DOCT (cu oul în mână): Doamnelor şi domnilor, avem bucuria să vă prezentăm cea mai
importantă descoperire făcută vreodată de un medic de familie: oul de cenuşar!
ASIST: Plin cu cenuşă de cenuşar.
TÂN1: Zise Cenuşăreasa. Hai, sparge-l odată, ce mai aştepţi.

DOCTORUL sparge ceremonios oul, într-un castron ţinut cu graţie de

ASISTENTĂ.. Din ou nu cade cenuşă ci... două gălbenuşuri.

TÂN2: Două gălbenuşuri?

TÂN1: Ce ţi-e şi cu păsările astea.

60
TÂN2 (către DOCTOR): Păi, de ce n-aţi spus aşa?
TÂN1: Noi v-am sugerat.
TÂN2: Vezi dacă eşti încăpăţânat?
TÂN1: Cenuşă-n sus, cenuşă-n jos.
TÂN2: Acum, cenuşă-n cap.
TÂN1: Şi noi, care-am venit cu gânduri de validare.
DOCT: Nu se poate! Cred că e vorba de-o greşeală a naturii. Un ou cu două gălbenuşuri?
TÂN2: I-auzi-l şi pe ăsta!
TÂN1: Ce vorbeşti, mă? Şi noi ce suntem atunci? Klingonieni?
TÂN2: Bă, tu ştii cu cine stai de vorbă?
TÂN1: Ai noroc că suntem în convalescenţă.
TÂN2: Hai, căraţi-vă până nu chem garda de mediu.
TÂN1: Fir-aţi ai dracului de braconieri!

DOCTORUL iese ameţit, ciocănit în cap de ASISTENTĂ.

TÂN2 (gustând din ou): Are gust bun. Ca atunci, ştii tu, în camera obscură.
TÂN1: Obscurul meu!
TÂN2: Te iubesc.
TÂN1: Şi eu te iubesc.
TÂN2: Mai mult decât cine?
TÂN1: Mai mult decât piramida lui Keops. Şi tu?
TÂN2: Mai mult decât pe Mykerinos.
TÂN1: Tu eşti Sfinxul meu.
TÂN2: Cine umblă dimineaţa în două picioare, la amiază în trei şi seara în patru?

Cei doi TINERI se sărută şi pleacă râzând.

S FÂRŞIT

61