Dobre Titica, 73 ani, Brăila, județul Brăila.

Student: Vulpoiu Maria-Cristiana

19.11.2022, 50 de minute

Î: Aș vrea să îmi povestiți cum știți dvs. despre viața pe care ați avut-o până la 73 de ani pentru
că bănuiesc că a fost destul de frumoasă.
R: Da, am avut o copilărie liniștită, nu am avut frați nici surori nici rude apropiate, o vecină cu
care sunt în relații și acum deci ne cunoaștem de peste 70 de ani. Am copilărit împreună
de la bun început, la liceu ne-a separat ca diferență de vârstă două luni, și pentru două
luni ea a pierdut un an, eu am fost ultima serie cu 11 clase și ea a fost prma serie cu 12
clase. Am făcut liceul aici în Brăila, la liceul 1 cum se numea înaiante, acum este liceul
Gheorghe Munteanu Murgoci, l-am absolvit în 67’, în 64’ am fost primul an în clasa a8-a.
Îmi era rușine că nu aveam încă 14 ani și imi era teamă să nu am cravata la gât pentru că
pentru mine era ceva jenant, dar a trecut episodul ăsta. Am fost la secția umanistă. Am
mers la facultate la Iași la Institulul Agronomic ’’Ion Ionescu de la Brad’’, am terminat
facultatea de medicină veterinară și prin repartiție, fiind puține posturi în județ, mi-a
convenit fiind și aprope de Brăila, la Scorțaru Vechi. De acolo am lucrat la complexul de
miei Albina, miei pentru export, și din 80’ până în 2008 am activat la industria laptelui ca
microbiolog. A fost o experiență foarte plăcută pentru că a fost o diferență între ce
făceam practic, aici trebuia să lucrez microscopic. Nu mi-a fost greu pentru că am făcut
în facultate microbiologia cu prof. Stoienescu care a fost brăilean și pentru că eu arătam o
mare preocupare pentru obiectul respectiv neștiind că peste ani și ani o să ajung să lucrez
chiar la microbiologie adică să văd microorganismele care ajută la fermentație, și de
acolo am ieșit la pensie. În general am fost o fire timidă, nu am fost prea îndrăzneață. Am
știut să port respectul și tinerilor și bătrânilor și asta cred că m-a ajutat în toată cariera
mea. Am știut să las loc de bună ziua în toate părțile și regăsesc chiar și acum mulțumiri
din partea unor elevi pe care i-a ajutat. Fac paranteză, când am terminat și a trebuit să fac
lucrarea de diplomă. Mama a fost contabilă la o firmă de construcții și tata tot în
construcții a fost iar salariile lor erau modeste. În birou cu mama mea lucra o doamnă, tot
brăileancă, care s-a oferit să-mi redacezte dumneaei lucrarea pentru că atunci costa mult,
era foaie specială pentru lucrare și mi-a rămas mie sarcina numai să duc la legătorie. De
atunci am zis că și eu la rândul meu am să ajut pe cineva. S-a ivit ocazia când eu eram
deja...cam prin 83’-84’.. să vină o studentă tot la medicină vetrinară să facă practică și
mi-a repartizat-o mie să o ajut la o lucrare. I-am zis să stea pe lângă mine să vadă cum
lucrez. Era foarte interesată, toate anilizele pe care le făceam, respectiva studentă îmi
cerea să le fotografieze și ca să pot să o ajut, fiind interiorul alb cum este într-un laborator
am adus o față de masă roșie și am pus-o pe jumătate [arată cum era pusă fața de masă]
ca să poată expună cum erau făcute probele mele ceea ce i-au ajutat foarte mult. În final

1
 m-a rugat să îi scriu tot eu lucrarea și așa m-a ajutat să îmi întorc ajutorul pe care l-am
primit și eu...
Am doi copii, farmaciști amândoi, băiatul e la Bucureștie iar fata e aici în Brăila. Am un motănel
cu care mă întrețin... Prietenii nu prea am, dacă a decedat soțul acum 12 ani..
Î: Cum v-ați cunoscut cu soțul dvs.?
R: A fost foare interesant... La vremea respectivă în 74’ de complexul de miei era o asociație
care aparținea de comuna Tichilești. Era o doamnă juristă care întreba ba una ba alta...
Bine, cu mine nu prea avea ce discuta decât așa conversații banale, avea cu totul alte
preocupări, vorbea cu domnul director al complexului dar printre altele mă mai întreba și
pe mine și dintr-una într-alta m-a întrebat dacă am prieten, zic ,, Doamnă nu am timp
pentru că am program zi lumină’’ plecam dimineața la 6 cu mașina întreprinderii și ne
întorceam seara la ora 18 înapoi deci și cu problemele mele cu răul de mașină numai de
plimbări sau de întâlniri nu îmi ardea. Eram echipată cu salopetă și cu halat deasupra
pentru că adăposturile miei erau deasupra și trebuia să escaladez boxele în care erau mieii
ca să îi vaccinez pentru că am avut ambiție să nu mă ajute cei care venau mai mut în
inspecție din partea DSP-ului. Mă pregătem într-o zi cu termosul, că vaccinul trebuia să
stea la o temperatură de 4-5 grade, să urc în padoc, și mi-a făcut cineva semn să nu urc că
mă caută cineva, directorul întrepriderii, eu nu știam de ce mă cheamă, v-am zis cum
eram cu salopetă, halatul și un baticuț că aveam părul lung, țin minte era alb cu buline
roz, legat părul așa [arată cum era părul legat la spate]. Era un domn, ”bună ziua!-bună
ziua! ”, s-a recomandat nu i-am reținut numele ”Vreau să îmi dați câteva date” zic ”Dacă
vă refriți la partea economică nu am cum să vă ajut dar dacă vă referiți la animalele pe
care le pregătesc să le livrăm atuci cu cea mai mare plăcere” ”Nu vă rețin mult vreo 10
minte așa” banalități. A plecat și la vreo 2-3 zile sau chiar o saptămână vine din nou.
Directorul întreprinderii îmi zice ”Vrei să vii până în birou la mine? ” m-am gândit că are
ceva de comunicat și îl văd și pe respectivul, atunci s-a recomandat încă o dată și i-am
reținut numele ”Dobre Constantin sunt de la ziarul... ” înainte cum era.. și îl interesa cum
am ajuns eu la congres, i-am spus eu în mare și la plecare mi-a cerut nr. de telefon, eu am
avut așa o ezitare dar totuși i-am dat, mi-a fost oarecum..era și directorl de față ce zice că
sunt nu știu...nu îmi vine cuvântul acum. I-am dat și la două zile mă sună scurt fără
comentarii, știa programul că la ora 18 plecăm de acolo, a spus foarte clar la ora 20:30 să
cobor, știa blocul că m-a întrebat unde locuiesc credeam că așa are un ziarist curiozități,
”Te aștept la colț” blocul fiind la Școlilor blocul Turn, fără să mă întrebe poți să vii nu
poți.. ”La ora 20:30 te aștept că mergem la film” scurt. Asta a fost pentru prima dată când
am reacțonat fără să refuz, puteam să spun nu pot sau...m-a luat prea repede și...așa...Deci
asta a fost la început de martie că era răcoare și în noiembrie ne-am căsătorit.
-Așa repede?!
R: [zâmbind] Da. A fost foarte insistent, politicos, era din județ din Tătaru, foarte ordonat, la
felul cum se comporta am zis că asta-i ”deformație” profesională. Știa ce să spună, cum
să spună și când să spună deci nu vorbea nimic în plus și faptul ăsta mi s-a părut mai

2
 deosebit față de baieții pe care i-am cunoscut și în facultate și după ce am terminat, a fost
singurulul care pur și simplu n-am putut să refuz, adică la ceilalți puteam...găseam... ”nu
pot, am pe cineva în vizită sau plec”...deci pentru asta a fost așa...și în 75’ ne-am
căsătorit... A decedat în 2011 a avut un accident vascular căruia nu i-a dat importanță, își
pregătea ieșirea la pensie, nu a avut semne ca să îmi pot da seama că e ceva în neregulă.
A fost internat în spital în 2010 am fost și eu exact în perioada când termina băiatul n-am
putut să mergem împreună la...[oftat] festivitatea de absolvire. Au fost mama mea și cu
fata, era emoția prea mare, că și-ar fi dorit dar era riscant..A mers totul bine din august
2010 până în martie 2011, a răspuns la tratament mergea la servici și după aia a avut o
cădere bruscă și în aprilie exact de sfântul Gheorghe...[pauză afectivă] i s-au terminat
zilele... Mi-a venit greu până m-am acomodat cu viața...dar eu zic că am fost și sunt o fire
puternică. Am avut ajutor și din partea mamei foarte mult, pe dânsa am pierdut-o în 2015,
foarte, foarte mult m-a ajutat și concidența a fost că cam la aceeași vârsă când a rămas
dânsa văduvă la aceeași vârstă am rămas și eu.
Î: Aveți nepoți?
R: Nu..dar nu-s căsăstoriți copiii. Motivează că-s foarte ocupați și nu au timp, eu mi-aș dori dar
nu depinde de mine treaba asta..
-Am înțeles..
R: Da și...rude nu am..o singură mătușă din partea mamei, din partea tatălui nu mai am și foste
colege de facultate de peste 40-50 de ani ne știm, ne mai vizităm, sunt două în Brăila aici
plus vecina cu care am copilărit și v-am zis tot așa tot in Brăila este, mai am o fostă
colegă cu care am locuit pe aceeași stradă și la același liceu am fost, vorbim de 3-4 ori pe
zi, și ea este singură are un singur băiat tot necăsătorit și el. Mă sună în momentul când
simte că o depășesc problemele de sănătate, este foarte panicoasă, la cea mai mică durere
apelează la medicamente și eu caut să o sfătuiesc să nu apeleze la ele din prima, să mai
aștepte puțin că organismul este așa construit și lăsat de Dumnezeu că știe singur să se
apere, și nu trebuie la cea mai mică durere de exemplu o durere banală de cap să iei o
pastilă. Nu, eu nu sunt de părerea asta, și poate și asta m-a ajutat și mă bucur când ascultă
de sfaturile pe care i le dau și câteodată mă întreabă ”Ce să iau? ” nu iei nimic, iei un ceai
mai ales la răceală de sezon... Eu sunt cu plantele cu plimbatul în aer liber. Chiar și în
pandemie nu era zi să ies cel puțin o jumătate de oră, îmi făceam de drum.
Î: Vă pasionează grădinăritul sau plantele în general?
R: Plantele...grădinăritul nu..cât am stat la curte în copilărie da a avut și pomi fructiferi și lalele
în toate culorile..floricele..cu ele mă mai ocup..nu sunt înflorite acum..
În perioada liceulu am fost în cercul literar și am avut îndrmătoare pe doamna prof. Paulescu.
Lecțiile ei erau foarte frumoase, nu am cuvinte să povestesc cum decurgea ora de limba
română cu dna. profesoară, Dumnezeu să o odihnească că nu mai e demult printre noi.
Poezia ”Luceafărul” cred că ne-a predat-o în 10-12 ore, îi plăcea să ne facă să înțelegem,
să vizualizăm ce a vrut să spună poetul în scrierea lui. Era ca o lecție deschisă..și înainte

3
 îmi plăcea să scriu, am scris pentru mine n-am publicat, multe le țin minte pe dinafară,
multe numai frânturi dar o să rămână copiilor. Au rămas surprinși când le-am spus
copiilor că eu am scris mici poezii, nu pot să zic că am multe dar pentru mine a fost
suficient.
Îmi plăcea să vorbesc cu mine singură, cu gândurile mele cum fac și acum chiar dacă nu vorbesc
cu cineva eu în gândul meu vorbesc ca și când aș conversa cu cineva.
Î: Simțiți că viața dvs. este împlinită până acum?
R: Da. Mult mi-aș fi dorit să am și eu nepoți la vârsta asta cum au colegele mele dar asta este, nu
putem să le avem pe toate.
Î: Ce credeți că vă așteaptă în viitor? Ce planuri mai aveți?
R: Să îmi ajut copii, să fac cele de trebuință celor care nu mai sunt printre noi și pentru mine să
îmi rămână mintea lucidă iar pentru treaba asta mi-o întrețin cu careuri de maximă
dificultate. Eu seara indiferent când m-aș culca, oricum mă culc foarte târziu după ora 23,
înainte de culcare trebuie să fac cel puțin două careuri grele ca să simt că îmi limpezesc
mintea și pot să dorm. Mie îmi ajung maxim 6 ore de somn, mă scol pentru că motănelul
mă trezește când îi e foame vine lângă mine și face ”Miau! ” și trebuie să mă trezec să îi
pun mâncare.
Î: Care considerați că a fost cea mai frumoasă zi din viața dvs.?
R: Când am știut că am rămas însărcinată și mi-am dorit indiferent, fată sau băiat doar să fie sănă
tos și el dar și eu ca să duc sarcina până la sfârșit și bucuria a fost că primul copil a fost
fată. Am născut pe 15 august 77’ i-am pus numele Mariana Aurora.
Î: Aveați gânduri profunde sau visuri când erați în adolescență?
R: Mi-am păstrat pricipiile de la vârsta de 14-15 ani, aceleași le-am avut atunci aceleși le am și
acum. Îmi place să mă țin de cuvânt când promit cuiva ceva, nu am cale de întoarcere să
vezi că oi fi că oi păți, dacă este da e da, dacă este nu e nu, la mine nu este s-o scald așa,
am spus un cuvânt ăla este [a bătut în masă cu degetele]. Așa mă știu eu de copil și mi-am
triat prietenii cu care mă jucam tocmai din cauza asta, le spuneam la ora de că aveam
legăn în curte aveam condiție de joacă calumea și ori veneau mai târziu, ori nu veneau
deloc, ori veneau ca să ne pertube din joacă; cum erau atunci copiii cu păpuși cu astea că
nu era ca acum cu atâta tehnologie. Joaca cu coarda, cu mingea, cu sărituri ce erau
jocurile copilărilei și pentru faptul că nu erau de cuvânt sau încercau să ne strice joaca
mea și a celorlalte fetițe cu care ne jucam le spuneam pur și simplu ”De mâine nu mai vii
în echipa noastră să ne jucăm pentru că nu ai fost băiat cuminte! ” gata; și îmi spuneau că
sunt foarte legistă, așa cum sunt eu așa m-am format de copil dacă promit ceva cuiva la
mine promisiunea e mai mult decât datorie.
Î: Care a fost cel mai important eveniment istoric la care a-ți participat?

4
R: Cutremurul din 4 martie 1977 pe care l-am trăit pe viu fiind la București pentru un curs scurt
fiind organizat de CIL Centrala Industrializării Laptelui cu microbilogii din toată țara.
Cursurile și cazarea au fost la Institutul Băneasa. Undeva în afara Bucureștiului, țin
minte, era o unitate militară și în momentul când s-a produs cutremurul singura lumină în
afară de lumina nefiresc de strălucitoare a lunii a fost unitatea militară lângă care eram
noi cazați. În întunericul și groza care era am realizat după, când veneau colegii nostrii
din oraș cu farurile și claxoanele pornite era ceva de groază. A doua zi când am plecat în
drum spre gară am văzut imagini de coșmar oameni disperați, dezbrăcați, fiecare cu ce a
apucat să ia, unul avea o pernă, unul o plapumă, unul un aparat de radio tip vechi, fiecare
după vârstă, persoana cu aparatul era în vârstă, era cu pijamaua și cu un perdesiu
descheiat, cu toate că era destul de răcoare fiind începutul lui martie. Tot drumul pe care
l-am parcus pe jos de acolo până la gară, la Gara de Nord n-am putut să intrăm pentru că
era o mare de oameni nu puteai să arunci un ac și ne-a îndrumat cineva la Gara Basarb că
de acolo s-ar putea să se formeze o legătură București-Galați, într-adevăr am reușit cu
chiu cu vai, a stat cineva la coadă, nu se puteau lua bilete și la un moment dat unul dintre
ceferiști a zis ”Ce bilete! Care cum puteți duceți-vă și urcați-vă în tren că asta e singurul
care pleacă! ” am urcat în ultimul vagon și până la ieșire din gară am stat pe scară, eram
ciorchine, ne era și frică să nu alunecăm, nu s-a întâmplat treaba asta dar mai mult de un
metru de la scară spre culoarul vagonului nu am reușit pentru că era lumea foarte speriată,
panicată. Nu mi-a fost frică dar în perioada cât am stat la unitatea respectivă unde am fost
cazați am avut un episod de leșin pentru că probabil organismul a răspuns cu întârziere
dar am trecut cu bine și peste episodul ăsta, mi-am păstrat și sarcina și asta să zic a fost o
cumpănă din viața mea dar Dumnezeu a vrut să trec și peste asta.
După 10 ani am avut al doilea copil, multă lume nu îmi dădea șanse pentru că în anii 81’
am fost într-o excursie care cuprindea Germania democrată și câteva zile în Ungaria. Nu
știam că am probleme cu sănătatea până în momentul când în aeroport mi s-a făcut rău.
Știu că am coborât din avion mi-am luat bagajele, ne-am dus spre autobuzul care trebuia
să ne ducă la locul de cazare în Berlinul de Est și am avut un moment, o stare de leșin, eu
fiind cu răul de mașină am zis că poate am cu întârziere rău de avion, dar [spune râzând]
n-am avut nimic nici la decolare nici la aterizare, în schimb când am luat contact cu aerul
mi s-a făcut rau, știu că m-am sprijinit de soțul meu și după m-am trezit în punctul sanitar
al aeroportului, în jurul meu se vorbea nemțește și eu n-am făcut germana în școală numai
rusa și franceza dar am dedus că ceva nu este în ordine cu mine. Eu nu simțem absolut
nimic eram pe patul acela care îl au în camera de gardă și mi-au dat și injectabil și pe cale
bucală calciu pentru că au zis că am o cădere de claciu probabil că de la presiune,
altitudine, ei știau mai bine ce trebuia să-mi aplice la momentul respectiv. În momentul
când voiam să mă ridic leșinam înapoi și am făcut treaba asta de vreo 3-4 ori că nu mă
durea nimic, nu simțeam absolut nimic și s-au consultat ei acolo, am stat cam de la ora
9:30 până în jur de ora 12 în camera de gardă a aeroportului și consultânduse asistenta cu
doctotrul cred că au ajuns la concluzia că mai bine ar fi să mă ducă la un spital pentru că
ei nu puteau să mă ajute cu nimic, bănuiau ce am dar eu la momentul ăla nu știam. Soțul
a plecat cu grupul, dar am ținut legătura. El știa germană și cred că a vorbit cu ei și i-au
zis că ”doamna trebuie să meargă la spital pentru că are hemoragie internă”. Am ajuns la
5
spital, exact cum arată în film, o ambulanță antișoc, simțeam numai când trece peste linie
de tramvai, peste asfalt și peste drum cu macadam, mers mai lent sau agitat dar nu îmi
dădeam seama unde mă duce. Acolo, exact cum arată în filmele astea un spital de urgență
gen Doctor House, m-a dat jos cu targa cu roți și a intrat pe un culoar lung parcă îl văd și
acum, în dreapta și în stânga camere diferite cu radiologie...ce mă pricepeam să îmi dau
seama...pentru că priveam nu aveam nimic numai că nu puteam să mă ridic și la
momentul acela încă nu știam că am hemoragie internă. Mi-au pus fel de fel de întrebări,
aveau un ghid printre care și limba Română, eu citeam și le spuneam iar cineva traducea:
ce am consumat în ultimele 24 de ore? Dacă am luat barbiturice? Dacă am consumat
băuturi..? fel de fel de întrebări cu care nu i-am ajutat cu absolut nimic. Mi-au făcut toate
investigațiile numai la cap nu mi-au facut radiografie, în rest peste tot...Când am văzut că
schimbă, o ia la stânga, că totul era pe rotile, pe mine nu mă ridicau, veneau la mine să
mă consulte, cu aparat de îmi făcea ecografie ce îmi faceau...și când au depistat de unde
este problema am văzut că schimbă, nu mai merg drept înainte pe culoarul ăla imens fac
undeva la stânga și am văzut ginecologie... ”aaa” zic de aici era. Acolo mi-a depistat, am
avut sarcină extrauterină, declanșată nu prin ruperea trompei, a fost ca o înțepătură de ac,
în momentul când mi-am desfăcut centura ca să coborâm la aterizare, am simțit ca și când
te înțeapă ceva un ac în ochi, o durere vie și atât, dar cine se gândea ce poate fi, și...atunci
prin înțepătură a început să iasă sângele și mi-a invadat cavitatea abdominală dar pentru
că am avut un sutien foarte fix ca un garou nu a pătruns și în cavitatea toracică. Am văzut
că mă duce în sala de operație, scria ”operation sall” deci asta parcă o văd și acum.
Închideam ochii și iar îi deschideam, mă uitam în dreapta, mă uitam în stânga vedeam
asistentele, mâinile [întide mâinile în lateral] care mă pregateau, pe doctor îl vedeam bust
dar mai puțin. Iar închideam ochii, iar îi deschideam, pe doamne le vedeam bine într-o
parte și în alta, mă uitam la doctor și nu îl vedeam bine. Mi-a făcut injecție pregătitoare și
la un moment dat mi-a zis în franceză sa număr până la 10 și mi-a pus masca. Când s-a
terminat m-au dus în salon unde eram singură și timpul se derula dmineață, prânz, seară,
din cauza poziției patului că fereastra era în spetele meu puteam sa mă întorc așa
[întoarce ușor capul spre umărul stâng] să văd printr-o cetină de brad lumină și
aproximam eu când e dmineață, prânz, seară. Nu aveam cu cine să vorbesc. Soțul atât mi-
a spus ”Să fii liniștită, ești operată” dar nici eu n-am întrebat de ce, pentru că nu mă
durea, nu am simțit absolut nimic. M-am speriat puțin pentru că nu mai aveam inelul,
veregheta, cerceii și ceasul. M-am gândit că le-o fi luat soțul, nu m-am mai gândit...asta
este! În momentul când a venit asistenta și cu doctorul la vizită, mi-a arătat că în sertar
am ceasul, inelele, cerceii și o sumă de bani pe care o lăsase soțul că mi-a spus să nu mă
încalț cu papuci, că era atunci la modă papuc cu talpă de plută cu toc destul de mărișor 8-
10 cm eu știu cât avea talpa, și a zis ca nu-i voie ”Nain! ” și s-au dus și mi-au cumpărat
niște sandale gen espadrile și cu alea umblam prin cameră când am putut să umblu nu
chiar imediat. Deci dupa 28 iulie 1981 până pe 1 august eu n-am întrebat ce zi este. Că se
derula așa îmi făcea transfuzie, îmi făcea perfuzie și ce am putut să văd pe flaconul cu
sânge erau nume de doamne și vârsta pe care o aveam eu Frau nu știu cum 31, nu știu
cum Frau 31, pentru că le vedeam că era stativul cu punga cu sânge în fața mea la celelate
cu vitamine nu mă interesa. Mi-au făcut transfuzie atunci 3 litri jumătate de sânge.

6
 Glumeam după aceea când am ieșit că zic ”acum urmează să mi se facă și ochii albaștri”
[spune râzând] dacă am primit sânge de la nemți. Am stat 14 zile în spital, nu m-a durut
absolut nimic venea în fiecare zi la control și după aceea am realizat de ce nu îl vedeam
pe doctor pentru că eram în plan înclinat, cu picioarele mai sus decât restul corpului ca să
poată absorbi sângele care era din cavitatea abdominală. Exact după 5 ani l-am făcut pe
băiat, cu o singură trompă. Aici doctorii au spus că nu mai e posibilă sarcină după
extrauterină dar natura a fost de altă părere, și excat după 10 ani l-am făcut pe băiat adică
e diferență între ei de 9 ani și vreo 6-7 luni, ea e în 77’ el e în 87’, ea e în august, el e în
14 ianuarie, am zis că dacă era 15 era ca și Eminescu și el are înclinație cu scrisul, are și
el talentul lui.
- A moștenit de la dvs.
- Probabil. Deci am avut cumpene... Fac o paranteză, când eram până în 14 ani, nu eram
încă la liceu, aveam câte odată niște stări din astea mai nu știu cum să zic, n-aș fi vrut să
vorbesc cu nimeni o anumită perioadă, după eram foarte vorbăreață și mă jucam și
cântam cu fetele cum era pe atunci, și mereu bunica mă întreba ”Da’ de ce esti așa? ” îi
ziceam ”Bunică eu cred că nu am să trăiesc mult. ” ”Ei da ce prostii vorbești tu? ”
”Bunică eu nu știu dacă am să trăiesc 30 de ani și la 30 de ani nu cred că o să mai fiu pe
aici. ” și la 31de ani am avut extrauterina...coincidență ne coincidență nu știu, dar eu
atunci în mintea mea de copil așa mă găndeam că viața mea o să fie scurtă, nu știu...nici
acum nu îmi explic ce...nu știu...nu știu, nu știu, nu știu...cum....
[moment de ezitare]
În vis, nu știam unde sunt. Am intrat într-o cameră perfect pătrată, cu o masă cum se dă la
pomană nelăcuită, lemn brut. În milocul camerei un scaun cu spătar pe o parte, un scaun
pe partea cealaltă, dar camera era împărțită în diagonală lumină unde am intrat eu și
întuneric în partea cealalta deci exact pătrată cum era camera împărțită în diagonală. În
dreapta de unde am intrat era un perete plin cu întrerupătoare albe parcă le văd și acum,
tot peretele. Am dat din toate să aprind și m-am așezat și umpic pe scaun pe partea
luminată, și la un moment dat în colțul cel mai întunecat am auzit niște chicoteli ca și
cum cineva râde de mine, așa am interpretat eu în vis, și zic ”Dar de ce stați pe întuneric?
Aprindeți lumina! ” cu toate că eu am dat și nu se aprindea nimic, dar întunericul căuta să
vină spre mine și când a ajuns să zic aproape de scaunul meu, mai era puțin, m-am ridicat
de pe scaun când am auzit chițăiturile alea și am zis ”Dar de ce stați pe întuneric?
Aprindeți lumina! ” ”Dacă vrei lumină vino încoa’! ” m-am sculat, am ocolit masa și m-
am dus acolo, cât era de întuneric, deci întuneric de nu vedeai, ceva înalt care m-a depășit
pe mine mult ca înălțime s-a ridicat și m-a înconjurat cu o frânghie groasă albă de aici
pâna aproape de genunchi [arată de la umăr pana la picior], m-a înfășurat pur și simplu
așa. M-am luptat, m-am chinuit, am dat peste cap funia aia și am trântit-o și s-a auzit ca și
cum calci pe crengi uscate. În momentul ăla m-am trezit, eram numai pe spate și umpic
pe dreapta, pentru că era tăietura prea mare și nu puteam să mă întorc pe burtă că îmi era
frică, cu dureri, eu care nu transpir nici vara așa îmi curgeau apele, și cu dureri de aici
panâ la genunchi [arată de la umăr pana la picior]. M-am trezit și zic ”Ce vis a fost ăsta?
”. Când am venit acasă, am mers cu bunica la mănăstirea Cocoș, trăia măicuța Epraxie, și

7
 i-am povestit ”Măicuță uite așa, uite
așa...” parcă o văd...mi-a dat o iconiță
mică cu sfânta Ecaterina cu crin în
mână și zice [spune cu vocea
tremurândă și lacrimi în ochi] ”Te-ai
luptat cu moartea... Da e ceva...
Î: Care sunt sentimentele dvs. față de interviu și
aspectele pe care le-am abordat?
R: O părere foarte bună, nu mă găndeam
vrodată ca în data de 19 noiembrie, la câteva
zile după ce am împlinit vârsta pe care o am, o
să retrăiesc viața și să o povstesc unor persoane
pe care le-am știut mai mult sau mai
puțin...Treburi din astea nu știu...nu prea am
vorbit cu toată lumea, visele astea, că nu toată
lumea înțelege, spun că sunt alte...și eu prefer
decât să văd că sunt persoane care se exprimă și
prin mimica facială și prin cuvinte, și ca să evit
treaba asta nu prea povestesc cu toată lumea,
sunt lucruri și persoane de bună ziua și la
revedere...
-Vă mulțumesc foarte mult pentru timpul acordat..!
-Și eu mă bucur și mult succes!
-Mulțumesc!