Slide 36

Nu mi-ai cerit buletin, nu mi-au cerut nimic iar eu aveam 17 ani, eram minoră.
Nu prea știam la ce să mă aștept dar în gândul meu îmi spuneam ”chiar nu vreau să fac
asta dar este singuta posibilitate pe care o am.”
Era un fel de birou foarte aglomerat al unui doctor. Toată lumea aștepta să-i fie strigat
numele. Nimeni nu spunea nimic. Era un sentiment acut de tristețe acolo înăuntru totul era
foarte rece și încremenit.
Am fost dusă într-o încăpere cu un grup de femei, cred că eram v reo 12, era o femeie
acolo cu noi și ea era consiliera iar consilierea consta în faptul că făcea ture prin încăpere și ne
cerea să-i spunem numele apoi ne întreba :”Ești sigură că vrei să faci asta?” sau ”Crezi că vrei
să faci asta?”.
Îmi amintesc că plângeam atât de tare încât abia puteam să respir. Aveam o asistentă
gravidă care mă ajuta și m-a întrebat doar ”Ți-e bine?” dar era evident că nu-mi era bine, că
sunt foarte confuză și foarte devastată și de fapt puțin nu în toate mințile.
Cănd în fine mi-a venit rândul, din nou femeia care m-a dus mi-a spus ceva de genul:
acuma, ști că asta este cel mai bine, o să fie rapid și simplu și nimeni nu va ști și îți vei putea
vedea mai departe de viața ta.
Apoi am mers și ne-am schimbat apoi am mers în cealaltă cameră pentru procedură.
Nu am văzut nici un doctor, nu am văzut nici o asistentă, nu am văzut pe nimeni.
Prima dată când am văzut doctorul a fost practic atunci când el a intrat în sală pentru a
executa procedura. El nu mi-a sup nimic în plus, nu mi-a dat nici o informație suplimentară, a
executat procedura și a plecat.
Îmi amintesc că eram pe masa aceea, și îmi amintesc doar o altă asistentă, cu totul
diferită ținându-mă de mână, și aveau muzică acolo înăuntru. Nici măcar nu-mi amintesc
doctorul, nu-mi amintesc să-i fii văzut fața și nu-mi amintesc ca cineva să-mi fii vorbit. Îmi
amintesc doar de asistenta care mă ținea de mână și că am auzit niște zgomote.
Am fost dusă într-o altă cameră cu alte femei care se văitau și plângeau ca să fie siguri
că a trecut o oră și noi suntem în picioare și putem ieși pe ușă. Ne-au spus ”du-te acasă și o să
fie bine”.
Știam că ceea ce făceam e greșit dar eu eram ”fetița lu’ tati ” și nu vroiam ca asta să se
schimbe.

Slide 37
M-am întis acolo și tremuram și am înceăput să plâng. M-am uitat la asistentă și i-am
spus ”nu vreu să fac asta, m-am răzgândit”. Doctorul s-a enervat cu mine. A zis ”o, e normal,
o să-ți treacă” iar apoi a spus ”e prea târziu” și noi știm acum că asta e o minciună, nu era prea
târziu.