Doi straini

-Suzy-
Capitolul 1

Sunt in Coreea de Sud, in capital, Seoul, ar trebui sa

fiu la fel de fericita ca prietenele mele cand au auzit ca
merg sa studiez in Coreea. Vreau inapoi in Japonia, e
adevarat ca eu am vrut sa studiez in alta tara, dar nu ma
asteptam la Coreea, pentru un motiv sau altu urasc tara
asta. Era ceva ciudat la tata inainte sa ma lase sa plec,
dar nu stiu ce, nu l-am mai vazut atat de trist de cand a
divortat mama de el, daca tot e atat de trist nu inteleg de
ce m-a mai lasat sa plec, si asa nu imi place aici. Nu stiu
nici de unde a avut bani sa ma aduca pana aici, ba mai
mult, sa ma inscrie la o facultate de renume si sa imi
reserve o camera la un hotel atat de scump ca “Luxo”. In
fine, nu mai imi bat capul si decid sa iau un taxi pana la
hotel.
Ajunsa in fata hotelului zambesc putin si intru pe usa,
apoi merg spre receptive unde vad o doamna cam de
varsta mijlocie care parea destul de plictisita.
-Buna ziua, am o camera rezervata.
-Numele va rog!
-Shin Ji
-Un moment sa verific (…) Imi pare rau, dar nu exista
nicio camera rezervata pe acest nume.
Poate e pe numele tatalui meu
 -Atunci pe Shin Soo-Bin?
Femeia se uita putin pe calculator, apoi imi da un
raspuns negative. Ma uit la ea putin confuza, ii multumesc
si ma grabesc spre iesire, trebuie sa il sun pe tata.
Deschid telefonul si il apelez pe tata, nu imi raspunde
imi da un ton de ocupat. Mai astept cateva minute si il mai
sun o data, dar nici de data asta nu raspunde. Dintr-o data
telefonul meu bipaie si imi arata ca am primit un mesaj, il
deschid si ochii mei se maresc cand vad un mesaj de la
tata: “Imi pare rau Shin Ji, nu puteam sa am gija de tine in
continuare, firma a dat faliment si am vandut casa, mama
ta este undeva in Coreea, gaseste-o si spunei cine esti,
va avea grija de tine, as vrea sa ti pot spune unde e, dar
nu stiu, si-a schimbat numele, imi pare rau”. Lacrimile isi
fac aparitia si nu le pot controla, m-a trimis aici, singura,
fara bani si cu un singur mesaj, ce am de gand sa fac
acum?
Incep sa merg pe steazile orasului fara sa imi dau
seama in ce directie o iau, cum ar trebui sa-mi gasesc
mama in tara asta daca nu ii stiu nici mancar numele.
Incet, incet se intuneca si frigul ma cuprinde fiind inceput
de iarna, corpul a ainceput sa imi tremure si sa imi
amorteasca, simt ca nu mai pot face niciun pas, dar ma
izbesc de ceva, de cineva, sunt prea obosita ca sa mai fac
ceva asa ca decid doar sa cad langa persoana de care m-
am izbit.
 -Hei! Ridica-te si ar fi frumos sa iti ceri scuze cand te
izbesti de cineva. Hei, esti bine? Ma auzi?
Simt cum sunt luata pe sus de doua brate puternice
care ma duc intr-o masina. Ochii mei nu mai rezista,
oricum nu mai conteaza ce se intampla acum, asa ca
decid sa imi inchid ochii.
Cand ma trezesc sunt intr-un pat necunoscut, ma uit
putin in jur si observ ca sunt intr-o camera de spital, dar nu
ori ce camera, e una foarte bine aranjata arata ca o
camera de hotel, oare a fost totul o gluma si de fapt m-am
izbit de tata? Se aud doua batai in usa, iar eu sar fericita
din pat, imi scot branula si merg in fata usii. Cand usa se
deschide raman blocata cand vad un baiat inalt, cu parul
saten si ochii maro inchis inspre negru, ma uit la el destul
de speriata cand imi dau seama ca a fost totul in
imaginatia mea si ca de fapt, tot in Coreea sunt si nu de
tata m-am izbit. Fac cativa pasi inapoi cand il vad ca se
apropie de mine si ma pun inapoi pe pat.
-Oh, te-ai trezit, te simti bine? Ieri te-ai izbit de mine si
ai cazut, ai lesinat, nu stiam unde sa te duc, asa ca te-am
adus la un spital, doctorul a spus ca ai lesinat din cauza
oboselii si pentru ca nu ai mancat nimic, poti pleca dupa
ce te simti mai bine, voi plati eu spitalizareaa.
Ma uit la el cu ochi mari si nu ii raspund, doar il
privesc.
-Esti din Coreea? Ma intreaba baiatul in engleza
 -Nu, ii raspund tot in coreana, sunt din Japonia. Ma
simt bine iti multumesc pentru amabilitate, ma simt mai
bine deci as vrea sa plec acum.
D-au sa ma ridic, dar acesta se pune in fata mea
-Ce ar fi sa mananci si sa pleci dupa aceea?
-Sunt bine, nu imi este foame.
-Doctorul a spus ca trebuie sa mananci, nu te las sa
pleci pana nu te vad mancand ceva.
Ma uit la el cum iese pe usa si raman blocata, ma
intind inapoi in pat si imi inchid ochii, nu am unde sa duc
oricum daca plec acum.