1

CUM AM REUŞIT SĂ MĂ SINUCID

monodramă pentru o doamnă între 50-70 de ani

Personajul vorbitor

CLARICE

Locul

Salonasul lui madam Clarice, de fapt – o cabina a actorilor dintr-un teatru.

La acest spectacol vor intra intre 1 si 5 persoane. ATAT! Cabina trebuie sa
aibe: o canapea, scaune, un fotoliu, o chiuveta (sau o baie), o cafetiera, cafea,
zahar, cani, lingurite, o tava.

Timpul

acum
 2

CLARICE ii pofteste pe spectatori inauntru. Pe unul sau una il/o va pofti să

şadă pe canapea, lângă ea. Urmează să-i ghicească. In timp ce vorbeste, pune
de cafea, le face cafele, le toarna in cesti, ii serveste etc. Actiunea principala
este aceea ca madam CLARICE îi dă în cărţi unuia dintre „invitati”. Le
etaleaza, le strange, se uita in ele, mai serveste o cafea, mai fumeaza o tigara...
Mai deschide un geam, mai aprinde o lumina, mai pune o muzica discreta la
un casetofon... Sau pur si simplu stă de vorba... Se adresează celui sau celei
căreia îi dă în cărţi:

Aşa. Acum, imediat o să vedem tot. Vă rog să nu staţi picior peste picior şi să-mi
spuneţi cum vă cheamă, numele mic... Aşa... Eu înţeleg multe lucruri. Am trecut
prin multe lucruri...

Bunăoară, anu’ trecut.

În fine...

Era o dimineata trandafirie ca dulceaţa.

De trandafiri.

Tăiaţi,vă rog, şi gândiţi-vă la problema dvs.

M-am trezit si am trecut prin tot setul de activităţi matinale, în fine... Asta mi-a luat
cam... o oră?!... Da, cam o oră. Pe la 9 am deschis uşa, am păşit de partea cealaltă
şi – am închis uşa. Am închis uşa-n nas vietii mele de până atunci şi... nu m-am
mai uitat in urmă.

Niciodată.

Am luat un accelerat – ăăăă, ba nu! Un rapid, da – era un rapid si nu m-am dat jos
din el pana n-a ajuns la mare. Acolo…, la mare…, am stat o vreme pe peron…, am
fumat mult… muuuuult si pe urma m-am uitat la oamenii care ba se suiau in
trenuri, ba coborau din trenuri. Am stat asa un timp si pe urma m-am dus la ea, la
“MAREA”. Era linistita, era o mare linistita, de după-amiază… M-a pus in cur pe
plaja si am asteptat sa cada intunericul. Sa plece toti. La un moment dat – a venit.
 3

Noaptea.

M-am dezbracat la “nudu’ gol”, că doar nu-mi luasem costum de baie la mine –
stiti, cand pleci chitit sa te sinucizi, unele detalii, ca acesta, de pilda, pot sa-ti
scape…; deci – m-am dezbracat la putza goala si… am luat-o inot, in larg, spre
orizont, spre linia care uneste albastrul inchis cu albastrul si mai inchis, STIIND ca
n-am să mă întorc. VRÂND să nu mă mai întorc. Incercând să mor, pur si simplu.

Să - mor.

Am inotat foarte departe – sunt o inotatoare cu rezistenţă fizică, din… pacate si…
la un moment dat, am simtit cum, IN SFARSIT, incep sa obosesc. Eram fericita.
Ma apropiam de moarte – niciun regret, nicio remuscare. Nicio spaima sau ceva de
genul.. In fine… Oboseam, oboseam, trăgeam tot mai tare si mai tare si oboseam
din ce in ce mai mult. “E bine, e perfect”, mi-am zis. Nu era nimic in mintea mea,
decat dorinta ca totul sa se sfarseasca odata; se se incheie totul, cat mai repede.

Atât.

Stiţi cum e, că te trezeşti într-o bună zi cu imperioasa necesitate de a face bilanţul.

Şi te aşezi (confortabil, de preferinţă) faţă-n faţă cu tine şi începi să te iei la palme.
Sau să te iei la pulă, cum zice o vorbă din bătrâni, de pe vremea când bătrânii erau
ceva extraordinar – înţelepţi, cu umor, a-tot-cunoscători, pragmatici şi vizionari.
Astăzi, evident, ei nu mai sunt decât un rebut; umbra vagă cu iz de deşeu stătut a
imaginii lor de odinioară (sau, cum ar zice poetul franţuz: Ou sont les vieux
d’anţărţ...?). Multe nu mai sunt ce-au fost, şi nu spun asta pentru că m-am născut
şi m-am lăsat educată 32 de ani (rumegând permanent greaţa unei revolte fără de-
ntrupare) într-o epocă totalitar-comunistă. A devenit chiar lejer desuet să tot faci
referinţă la perioada aia, dacă nu ai nimic nou de adăugat. Şi ce-aş putea eu
adăuga, nou, după ditamai oceanul de cuvinte care s-au spus şi s-au scris în
legătură cu asta?

Nimic.

Bine, voi ceda ispitei: o să las să picure un strop rotund, tremurând, peste acest
ocean zguduit şi zguduitor, şi o să precizez (impersonal) că epoca de aur a fabricat
un popor de mutilaţi cărora nicio libertate şi nicio democraţie se pare că nu le mai
 4

poate recupera organul amputat: demnitatea. Suntem raşi din lista popoarelor cu
drept de reabilitare. Cred că Istoria, după ce a făcut psoriazis, zona Zoster, colică
biliară, sindromul Tourette şi multiple staze vocale din pricina noastră, a decis să
ne interzică, din simplul motiv că, pentru a-şi proteja sănătatea, trebuie să elimine
plăgile, microbii, bacteriile şi alte surse generatoare de boală, gen : poporul român.
Da, cred că nu suntem decât o bacterie infatuată, suferindă de paranoia cronică şi
cu singurul instinct activ – cel al distrugerii programate. Deci, Istoria, n-are cum să
ne mai tolereze, asta mi-e limpede.

Foarte.

De felul meu, sunt o făptură patriotă. Am fost. A existat ocazia ca familia mea să
emigreze pe coasta de vest a SUA în anii 80 timpurii, când s-a simţit (pentru scurtă
vreme) o lungire a lesei încuviinţată de către ‚odiosul de tristă amintire’ , din
considerente politice ale momentului. M-am opus plecării cu o vehemenţă isterică
şi iraţională care a deturnat planurile familiei. Nici acum nu ştiu dacă îmi pare rău
sau bine pentru ce am făcut atunci; tot ce ştiu este că, după asta; la mulţi ani după
asta, mi-am dorit să trăiesc în altă parte decât pe teritoriul acestei ţări damnate, şi
mai ştiu că acel „în altă parte” îmi era, deja, prea târziu. Cu alte cuvinte, devenisem
un om fără loc, fără casă, fără patrie... Iar la urmă de tot – fără ca cineva să mai
aibă nevoie de el... de omul care devenisem.

Fără nimic.

În 90 , de exemplu, generaţia mea conţinea atâta speranţă, încât aproape că

organismele noastre (tinere încă) nu mai puteau s-o ducă. Ne înecam în speranţă,
pur şi simplu. Scenarizam totul, visam cu ochii tâmp deschişi un viitor perfect.
Eram receptivi la orice informaţie, la orice imbold (extern ori intern), determinaţi
de un think optimistic vecin cu oligofrenia. Şi ne-am luat-o-n bot. Cu asupră de
măsură, aş zice. N-aş numi asta ‚nedreptate istorică’, nici vorbă. Am primit fix
ceea ce meritam. Aşa cum n-am ştiut ce să facem cu libertatea picată din cer în
decembrie 1989, la fel n-am ştiut ce să facem cu responsabilitatea implicită, care,
departe de a ne trezi şi a ne redefini ca indivizi liberi ai unei naţii cu potenţial de
re-civilizare, ne-a transformat într-o turmă de animale hibride (ciclopi, mutanţi,
gorgone şi alţi monştri) al cărei unic scop este acela de a se hrăni şi, uneori, de a se
reproduce şi al cărei singur mijloc de supravieţuire este crima. Ucidem tot. Ucidem
 5

valori, sensibilitate, cultură, artă, spirit, alteritate, inteligenţă, educaţie, civism,

curaj, onoare, respect... TOT. Şi nu le eradicăm pentru nevoia hranei zilnice, ci din
plăcerea de a omorî, ceea ce este abominabil. Gratuitatea actului uciderii a devenit
un soi de a doua natură la poporul român, transcenzând (poate irevocabil) din i-
moralitate în a-moralitate (deoarece palierul raţional se pare că şi-a dat demisia din
ADN-ul acestui neam de ciobani mioritici rataţi). Ceea ce nu ne absolvă, ci doar ne
încastrează veşnic într-o categorie suspendată şi compromisă genetic.

Fatal.

Aşadar, vedeam lucrurile cât se poate de optimist, haha!!! Un neam de criminali

membri in UE. Sounds cool. Un neam de imbecilizaţi care devastează
hipermarketurile, spălaţi pe creier de telenovele ridicole (pardon de pleonasm!) şi
reclame mediocre. Un popor care a schimbat statul la cozi interminabile pe exces
de viteză, sărăcia pe exces de consumism, teroarea securistă pe exces de
agresivitate, dezinformarea pe exces de prostie şi reprimarea (ca stare de fapt) pe
exces de nesimţire. Stăm bine. Şi nu despre asta era vorba, anyway.

Nu.

Începusem să vă zic despre momentul în care organismul tău îţi impune, cumva,
bilanţul. Momentul în care tu te uiţi în urmă şi începi să aduni, să scazi. Apoi tragi
linie. Apoi tragi apa. Apoi te uiţi la ce-i sub linie. Apoi te-ngrozeşti. Apoi te-mbeţi
sau bagi pă nas sau îţi pui un film cu Al Pacino, sau îţi pui un film porno, sau te
urci la volan şi-o iei, aşa, fără ţintă, sau suni un prieten. Şi pe urmă te găseşti fix în
punctul din care ai vrut sa evadezi. Fără succes. Şi pe urmă te uiţi din nou la bilanţ,
de data asta, ceva mai potolit – furia incipientă şi-a luat pauză de masă. Te uiţi şi
te-ntrebi cât ai fi putut evita, cat ai fi putut salva... Cât a depins de tine, cât nu. De
ce pe unii i-ai lăsat să te calce-n picioare constant şi altora le-ai trântit uşa-n nas,
din prima. Pe ce temeiuri ţi-ai făcut alegerile, câte din opţiunile tale ţi-au aparţinut
cu adevărat şi câte au fost rezultatul unor sentimentalisme de 2 lei, sau al unor frici
(oarecare), sau al unor interese (discutabile), sau al unor manipulări hidoase. De ce
convingerile tale arată ca nişte sclave famelice şi de ce îndoielile tale sunt
hiperponderale de parcă ar fi trăit toată viaţa lor în Mac Donald’s. De ce ai acceptat
mizeria, de ce ai acceptat ticăloşia, de ce n-ai spus „nu” la timp, de ce n-ai luat
atitudine, de ce ţi-ai terfelit principiile (în caz că ele există), de ce ai ascuns
 6

adevărul, de ce te-ai prefăcut, în general, de ce n-ai ieşit în stradă să urli atunci

când era vitalmente necesar s-o faci (sau, dacă n-ai avut coaiele să te plasezi în
mijlocul bulevardului principal, măcar să fi ieşit pe balcon, sau, dacă şi asta ţi se va
fi părut riscant, măcar să fi deschis ferestruica de la baie şi să arunci de-acolo ce
era de aruncat, pentru cei câţiva trecători sideraţi de dedesubt). Te acoperi cu o
pătură imensă de întrebări. Nu ai răspunsuri, sau nu le ai pe cele care să-ţi
oblojească rana. Dacă te uiţi în oglindă, imaginea apare blurată şi deformată. Nu te
regăseşti, sau nu te recunoşti. Se spune că starea de agregare a sticlei este cea
lichidă. Că dacă măsori grosimea unui geam care a stat în poziţie verticală un timp
îndelungat, vei observa că e mai mare la bază decât în partea superioară, ceea ce
dovedeşte incontestabil faptul că el „s-a scurs” în ani, precum nisipul dintr-o
clepsidră, numai că procesul sticlei este unul extrem de lent. Priveşti acel bilanţ şi e
ca şi cum ai vrea să-ţi regăseşti chipul într-o oglindă care s-a prelins cu totul.

Mda.

Unele lucruri ustură, dacă te-apuci să scurmi prin ele ca printre boscheţii de urzici.
Am colecţionat amintiri şi întâmplări care, povestite, ar putea face deliciul cuiva cu
simţul umorului sau ar putea funcţiona ca nişte micro-lecţii despre lume şi viaţă.
Întrebarea se pune : este, realmente, necesar un astfel de „mic îndreptar” şi dacă da,
pentru câtă vreme?

Câtă???

Si, mai ales – CUI!?!

Viaţa nu e un şir de satisfacţii. Viaţa nu e un şir de împliniri. Viaţa nu e un şir de

succese. Viaţa nu e un prilej constant de confirmare, care să ne arunce mai departe,
în sus. Viaţa nu e o bomboană cu cremă caramel. Viaţa nu e un hamac pe o insulă
tropicală. Viaţa nu e o fugă de Bach. Viaţa nu e o grădină cu crini şi lalele. Viaţa
nu e un sărut perfect. Viaţa nu e o lampă fermecată. Viaţa nu e un basm cu zâne.
Viaţa nu e un confort decent. Viaţa nu e o luptă câştigată dinainte. Viaţa nu e
jacuzzi. Viaţa nu e un copac cu flori. Viaţa nu e o femeie goală, care-ţi aduce micul
dejun la pat, seamănă cu Zeta Jones şi are IQ-ul lui Bill Gates. Viaţa nu e un vis
frumos. Viaţa nu e o plantaţie de marijuana. Viaţa nu e Dali, nu e Mozart, nu e
Baudelaire; nu e nici măcar Michael Jackson. Viaţa nu e o cupă de Veuve
Clicquot. Viaţa nu e o mână părintească pe umerii tăi obosiţi. Viaţa nu e surâsul pe
 7

care ai vrea să ţi-l regăseşti pe meclă ori de câte ori te uiţi în vitrina unui magazin
de lux, trecând agale, la braţul lui Johnny Depp. Viaţa nu e multe lucruri.

Deci.

Mă întreb ce E viaţa. Totuşi.

O provocare?...

Nu aşteaptă, nimeni, sper, să primească vreo certitudine. Viaţa nu e o certitudine.

Viaţa este o ameţitoare împletitură de incertitudini. Cine nu acceptă acest adevăr,
se va chinui fără remediu şi, eventual, fărăr nici măcar dreptul la compasiune, de
la un moment dat încolo.

Eventual...

Am cunoscut oameni care refuză să înveţe din greşeli şi pentru care toţi cei din jur
sunt vinovaţi şi pasibili de varii pedepse, mai puţin ei înşişi; oameni care calcă pe
cadavre şi scobesc şi-n rahat de dinozaur, numai să găsească argumentele care le
dau dreptate, indiferent de coeficientul de absurd al acestora . Şi am cunoscut
oameni care îşi fac supra-doze de auto-culpabilizare zilnică; sunt într-un permanent
proces de auto-negare şi auto-redefinire, dar care nu se mişcă nici cât o flatulenţă
de ţânţar, captivi în preocuparea compulsivă de a se auto-flagela. Sunt la fel de
„câh” ca primii. Nici eu nu învăţ prea uşor din greşeli – de regulă, le repet până la
exasperarea celor apropiaţi şi a mea, finală. Atunci, acolo, simt că am atins un
prag. Un punct terminus mai departe de care nu se mai poate. Şi, teoretic,
respectiva greşeală este ştearsă din colecţia (impresionantă) de greşeli repetate (cu
care, departe de a mă mândri, mă pot cel puţin lăuda că am o relaţie paşnică, în
ultima vreme). Teoretic. Practic, aşa cum încercam să articulez mai devreme, nu
există nicio garanţie. Oricând se poate ivi un context care să-ţi resusciteze impulsul
de a repeta o greşeală pe care o credeai bine îngropată, la mare adâncime. Şi cu
betonu’ turnat desupra!...

Vax.

Înotam, aşadar, tot mai departe şi mai departe... Si tot mai încolo, în larg, iar
respiraţia îmi obosea tot mai mult – îmi pierdeam suflul. Mişcările încetineau,
muşchii amorţeau vag. „Din ce în ce mai bine” – mă gândeam, în timp ce simţeam
 8

cum creşte în mine curiozitatea abandonului. Pentru un înotător cu experienţă, pe o

mare liniştită ca un lac, e foarte dificil să ajungă la fund. Să înghită apă... Corpul
lui pluteşte, rămâne la suprafaţă; instinctul de supravieţuire e mai puternic. Dar!!!
La un moment dat, intervine abandonnul. Când trupul e atat de sleit, încât
sucombă. Instinctele se retrag. Mişcarea moare. Totul devine greu. Şi începi s-
aluneci. Aluneci. Te duci în jos, tot mai jos... Respiri apă... Se face întuneric. Se
face linişte. Se face nimic... Şi gata.

Asta aşteptam – nimicul.

Nimicul provenit din abandon; ca o consecinţă firească a acestuia; ca o singură şi

necesară continuare a ceva ce nu mai era de mult altceva decât tot ‚nimic’, un
nimic deghizat sub forma unei vieţi degeaba. Adică – cum nu se poate mai rău.
Adică – un nimic pervertit. Adică – un gol imens, pe faţa căruia cineva a lipit, în
batjocură, o mască de carnaval.

În fine...

Eu n-am vrut să mă fac mare. Au încercat ei, adulţii; pe urmă ei, colegii de viaţă,
pe urmă şi unii şi alţii să mă facă mare cu forţa, dar nu i-am lăsat. Până la un
moment dat. Până când m-am trezit că m-am făcut mare singură şi fără vreun
motiv serios. La 40 de ani m-am făcut mare. Nu mi-a plăcut asta. Nu mi-a mai
placut niciodată de mine, de-atunci. Ultimii cinşpe ani din viaţa mea mi i-am
petrecut evitând să dau faţă-n faţă cu persoana dezagreabilă care devenisem. Nu
mi-a mai placut nici viaţa mea.

Deloc.

Aproape deloc.

De exemplu, acum câţiva ani, era noapte, era cumplit de linişte şi nişte greieri
extrem de persuasivi insisitau sub fereastră cu o tenacitate ridicolă. M-am oprit
câteva minute din scris (întotdeauna am lucrat noaptea!), am depus laptopul
alături şi i-am ascultat. Greierii. Până când ţârâitul lor a devenit muzică. Până când
muzica a devenit imagine. Până când imaginea a devenit senzaţie. Asta mi-a
plăcut. Că n-am mai alergat, disciplinat, spre ţinta impusă : coagularea
manuscrisului. Am luat pauză din cursa incendiară, din demonstraţia permanentă:
 9

existenţa zilnică. Ce să demonstrezi? Nu e nimic de demonstrat. Ei, şi chestia asta

mi-a plăcut, de exemplu. Asta cu greierii... Habar n-am de ce tot picăm în plasa
împuţită şi parşivă a lui a face. Nu, nu trebuie făcut nimic. Trebuie doar stat şi
contemplat. Greierii. Fluturii de noapte. Furnicile. Luna. Cerul. Umbrele caselor pe
asfalt. Felinarele. Copacii. Arta. Oamenii. Anotimpurile. Marea. Nisipul. Pesăruşii.
Ploaia. Răsăritul. Apusul. Focul. Ninsoarea. Tot. Da. Şi cine plăteşte facturile?
Greierii!?!!... Nu, evident. Dar facturile nu vor fi în niciun caz achitate mai lesne
dacă-i ignori pe ei. Pe greieri, vreau să spun. Dacă laşi glăsciorul lor anemic, ca o
notă de jale pe un flaut stins, să treacă pe lângă tine, gândindu-te la facturi, la
vecinii nesimţiţi şi imposibili, la relaţia conjugală care a început să scârţâie, la
crizele de creaţie, la editorii-vampiri, la obligaţiile lui ‚maine’, nu faci decât să-ţi
dai o şansă în plus ca toate astea să te nimicească. Lent, dar sigur. Pe când timpul
petrecut cu ei, cu greierii, aşterne un fel de pătură amortizoare pe care ai să pici în
clipa când ţi se vor tăia genunchii. Când niciun om nu-ţi va mai rămâne, te asigur
că ei vor fi în continuare acolo. Fideli şi locvace.

Greierii.

Ceva mă împinge. Nu de la spate, ci dinăuntru. Ceva ce seamănă cu dragostea de

oameni, din vremurile când îi puteam iubi necondiţionat pe toţi; literalmente
întreaga planetă şi, în particular, pe foarte mulţi, posibil şi datorită (sau din
cauza!?) meseriei pe care am visat s-o practic şi pe care chiar am practicat-o un
timp. Şi încă o mai practic. (Scriu, asta fac!)... Poate cineva se întreabă cum o fi
asta – să iubeşti toată omenirea, să-ţi iubeşti necondiţionat semenii, să macerezi în
tine o inepuizabilă iubire şi să te hrăneşti cu ea, să-ţi fie de ajuns doar ceea ce
emani, să n-ai nevoie de răspuns din partea obiect-subiectului iubit şi să fii tot
timpul fresh şi fericit că ai pe cine iubi. Pare ceva utopic sau cel puţin exagerat. Ei,
bine, aflaţi că nu e. Unii, pur şi simplu, se nasc aşa. Şi nu, nu practic Yoga; n-am
nici măcar cunoştinţe teoretice temeinice în domeniu. Nu fac parte din nicio sectă
şi n-am sărit gardu’ de la balamuc. Am deschis ochii pe lume astfel. Am trăit aşa o
bună perioadă. 40 de ani. Pe urmă – m-a părăsit. Chestia asta s-a îndepărtat de la
mine şi atunci a venit momentul când m-am trezit în miezul unei singurătăţi
depline. O singurătate calmă, simpatică şi cu un aer de vacanţă la mare iarna. Dar o
singurătate care îşi reclama preţul. Pentru că totul are un preţ, se pare, şi totul are
un sfârşit. Ce mă-a costat ea? Identitatea. Puterea de a trăi în lume, în continuare.
 10

Cheful. Pofta. Încrederea, pasiunea, atracţia. Nimic nu mai avea consistenţă, nimic
nu mai avea seducţie. Unii numesc asta depresie. O fi, nu neg. Au fost şi câteva
depresii, multe depresioare (straniu fapt – dificultatea de a diminutiva acest
substantiv), care au venit, au plecat, iar au venit... Însă nu ele fac subiectul şi nici
tema noastră... A, nu, nu le minimalizez (cum aş putea? – mi-au halit luni zdravene
din viaţă!), ci pur şi simplu le ignor, strategic. Însă ceea ce a rămas definitiv,
tronând bietul meu habitat, este această singurătate molcomă, acest paznic-tiran al
uşii prin care oamenii ar mai putea intra în existenţa mea.

Trist.

Sau, nu neapărat.

Dezamăgiri?... Da, multe. Dar nu le avem, oare, cu toţii? Desigur că le avem. Nu

existau ele şi înainte? Sigur că existau. Numai că, înainte, nu reuşeau aproape
niciodată să-şi atingă statutul. Acel motoraş care ţinea veşnic trează iubirea
necondiţionată le prelucra într-un mod alchimic şi ele deveneau de fiecare dată
altceva. De pildă – dacă un prieten era grobian, mie mi se părea că are un umor
suculent, teluric; dacă cineva dădea dovadă de un egoism feroce, la mine ajungea
ca o formă de apărare a cuiva cu o copilărie nefericită; dacă cineva era din cale-
afară de zgârcit, îl descriam ca fiind chibzuit, dacă un partener mă înşela,
traduceam asta drept o patologică nevoie de confirmare... şi tot aşa. Fără efort, fără
ipocrizie. Pur şi simplu. Între faptele urăte, reprobabile, jegoase, mitocăneşti,
abjecte sau mai ştiu eu de ce soi şi conştiinţa mea, se interpunea natural un filtru
care le învelea mereu într-o lumină a edulcorării, sau chiar a anulării fără urmare.
Da, aceasta a fost o formă de fericire. Pe care am primit-o cadou şi am convieţuit
cu ea vreme de aproape patru decenii. Nu judecam pe nimeni şi încercam să-i
înţeleg pe toţi. Iar lor le plăcea asta, aveau nevoie de asta, cultivau asta şi se lăsau
hrăniţi de blândeţea unei toleranţe nelimitate, care, la rândul său, furniza hrană în
ambele sensuri. Deci – toată lumea era happy : ei, pentru că cineva îi accepta şi îi
iubea aşa cum sunt, ba, chiar, înfrumuseţându-i temeinic; eu, pentru că simţeam că
viaţa mea are carne, are rost şi are eficienţă.

40 de ani.
 11

De ce ne ajutăm între noi? Instinct de supravieţuire? Generozitatea ca formă de

auto-absolvire? Normă de convieţuire? O simplă uzanţă? Imposibilitatea de a
spune „Ştii ceva, mi se rupe de problemele tale. Mă leşi!?”...? O nevoie. Clar, este
o nevoie. Numai că nu ştiu dacă vorbim despre nevoia de a ne ajuta semenii, deci o
constantă solidă în paradigma trebuinţelor vitale omeneşti, sau, pur şi simplu e
vorba despre o variabilă cu grafic larg, care poate coborî până în nebănuite
subsoluri ale abjectului uman. Asta nu mi-e limpede. Ciudat este că, oameni pe
care nu i-am suspectat niciodată de amabilitate (ca să nu mai pomenesc de
altruism), puşi la grea încercare de telefoane disperate în miezul nopţii şi
solicitându-li-se ajutor de avarie, au sărit ca arşi, culmea! nu ca să-njure şi să
blesteme insolenţa de a le deranja somnul cu tâmpenii, ci ca să ofere ajutorul cerut.
Poate că făptura umană este astfel alcătuită, încât, luată prin surprindere, devine
instantaneu bună. Asta este o discuţie pe care am purtat-o ore-n şir; zile-n şir cu
vechiul meu prieten, Max: „Oamenii sunt funciarmente buni, sau funciarmente
răi?”. Nu mai ştiu la ce concluzii am ajuns, pentru că dezbaterile în cauză se
petreceau acum 24-25 de ani. Memoria mea e de căcat, oricum, aşa că... Dar
important mi se pare faptul că acum, după 24 sau 25 de ani, nu mai am nicio
părere. Poate pentru că nu mai am vârsta la care poţi să ai păreri despre marile
probleme existenţiale. Acum am numai o nelinişte, şi anume : dacă pleci la drum
cu convingerea că oamenii sunt funciarmente buni, şi ei, de fapt, sunt funciarmente
răi (sau invers), nu cumva asta înseamnă că eşti un loser ireversibil?

Naşpa.

Aş putea să-l sun pe Max chiar acum. Să-i spun că am nevoie de ajutorul lui. Sunt
nişte anişori zdraveni de când nu ne-am mai întâlnit (deşi eu mai aflu despre el,
pentru că, între timp, s-a lansat chestia aia, Facebook). Da, să-l sun pe Max, să-i
spun că mă chinuie o angoasă, că trebuie să mă depaneze. În fond, de ce nu! Nu
este decât ora 2:47. A.M. S-ar putea să înjure (în limbile română şi rusă,
concomitent) sau să-şi ia timp să mă scoată din rahat cu obsesia asta nocturnă (am
senzaţia că au tăcut toţi greierii din univers, oare de ce?) – oamenii sunt
funciarmente buni, sau funciarmente răi?...

Renunt.

Asta înseamnă că deja ştiu răspunsul?...

 12

E incredibil cât de imensă poate deveni rezistenţa omului! Cred că înotam deja de
o oră şi mai bine şi nu eram încă în stare să mă înec!!! Braţele încă se mişcau,
picioarele încă se mişcau, plămânii încă respirau. Am încercat să mă las la fund, să
mă oblig să înghit apă, dar nu! Organismul ÎNCĂ se opunea. M-am scufundat, pe
verticală, o vreme, apoi, împotriva voinţei mele, am ţâşnit la suprafaţă... Nu, clar!
Încă nu era momentul; încă nu obosisem dincolo de instinctul de conservare. Încă
mai aveam în mine resurse să lupt. Nu-i nimic, îi dăm înainte! Cât poa’ să mai
dureze!?... O oră, două, şase!?... La un moment dat, o să reuşesc să mă înfrâng; la
un moment dat o să reuşesc să mor. Trebuie doar un pic de răbdare şi
perseverenţă... În timp ce gândeam toate astea, m-am surprins făcând pluta pe spate
şi uitându-mă la stele. Erau incredibil de dese, pe un cer care nu se termina
nicăieri. Atunci, în fix acel moment, am avut senzaţia că trăiesc ABSOLUTUL; că
acela este ABSOLUTUL, şi nu altceva! După care m-am urât îngrozitor, căci
pauza de câteva secunde pe care mi-o luasem fără să vreau, risca să-mi
zădărnicească planurile – NU DE ODIHNĂ AVEAM NEVOIE!!! Nu de
prelungirea agoniei aveam nevoie! Nu de senzaţia unui ABSOLUT vindecător,
care să te împingă la viaţă aveam eu nevoie, acolo, noaptea, în mijlocul mării,
plecată la moarte, nudă şi hotărâtă! M-am pus pe înotat cu furie, cu revoltă, şi
urlând din toţi bojocii mei. Dar urletul ăla...; hm, urletul ăla semăna mai degrabă cu
un scheunat de prunc. Puterile sleisera. Asta era de bine!

Oh, da...!

Intr-o vară oarecare, la un moment dat, copilul meu, singurul meu copil, m-a
părăsit. A trecut oceanul. A plecat în America. Ne-am certat rau..., rau de tot
înainte să plece. „Nu te recunosc, eu nu mai am mamă”, aşa mi-a spus când a ieşit
pe uşă, spre aeroport. „Şi dacă o să mori, pe mine n-o să mă intereseze!”. Da, aşa
mi-a zis. Şi pe urmă – „Sper să nu mai aud niciodată de tine, tu nu mă înţelegi; de
fapt, nimeni nu mă înţelege”. Şi s-a dus. Şi între noi s-a făcut tăcere. Ceva gen...;
ceva gen ţiuitul unui oraş după bombardament.

Primăvara.

A venit apoi primăvara, peste o iarnă stranie şi o toamnă incertă; după o vară cu
dureri şi angoase, care m-a închis în cămara unor nedesluşite contorsiuni şi m-a
 13

împins să dau afară o grămadă de furii. Opt luni. Au trecut opt luni de la
despărţirea de Octavian.

Opt.

Ce-am făcut în această pauză. De opt luni. De opt ori 30 de zile ori 24 de ore. Ce-
am făcut???

Nimic.

Nimic spectaculos, nimic demn de a fi menţionat. M-am închis în casă. Am oprit

mobilul. Am desfiinţat fixul. Am trăit la limita nebuniei. Am aşteptat un miracol.
N-am mai muncit nimic. N-am mai citit nimic... Mi-am revăzut câţiva prieteni din
adolescenţă, din copilărie... Oameni. Femei. Bărbaţi. Omuleţi care trec prin viaţă
cu mai mult sau mai puţin interes. Oameni care nu-mi mai spun nimic sau nu-mi
mai spun mare lucru. Am mai tăiat nişte nume de pe lista celor apropiaţi – ca din
senin, relaţiile se strică, se deteriorează şi, partea tristă este că, după o anumită
vârstă, nu mai apar altele care să le ia locul. Acolo unde cândva era o relaţie cu R
mare, acum se află o pată cenuşie de beton, pe care nici măcar iarba nu creşte. Mi-
am betonat sufletul. Mi-am betonat viaţa. N-am avut de ales. Am închis ochii şi am
lăsat valul de ciment să curgă... să curgă... Să curgă!

Messenger.

Într-o noapte, am intrat pe Messenger... Într-o noapte, miracolul comunicării s-a

produs. În sfârşit! După opt luni nesfârşite şi oribile.

Aşadar – MESSENGER!!!

„cand suntem cel mai vulnerabili? cand iubim si cand suferim. bucuria si durerea.
rasul si plansul. d-aia facem artă. restul e vata de sticla. sau: intre ras si plans exista
o izolatie termica. acolo traim marea majoritate a timpului – in izolatia aia
termica”. Sunt vorbele cuiva de departe. Poate că are dreptate. Cineva care traieste
la New York, însă, e posibil să aibă un alt fel de dreptate. Dreptatea New York-
ului, care e alta decât dreptatea Berlinului sau a Stockholmului. Ca să nu mai
vorbim de dreptatea Bucureştiului sau a Hunedoarei sau a Bacăului. Iar dacă ar fi
s-o luăm prin sate... ! Dumnezeule, niciodată nu mi-a plăcut „ţăranul român”.
Pentru că nu l-am înţeles...
 14

Sau, poate că nici nu este nimic de înţeles acolo...

Poate.

Octavian serveşte la mese într-un local în care se află şi un pian. Noaptea, după ora
închiderii, cântă. Pentru că în timpul programului nu i se permite aşa ceva. Colegii
lui ospătari, care majoritatea sunt actori sau pictori sau dansatori îl apreciază foarte
mult. Poate că asta e de ajuns, cine ştie... Poate că nu gloria contează, ci aerul pe
care-l respiri când ieşi din casă. El ştie mai bine. Eu nu pricep chestia asta; mie mi
se pare un păcat. La mişto, mi-a lăsat diplomele şi premiile, să mă uit la ele, dacă
asta mă consolează. M-am uitat un timp, apoi, la un moment dat le-am dat foc. Dar
asta fusese înainte de figura cu messengeru’. M-am gândit să nu-i spun. Însă, în
cele din urmă i-am spus. Mă apăsa. L-a buşit râsu’; a zis că se căca pe ele, oricum.
Într-o seara i-a servit salată de crudităţi la cină lui Jodie Foster. Aia a fost seara în
care a cântat pentru prima dată la pianu’ ăla al lor. Şi după asta nu s-a mai
întâmplat nimic. Dar poate că el e fericit aşa. Poate că nici nu ne trebuie mai mult...

Poate.

Inotam în continuare, cu mişcări tot mai lente şi mai haotice, când, nu ştiu de ce,
dintr-odată, m-am trezit cântând. Ceva din Pink Floyd; nici măcar nu-mi aduc
aminte bine ce era... Cântam şi râdeam şi atunci m-am gândit „Ce ironie! O să mor
nebună!”... Şi m-a lovit o criză de râs nevrotic, o disperată criză de râs pentru tot
mega-penibilul situaţiei, şi atunci nu mi-am mai putut controla respiraţia şi, ruptă
de efort cum eram, am început să-nghit apă. Vă puteţi imagina tabloul, nu-i aşa!?...
O dementă care se avântă în larg, în crucea nopţii, în pielea goală şi care începe să
râdă ca o apucată, până ce apa îi intră-n gură şi în nas şi se duce la fund. E ...
cumva comic, nu găsiţi!?... În fine... Mă scufundam... şi au fost câteva spasme şi
ultimul gând de care-mi aduc aminte e acela că „Da, ACUM se-ntâmplă. Asta a
fost!”. Pe urmă – nimic. Linişte şi întuneric.

Un flash.

Căutarea adevărului prin mormanele de dejecţii este o îndeletnicire de-o viaţă şi

necesită un curaj nebun. În primul rând, curajul de a trece în rândurile celor socotiţi
demenţi, paria, outsideri şi altele. Curajul de a fi cinstit cu tine. Curajul de a fi
cinstit cu ceilalţi. Curajul de a pedepsi, fără să loveşti – unul dintre cele mai grele
 15

lucruri într-o existenţă de om. Curajul de a face asta, curajul de a face ailaltă...
Numai că, la un moment dat, curaju’ ăsta dispare. Se topeşte: pufff!!!! Imi place să
cred că există momente în viaţa tuturor, când devenim sclavii fricilor. Sclavii
propriilor noastre frici. Aleg să cred asta, ca să-mi îndop iluzia că nu sunt chiar
ultimul vierme de pe faţa pământului; ca să mă simt cumva conectată cu alte
„victime”, aflate undeva, în lume şi care şi ele se târăsc neputincioase, strivite de
mormane de frici. Fac deseori acest exerciţiu de imaginaţie – am inventat un fel de
club; un fel de ALCOOLICII ANONIMI ; *Fricoşii anonimi*... Pentru că viaţa
mea a arătat astfel: m-am născut, am crescut, am trăit şi într-o bună zi m-am trezit
fără pofta de a merge mai departe. Pentru că viaţa mea nu s-a sfiit să-mi aducă
bătrâneţea. Pentru că mi-a căzut părul. Pentrucă mi-au căzut dinţii. Pentru că a
trebuit să-mi pun ochelari. Pentru că m-am îngrăşat. Pentru că a încetat să-mi vină
ciclu’. Pentru că mă dor articulaţiile. Pentru că pielea capătă pete mici, maronii.
Pentru că am pierdut oamenii. Pentru că... toate astea la un loc! De aceea s-au
născut fricile. De aceea s-a născut oboseala. De aceea s-a născut o disperare.

Disperarea...

Ceva atât de copleşitor, încât numai gândul că s-ar cuveni să cauţi mijloace de a o
combate, te pune la pământ! Practic – nu mai ai nimic. Nici măcar vanitatea de a
arăta bine. Ah, da... Scrisul... Da, scrisul... ce-a-nsemnat el!? Păi... câteva romane,
două-trei volumaşe de nuvele, o plachetă de poezii. Un nume la fel de anonim ca
oricare altul. O prestaţie mediocră, bună pentru lecturi în tren sau la coafor. Dacă
nu te regăseşti printre primii zece şi nici printre ultimii zece de pe planetă, atunci,
nu esti nimic mai mult decât un specimen oarecare, îngroşând rândurile
mediocrităţii...

Atât.

Insuficient pentru a te determina să mergi mai departe. Prea puţin pentru a te agăţa
şi a te târî afară, la lumină. Dar nu suficient de puţin, cât să nu-ţi producă frustrări,
gen : „Poate dacă mă năşteam în altă ţară....”, sau :”Mi-au greşit perioada!”.
Aiurea! Nu ţi-a greşit nimeni nimic. Pur şi simplu trebuie CURAJ - curajul să
accepţi că eşti un artist mediocru. Că nu eşti cu nimic demn de a fi reţinut de
contemporani sau de urmaşi. Că nu laşi nimic după tine. Că ai ratat tot ce se putea
 16

rata: cariera de mamă, p’aia de scriitoare, şi şi pe cea de femeie. Să accepţi asta şi

să mergi mai departe.

CUM???

Să dai totul la gunoi. Să renunţi la trecut. Bun. Şi CE să pui în loc?... Cum să rămâi
o fiinţă întreagă; o fiinţă bipedă şi conştientă de sine, care dă „bună ziua” pe stradă,
se spală, se hrăneşte, doarme, umblă şi foloseşte limbajul articulat!?... La ce magie
să recurgi, ca să nu te spargi în cioburi? Ce formulă secretă să invoci? Ce fel de
mantră?

Tusea.

M-a trezit o tuse umedă, cu horcăieli. Ochii larg deschişi, din gură – curgea
lichidul sărat pe care-l înghiţisem. Corpul era paralizat de oboseală. Nemişcare
totală. Ochii. Ochii nu vedeau decât o fâşie de apă întunecată, care se deplasa. Ba
nu! Eu mă deplasam. Dar cum!?... Pe burtă – am realizat într-un târziu. Într-un
vehicol.

O barcă...

Nu.

O pluta...

Nu.

O plasă de pescari.

Nu...

Ceva rece, umed şi... viu. Dumnezeule – eram deplasată de ceva rece, umed şi viu.
„Probabil asta se întâmplă deja dincolo”, m-am gandit, dar CE e? Şi DE CE e ?...
Aş fi vrut să mişc, însă nimic din corpul meu nu mă mai asculta... Nu ştiu exact cât
timp am zăcut, dar, la un moment dat mi-am venit total în simţiri şi am realizat
care era faza: nu, nu murisem, nu, toate astea se petreceau aici, nu dincolo, iar eu
pluteam pe spatele unui delfin. Un delfin mare, gri, umed şi rece înota cu mine în
cîrcă. O singură întrebare se punea: înota spre larg sau spre mal?... Teoretic, nu
puteam şti şi nici n-aveam cum să-l întreb, însă, conform poveştilor pe care le-am
 17

auzit cu toţii despre delfini, el trebuie că înota spre mal. Era un act de salvare,
adică. Ah, nu mi-a convenit deloc. I-am vorbit. I-am spus că eu nu vreau acasă, că
eu nu vreau să fiu salvată, că-i mulţumesc frumos, dar nu e cazul. El a scos nişte
sunete d’alea de-ale lor, de parcă pricepea ce-i spuneam, da’ nu era de acord cu
mine. În clipa când am recuperat dramul de forţă necesar ca să m-arunc de pe
spinarea lui, am făcut-o. Am alunecat ca un pietroi şi m-am dus în jos. Nu mult,
pentru că el imediat s-a băgat sub mine şi i-am simţiti botul rotunjit în abdomen,
împingându-mă la suprafaţă. Figura asta s-a repetat cam de ... nu ştiu... 20 de
ori!?...

Plus, minus.

Speram să se care; să m-abandoneze, să priceapă, să se plictisească, să RENUNŢE.

Ei bine – nu! Aşa un delfin încăpăţânat eu n-am văzut în viaţa mea!... A, nu că aş fi
cunoscut mulţi delfini, în general; evident că nu – ăsta era primul! – dar nu mi-aş fi
imaginat niciodată că o vietate ca asta poate fi atât de tenace. Era clar – ori eu, ori
el! ... Avantajul era însă de partea lui, pentru că EL era în mediul său, nu EU. Şi
asta nu mi s-a părut cinstit! Iar într-un final, când n-am mai avut vlagă nici cât să
mă scurg din spatele lui în apă, a trebuit să recunosc: „Delfinule, ai câştigat! Dar n-
a fost o luptă corectă!”. Mă credeţi sau nu, a-nceput să râdă şi-a băgat viteză. Apoi
a scos nişte sunete; ALTFEL de sunete şi, în curând, o mulţime de fraţi sau prieteni
de-ai lui au apărut şi au început să sară în jurul nostru. Iar când delfinaşul meu
obosea, mă pasa altuia şi tot aşa, au făcut cu schimbul, până când am început să le
văd. Mici, evanescente, la orizont: luminile de pe ţărm. Si atunci, am ştiut: nu mai
exista cale de-ntoarcere.

Nu.

Era un semn, aşadar. Greşisem direcţia – nu în larg trebuia să mă sinucid, ci în

partea opusă. Aruncându-mă-n lume. Ceea ce şi fac, de-atunci, în fiecare
dimineaţă: mă trezesc, îmi beau cafeaua, fumez prima jumătate de pachet de ţigări
şi... încep sinuciderea prin respiraţie. Zilnic. Permanent. Oră de oră. Clipă de clipă.
M-am hotărât să respir până mor! Şi, n-o să vă vină să credeţi: asta chiar îmi iese...
 18

Deci, în fine, draga mea/dragul meu, pe dumneata te aşteaptă o schimbare, la drum

de seară, cu o damă de ghindă şi c-un dar de bani. Pe curând. Peste 3 puncte - 3
zile, 3 săptămâni sau 3 luni.... Cu mare bucurie!... Mare!!!

(Dacă actriţa chiar ştie să dea în cărţi, e liberă să spună ce vede!)...

THE END